Pedagogia Schimbarii Si Formarii Atitudinilor [PDF]

Zitiervorschau

PORTOFOLIU PEDAGOGIA FORMĂRII ȘI SCHIMBĂRII ATITUDINILOR

MASTERANDĂ: PAMFILIE (ZĂGRĂIAN) IONELA-ADELINA ANUL 1 MANAGEMENT EDUCAȚIONAL

Cluj-Napoca, 2022

Tema 1: Realizați fise de documentare/studiu pentru temele PFSA (aprox. ½ pag/fișă) (1 pct.)

I.

Clarificări

terminologice:

ideologie,

atitudini,

valori,

comportament.

1. Conceptul de “atitudine socială”. G. Allport (1981) definește atitudinea ca fiind o stare de pregătire mentală și neurală, cristalizată prin experienta, care exercită o influenţă diriguitoare şi dinamizatoare asupra răspunsului individului la toate obiectele şi situaţiile cu care el este în relaţie. Conceptul de atitudine este o parte centrală a teoriilor sociale psihologice. O primă definiție a conceptului de atitudine a fost propusă de G. W. Allport în 1935 în “ATTITUDES, HANDBOOK OF SOCIAL PSYCHOLOGY”. În opinia lui atitudinile reprezintă “predispozițiile învățate de a reacționa cu consecvență față de un obiect sau o clasă de obiecte într-un mod favorabil sau nefavorabil”. Din această definiție unanim acceptată reținem faptul că atitudinile sunt învățate, nu instinctive, că atitudinea este o predispoziție pentru manifestarea unui anumit comportament, că răspunsurile sunt orientate pozitiv sau negativ și nu în ultimul rând că atitudinile sunt de durată. Printre cercetători științifici care au încercat să definească atitudinile se enumără G.Katona și G.Serraf. În viziunea lui Guy Serraf atitudinea constituie „un sistem regulator între rezerva energetică a motivațiilor și solicitările lumii exterioare. Atitudinea funcționează ca un sincretism de imagini intelectuale, simbolice și motrice. Atitudinea nu este înnăscută, ea este obținută prin procesul îndelungat al învățării și experiențelor și rămâne deschisă la influențele externe” Din perspectiva diferitor domenii ştiinţifice de abordare, conceptul atitudine de fiecare dată a avut de suportat numeroase precizări și completări. „Un mod fixat de gândire” – ar fi ceea ce ar explica asocierea cu atitudinile, felul în care oamenii se gândesc la alte persoane și la ei înșiși, numit cogniție socială, adică un proces de acumulare a datelor și procesarea acestora prin filtrele experiențelor, programărilor, sau chiar nevoilor prezente. Putem cristaliza că atitudinea este un produs al gândirii și un mod de a privi problemele: ca pe o provocare – în cazul în care este pozitivă sau ca pe o amenințare/problemă – în cazul în care o vede negative. Pentru cercetarea noastră prezintă interes poziția lui Jean Stoetzel [9] formată în urma analizei conceptului de atitudine, care susține ideea că în psihologia socială sunt prezente patru semnificații bine stipulate pentru noțiune de atitudine. 1

Deci, aceasta: 1) este o variabilă inferată care direct nu este observată sau observabilă; 2) este o stare de pregătire specifică în vederea unei acțiuni și implică o relație între o persoană și un obiect sau o situație, deosebindu-se de trăsăturile de caracter (ale unui individsubiect) care nu implică nici o specificare a situațiilor; 3) are un caracter polar, este întotdeauna pro sau contra ceva și, respectiv, este corelată subiectiv cu valori; 4) este formată prin experiență și este susceptibilă de a fi influențată de factori exteriori, de exemplu, conformitatea socială cuprinde atitudini adaptate spre valorile și tipurile de norme sociale. Bibliografie: 2. Tipuri de atitudine. Tipuri de atitudine În funcţie de obiectul de referinţă, atitudinile se împart în două categorii: a) atitudinile faţă de sine b) atitudinile faţă de societate Atitudinile faţă de sine reflectă caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza autopercepţiei şi autoevaluării, pe de o parte, şi a percepţiei şi evaluării celor din jur, pe de altă parte. Ele se diferenţiază şi se structurează la două niveluri: unul segmentar şi altul global. Atitudinea faţă de sine se bazează pe conștiința de sine, imaginea de sine, cu alte cuvinte pe reprezentarea pe care o are fiecare despre propria persoană. Atitudinile față de sine se exprimă prin demnitate, mândrie, orgoliu, amor propriu, încredere în forţele proprii, siguranţă de sine, modestie sau lipsă de modestie, marcând astfel „stilul” comportamental al individului, precum şi relaţiile acestuia cu semenii.

