Psihosociopedagogia Familiei PDF [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

Daniela Veronica NECŞOI

Psihosociopedagogia familiei Curs pentru anul III

Braşov 2014 1

2

Introducere Cursul de Psihosociopedagogia familiei este structurat în opt mari unităţi de învăţare care acoperă problematica domeniului din punct de vedere teoretic, dar şi practic – aplicativ. Urmărind o structură în general identică, fiecare unitate de învăţare porneşte de la prezentarea cadrului teoretic care susţine tema respectivă, dar creează şi contextul aplicării aspectelor teoretice în situaţii concrete, fie prin exemplificări ale autorului, fie prin invitaţii la analiză, reflecţie şi interpretare ale cititorului. Studiind această disciplină, studenții devin conştienţi asupra relației de reciprocitate care există între functionarea familiei și funcționarea copilului, pot diferenţia şi interpreta procesele familiale funcţionale şi dar şi disfucnţionale. În plus, cursul oferă studenților posibilitatea de a obține o mai bună înțelegere a propriei lor familii de origine. Obiectivele cursului:  dezvoltarea unui sistem funcţional de cunoştinţe aprofundate şi moduri de operare referitoare la perspective şi orientări diverse în analiza conceptuală şi funcţională a familiei;  dezvoltarea capacităţii de a identifica şi interpreta procesele care stau la baza familiilor funcţionale/ disfuncţionale;  dezvoltarea capacităţii de a conştientiza relaţia reciprocă ce există între funcţionarea familiei şi funcţionarea copilului de vârste diferite;  dezvoltarea capacităţii de a elabora un curriculum focalizat pe probleme specifice familiilor şi părinţilor Competenţe conferite: după parcurgerea materialului studentul va fi capabil:  să evalueze funcţionarea familiei din perspectivă multidimensională (pe baza unor teorii şi modele de explicare a funcţionării familiei);  să analizeze principalii factori care stau la baza întemeierii familiei şi care contribuie la buna sa funcţionare;  să evalueze impactul pe care familia şi climatul familial îl au asupra dezvoltării prezente şi viitoare a copilului;  să elaboreze şi să evalueze proiecte educaţionale destinate părinţilor în vederea optimizării relaţiilor intrafamiliale dar şi procesului de adaptare şcolară şi socială a preşcolarilor/ şcolarilor mici/ elevilor.

3

Resurse şi mijloace de lucru Strategiile de instruire propuse presupun implicarea conştientă şi activă a studenţilor, prin utilizarea frecventă de metode precum: studiul de caz, dezbaterea, reflecţia. Structura cursului – 8 U.I; – teste de evaluare si sugestii de rezolvare grupate pe UI; Cerinţe preliminare Competenţe dezvoltate în cadrul disciplinelor: Fundamentele psihologiei, Fundamentele pedagogiei, Psihologia vârstelor, Psihologia educaţiei, Comunicare şi educaţie, Managementul relaţiilor umane în grupurile educaţionale, Asistenţa socială a persoanelor în dificultate Discipline deservite Psihopedagogia devianţei, Managementul clasei de elevi Durata medie de studiu individual 3 ore

4

Cuprins Introducere Chestionar evaluare prerechizite Unitatea de învăţare 1. Introducere în problematica psihosociopedagogiei familiei 1.1. Introducere 1.2. Competenţele unităţii de învăţare 1.3. Structura tematică 1.3.1. Psihosociopedagogia familiei – locul şi rolul diciplinei în formarea viitorului specialist în ştiinţele educaţiei 1.3.2. Concepte fundamentale utilizate în contextul disciplinei: cuplu, căsătorie, familie 1.3.3. Problematica Psihosociopedagogiei familiei 1.4. Rezumat 1.5. Test de evaluare Unitatea de învăţare 2. Familia – caracteristici şi dimensiuni 2.1. Introducere 2.2. Competenţele unităţii de învăţare 2.3. Structura tematică 2.3.1. Definirea şi caracterizarea generală a familiei 2.3.2. Tipologii familiale 2.3.3. Funcţii ale familiei 2.3.4. Restructurări ale familiei contemporane. Declinul familiei tradiţionale – cauze şi efecte 2.4. Rezumat 2.5. Test de evaluare 2.6. Tema de control nr. 1 Unitatea de învăţare 3. Paradigme de bază în cercetarea cuplului şi a familiei 3.1. Introducere 3.2. Competenţele unităţii de învăţare 3.3. Structura tematică 3.3.1. Teoria dezvoltării (ciclurilor vieţii) 3.3.2. 3.3.3. 3.3.4. 3.3.5.

Teoria structurală (dinamica rolurilor şi a puterii) Teoria funcţională (procesuală) Teoria sistemică (holistă) Teoria istoristă (intergeneraţională) 5

3.4. Rezumat 3.5. Test de evaluare Unitatea de învăţare 4. Elemente de psihosociologia cuplului. Atracţia interpersonală şi factorii alegerii maritale 4.1. Introducere 4.2. Competenţele unităţii de învăţare 4.3. Structura tematică: 4.3.1. Definirea atracţiei interpersonale 4.3.2. Teorii explicative ale atracţiei interpersonale 4.3.2.1. Proximitatea şi atracţia interpersonală 4.3.2.2. Similaritatea şi atracţia interpersonală 4.3.2.3. Complementaritatea şi atracţia interpersonală 4.3.3. Factorii alegerii maritale 4.4. Rezumat 4.5. Test de evaluare Unitatea de învăţare 5. Elemente de psihosociologia cuplului. Iubirea 5.1. Introducere 5.2. Competenţele unităţii de învăţare 5.3. Structura tematică: 5.3.1. Definirea iubirii 5.3.2. Funcţiile iubirii 5.3.3. Forme de manifestare a iubirii 5.3.4. Tipologii ale iubirii 5.4. Rezumat 5.5. Test de evaluare Unitatea de învăţare 6. Elemente de psihosociologia cuplului. Divorţul 6.1. Introducere 6.2. Competenţele unităţii de învăţare 6.3. Structura tematică: 6.3.1. Divorţul – caracterizare şi cauze 6.3.2. Efecte ale divorţului asupra familiei 6.3.2.1. Efecte asupra partenerilor de cuplu 6.3.2.2. Efecte asupra copiilor 6.3.3. Modalităţi de gestionare a crizei produse de divorţ asupra familiei 6.4. Rezumat

6

6.5. Test de autoevaluare Unitatea de învăţare 7. Familia ca unitate educativă şi pregătirea pentru viaţa de familie 7.1. Introducere 7.2. Competenţele unităţii de învăţare 7.3. Structura tematică: 7.3.1. De la cuplu la părinţi. Tranziţia spre parentalitate 7.3.2. Teoria ataşamentului – semnificaţie în dezvoltarea emoţională a copiilor şi în dezvoltarea relaţiilor sociale din afara familiei 7.3.3. Stiluri educative ale familiilor contemporane şi implicaţii psihopedagogice 7.4. Rezumat 7.5. Test de evaluare 7.6. Tema de control nr. 2 Unitatea de învăţare 8. Modalităţi teoretice şi practice de sprijinire a familiei în creşterea şi educarea copiilor. Pedagogia familiei 8.1. Introducere 8.2. Competenţele unităţii de învăţare 8.3. Structura tematică: 8.3.1. Fundamente teoretice privind educaţia părinţilor 8.3.2. Contexte de realizare a educaţiei parentale – politici şi practici în România 8.3.3. Parteneriatul educaţional – premisă a integrării sociale a copilului 8.4. Rezumat 8.5. Test de evaluare 8.6. Tema de control nr. 3 Bibliografie

7

Chestionar evaluare prerechizite Citiţi cu atenţie itemii de mai jos şi marcaţi răspunsurile corecte prin încercuire. Fiecare item poate avea unul sau mai multe răspunsuri corecte. 1. Investigarea familiei şi a modului său de funcţionare este benefică: a. pentru că este un important grup de sprijin în cazul unor situaţii de criză prin care trece individul b. pentru că permite optimizarea relaţiilor intrafamiliale şi extrafamiliale. c. pentru că permite realizarea de prognoze si adoptarea de politici legate de familie d. pentru că permite prevenirea fenomenului de devianţă şi delicvenţă juvenilă 2. Familia se poate defini ca: a. un grup social primar b. o adunare de persoane c. un sistem închis d. un sistem deschis 3. Socializarea copiilor se produce: a. b. c. d.

în familie şi la şcoală în familie şi în grupurile de prieteni în familie şi prin mass-media în familie, la şcoala, de către mass-media, în grupul de prieteni

4. Procesul de socializare a copiilor în cadrul familiei semnifică: a. transmiterea către copii a principalelor norme şi reguli sociale, dobândirea deprinderilor şi cunoştinţelor necesare acţiunii ca adult, dezvoltarea afectivităţii necesare relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener, cu propriii copii şi cu alte persoane b. transmiterea către copii a limbii, a obiceiurilor, a valorilor şi normelor sociale, favorizând îndeplinirea unor roluri în familie şi integrarea lor socială prin dezvoltarea unor relaţii de cooperare, înţelegere, respect, ajutor reciproc c. oferirea unui statut în societate, alegerea şcolii pe care o va urma copilul d. sprijinirea economică a copiilor, formarea ierarhiei valorilor individuale ale copiilor 5. Dacă între partenerii dintr-o familie cu copii certurile sunt extrem de frecvente, este preferabil: a. b. c. d.

ca cei doi soţi să analizeze cauzele şi să găsească o soluţie să divorţeze să continue căsnicia ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla, de dragul creşterii copiilor să nu ia o decizie, să lase timpul să decidă 8

6. O familie poate fi considerată disfuncţională dacă: a. părinţii îşi exagerează rolul parental b. părinţii îşi neglijează rolul conjugal c. un copil are manifestări agresive d. un părinte este absent 7. Dacă părinţii îşi ceartă copilul pentru că nu şi-a făcut temele, acest lucru reprezintă: a. un feedback pozitiv b. o pedeapsă c. o modalitate de educare d. un feedback negativ 8. Educaţia parentală (educaţia pentru rolul de părinte) poate fi realizată: a. înainte ca tinerii să se căsătorească b. doar după ce adulţii au devenit părinţi c. încă din timpul adolescenţei 9. Educaţia parentală (educaţia pentru rolul de părinte) se poate realiza în contextul educaţiei: a. formale b. nonformale c. informale d. formale, nonformale şi informale 10. Parteneriatul familie – şcoală se poate realiza prin: a. participarea părinţilor la luarea deciziilor referitoare la procesul educaţional al copiilor b. participarea părinţilor în cadrul excursiilor oragnizate de şcoală c. verificarea de către părinţi a efectuării temelor pentru acasă ale copiilor d. implicarea părinţilor în desfăşurarea unor proiecte educaţionale în cadrul şcolii

Răspunsurile corecte le găsiţi la pagina 130.

9

Unitatea de învăţare 1. Introducere în problematica psihosociopedagogiei familiei

Cuprins 1.1. Introducere 1.2. Competenţele unităţii de învăţare 1.3. Structura tematică: 1.3.1. Psihosociopedagogia familiei – locul şi rolul diciplinei în formarea viitorului specialist în ştiinţele educaţiei 1.3.2. Concepte fundamentale utilizate în contextul disciplinei: cuplu, căsătorie, familie 1.3.3. Problematica Psihosociopedagogiei familiei 1.4. Rezumat 1.5. Test de evaluare 1.1. Introducere Această unitate de învăţare prezintă câteva argumente care au fundamentat crearea disciplinei Psihopedagogia familiei şi care susţin necesitatea studierii familiei şi a vieţii de familie dintr-o perspectivă cuprinzătoare şi integrativă. De asemenea, sunt analizate principalele concepte care fac obiectul acestui domeniu: cuplu, căsătorie şi familie. În final, unitatea explorează problematica Psihosociopedagogiei familiei, prezentând principalele teme şi aspecte ce vor fi abordate de această disciplină şi care vor contribui la dezvoltarea competenţelor viitorului specialist în ştiinţele educaţiei. 1.2. Competenţele unităţii de învăţare  să definească principalele concepte specifice acestei discipline;  să se familiarizeze cu problematica generală a disciplinei;  să analizeze diversele perspective de abordare a problematicii psihosociopedagogiei familiei;  să evalueze obiectivele propriei formări din perspectiva parcurgerii acestei discipline.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

10

1.3.1. Psihosociopedagogia familiei – locul şi rolul diciplinei în formarea viitorului specialist în ştiinţele educaţiei Familia şi problemele acesteia au reprezentat un câmp de investigaţie major pentru numeroase domenii ştiinţifice: psihologia, pedagogia, sociologia, economia, antropologia, dreptul, dar şi medicina. Cercetarea familiei în toate aceste domenii, dar mai ales abordările interdisciplinare şi chiar transdiciplinare, au adus contribuţii importante la cristalizarea aparatului conceptual al acestei discipline din sfera ştiinţelor educaţiei, şi anume, psihosociopedagogia familiei. Apariţia acestei discipline este de dată recentă, fiind precedată de abordărle interdisciplinare aflate la graniţa dintre două discipline: psihologia familiei, sociologia familiei, pedagogia familiei etc. Câteva argumente care susţin necesitatea studierii familiei printr-o abordare cuprinzătoare, o abordare din perspective diverse dar integrate unei concepţii unitare, se referă la complexitatea familiei ca entitate psihosocială, determinarea multicauzală a vieţii de familie, dar şi la efectele pe care aceasta le are atât asupra individului cât şi asupra societăţii. Psihosociopedagogia ca domeniu, răspunde acestei nevoi, cele trei perspective, psihologică, sociologică şi pedagogică fiind cele mai reprezentative din acest punct de vedere. Corelarea tuturor acestor trei domenii determină înţelegerea profundă a specificului şi evoluţiei familiei de-a lungul diverselor tipuri de societăţi, determină identificarea unor strategii şi programe de asistenţă destinate consilierii familiei şi educaţiei părinţilor. Evaluaţi locul disciplinei Psihosociopedagogia familiei în ansamblul disciplinelor psihopedagogice. 1.3.2. Concepte fundamentale – cuplu, căsătorie, familie Existenţa umană este marcată de câteva coordonate principale, unele dintre acestea fiind reprezentate, în ordine (în varianta tradiţională) sau nu (în varianta modernă) de constituirea cuplului, căsătoria şi, apoi, întemeierea familiei prin apariţia urmaşilor. Aşa cum spuneau Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă (1998, p.12), „ne naştem, de obicei într-o matrice bipolară (cuplul parental). Continuăm marea aventură a existenţei devenind treptat, într-un proces nu lipsit de probleme, noi înşine personalităţi polarizate masculin sau feminin, identităţi psihosexuale conştiente de sine. Mai mult, ne exprimăm prin sex-roluri şi ne integrăm social, sub semnul a ceea ce ne rămâne specific întreaga viaţă şi anume apartenenţa fundamentală la unul din sexe. Mai departe, firesc, natural, începem să căutăm şi să ne găsim perechea, deoarece, cum spuneau autorii, dimensiunea noastră psihologică este marcată profund de şansa de a fi şi a ne manifesta în cadrul convieţuirii ca bărbat sau ca femeie. Aspirăm către structura arhetipală „bărbat-femeie”, „masculin-feminin” fundamentată pe polaritatea principiilor, pe complementaritate, căutând partenerul cu ajutorul căruia să ne dezvoltăm unul prin celălalt din punct de vedere afectiv, sexual, mental şi spiritual. Pe acest

11

traseu descoperim erotismul şi iubirea, iar cand satisfacţia este destul de intensă şi încrederea reciprocă destul de mare, începem să ne gândim la căsătorie. Când facem şi acest pas înseamnă că deja valorizăm structura socială – familia, că începem să ne punem mai serios ca înainte problema descendenţilor şi a responsabilităţii pe care o presupune aceasta. Când vin şi copiii încercăm prin înţelegere, iubire şi armonie să păstrăm unitatea familiei, să contribuim la socializarea acestora pentru a le uşura integrarea în societate. De aici ciclul se reia.” Afirmam, însă că, în societatea actuală, lucrurile nu se mai întâmplă neapărat în această ordine, oamenii inversând sau chiar excluzând unele dintre aceste coordonate. Sunt nenumărate cazurile în care femeile doresc să-şi întemeieze o familie, să aibă un copil, fără a face neapărat parte iniţial dintr-un cuplu, sau chiar fără a fi căsătorite, aşa cum sunt foarte mulţi bărbaţi care rămân vreme îndelungată sau chiar pentru totdeauna interesaţi doar de aspectele vieţii de cuplu, fără a mai face şi paşii următori. La fel, există din ce în ce mai multe cupluri care îşi întemeiază o familie, au copii pe care îi cresc şi îi educă împreună, dar nu sunt neapărat interesate de a-şi oficializa relaţiile prin instituţia căsătoriei. Realizăm în continuare o scurtă descriere a triadei „cuplu – căsătorie – familie”, prin definirea celor trei termeni implicaţi. a. Cuplul Etimologic, noţiunea de cuplu provine din latinescul copula (legătura), termen apărut în secolul al XII lea şi care se se referă la legătura în sens de uniune dintre un bărbat si o femeie. Cuplul apare definit ca pereche sau reunire a două persoane ce experimentează fie: o legătură constantă (cu sensul de lungă durată), fie o legătură întâmplătoare (cu sensul de scurtă durată). Asociate cu conceptul de cuplu sunt cele de reproducere şi de sexualitate, aspect ce semnifică implicarea afectivă a partenerilor în acest tip de relaţie. Ellyn Bader si Peter Pearson (1988) identifică mai multe etape în formarea şi evaluarea relaţiilor de cuplu: 1. Fuziunea se referă la diminuarea până la dispariţie a diferenţelor partenerilor: se simt ca “unul”; 2. Diferenţierea implică testarea solidităţii legăturii prin re-afirmarea propriei identităţi; 3. Explorarea, testarea fidelităţii prin participarea la activităţi separate, în grupuri separate; 4. Re-apropierea, prin definirea motivului rămânerii împreună prin complementaritatea diferenţelor precum şi stabilirea unei “hărţi” cu sarcini şi roluri; 5. Cooperarea reprezintă etapa dobândirii echilibrului funcţional al cuplului şi presupune angajarea propriu-zisă a ambilor parteneri; 6. Sinergia, este stadiul ultim dar şi cel mai înalt al evoluţiei cuplului. Diminuarea etapelor de cooperare si sinergie, este un semn al „răcirii” relaţiei şi disoluţiei cuplului. 12

Irene Thery (1995) defineşte cuplul în două sensuri:  în sens restrâns, cuplul se referă la complementaritatea bărbat-femeie exprimată în toate aspectele vieţii lor cotidiene, în care dominante sunt afectivitatea si sexualitatea.  în sens larg, cuplul este asociat cu matricea concomitent biologică, emoţională, culturală si socială care rezultă din reunirea unor diferiţi parteneri (bărbat-femeie, bărbat-bărbat, femeie-femeie) între care există relaţii affective şi/ sau sexuale şi un puternic indeterminism mutual. Pentru ambele situaţii, aceeaşi autoare identifică cinci tipuri de cupluri (Thery, 1995): 1. cuplul conflictual: partenerii se află într-o dispută permanentă, dar constructivă. Conflictul reprezintă o “ieşire” din rutină/ plictiseală. Acest tip de cuplu nu prezintă rezistenţă în timp . 2. cuplul Pygmalion: investirea inegală a partenerilor; unul din membrii cuplului este foarte deschis şi îşi oferă resursele, iar celălalt nu oferă nimic, conform dictonului „unul iubeşte, iar celălalt se lasă iubit”. 3. cuplul fuzional, trăiesc doar prin pasiunea unuia faţă de celălalt, dar prin ochii celorlalţi. Nu există şi o comunicare între aceşti parteneri. Exemplu Tipul cuplului Tristan şi Isolda. Tristan, crescut de unchiul său, regele Mark al regatului Cornwall, luptă pentru libertatea regatului și îl ucide pe Morholt, regele Irlandei. Isolda, sora lui Morholt dorește răzbunarea și începe să nutrească un sentiment de dușmănie față de Tristan pe care urmărește să îl ucidă prin otrăvire. Dar ca o ironie a sorții, Tristan primește misiunea de a o peți pe Isolda pentru unchiul său. Pe drumul de întoarcere, ea își pune planul în aplicare. Dar, nu se știe din ce motiv, otrava fusese substituită printr-o licoare a dragostei. Între cei doi se înfiripă un puternic sentiment de iubire. Isolda se căsătorește cu Mark, dar sentimentele ei față de Tristan nu se sting, astfel că trăiește o viață dublă: ziua este regină, iar nopțile și le petrece în secret alături de amantul ei. Regele descoperă trădarea soției și îl condamnă pe Tristan la moarte. Cei doi amanți fug împreună și pentru o perioadă duc o viață retrasă în pădure. În cele din urmă, Isolda este nevoită să revină acasă. Tristan, îndurerat, pleacă în lume, dar nu reușește să își regăsească liniștea. Ajuns inapoi acasa, Tristan se imbonlaveste grav si cere sa i se indeplineasca ultima dorinta: sa o vada din nou pe Isolda, iar daca aceasta va veni sa fie trase panzele albe, dar daca aceasta nu va veni, sa fie trase cele negre. Mark afla de aceasta si instruieste echipajul corabiei sa traga panzele negre. Cand Tristan priveste afara, corabia avea panzele negre, astfel Tristan moare. Isolda ajunge la el si, vazandu-l mort, decide sa 13

se omoare. Astfel cei doi sunt inmormantati impreuna iar deasupra mormantului lui Tristan creste un trandafir care nu va muri niciodată (www.wikipedia.org) 4. cuplul aflat în decalaj, cuplu în care dispoziţia partenerilor este întotdeauna diferită. 5. cuplul asociativ, se referă la participarea complementară a partenerilor care duce la obţinerea rezultatelor optime în cuplu. Este tipul de cuplu rezistent si stabil. Selectaţi un cuplu celebru din literatura universală sau românească şi analizaţi-l din perspectiva tipului de cuplu pe care îl întruchipează (Veronica Micle şi Mihai Eminescu; Romeo şi Julieta; Orfeu şi Euridice etc.). Din punctul de vedere al evoluţiei istorice, înainte de secolul al XIX-lea, cuplul era lipsit de intimitate, nu exista patul conjugal, în schimb era deschis societăţii, comunităţii, satului, străzii, cartierului (Aries, apud Adler, 2003). Începând cu secolul al XIX-lea, cuplul devine o “contopire a singurătăţii”, graţie iubirii pasionale, condamnată si interzisă până atunci. În perioada contemporană, spre sec. al XX-lea, cuplul este valorizat prin creşterea gradului de acceptare a cuplului în absenţa căsătoriei, dar si prin toleranţa faţă de diadele homosexuale. Concomitent cu noua valorizare a cuplului apare şi instabilitatea acestuia prin despărţiri/ divorţuri. Cu toate acestea, viaţa în cuplu continuă să asigure sentimentul de securitate şi stabilitate pentru cea mai mare parte a populaţiei şi, mai mult decât atât, apare varianta cuplu-refugiu care reflectă relaţia diadică puternică din interiorul cuplului (Adler, 2003, p. 13). În sinteză, cuplul este o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe indeterminism mutual, care are o serie de note definitorii:  partenerii se satisfac;    

partenerii se stimulează; partenerii se susţin; partenerii se dezvoltă; partenerii se realizează unul prin intermediul celuilalt ca individualităţi biologice, afective şi sociale. Cuplul erotic presupune două persoane, de regulă de sexe diferite, care au pentru o vreme mai scurtă sau mai îndelungată:  sentimente de afecțiune unul faţă de celălalt (iubire, atașament, respect, etc.);    

atracție sexuală care duce (sau nu) la relații sexuale; scopuri comune; timp petrecut în comun (unul cu celălalt, dar și în sfera socială); dorința de a fi împreună pe o perioada mai îndelungată.

14

Daţi exemple de situaţii concrete în care se pot manifesta trăsăturile caracteristice ale cuplului. b. Căsătoria Căsătoria marchează trecerea cuplului într-un alt stadiu, marcat de o existenţă mult mai complexă. Căsătoria are o serie de note distincte:  este o modalitate acceptată la nivel social, prin care două sau mai multe persoane constituie o familie (Mihăilescu, 1998, p. 91);     

implică consecinţe afective, sexuale, morale, juridice, sociale, economice, ceea ce o diferenţiază de noţiunea de cuplu (Turliuc, 2005, p. 15); este situată la intersecţia domeniului public cu cel privat (idem); este sancţionată juridic şi/ sau religios (Mihăilescu, 1998, p. 91); comportă reguli de constituire a cuplurilor maritale (Mihăilescu, 1998, p. 92) existenţa tabuu-lui incestului (idem).



Conceptul de căsătorie poate fi definit din perspective multiple: din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale, în scopul întemeierii unei familii (conform Tratatului de drept al familiei) (Filipescu, 2000). Din perspectivă juridică, căsătoria poate fi interpretată ca: act juridic (soţii consimt să se căsătorească), situaţie juridică (statut de persoană căsătorită), instituţie juridică (norme ce reglementează situaţia juridică a căsătoriei) şi ceremonie (prezenţa ofiţerului stării civile pentru încheierea căsătoriei). Noul Cod civil descrie căsătoria din perspectiva caracteristicilor sale juridice, astfel:  Căsătoria este o uniune dintre bărbat şi femeie (art. 271).  Căsătoria este liber consimţită. Viitorii soţi pot să hotărască singuri dacă se căsătoresc sau nu, fără vreun amestec al altor persoane (art. 258).  Căsătoria este monogamă. Nicio persoană nu poate fi căsătorită în acelaşi timp decât cu o singură persoană de sex opus. Legea interzice şi pedepseşte bigamia, consacrând astfel monogamia (art. 273).  Căsătoria se încheie în formele cerute de lege. Ea are deci un caracter solemn, se încheie în mod public în faţa ofiţerului de stare civilă, într-o zi dinainte stabilită, prin participarea personală şi obligatorie a viitorilor soţi şi în prezenţa a doi martori.  Căsătoria are un caracter civil. Când încheie actul căsătoriei viitorii soţi îşi exprimă personal consimţământul în faţa ofiţerului de stare civilă, în scopul de a produce efectele juridice care rezultă din căsătoria reglementată imperativ de lege. Potrivit dispoziţiilor constituţionale (art. 48) şi art. 259 noul Cod civil, soţii pot

15

celebra şi religios căsătoria, dar numai după încheierea ei civilă. Celebrarea religioasă nu produce niciun efect juridic.  Căsătoria se încheie pe viaţă. Ea poate fi desfăcută numai în condiţiile expres prevăzute de lege.  Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate dintre bărbat şi femeie. Această egalitate se manifestă atât în raporturile dintre soţi, cât şi faţă de copii (art. 258). Ea există în toate domeniile vieţii sociale.  Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii. Acesta este însă numai scopul juridic al căsătoriei, adică acela inserat în lege. Astfel, potrivit art. 259 alin. (2) al noului Cod civil, „bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie”. Comentaţi următoarele mituri referitoare la căsătorie, găsind argumente pro sau contra (prelucrare după David Mace, 1983):    

Căsătoria este ruptă din rai. Cuplurile căsătorite trebuie să fie împreună la bine si la rău Partenerii trebuie să fie compatibili pentru ca mariajul să se realizeze. Cuplurile conjugale fericite nu se ceartă niciodată.

 Cuplurile care rămân împreună sunt cele mai fericite.  Problemele personale nu trebuie discutate cu partenerul.  Cuplurile căsătorite nu trebuie să discute dificultăţile lor conjugale cu alte cupluri.  Cuplurile casatorite trebuie sa aiba aceleasi interese.  Sotul tau trebuie sa fie cel mai bun prieten.  Copiii apropie mai mult soţii.  Căsătoria este mai avantajoasa pentru bărbaţi decât pentru femei.  “Cheile” unei căsătorii pe termen lung sunt norocul şi dragostea.  Cuplurile care trăiesc împreună mai mult timp fără să se căsătorească, au căsnicii mai trainice decât cele care se căsătoresc la o lună după ce s-au cunoscut. 

din perspectivă psihologică, căsătoria înseamnă o relaţie psihologică între doi oameni conştienţi, ea este, „o construcţie complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective, având indicutabil o natură foarte eterogenă” (Jung, apud I Mitrofan şi C. Ciupercă, 1998, p.15); căsătoria este calea unor prefaceri psihologice semnificative ale personalităţii.



din perspectivă sociologică, căsătoria semnifică unirea a două neamuri între care în mod obişnuit nu există legături de consangvinitate; această unire poate fi:  endogamică, când partenerul este ales din acelaşi grup, comunitate, rasă, religie;

16



 exogamică, când partenerul vine din afara grupului; din perspectivă istorică, căsătoria poate avea două forme poligamia şi monogamia

c. Familia. Levi-Strauss defineşte familia ca un grup social ce îşi are originea în căsătorie, constând din soţ, soţie şi copii sau alte rude, grup unit prin şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale (apud, Iluţ, 1995, p.53). La fel, V. Stănoiu şi M. Voinea definesc familia ca un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legaţi prin anumite relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice şi care răspund una pentru alta în faţa societăţii (1983, p. 16). Familia reprezintă forma de comunitate umană, alcătuită din cel puţi doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând mai mult sau mai puţin latura biologică şi cea psihosocială. Funcţionarea armonioasă şi eficientă a familiei are la bază cei 4 C: comunicarea, compromisul, consideraţia şi cooperarea. Identificaţi situaţii concrete de respectare sau încălcare a acestora în contextul vieţii de familie. Să ne reamintim...  Principalele concepte cu care operează Psihosociopedagogia familiei se referă la cuplu, căsătorie, familie şi aspectele relaţionate lor.  În accepţiunea Psihosociopedagogiei familiei, cuplul se defineşte ca pereche sau reunire a două persoane ce experimentează o legătură constantă sau întâmplătoare bazată pe implicarea afectivă a partenerilor.  Căsătoria este un concept ce poate fi analizat din perspective multiple: juridică, psihologică, sociologică şi istorică.  Familia şi viaţa de familie, cu procesele şi mecanismele ei de funcţionare reprezintă aspectele centrale ale disciplinei. 1.3.3. Problematica psihosociopedagogiei familiei Abordarea familiei din perspective diverse (istorică, psihologică, sociologică, pedagogică, juridică, morală, legislativă etc) şi, mai ales, corelarea acestor perspective vor permite analiza multidimensională a acestui fenomen psihosocial, înţelegerea legităţilor şi principiilor sale de funcţionare, identificarea elementelor de continuitate şi discontinuitate în evoluţia sa şi a implicaţiilor acestora şi relevarea impactului pe care îl are în plan social, moral, cultural şi educaţional asupra individului şi societăţii în acelaşi timp. Cele mai importante teme ale psihosociopedagogiei familiei implică atât dimensiunea teoretică cât şi pe cea practic – aplicativă de studiu al familiei şi se referă la: tipologia familială, apariţia şi evoluţia grupului familial, factori determinanţi în procesul schimbării 17

structurilor şi funcţiilor familiei, factorii sociali în alegerea partenerului de cuplu conjugal, ciclurile de viaţă familială, familia ca element al structurii sociale, interrelaţiile dintre ea şi alte instituţii, rolurile şi activităţile din familie, cauze şi consecinţe ale disoluţiei de drept şi de fapt a familiei, raportul părinţi copii, socializarea şi educaţia (P. Iluţ, 1995, p.10). La fel de importante se dovedesc preocupările pentru identificarea şi analiza unor strategii care să prevină disoluţia de la nivelul familiei, identificarea unor soluţii de asistenţă a membrilor ei, printr-o serie de proiecte şi programe, identificarea unor soluţii de responsabilizare a comunităţii faţă de familie şi gama de probleme pe care acesata le presupune, precum şi identificarea unor modalităţi de valorificare a potenţialului educativ şi cultural al familiei în scopul de a-i spori calitatea vieţii. Studierea familiei din perspectiva acestor raţiuni (teoretice dar şi practic-aplicative) se justifică printr-o serie de motive. În primul rând, orice prognoză şi politică realistă şi eficientă legată de familie trebuie să ţină seama de concepţia şi comportamentul natalist al cuplurilor conjugale, de aşa-numitul planning familial. Un al doilea motiv, în prelungirea precedentului ar fi acelă că şi în societăţile în care o parte a creşterii şi educării copiilor este preluată şi de alte instituţii, familia rămâne instanţa socializatoare şi educaţională decisivă, inclusiv în transmiterea structurilor axiologice, societatea neputând să rămână indiferentă la cum vor arată familiile astăzi şi cum vor arăta în viitor şi ce vor face viitorii ei membri (Iluţ, 1995, p. 18). Al treilea motiv se referă la faptul că familia constituie cel mai important şi eficient grup de suport pentru membrii săi, atât în boli psihice, cât şi în boli fizice grave, unele incurabile, ceea ce face referire la rolul terapeutic al familei. Un al patrulea motiv ţine de faptul că descifrarea unor mecanisme şi principii din universul familiei are semnificaţie pentru toţi acei oameni dornici să optimizeze relaţiile şi interacţiunile familiale. Evaluaţi rolul disciplinei Psihosociopedagogia familiei în formarea şi dezvoltarea competenţelor specialistului în Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar.

Rezumat Apariţia disciplinei Psihosociopedagogia familiei este de dată recentă, fiind precedată de abordărle interdisciplinare aflate la graniţa dintre două discipline: psihologia familiei, sociologia familiei, pedagogia familiei etc. Principalele concepte cu care operează această disciplină se referă la cuplu, căsătorie, familie şi aspectele relaţionate lor. În accepţiunea Psihosociopedagogiei familiei, cuplul se defineşte ca pereche sau reunire a două persoane ce experimentează o legătură constantă sau întâmplătoare bazată pe implicarea afectivă a partenerilor. Căsătoria este un concept ce poate fi analizat din perspective multiple: juridică, psihologică, sociologică şi istorică. Familia şi viaţa de familie, cu procesele şi 18

mecanismele ei de funcţionare reprezintă aspectele centrale ale disciplinei. Unităţile de învăţare următoare vor relua şi vor aprofunda problematica formării cuplului, mecanismelor pe care se întemeiază căsătoria şi familia.

Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Definiţi principalele concepte teoretice specifice acestei discipline. 2. Inventariaţi structural şi global problematica acestei disciplinei. 3. Demonstraţi, cu argumente, necesitatea abordării integrative şi integrale a problematicii acestei ştiinţe. 4. Evaluaţi obiectivele formării studenţilor specializării dumneavoastră din perspectiva parcurgerii acestei discipline.

Bibliografie 1. Adler, L. (2003). Secrete de alcov. Istoria cuplului între 1830-1930, Bucuresti: 2. 3.

4. 5.

Editura Corint Aries, Ph. (1998). Căsătoria indisolubilă, în Aries Ph.si Bejin, A., vol.Sexualităţi occidentale, Oradea: Antet Bader, E., Pearson, P. (1988) In Quest of the Mythical Mate. A Developmental Approach to Diagnosis and Treatment in Couples Therapy, New York: Brunner – Mazel Băran-Pescaru, A. (2004), Familia azi – o perspectivp sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis Becker, G. (1991), A Treatise on the Fanily, Harvard University Press, Cambridge

6. Bunescu, Gh. Şi colab. (1997), Educaţia părinţilor – strategii şi programe, Bucureşti, E.D.P. 7. Iluţ, P. (1995), Familia – cunoaştere şi asistenţă, Cluj-Napoca, Editura ARGONAUT. 8. Mace, D. (1983). Love and Anger in Marriage, Zondervan, Grands Rapids, Mich. 9. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998), Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Bucureşti, Editura PRESS MIHAELA S.R.L. 10. Stănoiu, A., Voinea, M. (1983), Sociologia familiei (curs), Universitatea din Bucureşti 11. Telleri, F. (2003), Pedagogia familiei, Bucureşti, E.D.P., R.A. 12. Thery, I. (1995). Recomposer une famille, des rolles et des sentiments. Paris : Textuel 13. Turliuc, M., N., (2004). Psihologia cuplului si a familiei. Iaşi: Editura Performantica 14. Voinea, M. (1993), Sociologia familiei, Bucureşti, T.U.B.

19

Unitatea de învăţare 2. Familia – caracteristici şi dimensiuni Cuprins 2.1. Introducere 2.2. Competenţele unităţii de învăţare 2.3. Structura tematică: Definirea şi caracterizarea generală a familiei Tipologii familiale Funcţii ale familiei Restructurări ale familiei contemporane. Declinul familiei tradiţionale – cauze şi efecte 2.4. Rezumat 2.5. Test de evaluare 2.6. Tema de control nr. 2.7. Bibliografie 2.3.1. 2.3.2. 2.3.3. 2.3.4.

2.1. Introducere Această unitate de învăţare analizează conceptul de familie din perspectiva modurilor sale de abordare (psihologică, socială, juridică) şi a funcţiilor pe care familia le îndeplineşte în relaţia sa cu individul şi societatea. De asemenea, sunt studiate o serie de clasificări ale familiei, realizate în funcţie de criterii diverse şi sunt evaluate implicaţiile psihosociale ale acestora. În final, unitatea explorează problematica familiei contemporane şi a restructurărilor pe care aceasta le-a suferit în societatea actuală. 2.2. Competenţele unităţii de învăţare  identificarea caracteristicilor familiei din punct de vedere psihosocial şi juridic;  identificarea funcţiilor pe care le îndeplineşte familia în relaţia sa cu individul şi societatea;  caracterizarea din punct de vedere psihosocial a diferitelor tipuri de familii;  identificarea principalelor direcţii de evoluţie a familiei contemporane

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

20

2.3.1. Definirea şi caracterizarea generală a familiei Reprezentând una dintre verigile sociale cele mai vechi şi mai specifice în asigurarea continuităţii şi afirmării fiinţei umane (Bonchiş, 2011), familia constituie obiect de studiu pentru o serie de ştiinţe, începând cu antropologia, sociologia, psihologia, pedagogia şi încheind cu ştiinţele juridice. De aici se naşte şi dificultatea definirii conceptului de familie, conţinutul şi sfera noţională a acestuia depinzând de perspectiva din care este analizat. Una dintre cele mai vechi şi mai des citate definiţii ale familiei aparţine lui Murdock (1967, apud Mitrofan şi Mitrofan, 1991; Iluţ, 1995); potrivit acestuia, familia este un grup social caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică şi reproducere. Ea include adulţi de ambele sexe dintre care cel puţin doi au relaţii sexuale recunoscute social şi unul sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi pe care-i cresc şi îngrijesc. Abordarea familiei ca grup social primar o întâlnim şi la alţi autori (Turliuc, 2004, Mihăilescu, 2000; Voinea, 1993; Mitrofan şi Ciupercă, 1991). Noţiunea de grup social, centrală în psihologia socială, a fost descrisă ca ansamblu de indivizi, între care există relaţii normative (membrii împărtăşesc şi îşi asumă normele grupului), de comunicare (comunicarea este premisa, factorul declanşator şi motorul interacţiunii membrilor, prin comunicare se transmit informaţii, dar se exercită şi influenţe între membri), psihoafective (membrii beneficiază de suportul social şi afectiv al grupului, grupul oferă mijloace de afirmare şi valorizare membrilor săi) şi funcţionale (în interiorul grupului există structuri de autoritate, statusuri detrminate şi roluri bine definite). Cele două caracteristici fundamentale ale oricărui grup social sunt interdependenţa (ce presupune apreciere reciprocă, comunicare şi cooperare intensă pentru atingerea obiectivului comun) şi interacţiunea (ce presupune mobilizarea, reunirea şi articularea acţiunilor individuale raportate la obiectivul comun). În mod particular, grupul social primar este caracterizat prin dimensiunile sale reduse, prin existenţa relaţiilor afective strânse, a unui sistem de interacţiuni dinamice şi directe, de tip „faţă în faţă” orientate către realizarea unui ţel comun, prin existenţa unei reţele de roluri şi statusuri, a unui sistem de norme şi valori la care membrii aderă şi pe care le acceptă. Principalul obiectiv al grupului primar este conservarea realităţii sale fizice şi a imaginii ideale (Neculau, 2007). Familia este primul grup primar pe care îl cunoaşte civilizaţia. Ea constă dintr-un ansamblu de relaţii afective şi de comunicare, legături formate prin căsătorie, origine sau adopţie, de roluri maritale, parentale şi filiale, de interese, aspiraţii, scopuri, norme şi valori comune, recunoscute, acceptate şi interiorizate de membrii familiei, impuse de viaţa în comun. Membrii familiei, menţin şi perpetuează o cultură comună, derivată din cultura societăţii date, prezentând şi unele caracteristici proprii familiei respective. De asemenea, relaţiile lor de tip „faţă în faţă”, strânsa lor interdependenţă şi scopul comun sunt facilitate de faptul că membrii unei familii trăiesc sub acelaşi acoperiş (Turliuc, 2004).

