O Scrisoare Pierduta - Caracterizarea Lui Stefan Tipatescu [PDF]

Zitiervorschau

Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneste râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul între aparenta si esenta. Sunt prezente formele specifice: umorul, ironia, comicul de situatie, de caracter, de limbaj si de nume. Opera literară “O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, aparţinând realismului clasic, scrisă de I.L.Caragiale-“Moliere al nostru”(Al. Piru), reprezentant al dramaturgiei în seria genurilor desăvârşite în epoca de aur a marilor clasici. “O scrisoare pierdută”(1884) este cea de-a treia comedie din cele patru scrise de autor. Acuitatea viziunii caragialiene-răspunzând teoriei “formelor fără fond” enunţată de Titu Maiorescu- asupra fenomenelor societăţii româneşti ale sfârşitului de secol XIX, îndreptăţeşte numirea lui ca “cel mai naţional scriitor” al nostru (Mihai Ralea). Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu ,,Persoanele” de la începutul piesei în funcţia de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tipătescu are aere senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor . În cadrul partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale, iar Tipătescu- reprezentant al puterii centrale. El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră clasică la câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia. Tipătescu oglindeşte, alături de ceilalţi , tema comediei, contrastul între ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele. Excepţie de la tipologia demagogului prost şi incult, nefiind sancţionat prin comicul de limbaj, privit cu mai multă îngăduinţă de narator, Tipătescu este ironizat totuşi pentru legătura extraconjugală, semnificativ în acest sens fiind numele de alint oferit în cercul intim, Fănică, care contrastează cu imaginea de stâlp al puterii judeţului. Mai idealist decât Zoe, el se dovedeşte dispus să abandoneze totul şi să fugă cu ea în lume, şi nu poate accepta ipocrizia politică a întovărăşirii cu Caţavencu. Capitulează totuşi, de dragul înţelegerii cu femeia iubită.

Personaj plat, fără a ieşi din tipologie, Tipătescu dovedeşte totuşi o anume deziluzionare care îl va maturiza, o reacţie în faţa “machiaverlâcurilor” care domină viaţa politică, oferind posibilitatea de câştig în cele mai înalte sfere ale politicii celui din urmă imbecil: “Ce lume!…Ce lume!…” El emite o judecata critica si aspra la adresa celorlalti; este deci si purtatorul perspectivei auctoriale (personaj-reflector), dovedind anumite calităţi intelectuale şi afective. Una din trăsăturile dominante ale personajului este impulsivitatea. Ea reiese din actul I, când Zaharia Trahanache îi face o vizită matinală pentru a-l înştiinţa de faptul că o scrisorică a sa de amor către Zoe se află în posesia lui Caţavencu. Bătranul îi reproduce conţinutul „docomentului” cu exactitate. Neştiind cum să reacţioneze, Ştefan Tipătescu este derutat, confuz şi nervos. Plimbându-se agitat prin cameră, adresează injurii “canaliei”, Trahanache singur oferind justificare pentru conţinutul scrisorii- plastografia. Singura reacţie pe care o găseşte Tipătescu este cea violentă, ca dovadă a drepturilor absolute pe care şi le arogă : “D. Caţavencu nu va fi deseară la întrunire; o să fie în altă parte- la păstrare.” O altă secvenţă care evidenţiază caracterul protagonistului se afla în actul al II-lea, după ce Caţavencu este arestat şi adus în casa prefectului. Tipătescu încearcă să recupereze scrisoarea pierdută prin oferirea unor funcţii importante oponentului : avocat al statului, primar, chiar şi o moşie din marginea oraşului. Negocierea îl identică pe prefect ca voinţă ce are la dispoziţia sa judeţul. Ascunzându-şi cu greu dispreţul şi furia în umbra ironiilor, când Caţavencu refuză, şi pretinde mandatul de deputat, Tipătescu izbucneşte şi devine necontrolat, ameninţând că îl ucide cu bastonul. În final, înfrânt de voinţa Zoei, şantajat sentimental, capitulează. Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu. Tipătescu deţine o poziţie centrală în ambele conflicte.

Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura în care subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi fariseismul metodelor celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de situaţie, elemente-surpriză, anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica acumulărilor succesive, acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi. In concluzie, tipologia personajului Ștefan Tipatescu din comedia ‘’O scrisoare pierduta’’ de Ion Luca Caragiale are rolul de a sublinia societatea secolului al XIXlea si de a pune in lumina defectele omenesti si moravurile general valabile.