2

Situaţiile sportive stimulează cunoaşterea de sine precum şi capacităţile de autoanaliză şi de autoevaluare. Autoevaluarea apare la sportiv odată cu dorinţa de a se cunoaşte şi de a dovedi în decursul confruntării cu adversarii şi cu diverse alte obstacole, limitele propriului potenţial. Sportul oferă modalităţi nebănuite şi inepuizabile, în special pentru copii şi adolescenţi de a depăşi complexele de inferioritate, frustrările şi de a se întrece cu sine şi cu ceilalţi, de a se compara cu idolii lor. Reuşita sportivă poate constitui modalitatea de restabilire a unei imagini de sine devalorizate în domeniul şcolar, familial sau social. Atitudinile faţă de societate se referă la poziţia globală pe care o adoptăm faţă de propria personalitate în unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale. Atitudinea faţă de societate se diferenţiază şi se individualizează, potrivit situaţiilor create. Aici putem aminti: ➢ atitudinea faţă de muncă; ➢ atitudinea faţă de normele, principiile şi etaloanele morale; ➢ atitudinea faţă de instituţii (familie, şcoală, biserică, armată); ➢ atitudinea faţă de organizarea politică; ➢ atitudinea faţă de ceilalţi semeni; ➢ atitudinea faţă de antrenor şi coechipieri (concurenţi). 3. Structura şi funcțiile atitudinilor sociale. Analiza definiților examenate cu referire la conceptul de atitudine scoate în evidență multiplele aspecte ale acestora și indică asupra posibililei evidențierii a caracteristecilor fundamentale care pot fi clasate în caracterisitici după natura și conținutul structural al atitudinilor și în caracterisitici evoluative, aflate în proces de acțiune și participare intensă în viața subiectului. Printre proprietăți fundamentale ale atitudinilor în literatura științifică se regăsesc următoarele: ❖ valența se referă la dimensiunea evaluativ afectivă a atitudinilor. O atitudine poate fi favorabilă sau nefavorabilă, pozitivă sau negativă față de un anumit obiect. ❖ intensitatea este puterea componentei afective. Cu cât o atitudine se apropie mai mult de unul din polii extremi ai unei scale bipolare de tipul “ favorabilnefavorabil” sau “ pozitiv-negativ”, cu atât intensitatea ei este mai mare. 3

❖ centralitatea se referă la poziția unei atitudini în ansamblul elementelor ce caracterizează un individ: apartenența socială, valorile, aptitudinile, etc. ❖ de diferențiere a convingerilor reprezintă numărul de convingeri care sunt prezente în atitudine. Cu cât numărul de convingeri este mai mic, cu atât atitudinea este mai slab formată și poate fi schimbată mai ușor. ❖ specificitatea sau generalitatea reprezintă modul în care este orientată o atitudine spre un obiect sau spre o categorie întreagă de obiecte. Atitudinile pot fi analizate şi înţelese mai adecvat prin dezvăluirea caracteristicilor (notelor) lor fundamentale, pe care le putem grupa în două categorii : • Caracteristici de stare –care se referă la natura, conţinutul şi structura atitudinilor; • Caracteristici dinamice—care se referă la dimensiunea lor procesuală, la rolul lor în viaţa şi activitatea individului, în devenirea personalităţii sale.