21

Spre deosebire de alte grupuri sociale primare, familia se distinge printr-o serie de atribute specifice „care îşi pun amprenta asupra variaţiilor individualismului şi colectivismului, ale autonomiei şi solidarităţii” (Turliuc, 2004). Autoarea citată face o sinteză a acestor particularităţi, după cum urmează: 1. Faţă de orice alt context social, familia are calitatea unică de a influenţa cele mai multe domenii ale vieţii noastre, de la obiectivele noastre educaţionale, la modul în care facem faţă conflictelor, de la filosofia religioasă sau seculară pe care o alegem, la aspectele despre care putem discuta confortabil. Nici un alt cadru social nu influenţează atât de multe aspecte ale vieţii noastre cotidiene şi nu complică la fel de mult raportul dintre gradul în care ne afirmăm individualitatea şi cel privind menţinerea legăturilor cu ceilalţi. 2. Un alt aspect distinctiv este apartenenţa involuntară. Este adevărat faptul că membershipul involuntar caracterizează şi alte apartenenţe grupale ale noastre, din moment ce nu ne putem alege etnia, categoria socială sau cea sexuală în care ne naştem. Este însă dificil, dacă nu imposibil, să abdicăm de la mediul intim, familial. Este cu siguranţă mai uşor să schimbăm relaţiile noastre de prietenie, slujba, proiectele profesionale, opţiunea religioasă sau chiar apartenenţa etnică, decât să schimbăm relaţiile noastre familiale. 3. Legăturile familiale par să aibă o mai mare durată, comparativ cu cele din cadrul altor grupuri sociale. Expectanţa unei mai mari permanenţe este întărită de obligaţiile interpersonale autoasumate, de sancţiunile sociale şi aranjamentele legale care definesc parametrii relaţiilor maritale şi ale celor părinte/ copil. Unul din rezultatele acestui tip de aranjament formal este diminuarea gradului de autonomie sau individualism al unei persoane şi complicarea conexiunilor dintre membrii familiei de aserţiunea permanenţei. 4. Familia se deosebeşte de alte grupuri sociale şi prin raportul dintre public şi privat, prin gradul mai mare în care activitatea familială poate fi ascunsă perspectivei publice (Gelles şi Strauss, 1979; Peterson, 1986). Juriştii se confruntă cu mari dificultăţi în efortul lor de a preciza gradul până la care se poate vorbi despre caracterul privat al familiei şi despre imunitatea acesteia la intervenţia statului (M. Minow şi M.L. Shanley, 2001). 5. O altă caracteristică distinctivă a familiei este tendinţa membrilor săi de a elabora o mentalitate specifică, o „paradigmă familială”, o „concepţie asupra lumii”. Paradigma se referă îndeosebi la regulile familiale privind relaţiile interpersonale, modul în care membrii familiei trebuie să acţioneze aupra mediului sau să-l interpreteze. Regulile care guvernează viaţa familială sunt implicite, nescrise, tind să se repete şi să devină redundante. Ele dispun de autonomie şi tind să se menţină în timp. Paradigma familială include mecanismele care controlează progresul spre autonomie, ca şi menţinerea solidarităţii. Deşi autonomia şi solidaritatea coexistă în fiecare familie, gradul în care ele sunt încurajate sau tolerate diferă de la o familie la alta (Constantine, 1986). Unele condamnă individualismul, încurajând coeziunea membrilor, împărtăşirea aceloraşi

22

obiective şi percepţii asupra lumii. Altele, împărtăşesc o concepţie despre lume care încurajează autonomia în dauna scopurilor comune şi a conformităţii la grup. 6. Familiile diferă de alte grupuri restrânse şi prin intensitatea sentimentelor şi emoţiilor trăite şi exprimate în graniţele lor (Bowen, 1978). Intensitatea, varietatea şi continuitatea stărilor afective familiale sunt neegalate de cele din alte tipuri de relaţii. Membrii grupului familial sunt legaţi de expresiile puternice ale iubirii, ataşamentului, loialităţii şi sensibilităţii faţă de sentimentele celuilalt, care se pot origina întrucâtva în unele tendinţe biologice (Bowen, 1978; Bowlby, 1988). Faţeta întunecată a acestei caracteristici vizează sentimentele de respingere, de frustrare, de furie, moderată sau puternică, care conduc la violenţă. 7. Unele aspecte biologice, naturale, pot juca un anumit rol în modul de exprimare a autonomiei şi solidarităţii din cadrul familiei. Comportamentele de ataşament dintre părinţi şi copii (Bowlby, 1988), procesele emoţionale primare care guvernează viaţa de familie (Bowen, 1978), forţele biologice care conduc persoana atât la legături intime, cât şi la dezvoltarea propriei personalităţi pot constitui dovada faptului că individualitatea persoanelor şi mediul familial au rădăcini biologice certe. Altfel spus, sub aspectul său de construct social, familia este punctul din ordinea simbolică a unei societăţi în care se rezolvă tensiunea dintre „ordinea naturii” şi „cea a legii”, dintre natură şi cultură, tensiune ireconciliabilă la alte nivele sociale. Familia reuşeşte să reunească cele două registre punând în evidenţă partea naturală a familiei, a legăturilor de rudenie, dar descoperind-o ca umană, diferită de natura-animalitate. Naturalitatea, aşa se prezintă ea în contextul familial, este una îmblânzită, raţionalizată, culturalizată. Aşadar, din punct de vedere sociologic, familia este nucleul organizării umane, molecula/ microstructura (grup social unic) care realizează, în mic, totalitatea funcţiilor societăţii, ca mare sistem: reproducerea şi asigurarea continuităţii biologice a speciei umane, producerea mijloacelor de subzistenţă, educarea şi socializarea nou-născuţilor şi, prin aceasta, asigurarea continuităţii moral-spirituale a societăţii (I. Mitrofan, 1989). În opinia Mariei Voinea (1993), familia „desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viaţă, de sentimente, interese şi aspiraţii”. În acelaşi context, Mihăilescu (2000) defineşte familia ca reprezentând „un grup social constituit pe baza relaţiilor de căsătorie, cosangvinitate şi rudenie, membrii grupului împărtăşind sentimente, aspiraţii şi valori comune”. În sens juridic familia este definită ca „grup de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care-şi au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia, sau în raporturi asimilate relaţiilor de familie” (Voinea, 1993). În aceeaşi accepţiune, Ioan Mihăilescu (2000) subliniază că „familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi şi obligaţii, reglementat de norme legale”. Cele mai importante relaţii din

23

cadrul familiei sunt reglementate prin norme juridice. Acestea vizează totalitatea raporturilor de familie, clasificate în următoarele categorii (G. Lupşan, 2000, apud Turliuc, 2004): - Raporturile de căsătorie, legate de încheierea căsătoriei, condiţiile de fond şi de formă, efectele personale şi patrimoniale ale căsătoriei, încetarea şi desfacerea acesteia; - Raporturile de filiaţie, privind modul în care se stabileşte filiaţia faţă de părinţi, situaţia legală a copilului născut în căsătorie sau în afara ei; - Raporturile de adopţie, privesc încheierea şi încuviinţarea înfierii, persoanele între care adopţia poate avea loc, raporturile personale şi patrimoniale care rezultă din adopţie, desfiinţarea şi desfacerea adopţiei; Raporturile privind ocrotirea parentală, incluzând ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părinţilor faţă de interesele personale şi patrimoniale ale copiilor lor minori; O definiţie care surprinde atât aspectul psihosocial cât şi pe cel juridic al familiei aparţine Floarei Chipea (2001). Autoarea înţelege familia ca pe o formă de comunitate umană, un grup primar, cu toate caracteristicile sale, care se deosebeşte de celelalte grupuri primare prin câteva aspecte specifice: uneşte membrii prin relaţii de căsătorie; aceştia trăiesc împreună şi desfăşoară activităţi economice comune; dezvoltă relaţii de ordin biologic, spiritual şi ideologic; îşi acordă sprijin emoţional; acceptă şi respectă reguli -

prevăzute în documentele oficiale. Dintr-o altă perspectivă, Broderick (1983, apud Băran-Pescaru) subliniază că familia este structura umană evolutivă cea mai puternică; ea va persista mai mult decât oricare alt sistem deoarece poartă cu sine elemente de cultură şi civilizaţie. Abordarea familiei ca sistem, scoate în evidenţă principiile sale fundamentale de funcţionare (Schafer, apud Bonchiş, 2011):  totalitate, familia nu poate fi considerată o sumă a componentelor individuale sau a relaţiilor; ea are proprietăţi, cum ar fi coeziunea sau atmosfera emoţională, ce nu pot fi aplicate părţilor; 





integritatea subsistemelor se referă la faptul că fiecare sistem este alcătuit din subsisteme care relaţionează între ele, fiecare relaţie putând fi privită, la rândul ei, ca un subsistem; circularitatea influenţei se referă la faptul că toate componentele sunt interdependente, de exemplu, un anumit comportament al unui membru al familiei este influenţat şi influenţează la rândul său; stabilitatea şi modificarea se referă la faptul că familia este un sistem deschis. Din analiza definiţiilor familiei, se pot desprinde o serie de caracteristici de ordin

structural şi funcţional ale acesteia, astfel (Mitrofan şi Mitrofan, 1991):  familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soţ, soţie şi copiii născuţi din unirea lor;

24





are caracteristicile unui grup: are obiceiuri, tradiţii şi reguli care creează un anumit climat sau atmosferă psihosocială; membrii sunt legaţi prin anumite relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice; are un soi de personalitate colectivă a cărei armonie generală influenţează armonia fiecărei părţi (Vincent, 1972); presupune o anumită organizare structurală, cu o anumită distribuţie a rolurilor şi sarcinilor familiale; presupune existenţa unui set de norme şi reguli referitoare la conduita membrilor



grupului familial; presupune exercitarea unor funcţii în raport cu societatea.

  

1. Analizaţi definiţiile conceptului de familie de mai jos şi formulaţi caracteristicile familiei.  Familia este un grup social caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică şi reproducere. Ea include adulţi de ambele sexe dintre care cel puţin doi au relaţii sexuale recunoscute social şi unul sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi pe care-i cresc şi îngrijesc (Murdock, 1967).  Familia este nucleul organizării umane, molecula/ microstructura (grup social unic) care realizează, în mic, totalitatea funcţiilor societăţii, ca mare sistem: reproducerea şi asigurarea continuităţii biologice a speciei umane, producerea mijloacelor de subzistenţă, educarea şi socializarea nou-născuţilor şi, prin aceasta, asigurarea continuităţii moral-spirituale a societăţii (I. Mitrofan, 1989).  Familia „desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viaţă, de sentimente, interese şi aspiraţii” (Voinea, 1993).  Familia reprezintă „un grup social constituit pe baza relaţiilor de căsătorie, cosangvinitate şi rudenie, membrii grupului împărtăşind sentimente, aspiraţii şi valori comune” (Mihăilescu, 2000).  Familia este definită ca „grup de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care-şi au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia, sau în raporturi asimilate relaţiilor de familie” (Voinea, 1993).  „Familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi şi obligaţii, reglementat de norme legale” (Mihăilescu, 2000).  Familia este o formă de comunitate umană, un grup primar, cu toate carcateristicile sale, care se deosebeşte de celelalte grupuri primare prin câteva aspecte specifice: uneşte membrii prin relaţii de căsătorie; aceştia trăiesc împreună şi desfăşoară activităţi economice comune; dezvoltă relaţii 25

de ordin biologic, spiritual şi ideologic; îşi acordă sprijin emoţional; acceptă şi respectă reguli prevăzute în documentele oficiale (Chipea, 2001).  Familia este structura umană evolutivă cea mai puternică; ea va persista mai mult decât oricare alt sistem deoarece poartă cu sine elemente de cultură şi civilizaţie (Broderick, 1983).  Familia este o uniune sexuală legitimată social; presupune un contract de căsătorie, mai mult sau mai puţin explicit, care specifică drepturi şi obligaţii reciproce între soţi şi viitorii lor copii (W. Stephens, 1963).  Familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soţ şi soţie şi copiii născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude), pe care-i unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale (inclusiv drepturi sau interdicţii sexuale)” (C. LeviStrauss)  Familia reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/ sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin latura biologică şi/ sau cea psihosocială”. Acest lucru presupune că există doi parteneri, cu sau fără copii, sau un partener cu unul sau mai mulţi copii proprii (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998).  „Familia constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiţii, chiar inconştient, care aplică anumite reguli de educaţie, într-un cuvânt, care creează o atmosferă” (Rose Vincent).  Familia reprezintă: „unitatea de interacţiuni şi intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ şi soţie, mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi soră” (John Locke).  „Familia constituie un fel de personalitate colectivă a cărei armonie generală influenţează armonia fiecăreia dintre părţi” (Andre Berge).  „Familia este un grup social, realizat prin căsătorie, cuprinzând oameni care trăiesc împreună, cu o gospodărie comună, sunt legaţi prin anumite relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice” (Ovidiu Bădina) 2. Formulaţi propria definiţie pentru conceptul de familie.

2.3.2. Tipuri de familii Abordarea tipologiilor familiilor impune considerarea unor criterii în baza cărora acestea se constituie. Diana Vasile (2007), realizează o descriere amănunţită a acestora:  După criteriul numărului de parteneri care formează familia, există: - familii poligame (au la bază un principiu acceptat de unele popoare, conform căruia căsătoria se poate realiza între un partener de un sex şi mai mulţi parteneri ai celuilalt

26

sex). La rândul ei, poligamia este de două tipuri: poliandria şi poliginia. Familia poliandrică poate fi definită ca fiind acea formă de familie alcătuită dintr-o femeiemamă, copiii ei şi doi sau mai mulţi bărbaţi/ soţi. Pentru ca o familie să fie considerată poliandrică, este obligatoriu ca fiecare dintre soţi să fie tatăl a cel puţin unuia dintre copiii femeii respective. În acord cu această definiţie, poliandria este destul de rară ca răspândire, cele mai cunoscute societăţi poliandrice regăsindu-se în unele zone din India, Nepal, Tibet, Sri Lanka ori Polynezia. Această formă de familie are mai multe explicaţii dintre care cele mai plauzibile sunt două. Prima se referă la faptul că în căsătoria poliandrică, bărbaţii au avut, de regulă, anumite relaţii între ei, anterioare căsătoriei, fie că sunt fraţi fie că sunt asociaţi în afaceri. A doua se referă la situaţii în care condiţiile grele ale existenţei favorizează o atitudine socială pozitivă faţă de bărbaţi (ca fiind mai apţi să facă faţă mai bine unor condiţii vitrege de viaţă) şi descurajează naşterile fetelor. Aşa, de exemplu, în unele comunităţi se acceptă infanticidul fetiţelor, ca o formă de limitare a populaţiei, ceea ce face ca numărul bărbaţilor să fie mai mare decât al femeilor, respectiv, să favorizeze poliandria. Familia poliginică reprezintă căsătoria unui bărbat cu una sau mai multe femei. Referitor la răspândirea poliginiei, în unele societăţi, cum ar fi Ashante, mai mult de 70% dintre femei sunt incluse în această formă de organizare, împărţind practic un număr redus de bărbaţi. Această situaţie nu este generală pentru toată Africa. Aşa, cum precizau C. Welch şi P. Glick, în ţări ca Benin, Gabon, Senegal, Tanzania, Togo şi Zair, unul din patru bărbaţi căsătoriţi trăiesc în familii poliginice (apud, Mitrofan şi Ciupercă, 1998). Cât priveşte principiile şi regulile ce guvernează această formă de familie, ele sunt uneori diferite de la o societate la alta, în raport de anumite credinţe, concepţii şi reglemntări impuse de condiţiile de viaţă specifice. Aşa, de exemplu, în unele societăţi poliginice, echitatea poate fi întărită prin restrângerea căsătoriei multiple la surorile primei soţii. Este vorba de un contract prin care un bărbat se

-

angajează să-şi ia toate nevestele din acelaşi grup familial. Astfel, când o soţie este sterilă sau decedează, ea este înlocuită de una din surorile sale. Comparabil cu această situaţie există şi o altă practică prin care un bărbat este obligat să se căsătorească cu văduva fratelui său decedat, pentru a asigura continuitatea vieţii de familie şi protecţia femeii văduve şi a copiilor ei. Fiind „costisitoare”, poliginia este considerată, cel puţin de cei care o practică, ca o formă de prestigiu şi de profit. familii monogame, în care un bărbat sau o femeie are dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener. În cadrul monogamiei putem diferenţia două tipuri de familii: -

familii nucleare – cele mai întâlnite în toate societăţile, sunt familii formate din cei doi soţi şi copiii lor necăsătoriţi. Numită şi „familie conjugală”, acest tip de familie permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relaţii democrate şi stabilirea propriilor reguli de funcţionare familială. Într-o familie nucleară

27

-

gradul de intimitate este mai mare, iar şansele de a fi satisfăcute nevoile sexual-afective, de protecţie, apartenenţă şi stabilitate ale fiecărui membru sunt mai mari. În acelaşi timp, relaţiile interpersonale sunt mult mai complicate şi presupun un grad de „competenţă relaţională”, bazat pe flexibilitate şi creativitate, care să asigure interadaptarea unuia la celălalt şi evoluţia sănătoasă a copiilor din punct de vedere psihic şi social. familii extinse – sunt cele în care două sau trei generaţii (fraţi, părinţi, bunici, copii şi nepoţi) sunt reunite şi locuiesc în acelaşi spaţiu (cămin), între acestea existând şi funcţionând relaţii specifice, un sistem de reguli şi norme de convieţuire care se transmit de la o generaţie la alta. Acest tip de familie subordonează familia nucleară şi, de cele mai multe ori, este format din două familii nucleare. Este tipică societăţilor tradiţionale, dar nu numai şi se caracterizează prin conservatorism al regulilor şi tradiţiilor familiale. Mai specific, familia cea mai în vârstă va tinde să impună regulile de organizare şi funcţionare şi celorlalte familii. De regulă, cel mai în vârstă bărbat este considerat capul familiei, cel care ia deciziile importante sau cel care va fi consultat atunci când trebuie luate hotărâri importante. Din cauza acestei tendinţe de conservare a pattern-urilor de viaţă şi de relaţionare, deseori tânărul cuplu intră în conflict cu cuplul parental cu care convieţuieşte, ceea ce determină scăderea intimităţii şi a satisfacţiei maritale. Imixtiunea părinţilor în relaţia noului cuplu sau rigiditatea practicilor din cadrul familiei determină de multe ori disoluţia cuplului nou constituit. În alte cazuri, relaţiile dintre familiile nucleare ce formează familia extinsă se pot deteriora după apariţia copiilor (nepoţilor). Când bunicii preiau un rol conducător al familiei, ei tinzând să devină părinţi atât pentru nepoţi, cât şi pentru părinţii acestora, se poate ajunge la neclarităţi şi confuzii de rol atât pentru părinţi, cât şi pentru copii, aceştia din urmă nemaiştiind de cine să asculte şi când. Autoarea enumeră şi o serie de avantaje semnificative ale acestui tip de familie. Mai întâi, mai mulţi membri înseamnă şi o mai mare varietate de modele de comportament care pot fi adoptate de către copii. De asemenea, familia extinsă asigură puternice sentimente de apartenenţă şi siguranţă care sunt esenţiale pentru buna dezvoltare psihică a copiilor. Este mult mai uşor să existe mai multe persoane care să permită un bun ataşament al copiilor, fapt deosebit de important în dezvoltarea lor emoţională, mai ales la nivelul încrederii în sine şi al abilităţilor de relaţionare cu ceilalţi. Totodată, într-o familie extinsă este mult mai uşor să se facă faţă sarcinilor gospodăreşti, crizelor familiale şi să se îndeplinească funcţiile familiei. Avantajele sunt cu atât mai mari şi mai

28



evidente cu cât fiecare membru îşi cunoaşte şi îşi duce la bun sfârşit rolul pe care îl are şi respectă nevoile şi relaţiile celorlalţi, în special intimitatea. Pe lângă familia nucleară şi cea extinsă se mai vorbeşte în literatură şi de familia de origine, care este reprezentată de familia în care s-a născut cineva, adică părinţii şi fraţii unei persoane. După criteriul numărului de părinţi care formează familia, distingem: - familii biparentale, în care există ambii părinţi; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinţii naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinţii au mai fost căsătoriţi şi au divorţat sau şi-au pierdut partenerul. Ei vin cu propriii copii în noua căsătorie, dar pot avea şi copii comuni. Familiile reconstituite pot întâmpina o serie de dificultăţi, dintre care cele mai frecvente sunt: - apariţia la copil (copii) a sentimentului de nesiguranţă, de teamă faţă de necunoscut, de noutate, de fraţi şi surori vitrege, de reguli, aşteptări şi practici educaţionale şi relaţionale noi; - dificultăţi în crearea apropierii şi intimităţii dintre noul partener şi copiii vitregi; acest lucru poate apărea fie pentru că părintele vitreg nu este acceptat de către copil (copii) pentru că este perceput ca înlocuindu-l pe părintele biologic, fie pentru că părintelui vitreg îi este greu să manifeste afecţiune pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta se revoltă împotriva sa. Apariţia acestor situaţii este favorizată şi de o serie de greşeli de comportament pe care partenerii le comit: devalorizarea părintelui vitreg în faţa copiilor sau interzicerea dreptului părintelui vitreg de a educa sau disciplina copilul. Mai mult, părintele vitreg este pus în situaţia de a-şi asuma anumite roluri înainte de a stabili o legătură emoţională cu copilul (copiii), ştiut fiind faptul că relaţiile se construiesc greu, că este nevoie de timp şi experienţe comune

-

-

pentru a se crea acea legătură profundă care există la nivelul familiei. La rândul lor, copiii pot fi confuzi din punct de vedere emoţional pentru că ar putea să li se pară că îşi trădează părintele biologic având o relaţie apropiată cu părintele vitreg. copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai puţină atenţie şi iubire după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferenţa dintre iubirea parentală şi cea conjugală. conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri şi/ sau copiii proveniţi din căsniciile lor anterioare. Copiii din căsătoriile anterioare se pot simţi mai puţin importanţi, mai puţin doriţi sau iubiţi decât noul copil al cuplului. Sau se pot considera dezavantajaţi sau mai pedepsiţi atunci când greşesc decât fratele sau sora lor vitregă.

29

În literatura de specialitate există o serie de recomandări oferite celor implicaţi în astfel de familii, în scopul depăşirii dificultăţilor anterior descrise: clarificarea aşteptărilor reciproce ale partenerilor cu privire la rolul şi implicarea lor în supravegherea, îndrumarea, educarea şi disciplinarea copiilor; sprijinirea şi susţinerea activă de către părintele vitreg a eforturilor şi deciziilor părintelui biologic privitoare la propriul copil; sprijinirea de către părintele vitreg a relaţiei copilului cu mama sau tatăl biologic aflat departe de casă; pregătirea copiilor pentru noua situaţie familială prin discuţii, întâlniri cu viitorul partener şi copiii acestuia. - familii monoparentale, în care unul dintre părinţi nu (mai) există, copilul sau copiii fiind crescuţi doar de un singur părinte. Familia monoparentală poate fi consecinţa unor experienţe diferite: decesul unuia dintre parteneri, divorţul unor cupluri cu copii minori, decizia unei persoane de a deveni părinte unic, prin naşterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creşterea copilului, sau prin adopţia unui copil, naşterea unui copil în urma unei experienţe sexuale juvenile care nu se finalizează cu căsătorie. Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorţului părinţilor şi decesului unui partener. În plus, cele mai multe familii monoparentale sunt cele formate din mamă şi copil (copii), atât din motive naturale, cât şi din raţiuni culturale (tribunalele încă consideră mamele părinţi mai potriviţi pentru copii, deşi nu întotdeauna este aşa). Diana Vasile (2007) subliniază o serie de aspecte specifice acestor familii: -

modificarea regulilor; De exemplu, mamele singure au uneori tendinţa de a deveni mai autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, încercând să suplinească lipsa tatălui; taţii, dimpotrivă, au unoeri tendinţa de a deveni mai delicaţi, mai afectuoşi, dar şi mai restrictivi în unele reguli (de exemplu, venirea acasă seara a fetelor);

-

modificarea graniţelor dintre membri şi subsisteme; De exemplu graniţele dintre părinte şi copilul unic sau copilul cel mare tind să devină difuze, transformând relaţia lor fie în una de prietenie exagerată, fie în una de parteneriat, aspect ce va modela atitudinea ulterioară a copilului devenit adult, faţă de partener şi propriii copii.

-

modificarea întregii structuri familiale – adică subsistemul adulţilor este redus la un singur adult. De aceea vor exista lacune în modelarea intimităţii eroticosexuale, ceea ce va determina dificultăţi în manifestarea intimităţii la copii atunci când ei se vor implica într-o relaţie de parteneriat şi în viitoarea lor familie. Pentru copiii din aceste familii se pune problema: cum se formează identitatea lor sexuală? Cine reprezintă modelul feminin şi cine cel masculin? Cum vor introiecta 30

ei modelul mamei şi cel al tatălui? Iată de ce prezenţa ambelor modele, indiferent de gradul de rudenie, este foarte necesar, chiar dacă vor rămâne încă unele lacune în identitatea sexuală a copilului şi în abilităţile lui de manifestare a intimităţii. 

După criteriul numărului de copii, distingem: - familia fără copii, adică un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. Astăzi din ce în ce mai multe cupluri se află în această situaţie. Motivele pentru care cuplurile amână momentul naşterii unui copil sunt multiple (Vasile, 2007): - partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor mai mult timp; -

-

doresc să îşi testeze stabilitatea relaţiei până se adaptează unul la celălalt, pentru a nu creşte şansele oferirii experienţei de divorţ viitorului copil; doresc să îşi consolideze statutul economic, fianciar, profesional (achiziţia unei locuinţe, obţinerea unui serviciu bine remunerat, sau siguranţa profesională); unul sau ambii parteneri se tem de responsabilităţile parentale (datorită unei imaturităţi emoţionale, a unor dificultăţi experimentate atunci când erau copii, a neîncrederii în abilităţile parentale, a neîncrederii în sine); partenerii doresc o mai mare libertate de presiunile familiei de origine cu care poate şi locuiesc.

Există şi câteva elemente de natură socială care facilitează întârzierea apariţiei unui copil (Vasile, 2007): De exemplu:  folosirea pe scară largă a metodelor contraceptive;  conştientizarea greşelilor educative făcute de părinţii partenerilor care formează cuplul actual;  creşterea ratei divorţialităţii;  accentul pus pe împlinirea profesională a tinerilor;  creşterea timpului petrecut la serviciu care are impact direct asupra gradului de stres, ceea ce duce la scăderea capacităţii reproductive şi a intimităţii în cuplu;  influenţele feminismului, ceea ce duce la reorientarea femeilor către viaţa personală şi profesională şi amânarea rolului matern. De regulă, familiile care dintr-un motiv sau altul rămân fără copii se caracterizează printr-o intimitate foarte mare, o foarte strânsă legătură emoţională între parteneri. De multe ori se ajunge la o similaritate accentuată, atât psihologică, cât şi fizică. -

familia cu un singur copil; este un model frecvent întâlnit atât în România cât şi în lume. În primul rând, oamenii se casatoresc astăzi mai târziu şi sunt mai în vârstă atunci când au primul copil. Multe femei nasc primul copil la vârsta la care mamele lor îl năşteau pe al treilea sau al patrulea. Acest lucru se întâmplă şi datorită faptului că

31

astăzi femeile au mai multe opţiuni în ceea ce priveşte viaţa profesională. După unii autori (Vasile, 2007) acest tip de familie împlineşte nevoia de paternitate a partenerilor, dar şi previne suprasolicitarea economică şi psihologică determinată de prezenţa mai multor copii. Dacă familia este funcţională, echilibrată, atunci copilul unic are şansa de a se dezvolta normal. Există şi câteva provocări legate de creşterea într-o astfel de familie. Aflat în centrul atenţiei tuturor, copilul unic este uneori supraprotejat, fapt ce se asociază şi cu o exigenţă dusă la extrem şi un control permanent. De multe ori, părinţii confundă atenţia, grija şi chiar educaţia cu intruziunea în viaţa copilului. Pentru că participă în mod direct şi de la o vârstă fragedă la viaţa adulţilor, copilul interiorizează uşor trăirile acestora, ceea ce poate determina conflicte interioare şi întârzierea sau accelerarea maturizării. Interpretaţi următoarele aserţiuni (mituri) referitoare la copiii care provin din familii cu copil unic: 1. Copiii care nu au fraţi, sunt egoişti. 2. Copiii singuri sunt agresivi şi autoritari. 3. Copiii singuri preferă activităţile pe care le pot face singuri sau cu cât mai puţini copii. 4. Toţi copiii singuri la părinţi au prieteni imaginari care să le compenseze singurătatea. 5. Un copil singur la părinţi este un răsfăţat. 6. Dependenţa de părinţi este o caracteristică a copiilor care nu au fraţi. 7. Copiii singuri la părinţi se maturizează mai repede, în comparaţie cu copiii care provin din familii cu doi sau mai mulţi copii. -

-

familia cu doi copii; este un model de familie foarte apreciat şi foarte întâlnit. Marele avantaj este că fraţii învaţă să se accepte, să se iubească, să colaboreze, să negocieze, să se sprijine reciproc. Rolurile în casă sunt împărţite pe sexe şi în ordinea apariţiei (sau ordinea în fratrie). Apare între ei şi fenomenul competiţiei, mai ales pentru dragostea părinţilor şi pentru resursele materiale. Competiţia este mai evidentă la fraţii apropiaţi ca vârstă, fapt ce stimulează abilităţile de negociere şi de a face faţă societăţii unde copilul va întâlni foarte mulţi egali, nu doar unul. familia cu trei sau mai mulţi copii; în aceste familii, fraţii au mari şanse să se formeze unul după celălalt, să se crească unul pe celălalt. Dacă resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, de multe ori, mai ales în familiile tradiţionale, primul copil va avea sarcini similare cu cele ale părinţilor, adică de a ţine gospodăria, de a ajuta la creşterea celorlalţi copii, de a lucra atunci când creşte mai mare. Va deveni ceea ce se numeşte copil parental. Acest rol de copil parental poate fi adaptativ – dacă apare în familiile

32

numeroase şi duce la o mai bună funcţionare a familiei – sau neadaptativ, când părintele renunţă la rolul său şi copilul trebuie să îl preia. Cei care au fost copii parentali în familiile de origine păstrează acest pattern de îngrijire şi mai târziu, inclusiv faţă de proprii parteneri în familiile pe care le vor constitui. Un alt fenomen destul de des întâlnit este ca cel din mijlocul fratriei să se simtă ignorat emoţional, neglijat, să dezvolte sentimente de frustrare, neîncredere în sine, furie, fapt ce poate duce la tulburări de comportament, insuccese şcolare şi profesionale, dificultăţi de relaţionare (Vasile, 2007). Exprimaţi un punct de vedere argumentat cu privire la Politica copilului unic adoptată în China. Politica copilului unic (Sursa: Wikipedia.org) Politica copilului unic este una din cele două politici de control al naşterilor adoptate de guvernul Republicii Populare Chineze. Această politică prevede limitarea la un singur copil per familie, aplicând penalizări materiale familiilor cu mai mult de un copil, cu anumite excepții. Istoric Încă din anii 1950 guvernul Chinei a încurajat, prin campanii, un număr redus de copii per familie. Introducerea politicii copilului unic a avut loc în 1978, aplicându-se nașterilor din 1979 și de mai târziu. În 1987 politica a fost ajustată pentru a permite oficialităților locale îngăduirea excepțiilor în caz de "dificultăți practice". În urma cutremurului din provincia Sichuan din anul 2008, autoritățile provinciei Sichuan au permis părinților care și-au pierdut unicul copil să aibă încă un copil, fie prin reproducere, fie prin adopție. În mai 2008 autoritățile chineze au anunțat că guvernul nu va renunța la această politică pentru cel puțin încă un deceniu. Aplicare Părinții care concep un copil în afara acestei politici sunt penalizați cu o amendă și li se pot interzice sporurile de la locul de muncă. Politica este aplicată localizat la nivel de provincie, variind într-o anumită măsură. Copiii chinezi născuți în afara Chinei nu intră sub jurisdicția politicii dacă nu au cetățenie chineză. Excepții În zonele rurale părinții pot cere permisiunea de a avea un al doilea copil, dacă primul lor copil este o fată sau dacă suferă de handicap fizic sau mintal. Cetățenii chinezi care se întorc în China au dreptul de a avea

33

un al doilea copil. Unele provincii (Henan, Beijing) îngăduie un al doilea copil părinților care la rândul lor au fost singurii copii la părinți. În contextul politicilor contra-discriminatorii adoptate în China pentru favorizarea minorităților, grupurile etnice non-Han au de obicei limita ridicată la doi copii în zonele urbane și trei-patru copii în zonele rurale. 



În funcţie de criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri, există: - familii heterosexuale – în care ambii parteneri sunt heterosexuali. - familii homosexuale – în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. Ei pot avea sau nu copii, proveniţi din căsătorii anterioare cu parteneri heterosexuali, sau prin adopţie sau fertilizare in vitro. Este un tip de familie mai puţin întâlnit, destul de recent în aria tipologiilor familiale, un tip de familie care pune un accent foarte mare pe libertatea personală şi a exprimării sexualităţii. După criteriul apartenenţei culturale al partenerilor, se disting: - familii în care partenerii aparţin aceleiaşi culturi; este tipul cel mai frecvent întâlnit. - familii mixte, în care partenerii aparţin unor culturi diferite. Este un tip de familie care devine din ce în ce mai obişnuit odată cu multiplele posibilităţi oferite de fenomenul globalizării ori de dezvoltarea tehnologiilor de comunicare. Multe cupluri din ziua de astăzi se formează în urma primelor contacte avute prin internet. Familiile mixte întâmpină o serie de provocări, în special acelea de a armoniza şi diferenţele de cultură, de tradiţii, alături de cele personale care există în orice familie. Caracterizaţi relaţiile familiale şi problemele cu care se poate confrunta următoarea familie: o femeie, mamă a unui băieţel de 7 ani divorţează de tatăl acestuia şi se recăsătoreşte cu un bărbat, văduv, tatăl unei fetiţe de 10 ani.

2.3.3. Funcţii ale familiei Din perspectiva funcţiilor sale, familia se diferenţiază de alte grupuri sociale, având un rol decisiv atât pentru individ căruia îi modelează principiile şi realizările, cât şi pentru societate căreia îi asigură echilibrul şi continuitatea. După Tischler (1986, apud Iluţ, 1995), principalele funcţii ale familiei sunt: - regularizarea comportamentului sexual, relevată de faptul că prin regulile sale formale şi informale, familia monitorizează acest comportament; - reglementarea modelelor reproducerii, prin care se promovează o anumită concepţie despre divorţ, recăsătorire, se încurajează/ descurajează reproducerea, se permit/ interzic anumite forme de mariaj;

34

-

-

organizarea producţiei şi a consumului, funcţie de bază în societăţile industriale şi postindustriale; prin aceasta, familia propune o anumită organizare a bugetului sau a consumului; socializarea copiilor vizează procesul de educare a acestora, de control, de impunere a unor norme şi reguli, obiceiuri şi tradiţii; funcţia socioafectivă exprimă capacitatea familiei de a asigura membrilor ei suport material şi spiritual; garantarea unui statut social prin apartenenţa la o anumită familie: se pot moşteni atât valori materiale, cât şi spirituale.

Mitrofan şi Mitrofan (1991) grupează funcţiile familiei astfel: - funcţia biologic-sexuală de satisfacere a trebuinţelor sexuale ale celor doi soţi în contextul normelor specifice unei comunităţi, comportamentul sexual fiind un mijloc, şi nu un scop pentru împlinirea personalităţii; - funcţia psihoafectivă, care se referă la natura relaţiilor ce se nasc între membrii familiei şi care generează sau nu o comuniune, satisfăcând sau nu nevoile de siguranţă şi de apartenenţă ale indivizilor; - funcţia educaţională exercitată de către adulţi, în speţă părinţii, asupra copiilor sub forma unor acţiuni mai mult sau mai puţin organizate şi dirijate sau a unor modele de conduită. Literatura de specialitate specifică şi alte funcţii pe care le îndeplineşte familia, astfel: - funcţia economică – presupune a asigura resursele materiale, financiare necesare existenţei familiei (locuinţă, hrană, haine, etc.). Această funcţie este realizată de ambii parteneri prin aducerea veniturilor (ca urmare a exercitării unei profesii), prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte şi de trai, prin transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea profesiei. -

funcţia de solidaritate – presupune a asigura unitatea şi stabilitatea familiei. Ea implică manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alţii, a ajutorării şi a susţinerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimităţii. Să ne reamintim... Familiile nucleare, numite şi „familii conjugale”, sunt cele mai întâlnite tipuri de familie în toate societăţile. Ele sunt familii formate din cei doi soţi şi copiii lor necăsătoriţi. Familiile extinse sunt cele în care două sau trei generaţii (fraţi, părinţi, bunici, copii şi nepoţi) sunt reunite şi locuiesc în acelaşi spaţiu (cămin), între acestea existând şi funcţionând relaţii specifice, un sistem de reguli şi norme de convieţuire care se transmit de la o generaţie la alta. Acest tip de familie 35

subordonează familia nucleară şi, de cele mai multe ori, este format din două familii nucleare. Analizaţi comparativ familia nucleară şi familia extinsă, utilizând următoarele criterii: descriere, modul de realizare a funcţiilor familiei, avantaje, dezavantaje. 2.3.4. Restructurări ale familiei contemporane. Declinul familiei tradiţionale – cauze şi efecte După unii autori, în zilele noastre este tot mai evident procesul de distrugere a familiei. Sub pretextul unei exagerate libertăţi de expresie şi a libertăţii de a trăi tot felul de experienţe, se subminează de fapt valoarea şi chiar existenţa unităţii familiale, afirmă Laura Schlessinger (2004). În acest sens, autoarea enumeră câteva dintre cauzele care generează această situaţie: nimeni nu este învinovăţit sau stigmatizat pentru divorţ; concubinajul nu mai e ruşinos; este un privilegiu să poţi avea copii fără să fii căsătorit; avorturile sunt permise în favoarea confortului personal; metodele de contracepţie favorizează promiscuitatea fără riscul sarcinii; sunt toleraţi homosexualii care adoptă copii, aceste situaţii fiind considerate experimente sociale valide. Toate acestea duc la destrămarea familiei tradiţionale, context în cadrul căruia copiii ar trebui să înveţe ce sunt cu adevărat iubirea, devotamentul, moralitatea, obligaţiile, responsabilitatea, compasiunea şi datoria. În sprijinul aceleiaşi idei, autoarea afirmă că instabilitatea conjugală şi celibatul au devenit caracteristicile dominante ale acestei epoci, iar acest fapt are mai multe cauze (Schlessinger, 2004): - exodul familiilor către centrele urbane, plecarea din comunităţi omogene mici, coezive, în care valorile familiale erau respectate, iar presiunile sociale constituiau un impediment în calea divorţului şi a copiilor născuţi în afara căsniciei; -

-

„obsesia” mişcărilor feministe referitoare la independenţa financiară a femeilor sau denigrarea căsniciei, maternităţii şi îngrijirii copilului ca fiind opresive, degradante şi destinate înrobirii femeilor; renunţarea la valori în ceea ce priveşte comportamentul sexual; materialismul cultural crescând, care pune preţ pe bani, putere şi avere, în dauna sacrificiului şi a devotamentului faţă de familie; dezastrul ajutoarelor sociale, care subminează structura familiei protejând şi recompensând „drepturile” reproductive în detrimentul responsabilităţilor reproductive;

Nicoleta Turliuc (2004) subliniază o serie de aspecte ce caracterizează familia contemporană: - analizele statistice ale populaţiei planetei indică faptul că pattern-urile familiale s-au alterat semnificativ în trei direcţii: a) creşterea divorţurilor; b) creşterea numărului

36

de mame care lucrează (acest pattern, este de părere autoarea, reflectă nu numai schimbările în aspiraţiile personale ale femeilor, ci şi creşterea nevoilor economice. Familiile în care lucrează ambii părinţi îşi sporesc venitul în mod esenţial, pentru a putea atinge un standard moderat de viaţă şi pentru a asigura condiţiile necesare instruirii şcolare medii şi superioare a copiilor. Această situaţie impune schimbări ale organizării funcţionale a sistemului familial şi al unităţii co-parentale, situaţii de muncă mai flexibile şi servicii pentru creşterea şi educarea copiilor.); c) rata mai scăzută a naşterilor corelată cu creşterea speranţei de viaţă, deci a proporţiei populaţiei de vârsta a treia şi a patra în ansamblul populaţiei globului. -

se rediscută structura sistemului familial, valorile, credinţele şi normele legate de relaţiile premaritale şi de căsătorie; se accentuează valoarea independenţei în detrimentul căsătoriei tradiţionale. În acest sens, conturarea unui „stil de viaţă fără descendenţi” s-a profilat treptat, odată cu sporirea familiilor fără copii, a coabitării, a celibatului sau a cuplurilor homosexuale.  cuplurile fără descendenţi sunt mai numeroase în mediile urbane şi printre cei cu un nivel de instrucţie mai ridicat. Exemple Identificaţi o serie de argumente pentru care în societatea contemporană cuplurile decid din ce în ce mai frecvent să renunţe la a mai avea copii, sau să amâne din ce în ce mai mult momentul apariţiei descendenţilor. Acest stil de viaţă apare, în principal, ca urmare a reorientării căsniciei dinspre copii spre nevoile adulţilor. Nevoile de intimitate ale acestora, unele tabieturi şi investirea profesională devin extrem de importante, apariţia copiilor fiind amânată sau chiar exclusă. Un rol important hotărâtor îl pot avea şi factorii economici precari, care nu permit asigurarea premiselor necesare apariţiei copiilor, creşterii şi educaţiei lor adecvate. De asemenea, suprainvestirea profesională a femeii a favorizat înmulţirea familiilor fără descendenţi. 

cuplurile consensuale, apărute ca o reacţie de revoltă împotriva societăţii constrângătoare, valorizează calitatea relaţiei şi autenticitatea trăirii din cadrul ei, în detrimentul duratei cu orice preţ. Susţinătorii acestei formaţiuni consideră că statul nu trebuie să intervină pentru a reglementa o realitate atât de intimă cum este relaţia de iubire dintre două persoane. Acesta trebuie să fie rezultatul interacţiunii şi deciziei mutuale dintre membrii diadei intime. Accentul cade pe satisfacerea nevoilor autentice ale partenerilor, apariţia copiilor fiind, de regulă mult amânată. Adeseori, după apariţia copiilor, relaţia tinde să se oficializeze pentru reglementarea drepturilor patrimoniale ale copiilor. Astăzi, coabitarea a

37

devenit un fenomen frecvent, ce tinde să fie trăit şi definit ca un simplu exerciţiu în vederea căsătoriei ulterioare. Realizaţi o analiză comparativă între cuplurile unite prin căsătorie şi cuplurile consensuale, pe baza unor criterii alese de dv. 



