Relatia Centrica [PDF]

Zitiervorschau

Relatia centrica Relatia centrica este unul dintre cele mai constroversate concepte din stomatologie. El a aparut in urma cautarilor pentru o pozitie mandibulara reproductibila care sa permita reabilitarea protetica. Stim ca impulsurile proprioceptive (impulsuri cu orientare spatiala tridimensionala) ghideaza miscarile mandibulare. La pacientii dentati, acestea provin de la ligamentele periodontale. Problema apare astfel la pacientii edentati care nu au de unde primi impulsurile pentru a ghida miscarile mandibulare. Sursa impulsurilor proprioceptive pentru un pacient edentat este transferata la nivelul articulatiei temporomandibulare. Relatia centrica actioneaza ca un centru pentru a ghida miscarile mandibulei. RC are o serie de caracteristici ce ii denota importanta: -

Este o pozitie reproductibila si care se poate inregistra, ramanand constanta toata viata

-

Este o pozitie fixa din care mandibula poate ajunge in orice pozitie excentrica si revine la pozitia initiala involuntar. Practic, actioneaza ca un centru din care toate miscarile pot fi realizate

-

Daca mandibula trebuie sa ajunga dintr-o pozitie excentrica in alta, ea ar trebui sa ajunga mai intai in RC si abia apoi in cea de-a doua pozitie excentrica

-

Miscarile functionale precum masticatia si deglutitia sunt realizate din aceasta pozitie, pentru ca este cea mai confortabila pozitie, fiind nefortata

-

Modelele ar trebui montate in relatie centrica deoarece aceasta este pozitia din care toate miscarile pot fi facute sau simulate in articulator [1]

Cercetarile in campul RC au fost controversate mai mult de 100 de ani. Sunt peste 26 de definitii ale relatiei centrice de cand termenul a fost initial introdus. Majoritatea controverselor aparute sunt referitoare la pozitia capului condilului in fosa glenoida in timpul pozitiei RC. Definitia relatiei centrice a evoluat de-a lungul anilor si datorita intelegerii tot mai aprofundate ale miscarii mandibulare, aceasta se mai poate modifica in viitor. Intelegerea RC are un rol important in deciziile luate in cadrul diferitelor tratamente protetice. Din toate relatiile intermaxilare pe care practicianul le inregistreaza, RC este singura relatie confortabila clinic, reproductibila si logica astfel devenind cea mai importanta. O RC fals determinata compromite

acuratetea chiar si celor mai sofisticate sisteme instrumentale si poate duce la esecul tratamentului protetic. Nu exista aproape niciun aspect clinic in stomatologie care sa sa nu fie afectat negativ de catre o dizarmonie dintre articulatia dentara si relatia centrica. Definitia RC a creat cea mai mare disputa in stomatologie dintre toate celelalte subiecte. Acceptarea unei singure definitii este necesara pentru a imbunatati comunicarea intre practicieni. Relatia centrica din 1929 pana in anii 1970 Hanau (1929) a definit RC ca fiind pozitia mandibulei in care capetele condililor se sprijina pe meniscuri in cavitatea glenoida, indiferent de deschiderea maxilarelor. Goodfriend (1933) a considerat ca centricitatea condililor in RC este o pozitie anormala. El a sustinut ca cea mai de dorit pozitie exista in momentul in care condilii se afla aproape de marginea postero-inferioara a tuberculului articular cu meniscul articular fiind un amortizor. Schuyler (1935) a definit RC ca relatia in care cuspizii palatinali ai molarilor superiori articuleaza in foseta centrala a molarilor inferiori. Thompson in 1946 a declarat ca unii practicieni considera ca in RC condilii sunt in pozitia cea mai posterioara in foseta, in timp ce altii sustin contrariul. In anul 1956 glosarul de termeni protetici 1 (GPT - glossary of prosthodontic terms) a definit RC astfel : “ pozitia cea mai posterioara a mandibulei fata de maxilar atunci cand condilii sunt in pozitia cea mai posterioara si nefortata in cavitatea glenoida si din care se pot realiza miscari de lateralitate indiferent de deschiderea dintre maxilare”. Moyers (1956) a oferit urmatoarea definitie “ pozitia mandibulei determinata de reflexul neuromuscular invatat initial pentru controlul pozitie mandibulei atunci cand dintii temporari erau in ocluzie”. In 1960 GPT-2 a definit RC ca relatia cea mai posterioara a mandibulei fata de maxilar stabilita in functie de dimensiunea verticala intermaxilara plus inca 6 definitii. 8 ani mai tarziu, GPT-3 a schimbat din nou definitia RC la “ pozitia fiziologica cea mai retrudata a mandibulei din care individul poate realiza miscari de lateralitate”. [2]

