Comentariu o Scrisoare Pierduta [PDF]

Zitiervorschau

O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale

c

omedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul spectatorului prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, dar cu final fericit. Cel mai adesea, personajele comediei aparțin unor medii inferioare din punct de vedere moral și/sau social. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre apartenență și esență. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia și diferite tipuri de comic (de situație, de caracter, de limbaj și de nume).

Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omenești, „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale prezintă aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru cameră) și de familie (relația dintre Tipătescu și Zoe) a unor reprezentanți corupți ai mediului politic românesc. „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului, fiind inspirată de un fapt real, confruntarea electorală prilejuită de modificarea Constituției care a statuat transformarea țării în regat și schimbarea titulaturii de principe în aceea de rege a lui Carol I, comicul fiind mijlocul prin care autorul își exprimă atitudinea și viziunea asupra lumii. Perioada electorală este aleasă pentru a pune în evidență contrastul dintre aparență și esență, specific comediei. Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu „Persoanele” din debutul piesei și didascaliile, singurele intervenții directe ale autorului în piesă. Textul este structurat în patru acte alcătuite din scene.

T

itlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Lupta pentru putere politică se realizează, de fapt, în culise, având ca instrument al șantajului politic „o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiași scrisori, amplificate prin repetarea întâmplării în alt context, dar cu același efect). Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite în ceea ce privește amploarea timpului și a spațiului de desfășurare a acțiunii. Acțiunea comediei este plasată „în capitala unui județ de munte, în zilele

1

noastre”, adică la sfârșitul secolului al XIX-lea, în ultima zi a campaniei electorale și în intervalul celor trei zile cât durau în epocă alegerile.

I

ntriga (elementul care declanșează desfășurarea acțiunii și efectul de ansamblu al textului) pornește de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori intime, compromițătoare pentru reprezentanții locali ai partidului aflat la putere și găsirea ei de către adversarul politic, care o folosește ca armă de șantaj. Acest fapt, aparent neînsemnat, stârnește o agitație nejustificată și se rezolvă printr-o împăcare generală și neașteptată.

C

onflictul dramatic principal constă în lupta pentru putere a două forțe opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache – „prezidentul grupării locale a partidului” – și Zoe, soția acestuia) și gruparea „independentă” constituită în jurul lui Nae Cațavencu, ambițios avocat și proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”.

Un conflict secundar are în prim-plan perechea Farfuridi - Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică crește gradat (prin tehnica amplificării treptate a conflictului), odată cu lanțul de evenimente care conduce spre rezolvarea conflictului, spre finalul fericit: scrisoarea revine la destinatar, Zoe, iar trimisul de la centru, Agamiță Dandanache, este ales deputat. O serie de procedee compoziționale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruște de situație, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări) mențin tensiunea dramatică la un nivel ridicat, prin complicarea și multiplicarea situațiilor conflictuale. Două personaje secundare au rol aparte în construcția subiectului și în menținerea tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetățeanul turmentat intră în scenă, având intervenții involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care găsește, din întâmplare, în două rânduri scrisoarea, care ajunge mai întâi la Cațavencu, pentru ca, în final, să-i parvină andrisantului, coana Joițica. Dandanache este elementul-surpriză prin care se realizează deznodământul; el rezolvă ezitarea scriitorului între a da mandatul „prostului” Farfuridi sau „canaliei” Cațavencu. Personajul întărește semnificația piesei, prin generalizare și îngroșare a trăsăturilor, candidatul trimis de la centru fiind, cum îl descrie însuși autorul, „mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”.