În contextul urbanizării şi modernizării, a impunerii valorilor individualismului şi a slăbirii rolului reţelelor comunitare, celibatul a apărut ca opţiune benevolă, alternativă la căsătorie sau ca un rezultat al factorilor evoluţiei socio-economice. Celibatul poate să apară ca stil de viaţă satisfăcător în condiţiile creşterii autonomiei, individualismului, a independenţei în planul vieţii sexuale, a creşterii nevoilor autorealizării profesionale, a celor economice individuale, dar numai la indivizii care au ales acest mod de viaţă, în mod conştient şi deliberat. Cuplurile homosexuale, sunt tolerate astăzi din punct de vedere legal. În prezent, ele militează, pretutindeni în lume, pentru recunoaşterea oficială a cuplurilor homosexuale, pentru sporirea drepturilor homosexualilor, inclusiv în privinţa adopţiei. Exprimaţi o opinie în legătură cu următorul aspect: Societatea noastră, care acceptă astăzi schimbarea relaţiilor dintre sexe, va recunoaşte cuplurile homosexuale (bărbat-bărbat, femeie- femeie) ca fiind capabile să asigure o educaţie adecvată copiilor?

Rezumat Familia reprezintă contextul social ce asigură continuitatea şi afirmarea fiinţei umane. Ea constituie obiect de studiu pentru o serie de ştiinţe, începând cu antropologia, sociologia, psihologia, pedagogia şi încheind cu ştiinţele juridice, motiv pentru care şi definiţiile şi referirile la conceptul de familie diferă, depinzând de perspectiva din care sunt analizate. Familia poate fi clasificată în funcţie de o varietate foarte mare de criterii, printre care se pot aminti: criteriul numărului de parteneri, criteriul numărului de părinţi care formează familia, criteriul numărului de copii, criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri şi criteriul apartenenţei culturale al partenerilor. Familia îndeplineşte o multitudine de funcţii, având un rol decisiv atât pentru individ căruia îi modelează principiile şi realizările, cât şi pentru societate căreia îi asigură echilibrul şi continuitatea. Familia contemporană a traversat o serie de restructurări, sub impactul

38

transformărilor societăţii actuale. Astăzi, realităţi care altădată erau considerate abateri de la normalitate (relaţii sexuale premaritale, concubinajul, homosexualitatea, urmaşi în afara căsătoriei) au ajuns, în cea mai mare parte a lumii civilizate să fie tolerate, încurajate şi chiar protejate de lege. La fel, virtuţi altădată elogiate (castitatea, naşterea mai multor copii) sunt astăzi anacronice.

Test de evaluare a cunoştinţelor Realizaţi un eseu cu titlul Familia contemporană – între ideal şi criză.

Temă de control nr. 1 Citiţi studiul de caz expus mai jos şi rezolvaţi sarcinile de lucru descrise la final: A.S., un băieţel de 9 ani, locuieşte cu mama sa într-un apartament de 3 camere. Camera lui este plină cu tot felul de maşinuţe, începând de la cele mai simple, până la cele mai mari şi sofisticate. Are calculatorul lui personal pe care sunt instalate numai jocuri cu lupte şi curse de maşini. Are în camera sa televizor şi poate să se uite la ce program doreşte, dar, de cele mai multe ori, telecomanda este fixată pe desene animate care asigură „zgomotul de fond”, fără ca el să le urmărească, sau, când are chef, îşi pune singur câte un dvd cu filmele pe care le vrea „din colecţie”... este foarte greu să fie desprins de calculator. Lecţiile şi le face la afterschool, dar nu întotdeauna ele sunt terminate sau bine făcute. De aceea, mama, când vine seara de la serviciu, trebuie să verifice lecţiile, obligându-l de multe ori să le refacă. Rezultatele şcolare ale băiatului sunt mediocre, deşi copilul are un nivel de inteligenţă ridicat, însă este lipsit de interes pentru activitatea şcolară. Face totul din obligaţie şi după mari insistenţe. Are momente când refuză să manânce singur sau să-şi întreţină igiena personală. Este la şcoală în clasa a III-a. Are probleme de acomodare la noua şcoală ... a treia din viaţa sa de elev. A trebuit să schimbe şcoala la sfârşitul clasei întâi pentru că s-au mutat cu locuinţa din chirie în care au stat de când s-a născut, în locuinţa proprietate personală pe care mama a reuşit să o cumpere în urma unui credit bancar pe 30 de ani. În clasa a doua nu a reuşit să se acomodeze la noua şcoală, plângea zilnic când trebuia să meargă la cursuri şi susţinea că „vrea să rămână prost”. Copilul afirma că nu-i place la şcoală pentru că „învăţătoarea ţipă, iar colegii nu se joacă cu el”. Acum este la o altă şcoală, pentru că bunica s-a îmbolnăvit şi nu mai poate să meargă să-l ia de la

39

şcoală la prânz, mama e la serviciu până la ora 18, aşa că, au găsit o şcoală cu semiinternat (program afterschool). Pentru că este un copil extrem de energic, sunt mereu probleme în casă în ceea ce priveşte disciplina: aleargă, sare de pe canapele, se trânteşte pe jos, se joacă agresiv cu câinele, etc. Ca urmare, mama a decis să-l da la un sport. În clasa întâi a mers 3 luni la înot, după care a făcut o răceală puternică şi a abandonat programul. În vacanţa dintre clasa I şi a II-a mama l-a dus la un club de tenis unde era antrenor o rudă de-a sa. A fost la tenis timp de 3 săptămâni, după care a plecat cu mama şi bunica într-o excursie de 2 săptămâni prin Europa şi nu s-a mai putut ţine de program. După începerea clasei a III-a, mama l-a înscris la karate, dar, în fiecare weekend drumul „casă – antrenament” isca multe probleme pentru mamă. Tatăl copilului e prezent în viaţa copilului prin telefoane şi uneori prin prezenţa fizică. Dar, este căsătorit de 25 de ani şi are familia sa. Diferenţa de vârstă dintre părinţi este de 12 ani. O cunoaşte pe mama băiatului de 10 ani şi au o relaţie de concubinaj. Soţia lui ştie de relaţie, o acceptă şi tolerează şi prezenţa copilului din când în când în casa lor, dar nu atunci când are musafiri sau rude în vizită. Băiatul poartă numele de familie al mamei. Tatăl are o firmă de transporturi prosperă şi, lunar oferă mamei şi băiatului o sumă de bani care să le asigure un trai decent. Mama lucrează la redacţia unui ziar, salariul ei ajunge pentru a-şi plăti ratele la bancă şi costurile de întreţinere, însă, mai mereu are un program prelungit. S-a întâmplat de câteva ori ca, fără să anunţe în prealabil, tatăl să-l ia mai devreme de la şcoală şi să-l ducă fie la el acasă, fie la McDonald’s (loc în care mama nu vrea să-l ducă prea des). Când e singur acasă, cotrobăie în toată casa fără să poată defini exact ce caută. Când merge în vizită, de asemenea, prima ocupaţie este să caute în sertare, dulapuri. De aceea, mama evită să meargă în vizite la prieteni, pentru ca se simte jenată de comportamentul copilului. (Sursa: cazuistica Asociaţiei Pas Alternativ Braşov) Sarcini de lucru: 1. Descrieţi relaţiile care se stabilesc în cadrul familiei din care provine A.S. 2. Analizaţi modul în care se realizează funcţiile familiei în cazul descris. 3. Propuneţi o strategie de soluţionare a problemelor cu care se confruntă A.S. şi familia sa şi argumentaţi soluţia propusă.

40

Bibliografie: 1. Băran-Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti: Ed. Aramis 2. Bonchiş, E. (coord.). (2011). Familia şi rolul ei în educarea copilului. Iaşi: Polirom 3. Chipea, F. (2001). Familia contemporană. Tendinţe globale şi configuraţii locale. Bucureşti: Editura Expert 4. Iluţ, P. (1995). Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Cluj Napoca: Ed. Argonaut. 5. Mihăilescu, I. (2000). Sociologie generală, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti 6. Mitrofan, I. (1989). Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 7. Mitrofan, I. şi Ciupercă, C. (1997). Psihologia relaţiilor dintre sexe. Mutaţii şi alternative. Bucureşti: Ed. Alternative 8. Mitrofan, I. şi Mitrofan, N. (1991). Familia de la A la Z, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică 9. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Bucureşti: Editura Press Mihaela S.R.L. 10. Neculau, A. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom 11. Schlessinger, L. (2004). Greşelile părinţilor îi pot distruge pe copii. Bucureşti: Ed. Curtea Veche 12. Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului şi a familiei. Iaşi: Editura Performantica 13. Vasile, D.L. (2007). Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie. Ed. a III-a. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine. 14. Voinea, M. (1993). Sociologia familiei, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti.

41

Unitatea de învăţare 3. Paradigme de bază în cercetarea cuplului şi a familiei Cuprins 3.1. Introducere 3.2. Competenţele unităţii de învăţare 3.3. Structura tematică: 3.3.1. Teoria dezvoltării (ciclurilor vieţii) 3.3.2. Teoria structurală (dinamica rolurilor şi a puterii) 3.3.3. Teoria funcţională (procesuală) 3.3.4. Teoria sistemică (holistă) 3.3.5. Teoria istoristă (intergeneraţională) 3.4. Rezumat 3.5. Test de evaluare 3.6. Tema de control nr. 2 3.7. Bibliografie 3.1. Introducere Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de a explora, din perspectiva mai multor paradigme explicative, situaţiile complexe cu care se confruntă familia, precum şi resursele de care aceasta dispune pentru a face faţă provocărilor la care este supusă. Adoptând o abordare holistă şi multidimensională, se intenţionează conştientizarea mecanismelor de funcţionare ale familei şi înţelegerea dificultăţilor cu care membrii acesteia se confruntă. 3.2. Competenţele unităţii de învăţare  utilizarea principiilor şi conceptelor de bază ale diferitelor abordări teoretice ale cuplului şi familiei;  evaluarea contribuţiei diferitelor teorii la înţelegerea problematicii cuplului şi a familiei;  identificarea unor modalităţi concrete de aplicare a teoriilor despre cuplu şi familie;  evaluarea unor cazuri (şi a familiei proprii) din perspectiva unor teorii ale cuplului şi familiei

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 6 ore.

42

3.3.1. Teoria dezvoltării (a ciclurilor vieţii de familie) Această teorie are o serie de premise de la care porneşte: - ipoteza de bază este aceea că familiile se dezvoltă trecând prin stadii distincte, stadii ce au o anumită specificitate dată de variaţiile din structura familiei şi modul de funcţionare a acesteia; - mai specific, fiecărui stadiu îi sunt caracteristice anumite evenimente familiale semnificative, iar indivizii se confruntă cu probleme, sarcini, roluri şi provocări specifice atât în interiorul fiecărui stadiu cât şi pe parcursul tranziţiei de la un stadiu la altul; - neîndeplinirea sarcinilor specifice unui anumit stadiu sau gestionarea incorectă,

-

-

incompletă a problemelor tipice unui anumit stadiu, va afecta negativ comportamentul indivizilor în stadiul următor dar şi direcţia evoluţiei unităţii conjugale şi familiale; este o teorie cu aplicabilitate cross-culturală, în sensul că stadiile urmează o ordine secvenţială similară tuturor familiilor; ceea ce variază însă, sunt reacţiile psihologice ale indivizilor în interiorul fiecărui stadiu.; câteva repere în funcţie de care se stabilesc stadiile de evoluţie a familiei sunt: prezenţa/ absenţa copiilor în familie; vârsta copiilor; schimbările apărute pe măsura creşterii şi maturizării copiilor.

Unul din primele studii care au investigat natura dezvoltării familiale în diferitele stadii ale ciclului vieţii este cel realizat de R. Hill (1970, apud Panţuru, 2009). Autorul a avut în vedere prezenţa/ absenţa copiilor în familie, vârsta lor şi schimbările corespunzătoare apărute pe măsura maturizării acestora. R. Hill a elaborat o schemă a ciclurilor vieţii familiale, precizând şi intervalele de timp în care se produc schimbări în dezvoltarea familiei, astfel: 1. 2. 3. 4.

stadiul iniţial al relaţiilor familiale ale cuplului fără copii; stadiul vieţii cuplului cu copii preşcolari; stadiul familiei cu copii de vârstă şcolară; stadiul familiei părăsite de copiii deveniţi adulţi;

5. stadiul “familiei” omului singur (văduvia); U. Şchiopu şi E. Verza analizează şi exemplifică provocările cu care se confruntă cuplul conjugal şi familia în fiecare din cele cinci stadii: Stadii de evoluţie, Probleme specifice, conform U. Şchiopu şi E. Verza conform lui R. Hill 1. Stadiul iniţial al - familia este dominată de expansiunea dorinţei de întreţinere a relaţiilor familiale ale confortului afectiv; cuplului fără copii - partenerii îşi descoperă treptat însuşirile de profunzime şi încearcă să se adapteze; - rolurile în familie se diferenţiază şi se consolidează, instituindu-se grade de dependenţă şi de autonomie ale fiecăruia din cei doi parteneri. 43

2. Stadiul vieţii cuplului cu - se (re)stabilesc regulile de bază ale familiei, sensul circulaţiei copii preşcolari afecţiunii, zonele de toleranţă şi intoleranţă în creşterea copiilor – care sunt încă mici; 3. Stadiul familiei cu copii - rolul parental se încarcă, se complică, dată fiind intrarea de vârstă şcolară copiilor la şcoală; - rolurile profesionale devin tot mai absorbante; - se produce o erodare a vieţii sexuale; - este o perioadă în care pot interveni crize în căsnicie, uneori chiar divorţul 4. Stadiul familiei părăsite - rolul parental devine şi mai complex şi situativ nou prin de copiii deveniţi adulţi plecarea copiilor din casa părintească şi prin intrarea în criza identităţii profesionale, datorită dezagregării rolului profesional; - este perioada fie de tensiune (ca urmare a menopauzei mamei, ce poate induce nervozitate şi anxietate), fie de linişte sufletească, reinstalându-se la un nivel mai înalt iubirea şi tandreţea, pentru a înfrânge singurătatea şi bătrâneţea). 5. Stadiul “familiei” - apar probleme noi legate de pierderea partenerului/ partenerei omului singur (văduvia) de viaţă; - apariţia nepoţilor reface cercul vieţii, al relaţiilor, al dorinţelor – la un nivel nou – restabilind încă odată proiecţia în viitor a omului. D.H. Olson şi H.L. McCubbin (1989, apud Turliuc, 2004) au adăugat acestui model alte trei criterii: - Vârsta celui mai mare copil. Familiile sunt văzute ca având, de regulă, mai mulţi

-

-

copii, primul născut fiind catalizatorul schimbărilor familiale. De aceea, nevoile de dezvoltare ale sistemului familial sunt puternic determinate de vârsta celui mare copil. Intensitatea tranziţiei sau schimbării cerute ca răspuns la schimbarea nevoilor de dezvoltare a membrilor familiei. Procesul schimbării, survenit în mediul familial, este mai amplu în momentul în care copiii dobândesc un statut social (cum ar fi acela de şcolar, în momentul intrării copiilor în pubertate ori în cel al părăsirii mediului familial) sau la pensionarea părinţilor. Schimbările în scopurile privind orientarea şi direcţionarea familiei. Familiile ocupate cu creşterea şi educarea copiilor mici sunt privite ca fiind orientate spre scopuri mai puternice decât acelea preocupate de educarea şi integrarea copiilor în comunitate sau angajate în susţinerea acestora în rolurile mature, din afara mediului familial.

44

Având în vedere aceste criterii, Olson şi McCubbin (1989, apud Turliuc, 2004) au stabilit următoarele şapte stadii: 1. Cuplul tânăr fără copii. Cuplurile aflate în acest stadiu sunt preocupate de formularea şi negocierea scopurilor individuale şi de cuplu şi a stilurilor de viaţă reciproc acceptabile. 2. Familiile cu copii mici şi preşcolari. În acest stadiu, cea mai mare parte a timpului acordat muncii în casă este orientat spre copii, spre creşterea şi hrănirea lor. Părinţii sunt prima sursă de informaţii şi control, familia fiind centrată pe copii (copil). 3. Familiile cu copii de vârstă şcolară. În decursul acestui stadiu, familia este văzută ca fiind focalizată asupra educaţiei şi socializării copiilor. Cel mai în vârstă copil din familie are între 6-12 ani. 4. Familiile cu adolescenţi (care trăiesc împreună cu părinţii lor). Familiile sunt preocupate de pregătirea adolescenţilor pentru viaţa independentă, separat de familia de origine. Nevoi considerabil de mari apar tocmai datorită provocărilor relaţionării cu adolescenţii. 5. Familiile “lansatoare”. Adolescenţii sau tinerii se pregătesc să părăsească mediul familial pentru a-şi stabili identităţi şi roluri în afara unităţii familiale. Rolurile şi regulile parentale se schimbă, iar familia este preocupată de “lansarea” socială şi profesională a copiilor. 6. Cuiburile familiale “goale”. Familia este definită acum prin absenţa copiilor în casă. Părinţii îşi păstrează încă unele roluri anterioare, dar sunt puternic orientaţi spre nevoile cuplului şi spre stabilirea unor relaţii mai diferenţiate cu copiii şi nepoţii. 7. Familiile de pensionari. Părinţii şi-au încheiat cariera, contribuţiile majore profesionale şi sunt preocupaţi de menţinerea cuplului şi a relaţiilor cu familia extinsă şi cu prietenii. 1. Vizionaţi în plan interior filmul evenimentelor importante din viaţa familiei dv. Observaţi cu atenţie acele resurse ale familiei care au facilitat desfăşurarea evenimentelor plăcute şi depăşirea cu succes a celor neplăcute sau mai puţin plăcute. Listaţi resursele familiei dv. pe o foaie de hârtie. 2. Stabiliţi stadiul în care vă aflaţi acum cu familia pe care v-aţi întemeiat-o şi menţionaţi care sunt provocările pe care le întâmpinaţi. R. Mucchielli (1974, apud Turliuc) a rezumat cele cinci stadii de dezvoltare la doar patru, iar pentru fiecare a precizat şi sarcinile distincte, astfel: 1. “Luna de miere” (de la câteva săptămâni la aproximativ un an). Stadiul se caracterizează prin instalarea în statutul social de persoană căsătorită, prin idealizarea viitorului (trăit ca o eternizare a prezentului), prin dezinteresul pentru lumea exterioară şi printr-un narcisism în doi. Comunicarea nonverbală, predominantă, exprimă bucuria de a fi împreună. Agresivitatea este mai rară dar, atunci când ea se produce, generează puternice stări 45

depresive. Frecvenţa mare a divorţurilor imediat după primul an de căsătorie, sugerează faptul că prima perioadă critică are loc între primul şi cel de-al doilea stadiu al ciclului vieţii familiale. Sarcinile specifice lunii de miere sunt: - intensificarea relaţiilor afective şi a comunicării; - întărirea şi reafirmarea unei promisiuni esenţiale: aceea de a plasa satisfacţia celuilalt mai presus de propria satisfacţie. Dorinţa de a plăcea, extrem de importantă în acest stadiu, nu ţine de o motivaţie narcisistă (cum este dorinţa de a ne complace în propria reflexie sau de a iubi imaginea pe care celălalt şi-o formează despre noi) şi nici de teama de a nu plăcea (în general, asociată cu un complex de abandon sau respingere). Ea este uitare de sine şi dăruire celuilalt, dorinţa eului de a exista pentru celălalt. 2. Stadiul existenţei conjugal angajate (în general, limitată la primii 5-7 ani de căsătorie, iar în particular, la perioada în care cuplul nu are încă copii). Este perioada de “rodaj” a cuplului, caracterizată prin reîntoarcerea la realism şi reintegrarea în lumea socială, externă. Acum sunt formulate primele decizii cu privire la organizarea vieţii în doi. Sarcinile celei de-a doua etape de evoluţie a cuplului constau în punerea în mod clar şi tratarea prin acordul părţilor a următoarelor probleme: - relaţiile sexuale în scopul obţinerii satisfacţiei reciproce; - modul de realizare a menajului, organizarea muncii casnice; - relaţiile cu familiile celor doi soţi; - relaţiile cu vechii amici, stabilirea relaţiilor comune (prietenii cuplului) şi a modului de comportament al soţilor ca şi cuplu la reuniunile amicale; - activitatea profesională a fiecărui soţ şi etapele profesionale tranzitorii; - planul de procreare: când va apărea primul copil sau când se va discuta problema apariţiei lui şi discutarea adoptării unor măsuri anti-concepţionale – atunci când soţii -

nu-şi doresc deocamdată copii; gusturile, tabieturile, ritualurile alimentare etc.; gestionarea banilor, organizarea bugetului, şi maniera de rezolvare a problemelor financiare; atitudinea comună adoptată în privinţa opiniilor politice, religioase şi a specializării/ formării profesionale; intimitatea fizică, ce include obiceiurile privind dormitul, ora culcării şi trezirii, curăţenia, modul de a se îmbrăca în interior etc.; regula regulilor este cea care permite revenirea, în anumite condiţii, asupra unei soluţii, pentru a fi adoptată una mai bună şi precizează modul în care sunt tratate dificultăţile, în care sunt rezolvate problemele ocazionale.

46

Soluţiile la aceste probleme cer realizarea unui proces de negociere între autonomia şi nevoile individuale şi nevoile şi existenţa în cuplu. Cu cât libertatea de opinie va fi solicitată mai mult, cu atât există şanse mai mari pentru ca diada maritală să se afirme ca o unitate. Este probată astfel capacitatea de comunicare interpersonală, de înţelegere şi gradul de egalitate al persoanelor. O a două criză în viaţa cuplului apare spre sfârşitul acestui stadiu şi începutul celui următor. 3. Stadiul căutării stabilităţii şi organizării pe termen lung (între 5-7 şi 15-20 de ani de căsătorie; în particular, după naşterea copiilor, când cuplul trece în stadiul familial propriu-zis şi când se confruntă cu noi probleme sau odată cu necesitatea organizării pe termen lung, în funcţie de planurile profesionale). Viitorul se prefigurează mai clar, cuplul organizându-şi teritoriul, relaţiile şi viaţa interioară în funcţie de eşecurile şi reuşitele stadiului anterior. Cuplul caută să atingă “viteza sa de croazieră”, dar crizele interne pot şubrezi unitatea maritală. Disocierea afectivă se poate stabili în formă acută sau cronică, deschisă sau ascunsă, ceea ce favorizează organizarea unor diverse compensări sau o existenţă paralelă, extraconjugală, atunci când divorţul nu se poate realiza, din varii motive. De altfel, o a treia criză mai puternică intervine, de regulă, în preajma vârstei cuplului de 15-20 de ani de căsnicie. Sarcinile specifice acestui stadiu necesită formularea şi tratarea următoarelor probleme: - perspectiva carierelor, a formării, promovării şi a consecinţelor lor asupra organizării materiale; - achiziţiile definitive sau durabile care vor deveni proprietatea comună şi planul prin care se va accede la ele; - definirea sau re-definirea rolurilor specifice, aspect deosebit de important în momentul apariţiei copiilor; - atitudinile privind copiii, educaţia lor, reacţiile la problemele multiple pe care ei le ridică; formularea sistemului de aşteptări reciproce; protejarea intimităţii în condiţiile în care soţii trebuie să facă faţă obligaţiilor exterioare, tot mai acaparatoare; - modul de tratare şi reglare a tensiunilor interne. 4. Stadiul îmbătrânirii cuplului (după 15-20 de ani căsătorie). Atunci când este abordată în unitatea cuplului, realizată în timp, această ultimă perioadă este lipsită de crizele violente precedente. Existenţa cuplului nu mai este pusă sub semnul întrebării, iar partenerii acceptă definitiv ideea îmbătrânirii împreună şi construirea unor proiecte pe termen scurt. În -

decursul acestui ultim stadiu de dezvoltare, se declanşează de regulă o criză de conştiinţă care va realiza bilanţul anilor scurşi. Cel mai adesea, problemele sunt exterioare, în sensul că, ele provoacă o reacţie comună (a cuplului), fără a provoca sciziunea. Sunt împărtăşite durerea şi tristeţea, grijile şi bucuria.

47

Sarcinile acestui stadiu necesită tratarea unor probleme precum: - susţinerea ascendenţilor, a părinţilor bătrâni care intră în “vârsta a patra”; - caracterizată prin pierderea autonomiei datorată îmbătrânirii, prin instalarea dependenţei de anturaj; - susţinerea descendenţilor, a copiilor care sunt în momentul hotărârii viitorului lor profesional şi marital, al proiectelor pe termen lung; - gestionarea muncii casnice şi a bunurilor dobândite; - cariera profesională şi, mai târziu, pensionarea; - preocupările privind sănătatea. Atunci când disocierea afectivă s-a produs într-o fază anterioară şi divorţul nu s-a produs, comunicarea rămâne grav perturbată, cele două existenţe structurându-se în mod paralel. Exemple Identificaţi câteva aspecte în care această abordare teoretică îşi poate găsi aplicabilitatea. Această abordare teoretică îşi poate găsi aplicabilitatea în gestionarea fenomenului stresului de la nivelul familiei; ea subliniază faptul că potenţialul stresant al unui eveniment variază în funcţie de modul în care acesta se raportează la alte evenimente stresante, în timp. De exemplu, tranziţia către rolul de părinte este o situaţie tensională, încărcată emoţional, într-o măsură sporită în comparaţie cu alte evenimente, precum intrarea copilului la grădiniţă sau la şcoală. De asemenea, teoria este semnificativă şi la nivelul politicilor sociale legate de familie, în diferitele ei etape de dezvoltare, de exemplu, familiile cu copii mici, cuplurile în vârstă etc. Pe de altă parte, teoria aduce contribuţii semnificative şi la nivelul terapiei de cuplu/ familie, în sensul că poate permite analiza şi înţelegerea pe de-o parte a reacţiilor indivizilor în interiorul fiecărui stadiu, iar pe de altă parte a modului în care familia face faţă crizelor care pot apărea într-un stadiu sau altul, de exemplu, naşterea unui copil cu probleme, o boală de lungă durată a unuia dintre soţi etc. Nu în ultimul rând, această abordare teoretică face o analiză sistematică a schimbărilor la care membrii familiei se pot aştepta pe parcursul existenţei lor, ceea ce permite o pregătire a acestora pentru a face faţă cu succes noilor situaţii care apar în stadiile viitoare. Adepţii acestei teorii au fost criticaţi în primul rând pentru că au tratat evoluţia/ transformarea familiei ca pe o cumulare de etape distincte mai degrabă decât ca pe una de procese continue ce au loc în interiorul familiei (Băran-Pescaru, 2004). De asemenea, prea multe dintre ideile despre dezvoltarea familiei se raportează doar la viaţa familiei convenţionale formate din doi soţi şi copiii lor, ignorând varietatea de familii despre care se vorbeşte în ziua de astăzi; 48

Concluzionând, familia este un sistem deschis care interacţionează cu mediul din partea căruia suferă multiple şi variate influenţe (Vasile, 2007). Conform autoarei citate, sistemul se restructurează şi se reorganizează permanent, în funcţie de evenimente precum: apariţia sau dispariţia unora dintre membrii ei (naşterea copiilor, căsătoria copiilor, moartea unuia dintre soţi), creşterea şi dezvoltarea membrilor familiei (copiii în diferitele lor etape de dezvoltare, conştientizarea rolului parental de către părinţi, înaintarea în vârstă), apariţia unor evenimente (ne)aşteptate (intrarea copilului la grădiniţă sau şcoală, pensionarea părinţilor, divorţul, o boală, obţinerea/ pierderea unui loc de muncă). Fiecare etapă de evoluţie a familiei se confruntă cu provocări specifice. Problemele refulate, nerezolvate ori provizoriu depăşite determină acumulare de frustrări ce capătă sensuri şi dimensiuni diferite pentru cei doi parteneri, aspect ce erodează în final unitatea şi stabilitatea cuplului. Citiţi studiul de caz expus mai jos şi rezolvaţi sarcinile de lucru descrise la final: Doamna Berg a venit să discute cu preotul său, într-o stare de profundă depresie. A identificat singură sursa supărărilor sale, în plecarea recentă de acasă a fiicei sale; ea a plecat să locuiască cu o mătuşă favorită şi familia acesteia, la vreo 300 de km distanţă de casă. Mutarea a fost gândită ca o strategie de „time-out”, pentru a evita escaladarea situaţiei stresante de acasă. Doamna Berg a fost principalul motiv al plecării fetei de 16 ani, aspect ce o umple acum de sentimente de vinovăţie şi regret. Relaţia mamă – fiică a fost foarte conflictuală, cel puţin în ultimii doi ani. Amintirea disputei foarte urâte din ajunul plecării fiicei sale de acasă revine obsesiv în mintea mamei. Tânăra ia reproşat mamei că o tratează ca pe un copil şi că „se bagă” prea mult în viaţa ei. De cealaltă parte, mama i-a reproşat fiicei că s-a îndepărtat de ea şi că-şi petrece timpul mai mult uitându-se în oglindă decât învăţând pentru şcoală. În contrast, soţul său se poate mândri cu o relaţie plăcută şi extrem de gratificantă cu fiica sa. Mama a rămas izolată şi plină de resentimente legate de pierderea fiicei, de care se simte separată nu doar din punct de vedere afectiv, ci şi geografic. Deplângea un dublu eşec, cel al pierderii fiicei, dar şi cel al eşecului în calitate de părinte. Relaţia de cuplu funcţionează în general în manieră complementară, după părerea celor doi soţi. În ceea ce priveşte aspectele economice şi administrative ale familiei, sarcina revine doamnei Berg, aceasta asumându-şi responsabilitatea de părinte, administrator al casei şi bugetului familiei. Domnul Berg se ocupă de aspectele mai plăcute ale situaţiei conjugale, el este responsabil cu menţinerea atmosferei în sânul familiei şi cu întreţinerea relaţiilor sociale ale cuplului. Cuplul se descrie ca fiind repsonsabil fiecare cu câte ceva, ea fiind „pesimista” familiei, iar el „optimistul”. Aşa se explică şi de

49

ce ea este cea care se află acum într-o stare de depresie. (adaptare după Peter L. VanKatwyk - Theories of Human Development) Sarcini de lucru: 1. Analizaţi această situaţie de criză din perspectiva teoriei dezvoltării. 2. Cine credeţi că este responsabil pentru situaţia creată? 3. Identificaţi modalităţi de soluţionare a situaţiei descrise. 3.3.2. Teoria structurală (dinamica rolurilor şi a puterii) Această teorie pleacă de la structura familiei şi aduce în discuţie problema schimbărilor care au loc în interiorul acesteia, schimbări ce exprimă dinamica şi transformările ei, uneori dramatice. În consens cu această teorie, se poate surprinde tranziţia familiei de la structura de tip instituţional-tradiţional la cea de tip democratic-modern, care reconstruieşte constelaţia statusurilor1 şi rolurilor2 conjugale, din perspectiva dezvoltării lor (Mitrofan şi Ciupercă, 1998). Spre deosebire de familia tradiţională guvernată de reguli, datini, norme tradiţionale ce exercită o oarecare presiune socială asupra indivizilor, cuplul modern se bazează pe afecţiune mutuală, consens şi egalitate între membri, aspect ce determină şi modificări ale conduitei de rol marital în cele două tipuri de familii. În ceea ce priveşte diviziunea rolurilor în familie şi implicit diferenţierea comportamentului membrilor familiei şi a relaţiilor dintre ei, specialiştii evidenţiază tendinţa unei tot mai slabe diviziuni a acestora în familia contemporană, datorită, în primul rând, integrării femeii pe piaţa muncii şi în alte activităţi extrafamiliale (Mitrofan şi Ciupercă, 1998). Mai mult, structurarea rolurilor conjugale este condiţionată nu doar de situaţia generală din societate, ci şi de nivelul instrucţional şi cultural al partenerilor, de categoria socio-profesională căreia îi aparţin, precum şi de reţeaua relaţiilor exterioare ale nucleului conjugal cu familia extinsă, prietenii, vecinătatea. Care sunt, în opinia dv, comportamentele care intră în rolul conjugal al soţiei şi care sunt cele care intră în rolul conjugal al soţului. Există diferenţe? Ce fel de diferenţe? Un aspect important al acestei abordări teoretice îl constituie structura de autoritate şi putere în interiorul cuplului. În 1955, Parsons şi R. Bales (apud Mitrofan şi Ciupercă, 1998) evidenţiau structura familiei în funcţie de 2 axe: axa puterii (inferioară/ superioară) şi axa rolurilor (instrumental/ expresiv). 1

Status – determinarea drepturilor şi obligaţiilor ce derivă dintr-o anumită poziţie în societate

2

Rolul – reprezintă un set de aşteptări care definesc poziţia unei persoane în societate.

50

Tabelul 1. Structura familiei în funcţie de axa puterii şi axa roluilor (apud Mitrofan şi Ciupercă) Rol

Instrumental

Expresiv

Superioară

tatăl-soţ

mamă-soţie

Inferioară

fiu

fiică

Putere

Tabelul sugerează că tatăl-soţ guvernează diviziunea economică a familiei, în timp ce mama soţie guvernează latura afectiv-emoţională. Acest aspect are implicaţii şi la nivelul construirii identităţii de gen la femei şi bărbaţi, altfel spus, există, în acord cu acest model, aşteptări diferite pentru femei şi bărbaţi, aşteptări cuprinse în gender-role. În cazul bărbaţilor construirea identităţii se realizează prin dobândirea autonomiei, independenţa presupunând cultivarea asertivităţii, a spiritului de competiţie şi urmărirea propriului interes, în vreme ce în cazul femeilor, identitatea se dezvoltă prin cultivarea responsabilităţii şi ataşamentului, caracteristice relaţiilor cu ceilalţi. Acestui model i s-au adus, în timp, multe critici, care vizau faptul că noua diviziune a rolurilor (indusă de emanciparea femeii şi de celelalte tramsformări ale societăţii) reduce puterea bărbatului în cadrul familiei. În acest sens, diverşi autori au avansat noi modele privind structura de autoritate în familie. Exemple P. G. Herbst (1954, apud Mitrofan şi Ciupercă, 1998) a propus o metodă de analiză obiectivă a distribuţiei puterii în cuplul şi în familia din mediul australian. Este vorba despre un chestionar (intitulat O zi petrecută acasă), aplicat unui număr foarte mare de copii de la 10 la 15 ani, pe tema vieţii în familie. Obiectivul era acela de a şti cine ia deciziile în diverse probleme şi dacă acestea determină creşterea tensiunii. Utilizând această metodă şi adaptând chestionarul pentru a fi aplicat în Franţa, Hubert Touzard (1965, apud Mitrofan şi Ciupercă, 1998) a ajuns la rezultate asemănătoare în ceea ce priveşte gestionarea puterii în diferite structuri familiale. Pornind de la cele două variabile deciziile luate şi acţiunile realizate în familie, autorul a obţinut 9 tipuri de interacţiuni posibile, ce definesc conduitele de rol din cadrul cuplului:  Autonomia soţului. Soţul ia toate deciziile şi acţionează singur. Structura este de tipul BdBa (soţul, bărbatul decide şi tot el acţionează).  Autonomia soţiei. Soţia ia toate deciziile şi tot ea acţionează, deci o structură de tip FdFa.  Autocraţia soţului. Soţul ia deciziile, iar soţia le execută. Structura este tip BdFa.  Autocraţia soţiei. Soţia ia deciziile şi soţul le execută. Structura este tip

51

   

FdBa. Conducerea soţului. Soţul ia deciziile, iar execuţia este repartizată între soţ şi soţie. Structura este de tip BdAa (soţul decide şi ambii acţionează). Conducerea soţiei. Femeia ia deciziile, iar execuţia este împărţită între soţ şi soţie. Structură de tip FdAa. Diviziunea sincretică3 a rolurilor după decizia comună, soţul având responsabilitatea principală a acţiunii. Structură de tip Ad Ba. Diviziunea sincretică a rolurilor după decizia comună, soţia având responsabilitatea principală a acţiunii. Structură de tip Ad Fa.

 Cooperarea sincretică în decizie şi acţiune. Structura este tipul Ad Aa.  Studiul statistic al tensiunilor intra-conjugale şi intra-familiale în funcţie de tipul structurii deciziei şi acţiunii evidenţiază următoarele concluzii:  Grupurile în care unul dintre soţi impune celuilalt deciziile sale, celălalt fiind considerat executant/ scalv (Bd Fa, Fd Ba, BdAa, FdAa), produc cele mai mari tensiuni;  Structura cooperării complete (AdAa) este aceea în care tensiunea este medie, celelalte fiind caracterizate printr-o tensiune scăzută. Un minim al tensiunii indică slaba funcţionare a cuplului, fragilitatea unităţii conjugale. El se datorează indiferenţei faţă de celălalt, refuzului sau sărăciei comunicării conjugale. Familia actuală se caracterizează printr-o tot mai mare flexibilitate a relaţiilor de putere, în contextul general al unui egalitarism reclamat şi, din ce în ce mai mult, pus în practică (Ciupercă, 2000). Dacă în cuplul tradiţional decizia aparţinea prin excelenţă bărbatului, variaţiile fiind date de implicarea în acţiune a celor doi soţi, astăzi femeia participă tot mai mult şi la procesul de luare a deciziilor. Contribuţia celor doi parteneri rămâne însă relativ inegală, existând întotdeauna tendinţa unuia dintre soţi de a-l domina pe celălalt (aşa cum se întâmplă în orice diadă). De altfel, ideea de egalitate nu poate anula diferenţele interindividuale, competenţele diferite sau complementaritatea rolurilor maritale. Analiza structurii de putere în cuplu poate fi aprofundată prin studierea regiunilor în care este divizat câmpul familial. Câmpul este simetric (polii simetriei fiind regiunile domestice ale soţului şi soţiei) şi polarizat în jurul rolurilor de gen maritale. Regiunile sunt în număr de şase (P.G. Herbst, 1954; H. Touzard, 1965, apud Turliuc, 2004): - Regiunea domestică a soţului, care cuprinde activităţile din casă ce sunt parte din domeniul quasi- exclusiv al soţului/ tatălui, include activităţi precum: micile reparaţii din gospodărie, grădinăritul, micile reparaţii auto etc. 3

Sincretism – contopire a unor elemente de gândire, de viață socială, artistică etc. într-un complex în care nu-și pot semnala specificul

52

-

-

Regiunea domestică a femeii regrupează toate activităţile care sunt lăsate în casă la iniţiativa şi execuţia femeii/ mamei, cum ar fi: procurarea alimentelor şi pregătirea hranei, curăţenia casei, spălatul rufelor etc. Regiunea domestică comună cuprinde activităţile în care se implică ambii soţi: decorarea casei, plata facturilor curente, instalarea aparatelor electro-menajere etc. Regiunea copiilor vizează activităţile parentale de control, supraveghere, îngrijire a copiilor. Regiunea economică priveşte gestiunea bugetului, realizarea economiilor, a împrumuturilor, plata dobânzilor, a impozitelor etc.