Relatia centrica 1970 - 1980 Dawson (1973) a definit RC ca fiind “ cea mai superioara pozitie pe care condilul o poate ocupa nefortat in fosa glenoida”. Smith (1975) sustinea ca este “pozitia cea mai retrudata a

mandibulei” si a concluzionat ca trasarea arcului gotic asigura cea mai retrudata si cea mai repetabila pozitia, fiind astfel cea mai precisa metoda. GPT-4 (1977) a continut urmatoarea definitie “ RC este relatia maxilarelor in care condilii sunt in pozitia cea mai posterioara, nefortata in fosa glenoida indiferent de deschiderea maxilarelor si din care se pot realiza miscarile de lateralitate”. [2] Relatia centrica 1980 - prezent GPT - 5 si 6 din anii 1987, respectiv 1994 sustineau amandoua urmatoarea definitie pentru RC “raportul mandibulei cu maxilarul atunci cand condilii sunt in cea mai posterioara pozitie in fosa glenoida, pozitie din care pot fi realizate miscarile de lateralitate nefortate la dimensiunea verticala de ocluzie normala a individului”. [1] In 1999, noul GPT - 7 definea RC ca “ relatia mandibulo-maxilara in care condilii articuleaza cu cea mai subtire portiune avasculara a discurilor articulare, iar complexul disccondil este in pozitie antero-superioara in contact cu panta tubercurilor articulari”. Aceasta pozitie este independenta de contactele dento-dentare. De asemenea, aceasta pozitie este vizibila clinic atunci cand mandibula este indreptata superior si anterior si realizeaza miscari de rotatie pura in jurul unei axe orizontale. [2] In 2005, a 8a editie a GPT a oferiot 7 definitiile acceptabile ale relatiei centrice: primele 3 definitii sunt identice cu cele oferite in editiile trecute ale glosarului respectiv GPT 5, GPT 3 si GPT 1. Urmatoarele 4 defintii sunt urmatoarele: -

Cea mai posterioara relatie a madibulei fata de maxilar din care pot fi realizate miscarile de lateralitate la o anumita dimensiune verticala de ocluzie (Boucher)

-

Raportul mandibulo-maxilar in care condilii si discurile sunt in pozitia cea mai de mijloc si superioara; relatia poate fi determinata clinic atunci cand complexul condil-disc este pozitionat in pozitia cea mai superioara in fosa mandibulara si in contact cu panta distala a tuberculului articular (Ash)

-

Pozitia madibulei in raport cu maxilarul atunci cand condilii sunt in pozitia cea mai superioara si posterioara in fosa glenoida. Aceasta pozitia poate sa nu fie inregistrata atunci cand exista o disfunctie a sistemului masticator

-

A pozitie clinic determinata a mandibulei in care condilii sunt in pozitia cea mai anterioara si superioara. Ea poate fi determinata la pacientii care nu prezinta durere sau disfumctii ale ATM (Ramsfjord) [3]