2

Scena inițială din actul I (expozițiunea) prezintă personajele Ștefan Tipătescu și Pristanda. Venirea lui Trahanache cu vestea deținerii scrisorii de amor de către adversarul politic declanșează conflictul dramatic principal și constituie intriga comediei. Convingerea soțului înșelat că scrisoarea este o plastografie și temerea acestuia că Zoe ar putea afla de machiaverlâcul lui Cațavencu sunt de un comic savuros. Naivitatea (aparentă sau reală) a lui Zaharia Trahanache și calmul său contrastează cu zbuciumul amorezilor Tipătescu și Zoe, care acționează impulsiv și contradictoriu pentru a smulge scrisoarea șantajistului. Actul II prezintă în prima scenă o altă numărătoare: a voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Acum se declanșează conflictul secundar, reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Dacă Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței pentru a găsi scrisoarea, Zoe, dimpotrivă, ordonă eliberarea lui și uzează de mijloacele de convingere ale unei femei pentru a-l determina pe Tipătescu să susțină candidatura avocatului din opoziție, în schimbul obținerii scrisorii. Cum prefectul nu acceptă compromisul politic, Zoe îi promite șantajistului sprijinul său. Depeșa primită de la centru solicită însă alegerea altui candidat pentru colegiul al II-lea. În actul III (punctul culminant), acțiunea se mută în sala primăriei, unde au loc discursurile candidaților Farfuridi și Cațavencu, în cadrul întrunirii electorale. Între timp, Trahanache găsește o poliță falsificată de Cațavencu, pe care intenționează s-o folosească pentru contra-șantaj. Apoi anunță în ședință numele candidatului susținut de comitet: Agamiță Dandanache. Încercarea lui Cațavencu de a vorbi în public despre scrisoare eșuează din cauza scandalului iscat. În timpul încăierării, Cațavencu își pierde pălăria și, odată cu ea, scrisoarea care este găsită pentru a doua oară tot de Cetățeanul turmentat. Actul IV (deznodământul) aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar Cațavencu se supune condițiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care întrece atât prostia, cât și lipsa de onestitate a candidaților locali. Propulsarea lui politică este cauzată de o poveste asemănatoare: și el găsise o scrisoare compromițătoare a unui șef politic, dar de la „centru”, de data aceasta. Este ales în unanimitate și totuși se încheie cu festivitatea condusă de Cațavencu, unde adversarii se împacă.

A

cțiunea piesei este constituită dintr-o serie de întâmplări care, în succesiunea lor temporală, nu schimbă nimic în mod esențial, ci se derulează concentric în jurul pretextului inițial (pierderea scrisorii). Atmosfera destinsă din final reface starea inițială a personajelor fără nicio

3

modificare a statului lor. Personajele acționează stereotip, simplist, ca niște marionete, fiind lipsite de profunzime sufletească, fără a evolua pe parcursul acțiunii și fără a suferi transformări psihologice. Condiția umană în ipostaza ei politică populează un univers grotesc, carnavalesc, absurd, care îndreptățește definirea sa ca lume pe dos. Personajele trăiesc natural și fără mustrări de conștiință, preocupându-se doar de păstrarea aparențelor, a imaginii publice, pentru că lumea orașului de provincie are o singură pasiune: bârfa. Intervențiile Zoei dezvăluie altă fațetă a universului caragialian: puterea pe care o are femeia voluntară. Cocheta acționează pentru propria salvare, conduce din umbră și toți îi recunosc puterea. Astfel, imoralitatea casnică (căci triunghiul conjugal, vechi de 8 ani, are deja un aspect casnic) se îmbină cu cea politică. În creațiile dramatice, personajele sunt caracterizate prin acțiune, limbaj, didascalii, de către celelalte personaje. În comedie se adaugă onomastica, modalitatea indirectă de caracterizare.

L

imbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Formele greșite ale cuvintelor, erorile de exprimare, ticurile verbale denotă incultura, statutul de parvenit sau trăsături psihologice ale personajelor comice. Vorbirea constituie criteriul după care se constituie două categorii de personaje: parveniții, care își trădează incultura prin limbajul valorificat de autor ca sursă a comicului și personajele cu carte (Tipătescu și Zoe), ironizate însă pentru legătura amoroasă extraconjugală. Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă. De exemplu, Trahanache își trădează incultura stâlcind neologismele: „soțietate”, „prințip”. Pronunță greșit neologismele din sfera limbajului politic: „dipotat”, „docoment”, „endependant”, „cestiuni arzătoare la ordinea zilei”. Incultura este demonstrată și de abateri de la normele limbii literare, precum truismul („unde nu e moral, acolo e corupție”), tautologia („enteresul și iar enteresul”) și cacofonia („va să zică că nu le are”). Ticul său verbal „Aveți puțintică răbdare” reflectă viclenia, tergiversarea (=amânarea) individului abil, care, sub masca bătrâneții, caută să câștige timp pentru a găsi o soluție. Fraza care îi rezumă principiul de viață și explică falsa miopie/naivitate este: „într-o soțietate fără moral și fără prințip… trebuie să ai puțintică diplomație!”. Limbajul politicienilor demagogi trădează și în cazul lui Cațavencu incultura (care contrastează comic cu pretenția de erudiție), iar în cazul lui Farfuridi, prostia (evidențiată tocmai de pretinsa inteligență pe care crede că o probează prin soluțiile sale aberante). Ei se întrec în discursuri patriotarde (=fals patriotism) dominante de nonsens și absurd. Pretinsa erudiție a lui Cațavencu este „trădată” de formularea principiilor sale: „scopul scuză mijloacele, a zis