Regiunea relaţiilor sociale şi a timpului liber vizează relaţiile amicale sau angajamentele sociale, alegerea vacanţelor şi modul de petrecere a timpului liber etc. Participarea soţilor în cadrul acestor regiuni este diferenţiată, în sensul că, în interiorul fiecăreia dintre ele, dominarea funcţională a unuia sau altuia dintre soţi este diferită. O structură generală de tipul BdBa (bărbatul decide-bărbatul acţionează) va dezvolta regiunea domestică a soţului, o structură de tip FdFa va extinde regiunea domestică a soţiei, iar o structură în care ambii soţi decid şi acţionează (AdAa) va lărgi regiunea relaţiilor sociale şi a timpului liber. Cuplul normal îşi diferenţiază structurile de decizie şi acţiune în funcţie de -

regiunile domestice (genurile de probleme), extensia aceluiaşi tip de structură la ansamblul câmpului semnalând o rigiditate anormală sau o intenţie deliberată, ne-realistă. Regiunea relaţiilor sociale şi a timpului liber Regiunea domestică a soţului

Regiunea domestică a soţiei

Regiunea domestică comună Regiunea domestică economică Regiunea copiilor

Fig. 1. Schema regiunilor domestice şi a deplasării soţilor în câmpul familial Schema descrie modelul cultural general al participării celor doi soţi în cadrul regiunilor domestice. Din ea rezultă faptul că deplasarea soţilor în câmpul familial este diferită: - Soţul, participă în mod aproape egal la patru regiuni: regiunea domestică personală, regiunea comună domestică, cea economică şi a relaţiilor sociale şi a timpului liber. În mult mai mică măsură, soţul se implică în regiunea copiilor şi, în fine, în regiunea domestică a soţiei.

53

- Soţia, stăpână în regiunea sa, intervine, în continuare, în mare măsură în regiunea relaţiilor sociale şi a timpului liber, ulterior în cea a copiilor, în regiunea economică, în cea comună şi, în sfârşit, se implică mai puţin în regiunea domestică a soţului. În viziunea teoriei structurale, rolul conjugal şi/ sau parental se formează iniţial prin imitaţie (preluarea) sau negarea (conştientă şi/ sau inconştientă) a modelelor de rol corespondente, cunoscute în familia de origine (de apartenenţă) din timpul copilăriei. Deşi individul se raportează la acest model de rol cunoscut (acceptat sau negat), rolul conjugal şi/ sau parental se construieşte şi prin exersarea în propriul nucleu familial, căpătând o proprie şi originală morfologie şi funcţionalitate. Costul modelelor de rol din copilărie este foarte mare. Atunci când rolurile familiale din familia de origine sunt acceptate şi interiorizate, sunt investite de obicei de parteneri cu valoare de criteriu de referinţă şi evaluare pentru propriul rol conjugal. De aceea, abaterea partenerului de la rolul conjugal expectat conduce la accentuarea unui sentiment de frustrare şi anxietate. Şi aceasta pentru că soţii se raportează unul la altul conform normelor relaţionale şi funcţionale ale comportamentului marital al părinţilor. Ca atare, comparaţiile, analogiile, disonanţele şi frustraţiile sunt frecvent exprimate: „tatăl meu n-ar fispus niciodată asta mamei”, „la mine în familie nevasta trebuie să facă asta”, „mama mea nu face aşa acest lucru” (Mitrofan şi Ciupercă, 1998). Prin urmare, adultul care caută continuu să identifice modelul matern sau patern în conduita partenerului său marital, se expune riscului eşecului relaţional, frustrându-şi partenerul şi frustrându-se şi pe sine. De cealaltă parte, în varianta în care relaţiile familiale din familiile de origine sunt negate şi respinse, rolul conjugal şi/ sau parental se poate construi în două moduri: fie poate fi raportat la un alt model de rol cunoscut şi acceptat, şi, în acest caz, pot apărea riscurile amintite anterior, fie individul poate experimenta un model propriu de rol conjugal şi/ sau parental; şi în acest caz pot apărea probleme complexe şi dificile din cauza neacceptării acestui model de către partenerul de viaţă, ori din cauza erorilor inevitabile generate de însăşi noutatea lui (Mitrofan şi Ciupercă, 1998). Identificaţi câteva probleme care pot apărea în cazul formării rolului conjugal şi/ sau parental prin imitaţie (preluarea) sau negarea (conştientă şi/ sau inconştientă) a modelelor de rol corespondente, cunoscute în familia de origine (de apartenenţă) din timpul copilăriei. Citiţi studiul de caz expus mai jos şi rezolvaţi sarcinile de lucru descrise la final: Ralph şi Alice sunt căsătoriţi de 20 de ani. Din punctul de vedere al lui Ralph, ei au o relaţie frumoasă. El lucrează în construcţii şi asigură un venit stabil şi destul de frumuşel pentru el şi familia sa. A reuşit să-i ofere lui Alice un sentiment de securitate din acest punct de vedere, încă de când s-au căsătorit. De

54

asemenea, este foarte îndemânatic şi rezolvă tot felul de treburi prin jurul casei: repară diverse lucruri care se strică, ori, în general se îngrijeşte ca totul în casă şi în jurul ei să arate bine. Alice este o femeie atractivă şi o parteneră senzuală. A preferat să nu-şi ia o slujbă, ci să îngrijească gospodăria şi să se ocupe de creşterea şi educarea celor patru copii ai lor. Copiii au apreciat întotdeauna sprijinul pe care l-au primit de la mama lor fie în realizarea sarcinilor pentru şcoală, fie a diverselor activităţi pe care le-au întreprins în afara şcolii. Erau o familie nucleară tradiţională. Recent, Alice a devenit neliniştită şi mai puţin satisfăcută de situaţia ei conjugală. Ar dori să-şi ia o slujbă cu jumătate de normă pentru a avea nişte bani de cheltuială, bani asupra cărora să deţină ea controlul. Ar prefera, de asemenea, ca Ralph să petreacă mai mult timp stând de vorbă cu ea în loc să lucreze la te miri ce proiect în garajul său. De cealaltă parte, Ralph este mulţumit de situaţia actuală, în opinia lui lucrurile merg bine exact aşa cum sunt şi nu este nevoie de vreo schimbare. Dar, lucrurile s-au schimbat. Odată cu creşterea copiilor şi mutarea lor de acasă, structura familiei a revenit la stadiul de cuplu. Alice are mai mult timp liber comparativ cu altădată şi i-ar plăcea să facă o serie de activităţi din sfera ei de interes, activităţi pe care până acum le-a ignorat. Ralph îşi dă seama că i-ar fi util un ajutor pentru diversele sale proiecte, şi chiar că ar putea angaja pe cineva în acest sens, dar asta pentru doar a-şi procura mai mult timp liber pentru a se uita la televizor la emisiunile de sport şi nu pentru a face lucruri tipic feminine precum cumpărăturile sau discuţiile despre sentimente. Ralph ar prefera ca fiecare dintre ei să facă ceea ce trebuie să facă un bărbat şi o femeie: el să muncească pentru a asigura venitul familiei, iar ea să-l îngrijească. Alice consideră că ar fi mult mai rezonabil ca amândoi să asigure venitul familiei şi să se îngrijească unul de altul tot amândoi. (B. Ingoldsby, S. R. Smith, J.E. Miller, Exploring Family Theories) Sarcini de lucru: 1. Analizaţi cazul prezentat din perspectiva teoriei structurale a familiei. 2. Identificaţi o serie de soluţii pentru situaţia prezentată. 3.3.2. Teoria funcţională (procesuală) Această paradigmă pune accentul pe identificarea elementelor structurale şi pe specificitatea semnificaţiilor funcţionale ale sistemului familial.

55

În esenţă, paradigma funcţională pleacă de la premisa că familia, ca orice altă instituţie socială, trebuie să realizeze anumite funcţii. În raport de realizarea sau nerealizarea funcţiilor familiile sunt clasificate în funcţionale şi disfuncţionale. Numai că aici intră în discuţie gradul de funcţionalitate sau de disfuncţionalitate. I. Mitrofan şi C. Ciupercă consideră familia un sistem socio-cultural şi interpersonal deschis, ce se poate clasifica în trei tipuri; fiecare tip poate fi funcţional sau disfuncţional, acest lucru depinzând de calitatea procesului interacţional (1998): 1. Familia homeostatică (stagnantă), caracterizată numai prin feedback negativ (îşi menţine structura şi funcţiile indiferent de schimbarea condiţiilor externe); 2. Familia evolutivă (de echilibru relativ), caracterizată prin feedback atât pozitiv cât şi negativ; în aceste familii perioadele de evoluţii alternează cu cele de stagnare; 3. Familia homeodinamică (aleatorie), caracterizată numai prin feedback pozitiv. Modele de abordare în cadrul acestei paradigme: A. Abordarea comunicaţională. Conform acesteia, se pot dezvălui tipurile, cantitatea şi calitatea intercomunicărilor maritale. Tipurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interacţiuni specifice cuplului: senzual-senzitive şi erotico-afective, socioeducaţionale, decizionale, practic-menajere, de petrecere a timpului liber şi de planificare a bugetului. Cantitatea intercomunicării se referă la frecvenţa mesajelor emise şi receptate pe diverse canale corespunzător trebuinţelor individuale de relaţionare. De exemplu, într-un cuplu pot predomina cantitativ mesajele de ordin afectivsenzitiv verbal, în vreme ce în alt cuplu dominante sunt mesajele nonverbale de tip empatic. Ceea ce este definitoriu pentru stilul comunicaţional şi eficienţa sa într-un cuplu este calitatea intercomunicărilor. Exemplificaţi ce tipuri de informaţii se pot desprinde din comunicarea verbală, nonverbală şi paraverbală a partenerilor de cuplu. Comunicarea eficientă reprezintă cea mai importantă problemă pentru majoritatea familiilor contemporane, iar de modul în care rezolvă fiecare acestă problemă depinde funcţionalitatea familiei ca instituţie socială. În literatura de specialitate sunt prezentate în acest sens, o serie de comportamente distructive ce pot apărea în comunicarea dintre parteneri comportamente care erodează unitatea cuplului conjugal (Turliuc, 2004): Dublul mesaj apare atunci când pe două canale diferite se trimit două mesaje diferite, în acelaşi timp. Exprimarea verbală poate fi contrazisă de cea paraverbală ori nonverbală şi invers. Contradicţiile dintre mesaje produc disconfort, ambiguitate şi nesiguranţă. Dacă o

56

soţie îi spune soţului că se simte minunat cu el, dar, nonverbal sugerează că este indispusă sau plictisită, această contradicţie îl poate năuci pe soţ, care nu mai ştie ce să creadă. Oricum, în loc să-i răspundă la mesajul verbal, el ar trebui să o întrebe de ce nu simte bine, ce îi displace sau ce şi-ar dori. Plasarea celorlalţi într-o poziţie defensivă apare atunci când vorbitorul îşi asumă o atitudine de superioritate sau atunci când adoptă statutul de procuror, judecător sau membru al unui juriu. Vorbitorul se poate autoevalua ca fiind mai inteligent, mai informat cu privire la un subiect ori la viaţă, în general sau poate încerca să-şi ascundă astfel sentimentele de inadecvare şi insecuritate. În nici un caz, el nu consideră că ar fi greşit cu ceva. Persoana pusă în defensivă se concentrează atât de mult asupra mesajului şi a presupusei sale inferiorităţi încât, prima sa reacţie va fi aceea de a se apăra. Gradul ei de deschidere şi receptivitatea sa faţă de persoana “superioară” se va micşora, din moment ce nu primeşte respectul cuvenit (J.R. Strong, 1983; J.R. Gibb, 1973, apud Turliuc, 2004). Adeseori, întrebarea “de ce?” apare în tonul acuzator. Spre exemplu: “De ce ai venit la ora asta?” trezeşte reacţia defensivă a interlocutorului. Suprageneralizarea şi afirmaţiile absolutizatoare pot fi distructive. Suprageneralizarea apare atunci când facem afirmaţii prea largi, de genul “Eşti prea emoţională! Pur şi simplu nu poţi fi raţională. De fapt, aşa sunt toate femeile”. Utilizarea cuvintelor “întotdeauna”, “tot timpul” sau “niciodată” este frecventă în construcţia propoziţiilor absolutizatoare (spre exemplu: “Niciodată nu ieşim la plimbare” sau “Întotdeauna mă întrerupi”). Observaţiile absolutizatoare ca şi suprageneralizările sunt în mod deosebit distructive atunci când sunt critice şi acuzatoare (S. Wahlroos, 1983, apud Turliuc, 2004). Partenerul trebuie privit cu sinceritate şi respect, iar defectele pot fi comunicate în lipsa tonului acuzator. În plus, dacă acuzele şi critica sunt exagerate, partenerul tinde mai degrabă să fie supărat şi să-şi trăiască resentimentele şi mai puţin să lucreze la îmbunătăţirea relaţiei. Citirea gândurilor este o sursă frecventă de neînţelegeri în căsătorie, ce apare atunci când partenerii îşi citesc sau “ghicesc” unul altuia gândurile. Ei fac presupuneri cu privire la ceea ce gândeşte şi simte celălalt şi reacţionează doar în funcţie de presupunerile făcute. Aceste interpretări ale stărilor partenerului sunt adesea greşite. Chiar în relaţiile intime, în care partenerii se cunosc foarte bine, este imposibil să fim siguri de absolut orice gând sau stare afectivă. Oamenii se schimbă şi, de aceea, în relaţiile apropiate, procesul de culegere a datelor despre ceea ce simte şi gândeşte partenerul trebuie să fie continuu. Comentariile precum “Păi, nu am crezut că te vei supăra!” sau “De unde să ştiu că vei obiecta?” apar ca urmare a presupunerilor făcute în urma citirii gândurilor partenerului. Alteori soţii se aşteaptă ca partenerii să aibă abilitatea citirii gândurilor, dovadă sunt frecventele afirmaţii de genul: “Ar fi trebuit să ştie ce doresc. Nu ar fi trebuit să-i spun eu!”. Uneori cei care practică citirea gândurilor pot ajunge la forma extremă în care, ei ajung să nege trăirile partenerului lor, considerând că le înţeleg mai bine decât acesta.

57

Punerile la punct ale partenerilor vizează confruntările care pot lua forma blamării, atacului şi criticii, cu intenţia de a răni, pedepsi sau de luare a revanşei. Ele favorizează schimburile negative, oferirea/ primirea de atacuri şi răniri. De exemplu, soţul îi poate spune soţiei că găteşte foarte prost, iar soţia îi răspunde zicându-i că nu ştie să facă dragoste. De regulă, schimburile negative sporesc nivelul furiei, anulează intimitatea, favorizând evitarea reciprocă. Furia este o “emoţie normală care trebuie exprimată, dar nu prin utilizarea punerii la punct nedrepte a partenerului, prin atac sau acuzaţii gratuite” (S. Wahlroos, 1983, p.96, apud Turliuc, 2004). Adesea, punerea la punct implică etichetarea partenerului - ca totalitate într-o manieră negativă. Puţine probleme pot fi rezolvate constructiv atunci când nemulţumirile nerezolvate din trecut continuă să intre în discuţiile prezente. Vechile nemulţumiri maritale sunt păstrate întrun rezervor imaginar pentru o perioadă mai mare de timp fiind puse în discuţie atunci când persoana crede că ar fi în avantajul ei. În comunicarea constructivă tot ceea ce ţine de trecut este depăşit, lăsat la o parte. Dacă umorul este bine-venit în relaţiile intime, el permiţând reducerea tensiunii şi anxietăţii, sarcasmul reprezintă o armă periculoasă, utilizată în comunicarea interpersonală. Sarcasmul apare atunci când o afirmaţie a cuiva are semnificaţia opusă celei transmise verbal, ea fiind destinată rănirii celuilalt. Comunicarea tip prelegere este întâlnită la persoanele are au tendinţa de monologa fără să-i permită partenerului să intervină. Persoanele care prezintă această tendinţă trec frecvent de la un subiect la altul, fără întrerupere sau pauză. Ele devin practic imposibil de întrerupt şi pentru că sunt atât de preocupate de ceea ce spun, ignoră mesajele verbale sau nonverbale primite de la celălalt sau ceilalţi. Identificaţi şi alte tipuri de comportamente distructive care pot apărea în comunicarea dintre parteneri şi care erodează unitatea cuplului conjugal. De cealaltă parte, comunicarea constructivă implică o serie de comportamente precum întăririle pozitive (laude, complimente), exprimarea în manieră asertivă a sentimentelor şi dorinţelor, ascultare activă şi tact (acest ultim aspect implică, la rândul său sinceritate, comunicare deschisă, respect pentru partener şi grija de a nu-l răni). B. Abordarea din perspectiva conflictului Această paradigmă concepe familia ca un sistem de reglementări conflictuale permanente. Starea constantă de conflictualitate este generată de competiţia nevoii partenerilor maritali şi dezacordurile privind scopurile şi valorile. Însă, conflictul nu trebuie văzut neaparat ca distructiv. Dimpotrivă, teoreticienii conflictului îl consideră ca fiind benefic, ca un catalizator, cu rol de promovare a creşterii personale şi familiale. Pe de altă parte, atunci când intensitatea, forma de manifestare şi frecvenţa conflictelor cresc 58

semnificativ, acestea capătă valenţe dezorganizatoare în microgrupul familial, alterând progresiv relaţiile conjugale şi/ sau parentale. Având în vedere aceste aspecte şi plecând de la delimitarea între normal-dinamogen versus patogen-dezorganizator, se poate constitui o tipologie a conflictualităţii. Această tipologie indică opt tipuri de conflict care nu sunt altceva decât posibilităţi combinatorii între trei parametri:  Gradul de tensiuniie generat de natura conflictului (ridicat/ moderat/ scăzut);  Forma de manifestare predominantă a conflictului (manifestă/ latentă);  Durata conflictualităţii (continuă/ intermitentă) Corespunzător combinaţiilor posibile pot exista (Mitrofan şi Ciupercă, 1998): 1. cupluri cu conflictualitate majoră de aspect manifest contimuu, cu tensiune crescută (mare potenţial dizolvant şi psihopatogen); 95% din subiecţii divorţaţi (mai ales femei) şi 31,2% dintre subiecţii căsătoriţi cu reacţii şi dezvoltări nevrotice reactive psihotraumelor conjugale provin din cupluri caracterizate prin acest tip de conflictualitate; 2. cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută (prezintă potenţial dizolvant semnificativ, care nu totdeauna se finalizează cu separarea soţilor, dar facilitează dezvoltarea dizarmonică a relaţiilor conjugale, cu efecte psihopatologice individuale şi de grup familial (50% dintre subiecţii căsătoriţi care prezintă tulburări psihice apărute în timpul unei existenţe conjugale psihotraumatizante, proveneau din cupluri cu astfel de conflictualitate); abandonul, alcoolismul, sustragerile de la îndatoririle materiale, infidelitatea, conflictele cu socrii sunt frecvent cauze şi efecte ale acestui tip de conflictualitate; 3. cupluri cu conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată - au o evoluţie instabilă cu tendinţă la deteriorarea esenţei relaţiei conjugale, dar cu menţinerea structurii de cuplu într-o formulă de pseudoconjugalitate, în care condiţiile de evadare şi substituţie (ca adulterul, alcoolismul compensator sau supravieţuirea profesională) coexistă cu menţinerea parţială a exercitării rolului conjugal – 18,8% - ponderea cea mai mare fiind de reacţii psihopatologice depresive, cu sau fără toxicofilie, şi cele histeroide); 4. cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune moderată care poate facilita cunoaşterea interpersonală, având o funcţie de corecţie reciprocă a conduitelor de rol (pot rămâne cupluri normale, cu efecte pozitive ulterioare în acomodarea intradiadică); 5. cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune moderată – sunt frecvente printre normali, ca şi printre cei cu structuri de personalitate accentuate de un tip sau altul, cu posibilităţi de adaptare interpersonală mai scăzute;

59

6. cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută – frecvente printre normali, acest tip de conflictualitate favorizând efortul de acomodare reciprocă, producând corecţii permanente ale conduitelor interacţionale pe linia sincronizării lor; 7. cupluri cu conflictualitate submanifestă, interminentă, cu tensiune moderată – au o evoluţie armonioasă în cadrul căreia acest tip de conflictualitate facilitează acomodarea interpersonală, prezentând forme de manifestare “benigne” cu caracter de stimulare reciprocă, cum ar fi: ironia, persiflarea, comportamentul pseudoludic verbal ca supapă de descărcare a unor tendinţe de nuanţă progresivă; 8. cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută – sunt cupluri ce evoluează rapid şi stabil către asimilare interpersonală. În cazul lor, dezacordurile şi confruntările nu au un caracter frustrant, ci, din contră, gratificant şi de facilitare, partenerii preluând şi asimilând reciproc puncte de vedere iniţial diferite. Dincolo de acestă tipologie dar nu independent de ea, se poate evidenţia faptul că o serie de factori de micro şi macro-grup generează conflictualitatea interpersonală. Printre cei mai semnificativi factori microsociali, generatori de conflicte intrafamiliale, se pot enumera:  relaţii tensionate ale cuplului (prin unul sau ambii parteneri) cu familia de orientare (apartenenţă), cele mai întâlnite conflicte fiind acelea între noră şi soacră şi ginere şi socru;  relaţii deficitare cu grupul de prieteni, colegi, vecini (ale unuia sau ambilor soţi), ce favorizează disfuncţiile conjugale, crescând riscul pentru conflict;  dezechilibre în bugetul de venituri şi cheltuieli, care pot stimula şi susţine unele disfuncţii cojugal-familiale, dar în directă corelaţie cu nivelul de funcţionalitate interpersonală. Aşa se explică de ce în aceleaşi condiţii economice şi materiale (fie ele 

de nivel scăzut sau crescut), întâlnim atât familii coezive, cât şi conflictuale; factorul accidental-situaţional, ce poate actualiza unele disfuncţii latente. O caracteristică specială a acestuia este faptul că el nu poate fi, în general, controlat, acţionându-se mai greu asupra lui comparativ cu ceilalţi factori. Citiţi studiul de caz expus mai jos şi rezolvaţi sarcinile de lucru descrise la final: Când Gerorge a ajuns acasă, nici măcar nu bănuia că era gata să înceapă o ceartă. ”Ai cumpărat lapte?”, l-a întrebat soţia sa, Mary. ”Nu, am uitat”, a răspuns el, cu o expresie imobilă pe faţă. ”Ţi-am spus să te opreşti în drum spre casă!” a spus ea oftând. George o fixează în tăcere pe Mary, care spune:

60

”Nici măcar nu mă asculţi!” ”Ba da!” ”Ce-am spus?” George o priveşte fix cu maxilarele încordate. ”Îţi voi reîmprospăta memoria. Am spus că ai uitat să cumperi lapte!” ”Ştiu!” ”Atunci? Cum se face că ai cumpărat astea şase cutii?” ”Ei bine, le-am cumpărat de la benzinărie”, spune George, închizând ochii. ”Şi de când nu mai au lapte la benzinărie?” ”Nu pot să ţin minte totul. Nici nu-ţi pasă că am avut o zi grea.” El îi întoarce spatele. ”Ce legătură are asta cu laptele? Ca de obicei, ai uitat pentru că ceea ce vreau eu n-are importanţă pentru tine.” ”Asta nu e adevărat, îţi cumpăr ce vrei!”, spune el, privind aiurea. ”Ce?”, întreabă Mary ridicând vocea. ”Păi, prăjituri, îngheţată, pizza”, strigă el. ”Şi le mănânci tot tu. M-am săturat de scuzele tale. Recunoaşte, ai uitat de nenorocitul de lapte!” ”Da, am uitat de nenorocitul de lapte. Am alte lucruri mult mai importante pe cap, cum ar fi să pot supravieţui cu o maşteră.” George iese trântind uşa. (Jamie Turndorf, Arena conjugală. Soluţionarea conflictelor) Sarcini de lucru: 1. Analizaţi această situaţie din perspectiva teoriei funcţionale. 2. Încercaţi să empatizaţi cu personajele acestui dialog şi identificaţi sentimentele şi stările pe care le trăiesc pe măsura derulării fiecărei replici. 3. Reconstruiţi scena păstrând contextul de desfăşurare şi având în vedere recomandările cu privire o comunicare constructivă între cei doi parteneri. C. Abordarea socială a schimbului Paradigma socială a schimbului se bazează pe ideea că relaţia interpersonală se formează în scopul întâlnirii nevoilor individuale ale fiecăruia cu ale celuilalt. Altfel spus, fiecare persoană doreşte ceva de la celălalt în cadrul unei relaţii de parteneriat, iar schimbul care rezultă este guvernat de principii economice. Astfel, relaţia intimă este redusă la o situaţie tranzacţională în care costurile sunt contrabalansate de beneficii. Cei implicaţi în relaţia de cuplu vor alege comportamentele care le vor permite să-şi maximizeze profitul (maximizarea răsplatei, minimizarea costurilor) Principiile de bază ale paradigmei schimbului sunt:

61

1. persoanele intră într-o relaţie în scopul creşterii nivelului utilităţii deasupra celui pentru cazul când ar rămâne singure şi rămân în această relaţie atâta timp cât percep că raportul costuri/ beneficii este satisfăcător; 2. ca raportul amintit să fie satisfăcător, el poate funcţiona după legea reciprocităţii (“cât mi-ai dat tu, atât îţi dau şi eu”) sau după legea echităţii (care ignoră egalitatea simplă şi face apel la egalitatea raportului “cât dau, cât primesc/ cât dai, cât primeşti”); 3. cele două legi corelează foarte strâns cu resursele aduse de fiecare în relaţia analizată. Aceste resurse sunt foarte diverse, mergând de la situaţia materială sau atractivitate fizică până la trăiri emoţionale sau prestigiul social. La prima vedere, această teorie utilitaristă vine în contradicţie cu valori precum: altruism, dezinteres, devotament etc. Sentimentele omului nu se vând şi nu se cumpără. Totuşi, eliminând viziunea comercial-economică şi examinând raţional realitatea, constatăm că sunt rare cazurile de relaţii interpersonale absolut dezinteresate. Între parteneri, se stabileşte, cel puţin inconştient, o tranzacţie: îţi ofer prestigiu social dar aştept de la tine informaţii sociale, îţi dau dragoste, îmi dai statut social sau bunăstare materială. Că numim costuri ceea ce oferim şi beneficii ceea ce obţinem are mai puţină importanţă. Important este să înlăturăm prejudecata că în relaţiile interumane partenerii nu urmăresc niciun interes. 3.3.4. Teoria sistemică (holistă) (după Panţuru, 2009) Paradigma sistemică este o abordare comprehensivă a comprtamentului sistemelor vii, de la indivizi şi diade maritale la organizaţii şi naţiuni. Dacă prin sistem, în general, se înţelege “o mulţime de obiecte care acţionează între ele atât de intens încât stările lor sunt interdependente, modificările uneia ducând la modificări în toate celelalte” (C.Zamfir), atunci familia poate fi considerată un sistem alcătuit din mai multe personalităţi ce interacţionează, ale căror comportamente şi atitudini sunt interdependente şi intercorelate. Ca orice sistem social, familia are o structură, o funcţionalitate şi o serie de proprietăţi şi caracteristici. Din perspectiva structurii, paradigma sistemică se concentrează asupra caracteristicilor comportamentale ale fiecărui partener în asumarea gen-rolului, scopului şi intereselor comune, modalităţilor de comunicare şi relaţionare dintre membrii sistemului familial. Din perspectiva funcţionalităţii, paradigma sistemică are în vedere efectele comunicării şi metodele de soluţionare a problemelor, competenţa marital/ parentală a fiecăruia şi a cuplului, calitatea şi stabilitatea relaţiei maritale, succesele şi deficitele în punerea de acord a scopurilor şi intereselor. În fine, din perspectiva câmpului de proprietăţi şi caracteristici, paradigma sistemică se concentrează asupra efectelor mediului extern asupra relaţiei maritale, capacităţii de a face

62

faţă stresului psihosocial conjuctural, impactului normelor şi constrângerilor sociale, politice, ideologice etc. asupra dezvolzării cuplului şi rezolvării problemelor familiale. Aşadar, paradigma sistemică abordează familia dintr-o perspectivă holistă. După cum se ştie, familia se poate caracteriza printr-o stare de echilibru sau dezechilibru intern. Abordarea sistemică consideră că stările de echilibru intern pot fi statice sau dinamice. Echilibrul static semnifică o mare stabilitate a familiei, datorată rarelor schimbări care o pot afecta, în vreme ce echilibrul dinamic reprezintă un proces continuu de echilibrare şi reechilibrare, datorită faptului că schimbările sunt continue şi dese. De exemplu, stadiile de dezvoltare elaborate de R.Hill reprezintă tot atâtea schimbări, tot atâtea procese de acomodare şi prefacere interpersonală. Pe de altă parte, abordarea sistemică analizează şi stările de dezechilibru intern (căsătoriile defectuoase, familiile patologice). Prin analiza acestor forme ea oferă un foarte mare ajutor psihoterapeuţilor, psihologilor sau altor specialişti care încearcă să soluţioneze sau să dea un răspuns acestor configuraţii disfuncţionale. Ca sistem, familia interacţionează cu mediul extern, deci şi cu alte sisteme sociale. Această interacţiune a fost cel mai bine pusă în evidenţă de Kantor şi Lehr (1975), care s-au referit în special la graniţele ce separă subsistemele familiale de sistemele sociale exterioare acestora.

D

A B E C F Fig. 2. Interacţiunea sistemului familial cu mediul extern

Legenda: A = graniţa ce separă sistemul familial de cel exterior B = intraspaţiu social C = graniţa interpersonală D = subsistem interpersonal E = graniţă individuală F = subsistem individual Interpretarea modelului:

63









Membrilor exteriori familiei (aparţinând altor sisteme sociale) le este permis a intra în sistemul familial doar în spaţiul intersocial, adică undeva unde relaţionarea este destul de formală, neafectivă, rece şi neimplicată (B în figură); Prietenilor şi rudelor li se permite pătrunderea în subsistemul interpersonal (D), unde relaţionarea devine mai afectivă şi mai implicată. În subsistemul personal au acces foarte puţine persoane, doar prietenii intimi şi rudele cele mai apropiate, ajungând să cunoască secretele, frământările, trăirile personale ale individului aflat în sistemul familial. După cum se observă, pătrunderea în sistemul familial este filtrată, iar relaţionarea dintre acest sistem şi cele exterioare lui este foarte dificilă dacă nu se găsesc punţi de comunicare eficiente şi credibile. Cu aceeaşi problemă se confruntă sistemul însuşi, sistemul familial cu subsistemele lui. Dacă membrii unei familii nu au ajuns la o compatibilitate funcţională şi la un nivel ridicat de încredere şi iubire, subsistemele individuale nu pot interpenetra, iar graniţele individuale şi interpersonale pot deveni adevărate obstacole în calea realizării unei coeziuni şi solidarităţi familiale.

Un alt model care se înscrie în paradigma sistemică este modelul lui Salvador Minuchin (apud Vasile, 2007). Autorul defineşte structura familială ca fiind setul invizibil de cerinţe funcţionale ce organizează modurile în care membrii familiei interacţionează. O familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern-urilor tranzacţionale. Tranzacţiile repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când şi cine cu cine se relaţionează. Funcţia patternurilor tranzacţionale este de a regla comportamentul membrilor familiei şi de oferi informaţii depre unicitatea fiecărei familii. Minuchin consideră că structura familială are nevoie de flexibilitate, deoarece ea trebuie să reziste la schimbare (până la un anumit nivel), dar să se şi adapteze atunci când circumstanţele o cer, pentru a-şi putea menţine integralitatea şi funcţionalitatea. Acest lucru se realizează prin intermediul subsistemelor familiale. Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu mamă – copil, soţ – soţie) şi se pot forma după criterii precum: generaţia căreia membrii aparţin, sex, interese, funcţii. Cele mai importante subsisteme familiale sunt: 1. Subsistemul adulţilor – denumit şi subsistemul marital sau al soţilor, deoarece include, de regulă, diada soţilor. Rolul preponderent este cel de a modela intimitatea şi angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a-şi îndeplini acest rol sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soţ să participe la viaţa familială, să “ofere” fără a considera că prin aceasta “pierde” ceva. Altfel spus, ambii soţi simt că pot fi independenţi, dar în acelaşi timp şi că sunt împreună. Dificultăţile de relaţionare pot apărea de exemplu, atunci când unul dintre soţi insistă în urmărirea propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg. Acest subsistem poate deveni un refugiu faţă de stresul extern, şi o matrice pentru

64

contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula învăţarea, creativitatea şi creşterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susţinerea aspectelor pozitive ale partenerului şi la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte ce erau inactive până atunci. 2. Subsistemul parental apare atunci când se naşte primul copil şi de regulă cuprinde părinţii, dar poate include şi membri ai familiei extinse (unul dintre bunici). Responsabilitatea lor este mai ales de a creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i disciplina. Acum apar de multe ori dificultăţi, deoarece adulţii devin în acelaşi timp partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar şi părinte pentru copil şi nu întotdeauna aceste două tipuri de roluri sunt armonizate. Acest aspect poate duce la destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui copil în interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către cuplul marital (mai rar). 3. Subsistemul fratriilor include copiii din familie şi le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toţii egali. În acest subsistem copiii învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul reciproc, ataşamentul. Ei preiau diferite roluri şi poziţii în familie, iar de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluţia lor ulterioară în viaţă. În familiile cu mulţi copii există o diferenţiere a rolurilor şi mai accentuată, cel mic încă acţionând în aria securităţii, îngrijirii şi a ghidării, timp în care cel mare deja experimentează contactele şi contractele cu mediul extrafamilial. Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar şi flexibile pentru a se proteja de cerinţele şi nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să interacţioneze cu acesta. Graniţele reprezintă un concept fundamental al orientării sistemice. Ele reprezintă reguli care definesc cine participă şi în ce fel. Rolul graniţelor este de a proteja diferenţierea subsistemelor. Fiecare dintre acestea are funcţii specifice şi anumite cerinţe de la membrii săi; dezvoltarea abilităţilor interpersonale în interiorul acestor sisteme se repercutează asupra libertăţii subsistemului respectiv faţă de celelalte. Natura graniţelor va avea un puternic impact asupra funcţionării fiecărui subsistem, dar şi al familiei ca întreg. Minuchin descrie trei tipuri de graniţe care se întind pe un continuum de la foarte rigide la foarte difuze: - Graniţele rigide sunt cele care permit o interacţiune şi o comunicare minimală între subsisteme. Indivizii pot fi izolaţi sau forţaţi să acţioneze autonom. Ele permit membrilor maximum de independenţă şi o interacţiune minimă cu ceilaţi membrii. Subsistemele (adică indivizii sau diadele) pot deveni astfel separate de restul familiei. -

Graniţe clare – se află la mijlocul continuumului dintre rigid şi difuz; sunt cele care promovează comunicarea deschisă şi intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcţiilor lor în cadrul familiei.

65

-

Graniţe difuze – sunt caracterizate prin definirea vagă a funcţiilor şi a membrilor care fac parte din subsisteme. Ele permit o intimitate minimă şi o interacţiune maximă. Nu este clar cine are responsabilitatea şi autoritatea, iar membrii familiei pot fi mult influenţaţi unul de celălalt. În alţi termeni, relaţiile dintre membrii sunt suprapuse. Caracterizaţi subsistemele familiei din care faceţi parte şi tipul de graniţe dintre ele.