Ultima editie a glosarului de termeni protetici (editia 9 - mai 2017) ofera urmatoarea definitie :” un raport maxilo-mandibular, independent de contactele dento-dentare, in care condilii articuleaza in pozitia anterio-superioara cu panta posterioara a tuberculilor articulari; in aceasta pozitie, mandibula realizeaza doar miscari de rotatie pura; din aceasta pozitie fiziologica, nefortata, pacientul poate realiza miscari de deschidere-inchidere, de lateralitate si de propulsie; este o relatie de referinta, utila clinic si reproductibila”. [4] In cartea sa (Fundamentals of fixed prosthodontics - editia 4, 2007), Shillingburg spunea ca pentru a intelege relatia centrica, trebuie mai intai inteleasa anatomia de baza a articulatiei temporo mandibulare. Osul fosei glenouide in portiunea sa superioara este subtire, transformand aceasta zona intr-una care nu poate suporta presiunea. Insa, panta tuberculului articular din partea anterioara a fosei este formata dintr-un os cortical capabil sa sustina stresul. Discul articular este biconcav, lipsit de nervi si vase de sange in zona centrala si este rezistent - asemanator pielii de pontofi. Are cateva fibre musculare atasate de zona anterioara care provin de la muschiul pterigoidian lateral. Discul este atasat de condil in zonele sale mediale si laterale si ar trebui interpus intre condil si tuberculul articular in timpul functiilor mandibulare. Condilul nu este sferic, ci are o forma neregulata, eliptica. Aceasta forma ajuta la distribuirea presiunii de-a lungul intregii articulatii si nu doar sa o concentreze intr-o anumita zona. [5] De-a lungul timpului au fost folosite mai multe metode de a ghida mandibula intr-o pozitie “ideala”. Dupa cum am precizat, conceptele cele mai timpurii despre RC au sustinut pozitia cea mai posterioara a condilului in fosa glenoida. Condilii erau pozitionati in mod fortat in cea mai superioara si posterioara pozitie in fosa glenoida prin ghidarea mandibulei aplicand presiune la nivelul mentonului. Insa, cand condilul este retrudat, el poate sa nu fie situat in zona centrala a discului articular. In schimb, poate avea contact cu zona bilaminara - zona cea mai vasculata si inervata aflata retrodiscal. Acest lucru se poate intampla daca fibrele ligamentului temporomandibular au fost trumatizate excesiv si astfel nu mai pot asigura o pozitie a condilului mai anterioara, fiziologica. Este considerata astfel a fi o pozitie anormala, fortata, ce creaza solicitari inutile ale ATM. Conceptele mai recente descru o pozitie fiziologica ce se bazeaza pe relatiile musculoscheletale ale structurilor. Nu este o pozitie fortata, dar este ghidata usor de catre operator folosind metoda bilaterala sau pemitand actiunii musculare naturale sa plaseze condilii intr-o pozitie fiziologica, nefortata. [5]

Urmarind toate variantele expuse , putem concluziona ca definitia relatiei centrice a evoluat in ultimul secol de la o pozitie postero-superioara a condilului in fosa glenoida la o pozitie antero-superioara. Insa, cu cat mai mult se dezvolta intelegerea miscarilor mandibulare aceasta conceptie de relatie antero-superioara se poate schimba in viitor. Desi definitiile prezente si anterioare sunt diametral opuse, metodele de a inregistra relatia centrica au ramas aceleasi. RC este corelata cu multe parti care nu sunt la vedere precum capul condilului, discul articular, fosa glenoida, panta tuberculului articular, etc. Datorita tuturor acestor legaturi, Nuelle si Alpern sustineau ca niciun dentist nu are toate cunostiintele necesare pentru a stii pozitia corespunzatoare tridimensionala pentru doi condili angulati asimetric, neregulati si suspendati individual intr-o articulatie policentrica. Astfel, anumiti autori propun eliminarea acestor parti invizibile ochiului liber si definind relatia centrica doar in functie de maxilare “ Relatia centrica este pozitia cea mai retrudata a mandibulei fata de maxilar la o dimensiune verticala stabilita; pozitie care este reproductibila si poate fi inregistrata”. [2]

Determinarea relatiei centrice Metodele de determinare ale relatiei centrice au fost variate de-a lungul timpului, insa pentru ca acestea sa aiba valoare practica trebuie sa indeplineasca anumite caracteristici: -

Reproductibilitate - prin tehnica aleasa trebuie sa pozitionam de fiecare data cu usurinta mandibula in RC

-

Indiferent de tehnica aleasa trebuie sa obstinem aleeasi RC si ea sa poata fi verificabila (inclusiv radiologic)

