Receptare Critică O Scrisoare Pierduta [PDF]

Zitiervorschau

Receptare critică

1.„Este la Caragiale un umor inefabil ca și lirismul eminescian, independent de orice observație ori critică, constând în «caragialism» adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura actorului și o continuă singur. Când Pristanda vorbește de remunerația lui după buget, simți nevoia de a striga din stal: «mică, sărut mâna, coane Fănică», într-atât aceste replici, sentințe, trăiesc singure cu o pură viață verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil și ne reprezintă inanalizabil, deșteptând simțul estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci prin imposibilitatea de a le mai înlătura din conștiință după ce ne-am familiarizat cu ele. Este obișnuit a se afirma azi că printre toți eroii din „O scrisoare pierdută” singur Cetățeanul turmentat are o moralitate fiindcă înmânează scrisoarea «andrisantului». Dar se interpretează fals. Cetățeanul aduce epistola, chiar când nu mai este factor poștal, dintr-un tic profesional. Dimpotrivă, el face una din cele mai grave erori etice în materie poștală: interceptează scrisoarea, citind-o sub un felinar și o prezintă destinatarului numai după ce a luat cunoștiință de conținut. Cetățeanul simbolizează poporul. Deși Caragiale a avut în vedere pe interpretul rolului când a atribuit Cetățeanului starea permanentă de turmentare, noi suntem îndreptățiți să desprindem planul fictiv de orice contingență istorică. Cetățeanul este turmentat fiindcă poporul este astfel în concepția autorului. Turmentat vrea să zică delirant, în veșnică excitație irațională(...)” (G. Călinescu, în art. Domina bona) 2. „Scrisoarea e simbolul echivoc al unei realități (pentru Zoe și Tipătescu care știu că ea există); al unei simili-realități («documentul» cu care amenință public Cațavencu); și al unei pseudo-realități (un simplu fals, o plastografie, în versiunea acreditată de Trahanache). În economia dramatică ea e totodată un pre-text (existent înaintea declanșării evenimentelor), un infra-text (acționând tot timpul dedesubtul periferiei) și un supra-text (ca simbol ce trece peste accepțiunile acordate pe rând). Această ultimă valoare conferă de fapt Scrisorii o funcție coalescentă (de coeziune). Să distingem că (...) în comedia lui Caragiale există două scrisori simetrice: a lui Tipătescu către Zoe și a «becherului», primite de la nevasta unei persoane însemnate (...) Scrisoarea primă are o traiectorie circulară; scrisoarea (lui Dandanache), una în sens unic: numai astfel își poate ea atinge ținta și nu se mai întoarce (...) Întreaga acțiune se desfășoară de fapt între două paradigme epistolare (...).” (Mircea Zaciu - critic și istoric literar român, prozator, membru de onoare al Academiei Române) 3. Scriind despre „Comediile d-lui I. L. Caragiale” și referindu-se la tipologie, Titu Maiorescu îl apără pe marele scriitor de acuzația de imoralitate: "Există aceste tipuri în lumea nostră? (...) Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod

artistic".(...) "Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor" (Titu Maiorescu) 4. Că Zoițica îl iartă pe Cațavencu, dându-i chiar de înțeles că îl va ajuta la viitoarele alegeri, precum și împăcarea eroilor din Telegrame - "pupat în piața Independenței" a stârnit, decenii de-a rândul, indignarea multor "români verzi". Cele două situații, se credea până mai ieri și, poate, se mai crede încă și acum, ca fiind cea mai "grăitoare dovadă a ticăloșiei societății" respective. Însă N. Steinhardt afirmă: "De argumentul acesta nu mă tem. Nu numai că nu mă feresc de el, ci îl întâmpin cu bucurie, pentru că iertarea lui Cațavencu de către Zoe și de pupăturile din Piața Independenței înțeleg să mă folosesc ca de cele mai formidabile argumente pentru a întemeia afirmația că lumea lui Caragiale ne descoperă sufletul românesc în toată minunata lui dulceață și creștinătate, în faza machiavelismului relativ, când răutatea nu era încă absolută, când oamenii se mai puteau și încă știau ierta, când totul încă nu era pierdut" . Criticii, susține N. Steinhardt, s-au pripit atunci când au considerat că cele două momente culminante ale caragialismului (împăcarea din actul al IV-lea din Scrisoarea pierdută și Telegrame) "sunt odioase și mai rele decât tot ce poate fi, că sunt și cea mai cumplită palmă trasă de Caragiale societății românești." "Deși Cațavencu nu e un adversar vrednic de cine știe ce respect, vedem că Joițica, atunci când îl știe înfrânt, nu-l batjocorește (...) Așa era în epoca de care țin eroii lui Caragiale: adversarul căzut la pământ nu era călcat în picioare, iar izbânda nu presupunea în chip obligatoriu, insultarea, compromiterea și rușinarea potrivnicului." 150 ( N. Steinhardt, Cartea împărtășirii) Cerințe: 1. Extrage ideile principale din toate textele de mai sus 2. Comentează una dintre opiniile critice exprimate mai sus, într-un text de minimum 100 de cuvinte, realizând conexiuni cu piesa studiată a lui I. L. Caragiale.