3.3.5. Teoria istoristă (intergeneraţională) Această paradigmă analizează familia în diferite stadii ale ei, explicând prezentul din perspectiva generaţiilor anterioare sau, dimpotrivă, oferind sensuri noi sistemelor familiale “trecute” prin optica evoluţiilor lor către modernitate. Abordarea istoristă permite conceptualizarea atât a schimbării cât şi a stabilităţii unei familii. Din acest punct de vedere, se pot observa atât regularităţile structurii familiale, cât şi procesul dinamic al adaptării şi dezvoltării, proces ce generează schimbări ale structurii familiale, în timp. Această orientare teoretică oferă mai mult o viziune exterior-formală asupra familiei, pierzând din vedere maniera în care interacţionează indivizii, modul în care se iau deciziile, opiniile şi sentimentelor în cadrul grupului familial. Găsiţi argumente pentru a susţine sau a combate afirmaţia următoare: Este posibil ca un părinte care îşi abuzează copilul să fi fost şi el abuzat la rândul său când a fost copil. Specific paradigmei istoriste este utilizarea metodei longitudinale, metodă ce se concentrează asupra micro-istoriei şi genealogiei familiale. Arborele genealogic este instrumentul cu ajutorul căruia putem realiza interferenţe, putem elabora ipoteze privind comportamentele şi atitudinile generaţiilor mai tinere prin raportare la înaintaşii lor. Şi aceasta pentru că modelul inergeneraţional consideră patternurile interacţionale prezente la un moment dat ca un rezultat al istoriei generaţionale a familiei. J. Framo (1970), B. Nagy (1973) şi mai ales M.Bowen (1976) au dezvoltat o serie de modele ce analizează tocmai aceste raporturi inter şi intra-generaţionale, vis-à-vis de conflictualitate şi/ sau disfuncţionalitate. Bowen porneşte de la premisa că familia este un “sistem emoţional”, în cadrul căreia partenerii, în funcţie de nivelul lor de maturitate, vor prezenta diferite grade de fuziune emoţională. Numai că, odată cu apariţia tensiunilor şi punctelor de vedere divergente, fuziunea emoţională cunoaşte diferite trepte de erodare. Mai întâi unul dintre soţi poate deveni disfuncţional datorită unei “reciprocităţi sub sau supraadecvate, fapt care-l determină pe partener să devină, la rândul lui, simptomatic psihologic. În al doilea moment relaţia conjugală poate deveni discordantă, fiziunea emoţională slăbind decisiv. În al treilea moment, disfuncţiile emoţionale se extind de la

66

relaţia conjugală la cea parentală. Acest proces prin care imaturitatea parentală este transmisă copiilor, va fi numit de Bowen “procesul de proiecţie familială”. În mod general se transmit patternurile între generaţii (oricât de multe ar fi acestea), prin procesul de proiecţie intergeneraţională. Dacă analizăm raporturile între generaţii din perspectiva modelelor culturale caracteristice acestora, am putea ajunge la figura următoare:

Copii

b

c c b

c

c

Părinţi

b

c Bunici Fig. 3. Raporturile între generaţii din perspectiva modelelor culturale Legenda: a = zona de convergenţă între cele trei modele culturale b = zona de convergenţă între cele două modele culturale c = zona de manifestare a propriului model cultural Rezultă din desen că raporturile intergeneraţionale sunt marcate atât de valori comune cât şi de elemente autohtone, traduse în atituduni, comportamente şi stiluri de viaţă adoptate. Dacă adoptăm acest model, putem deduce că, cu cât zonele de convergenţă sunt mai mari, cu atât autonomia manifestată este mai mică, şi invers, cu cât zonele de convergenţă sunt mai mici, cu atât autonomia manifestată este mai mare. În primul caz se profilează sistemul închis, în al doilea sistemul deschis. Ambele sunt disfuncţionale până la un anumit punct deoarece sistemul închis rupe familia de exterior, iar sistemul deschis rupe unitatea din interior. Ca atare, considerăm că sistemul familial pentru a funcţional, din perspectiva raporturilor intergeneraţionale, trebuie să-şi construiască şi să-şi consolideze o stare de echilibru între modelele culturale ale generaţiilor componente. În teoria boewiană opt concepte sunt esenţiale, între care diferenţierea sinelui este considerată foarte importantă (apud Vasile, 2007): 1. Diferenţierea sinelui. În contextul unui sistem emoţional, diferenţierea sinelui reprezintă gradul relativ de autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce rămâne în relaţie semnificativă cu ceilalţi. Aceşti indivizi pot transcede nu doar propriile emoţii, ci şi cele ale sistemului lor familial. De asemenea, astfel de persoane diferenţiate sunt mai flexibile, adaptabile şi mai autonome. Ca urmare, ele îşi trăiesc propriile emoţii şi, deşi nu sunt lipsite de conştiinţa emoţiilor celor din jurul lor, sunt capabile să menţină un grad de obiectivitate şi distanţă emoţională faţă de problemele

67

emoţionale proprii sau ale altora. De aceea, se consideră că indivizii înalt diferenţiaţi au un eu solid („solid self”), mai integrat. Acesta reprezintă pentru Bowen conceptul de eu care este ghidat în principal de intelect, adică persoana poate acţiona sau lua decizii pe baza unor judecăţi raţionale. Indivizii cu nivele scăzute de diferenţiere tind să fie mult mai rigizi şi mai dependenţi emoţional de alţii, comportamentul fiind direcţionat mai degrabă de emoţii. Ei sunt ghidaţi preponderent de pseudo-eul („pseudo-self”) lor. Acesta este un concept de eu care este negociabil cu alţii, sensibil la emoţii şi mai puţin la judecăţile raţionale. Astfel de persoane vor lua decizii bazate pe sentimente, nu pe principii logice, raţionale. De aceea, deciziile luate în momente

-

-

-

-

diferite de timp vor fi inconsistente unele cu altele, dar indivizii cu pseudo-eu nu sunt conştienţi de această inconsistenţă. 2. Procesul emoţional familial nuclear. Acest concept descrie gama de pattern-uri relaţionale emoţionale din sisteme, dintre părinţi şi copii. Există patru mecanisme utilizate de familie pentru a face faţă anxietăţii când aceasta devine prea intensă în familia nucleu. Toate cele patru mecanisme pot fi folosite, dar, de regulă, o familie, mai ales dacă este fuzională, utilizează în mod predominant unul sau mai multe: Distanţa emoţională. Într-un sistem familial fuzional cu nivele înalte de anxietate, un membru al familiei poate mări distanţa interpersonală atunci când el sau ea nu mai poate face faţă reactivităţii emoţionale (Bowen, 1978, apud Vasile, 2007). Frecvent, aceasta poate determina o distanţă mai mare decât doreşte, de fapt, individul. Conflictul marital. Cantitatea de conflict într-un mariaj este o funcţie a gradului de fuziune din relaţie şi a intensităţii anxietăţii corespunzătoare. (Papero, 1991, apud Vasile, 2007). Poate avea loc un proces ciclic în care conflictul este urmat de distanţă emoţională, o perioadă de apropiere caldă, apoi o creştere a tensiunii care precipită un alt conflict şi, astfel, ciclul se perpetuează. Transmiterea sau proiecţia problemei către copil. De multe ori, problemele dintre soţi şi anxietatea acestora tind să fie evitate prin concentrarea lor pe unul sau mai mulţi copii. Cel mai comun pattern este ca mama să-şi concentreze o mare parte din energia sa emoţională pe un copil (ajungându-se chiar la fenomenul de fuziune simbiotică între mamă şi copil), în timp ce tatăl se distanţează şi este evitat în acelaşi timp. Copilului pe care părintele se concentrează îi sporesc reactivitatea şi fuziunea sistemului intelectual şi emoţional. De aceea, el este cel mai vulnerabil la dezvoltarea unor simptome. Disfuncţia într-un soţ. În cazul unui cuplu cu un membru inadecvat sau disfuncţional, iar celălalt în mod deschis adecvat cu scopul de a compensa, se pot dezvolta roluri reciproce. Acest pattern poate lua amploare şi poate deveni solid dacă un membru al familiei dezvoltă o maladie fizică sau mentală cronică. 3. Triunghiurile sau triangularea. Acest concept este mult legat de cel al proiecţiei unei probleme asupra unuia sau mai multor copii. Un triunghi este unitatea de bază a

68

interdependenţei în sistemul emoţional familial. Pentru Bowen, o diadă este stabilă atât timp cât ea este calmă. Dacă apar factori stresori care determină creşterea nivelului de anxietate, diada poate rămâne stabilă, dar când anxietatea într-o diadă atinge un nivel mai ridicat, o a treia persoană va fi atrasă în câmpul emoţional al celor doi. De exemplu, naşterea primului copil determină apariţia unui triunghi format din cei doi părinţi şi copil. Sau, atunci când există un conflict între soţi, soţia poate apela la mama sa pentru a-şi reduce anxietatea, implicând-o şi pe aceasta în conflictele cu soţul; în felul acesta apare triunghiul format din soţ, soţie şi mama soţiei. Triunghiurile într-o familie pot fi latente şi să nu se manifeste în mod deschis. Totuşi, aceste triunghiuri pot fi activate (şi se activează frecvent) în timpul perioadelor de stres. Bineînţeles, nivelul stresului sau al anxietăţii necesar pentru destabilizarea diadei este în strânsă legătură cu gradul de diferenţiere al celor doi. 4. Procesul proiectiv al familiei. Acest proces se referă la faptul că nivelul de diferenţiere al părţilor trece mai departe la unul sau mai mulţi dintre copiii lor. În mod obişnuit, un copil dintr-o familie va avea o implicare emoţională crescută cu unul dintre părinţi. Această supraimplicare poate varia de la părintele care e în mod excesiv îngrijorat de ce se întâmplă cu copilul până la părintele care este extrem de ostil acţiunilor copilului. Dinamica aceasta deteriorează capacitatea copilului de a funcţiona eficient în contexte sociale. Gradul de diferenţiere al părinţilor şi nivelul de stres în familie determină intensitatea procesului proiectiv al familiei. 5. Întreruperea (distanţarea) emoţională. În încercarea de a face faţă fuziunii şi absenţei diferenţierii în relaţiile lor interne, membrii familiei sau segmente ale sistemului extins se pot distanţa unul de altul şi pot deveni separaţi emoţional (Hall, 1981, apud Vasile, 2007). Deşi individul care întrerupe poate părea că face faţă relaţiei cu familia, individul rămâne mai vulnerabil la alte relaţii intense. Kerr (1981, apud Vasile, 2007) sugerează că întreruperea emoţională indică o problemă - fuziunea dintre generaţii -, rezolvă o problemă - scade anxietatea asociată cu contactul familial - şi creează o problemă - izolează indivizii care ar putea beneficia de contact. Ca rezultat al separării emoţionale, individul rămâne prins în sistemul emoţional al familiei şi poate fi mai puţin capabil să răspundă eficient la situaţiile de rezolvare a problemelor. Disfuncţia consecventă se poate manifesta şi în alte moduri, cum ar fi relaţii superficiale, boală fizică, depresie şi comportamente impulsive (Walsh, 1980, apud Vasile, 2007). 6. Procesul de transmitere multigeneraţională. Tendinţa puternică de a repeta patternurile disfuncţionale ale conduitei emoţionale în generaţii succesive culminează cu nivele scăzute de diferenţiere a eului pentru anumiţi membri ai generaţiilor mai tinere (Hall, 1981, apud Vasile, 2007). Bowen consideră că indivizii la niveluri echivalente de diferenţiere, deci fie diferenţiaţi, fie fuzionaţi, se găsesc unul pe altul şi se căsătoresc şi pot avea unul sau mai mulţi copii cu niveluri mai scăzute de diferenţiere.

69

De aceea, ne putem aştepta ca aceste ataşamente sau distanţări să fie mai accentuate la copii decât au fost la părinţii lor. Deoarece pattern-ul repetitiv determină în mod succesiv nivele mai scăzute de diferenţiere la generaţiile următoare, procesul culminează cu un ultim nivel de disfuncţie, adică ataşamentele (adică fuziunile) sau distanţările emoţionale care determină apariţia diferitelor simptome care fac ca persoana sau familia să recurgă la terapie. 7. Poziţia de frate sau soră. Vârsta mai mare şi distribuţia pe sexe între fraţi în aceleaşi generaţii au o puternică influenţă asupra comportamentului (Hall, 1981, apud Vasile, 2007). Cercetările lui Walter Toman (1969, apud Vasile, 2007) descriu roluri diferite pe care indivizii le manifestă ca rezultat al poziţiei lor în familiile de origine, cum ar fi copilul cel mai mare, sora mai mică, cel mai mic copil. De exemplu, într-o familie cu mulţi copii, ultimul copil, cel mai mic, poate să fie cu totul ignorat din punct de vedere afectiv, din cauza preocupării şi stresului părinţilor pentru asigurarea hranei şi securităţii familiei. Bowen sugera, de asemenea, că pattern-urile interactive dintre cuplurile maritale pot fi legate de rolurile indivizilor din familiile lor de origine. 8. Procesul emoţional al societăţii (regresia socială). Acest concept-cheie al lui Bowen are în vedere faptul că procesele caracteristice familiilor pot fi observate şi în interacţiunile la nivel social. De exemplu, deoarece există o anxietate crescută şi un stres continuu cauzate de crimă, şomaj şi poluare, există şi o tendinţă socială către reactivitate emoţională şi o probabilitate scăzută a individului de a-şi utiliza eficient procesele emoţionale. Bowen observa că istoria recentă a societăţii noastre pare să reflecte acest tip de regresie, adică societatea poate face faţă cu succes unor factori stresori situaţionali acuţi, dar eşuează când factorii stresori se cronicizează. Din pricina stresului cronic, atât societatea, cât şi familia pierd contactul cu principiile sistemului lor intelectual şi vor acţiona în virtutea sistemului emoţional, pierzându-şi obiectivitatea. Citiţi studiul de caz expus mai jos şi rezolvaţi sarcinile de lucru descrise la final: Doamna Berg a venit să discute cu preotul său, într-o stare de profundă depresie. A identificat singură sursa supărărilor sale, în plecarea recentă de acasă a fiicei sale; ea a plecat să locuiască cu o mătuşă favorită şi familia acesteia, la vreo 300 de km distanţă de casă. Mutarea a fost gândită ca o strategie de „time-out”, pentru a evita escaladarea situaţiei stresante de acasă. Doamna Berg a fost principalul motiv al plecării fetei de 16 ani, aspect ce o

70

umple acum de sentimente de vinovăţie şi regret. Relaţia mamă – fiică a fost foarte conflictuală, cel puţin în ultimii doi ani. Amintirea disputei foarte urâte din ajunul plecării fiicei sale de acasă revine obsesiv în mintea mamei. Tânăra ia reproşat mamei că o tratează ca pe un copil şi că „se bagă” prea mult în viaţa ei. De cealaltă parte, mama i-a reproşat fiicei că s-a îndepărtat de ea şi că-şi petrece timpul mai mult uitându-se în oglindă decât învăţând pentru şcoală. În contrast, soţul său se poate mândri cu o relaţie plăcută şi extrem de gratificantă cu fiica sa. Mama a rămas izolată şi plină de resentimente legate de pierderea fiicei, de care se simte separată nu doar din punct de vedere afectiv, ci şi geografic. Deplângea un dublu eşec, cel al pierderii fiicei, dar şi cel al eşecului în calitate de părinte. Uitându-ne în istoria familiei, constatăm că doamna Berg este cel mai mare dintre cei cinci copii ai familiei sale de origine. Faptul că era primul născut dar şi moartea timpurie a celui de-al doilea frate al său au distanţat-o pe doamna Berg de ceilalţi fraţi accentuându-i rolul în îngrijirea acestora şi transformând-o în ceea ce se numeşte copil parental. Era foarte apropiată de mama sa, în ciuda faptului că aceasta muncea 30 de ore pe săptămână ca menajeră. Tatăl său era un om tăcut, destul de retras şi neimplicat în evenimentele zilnice ale familiei. Sora mijlocie a doamnei Berg este singura dintre cei patru fraţi care a urmat universitatea. Şi-a construit un stil de viaţă propriu, adesea diferit faţă de valorile tradiţionale ale familiei de origine; este lesbiană şi locuieşte alături de partenera sa şi de copilul acesteia dintr-o relaţie anterioară. Sora cea mai mică a doamnei Berg a avut un accident de maşină în adolescenţă, ceea ce a lasat-o cu o serie de urmări psihice. Locuieşte în casa părintească împreună cu mama lor. Fratele lor s-a mutat în celalalt capăt de ţară şi menţine o legătură sporadică şi politicoasă cu restul familiei. Doamna Berg este foarte apropiată de mama sa, legătură pe care o menţine şi în prezent. În familia de origine, mama depindea de doamna Berg, considerată un fel de co-părinte, mai ales atunci când mama era plecată la lucru. Doamna Berg încă mai primeşte uneori telefoane de la mama sa extrem de anxioasă în legătură cu sora lor cea mai mică, care la vârsta de 34 de ani încă mai are nevoie de suport emoţional şi material. În familia sa de origine, domnul Berg este fiul cel mai mic şi are două surori mai mari. Tatăl său a murit când el avea 5 ani, după o lungă perioadă de boală şi suferinţă. Sora cea mare, s-a simţit în umbra sorei mai mici, mult mai atrăgătoare şi mai populară, starul familiei, motiv pentru care s-a distanţat timpuriu de familie, iar mai târziu, a emigrat în Australia. Domnul Berg a crescut ca un copil fără griji, ocrotit atât de mama sa, cât şi de sora lui mai

71

mare. În mod nesurprinzător, s-a însurat tot cu „o soră mai mare” şi a continuat o existenţă la fel de plăcută şi satisfăcătoare ca în copilărie. Este profesor de muzică la un liceu din oraşul său şi, în paralel, are un magazin cu instrumente muzicale şi echipamente de întreţinere pentru acestea. Relaţia de cuplu funcţionează în general în manieră complementară, după părerea celor doi soţi. În ceea ce priveşte aspectele economice şi administrative ale familiei, sarcina revine doamnei Berg, aceasta asumându-şi responsabilitatea de părinte, administrator al casei şi bugetului familiei. Domnul Berg se ocupă de aspectele mai plăcute ale situaţiei conjugale, el este responsabil cu menţinerea atmosferei în sânul familiei şi cu întreţinerea relaţiilor sociale ale cuplului. Cuplul se descrie ca fiind repsonsabil fiecare cu câte ceva, ea fiind „pesimista” familiei, iar el „optimistul”. Aşa se explică şi de ce ea este cea care se află acum într-o stare de depresie. (adaptare după Peter L. VanKatwyk - Theories of Human Development) Sarcini de lucru: 1. Analizaţi această situaţie de criză din perspectiva teoriei intergeneraţionale. 2. Cine credeţi că este responsabil pentru situaţia creată? 3. Identificaţi modalităţi de soluţionare a situaţiei descrise.

Rezumat Familia şi evenimentele/ situaţiile din viaţa de familie pot fi analizate şi interpretate utilizând paradigme şi teorii explicative diverse. Paradigma ciclurilor vieţii porneşte de la ipoteza de bază că familiile se dezvoltă trecând prin stadii distincte, stadii ce au o anumită specificitate dată de variaţiile din structura familiei şi modul de funcţionare a acesteia. Fiecărui stadiu îi sunt caracteristice anumite evenimente familiale semnificative, iar indivizii se confruntă cu probleme, sarcini, roluri şi provocări specifice atât în interiorul fiecărui stadiu cât şi pe parcursul tranziţiei de la un stadiu la altul. Teoria structurală pleacă de la structura familiei şi modul de distribuire a rolurilor în cadrul acesteia şi aduce în discuţie problema schimbărilor care au loc în interiorul familiei, schimbări ce exprimă dinamica şi transformările ei, uneori dramatice. Teoria funcţională pleacă de la premisa că familia, ca orice altă instituţie socială, trebuie să realizeze anumite funcţii, în raport de realizarea sau nerealizarea funcţiilor familiile fiind clasificate în funcţionale şi disfuncţionale. Teoria sistemică abordează familia din perspectivă holistă. Familia poate fi considerată un sistem alcătuit din mai multe personalităţi ce interacţionează, ale căror comportamente şi atitudini sunt

72

interdependente şi intercorelate. Teoria istoristă analizează familia în diferite stadii ale ei, explicând prezentul din perspectiva generaţiilor anterioare sau, dimpotrivă, oferind sensuri noi sistemelor familiale “trecute” prin optica evoluţiilor lor către modernitate.

Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Vizionaţi în plan interior filmul evenimentelor importante din viaţa familiei dv. Observaţi cu atenţie acele resurse ale familiei care au facilitat desfăşurarea evenimentelor plăcute şi depăşirea cu succes a celor neplăcute sau mai puţin plăcute. Listaţi resursele familiei dv. pe o foaie de hârtie. 2. Stabiliţi stadiul în care vă aflaţi acum cu familia pe care v-aţi întemeiat-o şi menţionaţi care sunt provocările pe care le întâmpinaţi. 3. Se dă cazul următor: Phil: Deja e din nou seara în care mâncăm pui? Nancy: Ascultă, dacă nu-ţi place cum gătesc, fă-ţi singur de mâncare! Phil: N-am spus că nu-mi place. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că am ajuns iar la pui... cât de repede a trecut timpul! De ce reacţionezi întotdeauna exagerat? Eşti isterică. Nancy: Ajungem iar de unde am plecat. Tu eşti întruchiparea perfecţiunii. Tu niciodată nu faci şi nu spui ceva greşit. Phil (dându-şi ochii peste cap): Dumnezeule, soţia mea e isterică! (Părăseşte camera). Nancy (strigând): Ţi-aş spune să te duci naibii, dar eşti un sfânt. Ştii ce (aruncând mâncarea la gunoi), de ce nu-i ceri lui Dumnezeu să-ţi gătească ultima cină? (Jamie Turndorf, Arena conjugală. Soluţionarea conflictelor) Sarcini de lucru: a. Analizaţi această situaţie din perspectiva teoriei funcţionale. b. Încercaţi să empatizaţi cu personajele acestui dialog şi identificaţi sentimentele şi stările pe care le trăiesc pe măsura derulării fiecărei replici. c. Reconstruiţi scena păstrând contextul de desfăşurare şi având în vedere recomandările cu privire o comunicare constructivă între cei doi parteneri.

73

Bibliografie: 1. Băran-Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti: Ed. Aramis 2. Mitrofan, I. (1989). Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 3. Mitrofan, I. şi Ciupercă, C. (1997). Psihologia relaţiilor dintre sexe. Mutaţii şi alternative. Bucureşti: Ed. Alternative 4. Mitrofan, I. şi Mitrofan, N. (1991). Familia de la A la Z, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică 5. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia 6. 7. 8. 9.

familiei, Bucureşti: Editura Press Mihaela S.R.L. Mitrofan, I., Vasile, D.L. (2012). Terapii de familie. Bucureşti: Ed. SPER Mitrofan, I., Stoica, D.C. (2005). Analiza transgeneraţională în terapia unificării. Bucureşti: Ed. SPER Mitrofan, I., Godeanu, D.C., Godeanu, A.S. (2010). Psihogenealogie. Diagnoza, intervenţia şi vindecarea istoriei familiale. Bucureşti: Ed. SPER Panţuru, S. Psihosociopedagogia familiei, note de curs, Universitatea Transilvania din Braşov.

10. Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului şi a familiei. Iaşi: Editura Performantica 11. Turndorf, J. (2003). Arena conjugală. Soluţionarea conflictelor. Bucureşti: Editura Curtea Veche. 12. Vasile, D.L. (2007). Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie. Ed. a III-a. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine.

74

Unitatea de învăţare 4. Elemente de psihosociologia cuplului. Atracţia interpersonală şi factorii alegerii maritale Cuprins 4.1. Introducere 4.2. Competenţele unităţii de învăţare 4.3. Structura tematică: 4.3.1. Definirea atracţiei interpersonale 4.3.2. Teorii explicative ale atracţiei interpersonale 4.3.2.1. Proximitatea şi atracţia interpersonală 4.3.2.2. Similaritatea şi atracţia interpersonală 4.3.2.3. Complementaritatea şi atracţia interpersonală 4.3.3. Factorii alegerii maritale 4.4. Rezumat 4.5. Test de autoevaluare 4.1. Introducere Alegerea partenerului este un moment important ce are implicaţii majore în constituirea unui parteneriat erotic fie în contextul unei căsătorii, fie în contextul altor forme alternative de convieţuire în cuplu. Această unitate de învăţare îşi propune să răspundă la o serie de întrebări precum: Cum decid oamenii cu cine să formeze un cuplu?; Ce explicaţii ştiinţifice există pentru a lămuri motivaţiile conştiente şi mai puţin conştiente în alegerea partenerului, evidenţiind factorii determinanţi în procesul de selecţie a partenerului de viaţă, fie ei de natură psihosocială, socio-culturală sau chiar biologici. 4.2. Competenţele unităţii de învăţare  definirea atracţiei personale ca liant al relaţiei de dragoste în cadrul cuplului;  evaluarea contribuţiei diverselor teorii la înţelegerea procesului de atracţie interpersonală şi de formare a cuplului  identificarea şi interpretarea factorilor care stau la baza deciziei maritale;

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

75

4.3.1. Definirea atracţiei interpersonale Termenul de atracţie interpersonală implică o stare motivaţională: dorinţa şi plăcerea de a interacţiona cu o altă persoană, de a avea relaţii pozitive cu o altă persoană. Însă, în satisfacerea acestei dorinţe, individul este selectiv, nu stabileşte relaţii apropiate cu toate persoanele cu care intră în contact, ci doar cu anumite persoane, faţă de care simte un anumit impuls, sau „magnetism”. Atracţia interpersonală este factorul care face ca interacţiunile iniţiale dintre două persoane să capete formă şi să se consolideze sub forma unor relaţii interpersonale de lungă durată, relaţii de prietenie sau de dragoste. 4.3.2. Teorii explicative ale atracţiei interpersonale 4.3.2.1. Proximitatea şi atracţia interpersonală Unul dintre factorii cu valoare predictivă extrem de ridicată în procesul atracţiei interpersonale şi, implicit, în alegerea partenerului este proximitatea. Studiile sociologice demonstrează că în majoritatea căsătoriilor partenerii au fost fie vecini, fie colegi de clasa/ şcoală, fie colegi de serviciu. O serie de experimente (Festinger, Schachter, 1953; Maisonneuve, 1952, apud Boncu) au pus în evidenţă faptul că studenţii, de exemplu, tind să dezvolte relaţii de prietenie cu cei aflaţi în imediata proximitate (colegi de cameră, colegi de cămin sau colegi din căminele apropiate). Mai mult, autorii au constatat că dacă un individ deţine o poziţie care să-i permită proximitatea cu mai multe persoane (locuieşte lângă lift sau lângă scările de acces, lângă automatul de cafea), el se bucură de o mai mare popularitate în rândul colegilor faţă de cei care nu au acest beneficiu spaţial. O treime din cuplurile intervievate de Jean Maisonneuve în cadrul studiului său, erau alcătuite din parteneri care nu locuiseră la o distanţă de mai mult de cinci clădiri unul faţă de celălalt. La rândul său, Segal (1974, apud Boncu) a constatat că studenţii implicaţi în studiul său aveau relaţii de prietenie cu colegii a căror iniţială a numelui se apropia de sau era identică cu iniţiala numelui lor, distribuţia în camerele de cămin şi în locurile din clasă făcându-se alfabetic, şi deci, probabilitatea ca studenţii să aibă în imediata apropiere pe cei ce aveau aceeaşi iniţială a numelui crescând destul de puternic. Cum se explică efectele proximităţii în atracţia interpersonală? Există mai multe explicaţii în acest sens. Detaliem în cele ce urmează pe câteva dintre acestea: a. fenomenul expunerii repetate – expunerea repetată la orice stimul este suficientă pentru a creşte evaluarea pozitivă a stimulului respectiv. Exemple: Într-un experiment realizat de Robert Zajonc şi colaboratorii săi (1987, apud Ivan, 2008), subiecţilor li se arăta o fotografie a unui bărbat o dată pe săptămână, timp de patru săptămâni, pentru a testa efectul expunerii repetate asupra atracţiei. Jumătate dintre subiecţi au văzut aceeaşi fotografie în fiecare săptămână, iar jumătate au văzut o fotografie diferită în fiecare

76

săptămână. La finalul experimentului, subiecţii indicau în ce măsură considerau atractive persoanele din fotografii. Atracţia exprimată creştea cu cât numărul de expuneri la persoana din fotografie era mai mare.

Cum vă explicaţi totuşi că efectele expunerii repetate nu cresc nelimitat? Ba mai mult, după un număr optim de expuneri repetate, atracţia poate să se reducă prin continuarea expunerii la obiect. Cu alte cuvinte, proximitatea poate să genereze nu numai atracţie, ci şi ostilitate interpersonală. b. principiul organizării perceptive – acest principiu a fost formulat de gestaltisti şi susţine că obiectele care sunt apropiate spaţial tind să fie percepute unitar. Altfel spus, dacă o persoană se percepe într-o relaţie unitară cu altcineva, acest fapt induce o relaţie bazată pe sentimente de atracţie. Exemple: Într-un experiment realizat de Elaine H. Walster şi Ellen Berscheid (1969/ 1981, apud Ivan, 2008) aceastea au cerut unor studente să discute cu persoane de acelaşi sex (alese de experimentatori) despre comportament şi standarde sexuale. Subiecţii erau împărţiţi în două grupuri, conversaţia dintre cuplurile formate având ca scop obţinerea de informaţii de la partenerii de discuţie, cu deosebirea că, într-un grup experimental subiecţii credeau că partenera de discuţie este aleasă aleatoriu, în timp ce în al doilea grup experimental credeau că partenera de discuţie este selectată prin raportare la propria persoană (pe criterii de compatibilitate). La sfârşitul experimentului, subiecţii erau rugaţi să completreze un formular care conţinea impresii generale despre partenera de discuţie, inclusiv măsura în care a fost plăcută, acceptată. Rezultatele au demonstrat că subiecţii au avut evaluări mai apreciative pentru partenerele descrise în termeni de compatibilitate. c. accesibilitatea – se referă la frecvenţa interacţiunilor, sau aşa numita „distanţă funcţională”. Frecvenţa mare a interacţiunilor le permite indivizilor să-şi descopere trăsăturile similare, astfel încât să se perceapă ca o unitate socială. De asemenea, frecvenţa interacţiunilor înseamnă de fapt accesibilitatea partenerului. Exemple: Din perspectiva conceptului de distanţă funcţională, psihologii recomandă celor ce vor să-şi facă prieteni sa-şi aleagă poziţii strategice, care permit interacţiuni frecvente şi agreabile (să-şi aleagă o cameră, biroul lângă automatul de cafea, lângă locul în care se distribuie corespondenţa etc.)

77

d. anticiparea interacţiunii – conduce la atracţie faţă de cealaltă persoană, ne face să-l percepem pe celălalt ca fiind simpatic şi compatibil. Exemple: Într-un experiment, John Darley şi Ellen Berscheid (1967) au furnizat unor studente informaii ambigue despre o tânără. Într-una din condiţii, studentele erau anunţate că vor întâlni în scurt timp fata descrisă, în cealaltă condiţie, nu se făcea un astfel de anunţ. Rezultatele au indicat că studentele care anticipau interacţiunea manifestau mai multă simpatie pentru fata din textul informativ decât studentele din grupul al doilea. e. recompensarea reciprocă – o persoană poate deveni atrasă de o alta ca o consecinţă a descoperirii faptului că celălalt nutreşte sentimente pozitive faţă de ea. În această situaţie intervine sporirea încrederii în sine. Elaine Walster (1965) a evidenţiat că aprobarea celorlalţi este recompensatoare mai ales atunci când individul a fost privat de aprobarea socială. Exemple: În experimentul său, autoarea a furnizat unor studente analize favorabile ori defavorabile efectuate după aplicarea unui test de personalitate. Apoi, le-a cerut să-şi evalueze câteva dintre cunoştinţe; printre persoanele ce urmau să fie evaluate era şi un complice al experimentatoarei, un băiat frumos şi spiritual, care purtase cu fiecare fată înaintea experimentului o conversaţie agreabilă şi ceruse fiecăreia o întâlnire. Fetele care primiseră carcaterizarea negativă l-au apreciat pe complice într-o măsură mai mare căci ele aveau nevoie de aprobare socială. Se poate explica astfel de ce indivizii se îndrăgostesc foarte repede după ce au fost respinşi de cineva. Experienţa de zi cu zi ne arată că nu întotdeauna putem câştiga aprecierea altora demonstrându-ne afecţiunea şi admiraţia faţă de aceştia. Cum se explică acest lucru? 4.3.2.2. Similaritatea şi atracţia interpersonală În psihologia populară se spune că „cine se aseamănă, se adună”. Conform acestui proverb, suntem atraşi de acele persoane similare nouă din punct de vedere al atitudinilor, valorilor, intereselor, convingerilor. Atracţia se explică prin faptul că similaritatea structurilor psihice facilitează comunicarea (Ivan, 2008). Aceeaşi autoare realizează o sinteză referitoare la tipurile de similaritate care acţionează în atracţia interpersonală (idem, pp. 260 – 262):

78

a. Similaritatea fizică – încă din 1902, Auguste Bravais şi Karl Pearson constatau că persoanele de talie mică au tendinţa de a se căsători între ele. Robert B. Zajonc şi colaboratorii săi (1987, apud Ivan, 2008) remarcau frecvenţa asemănărilor dintre soţi în ceea ce priveşte forma mâinilor, lungimea antebraţelor, a degetelor, culoarea ochilor, a părului etc. b. Similaritatea caracteristicilor sociale – similaritatea condiţiilor sociale se reflectă în special în ceea ce priveşte provenienţa familială, locul copilăriei, nivelul educaţional, statutul social al părinţilor, afilieri religioase, tipul de relaţii în familiile de provenienţă, participarea socială, petrecerea timpului liber. c. Similaritatea în inteligenţă şi educaţie – studiile au demonstrat o corelaţie semnificativă între nivelurile de inteligenţă ale soţilor şi soţiilor. Explicaţia ar fi aceea că este mai probabil ca indivizii care au capacităţi intelectuale apropiate să fie în acelaşi context profesional sau de petrecere a timpului liber. În mod similar funcţionează şi similaritatea în educaţie. Este mai probabil ca oamenii cu un nivel educaţional apropiat să intercaţioneze mai des, pornind de la premisa că acest fapt înseamnă şi similarităţi atitudinale şi culturale. Exprimaţi o opinie în legătură cu următoarele aspecte: d. Este inteligenţa o trăsătură dezirabilă pentru un partener? e. Rămâne dezirabilă o persoană mai inteligentă pentru o persoană cu abilităţi intelectuale medii? Argumentaţi. d. Similaritatea comportamentală – cercetările psihosociologice susţin ipoteza conform căreia ne plac oamenii care au atitudini similare nouă şi pe aceea că oamenii se percep pe ei înşişi ca fiind mai asemănători cu cei pe care îi plac şi mai puţin asemănători cu cei pe care îi displac. Cum vă explicaţi că, atunci când subiectul descoperă o similaritate atitudinală perfectă între atitudinile exprimate de el şi cele ale partenerului de interacţiune, atât în chestunile considerate importante, cât şi în cele neimportante, nu mai dezvoltă atracţia, ci respingerea celuilalt (Ivan, 2008)? e. Similaritatea personalităţilor – un alt proverb din psihologia populară „Spune-mi cu cine te-nsoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”, susţine acest tip de similaritate. Cercetările demonstrează că oamenii îşi selectează partenerii pe baza similarităţii caracteristicilor de personalitate. Elaine Wlaster şi Ellen Berscheid (1969/1981, apud Ivan, 2008) afirmau că oamenii tind să-i placă pe cei care au caracteristici similare din cauza unor tendinţe narcisiste care-i fac să iubească în altul ceea ce văd în ei înşişi. În cadrul cuplului, similaritatea partenerilor se constituie ca principiu funcţional de evoluţie a relaţiei prin mecanismul cuplului în oglindă: fiecare se proiectează şi se recunoaşte în

79

celălalt, ceea ce conferă un grad sporit de siguranţă, un sentiment liniştitor de comuniune şi consens atitudinal-reacţional (Mitrofan, 1989). Ce se întâmplă în cazul în care aspecte mai puţin dezirabile social se regăsesc în personalităţile ambilor parteneri: rigiditate, suspiciune, iritabilitate? 4.3.2.3. Complementaritatea şi atracţia interpersonală Sociologul american Robert Winch a formulat în 1971 teoria nevoii de complementaritate în relaţiile interpersonale, opusă teoriei similarităţii. Autorul susţine că indivizii sunt atraşi de cei care le pot satisface anumite nevoi, de exemplu, o persoană dominantă îşi căuta un partener înclinat spre supunere. Pe de altă parte, complementaritatea se manifestă în ceea ce Iolanda Mitrofan (1989) numea intercunoaştere reciproc recompensatorie a unor reacţii, atitudini şi comportamente. Unele manifestări ale celor doi parteneri se pot potenţa sau atenua prin mutualitate sau se pot neutraliza într-un sens favorabil sau nu relaţiei. Este dezirabil ca trăsăturile potenţial conflictuale ale unuia să fie atenuate de trăsăturile complementare ale celuilalt. Astfel, hiperactivitatea, impulsivitatea unuia să fie contrabalansate de calmul şi tactul celuilalt. Cercetările arată că există o mai mare tendinţă de devitalizare şi aplatizare a căsătoriilor bazate pe similaritate, mai ales în cazul acelor cupluri în care între parteneri se produce o puternică identificare (Mitrofan , Ciupercă, 2002). Cuplurile maritale formate prin complementaritate, deşi sunt mai dinamice în evoluţie, au o longevitate mai mare, explicaţia fiind aceea că, în cuplurile cu personalităţi similare aria cognoscibilă este mult mai mare decât cea incognoscibilă, iar procesul de identificare cu celălalt, deşi facilitează anticiparea şi valorizarea reacţiilor, atitudinilor şi comportamentelor mutuale, poate epuiza, în timp, tensiunea de cunoaştere care susţine şi motivează perpetuarea relaţiei. În cuplurile complementare lucrurile stau invers, partenerii alimentând relaţia prin reinventarea şi cultivarea permanentă a misterului şi imprevizibilului, prin crearea surprizei. Cuplurile complementare sunt cupluri deschise, evolutive, sunt cupluri a căror relaţie este capabilă să resusciteze noi resurse, în care partenerii sunt capabili a se bucura mereu unul de celălalt, în care reuşesc a-şi fi mereu necesari unul altuia (idem). O ipoteză similară teoriei nevoilor complementare a fost cea avansată de Cattel şi Nesselroade (1967, apud Ivan, 2008), ipoteză ce susţine că prietenia şi căsătoria sunt dictate de dorinţa de a poseda anumite caracteristici prin împărtăşirea cu cel care le posedă deja, dorinţă resimţită de individ ca o necesitate a vieţii lui sociale. Cei doi cercetători susţin că o persoană va tinde să caute un partener care are caracteristici dezirabile social: înfăţişare plăcută, inteligenţă, stabilitate emoţinală, astfel încât să le extindă pe cele care îi lipsesc sau care îi sunt caracteristice într-o măsură mai mică.

80

Reflectaţi asupra propriei relaţii de cuplu şi identificaţi modul în care aceasta s-a întemeiat (proximitate, similaritate, complementaritate).

4.3.3. Factorii alegerii maritale Alegerea partenerului pentru căsătorie constituie o decizie majoră, cu implicaţii deosebite în evoluţia ulterioară a cuplului. Motivele care stau la baza deciziei maritale, dar şi aşteptările partenerilor de cuplu s-au schimbat odată cu evoluţia societăţii. Astăzi, satisfacţia sexuală poate fi obţinută şi în afara instituţiei căsătoriei, copiii nu mai reprezintă ţelul de împlinire suprem în viaţa multor cupluri, femeile au un statut egal pe piaţa muncii cu cel al bărbaţilor, astfe încât raţiunile lor pentru întemeierea unei căsnicii s-au schimbat, bărbaţii investesc decizional în familie tot atât de mult precum femeile, astfel încât, căsătoria actuală se construieşte pe trei mari piloni: intimitate sinceră cu beneficiul unei mutuale gratificaţii (dragoste), companie şi autorealizare prin egalitate (Mitrofan, Ciupercă, 2002). Câteva argumente ce susţin decizia maritală ar fi următoarele: compatibilitatea sexuală, fuga de singurătate, nevoia unui companion, siguranţa financiară, fuga de constrângerile parentale, dorinţa de a fi important pentru cineva (Coleman, 1988, apud Mitrofan şi Ciupercă, 2002), conformismul social („aşa se cuvine”), realizarea personală prin dragoste şi prietenie (evoluţie personală în cuplu). De cealaltă parte, cei care decid să amâne momentul căsătoriei fac apel la argumente precum: precauţie faţă de modelul tradiţional de familie, neîncredere în sexul opus, teama de intimitate (idem). Dar, care sunt trăsăturile care ne determină să alegem un partener sau altul? Cercetătorii Z. Wanderer şi E. Fabian (1979, apud Mitrofan şi Ciupercă, 2002) au întocmit o listă cu câteva aspecte pe care le vizăm la un partener: Această listă conţine idei referitoare la: 1. Aspectul exterior (înălţime, ochi, păr etc.) 2. Trăsături de personalitate (inteligenţă, încredere, umor etc.) 3. Potenţial economic sau bogăţie (carieră potenţială sau realizată, viitor prospectat, moşteniri) 4. Credinţe şi valori (atitudni faţă de gender-rol, credinţă religioasă, valori care orievtează comportamentul individual); 5. Interese speciale şi abilităţi Consultaţi câteva anunţuri matrimoniale dintr-un ziar sau de pe un site de profil şi răspundeţi următoarelor întrebări: 1. Care sunt aspectele la care se referă trăsăturile dezirabile precizate de autorii anunţurilor? 2. Care dintre aceste aspecte apar cel mai des? 3. Cum se clasifică aceste trăsături (strict dezirabile, dezirabile etc.)? 4. Cum se diferenţiază aceste trăsături în funcţie de apartenenţa autorilor la

81

gen? Există diferenţe între trăsăturile exprimate de femei, respectiv, de bărbaţi? Exemple: În urma unui interviu aplicat pe câteva sute de bărbaţi şi femei, ce viza evaluarea caracteristicilor sociale şi fizice în contextul postării unor anunţuri matrimoniale, Pawlowski şi Koziel (2002, apud Gueguen, 2008) au obţinut următoarele rezultate: Bărbaţi

Femei

Atracţie fizică existentă

27,9%

39,4%

Venituri existente

38,8%

26,1%

Venituri aşteptate

15,8%

25,3%

Implicare aşteptată

44,6%

60,8%

Autorii au realizat şi o analiză a numărului de raspunsuri primite de femei/ bărbaţi la anunţurile matrimoniale făcute. În cazul bărbaţilor, răspunsurile sunt influenţate de:  situaţia matrimonială (este un avantaj dacă a mai fost căsătorit);  nivelul de educaţie (cei cu studii superioare primesc răspunsuri mai multe);  veniturile oferite (persoana cu venituri peste medie primeşte mai multe răspunsuri);  vârstă (cei maturi primesc mai multe răspunsuri);  înălţime (cei înalţi primesc mai multe răspunsuri) În cazul femeilor numărul răspunsurilor este influenţat de:  situaţia matrimonială (este un avantaj dacă nu a mai fost măritată);  vârstă (cu cât e mai tânără, cu atât e mai bine);  înălţime (cu cât e mai înaltă, cu atât este mai puţin atrăgătoare); 

nivelul de şcolarizare (cu cât nivelul este mai ridicat, cu atât primeşte mai puţine răspunsuri);  greutate (cu cât greutatea este mai mare, cu taât numărul răspunsurilor este mai mic). Bărbaţii şi femeile caută lucruri diferite. Femeile sunt interesate de reuşita socială şi de venituri, pe când pentru bărbaţi este mult mai important aspectul fizic al femeilor. Explicaţia rezidă în nevoile diferite pe care le au femeile, respectiv bărbaţii. Femeilor le sunt caracteristice nevoia de siguranţă, nevoia de cămin şi dorinţa de a avea copii cărora sa le creeze un mediu plăcut, pe când bărbaţilor le sunt mai degrabă tipice nevoi precum cea de respect şi apreciere a eului, nevoia de confort fizic şi psiho-sexual, nevoia de a-şi duce mai departe seminţia. Femeile au nevoie de grijă, înţelegere, respect, devotament, asigurare,

82

pe când bărbaţii au nevoie de încredere, acceptare, apreciere, admiraţie, aprobare, încurajare. Cum anume ne alegem partenerul? Dincolo de teoriile expuse mai sus (proximitatea, similaritatea, complementaritatea), există şi alte teorii care explică modul de alegere a partenerului. Una dintre acestea este teoria stimul – valoare – rol a lui B. Murstein (apud Mitrofan şi Ciupercă, 2002). Autorul afirmă că există trei stadii succesive în procesul adoptării deciziei maritale: stadiul stimulilor, în care atracţia fizică este extrem de importantă, iar prima impresie joacă un rol determinant, stadiul valorilor în care persoanele implicate descoperă dacă atitudinile şi credinţele lor sunt compatibile şi stadiul rolurilor, în care partenerii testează compatibilitatea rolurilor, stabilind cât de bine se potrivesc. Se poate întâmpla ca testarea ulterioară a rolurilor să nu confirme pe deplin prognoza care a stat la baza alegerii.

Argumentaţi de ce atractivitatea fizică este un determinant important al menţinerii relaţiei viitoare.