-

Odata determinata, trebuie sa putem inregistra si transfera in articulator RC [6] Determinarea relatiei centrice este diferita in functie de tipul de pacient: dentat, edentat

partial sau total edentat si in functie de stabilitatea ocluzala pe care o ofera dintii restanti. La pacientul edentat, determinarea se poate face prin mai multe metode (Ramfjord, Lauritzen-Barrelle, Dawson, Jankelson) dintre care cele mai folosite sunt metoda unimanuala (Ramfjord) si cea bimanuala (Dawson). Metoda unimanula (Ramfjord) Pacientul este asezat in fotoliu cu sptarul la 60-70 grade si cu tetiera suboccipital. Pacientul trebuie sa fie relaxat, intr-un mediu linistit, calm. Pentru a obtine relaxarea musculara

dorita, este recomandat ca pacientul sa realizeze miscari de deschidere larga a gurii cu mentinerea pozitiei pentru 1-2 minute. Operatorul plaseaza policele mainii drepte pe fata vestibulara a incisivilor mandibulari, iar indexul de la aceeasi mana este pozitionat sub menton si dirijeaza mandibula in miscari de inchidere si deschidere de maxim 20 mm. Mana stanga cuprinde arcada maxilara, cu policele si indexul pozitionati cu pulpa pe fata ocluzala a premolarilor si sa o acopere in parte. Pacientul este rugat sa inchida gura pana la primul contact dentar, timp in care degetele mainii stangi se retrag de pe fata ocluzala a premolarilor. Atingerea premolarilor maxilari cu pulpa degetelor are drept efect indeprtarea reflexelor anormale cu punct de plecae parodontal, iar unghia policelui de la mana dreata ia contact cu incisivii superiori pentru a juca rolul unui plan inclinat pe care aluneca mandibula. [7] Metoda bimanuala (Dawson) Pacientul este asezat in pozitie culcata cu capul in usoara extensie. Medicul este asezat pe scaun postero-lateral de fotoliu, tinand capul pacientului fixat intre antebratul stang si cutia toracica. Policele ambelor maini se aseaza intre buza inferioara si menton, iar restul degetelor de la ambele maini se aseaza sub marginea bazilara a mandibulei. Nu se aplica presiune excesiva pentru a nu produce durere tesuturilor moi. Mandibula esre dirijata usor catre relatie centrica. Se realizeaza miscari de deschidere si inchidere a mandibulei de amplitudine redusa (2-3 mm). Se repeta miscarea pana operatorul remarca absenta oricarei opozitii din partea pacientului. [7] Si la pacientul partial sau total edentat exista o varietate de metode pentru determinarea relatiei centrice. Acestea includ: -

Metoda homotropismului lingo-mandibular - conform careia mandibula urmeaza limba in periplul sau static sau dinamic

-

Metoda compresiunii pe menton - dirijarea mandibulei in pozitia sa centrica prin compresiunea postero-superioara a mentonului (de multe ori insa se obtine o pozitie incorecta mult mai retrudata decat RC)

-

Metoda deglutitiei

-

Metoda flexiei fortate a capului - compresiunea realizata de partile moi prevertebrale asupra mandibulei va determina conducerea acesteia in RC

-

Metoda extensiei fortate - tractiunea catre posterior exercitata de muschii subhioidieni determina o pozitie cat mai aproapiata de RC

-

Manevra condiliana - se exrcita o usoara presiune cu indexul in conductul auditiv extern si policele pretragian in timpul miscarii de deschidere - inchidere de amplitudine reduse

-

Manevra maseterina Gysi - compresiunea bilaterala a maseterului, in timp ce bolnavul realizeaza inchiderea gurii

-

Manevra temporala Green - compresiunea fascicolului posterior al temporalului cu palparea in paralel a condililor mandibulari

-

Stimularea reflexului de ocluzie molara - prin asezarea pulpei degetelor pe bordurile de ocluzie in dreptul molarilor si pacientul inchide gura

-

Metoda Patterson - se realizeaza machete de ocluzie special pregatite: se scurteaza cu 2 mm si in grosimea lor se sapa un sant retentiv care se umple cu corondor (un material abraziv). Pacientul realizeaza miscari test de propulsie si lateralitate. Suprafetele machetelor se abrazeaza, inlesnind pozitionarea spontana a mandibului datorita reflexelor vestigeale de pozitionare centrica [1,8]

Inregistrarea relatiei centrice Metodele de inregistrare ale relatiei centrice sunt variate si includ urmatoarele categorii: 1. Inregistrare directa folosind ceara, ghips sau material termoplastic 2. Inregistrare grafica : intraorala sau extraorala 3. Inregistrare functionala: mandibulografie (dupa Shanahan), fonetica (dupa Silverman) 4. Cefalometrie [9] Inregistrarea directa prin muscatura Aceasta tehnica de inregistrare a relatiei centrice este cea mai veche folosita. Ea depinde de functionarea normala a proprioperceptiei pacientului si sensul sau tactil este esential pentru realizarea unei inregistrari corecte. Acuitatea vizuala a operatorului este de asemenea importanta. Metoda presupune aplicarea unei cantitati de ceara, material termoplastic, ghips sau ZOE la nivelul suprafetelor ocluzale ale dintilor. Pacientul este apoi ghidat sa inchida in relatie centrica. Aceasta tehnica este indicata in urmatoarele cazuri: -

