34 1 55KB
Pupa russa de Gheorghe Craciun Gheorghe Crăciun, în ultimul său roman, Pupa Russa, propune o scriitură densă, aspră, încărcată, în care viaţa este redusă la litere, la cuvinte, adică la denumiri. Pupa Russa este romanul unei lumi care capătă viaţă prin cuvinte, tradusă prin cuvinte. În acest sens, vizată de romancier este în special perioada copilăriei, acea perioadă în care lumea este descoperită prin cuvânt şi cuvântul este descoperit datorită lumii, este rupt din ea, trezit din dormitarea sa în lucruri: „..toate acestea erau cuvinte cu care puteai face ceva: să ajuţi viaţa şi lucrurile să devină vizibile, să dai dreptul materiei impregnate cu sânge şi materiei neînsufleţite să nu se mai afle acolo în faţa ta atunci când vorbeşti despre părţile lor independente cărora li se spun fiinţe sau obiecte.” Cuvântul devine, în acest răstimp al căutărilor febrile, mult mai puternic decât lucrul în sine pe care îl denumeşte, cuvântul tinde spre independenţă: „Dacă vedea ceva în faţa ei, ceea ce vedea era mai mult un cuvânt decât un lucru sau o fiinţă. Descoperea că între cuvinte şi lucruri exista pur şi simplu o distanţă pe care nimic nu o putea vindeca. Şi atunci toate cuvintele pe care le ştia începeau să-i zumzăie în minte ca un roi de albine. Cuvintele-i vibrau puzderie sub pleoape, ca nişte pete difuze, de toate culorile. Unele pete deveneau litere, altele se topeau în întuneric.” Întreaga existenţă devine astfel un joc al dezvelirii/ dezvăluirii treptate prin cuvânt. Existenţa este, altfel zis, un fel de pupa russa. Leontina Guran, la rândul ei, este o pupa russa, dar în romanul lui Gheorghe Crăciun, după cum bine sesiza Traian Ştef într-o cronică apărută cu ceva ani în urmă în ”Familia”, „sensul desfacerii păpuşii ruseşti nu este de la mare la mic, de la suprafaţă la adâncime, ci unul al acoperirii succesive până la banalul şi obişnuitul suprafeţei cotidiene, până la viaţa fără nici un relief, anonimă, fără nicio tensiune, fără sângele cald, spre capătul unei hemoragii, dinaintea morţii penibile” (v. ”Familia”, nr.9, septembrie 2004).
Viaţa Leontinei Guran se constituie de fapt dintr-un carusel de cuvinte, imagini, senzații, iar succesiunea evenimențială a poveștii este aproape anulată în favoarea acestei focusări pe elemente care aparțin, în fond, iraționalului. Romanul poate fi considerat o „colecție de imagini mărite până la deformare”. Leontina Guran, un copil de oameni simpli dintr-un sat de munte (echivalentul ţinutului paradisiac în care răul îşi face simţită pentru prima dată prezenţa prin descoperirea de către copii a unei paraşute îngropate, ceea ce va declanşa o anchetă şi va atrage după sine pedepse), care va ajunge într-un liceu respectabil dintr-un mare oraş şi apoi studentă la o universitate din Bucureşti, se va transforma într-o unealtă a regimului comunist, pentru început din teama de a nu fi exmatriculată dacă nu-şi va turna colegele, iar apoi din complacere într-o situaţie care îi promitea o viaţă îndestulată şi mai ales sigură. Urmează perioada de decădere, de degradare a Leontinei, degradare atât psihică, cât şi fizică. Încercarea de a-şi întemeia o familie, în speranţa că astfel îşi va reveni, eşuează. Evidentă în scrierea lui Gheorghe Crăciun, ca de altfel în majoritatea scrierilor sale, este aşa-zisa respingere a ideii de destin, a accentuării acelor elemente ce ar putea determina un destin. Mai degrabă pare a fi vorba aici despre respingerea povestirii brute, povestire care ar susţine o anumită evoluţie a unui personaj. Leontina Guran nu este lipsită de destin. Dimpotrivă, încă de la începutul romanului suntem avertizaţi în legătură cu evoluţia ei ulterioară: „Era înaltă, zveltă, arbora în jurul gâtului (de curviştină perversă, dar cine şi-a închipuit atunci ce va fi?) o eşarfă străvezie ca o spumă, avea pulpe prelungi şi glezne subţiri, prea subţiri, contrazicându-i flagrant presupusa origine.” În întreaga ei fiinţă, în propriul ei trup, Leontina Guran îşi avea întipărit fatalul destin. Şi atunci de unde această respingere a ideii de destin din moment ce existenţa acestuia este recunoscută de către autor, chiar dacă într-un mod indirect?
„În primul rând, eu nu suport ideea de destin pentru că ea se confundă în mintea mea cu ideea de carieră” - iată o posibilă explicaţie, dar care ţine de latura intimă a omului Gheorghe Crăciun. O altă explicaţie ar fi aceea că Leontina Guran, după cum afirmă Caius Dobrescu într-un studiu introductiv (Un Bertrand Russel de respiraţie wagneriană) la cea de a doua ediţie a romanului Pupa Russa (Editura Art, Bucureşti, 2007), este un construct, un personaj teoretic, ipotetic, dovadă că niciodată nu îi sunt redate gândurile. Tot ceea ce ţine de fiinţa acestui personaj este redat de un narator complice cu personajul (iată încă o trimitere la semnificaţia titlului: în spatele personajului se ascunde un narator în spatele căruia se ascunde autorul). Destinul nu poate fi eludat, nici măcar în literatură. Dar perspectiva poate fi schimbată. În acest caz, destinul este mai degrabă ignorat în măsura în care el poate fi intuit, cunoscut sau presupus. Accentul cade, așadar, nu pe povestire, ci pe trăire. Singurele elemente care nu se supun destinului sunt trăirile, emoţiile, simţurile, toate acestea având drept suport cuvintele. Doar ele fac din Leontina Guran un personaj autentic, unic. Leontina Guran nu mai este din acest punct de vedere un personaj ipotetic. De aici şi tragismul acestui personaj care este conştient că este prins în automatismul unui model de viaţă impus, în acest caz modelul comunist. Aceasta a crezut că se poate salva devenind unul dintre cei care fabrică şi susţin iluziile acestui model, acceptând un post într-unul din aparatele judeţene ale Uniunii Tineretului Comunist unde sarcina ei principală era propaganda, adică fabricarea de iluzii. A crezut că se poate salva dedându-se unei vieţi desfrânate, libertine, ştiind că de fapt nu este decât o păpuşă a fanteziilor masculine. Este un personaj construit de/din contradicţii, un personaj viu, un personaj schizofrenic, autist, care alege să trăiască într-o lume interioară dominată de imaginile şi trăirile copilăriei înstrăinându-se, în schimb, de o lume falsă, ipocrită. Un personaj care încearcă cu disperare să ajungă la un sine prea bine ascuns, să descopere motivele unei suferinţe surde, neclare.
Leontina Guran este un personaj care suferă pe măsură, neîmplinirea fiind resimţită la acest nivel al suferinței ca un eşec major care nu poate avea decât un singur final plauzibil: moartea. Iar moartea este apanajul celor vii. În cele din urmă, Gheorghe Crăciun a reuşit ceea ce şi-a propus: să pună carne pe un schelet de hârtie, să pompeze sânge adevărat, cald, în vene de hârtie, cu alte cuvinte, să creeze un personaj viu din cuvinte şi doar din cuvinte.