Rezumat Atracţia interpersonală este expresia unei atitudini pozitive faţă de o anumită persoană, experimentată ca plăcere sau dorinţă de a interacţiona cu persoana respectivă. Atracţia interpersonală fundamentează structurarea şi consolidarea relaţiilor interpersonale. Explicaţiile care stau la baza atracţiei interpersonale se referă la proximitate, similaritate şi nevoia de complementaritate. Similaritatea funcţionează în plan fizic, psihologic, al sistemului valorico-atitudinal, al nivelului de educaţie şi inteligenţă şi al trăsăturilor de personalitate. De cealaltă parte, complementaritatea facilitează atracţia interpersonală prin aceea că fiecare individ are tendinţa de a-l alege pe cel care este cel mai probabil de a-i oferi gratificaţii maxime, sau care le poate satisface anumite nevoi. Factorii pe care se întemeiază decizia maritală cu frecvenţa cea mai mare atât în rândul bărbaţilor cât şi al femeilor sunt: aspectul fizic, trăsăturile de personalitate, venitul, convingerile şi valorile, interesele şi abilităţile persoanei.

83

Test de autoevaluare a cunoştinţelor Realizaţi un eseu cu titlul Similaritate versus complementaritate în formarea cuplurilor moderne. Indicaţii pentru realizarea eseului: Puteţi avea în vedere următoarele aspecte:  Caracteristici ale cuplului modern  Atracţia interpersoanlă ca joc al similarităţii şi complementarităţii partenerilor implicaţi  Tipuri de similaritate care acţionează în procesul atracţiei interpersonale 

Complementaritatea partenerilor – avantaj în cadrul relaţiei pe termen lung

Bibliografie: 1. Boncu. Ş. Psihologie socială – Note de curs, capitolul Atracţia interpersonală 2. Gueguen, N. (2008). Psihologia seducţiei. 100 de experimente pentru înţelegerea comportamentului în dragoste. Iaşi: Polirom 3. Ivan, L. (2008). Atracţia interpersonală: afilierea, iubirea şi gelozia în S. Chelcea (coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Iaşi: Polirom 4. Mitrofan, I. (1989). Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 5. Mitrofan, I. şi Ciupercă, C. (1997). Psihologia relaţiilor dintre sexe. Mutaţii şi alternative. Bucureşti: Ed. Alternative 6. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002). Psihologia vieţii de cuplu între iluzie şi realitate. Bucureşti: Editura SPER

84

Unitatea de învăţare 5. Elemente de psihosociologia cuplului. Iubirea Cuprins 5.1. Introducere 5.2. Competenţele unităţii de învăţare 5.3. Structura tematică: 5.3.1. Definirea iubirii 5.3.2. Funcţiile iubirii 5.3.3. Forme de manifestare a iubirii 5.3.4. Tipologii ale iubirii 5.4. Rezumat 5.5. Test de evaluare 5.6. Bibliografie 5.1. Introducere Această unitate de învăţare explorează fenomenul magic al iubirii, un fenomen greu de surprins din punct de vedere conceptual şi lingvistic şi greu de pătruns în mod raţional. Vor fi clarificate o serie de aspecte legate de ce este iubirea, care este rolul iubirii şi care sunt tipurile şi formele de manifestare ale acesteia. Se va putea constata că, iubirea este principalul motiv pentru care cuplurile erotice se transformă în cupluri conjugale şi că, în funcţie de nivelul de evoluţie a individului sau a cuplului, se manifestă un anumit tip de iubire.

5.2. Competenţele unităţii de învăţare  caracterizarea sentimentului şi stării de iubire;  analiza principaleleor funcţii pe care le îndeplineşte iubirea în relaţia cu individul şi societatea;  analiza şi evaluarea formelor de manifestare şi tipologiilor iubirii

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

85

5.3.1. Definirea iubirii Iubirea a fost privită dintotdeauna ca pe ceva miraculos, căruia nimeni nu i se poate sustrage, care nu poate fi înţeles şi pătruns în mod raţional. Ce este iubirea? Iată o serie de răspunsuri care au fost date de-a lungul timpului de către diverşi oameni ai culturii româneşti şi universale:  E o fericire să fii iubit. E una şi mai mare: să iubeşti. Cine le are pe amândouă, e mai presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea. (Al. Vlahuță)  Te iubesc pentru că mă iubești: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, și nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aici începe iubirea. Îți     

mulțumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. (L. Rebreanu) Nimeni nu iubește când nu speră, măcar inconștient, să fie iubit. De aceea, numai un nebun se înamorează de regine. (G. Ibrăileanu) În dragoste, a iubi înseamnă de multe ori a înțelege. (N. Iorga) Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubești tu cu toată puterea și cu toată ființa. (C. Brâncuși) O iubire care nu e eternă, nu e nimic, iubirea este totul sau nu este nimic. (C. Petrescu) Dragostea arde, dar lipsa ei usucă. (I. Teodoreanu)

 În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înșine, ne încântăm cu voluptățile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă și mai profundă cu cât distanța de persoana iubită este mai mare. (E. Cioran)  Dragostea e o boală fără de care nu ești sănătos. (Al. Paleologu)  Dragostea este un sentiment pe care îl experimentăm şi este mai presus de cuvinte. Puterea lui este atât de mare încât nu poate fi descrisă şi nici nu ar trebui. (James Buel)  Iubeşti atunci când consideri că fericirea celuilalt este mai importantă decât a ta. (Susan Heim)  Dragostea este formată din 5 mari ingrediete: Prietenie, Încredere, Respect, Pasiune şi     

Comunicare. (Ava Cadell) Când iubeşti cu adevărat înseamnă să îl accepţi pe celălalt aşa cum este fără să vrei să îl mai schimbi. (Ava Cadell) Dragostea este compusă dintr-un singur suflet care locuieşte în două corpuri. (Aristotel) Singura fericire adevărată în viaţă: să iubeşti şi să fii iubit. (Gandhi). Daca judeci oamenii, nu mai ai timp sa îi iubeşti. (Maica Tereza) Dragostea seamană cu un trandafir salbatic, este frumoasă şi liniştită, dar gata oricând să verse sânge pentru a se apăra. (Mark Overby)

 Dragostea este un verb, nu un subtantiv. Nu este ceva ce ai, ci este mai degraba ceva ce dăruiesti. Înseamnă absenţa fricii şi prezenţa increderii. (Bennett Colton)  Dragostea fără nebunie nu este dragoste . (Pedro Calderon)  Dragostea este sigurul raspuns satisfăcător la toate problemele. (Eric Fromm)

86

 Uneori, prietenia se transforma în dragoste, dar dragostea în prietenie niciodată. (Charles Caleb). Din analiza acestor aserţiuni, se pot sintetiza caracteristicile sentimentului de iubire:  este premisă pentru fericirea şi împlinirea individului;  implică împărtăşirea de către două persoane a aceloraşi trăiri;  este un sentiment intens ce antrenează întreaga fiinţă;  presupune acceptarea celuilalt fără a-l judeca;  presupune o relaţie de schimb: partenerii îşi satisfac reciproc nevoile, de la cele fizice, la cele spirituale;  implică dorinţa neegoistă de a împlini nevoile celuilalt;  presupune generozitate, respect, ataşament, pasiune, încredere, comunicare toleranţă;  se află în strânsă legătură cu prietenia pe care o include, dar faţă de care are o serie de aspecte particulare, redate în figura de mai jos:



DRAGOSTEA pasiune

      

fascinaţie dorinţă/ atracţie sexuală exclusivitate grijă mai profundă faţă de celălalt critica mai conflictuală mai multă străduinţă

PRIETENIA  plăcere (distracţie)       

ajutor reciproc respect spontaneitate acceptare reciprocă încredere înţelegere confidenţe

Fig. 1. Relaţia dintre dragoste şi prietenie Exemplu În 1970, Zick Rubin (apud Boncu) a realizat o cercetare prin care a demonstrat diferenţa dintre dragoste şi prietenie. Cercetătorul a folosit o serie de itemi de genul: 1. Această persoană este una dintre cele mai simpatice persoane pe care le cunosc. 2. Această persoană e genul care mi-ar plăcea mie însumi să fiu. 3. Am mare încredere în puterea de judecată a acestei persoane. 4. Cred că pot să am încredere în această persoană cu privire la absolut orice. 5. I-aş ierta acestei persoane absolut orice.

87

6. Aş face orice pentru această persoană. Rubin le cerea subiecţilor să răspundă pe scale de la 1 la 10, având în minte un bun prieten ori partenerul lor într-o relaţie de dragoste. A demonstrat că primii trei itemi au scorurile cele mai mari atunci când subiecţii se gândesc la un prieten, iar ultimii trei înregistrează scorurile cele mai mari când se evaluează partenerul sau partenera. Iubirea este capacitatea cuiva de a cuceri emoţional pe altcineva, în cel mai puternic sens, de a pătrunde în lumea mai mult sau mai puţin stabilă a obişnuinţelor, sentimentelor, opiniilor şi comportamentelor acestuia. Este o modalitate fundamentală de întâlnire, fuzionare şi transgresare a psihologiei celor două sexe, o comunicare simultan sexuală, psihologică şi spirituală (Mitrofan, Ciupercă, 2002, pp. 164). În accepţiunea sa erotică, iubirea include o succesiune de experienţe de comunicare, intercunoaştere, interdezvoltare a sexelor, o veritabilă alchimie a devenirii şi transformării lor în fiinţe mature, complete, libere (Mitrofan, Ciupercă, 2002, p. 161). Experţii sunt de acord că starea de iubire se instalează atunci când satisfacţia şi securitatea unei persoane devin tot atât de semnificative ca propria satisfacţie şi securitate. În lucrarea sa despre arta de a iubi, Eric Fromm (1995) descrie cele cinci abilităţi necesare artei de a iubi: f. disciplina – angajare puternică a timpului personal şi a Eu-lui; g. răbdarea – tehnica paşilor mici în învăţarea iubirii, răbdare cu sine şi cu celălalt; h. concentrarea – atenţia acordată partenerului; i. sensibilitatea – conştientizarea la nivel înalt a trăirilor senzitive asociate cu emoţii, sentimente; j. depăşirea narcisismului – abilitatea de a nu fi egoist. Comentaţi următoarea afirmaţie: Modul de a iubi se învaţă iniţial de la părinţi. 5.3.2. Funcţiile iubirii Dragostea asigură trei funcţii importante (Mitrofan, Ciupercă, 2002, p. 194):  serveşte interesele procreative ale societăţii;  satisface o serie de nevoi personale cu caracter general-uman, cum ar fi: nevoia de intimitate, de apropiere, de gratificare sexuală şi de familie, precum şi nevoi specifice persoanelor diferite, cum ar fi nevoia de statut, de recunoaştere socială şi de validare personală;  asigură revitalizarea, echilibrul şi dezvoltarea personalităţii

88

5.3.3. Forme de manifestare a iubirii 5.3.4.1. Iubirea romantică (pasională) este acea iubire deosebit de intensă, acaparatoare, dominant emoţională şi se defineşte ca starea unei dorinţe intense pentru uniunea cu altul (apud Mitrofan, Ciupercă, 2002). Acestă perioadă durează între şase luni și doi ani, spun experţii. Multe persoane aflate în acest mit al îndrăgostirii romantice rămân blocate aici și nu acceptă ca acest fenomen are o perioadă de existență limitată. Caracteristicile de bază ale acetui tip de iubire sunt:  intensitate emoţională;  are caracter predominant erotic şi este energizată de un vector sexual foarte puternic;  îndrăgostiţii sunt extrem de dependenţi afectiv unul de celălalt, se gândesc frecvent unul la celălalt şi doresc să petreacă cât mai mult timp împreună;  absorbţia partenerilor în relaţie până la excluderea altora;  îndrăgostiţii supraestimează calităţile şi minimizează defectele partenerului. „Dragostea e oarbă” spune un dicton, însă, în realitate, în această perioadă, este vorba despre un proces de transfigurare prin care slăbiciunile şi defectele celuilalt devin obiect al dragostei şi admiraţiei prin simplul fapt că aparţin persoanei iubite;  atracţia fizică se intensifică la fiecare atingere; Exemple Experienţa îndrăgostirii şi dragostea romantică au o serie de manifestări de natură psihologică şi fiziologică: sentimentul că lumea se învârte în jurul unei singure persoane, gol în stomac, tremurături, entuziasm suspect, concentrare redusă, motricitate comică, activitate perturbată, insomnie, dispariţia poftei de mâncare sau, în alte cazuri, creşterea performanţelor, bună dispoziţie, amplificare a tonusului psihologic, toleranţă superioară, comportament prosocial (după Nuţă, 2006). 5.3.4.2. Iubirea matură Cercetările arată că iubirea înregistrează o evoluţie de la iubirea romantică la cea matură. Astfel, iubirea debutează, de obicei, cu o irezistibilă atracţie, este urmată de o intensificare şi aprofundare a relaţiei, în care partenerii devin din ce în ce mai interdependenţi, până se ajunge la un punct culminant al plinătăţii şi satisfacţiei în doi, după care urmează fie o diminuare progresivă a intensităţii trăirilor, o moderare a lor, fie o îmbogăţire a lor prin alte elemente calitative. Intervin acum în relaţia afectivă, cu o mai mare putere, aspecte precum: respectul, admiraţia, încrederea, sensul mutual al valorii personale, grija faţă de celălalt, ataşamentul şi obligaţia autoasumată (Mitrofan, Ciupercă, 2002, p. 168). Dacă iubirea romantică este legată mai mult de ideea de „a simţi” pe cineva, dragostea matură înseamnă mai degrabă „a te sprijini” pe cineva. Stabilitatea este nota sa definitorie. Spre deosebire de iubirea romantică, iubirea matură se caracterizează prin: 89

 apropiere şi întrepătrundere psihologică şi socială din ce în ce mai profunde ale celor doi parteneri;  registru emoţional mai scăzut în intensitate;  accent pe autonomia psihologică şi autoafirmare;  implicare şi angajare profundă în relaţie. Comentaţi următoarea afirmaţie: Dragostea pasională este excitantă şi aventuroasă. Dragostea matură este securizantă şi conduce către descoperirea stării de bine (Schultz şi Rodgers, 1985, pp. 128 – 129). 5.3.4. Tipologii ale iubirii Una dintre cele mai cunoscute și complete tipologii ale iubirii aparține lui E. Wheat (1980, apud Mitrofan şi Ciupercă, 2002). El descrie cinci tipuri ale iubirii: a. Epithumia – este iubirea în aspectul său fizic. Se referă la dorința fizică puternică reciproc exprimată prin dragoste sexuală plină de satisfacție. Deşi este forma cea mai rudimentară a iubirii, joacă un rol foarte important în modelarea identităţii şi a comportamentului psihosexual; b. Eros – este forma de dragoste ce implică mai mult romantismul. Presupune ideea de contopire, unificare, fuziune. Este iubirea pasională și sentimentală şi este mai curând proprie îndrăgostiţiilor, fiind punctul de plecare în căsătorie; c. Storge – este o forma de dragoste pe care o regasim în căsniciile securizante, în care partenerii simt o bunăstare, relaţia e de lungă durată, îşi oferă siguranţă mutuală, îşi satisfac reciproc nevoile. E caracteristică relaţiilor funcţionale pe termen lung; d. Fileo – este un pas în relaţie în care partenerii îşi împărtăşesc gândurile intime. Sunt în paralel prieteni și îndragostiţi – presupune reciprocitate şi dezvăluire reciprocă; e. Agape – este dragoste completă, în care îl iubeşti pe celălalt necondiţionat, cu calităţile și defectele acestuia, indiferent daca îţi oferă sau nu ceva în schimb – iubirea ce nu presupune reciprocitate. E mai mult o aspiraţie. O tipologie cu inteferenţe în cea anterior prezentată aparţine lui John Lee (1988, apud Mitrofan, Ciupercă, 2002), care identifică trei tipuri de iubire principale (eros, ludus şi storge) şi trei tipuri secundare (rezultate din combinarea celor principale: mania, pragma şi agape) şi, implicit, şase tipuri de comportament în relaţia de iubire: eroticul, ludicul, storgicul, maniacul, pragmaticul şi agapicul.

90

AGAPE Iubire altruistă, preocupată de nevoile celuilalt

EROS Iubire – pasiune intensă

MANIA Relaţie erotică bazată pe jocuri psihologice

LUDUS Iubire – joc

STORGE Iubire prietenească

PRAGMA Dragoste pragmatică, în care se testează piaţa pentru un potenţial partener de viaţă Fig. 2. Tipuri de iubire (după J. Lee, 1988) a. Eroticul – este un romantic, pasional, ce caută un partener ideal; se identifică puternic cu partenerul, fiind preocupat de cunoaşterea intereselor, dorinţelor, intenţiilor acestuia. Este foarte implicat, senzual şi fidel. b. Ludicul – priveşte dragostea ca pe un joc de-a cucerirea, fără obligaţii, angajament sau asumarea responsabilităţii relaţiei. Este un expert în „arta seducţiei”. Îi place variaţia şi este superficial în relaţie. c. Storgicul – crede în permanenţa relaţiei şi îşi tratează partenerul ca pe un prieten de neînlocuit. Manifestă încredere şi fidelitate faţă de partener. Relaţia este una dominată de confort interpersonal de durată. d. Maniacul – este o persoană dependentă afectiv şi extrem de geloasă. Experimentează dragostea la o mare intensitate ceea ce îl face rezistent chiar la separarea fizică de partener, fără a-şi diminua intensitatea trăirilor. Din contră, este neliniştit, suspicios. Are o imagine de sine scăzută şi suferă de teama de a nu fi abandonat şi respins.

91

e. Agapicul – partener extrem de dedicat, iertător, tolerant şi suportiv în relaţie. Îşi oferă dragostea celuilalt fără a cere prea mult în schimb. f. Pragmaticul – prezintă interes şi atracţie pentru un partener care deţine şi o valoare materială pentru relaţie. Are ca dominantă nevoia de putere şi prestigiu, iubirea fiind un instrument pentru obţinerea acestora, dar şi un efect al satisfacerii acestor nevoi. O altă tipologie aparţine psihologului Robert Sternberg (1986, apud Ivan, 2008), în concepţia căruia dragostea are trei componente de bază, ea putând fi văzută ca un triunghi ale cărui vârfuri sunt aceste trei componente: a. Pasiunea – reprezintă componenta motivaţională şi reflectă în principal atracţia sexuală. Se exprimă, de obicei, prin atingeri, mângâieri, sărut, manifestări de afecţiune. Se aprinde repede, dar se estompează la fel de repede. Se caracterizează prin intensitate. b. Intimitatea (unul dintre motivele pentru care oamenii se căsătoresc) – reprezintă componenta emoţională şi se referă la împărtăşirea sentimentelor, asigurarea suportului emoţional partenerului, dorinţa de a fi împreună cu celălalt. Pe măsură ce relaţia se maturizează, intimitatea creşte în profunzime, în sensul în care avem încredere să-i împărtăşim partenerului dorinţe, frici, temeri, secrete ascunse. c. Angajamentul (dedicaţia) – reprezintă componenta cognitivă şi constituie un proces care se dezvoltă în timp, la început este redus, dar dacă relaţia e serioasă, ajunge la o rată foarte ridicată. Poate determina trecerea către o etapă avansată a relaţiei (căsătorie). Angajamentul presupune fidelitate şi menţinerea în relaţie şi în perioadele dificile ale cuplului. Sternberg afirmă că relaţiile de iubire din orice cuplu pot fi descrise în termenii unei singure compoenente (iubire atracţie – dominată de intimitate; iubire „nebună” – dominată de pasiune; iubire loială – dominată de angajament) sau combinând cele trei componente principale. De pildă, din combinaţia dintre intimitate şi pasiune rezultă iubirea romantică, din combinaţia intimitate – angajament rezultă iubirea camaraderie, iar din alăturarea pasiune – angajament rezultă iubirea iluzorie. Desigur, iubirea deplină apare atunci când toate cele trei ingrediente sunt combinate. Exemple Iubire nebună – dominată doar de pasiune, fără intimitate şi implicare: iubirea unui adolescent faţă de un ideal rock; Iubire loială – iubire vidă, golită de conţinut, fără pasiune şi intimitate: cazul soţilor care rămân împreună de dragul copiilor, de gura lumii, din raţiuni financiare etc. Iubire atracţie/ plăcere – dominată de intimitate, dar fără pasiune şi angajament: ne place să fim cu persoana aşa cum ne place să fim cu un prieten. Iubire romantică – fără asumarea responsabilităţii: relaţiile extraconjugale 92

Iubire iluzorie/ naivă – pasiune şi implicare, fără intimitate: dragostea la prima vedere Iubire camaraderie – intimitate şi responsabilitate, fără pasiune: relaţii de lungă durată Test de evaluare a cunoştinţelor Realizaţi o analiză comparativă între iubirea romantică şi iubirea matură, pe baza unui set de criterii alese de dv. Rezumat Iubirea este sentimentul puternic de afectiune, atracţie şi unire a celor doi parteneri care formează cuplul (marital sau nu), ea fiind principala motivaţie de transformare a cuplurilor erotice în cupluri conjugale (căsătorie). Există o serie de tipologii ale iubirii. Printre acestea, specialiştii în domeniu descriu o tipologie cu cinci forme de iubire: epithumia – exprimă dorinţa fizică puternică, reciproc exprimată prin dragoste sexuală plină de satisfacţie; eros – este forma de dragoste ce implică cel mai mult romantismul, ideea de contopire, unificare, fuziune cu fiinţa iubită, dar nu în ultimul rând şi dorinţa de a o poseda total atât din punct de vedere mental, fizic dar şi spiritual; storge – este o formă de dragoste, ce se bazează pe loialitate mutuală dând nastere sentimentului de apartenenţă la un anumit grup; fileo – un gen de iubire care preţuieşte pe cel iubit, manifestându-se cu gingăşie, acest gen de iubire înseamna prietenie, reciprocitate şi creează prieteni foarte apropiaţi; agape – este dragostea completă lipsită de egoism, care are capacitatea de a oferi continuu, fara a aştepta ceva în schimb, fiind modelul iubirii Christice. Spre deosebire de dragostea romantică, explozivă, senzuală, pasională, dragostea matură este o formă de manifestare de intensitate mai mică, dar mult mai profundă, implicând încredere, respect şi acceptarea partenerului aşa cum este fără a avea tendinţe de a-l schimba, presupunând a te bizui pe partener în orice situaţie. Bibliografie: 1. Fromm, E. (1995). Arta de a iubi. Bucureşti: editura Anima 2. Ivan, L. (2008). Atracţia interpersonală: afilierea, iubirea şi gelozia în S. Chelcea 3. 4.

(coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Iaşi: Polirom Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002). Psihologia vieţii de cuplu între iluzie şi realitate. Bucureşti: Editura SPER Nuţă, A. (2006). Psihologia cuplului. Bucureşti: Editura SPER

93

Unitatea de învăţare 6. Elemente de psihosociologia cuplului. Divorţul Cuprins 6.1. Introducere 6.2. Competenţele unităţii de învăţare 6.3. Structura tematică: 6.3.1. Divorţul – caracterizare şi cauze 6.3.2. Efecte ale divorţului asupra familiei 6.3.2.1.Efecte asupra partenerilor de cuplu 6.3.2.2.Efecte asupra copiilor 6.3.3. Modalităţi de gestionare a crizei produse de divorţ asupra familiei 6.4. Rezumat 6.5. Test de evaluare 6.6. Tema de control nr. 2 6.7. Bibliografie 6.1. Introducere Având în vedere că astăzi divorţul este privit ca o etapă de tranziţie normală în ciclul de evoluţie a cuplului şi că foarte mulţi copii cresc în familii cu parteneri separaţi sau divorţaţi, o întrebare legitimă care se naşte este „cum vor reuşi aceşti copii să depăşească criza divorţului părinţilor şi cum vor reuşi să devină nişte adulţi iubitori şi implicaţi/ dedicaţi în propria relaţie?”. Fără îndoială, în acest caz răspunsul îl au părinţii cărora trebuie să li se formeze abilitatea de a gestiona tranziţia produsă de divorţ astfel încât efectele pe termen lung să fie cât mai puţin traumatice atât pentru ei, dar mai ales pentru copiii lor. Deşi mulţi parteneri de cuplu divorţează în ziua de azi, ei continuă să fie la fel de disfuncţionali ca atunci când erau căsătoriţi. Furia, critica, ţipetele, decepţia, lupta sunt aspecte care domină relaţia părinţilor şi după divorţ, cu repercusiuni asupra dezvoltării copiilor. 6.2. Competenţele unităţii de învăţare  caracterizarea divorţului şi a cauzelor care duc la producerea acestuia;  identificarea şi evaluarea efectelor pe care divorţul le are asupra partenerilor de cuplu şi asupra copiilor din familie;  identificarea unor modalităţi practice de inetervenţie din partea părinţilor pentru a minimiza efectul traumatizant al divorţului supra copiilor.

94

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

6.3. Structura tematică 6.3.1. Divorţul – caracterizare şi cauze În ziua de astăzi divorţul este privit din ce în ce mai mult ca un eveniment normal şi ca o etapă firească de tranziţie în ciclul de evoluţie a cuplului. Din punct de vedere juridic divorţul semnifică desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească din cauza unor motive temeinice, a unor raporturi iremediabile dintre soţi, care fac imposibilă continuarea căsătoriei pentru cel care cere desfacerea ei. Prin divorţ, se produce disoluţia cuplului conjugal, întrucât celor doi parteneri le lipsesc elemente majore pe baza cărora s-a întemeiat cuplul şi căsătoria: sentimente reciproce de dragoste şi respect, relaţii de apropiere, încredere şi prietenie, suport moral, afectiv şi material reciproc. Însă, conotaţiile acestui act depăşesc sfera juridică. În acest sens, divorţul constituie o ruptură spirituală, morală şi afectivă a cuplului, care determină o serie de consecinţe de natură psihologică, morală şi materială asupra partenerilor şi asupra eventualilor descendenţi, cu ecou în evoluţia lor ulterioară. Divorţul este dovada unei relaţii alterate, a imaturităţii şi incapacităţii cuplului de a se dezvolta şi evolua împreună. Printre cele mai comune cauze de producere a divorţului se pot preciza: dificultăţi legate de comunicare şi intimitate, dezechilibre în distribuţia puterii şi a rolurilor maritale, aşteptări nerealiste ale partenerilor, evoluţia în direcţii diferite, abuzul sau dependenţa de alcool, abuzul fizic, infidelitate, imaturitate, probleme de natură sexuală etc. (Carr, 1999, apud Decsei-Radu, 2011). Autoarea citată inventariază şi o serie de cercetări care demonstrează comportamentul partenerilor care ajung ulterior la divorţ: se implică gradual în tot mai multe interacţiuni negative (critică, dispreţ, defensivitate), ajungându-se în situaţia în care partenerii îşi percep reciproc doar comportamentele negative, ignorându-le pe cele pozitive, atribuie intenţii negative globale şi stabile comportamentului negativ sau ambiguu al partenerilor, considerând comportamentele pozitive ca fiind circumstanţiale (idem). Comentaţi următoarea afirmaţie, găsind argumente pro sau contra acesteia: Căsătoria este o promisiune sacră. Este o uniune de inimi şi suflete ce trebuie păstrate intacte şi în siguranţă. Cuvântul “divorţ” ar trebui eliminat din dicţionarul societăţii. Cei doi, femeia şi bărbatul, odată căsătoriţi, ar trebui să ştie că, exceptând moartea, nimic nu îi poate separa (apud Băran-Pescaru, 2004). 6.3.2. Efecte ale divorţului asupra familiei Toţi membrii familiei au de suferit de pe urma divorţului. În ceea ce-i priveşte pe partenerii părinţi, cele mai întâlnite consecinţe fac referire la (apud Decsei-Radu, 2011):

95

     

schimbarea locuinţei; dezavantaje economice (în special pentru femei); singurătate asociată cu schimbarea reţelelor sociale; constrângeri legate de noul rol, în care încărcătura sarcinilor este mai mare; deteriorare a sănătăţii fizice şi mentale imediat după separare; labilitate emoţională extremă pe fondul pierderii unui mod familiar de viaţă, a unui partener, dar şi pe fondul apariţiei fricii de nou şi de a rămâne singur;  probleme de identitate (mai ales la femei care, înainte de divorţ se definesc în funcţie de soţii sau copiii lor, redefinirea sinelui presupunând o perioadă intermediară de confuzie şi dezorientare);  schimbare în cadrul rolului parental (este afectată capacitatea de a răspunde nevoilor de siguranţă, grijă, control, educaţie şi relaţie ale copiilor) Exemple Scholevar şi Scwoeri (2003, apud Decsei-Radu, 2011, pp. 346 – 347) descriu o serie de sindroame sesizate la părinţii divorţaţi:  părinte cu jumătate de normă, copil cu jumătate de normă – în relaţia părintecopil nu mai există rutină sau responsabilităţi zilnice; emoţiile părţilor sunt exprimate superficial, în cadrul restrâns al unor vizite sau întâlniri rare şi scurte.  prins în capcană sau lasat pe dinafară – mamele în grija cărora rămân cel mai adesea copiii, se declară copleşite de sarcinile pe care le au de îndeplinit după divorţ; taţii se plâng adesea că sunt excluşi din viaţa copiilor lor;  sindromul „Moş Crăciun” – se referă la cadourile extravagante şi nepotrivite pe care părintele nonrezident le face copilului, din dorinţa de a-i câştiga dragostea sau pentru a-şi diminua sentimentele de vinovăţie legate de implicarea neconstantă în viaţa copilului; aceste gesturi provoacă reacţii intense din partea părintelui rezident.  sentimente de pierdere – se referă la pierderea unei părţi a timpului exclusiv petrecut cu unul dintre părinţi, în momentul în care în viaţa acestuia intră un nou partener;  vizitele dure – este vorba despre momentele în care întâlnirile dintre foştii partenri se transformă în veritabile dispute, cu copiii martori la aceste scene;  ataşamentul faţă de fostul partener – continuarea tatonărilor în încercarea de a recuceri şi a se informa cu privire la fostul partener, îndeosebi în cazul celui care nu a fost de acord cu iniţierea sau consumarea divorţului; adesea aceste tatonări folosesc ca intermediar copilul.

96

Experţii sunt de părere că există o serie de caracteristici ale partenerilor şi o serie de aspecte ale vieţii de cuplu care funcţionează ca factori protectori în faţa consecinţelor dramatice ale divorţului (Carr, 1999, apud Decsei-Radu, 2011), cum ar fi: perioada scurtă de timp a căsătoriei, iniţierea divorţului prin consens, stabilitatea locului de muncă, stima de sine la cote optime şi sentimentul unei eficacităţi de sine ridicată, toleranţa la schimbare, existenţa suportului social, orientare egalitară în ceea ce priveşte rolurile de gen, ataşament diminuat faţă de foştii parteneri. Exemplificaţi modul în care se manifestă consecinţele divorţului asupra pratenerilor de cuplu, referindu-vă atât la rolul conjugal cât şi la cel parental, şi argumentaţi situaţiile descrise. În ceea ce priveşte consecinţele divorţului asupra copiilor, cercetările demonstrează că, atunci când părinţii lor divorţează, copiii experimentează stări de stres şi-şi fac o serie de griji în legătură cu oserie de aspecte precum (Marano, 1997):  Teama că familia pe care o ştiau dintotdeauna va fi altfel – cea mai mare temere pentru copii este schimbarea, iar, odată cu producerea divorţului, se vor produce multe schimbări în responsabilităţile din familie;  Pierderea ataşamentului – copiii se ataşează de părinţi, fraţi, animale de companie. Scimbările în relaţiile cu oricare dintre aceştia le poate cauza stări de tensiune.  Teama de abandon – copiii simt că, dacă au pierdut un părinte (prin divorţul de celălalt părinte), l-ar putea pierde şi pe celălalt. De asemenea se învinovăţesc pentru plecarea părintelui, se simt nedoriţi şi, deci, în nesiguranţă.  Ostilitate între părinţi – certurile şi tensiunea dintre părinţi îi pot face pe copii să se simtă vinovaţi, furioşi şi singuri. În încercarea de a determina copilul să ia partea unui părinte sau să se întoarcă împotriva celuilalt, copilul este plasat în mijlocul conflictului dintre părinţi, aspect ce creează confuzie în mintea copilului. În literatura de specialitate se face referire la suferinţa produsă de divorţ asupra copiilor şi se aduc în discuţie aşa-numitele faze ale durerii (Hooper, 2005; Whiteman, 2001): 1. Faza iniţială  Şocul (la durerea veştii separării) – se poate manifesta prin izbucnirea în lacrimi urmată de dorinţa imediată de a se întoarce la joacă; ţipete; uimire, neînţelegere şi, cel mai adesea, retragere; lipsa dorinţei de a comunica, de a plânge sau a manifesta orice emoţie (Hooper, 2005).  Negarea (refuzul de a crede) – copiii nu sunt pregătiţi să primească vestea şi au senzaţia că întreaga lor lume se prăbuşeşte. Copilul care află pentru prima dată că părinţii săi vor divorţa intră într-o situaţie de şoc care-i anihiliează pentru moment durerea pe care o simte. Negarea poate fi vazută ca o reacţie firească. Faza de negare are rolul de a pregăti calea acceptării noii situaţii (Whiteman,

97

2001). Negarea constituie o încercare din partea copilului de a se convinge pe sine că divorţul nu se produce la modul real şi că problema va dispărea pur şi simplu. Chiar dacă majoritatea copiilor înţeleg ce li se explică legat de separare, vor continua să-şi spună sieşi dar şi prietenilor ca părintele a plecat cu treburi legate de locul de muncă (Hooper, 2005).  Furia (faţă de cei consideraţi responsabili) – odată ce realizează că divorţul se va produce/ s-a produs, apare frica şi anxietatea. Modul în care majoritatea copiilor gestionează aceste sentimente este furia (Whiteman, 2001). Din nou, folosesc această modalitate pentru a se proteja de realitatea situaţiei pe care o trăiesc. 2. Faza secundară (în această fază copiii devin extrem de frustraţi pentru că îşi dau seama că nu pot schimba în niciun fel situaţia maritală a părinţilor)  Anxietatea (de a nu fi abandonat de ceilalţi membri ai familiei)  Învinovăţirea (că ei au cauzat despărţirea)  Negocierea (unor schimbări ca familia să se reunească) – copiii o folosesc pentru a gestiona suferinţa şi a face situaţia mai uşor de acceptat. Deseori, acţiunile copilului sunt îndreptate către încercarea de a-i determina pe părinţi să se împace.  Depresia (tristeaţea în legătură cu pierderea) – este o stare firească, rezultat al schimbărilor produse şi suferinţei pricinuite de acestea. Unii ar fi de părere că această stare constituie o etapă firească în procesul de vindecare a copilului. Depresia se instalează odată ce copilul a acceptat situaţia, acest lucru însemnând că a depăşit faza de negare, a acceptat că nu poate schimba comportamentul sau sentimentele părinţilor săi. Depresia se poate manifesta prin retragere sau tristeţe profundă. 3. Faza acceptării – în această fază mecanismele defensive ale copilului acţionează în sfera normală. Copilul este conştient şi acceptă pierderile suferite. Semnele acceptării ar putea fi recăpătarea încrederii în sine, recuperarea rezultatelor şcolare, recăpătarea capacităţii de a se concentra, de a spera din nou şi de a stabili noi relaţii de prietenie. Identificaţi şi argumentaţi modalităţi de acţiune ale părinţilor specifice fiecărei etape mai sus descrise, pentru a facilita procesul de „vindecare” a copilului în urma divorţului. Consecinţele divorţului părinţilor asupra copiilor se pot analiza din perspectivă temporală. Pe termen scurt şi mediu, consecinţele vizează capacitatea copiilor de face faţă crizei iscate de divorţ în viaţa familiei şi a se adapta noii situaţii familiale, iar pe termen lung, consecinţele se referă la modul în care copiii, viitori adulţi reuşesc să construiască, să menţină şi să-şi asume relaţii maritale stabile, ori să dobândească un statut socio-economic dorit. Vom

98

analiza, mai degrabă acele aspecte care ţin de consecinţele pe termen scurt şi mediu. Astfel, cele mai frecvente efecte înregistrate la nivelul copiilor vizează: tulburări de comportament, comportamente demonstrative (în cazul băieţilor), probleme de natură emoţională (în cazul fetelor), probleme de natură educaţională, dificultăţi de relaţionare cu familia, şcoala, grupul de covârstnici. Adina Băran-Pescaru (2004, pp. 112–116) realizează o analiză a consecinţelor divorţului asupra copiilor diferenţiată în funcţie de vârsta copiilor. Redăm, în sinteză, descrierea autoarei:  Perioada de la 0 la 2 ani  iritabilitate sau hiperactivitate;       

dificultăţi de somn; visul devine coşmar; plânge; refuză mâncarea; tulburări digestive; este mohorât şi indiferent; începe să imite tonul trist sau dur al vocii altora. Identificaţi o serie de modalităţi prin care părinţii pot interveni astfel încât să diminueze/ prevină efectele traumatizante ale divorţului asupra copiilor aflaţi în această perioadă de vârstă.

 Perioada de la 3 la 5 ani  teama de abandon sau separare;  teama de a sta singur;  teama că părinţii nu-l mai iubesc pentru că nu se mai iubesc unul pe celălalt;  reîntoarcerea la un comportament din stadiile anterioare de dezvoltare cum ar fi        

suptul degetului; fabulează pe tema împăcării părinţilor; continuă să-i includă pe ambii părinţi în jocurile de-a familia; se comportă din ce în ce mai rău; poate fi agresiv cu jucăriile; poate fi agresiv faţă de părintele cu care locuieşte; se învinovăţeşte pentru despărţirea părinţilor; are nevoie de sprijin, atenţie parentală; îi scade abilitatea de a învăţa sau de a-şi aminti;

   

are dificultăţi de centrare în sarcină; este preocupat; poate avea probleme de identitate sexuală dacă părintele de acelaşi sex este absent; posibilă retragere.

99

Identificaţi o serie de modalităţi prin care părinţii pe de-o parte, şi profesorul pentru învăţământ preşcolar, pe de alta, pot interveni astfel încât să diminueze/ prevină efectele traumatizante ale divorţului asupra copiilor aflaţi în această perioadă de vârstă.  Perioada de la 6 la 8 ani  există dificultăţi de identificare sexuală dacă lipseşte contactul cu părintele de acelaşi sex;  îl poate idealiza pe părintele absent;  adesea este mai agresiv şi mai furios cu mama dacă aceasta este părintele care îl are în custodie;  se simte trădat de părinţi;  are coşmaruri violente;  izbucneşte în lacrimi fără motiv;  reapare anxietatea separării;  teama de “ce ne vom face de aici înainte” poate determina un comportament dezorganizat din partea copilului;  nu poate uza de fabulaţie pentru a nega aşa cum fac preşcolarii, dar nu este nici      

încă suficient de matur pentru a percepe necazul; este uşor de distras, are dificultăţi la învăţat sau la orice altceva; simte că părintele are un rol activ şi deliberat în despărţire; se simte neiubit şi construieşte poveşti despre părintele absent; se poate plânge de dureri de stomac sau de cap; pretinde că totul e în regulă, neagă orice disconfort sau tristeţe; poate dezvolta pe termen lung comportamente inacceptabile cum ar fi: minciuna, furtul sau agresiunea;

 solicită din ce în ce mai multe pentru a compensa pierderea suferită;  poate încerca să-i găsească mamei un nou partener;  are o dorinţă puternică de a-şi reuni părinţii. Identificaţi o serie de modalităţi prin care părinţii pe de-o parte, şi profesorul pentru învăţământ primar, pe de alta, pot interveni astfel încât să diminueze/ prevină efectele traumatizante ale divorţului asupra copiilor aflaţi în această perioadă de vârstă.  Perioada de la 9 la 12 ani  loial ambilor părinţi;  extrem de furios, foarte expresiv;  uzează de furie pentru a se apăra de durere, depresie şi şoc;

100

 este începutul pubertăţii şi este uneori dificil mai ales când nu este disponibil părintele de acelaşi sex;  vede cum părinţii încalcă regulile pe care el şi le-a însuşit chiar de la ei;  încearcă să se răzbune pe cel pe care-l crede responsabil pentru divorţ;  are comportamente manipulatoare, “inventând” inclusiv “jocuri” între părinţi;  îi este ruşine de ceea ce se întâmplă familiei sale;  are încredere în cei de vârsta sa, considerând importantă opinia acestora;  este derutat încercând să înţeleagă cine este el şi unde îi este locul;  poate adesea să se “ascundă” după comportamente negative;  când părinţii se află în conflict, are în mod frecvent dureri de cap sau de stomac;  adesea îi ia partea numai unuia dintre părinţi. Identificaţi o serie de modalităţi prin care părinţii pe de-o parte, şi profesorul pentru învăţământ preşcolar, pe de alta, pot interveni astfel încât să diminueze/ prevină efectele traumatizante ale divorţului asupra copiilor aflaţi în această perioadă de vârstă.  Perioada de la 13 la 18 ani  furia pe părinţii care divorţează se poate întoarce asupra oamenilor sau lucrurilor;  relaţia cu părinţii poate deveni mai distantă pentru că el este mai independent;  îl blamează pe părintele pe care îl consideră responsabil pentru divorţ;  îi critică pe părinţi şi-şi promite să nu facă aceleaşi greşeli;  este reponsabil faţă de copiii mai mici;  are probleme în a se decide de partea cărui părinte să fie;  pare mai matur decât cei de vârsta sa;  poate alege să evite conflictul din familie părăsind-o fie fizic, fie emoţional;  prezintă un mare risc de suicid;  poate deveni izolat şi depresiv;  se poate “refugia” în alcool, droguri sau relaţii intime nepotrivite pentru a scăpa de durere;  poate lua decizii care să-i modifice viaţa total fie pozitiv, fie negativ;  se poate implica în activităţi neconforme vârstei sale, asumându-şi mai mult decât poate realiza;  se poate întoarce la comportamente copilăreşti, devenind din nou dependent;  adesea nu este sigur unde să meargă, atunci când “merge acasă” în vizită (mai ales în cazul copiilor care s-au mutat);  are dificultăţi în a-şi vedea părintele cu un alt partener;  explorând problemele sexuale proprii, i se pare greu să-şi vadă părinţii exprimându-şi afecţiunea faţă de noii parteneri;

101

 îşi poate pune probleme în legătura cu abilitatea sa de a construi o relaţie cu cineva atunci când proprii părinţi eşuează;  se poate simţi uşurat dacă permanentul conflict a încetat odată cu separarea părinţilor, mai ales în cazul în care a fost implicată şi violenţa. Identificaţi o serie de modalităţi prin care părinţii pot interveni astfel încât să diminueze/ prevină efectele traumatizante ale divorţului asupra adolescenţilor. Şi în cazul copiilor se poate vorbi de existenţa unor factori care influenţează comportamentul şi rezultatele pe termen lung ale copiilor în urma divorţului părinţilor. Printre aceştia se numără:  măsura în care părinţii sunt capabili să separe conflictul marital de rolurile parentale;  schimbările survenite în relaţiile părinţi – copii;  măsura în care copilul poate dezvolta o relaţie de nonrespingere faţă de părintele necustodial;  caracteristicile şi personalitatea copiilor;  suportul social;  sexul şi vârsta copiilor;  absenţa furiei şi depresiei continue. Daţi exemple de situaţii în care aceşti factori îşi manifestă influenţa în dezvoltarea copiilor în urma divorţului. 6.3.3. Modalităţi de gestionare a crizei produse de divorţ asupra familiei Specialiştii în consilierea familiei sunt de părere că există în vocabularul părinţilor o serie de remarci care au efecte negative asupra copiilor şi care, deci, ar trebui evitate (BăranPescaru, 2004, p. 119):  Dacă nu te porţi cum trebuie, te trimit să locuieşti cu tatăl/ mama ta!      