Teuturile de sustinere sunt excesiv de deplasabile

-

O limba prea mare

-

Miscari ale mandibulei anormale, ce nu pot fi controlate

-

Verificarea ocluziei la dintii lucrarilor protetice existente [1] De-a lungul timpului au existat numeroase dezbateri despre materialul ideal pentru acest

tip de inregistrare: Trapozzano in 1955 sustinea ca ceara este de preferat. Schuyler in 1932 a observat ca daca materialul folosit nu este de o densitate si vascozitate uniforma, fortele vor fi transmise neregulat in material si pot provoca dizarmonii ocluzale. El sustinea ca materialul termoplastic este de preferat in favoarea cerii pentru ca poate fi ramolit mai uniform, se raceste mai greu si nu se deformeaza asa usor. Wright in 1939 descria cei 4 factori ce pot afecta calitatea inregistrarii: rezilienta tesuturilor, filmul de saliva, potrivirea bazelor si presiunea aplicata. El spunea ca practicianul nu poate controla presiunea la care se realizeaza inregistrarea asa ca cea mai buna tehnica este de a inregistra relatia centrica fara presiune. [9] Inregistrarea grafica Conceptul general al acestei tehnici presupune un folosirea unui pointer de tipul unui creion atasat la nivelul unei margini ocluzale si a unei palcute de inregistrare plasate la nivelul celeilalte margini ocluzale. Placuta este acoperita cu carbon sau ceara in care varful pointerului poate realiza trasarea cand mandibula realizeaza miscari in plan orizontal. Desenul realizat pe placuta de inregistrare este cunoscut sub numele de arc gotic. Inregistrarea grafica poate fi intraorala sau extraorala, insa cea din urma este de preferat pentru ca este mai precisa, mai vizibila si mai mare in comparatie cu cea intraorala. Indiferent de metoda folosita sunt o serie de factori ce trebuiesc luati in considerare cand folosim metoda trasarii grafice: -

Stabilitatea bazelor protezelor

-

Rezistenta oferita de marginile ocluzale impotriva fortelor ocluzale

-

Prezenta tesuturilor cu rezilienta mica si efectele sale asupra bazei protezelor

-

Inaltimea crestelor alveolare inflenteaza stabilitatea bazelor

-

Interferenta limbii

-

Eficienta metodelor de inregistrare in timpul miscarilor fiziologice ale mandibulei

-

Obtinerea unui apex ascutit in desenul obtinut pe placuta

-

Lipsa miscariilor coordonate - acest lucru poate provoca trasare dubla [1,9]

Un exemplu de inregistrare grafica, este cea intraorala folosind dispozitivul Centrofix la edentatul total. Acest dispozitiv permite determinarea si inregistrarea relatiei centrice cu ajutorul sabloanelor de ocluzie fara val de ceara si transferul informatiilor in articulator. Avand in vedere definitia RC in care se sustine ca este o pozitie independenta de contactele dento-dentare si ca forma valurilor de ocluzie din ceara care trebuie sa realizeze contacte la inregistrare, iar cel mai mic contact prematur al valurilor poate duce la falsificare pozitiei finale, sabloanele de ocluzie nu pot fi considerate stabile pentru determinarea RC. Astfel, Gerbert a propus inregistrarea grafica ce permite determinarea RC fara existenta contactelor intre cele 2 sabloane de ocluzie, pornind de la principiul tripodic (stabilizarea unui corp in spatiu se realizeaza prin 3 puncte). Potrivit acestui principiu in timpul inregistrarii grafice intraorale mandibula se sprijina prin cei doi condili in fosele glenoide si prin surubul dispozitivului de inragistrare in zona anterioara se obtine realria mandibulo-maxilara in plan vertical. Dupa ce pacientul efectueaza miscarile mandibulare in plan orizontal se obtine arcul gotic iar pozitia neutrala a mandibulei in toate planurile spatiului este reprezentata de varful sagetii. [6] Etapele acestei tehnici de inregistrare sunt urmatoarele: 