4

nemuritorul Gambetta!…” (de fapt, Machiavelli). Incultura se reflectă și în folosirea incorectă semantic a neologismului, în etimologie populară „faliți” (oameni de fală), „capitaliști” (locuitori ai capitalei) sau lipsa de proprietate a termenilor: „liber-schimbist”, „travaliu”, „imputare”. Fiind un personaj care se definește în primul rând prin limbaj, replicile lui Cațavencu conțin un caleidoscop al abaterilor de la normele de exprimare corectă de un comic neegalat: truismul – „Istoria ne învață anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi”, asociațiile incompatibile – „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”, echivocul – „vreau ceea ce merit în orașul acesta de gogomani unde sunt cel dintâi… între fruntașii politici”, nepotrivirea rezultată din interfața stilurilor (îi vorbește lui Pristanda în stil oratoric, renunțând la stilul familiar, adecvat situației). Nu are ticuri verbale, pentru că vorbirea sa este adaptată la situații, mobilă precum caracterul său.

Confuzia lui Farfuridi este exprimată prin nonsens: „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica: ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, și anume în punctele… esențiale…”. Prostia și imoralitatea sunt redate de un alt nonsens: „Trebuie să ai curaj, ca mine! trebuie să o iscălești: o dăm anonimă!” sau ”Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”. Cuvântul stereotip „fix”, plasat în contexte precum „douăsprezece trecute fix”; „Eu, am n-am să întâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg…” sugerează automatismul, inerția intelectuală.

Pristanda, funcționar servil („scrofulos la datorie”), aprobă mecanic afirmațiile șefilor prin ticul verbal „curat”, chiar și în asocieri incompatibile, dar de un comic șarjat: „curat murdar”; „(sistem) curat constituțional”. Sub masca umilinței, își urmează cu viclenie propriile interese: „famelie mare, renumerație mică, după buget”. Lipsit de educație și parvenit de condiție modestă, utilizează termeni populari, barbarisme (=jargon prost folosit), neologisme pronunțate greșit, etimologii populare: „bampir”, „catrindală”, „scrofuloși”, „renumerație”.

Vorbirea lui Dandanache este peltică, sâsâită, eliptică și incoerentă, fapt ce sugerează ramolismentul, senilitatea ca formă grotescă a alienării. Cuvintele reprezentative sunt apelativele „neicusorule”, „puicusorule”, interjecția „pac!” („la un caz iar – pac! – la «Răsboiul»”), vorbirea onomatopeică, repetitivă („hodoronc – hodoronc”, „zdronca – zdronca”, „și dă-i, și dă-i și luptă”). Ticul verbal „eu, care cu familia mea, de la patuzsopt” motivează ambițiile sale politice

5

prin tradiția familiei, o mică dinastie de politicieni, și prin ideile revoluționare/„înaintate”, conservate de la ’48. Replicile sale conțin abateri de la exprimarea corectă precum obscuritatea și prolixitatea, de aceea discursul în fața alegătorilor în finalul piesei este ininteligibil.

Cetățeanul turmentat trezește o oarecare simpatie prin faptul că se supune cu seninătate manipulării, nefiind capabil de a lua singur o decizie. Ticul verbal și laitmotivul intrărilor sale în scenă este întrebarea „eu pentru cine votez?”. Fost funcționar poștal, devenit între timp apropitar, a dobândit dreptul de vot. Duce scrisoarea la destinatar nu din onestitate, cum crede Zoe, ci din automatism profesional. Nu este inocent, pentru că o citește, încălcând secretul corespondenței. Faptul că este neinstruit, un parvenit recent și un modest îmbogățit este sugerat de pronunțarea incorectă a unor neologisme: „apropitar”, „andrisant”.

P

rin diferite tipuri de comic, „O scrisoare pierdută” provoacă râsul, dar, în același timp, atrage atenția spectatorilor, în mod critic, asupra derizoriului „comediei umane”.

Lumea eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de ariviști, care acționează după principiul „scopul scuză mijloacele”, urmărind menținerea sau dobândirea cu orice preț a unor funcții politice/a unui statut social.

6