Eşti leneş/ încăpăţânat/ nervos exact ca tatăl tău/ mama ta! Aş putea să mă descurc mai bine singur! Dacă nu ai fi fost aici, aş fi putut ... Uneori mă gândesc că ar fi fost mai bine să plec eu. Mama ta/ tatăl tău te-a pus să faci afirmaţia asta. Mama ta/ tatăl tău nu ne iubeşte pe nici unul dintre noi, altfel nu ne-ar fi părăsit.

 Dacă te-ar fi iubit, ţi-ar fi trimis pensia alimentară la timp.  Dacă mai întârzie 5 minute, nu te mai las să mergi cu el/ ea.  Cu cine ai prefera să fii, cu mama sau cu tata?

102

 Într-o zi mă vei părăsi şi tu exact ca mama/ tatăl tău. Promite-mi că nu mă vei părăsi niciodată.  Eşti tot ce am. Eşti singura persoană pe care mă pot baza. Identificaţi şi argumentaţi efectele negative pe care aceste remarci le au asupra copiilor.

Exemplu  Cu cine ai prefera să fii, cu mama sau cu tata? – forţează copilul să ia partea unui părinte sau să se întoarcă împotriva celuilalt, aspect ce creează confuzie în mintea copilului şi determină apariţia sentimentelor de vinovăţie pentru că-şi iubeşte şi celălalt părinte.

De asemenea, există o serie de recomandări pentru părinţii divorţaţi astfel încât să minimizeze efectul traumatic al divorţului asupra copiilor lor:  să manifeste respect faţă de fostul soţ/ fosta soţie şi grijă faţă de copil/ copii;  vizitele să fie considerate aspecte normale ale noului program al copilului;  să nu se refuze comunicarea cu fostul partener (să nu fie folosit copilul ca mesager între cei doi părinţi, sau ca „spion” pentru unul dintre părinţi);  să nu se încerce destrămarea relaţiei copilului cu fostul partener (culpabilizarea copilului că-şi petrece timpul cu părintele nonrezident, sau pentru că celălalt rămâne singur acasă în timpul vizitelor, utilizarea vizitării părintelui nonrezident ca pedeapsă sau recopensă);  să nu se transfere furia faţă de fostul partener asupra relaţiei pe care acesta o are cu copilul;  să nu se răsfeţe copilul sau să se încerce „mituirea” sau „cumpărarea” dragostei ori loialităţii acestuia cu cadouri diverse (să nu se permită copilului şantajarea părinţilor);  să se păstreze acelaşi nivel de expectanţe şi exigenţă faţă de comportamentul şi reuşita copilului de către ambii părinţi (situaţia în care un părinte este autoritar şi exigent, iar celălalt se transformă în „amicul” copilului);  ambii părinţi să creeze copilului un climat dominat de stabilitate, siguranţă, corectitudine, încurajare, onestitate, sprijin, încredere. Rezumat Divorţul este o realitate a lumii în care traim, realitate în spatele căreia există, adeseori, adevărate drame. Soţii găsesc în divorţ o soluţie pentru criza vieţii de cuplu, uneori fără a conştientiza că această decizie poate să adâncească şi să multiplice problemele atât la nivelul partenerilor, dar mai ales la nivelul 103

copiilor. Copiii sunt cei care resimt cel mai acut durerea divorţului părinţilor. Studii efectuate în întrega lume atestă faptul că divorţul are consecinţe dramatice penrtu copii, la nivelul sănătăţii psihice, educaţiei, stabilităţii maritale, relaţionarii sociale. Există, totuşi o serie de modalităţi de acţiune pe care partenerii de cuplu, părinţi le au la îndemână pentru a diminua efectul traumatizant al separării prin divorţ. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Analizaţi studiul de caz de mai jos şi răspundeţi cerinţelor descrise la final: Scrisoare de la Sarah Numele meu este Sarah. Am 18 ani şi sunt în ultimul an la liceu. Părinţii mei sunt divorţaţi aproape de când mă ştiu. Au divorţat pentru prima dată când eram foarte mică, s-au recăsătorit când aveam cinci ani şi au divorţat din nou după numai trei luni. O vreme mă duceam la tata la fiecare două weekenduri. Părinţii mei nu s-au înţeles niciodată unul cu celălalt. De fiecare dată când mă duceam la tata, mama îmi dădea diverse facturi, de la doctor, pentru rechizite şcolare, pentru haine, să i le dau tatei. Cât am fost mică, acest lucru nu a contat pentru mine. Dar, pe măsură ce am crescut, a început să mă deranjeze. Am încetat să-l mai văd pe tata în weekend, deoarece căzuse în patima alcoolului. Când am mai crescut, mi-am dat seama că aveam nevoie de figura tatălui în viaţa mea, aşa că, alcoolul nu a mai contat aşa de mult. Dar, de fiecare dată când mergeam să-l văd, întâlnirea eşua întrucât aveam întotdeauna în buzunarul de la spate câte o factură împreună cu un mesaj de la mama că are nevoie de bani pentru a achita factura respectivă. Nu m-a deranjat niciodată. Îi dădeam factura şi mesajul mamei, până când mi-am dat seama că facturile şi mesajele erau uneori singurul motiv pentru care mă duceam să-l văd. Au fost momente în care plângeam şi-i spuneam mamei că nu vreau să merg să-l văd. Dar, mă obliga să merg pentru că avea nevoie de bani, ori avea nevoie să-i transmită ceva important. Nu mi-am dat seama ce impact avea asupra mea decât recent. Am avut multe probleme în viaţă şi am fost arestată pentru furt. Tata a venit, mi-a plătit cauţiunea şi m-a scos din închisoare la 4 dimineaţa. Atunci am realizat că va fi întotdeauna lângă mine. Am realizat cât de mult o dispreţuiam pe mama că mă pusese la mijloc şi mă transformase într-un mijloc de comunicare între ea şi tata. Am simţit că era vina ei că uram atât de mult să merg în vizită la tata. În sfârşit am pus piciorul în prag şi am refuzat să-i mai duc facturi şi mesaje tatei şi i-am spus mamei că, dacă are ceva de transmis, s-o facă singură. Nici până astăzi părinţii mei nu pot avea o discuţie civilizată.

104

Săptămâna trecută mi-a spus sa-i transmit ceva, dar am refuzat spunându-i că e problema ei nu a mea. Prin urmare ne-am certat şi nu am vorbit două zile. Cred că nici mama şi nici tata nu realizează ce efect a avut asupra mea faptul că ei nu s-au putut înţelege. Am ajuns în situaţia în care nu mai suport să stau în aceeaşi cameră cu ei împreună. Pur şi simplu se urăsc unul pe altul. Visez că, odată, ai mei vor sta la aceeaşi masă servind cina şi purtând o conversaţie normală şi fericită. Sursa: http://www.sirigottlieb.com/uploads/3/0/8/9/3089554/letter_from_sarah.pdf Sarcini de lucru: 1. Descrieţi consecinţele divorţului părinţilor lui Sarah asupra ei dar şi asupra părinţilor acesteia. 2. Identificaţi şi argumentaţi erorile de comportament pe care le comit părinţii lui Sarah în relaţia lor dar şi în relaţia cu fiica lor. 3. Identificaţi un set de acţiuni prin care dorinţa lui Sarah să poată deveni realitate. Indicaţii pentru rezolvarea sarcinilor: Pentru rezolvarea acestor sarcini este indicat a se reciti aspectele referitoare la: efectele divorţului asupra părinţilor şi copiilor; modalităţile de acţiune pentru depăşirea crizei produse de divorţ.

Bibliografie: 1. Băran-Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti: Ed. Aramis 2. Decsei-Radu, A. (2011). Familia ca factor de risc în dezvoltarea copilului, în Bonchiş, E. (coord.). Familia şi rolul ei în educarea copilului. Iaşi: Polirom 3. Hooper, A. (2005). Getting your children trugh divorce: a parent’s guide to separation. Great Britain: Robson Books. 4. Marano, H. (1997). Rescuing marriages before they begin. New York Times 5. Whiteman, T., A. (2001). Your kids and Divorce: Helping them grow beyond the hurt. USA: Baker Bock House Company.

105

Unitatea de învăţare 7. Familia ca unitate educativă şi pregătirea pentru viaţa de familie Cuprins 7.1. Introducere 7.2. Competenţele unităţii de învăţare 7.3. Structura tematică: 7.3.1. De la cuplu la părinţi. Tranziţia spre parentalitate 7.3.2. Teoria ataşamentului – semnificaţie în dezvoltarea emoţională a copiilor şi în dezvoltarea relaţiilor sociale din afara familiei 7.3.3. Stiluri educative ale familiilor contemporane şi implicaţii psihopedagogice 7.4. Rezumat 7.5. Test de evaluare 7.6. Tema de control nr. 2 7.7. Bibliografie 7.1. Introducere Această unitate de învăţare explorează transformările care se produc la nivelul cuplului în momentul în care apar descendenţii şi identifică principalele caracteristici ale parentalităţii. De asemenea, sunt analizate implicaţiile modului în care se produce ataşamentul în copilăria timpurie asupra evoluţiei ulterioare a copilului. Sunt evaluate şi implicaţiile psiho-educaţionale ale practicilor parentale adoptate de părinţi în creşterea, disciplinarea şi educarea propriilor părinţi. Studenţii vor avea ocazia să conştientizeze propriile erori sau erorile părinţilor lor în educarea copiilor. 7.2. Competenţele unităţii de învăţare  identificarea modificărilor care apar la nivelul cuplului (roluri, relaţii) odată cu apariţia copiilor;  interpretarea rolului ataşamentului copilului faţă de mamă (persoana care îl îngrijeşte) în dezvoltarea sa emoţională şi în dezvoltarea relaţiilor sale sociale din afara familiei;  evaluarea implicaţiilor psihopedagogice şi sociale ale practicării unor stiluri parentale diverse;

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

106

7.3.1. De la cuplu la părinţi. Tranziţia spre parentalitate În existenţa majorităţii adulţilor, un moment deosebit de important şi cu un impact major asupra vieţii cuplului este acela în care ei devin părinţi. Conceptul de parentalitate îşi are originea în latinescul parere, care semnifică a da naştere, a dezvolta sau a educa. În consecinţă termenul de parentalitate se referă mai degrabă la activitatea şi procesul dezvoltării şi educării, decât la persoana, care desfăşoară această activitate, în speţă părintele. Reflectă un proces, o activitate si o interacţiune realizate de adulţi cu copii, însă nu neapărat propriii lor copii (Hoghughi şi Long, 2004). Parentalitatea este o noţiune cu o sferă largă de cuprindere, cu un nivel de generalitate mai ridicat decât noţiunile de maternitate şi paternitate pe care le subordonează. Ea desemnează rolurile sociale ale părinţilor, responsabilităţile şi drepturile lor indiferent de sex, în raport cu propriii copii. A. S. Rossi, 1968 (apud Turliuc, 2004) precizează patru caracteristici ale parentalităţii: 1. Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite de a exercita acest rol sunt foarte mari în special asupra femeilor; 2. În condiţiile dezvoltării mijloacelor contraceptive şi a însămânţării artificiale, parentalitatea a devenit o chestiune voluntară, ea poate să apară ca o consecinţă a unui act sexual întâmplător, neprotejat care a fost realizat din alte motive. În consecinţă, există un număr mare de căsătorii care apar ca efect al sarcinilor nedorite; 3. Statutul parenteral este irevocabil. Din momentul în care dobândim acest statut, acesta este obţinut pe viaţă. Statutul de părinte nu-şi încetează existenţa nici după divorţul soţilor; 4. Spre deosebire de alte roluri sociale, rolul parental este extrem de slab definit. Indivizii sunt foarte slab pregătiţi pentru a-şi asuma rolul de părinte. Cel mai adesea pregătirea pentru rolurile parentale este formală şi sporadică, iar principiile care guvernează interacţiunile dezirabile părinte – copil şi conduita a ceea ce înseamnă un „bun părinte” sunt vag definite. Argumentaţi, cu exemple concrete, caracteristicile parentalităţii.

Experienţa parentalităţii transformă indivizii, mai ales inconştient, susţine teoria de dezvoltare social-cognitivă, reprezentată de autori precum Newberger (1980). Rolul parental afectează identitatea personală si sensul existenţial fundamental, influenţând astfel întreg cursul vieţii indivizilor. Listaţi şi argumentaţi transformările care se produc la nivelul vieţii partenerilor de cuplu odată cu trecerea la statutul de părinţi.

107

Teoria de dezvoltare social-cognitivă (Newberger, 1980) menţionează patru niveluri de construcţie a constiinţei parentale:  Nivelul 1 – orientarea egoistă: părintele înţelege copilul ca fiind proiecţia experienţei sale proprii, iar rolul parental se organizează numai în jurul dorinţelor şi nevoilor parentale.  Nivelul 2 – orientarea convenţională: copilăria este înţeleasă ca fiind derivată din exterior, din tradiţie, cultură, definiţiile autorităţii si explicaţiile acceptabile din punct de vedere social. La acest nivel rolul parental se organizează în jurul relaţiei cu conceptul definit din punct de vedere social al practicilor si responsabilităţilor corecte.  Nivelul 3 – orientarea subiectiv-individualistă: copilul este privit ca individ unic, care este înţeles mai degrabă prin relaţia părinte-copil decât prin definiţii externe ale copilăriei. Rolul parental se concentrează mai degrabă asupra identificării nevoilor copilului decât pe îndeplinirea obligaţiilor şi aşteptărilor predeterminate.  Nivelul 4 – orientarea către proces: este cel mai înalt nivel al constiinţei parentale, în cadrul căruia părintele priveşte copilul ca pe un sistem psihologic complex şi dinamic. Newberger subliniază că părintele, asemenea copilului, creşte în ceea ce priveşte rolul său şi recunoaşte că relaţia şi rolul sunt stabilite nu numai prin îndeplinirea nevoilor copilului, ci mai ales prin căutarea unor modalităţi de a echilibra propriile sale nevoi, pentru ca toate nevoile să poată fi îndeplinite în mod responsabil. 7.3.2. Teoria ataşamentului – semnificaţie în dezvoltarea emoţională a copiilor şi în dezvoltarea relaţiilor sociale din afara familiei Teoria ataşamentului, iniţiată de clinicianul psihanalist John Bowlby, consideră că experienţele timpurii din copilărie au un puternic impact asupra modului de relaţionare a viitorului adult. Ataşamentul îmbracă forma primei relaţii stabile de iubire pe care o stabileşte bebeluşul. Bowlby susţine că abilitatea de a se ataşa este înnăscută, însă forma pe care aceasta o ia depinde de relaţia pe care copilul o are cu „persoana de îngrijire primară”, cel mai adesea mama (apud Pines, 2011). Abilitatea, disponibilitatea, sensibilitatea şi accesibilitatea mamei (persoanei care îngrijeşte copilul) creionează experienţe relaţionale diferite pentru copil, experienţe ce vor fi internalizate în modele mintale ale sinelui şi ale celuilalt. Aceste „modele de lucru internalizate” determină felul în care sentimentul de sine al copilului şi sentimentul faţă de alţii evoluează şi sunt generalizate ulterior în alte relaţii (idem). Principalele premise ale teoriei ataşamentului sunt următoarele: - relaţiile adulţilor sunt ghidate de modele de lucru interne construite pe baza experienţelor -

relaţionale timpurii din copilărie; aceste modele determină convingerile indivizilor că sunt sau nu demni de iubire şi că pot avea încredere sau nu în alţii pentru a oferi afecţiune şi sprijin;

108

modele influenţează tipurile de interacţiuni sociale pe care le au indivizii şi felul în care interpretează aceste interacţiuni (idem). Când persoana de referinţă (persoana care îngrijeşte copilul şi cu care acesta are o relaţie afectivă preferenţială şi durabilă) este constantă, stabilă, demnă de încredere, receptivă la nevoile copilului, acesta dezvoltă un sentiment de siguranţă, confort şi securitate, iar ca adult, se va simţi confortabil şi satisfăcut în cadrul relaţiilor sociale pe care le va dezvolta. Dimpotrivă, dacă persoana de referinţă nu este consecventă, stabilă şi demnă de încredere şi dacă bebeluşul este respins sau abandonat, atunci el îşi va dezvolta un comportament adult anxios şi ambivalent în interacţiunile sociale, sau va încerca să evite total riscurile sau -

pericolele implicate de relaţiile interpersonale. Şi totuşi, studiile longitudinale au demonstrat că formarea ataşamentului uman nu este strict dependentă de ataşamentul timpuriu, ci intervin şi alţi factori. Identificaţi şi alţi factori care contribuie la formarea ataşamentului uman.

Ainsworth şi colaboratorii săi (apud Roman, 2011) au propus o modalitate empirică de a studia securitatea ataşamentului, urmărind modul în care copiii dobândesc sentimentul de securitate din relaţiile interpersonale. Exemple Procedura experimentală propusă de autori – Strange situation – „situaţia străină” presupune expunerea copilului la un stres progresiv pentru a evidenţia reacţiile sale emoţionale dar şi modul de relaţionare cu persoana de referinţă. Aceste episoade stresante declanşează comportamentul de ataşament şi reflectă modul în care adultul îi apare copilului ca sursă de securitate (Roman, 2011). Experimentul a cuprins mai multe faze, astfel: 1. copilul şi mama se află într-o încăpere nefamiliară, plină cu jucării; 2. intră un adult străin care, după câteva minute, se implică în jocul copilului; 3. mama iese discret din cameră, iar copilul rămâne cu persoana străină; 4. mama se întoarce, începe să se joace cu copilul, iar persoana străină iese; 5. copilul este lăsat singur, mama iese din cameră; 6. se întoarce persoana străină; 7. revine mama, persoana străină iese. Experimentatorii au studiat modul în care copiii între 12 şi 18 luni se raportează la mamă atunci când intră persoana străină, când mama pleacă şi când aceasta revine. Ainsworth şi colaboratorii săi au identificat trei tipare de ataşament: ataşamentul securizant, ataşamentul anxios evitant şi cel anxios rezistent. La acestea, Main şi Solomon (1968, apud Roman, 2011) au adăugat o a patra categorie, ataşamentul dezorganizat sau

109

dezorientat. Prezentăm în continuare, după autoarea Daniela Roman (2011, pp. 85 – 86) caracteristicile acestor tipuri: a. Copilul cu ataşament bazat pe securitate sau cu ataşament sigur, securizant: 60% dintre copii se încadrează în această categorie. Acest tip de ataşament se întemeiază pe considerarea adultului ca bază de explorare a mediului. Pornind de la acesată bază securizantă, la care poate întoarce dacă se întâmplă ceva negativ, copilul se angajează în explorarea mediului. Este evidentă căutarea inetracţiunii cu mama când aceasta se întoarce în cameră. În plus, reîntâlnirea mamei după absenţa sa duce la reacţii pozitive: consolările mamei pentru absenţă sau îndemnurile de acceptare a străinului au succes. b. Copilul cu ataşament bazat pe insecuritate sau cu ataşament anxios, evitant: 20% dintre copii se încadrează în această categorie. Elementele specifice acestui tip de ataşament sunt următoarele: explorare independentă a mediului (copilul se rupe uşor de părinte, se ataşează de străini, nu are probleme când e părăsit de persoana familiară); evitarea contactului cu mama (mai ales când aceasta revine, copilul o ignoră sau o evită); în schimb, nu opune rezistenţă la iniţiativele de apropiere ale mamei, deşi nu iniţiază el legătura. Mama şi străinul sunt trataţi la fel. c. Copilul cu ataşament bazat pe insecuritate sau cu ataşament anxios, rezistent, ambivalent. Acest tip de ataşament se caracterizează prin explorare redusă a mediului din partea copilului şi teama de obiecte şi situaţii noi. Copilul este vădit afectat de absenţa mamei şi nu reuşeşte să se liniştească la revenirea ei. Explicaţia este aceea că, deşi nu-şi ignoră mama atunci când ea revine, copilul o „pedepseşte” atunci când aceasta caută contactul, pentru faptul că l-a părăsit. Astfel, regăsirea mamei poate declanşa reacţii de supărare. Apar în comportamentul copilului manifestări paradoxale. Copilul poate căuta sau evita contactul cu mama, în funcţie de starea de moment, iar în următorul moment poate adopta o atitudine contrară. În plus, se opune încercărilor persoanelor străine de a se apropia de el. d. Copilul dezorganizat sau cu ataşament dezorganizat (dezorientat). Acest tip de ataşament se exprimă prin derută extremă în faţa situaţiei, comportamente generate de teamă, derută în reacţii, o gamă largă de comportamente dezorganizate. Se poate constata lipsa unei relaţii cu mama în condiţii de stres, indiferenţă faţă de mamă. Autorii consideră că în această categorie se încadrează mai degrabă copiii maltrataţi, abuzaţi fizic sau cu alte probleme clinice. Ataşamentul timpuriu din copilărie, securizant sau insecurizant, are implicaţii majore în configurarea personalităţii şi comportamentului individului în toate etapele sale de evoluţie. 7.3.3. Stiluri educative ale familiilor contemporane şi implicaţii psihopedagogice Venirea pe lume a copilului aduce o perioadă de transformări inerente care se vor resimţi atât în plan conjugal, cât şi în planul relaţiei triunghiulare dintre mamă, tată şi copil

110

(Roman, 2011). Asumarea responsabilităţii parentale presupune ca cei doi părinţi să aibă capacitatea de a se centra pe copil şi pe nevoile specifice ale acestuia în diferitele sale etape de vârstă, să-i ofere afecţiune şi acceptare necondiţionată, suport şi încurajare, să fie dispuşi să abordeze acest rol într-o manieră reflexivă, construindu-şi şi reconstruindu-şi rolul de părinte reflectând asupra experienţelor personale. Exercitarea rolului parental prilejuieşte experienţe de învăţare pentru părinţi, este un proces care se desfăşoară pe tot parcursul vieţii, este un proces de dezvoltare personală şi maturizare a indivizilor. În exercitarea rolului parental fiecare individ are modul său personal de a fi şi de a acţiona, care tinde să capete stabilitate şi care funcţionează ca un indicator al competenţei sale dar şi al valorilor pe care le promovează în această activitate. Realitatea demonstrează că nu toţi părinţii sunt la fel: „unii sunt calzi, relaxaţi, interesaţi de îngrijirea copilului, alţii sunt reci, indiferenţi şi tensionaţi; unii exercită un control intens, alţii sunt indulgenţi; unii se centrează pe copil, implicându-se mai mult în viaţa acestuia, alţii se centrează pe propria persoană, fiind mai preocupaţi de propriile interese şi activităţi” (Atkinson et al., 2002, apud Roman, 2011). Stilul parental este o expresie utilizată în sens relaţional: ea vizează natura şi caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ, fiind adesea înlocuită cu termeni precum atmosferă familială, climat educativ (familial), tehnici de influenţă (Stănciulescu, 2002). Stilul parental este definit ca pattern general de creştere a copiilor adoptat de un părinte, constituit prin combinaţia a doi factori: căldura şi controlul oferite copilului. În acest sens, cea mai cunoscută clasificare a stilurilor parentale aparţine Dianei Baumrind (1971, 1989, 1991, apud Roman, 2011). Prima dimensiune în funcţie de care se definesc stilurile parentale, căldura părintească este numită şi acceptare, receptivitate şi se referă la gradul de centrare pe copil, gradul de susţinere, suport afectiv şi încurajare, la capacitatea de a fi apropiat de copil, de a fi atent la nevoile sale şi de a-i arăta acest lucru. Un nivel scăzut al acestei dimensiuni este specific părinţilor centraţi pe propria persoană, care resping copilul şi manifestă ostilitate şi neacceptare. Cea de-a doua dimensiune, controlul parental, numit şi exigenţă vizează comportamentele de disciplină impuse copilului, limitele şi constrângerile impuse activităţii copilului. Controlul se reflectă în monitorizarea permanentă a activităţii copiilor, pentru ca aceştia să acţioneze conform regulilor, în stabilirea limitelor într-un mod consistent şi emoţional neutru, potrivit asteptărilor adecvate vârstei copilului. Disciplinarea constă în impunerea unui set de atitudini şi comportamente adecvate având ca scop facilitatrea adaptării la diferite situaţii si respectarea regulilor de convieţuire socială (Harwood, Miller şi Vasta, 2010, apud Roman, 2011).

111

Ridicat Control parental

Stil parental autoritar (control ferm în contextul unei relaţii reci si exigente)  Părinţii impun standarde extrem de severe comportamentului copilului, pe fondul unor ameninţări şi pedepse exagerate;  Disciplină punitivă cu multe reguli ce trebuie respectate strict, indiferent de nevoile reale ale copilului;  Transmit neîncredere în capacitatea copiilor de a se descurca singuri;  Copiii nu sunt ascultaţi atunci când vor să exprime un punct de vedere, ceea ce determină blocaje în luarea independentă a deciziilor;  Părinţii nu manifestă afecţiune, dimpotrivă, inspiră frică;  Tinerii crescuţi în acest stil deseori devin rebeli. Stilul este asociat cu următoarele efecte la nivelul copilului: lipsă de iniţiativă şi asumarea de responsabilităţi, lipsa de spontaneitate, stimă de sine şi un sentiment al propriei eficacităţi scăzute. Copiii pot manifesta comportamente extreme: fie sunt timizi şi inhibaţi, fie se manifetsă ca persoane rebele şi autoritare. Stil parental neimplicat/ neglijent (nivel scăzut de control în contextul unei relaţii reci si detasate)  Părinţii manifestă un nivel redus de încurajare şi susţinere a copilului, ajungând până la detaşare şi neimplicare emoţională;  Nu impun reguli copiilor, nu le acordă atenţie, susţinere sau sprijin;  Nu se implică în activităţile copiilor;  Sunt centraţi pe propria persoană, preocupaţi de activităţile şi nevoile proprii

Scăzut

Stilul este asociat cu rezultate negative, un atasament insecurizant, slabe competenţe sociale, delicvenţă

Scăzută

Stil parental exigent (control ferm în contextul unei relaţii calde şi favorabile)  

   

Părinţii manifestă sensibilitate şi îşi exprimă afecţiunea faţă de copil; Impun standarde foarte înalte de comportament, argumentând motivele pe care se întemeiază aceste aşteptări; Exprimă cerinţe realiste faţă de copil, comunicând şi fiind preocupaţi de nevoile lui; Impun respectarea disciplinei prin stabilirea unor reguli clare şi prin monitorizarea respectării lor; Sunt consecvenţi în propriul comportament; Ascultă copilul şi-i permit exprimarea opiniilor proprii şi participarea la luarea deciziilor în familie.

Stilul este asociat cu rezultate pozitive ale copilului: valori ridicate ale stimei de sine, dorinţa de afirmare, independenţă în gândire şi acţiune, motivaţie pentru învăţare ridicată, curiozitate.

Stil parental permisiv (nivel scăzut de control în contextul unei relaţii calde si favorabile)  Părinţii sunt centraţi pe copil, exprimând un grad ridicat de de acceptare, manifestat prin sensibilitate, afecţiune, toleranţă;  Copilul este ascultat şi încurajat să exprime opinii;  Părinţii evită confruntările directe cu problemele comportamentale ale copiilor, nu sunt fermi în comunicarea cu copiii;  Ignoră comportamentul nedecvat al copiilor şi intervin doar atunci când acţiunile au consecinţe grave;  Stabilesc puţine reguli şi nu manifestă consecvenţă în monitorizarea şi respectarea lor;  Cedează în faţa insistenţelor copiilor;  Acest stil produce dificultăţi de relaţionare. Stilul se asociază cu: încredere în sine scăzută, absenţă a repsonsabilităţii sociale, lipsă de perseverenţă în confruntarea cu sarcini dificile, imaturitate, dependenţă faţă de adulţi, impulsivitate.

Căldură părintească Fig. 1. Descrierea stilurilor parentale (prelucrare după Roman, 2011) 112

Ridicată

Combinând cele două variabile, controlul parental şi căldura, suportul părintesc, autoarea identifică patru modele de acţiune parentală: stil parental autoritar (control ferm în contextul unei relaţii reci şi exigente), stil parental exigent (control ferm în contextul unei relaţii calde şi favorabile), stil parental permisiv (nivel scăzut de control în contextul unei relaţii calde şi favorabile), stil parental neimplicat/ neglijent (nivel scăzut de control în contextul unei relaţii reci şi detaşate). Prezentăm, într-o prelucrare după Daniela Roman (2011), o descriere în sinteză a celor patru stiluri parentale (figura 1). De menţionat este faptul că stilurile parentale pure nu există în practică. Există doar stiluri parentale predominante, cu efecte asupra devenirii ulterioare a copilului. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că părinţii fac apel la stiluri parentale diferite în contexte diferite şi în funcţie de particularităţile copilului. 1. Realizaţi o analiză comparativă a celor patru stiluri parentale, utilizând setul de criterii de mai jos: Caracteristici

Efecte asupra dezvoltării intelectuale, socio-emoţionale şi

Caracteristici ale climatului familial

atitudinale a copilului Stilul parental autoritar Stilul parental exigent Stilul parental neimplicat Stilul parental permisiv 2. Elaboraţi câte un scenariu pentru a ilustra fiecare din cele patru stiluri parentale analizate, pornind de la aceeaşi situaţie: un copil care lipseşte de la scoală într-o vineri pentru că nu s-a simţit prea bine, iar acum are de recuperat orele pierdute. Până spre după amiază copilul se simte mai bine. Din câte se pare îi va lua cel puţin patru ore pentru a termina tot ceea ce are de făcut. Scopul este ca părinţii să îşi motiveze copilul să îşi termine temele cât mai repede posibil, şi asta fără prea multă gălăgie. Temele sunt pentru luni.

113

Rezumat Trecerea cuplului la stadiul de părinţi presupune explorarea unei noi dimensiuni a rolului partenerilor, şi anume cea parentală. Această nouă dimensiune aduce o serie de schimbări în viaţa de cuplu. În relaţia cu copilul, părinţii vin cu un bagaj de credinţe, dorinţe, intenţii, aşteptări, nevoi, transpuse într-o serie de practici de creşetere şi educare a copilului. Toate acestea îmbracă forma stilului parental pe care-l va adopta părintele, cu influenţe asupra relaţionării cu copilul, modului de educare şi disciplinare a copilului, naturii climatului afectiv din familie.

Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Comentati citatul următor, cu referire la stilurile parentale: Părinţii şi copiii sunt parteneri, iar relaţia educativă este bazată pe schimb şi reciprocitate. Părintele analizează diferitele opţiuni şi soluţii împreună cu copilul, făcând apel la raţionalitatea acestuia. El îşi asumă propriile greşeli – stimulând copilul să procedeze la fel – şi acceptă să înveţe din relaţia cu copilul. Acesta din urmă se transformă, astfel, în actor nu numai al propriei deveniri, dar şi al construcţiei continue a rolurilor parentale… (E. Stănciulescu, p. 97-98) 2. Identificaţi trei consecinţe negative (în raport cu formarea – dezvoltarea personalităţii) derivate din neconcordanţa influenţelor educative emise de familie cu cele emise de şcoală. Formulaţi căte un exemplu.

Temă de control nr. 2 1. Identificaţi şi argumentaţi transformările care se produc la nivelul vieţii partenerilor de cuplu odată cu trecerea la statutul de părinţi (cel puţin cinci modificări, identificate la cel puţin două niveluri). 2. Realizaţi o analiză comparativă a celor patru stiluri parentale, utilizând setul de criterii de mai jos: Caracteristici

Efecte asupra dezvoltării intelectuale, socio-emoţionale şi atitudinale a copilului

Stilul parental autoritar Stilul parental

114

Caracteristici ale climatului familial

exigent Stilul parental neimplicat Stilul parental permisiv Tema va fi transmisă profesorului prin încărcare pe platforma e-learning.

Bibliografie: 1. Băran-Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. Bucureşti: Editura Aramis. 2. Bunescu, Gh. Coord. (1997). Educaţia părinţilor – strategii si programe, Bucureşti: Editura Didactică ţi Pedagogică. 3. Dolean, I. Si Dolean, D.D. (2002). Meseria de părinte, Bucureşti: Editura Aramis. 4. Hoghughi, M., Long, N. (Eds.). (2004). Handbook of parenting theory and research for practice. London: Sage Publication. 5. McGraw, P. (2007). Familia mai presus de orice. Bucureşti: Ed. Curtea Veche 6.

7. 8. 9.

Newberger, C. M. (1980). The cognitive structure of parenthood: Designing a descriptive measure. În: R.L. Selman, R. Yando (Eds.), New directions for child development: Clinical developmental psychology, (Vol. 7, pp. 45-67). San Francisco: Jossey-Bass. Roman, D. (2011). Stiluri de parenting. În E. Bonchis (coord.). Familia si rolul ei în educarea copilului (pp. 65-89). Iaşi: Polirom Stănciulescu, E. (2002). Sociologia educaţiei familiale (vol. I). Iaşi: Polirom Telleri, F. (2003). Pedagogia familiei, traducere de Daniel Mara, Bucureşti: E.D.P.

115

Unitatea de învăţare 8. Modalităţi teoretice şi practice de sprijinire a familiei în creşterea şi educarea copiilor. Pedagogia familiei Cuprins 8.1. Introducere 8.2. Competenţele unităţii de învăţare 8.3. Structura tematică: 8.3.1. Fundamente teoretice privind educaţia părinţilor 8.3.2. Contexte de realizare a educaţiei parentale – politici şi practici în România 8.3.3. Parteneriatul educaţional – premisă a integrării sociale a copilului 8.4. Rezumat 8.5. Test de evaluare 8.6. Tema de control nr. 3 8.7. Bibliografie 8.1. Introducere Această unitate de învăţare aduce în discuţie necesitatea educaţiei parentale, ca formă a educaţiei permanente, necesitate specifică societăţii în care trăim. Spre deosebire de alte roluri sociale, rolul parental este extrem de slab definit. Indivizii sunt foarte slab pregătiţi pentru a-şi asuma rolul de părinte. Cel mai adesea pregătirea pentru rolurile parentale este formală şi sporadică, iar principiile care guvernează interacţiunile dezirabile părinte – copil şi conduita a ceea ce înseamnă un „bun părinte” sunt ambigue. De asemenea, unitatea de învăţare trece în revistă câteva dintre experienţele româneşti cu privire la educaţia parentală, la nivelul unor contexte variate (politici sociale, implicarea ONG-urilor în problema educaţiei parentale, parteneriatul şcoală – familie). 8.2. Competenţele unităţii de învăţare  argumentarea necesităţii educaţiei parentale în societatea actuală;  analiza diverselor contexte şi practici de realizare a educaţiei parentale  proiectarea unui curriculum destinat educaţiei părinţilor, pornind de la nevoile educaţionale ale părinţilor;  analiza şi interpretarea parteneriatului şcoală/ familie

116

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

8.3.1. Fundamente teoretice privind educaţia părinţilor În general, practicile parentale şi cunoştinţele în sfera creşterii şi educării copiilor provin din cultura, familia de origine şi experienţa de viaţă a părinţilor, în această manieră perpetuându-se atât aspectele pozitive cât şi cele negative de-a lungul mai multor generaţii. Comentaţi (găsind argumente pro sau contra) următoarea afirmaţie: „Părinţii nu sunt altceva decât nişte copii mari până când copiii lor îi târăsc în maturitate (de obicei cu mare agitaţie şi multe ţipete)” (S. Covey). Literatura de specialitate face distincţia între o serie de termeni ca implică acţiunea de educare în cadrul familiei; educaţia părinţilor, educaţie parentală, educaţie familială (Vrăşmaş, 2002). Astfel, autoarea citată oferă următoarele definiţii:  Educaţia părinţilor se referă la „susţinerea parentalităţii deja manifeste” (idem, p. 160), având deci un sens mai restrâns decât educaţia parentală.  Educaţia parentală se adresează părinţilor, dar şi viitorilor părinţi. Este o activitate de formare şi include orice tip de acţiune educativă de „informare, sensibilizare, învăţare, antrenare, clarificare referitoare la valori, atitudini şi practici parentale de educaţie” (idem, p. 161).  Educaţia familială are un sens mai larg şi vizează „construirea deprinderilor, valorilor şi normelor vieţii în comun în familie, avându-i în vedere pe toţi membrii familiei” (idem, p. 162). Într-o lucrare destinată educaţiei în familie a Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei (2006), autorii diferenţiază educaţia parentală de alte forme de intervenţie educativă, precum asistenţa educativă, orientarea părinţilor, terapia familială, precizând că educaţia parentală are următoarele caracteristici:  adresabilitate largă – se adresează tuturor categoriilor de părinţi şi viitori părinţi;  centrare pe sarcinile şi faptele educaţionale;  vizarea extinderii competenţelor şi formării abilităţilor educative ale părinţilor şi viitorilor părinţi, fără modificarea structurilor existente;  focalizarea pe prevenirea unor situaţii problematice sau de criză Aşadar, educaţia parentală (termen cu care vom opera în cadrul acestui curs) se defineşte ca orice „tentativă formală de creştere a conştiinţei parentale şi de utilizare a practicilor parentale, în vederea educării copiilor” (Lambs, apud Vrăşmaş, 2002). Acţiunile de educare a părinţilor şi a viitorilor părinţi sunt acţiuni de învăţare voluntară din partea

117

părinţilor şi vizează, pe de-o parte, exercitarea funcţiei educative, iar, pe de alta, dezvoltarea unor practici şi comportamente menite să optimizeze relaţiile intrafamiliale, modul de interacţionare şi comunicare în interiorul familiei; altfel spus, toate aceste acţiuni sunt menite a-i ajuta pe părinţi să identifice modalităţi concrete de acţiune care să maximizeze funcţionarea propriei familii. Realizaţi o analiză comparativă între conceptele de educaţia părinţilor, educaţie parentală, educaţie familială, pe baza unui set de croterii alese de dv. 8.3.2. Contexte de realizare a educaţiei parentale – politici şi practici în România La nivel european, importanţa educaţiei parentale a fost recunoscută prin diferite documente ale Uniunii Europene (Studiu UNICEF, Fundaţia Copiii Noştri, MECTS, 2011):  „Declaraţia de la Lisabona” (2005) arată că „evoluţia economică în societăţile contemporane este condiţionată şi de educaţia populaţiei; „capitalul uman” devine la fel de important pentru dezvoltarea unei societăţi precum resursele naturale sau capitalul fizic. Mai mult, el este, teoretic, nelimitat, iar omul îşi poate depăşi prin progres limitele devenind un factor principal în realizarea dezvoltării economice şi sociale durabile, educaţia parentală făcând parte din strategiile fiecărei naţiuni de atingere a acestui deziderat.  În aprilie 2006, în cadrul Conferinţei de la Monaco, Consiliul Europei a lansat pentru 3 ani programul „Să construim o Europă cu şi pentru copii”, urmărind garantarea unei abordări integrate a promovării drepturilor copiilor în statele membre.  În decembrie 2006 Comitetul de Miniştri ai statelor membre ale Uniunii Europene a adoptat Recomandarea nr. 194 (2006) prin care recunoaşte importanţa educaţiei parentale şi recomandă statelor membre UE măsuri pentru crearea unor politici speciale de suport pentru parentalitate. În România crsitalizarea unor preocupări mai riguroase referitoare la necesitatea educaţiei parentale este de dată relativ recentă. În acelaşi studiu al UNICEF în parteneriat cu Fundaţia Copiii Noştri şi MECTS (2011, pp. 16 – 18), autorii realizează un scurt istoric al educaţiei părinţilor în ţara noastră: 1. În anul 1992, cu sprijinul UNICEF, a fost iniţiat un program pilot de educaţie timpurie – PETAS (Program de Educaţie Timpurie pe Arii de Stimulare) care a inclus şi o componentă de educaţie a părinţilor, în cadrul căreia au fost înfiinţate Centrele de Resurse pentru Părinţi (CRP). Programul s-a derulat cu rezultate relevante pentru sistemul de educaţie preşcolară şi, până la finalizarea lui în anul 1998, a fost extins la nivel naţional cu ajutorul Inspectoratelor Şcolare Judeţene şi al autorităţilor publice locale care, în majoritatea cazurilor, au susţinut înfiinţarea şi dotarea unor noi Centre de Resurse şi dotarea sălilor de grupă în acord cu principiile educaţiei timpurii.