Amprentarea functionala in lingura individuala



Realizarea sabloanelor de ocluzie fara valurile de ceara



Inregistrarea pozitie maxilarului fata de axa balama terminala cu ajutorul arcului facial. Sablonul maxilar se fixeaza pe furculita arcului cu material termoplastic prin solidarizare in trei puncte diferite



Sfera inscriptoare se monteaza in laborator pe sablonul maxilar, iar pe cel mandibular se monteaza o placuta de inregistrare. Pe placuta se lipeste o banda de cupru pe care se va face trasarea



Determinarea DVO – sabloanele se pozitioneaza in cavitatea bucala. La cel maxilar se invarte surubul sferei inainte sau inapoi pana cand se determina distanta optima, apoi se fixeaza surubul sferei cu ajutorul piulitei



Inregistrarea grafica a arcului gotic – pacientul este rugat sa faca miscar de propulsie si lateralitate cu cele doua sabloane in cavitatea orala



Sablonul mandibular se indeparteaza si se verifica inregistrarea. In varful arcului gotic se fixeaza clama de aliniere



Sablonul maxilar impreuna cu clama de aliniere se aplica in cavitatea bucala, iar pacientul inchide in RC. Sfera inscriptoare va aluneca in cupa clamei de aliniere. Se fixeaza aceasta pozitie strangand ferm surubul



Pentru trasarea liniei caninilor, surasului si a liniei mediene se poate utiliza un val de ceara montat pe sablonul maxilar



Inregistrarea astfel obtinuta se poate transfera intr-un articulator compatibil.[6]

Inregistrarea functionala Inregistrarea functionala a relatiei centrice a fost mentionata in literatura stomatologica inca din anii 1910 si se bazeaza pe principiul ca pacientii produc un anumit tipar al miscarilor mandibulare atunci cand realizeaza propulsie, retropulsie si lateralitate stanga si dreapta. In 1910 Greene folosea un amstec de piata ponce si ghips pe una din fetele ocluzale ale sabloanelor si pacientul era rugat sa realizeze miscarile mandibulare orizontale cu ambele sabloane aplicate. Dintii protezelor era asezati in tiparul rezultat. In 1955 Shanahan plasa conuri de ceara usor ramolita pe sablonul mandibular si pacientul era rugat sa faca cateva deglutitii. In timpul deglutitiei, limba forteaza mandibula in relatie centrica. Conurile de ceara se modificau si astfel se inregistra RC. Anumite critice au fost aduse metodei de inregistrare functionala, printre care si faptul ca necesita niste baze foarte stabile. Fortele care pot disloca bazele sabloanelor apar in orice metoda care necesita ca mandibula sa realizeze miscari excentrice cu mediul de inregistrare in contact. Inregistrarea nu poate fi precisa daca bazele nu sunt stabile. [9] Cefalometria Folosirea cefalometriei pentru a inregistra relatia centrica afost descrisa de Pyott si Schaeffer. RC si DVO erau determinate prin realizarea radiografiilor cefalometrice. Aceasta metoda, insa, nu era destul de practica si nu a fost intrebuintata pe o scala mai larga. [9]

Bibliografie 1. Nallaswamy Deepak, Texbook of prosthodontics, Jaypee Brothers New Delhi, 2003 2. Palaskar J N, Murali R, Bansal S, Centric Relation Definition: a historical and contemporary prosthodontic perspective, J Indian Prosthodont Soc, 2012 3. The Academy of Prosthodontics: Glossary of prosthodontic terms 8th edn J Prosthet Dent, 2005 4. The Academy of Prosthodontics: Glossary of prosthodontic terms 9th edn J Prosthet Dent, 2017 5. Shillingburg H.T, Fundamentals of fixed prosthodontics 4th edition, Quintessence publishing comp. inc, 2007 6. Cristache C, Determinarea relației centrice prin metoda grafică intraorală la edentatul total, 2014 7. Forna N, Protetica dentara volumul 1, Univers Enciclopedic, 2011 8. Forna N, Protetica dentara volumul 2, Univers Enciclopedic, 2011 9. Bansal S, Palaskar J. Critical evaluation of various methods of recording centric jaw relation. J Indian Prosthodont Soc 2008