118

2. În cadrul alternativei educaţionale Step by Step, în perioada de după 1994, odată cu înfiinţarea grupelor Step by Step în grădiniţe din sistemul de stat, au fost derulate activităţi de individualizare a procesului de educaţie şi, implicit de educaţie a părinţilor, asemănătoare celor din programul PETAS. 3. In anul 2000, Holt România, în parteneriat cu ANPDC şi cu sprijinul UNICEF a derulat programul de întărire a capacităţii DJASPC (în prezent “Direcţia Generală Protecţia Copilului”, direcţie de specialitate în cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale) de a oferi educaţie parentală pentru părinţii cu copii de la naştere la 3 ani, în fapt, un „pionierat” în domeniul educaţiei parentale şi, implicit, în domeniul educaţiei timpurii. După anul 2000, împreună cu UNICEF, organizaţia Holt a continuat în 27 de judeţe din România, în parteneriat cu Direcţiile judeţene de protecţie a copilului şi cu sprijin financiar din partea UNICEF campanii de promovare a educaţiei parentale şi a importanţei primilor 3 ani de viaţă. 4. Începând din anul 2000 şi până în prezent, Ministerul Educaţiei, în parteneriat cu Fundaţia Copiii Noştri (FCN) cu sprijinul financiar al UNICEF România, derulează Programul naţional de educaţie a părinţilor, pe baza metodei „Educaţi Aşa” , elaborată şi experimentată de Institutul Olandez pentru Îngrijiri şi Bunăstare de pe lângă Universitatea din Utrecht (Netherlands Institute for Care and Welfare). 5. În plus, din anul 2004 până în prezent, un alt parteneriat educaţional, între Asociaţia Română pentru Educaţie şi Dezvoltare (ARED) din Târgovişte, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei - ISE şi ISJ din 17 judeţe ale ţării a făcut posibilă derularea, cu sprijinul UNICEF, a proiectului-pilot „Educaţia viitorilor părinţi”. În cadrul acestuia, au fost elaborate programa şi suportul de curs pentru activitatea opţională „Educaţia viitorilor părinţi„ pentru clasele IX-XII şi au fost elaborate şi tipărite Ghidul Profesorului şi Ghidul Elevului. 6. Începând cu anul şcolar 2006-2007, Centrul Parteneriat pentru Egalitate a încheiat o convenţie de parteneriat cu Ministerul Educaţiei, în baza căreia a iniţiat, cu sprijinul UNICEF România, formări cu instructorii de părinţi din programul „Educăm aşa”, în vederea abordării educaţiei de gen în cadrul întâlnirilor cu părinţii. Acestea sunt programele cu o relevanţă importantă pentru domeniul educaţiei parentale. Lor li se adaugă o serie de studii elaborate în această perioadă. Un astfel de studiu este cel realizat de UNICEF, Fundaţia Copiii Noştri şi Centrul de Educaţie şi Formare Profesională Step by Step - Bucureşti din anul 2005, intitulat Cunoştinţe, atitudini şi practici parentale în România şi care a evidenţiat o serie de aspecte legate de competenţele parentale, valorile, proiecţiile şi acţiunile educaţionale ale părinţilor din România. În acest context, în anul 2010, a fost iniţiat, cu sprijinul UNICEF, un proiect numit Strategia naţională integrată de formare şi dezvoltare a competenţelor parentale. Părinţi mai buni – copii mai educaţi – o viaţă mai bună (ww.edu.ro). Scopul strategiei era acela de a

119

sprijini familiile în vederea îmbunătăţirii cunoştinţelor şi abilităţilor parentale. Politicile promovate de M.E.C.T.S. prin Strategia naţională, care privesc iniţierea, formarea şi dezvoltarea competenţelor parentale, au ca scop final a-i asigura copilului un mediu adecvat atingerii potenţialului maxim de dezvoltare – premisă a transformării într-un adult bine integrat familial şi social. Din perspectiva Strategiei naţionale, competenţa parentală este privită din prisma a cinci dimensiuni: 1. grija faţă de copil şi pentru asigurarea nevoilor primare ale acestuia (hrană, igienă, somn, ataşament); 2. educarea copilului, realizată în cadrul unui climat familial afectiv, astfel încât nevoile lui să fie echilibrate cu procesul de socializare; 3. participarea părinţilor la organizarea vieţii copilului în mediul deschis (creşa, grădiniţa, şcoala, diverse locuri de agrement etc.) prin colaborarea la diverse proiecte de ameliorare, exprimarea opiniei şi negocierea condiţiilor); 4. alegerea celor mai potrivite căi şi soluţii pentru dezvoltarea corespunzătoare a copilului în multitudinea de circumstanţe ale vieţii; 5. negocierea în alegerea soluţiilor, astfel încât să se realizeze un echilibru între participarea copilului la luarea deciziilor şi necesitatea de autoritate a adultului. În spiritul aceleiaşi idei, Simona Maria Glăveanu (2012 b) a elaborat un model factorial al competenţei parentale cu cinci dimensiuni structurate distinct: 1. Cunoaştere – vizează abilitatea părintelui de a cunoaşte nivelul de dezvoltare al copilului (în funcţie de etapele de vârstă ale acestuia) şi, pe baza acestei cunoaşteri, de a-şi explica reacţiile copilului, de a-i înţelege nevoile şi de a formula răspunsuri adecvate lor. 2. Suport afectiv şi managementul stresului – implică abilitatea părintelui de a cunoaşte şi utiliza modalităţi eficiente atât de prevenire, cât şi de coping al stresului din familie; presupune gestionarea situaţiilor tensionale şi oferirea unui suport afectiv care să ajute copilul în a-şi gestiona emoţiile negative. 3. Disciplinare – reflectă abilitatea părintelui de a comunica asertiv, de a gestiona adecvat regimul de recompensă şi pedeapsă, permiţând, astfel, dezvoltarea tuturor potenţialităţilor unei personalităţi armonioase. 4. Managementul timpului – relevă, pe de-o parte, abilitatea părintelui de a determina calitatea şi cantitatea timpului petrecut cu propriul copil şi, pe de altă parte, capacitatea sa de a coordona/dirija timpul copilului, de a crea contexte care să contribuie la stimularea gândirii critice şi creatoare şi la dezvoltarea simţului estetic şi, de asemenea, care să susţină inserţia socială a copilului. 5. Managementul crizelor – reflectă abilitatea părintelui de a fi un bun lider, de a găsi soluţii la problemele copilului împreună cu acesta, astfel depăşind situaţiile critice de

120

natură educaţională sau personală şi determinând dezvoltarea gândirii critice şi raţionale a copilului, precum şi a perseverenţei în rezolvarea de probleme Realizaţi un profil de competenţe al părintelui, pe baza următorului model: Tipuri de competenţe

Competenţe

A. Cunoaşterea (a şti)

 A cunoaşte elemente de psihologia vârstelor şi psihologia învăţării 

B. Abilităţi (a şti să faci)



C. Atitudini (a şti să fii)



Aşadar, în ţara noastră, majoritatea pogramelor de educaţie parentală sunt organizate fie de către şcoli, în contextul unor activităţi care promovează şi stimulează parteneriatul şcoală - familie sau, sunt derulate la nivelul societăţii civile şi al comunităţii, de către o serie organizaţii nonguvernamentale, prin intermediul unor proiecte finanţate de diverse entităţi (UNICEF, Uniunea Europeană, Banca Mondială etc.), de către instituţii medicale, fundaţii, servicii sociale pentru copii şi familii. Programele destinate educaţiei parentale se pot clasifica în trei categorii (Goodson şi Hess, apud Ionescu şi Negreanu, 2006):  Programe de informare a părinţilor – în cadrul lor se transmit părinţilor informaţii relevante privind educaţia, formarea, sănătatea, îngrijirea copiilor, petrecerea timpului liber, orientarea şcolară şi profesională, legislaţia familiei, cunoaşterea copilului etc.; de obicei, activităţile sunt realizate cu grupuri mari de părinţi, sunt însoţite de distribuirea unor materiale informative participanţilor şi sunt susţinute de specialişti în domeniul respectiv sau de echipe multidiciplinare.  Programe de susţinere a părinţilor, centrate pe grupuri de discuţii – se referă la acţiunile de orientare şi consiliere pentru părinţi. Beneficiarii sunt de obicei părinţii ai căror copii se află în situaţii de criză sau au depăşit-o de scurt timp. Acitivităţile se desfăşoară individualizat şi personalizat, faţă în faţă sau/ şi în grupuri mici alcătuite în funcţie de interese, probleme, opţiuni. În astfel de programe, rolul grupului este major, susţinând participanţii în gestionarea situaţiilor problemă sau în depăşirea acestora. Aceste activităţi sunt desfăşurate sub îndrumarea unor specialişti în consiliere şi orientare.

121

 Programe de formare a părinţilor - vizează educaţia părinţilor, dezvoltarea atitudinilor şi practicilor parentale, a responsabilităţii parentale, însuşirea unor tehnici de autocunoaştere şi cunoaştere, comunicare, luare a deciziilor, managementul timpului şi al resurselor, managementul conflictelor etc. Activităţile se desfăşoară în grupuri mai mici sau mai mari în funcţie de obiectivele stabilite, utilizându-se metode interactive şi cât mai atractive pentru părinţi. Prin acţiunile de formare destinate părinţilor, se intenţionează:  dezvoltarea capacităţii de cunoaştere a propriului copil;  dezvoltarea atitudinii de acceptare şi valorizare a propriului copil;   

  

dezvoltarea capacităţii de a înţelege reacţiile comportamentale ale propriului copil; dezvoltarea unui sistem funcţional de cunoştinţe referitoare la etapele de dezvoltare a copilului, la procesul de educaţie a copilului; dezvoltarea abilităţilor de gestionare eficientă a relaţiilor interpersonale şi a conflictelor din cadrul familiei, prin utilizarea unei game variate de tehnici (ex. comunicarea asertivă); dezvoltarea capacităţii de a echilibra şi crea o sinergie la nivelul rolurilor din viaţa individului adult; dezvoltarea capacităţii de a conştientiza aspectele de natură psihologică implicate în asigurarea echilibrului şi coeziunii unei familii; dezvoltarea capacităţii de a cunoaşte şi conştientiza propriul stil parental şi efectele pe care acesta le are asupra dezvoltării copilului şi a climatului socioafectiv din cadrul familei; Exemple Titlul cursului pentru părinţi: Temele pentru acasă ale copilului meu Argument: deoarece temele pentru acasă joacă un rol important în procesul instructiv-educativ al copiilor şi ocupă un timp semnificativ din viaţa lor, este nevoie de o reconsiderare a atitudinii părinţilor cu privire la necesitatea efectuării acestora de către copii cu maximă responsabilitate şi la necesitatea suportului pe care părinţii îl pot asigura în această activitate. Obiective vizate:  sensibilizarea părinţilor cu privire la nevoia de sprijin a copilului în efectuarea temelor pentru acasă;  optimizarea modalităţilor de lucru în efectuarea temelor;  conştientizarea părinţilor cu referire la dificultăţile cu care se confruntă copilul în efectuarea temelor;  evaluarea celor mai eficiente strategii educaţionale pe care părinţii le pot utiliza în activitatea de acasă cu copiii; 122

În urma formării şi dezvoltării acestor capacităţi, părinţii ar putea sa-şi ajute copiii pe mai multe dimensiuni:  să faciliteze crearea sentimentul apartenenţei copilului la grupul familei, aspect ce procură copilului stabilitate şi continuitate, oportunităţi de afirmare şi valorizare, de progres şi perfecţionare, oportunităţi de interacţiune, protecţie şi suport social;  să sprijine copilul în integrarea socială în contexte care să-l pună în valoare şi care să-l dezvolte pe multiple planuri;  să faciliteze crearea la copil a unor idealuri realiste, congruente cu potenţialul şi interesele acestuia; 

să sprijine copilul în a identifica şi exersa strategii adecvate prin care să gestioneze situaţiile dificile pe care le-ar putea experimenta (eşec, respingere socială, discriminare, integrarea într-un grup, pierderea unei persoane dragi etc.) Realizaţi un inventar de posibile nevoi ale părinţilor în creşterea şi educarea copiilor, ce pot face obiectul unor sesiuni de formare pentru părinţi (ex.: Utilizarea pedepsei şi recompensei în educarea copilului).

Cât priveşte evaluarea programelor de educaţie parentală, Goodwin şi Driscoll şi apoi B. Pourtois (apud Vrăşmaş, 2002, p. 169), au identificat o serie de indicatori de evaluare a impactului programelor de educaţie parentală:  frecvenţa participării părinţilor la întâlnirile propuse de program şi numărul materialelor distribuite sau solicitate de către părinţi;  evaluarea nivelului de satisfacţie a părinţilor referitor la programul derulat;  evaluarea schimbărilor în atitudini şi practici educative în raport cu ceea ce constituie adaptarea şi performanţele copilului;  evaluarea cunoştinţelor şi abilităţilor însuşite de părinţi  evaluarea achiziţiilor copiilor ai căror părinţi au urmat regulat un program de educaţie parentală;  evaluarea modificărilor imaginii de sine la părinţi, a reprezentării despre sine în termeni de competenţe educative. Identificaţi o serie de modalităţi de realizare a unor sesiuni de formare destinate părinţilor (metode şi procedee, mijloace şi materiale utilizate, forme de organizare a activităţii) şi argumentaţi opţiunea pentru aceste modalităţi. 8.3.3. Parteneriatul educaţional – premisă a integrării şcolare şi sociale a copilului Conform opiniei lui S. Cristea (2000, p. 280), în literatura de specialitate, definirea noţiunii de parteneriat pedagogic este propusă la nivelul unui concept operaţional. Astfel, parteneriatul pedagogic constituie: a) un angajament într-o acţiune comună negociată; b) o

123

prestare de serviciu realizat printr-un factor de intervenţie din exterior; c) un aport de resurse, de schimburi, de contacte, de reţele asociate în termeni constructivi; d) o negociere între părţi având puterea de a contracta cu un interlocutor cunoscut; e) un acord de colaborare mutuală între parteneri egali, care lucrează împreună pentru realizarea propriilor interese, rezolvând probleme comune; f) un cadru instituţional de rezolvare a unor probleme comune, printr-o acţiune coerentă, plecând de la definirea obiectivelor cadru /competenţe specifice într-un timp determinat, cu repartiţia clară a responsabilităţilor şi a procedeelor de evaluare. În calitatea sa de concept operaţional, parteneriatul pedagogic corespunde unei noi concepţii despre educaţie conform căreia şcoala nu poate să-şi îndeplinească singură funcţia, ceea ce ghidează, pe de o parte, la o supleţe mai mare a modurilor sale de organizare, iar, pe de altă parte, la eficientizarea autonomiei sale instituţionale, afirmă S. Cristea. În acest context, parteneriatul şcoală – familie vizează activitatea de comunicare, cooperare şi colaborare pentru formarea pozitivă a personalităţii elevului, efectuată prin mobilizarea tuturor energiilor agenţilor educativi implicaţi: părinţi, profesori, manageri şcolari. Parteneriatul educaţional reprezintă un ansamblu interacţiuni eficiente, în care toţi actorii sociali manifestă iniţiativă. Colaborarea şi comunicarea nu trebuie să fie unidirecţionale, venind numai dinspre şcoală spre copil şi familie sau invers. Relaţiile în cadrul parteneriatului educaţional trebuie să fie variate, multinivelare, sistematice, constante, axate pe respect, înţelegere şi feedback constructiv, cointeresate în creşterea, educaţia şi formarea personalităţii responsabile, apte de a se adapta la o societate ce se află într-o continuă schimbare. Scopul general al parteneriatului educaţional este cunoaşterea reciprocă a punctelor de vedere, a opţiunilor partenerilor prin identificarea necesităţilor copiilor, dar şi prin implicarea comună pentru satisfacerea acestor necesităţi. Abordând ideea parteneriatului în educaţie, J. Comer (apud Băran-Pescaru, 2004, p. 33) precizează că părinţii sprijină mai mult un program şcolar în care sunt parteneri în luarea deciziilor...; interesul părintelui şi sprijinul său faţă de şcoală şi conducerea acesteia permit copiilor mai uşor să relaţioneze şi să se identifice cu scopurile, valorile şi personalul şcolii, constituind o motivaţie puternică a acestora pentru a se îndrepta către educaţie. În acelaşi timp, implicarea parentală garantează faptul că valorile şi interesele lor culturale sunt respectate. Un Raport asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie în ţările Comunităţii Europene (MacBeth, Al., 1984), bazat pe cercetări comparative, documentare şi empirice enumeră patru motive pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele: a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor; b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în afara şcolii;

124

c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită dialogului cu şcoala; d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să influenţeze gestiunea şcolară. O sinteză a literaturii consacrate raporturilor familie – şcoală în societăţile occidentale contemporane evidenţiază domeniile vieţii familiale afectate de relaţia cu şcoala (apud. Stanciulescu, pp. 177-183):  timpul studiilor - programul familiei este influenţat de viaţa socială a copilului; spaţiul    

familial - organizat în funcţie de nevoile copilului şcolar; bugetul familial - sume băneşti alocate pentru cheltuieli legate de şcoală; volumul şi distribuţia sarcinilor între membrii familiei - de la sarcinile menajere la sarcinile legate de susţinerea copilului în viaţa socială; accentuarea controlului părinţilor asupra copilului - privind notele şcolare, disciplina şcolară; formele şi conţinuturile educaţiei familiale - părinţii ajută copiii la înţelegerea unor conţinuturi şcolare;

 deposedează familia de puterea de a decide asupra copilului - în orientarea şcolară ultimul cuvânt îl au structurile şi evaluarile scolare;  climatul emoţional al familiei este afectat prin stări de satisfacţie, insatisfacţie, tensiuni generate de viaţa şcolară a copilului;  evaluarea activităţii parentale - ca rezultat implicit al evaluării şcolare a copilului;  ameninţarea intimităţii familiei - profesorii caută informaţii privind viaţa familială a elevului, iar copilul nu reuşeţte sa păstreze anumite secrete ale familiei;  generează deziluzii sau frustrări - cu atât mai puternice cu cât decalajul între speranţele familiei şi rezultatele şcolare ale copilului este mai mare;  familia este introdusă de şcoala într-o reţea de sociabilitate - ai cărei "poli" sunt: cadre didactice, colegi ai copilului, părinţi ai colegilor etc. În calitate de viitor (actual) părinte, definiţi un set de aşteptări pe care le aveţi de la şcoală/ gradiniţă în raport cu educaţia copilului dv. De cealaltă parte, influenţele exercitate de familie asupra şcolii sunt puse în evidenţă de o serie de alte lucrări(apud. Stanciulescu, pp. 184-187):  familia introduce un intermediar în raporturile şcoala-copil - încrederea copilului în valorile şcolare şi în cadrele didactice, autoritatea şi satisfacţia cadrelor didactice, eficacitatea instituţiei şcolare depind şi de medierea familiei;  familia poate cere şcolii reconsiderarea timpului şi spaţiului şcolar - în sensul modificării orarelor şi programelor şcolare etc;

125

 creşterea complexităţii setului de roluri al cadrului didactic - care, pe lângă rolurile în raport cu elevii şi administraţia şcolară, capătă şi un set de roluri în raport cu părinţii; această creştere a complexităţii rolurilor poate fi trăită de cadrele didactice în sens pozitiv, ca sursă de ameliorare a activităţii sau negativ, ca sursă de stres;  activitatea cadrelor didactice este evaluată (şi) de părinţi - după criterii diferite, uneori contradictorii - ceea ce face ca activitatea cadrelor didactice să apară ca nesatisfăcătoare pentru unii părinţi generând sentimente de insecuritate şi încercarea cadrelor didactice de a "limita amestecul" părinţilor în viaţa scolii;  reconsiderarea continuă a rolurilor cadrelor didactice - prin interacţiunile cu părinţii, cadrele didactice îsi pot modifica, în timp, conduita în raporturile cu elevii;  participarea părintilor la decizii - prin reprezentanţii (asociaţiilor) părinţilor în consiliile de administraţie şcolară se repun în discuţie obiective, conţinuturi, mijloace ale activităţii şcolare;  contactele cu familia permit şcolii şi cadrelor didactice legitimarea propriilor decizii;  contactele cu părinţii lărgesc reţelele de sociabilitate ale cadrelor didactice; obligarea cadrelor didactice la o lărgire a orizontului informaţional, cultural şi pedagogic, fapt ce poate aduce satisfacţii si insatisfacţii ale cadrelor didactice. În calitate de viitor (actual) cadru didactic, definiţi un set de aşteptări pe care le aveţi de la părinţi în raport cu educaţia propriilor lor copii. Se poate constata influenţa reciprocă între cele doua institutii educative, familie şi şcoală, care face ca multiplicarea şi diversificarea legăturilor sa fie dezirabilă, dar să şi genereze unele sentimente de insecuritate, care să conduă la strategii de limitare, din ambele părţi, atât din partea familiei, cât şi din partea şcolii. Identificaţi şi descrieţi o serie de factori care pot bloca relaţia dintre familie şi şcoală/ grădiniţă. Participarea familiei la viaţa şcolară a copiilor este un predictor al reuşitei şcolare şi sociale a copiilor. Literatura de specialitate conceptualizează implicarea părinţilor în moduri diverse. Astfel, Singh et al. (1995) au identificat patru componente ale implicării părinţilor, şi anume: aspiraţiile părinţilor referitoare la educaţia copiilor (speranţele şi aşteptările părinţilor faţă de educaţia copilului), comunicarea părinte-copil despre şcoală; gradul de structurare de acasă (gradul de disciplina exercitată de către părinţi) şi implicarea părinţilor în activităţile legate de şcoală. Într-o sinteză ce a vizat relaţia dintre implicarea părinţilor şi realizarea academică a copiilor lor, elevi de gimnaziu, Shute si colegii săi (2007) au făcut o descriere completă a variabilei implicarea părinţilor. Cercetătorii au grupat aspectele specifice care se referă la 126

implicarea părinţilor în două categorii principale: activităţi acasă şi activităţi şcolare. Prima categorie include: discuţiile parinte – copil despre şcoală (conversaţii între părinţi şi copiii lor referitoare la activităţile şcolare, programe, planuri legate de şcoală), aspiraţiile şi aşteptările parentale (gradul în care părinţii menţin aşteptări ridicate legate de performanţa şcolară a copiilor lor), stilul de parental (un set complex de comportamente şi/ sau atitudini prin care părinţii demonstrează şi comunică valorile, comportamentele şi standardele pe care speră/ aştepată să le adopte copiii lor), lectură de acasă (modelarea parentală şi susţinerea activităţii de lectură a copilului), verificarea temelor de către părinţi, regulile de acasă şi supravegherea copilului. A doua categorie include variabile specifice cum ar fi: comunicarea părinte – profesori, participarea părinţilor în cadrul organizaţiilor şi asociaţiilor de la şcoală, participarea părinţilor în activităţi de voluntariat în cadrul şcolii.

Identificaţi o serie de modalităţi prin care părinţii pot oferi ajutor copiilor lor la efectuarea temelor pentru acasă.

Rezumat Educaţia parentală apare ca necesitate a societăţii în care trăim. Ea poate fi definită drept orice „tentativă formală de creştere a conştiinţei parentale şi de utilizare a practicilor parentale, în vederea educării copiilor”. Acţiunile de educare a părinţilor şi a viitorilor părinţi sunt acţiuni de învăţare voluntară din partea părinţilor şi vizează, pe de-o parte, exercitarea funcţiei educative, iar, pe de alta, dezvoltarea unor practici şi comportamente menite să optimizeze relaţiile intrafamiliale, modul de interacţionare şi comunicare în interiorul familiei. Toate aceste acţiuni sunt menite a-i ajuta pe părinţi să identifice modalităţi concrete de acţiune care să maximizeze funcţionarea propriei familii. Există şi în ţara noastră câteva exemple de proiecte de educaţie parentală, elaborate în contextul unei strategii naţionale integrate de formare şi dezvoltare a competenţelor parentale, cele mai multe iniţiate şi derulate de organizaţii nonguvernamentale cu sprijinul UNICEF. Pe lângă aceste iniţiative, parteneriatul şcoală – familie reprezintă un context propice pentru dezvolatrea competenţelor părinţilor în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor.

127

Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Realizaţi o analiză comparativă între educaţia părinţilor, educaţia parentală şi educaţia familială, pe baza unui set de criterii ales de dv. 2. Identificaţi o serie de beneficii ale copiilor în condiţiile în care părinţii beneficiază de programe de educaţie parentală. 3. Identificaţi şi descrieţi o serie de modalităţi concrete prin care părinţii pot fi implicaţi în activitatea educaţională a copiilor de la şcoală/ grădiniţă.

Temă de control nr. 3 Elaboraţi un proiect de Şcoală a părinţilor, pe o temă la alegere, utilizând următoarea structură: 1. Argument 2. Competenţe generale 3. Competenţe specifice 4. Conţinuturi 5. Evaluare Competenţe (generale şi specifice) şi activităţi: Competenţa generală 1 Competenţe specifice:   

Descrierea exemplelor de activităţi:   

Competenţa generală 2 Competenţe specifice:   

Descrierea exemplelor de activităţi:   

Competenţa generală 3 Competenţe specifice:   

Descrierea exemplelor de activităţi:   

Tema se va posta de către studenţi pe platforma e-learning.

128

Bibliografie 1. Băran-Pescaru, A. (2004). Parteneriat în educaţie – familie-şcoală – comunitate. Bucureşti: Aramis. 2. Cristea, S. (2000). Dicţionar de pedagogie. Chişinău-Bucureşti: Litera Internaţional 3. Glăveanu, S., M. (2012a). Programe de educaţie parentală. Training de dezvoltare a competenţei parentale. Bucureşti: Editura Universitară 4. Glăveanu, S., M. (2012b). Competenţa parentală. Modele de conceptualizare şi diagnoză. Bucureşti: Editura Universitară 5. Ionescu, M., Negreanu, E. (2006). Educaţia în familie. Repere şi practici actuale. Bucureşti: Editura Cartea Universitară 6.

7.

8.

MacBeth, Al. (coord.), L'enfant entre l'école et sa famille. Rapport sur les relations entre l'école et sa famille dans les pays des Communautés Européennes, Commissione des Communautés Européennes, Colection Etudes, Serie Education 13, Bruxelles, 1984. Shute, V. J., Hansen, E. G., Underwood, J. S. (2007). A review of the relationship between parental involvement and secondary school students’ academic achievement. Education Research International, vol. 2011, 1 – 10. Singh, K., Bickley, P.G., Keith, T.Z., Keith, P.B., Trivette, P., and Anderson, E. (1995).

The effects of four components of parental involvement on eighth grade student achievement: structural analysis of NELS-88 data. School Psychology Review, 24, 2, 299- 317. 9. Stanciulescu, E., (1997). Sociologia educatiei familiale, vol. I, Iaşi; Editura Polirom. 10. Vrăşmaş, E. (2004). Consilierea şi educaţia părinţilor. Bucureşti: Aramis 11. Vrăşmaş, E. (2008). Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi. Bucureşti: Aramis 12. *** Centrele de Resurse pentru părinţi din învăţământul preşcolar, studiu de analiză elaborat de ISE cu sprijinul UNICEF, Bucureşti 2004 13. *** Cunoştinţe, atitudini şi practice parentale în România, studiu elaborat de Fundaţia Copiii Noştri şi Centrul pentru Educaţie şi Dezvoltare Profesională Step by Step, cu sprijinul UNICEF şi PETROM, Bucureşti, 2006 14. *** STUDIU privind necesitatea implementării Strategiei Naţionale Integrate de Formare şi Dezvoltare a Competenţelor Parentale, studiu elaborat de UNICEF, Fundaţia Copiii Noştri şi MECTS, Bucureşti, 2011

129

Chestionar evaluare prerechizite – răspunsuri Citiţi cu atenţie itemii de mai jos şi marcaţi răspunsurile corecte prin încercuire. Fiecare item poate avea unul sau mai multe răspunsuri corecte. 1. Investigarea familiei şi a modului său de funcţionare este benefică (toate variantele descrise): a. pentru că este un important grup de sprijin în cazul unor situaţii de criză prin care trece individul b. pentru că permite optimizarea relaţiilor intrafamiliale şi extrafamiliale. c. pentru că permite realizarea de prognoze si adoptarea de politici legate de familie d. pentru că permite prevenirea fenomenului de devianţă şi delicvenţă juvenilă 2. Familia se poate defini ca (variantele a, d): a. un grup social primar b. adunare de persoane c. un sistem închis d. un sistem deschis 3. Socializarea copiilor se produce (varianta d): a. în familie şi la şcoală b. în familie şi în grupurile de prieteni c. în familie şi prin mass-media d. în familie, la şcoala, de către mass-media, în grupul de prieteni 4. Procesul de socializare a copiilor în cadrul familiei semnifică (variantele a şi b): a. transmiterea către copii a principalelor norme şi reguli sociale, dobândirea deprinderilor şi cunoştinţelor necesare acţiunii ca adult, dezvoltarea afectivităţii necesare relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener, cu propriii copii şi cu alte persoane b. transmiterea către copii a limbii, a obiceiurilor, a valorilor şi normelor sociale, favorizând îndeplinirea unor roluri în familie şi integrarea lor socială prin dezvoltarea unor relaţii de cooperare, înţelegere, respect, ajutor reciproc c. oferirea unui statut în societate, alegerea şcolii pe care o va urma copilul d. sprijinirea economică a copiilor, formarea ierarhiei valorilor individuale ale copiilor 5. Dacă între partenerii dintr-o familie cu copii certurile sunt extrem de frecvente, este preferabil (varianta a : a. ca cei doi soţi să analizeze cauzele şi să găsească o soluţie 130

b. să divorţeze c. să continue căsnicia ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla, de dragul creşterii copiilor d. să nu ia o decizie, să lase timpul să decidă 6. O familie poate fi considerată disfuncţională dacă (toate variantele descrise): a. părinţii îşi exagerează rolul parental b. părinţii îşi neglijează rolul conjugal c. un copil are manifestări agresive d. un părinte este absent 7. Dacă părinţii îşi ceartă copilul pentru că nu şi-a făcut temele, acest lucru reprezintă (variantele b, c, d): a. un feedback pozitiv b. pedeapsă c. modalitate de educare d. un feedback negativ 8. Educaţia parentală (educaţia pentru rolul de părinte) poate fi realizată (variantele a, c): a. înainte ca tinerii să se căsătorească b. doar după ce adulţii au devenit părinţi c. încă din timpul adolescenţei 9. Educaţia parentală (educaţia pentru rolul de părinte) se poate realiza în contextul educaţiei (varianta d): a. formale b. nonformale c. informale d. formale, nonformale şi informale 10. Parteneriatul familie – şcoală se poate realiza prin (toate variantele descrise): a. participarea părinţilor la luarea deciziilor referitoare la procesul educaţional al copiilor b. participarea părinţilor în cadrul excursiilor oragnizate de şcoală c. verificarea de către părinţi a efectuării temelor pentru acasă ale copiilor d. implicarea părinţilor în desfăşurarea unor proiecte educaţionale în cadrul şcolii

131

Bibliografie: 1. Adler, L. (2003). Secrete de alcov. Istoria cuplului între 1830-1930, Bucuresti: Editura Corint 2. Aries, Ph. (1998). Căsătoria indisolubilă, în Aries Ph.si Bejin, A., vol.Sexualităţi occidentale, Oradea: Antet 3. Bader, E., Pearson, P. (1988) In Quest of the Mythical Mate. A Developmental Approach to Diagnosis and Treatment in Couples Therapy, New York: Brunner –Mazel 4. Băran-Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. Bucureşti: Editura 5. 6. 7. 8. 9.

Aramis. Becker, G. (1991), A Treatise on the Fanily, Harvard University Press, Cambridge Bonchiş, E. (coord.). (2011). Familia şi rolul ei în educarea copilului. Iaşi: Polirom Boncu. Ş. Psihologie socială – Note de curs, capitolul Atracţia interpersonală Bunescu, Gh. Coord. (1997). Educaţia părinţilor – strategii si programe, Bucureşti: Editura Didactică ţi Pedagogică. Bunescu, Gh. Şi colab. (1997), Educaţia părinţilor – strategii şi programe, Bucureşti, E.D.P.

10. Chipea, F. (2001). Familia contemporană. Tendinţe globale şi configuraţii locale. Bucureşti: Editura Expert 11. Cristea, S. (2000). Dicţionar de pedagogie. Chişinău-Bucureşti: Litera Internaţional 12. Decsei-Radu, A. (2011). Familia ca factor de risc în dezvoltarea copilului, în Bonchiş, E. (coord.). Familia şi rolul ei în educarea copilului. Iaşi: Polirom 13. Dolean, I. Si Dolean, D.D. (2002). Meseria de părinte, Bucureşti: Editura Aramis. 14. Fromm, E. (1995). Arta de a iubi. Bucureşti: editura Anima 15. Glăveanu, S., M. (2012a). Programe de educaţie parentală. Training de dezvoltare a competenţei parentale. Bucureşti: Editura Universitară 16. Glăveanu, S., M. (2012b). Competenţa parentală. Modele de conceptualizare şi diagnoză. Bucureşti: Editura Universitară 17. Gueguen, N. (2008). Psihologia seducţiei. 100 de experimente pentru înţelegerea comportamentului în dragoste. Iaşi: Polirom 18. Hoghughi, M., Long, N. (Eds.). (2004). Handbook of parenting theory and research for practice. London: Sage Publication. 19. Hooper, A. (2005). Getting your children trugh divorce: a parent’s guide to separation. Great Britain: Robson Books. 20. Iluţ, P. (1995). Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Cluj Napoca: Ed. Argonaut. 21. Ionescu, M., Negreanu, E. (2006). Educaţia în familie. Repere şi practici actuale. Bucureşti: Editura Cartea Universitară 22. Ivan, L. (2008). Atracţia interpersonală: afilierea, iubirea şi gelozia în S. Chelcea (coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Iaşi: Polirom 132

23. MacBeth, Al. (coord.), L'enfant entre l'école et sa famille. Rapport sur les relations entre l'école et sa famille dans les pays des Communautés Européennes, Commissione des Communautés Européennes, Colection Etudes, Serie Education 13, Bruxelles, 1984. 24. Mace, D. (1983). Love and Anger in Marriage, Zondervan, Grands Rapids, Mich. 25. Marano, H. (1997). Rescuing marriages before they begin. New York Times 26. McGraw, P. (2007). Familia mai presus de orice. Bucureşti: Ed. Curtea Veche 27. Mihăilescu, I. (2000). Sociologie generală, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti 28. Mitrofan, I. (1989). Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 29. Mitrofan, I. şi Ciupercă, C. (1997). Psihologia relaţiilor dintre sexe. Mutaţii şi alternative. Bucureşti: Ed. Alternative 30. Mitrofan, I. şi Mitrofan, N. (1991). Familia de la A la Z, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică 31. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Bucureşti: Editura Press Mihaela S.R.L. 32. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002). Psihologia vieţii de cuplu între iluzie şi realitate. Bucureşti: editura SPER 33. Mitrofan, I., Godeanu, D.C., Godeanu, A.S. (2010). Psihogenealogie. Diagnoza, intervenţia şi vindecarea istoriei familiale. Bucureşti: Ed. SPER 34. Mitrofan, I., Stoica, D.C. (2005). Analiza transgeneraţională în terapia unificării. Bucureşti: Ed. SPER 35. Mitrofan, I., Vasile, D.L. (2012). Terapii de familie. Bucureşti: Ed. SPER 36. Neculau, A. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom 37. Newberger, C. M. (1980). The cognitive structure of parenthood: Designing a descriptive measure. În: R.L. Selman, R. Yando (Eds.), New directions for child development: Clinical developmental psychology, (Vol. 7, pp. 45-67). San Francisco: Jossey-Bass. 38. Nuţă, A. (2006). Psihologia cuplului. Bucureşti: Editura SPER 39. Panţuru, S. (2009). Psihosociopedagogia familiei, note de curs, Universitatea Transilvania din Braşov. 40. Roman, D. (2011). Stiluri de parenting. În E. Bonchis (coord.). Familia si rolul ei în educarea copilului (pp. 65-89). Iaşi: Polirom 41. Schlessinger, L. (2004). Greşelile părinţilor îi pot distruge pe copii. Bucureşti: Ed. Curtea Veche 42. Shute, V. J., Hansen, E. G., Underwood, J. S. (2007). A review of the relationship between parental involvement and secondary school students’ academic achievement. Education Research International, vol. 2011, 1 – 10. 43. Singh, K., Bickley, P.G., Keith, T.Z., Keith, P.B., Trivette, P., and Anderson, E. (1995). The effects of four components of parental involvement on eighth grade student

133

achievement: structural analysis of NELS-88 data. School Psychology Review, 24, 2, 299317. 44. Stănciulescu, E. (2002). Sociologia educaţiei familiale (vol. I). Iaşi: Polirom 45. Stănoiu, A., Voinea, M. (1983), Sociologia familiei (curs), Universitatea din Bucureşti 46. Telleri, F. (2003), Pedagogia familiei, Bucureşti, E.D.P., R.A. 47. Thery, I. (1995). Recomposer une famille, des rolles et des sentiments. Paris : Textuel 48. Turliuc, M., N., (2004). Psihologia cuplului si a familiei. Iaşi: Editura Performantica 49. Turndorf, J. (2003). Arena conjugală. Soluţionarea conflictelor. Bucureşti: Editura Curtea Veche. 50. Vasile, D.L. (2007). Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie. Ed. a III-a. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine. 51. Voinea, M. (1993). Sociologia familiei, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti. 52. Vrăşmaş, E. (2004). Consilierea şi educaţia părinţilor. Bucureşti: Aramis 53. Vrăşmaş, E. (2008). Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi. Bucureşti: Aramis 54. Whiteman, T., A. (2001). Your kids and Divorce: Helping them grow beyond the hurt. USA: Baker Bock House Company. 55. *** Centrele de Resurse pentru părinţi din învăţământul preşcolar, studiu de analiză elaborat de ISE cu sprijinul UNICEF, Bucureşti 2004 56. *** Cunoştinţe, atitudini şi practice parentale în România, studiu elaborat de Fundaţia Copiii Noştri şi Centrul pentru Educaţie şi Dezvoltare Profesională Step by Step, cu sprijinul UNICEF şi PETROM, Bucureşti, 2006 57. *** STUDIU privind necesitatea implementării Strategiei Naţionale Integrate de Formare şi Dezvoltare a Competenţelor Parentale, studiu elaborat de UNICEF, Fundaţia Copiii Noştri şi MECTS, Bucureşti, 2011.

134