Funcțiile atitudinilor sunt prezentate în mod diferit de la autor la autor, ceea ce poate fi explicat prin faptul că atitudinile sunt foarte importante în ansamblul vieții psihice a unui individ, aflându-se în legătură directă șiindirectă cu multe procese și componente ale sferei personalității 4

și interacțiunii dintre indivizi în context social. D. Katz este unul din savanți care a prezentat o sistematizare a funcțiilor atitudinilor evidențiind următoarele patru funcții ale atitudinii. 1. Funcția de cunoaștere sau cognitivă (“knowledge function”) este realizată de atitudini constituite în baza cunoștințelor și experiențelor individului care ierarhizează și ordonează cele percepute. Funcția devine mai vizibilă în cazul apariției obiectelor noi și necesității expunerii poziției formate slab sau deloc. 2.

Funcția de utilitate (“utilitarian function”) este cea instrumentală, adaptativă sau utilitară. Subiectul formează atitudini favorabile sau nefavorabile față de obiecte în dependența de relații pozitive sau negative stabilite pe parcursul anumitei etapei a vieții sale; astfel, atitudinile pozitive sunt formate în urma obținerii satisfacției trebuințelor, ambițiilor și, corespunzător, cele negative construiesc partea rezultatelor ce au provocat anxietate, frustrare, frică etc.

3.

Funcția de adaptare (“adapting function”) este cea vitală, care modifică, reorganizează conținuturile interne ale personalității în raport cu cele desfășurate în exteriorul subiectului. Cu cât rezultatele corelației obținute sunt mai favorabile, pozitive pentru așteptările și pozițiile persoanei, adică sunt acceptate de cei din jur, cu atât mai sigur este exteriorizată poziția individului.

4. Funcția de exprimare a valorii (“value-expressive function”) este cea care se exteriorizează la etapele mai târzii de dezvoltare ai personalității aflate în formare prin poziții, credințe, viziuni relativ mai stabile și, prin urmare, permite identificarea componentelor sistemului de valori al subiectului și pune la dispoziție datele despre conținuturile importante ale sferei personale, cum ar fi trebuințe care generează implicarea în diverese activități, sfera motivațională ce determină comportamentele, sistemul de apreciere și valorificarea propriului potențial, a realizărilor atinse, așteptărilor confirmate. 5. Funția de apărare a sinelui (“ego-defensive function”) este cea care protejează subiectul de amenințările obiective din exterior, de nesiguranța internă și prin aceasta asigură echilibrul lăuntric și stabilitatea, aronia personalității cu variabilile mediului extern. De Jean-Claude Abric sunt distinse trei funcții de bază ale atitudinilor, dintre care se este prezentă funcția cognitivă descrisă și de D.Kate. Altele două funcții sunt

5

energetică (prin care se determină natura și intensitatea motivațiilor) și reglatoare (vizează unificarea opiniilor și a comportamentelor, apropiindu-se, prin aceasta, de reprezentări constituind un filtru de interpretare a realității). Bibliografie 1. Ciobanu V. Valorile în societatea contemporană. În: Revista de teorie şi practică educaţională Didactica PRO, 2000. nr.4, p. 20-23. 2. Dumitru I. Al. Personalitate, atitudini, valori. Timişoara: Ed. De Vest, 1998. 3.

Iluț P. Valori, atitudini şi comportamente sociale. Iaşi: Ed. Polirom, 2004.

4. Katz D., Kahn R.L. The Social Psychology of Organizations. New York: John Wiley and Sons, 1966. 5. Pavelcu V. Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității. București: EDP, 1982. 6. Popescu-Neveanu P. Dicţionarul de psihologie. Bucureşti, Editura Albatros, 1978. 4. Relația atitudine – comportament Atitudini şi comportamente. Relaţia dintre atitudini şi comportament este una complexă. Între atitudinile şi comportamentele unei persoane pot exista relaţii de convergenţă sau de divergenţă. Relaţiile de convergenţă relevă faptul că anumite atitudini determină anumite comportamente. Atitudinile constituie forţa motivaţională şi direcţională care generează un comportament specific, sunt cauza acestuia. Schimbarea atitudinilor unei persoane va determina şi modificarea comportamentului acesteia. Dar în anumite situaţii, oamenii întreprind acţiuni, dezvoltă comportamente în discrepanţă cu atitudinile lor prealabile, cu convingerile şi credinţele lor intime. Odată realizate aceste acţiuni şi comportamente fac necesară justificarea lor, restabilindu-se astfel, postfactum, convergenţa atitudine-comportament. Relaţile de divergenţă dintre atitudini şi comportamente trebuie abordate într-un cadru mai larg, acela al relaţiei de interacţiune dintre persoană şi situaţie. Divergenţa atitudinecomportament poate fi generată atât de factori care ţin de personalitatea individului cât şi de factori situaţionali. Factorii care ţin de personalitate se referă la:

6

1. aptitudinile şi capacităţile individului (nu toţi oamenii au capacitateade a transpune în mod corespunzător stitudinile lor în comportamente corespunzătoare); 2. gradul de implicare al subiectului, activismul său (o persoană cu un grad mai ridicat de implicare în acţiunese va comporta, în mai mare măsură, în conformitate cu atitudinile sale); 3. factorii de ordin cognitiv (nivelul cunoştinţelor ş convingerilor unei persoane sunt predictori puternici ai comportametului său); 4. accesibilitatea unor atitudini (uşurinţa cu care persoana care le reactualizează şi poate „opera‖ cu ele). În raportul atitudine-comportament sunt posibile patru situaţii, două relevând relaţii de concordanţă şi două, relaţii de neconcordanţă: 1. atitudini pozitive-comportament pozitiv; această situaţie evidenţiază existenţa unui mediu adecvatde socializare şi educare a individului; 2. atitudini pozitive-comportament negativ; această situaţie ilustrează existenţa unei legături slabe între atitudine şi comportament care poate fi generată şi de faptul că , în structura acelei atitudinicare determinăun anumit comportament, componenta acţională (a atitudinii) nu este suficient de bine conturată. În acest caz, comportamentul este determinat situaţional; 3. atitudini negative-comportament pozitiv; în această situaţie se poate vorbi despre o anumită „eficienţă socială‖ a procesului de socializare şi educaţie a individului, nu însă şi de o eficienţă psihologică a acestui proces.Individul în acuză adoptă un comportament dezirabil, uncomportament „de faţadă” . 4. atitudini negative-comportament negativ; este vorba despre un rezultat nedorit al procesului de socializare şi de educaţie al individului care determinăanimite comporatmente deviante şi antisociale.

7

Dincolo de aceste considerente trebuie să spunem că, într-o exprimare sintetică, relaţia dintre atitudini şi comportament este una de tip probabilistic. „Numai cu o anumită probabilitate putem deduce un comportament dintr-o atitudine ş invers” (Radu, 1994, p. 93) Bibliografie 1. Allport G., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, 1981. 2. Boncu, Şt. Psihologia influenţei sociale, 2002, Iaşi, Ed. Polirom 3. Byrne, D. „Interpersonal attraction and Attitude Similarity‖ , in Journal of Abnormal and Social Psychology, 1961, Vol. 62, No. 3, 713-715 4. Chircev, A. Psihologie pedagogică. București, EDP, 1967. 5. Doise, W. , Deschamps, J.-S. , Mugny, G. Psihologie socială experimentală, 1999, Iaşi, Ed.Polirom 6. Duck, S. W. Relaţiile interpersonale, a gândi, a simţi, a reacţiona, 2000, Iaşi, Ed. Polirom

6. Raportul valoare-atitudine. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, noţiunea de valoare are următoarea definiţie: "ansamblul calităţilor care fac un lucru bun, dorit şi apreciat". Dar valorile sociale nu se nasc odată cu individul. Formarea atitudinilor de valoare şi a sistemelor de valoare reprezintă o parte organică a procesului de socializare. Socializarea este un proces de continuă interacţiune şi adaptare socială prin care se asimilează aptitudinile şi deprinderile necesare activităţii specifice fiecărui individ posesor de statusuri şi roluri sociale definite. Rolul valorilor, în motivarea unor decizii de acţiune în defavorarea altora, se manifestă mai ales cînd există un conflict motivaţional imediat premergător acţiunii alese. Purtătorul de valoare în acest conflict motivaţional este acţiunea, în timp ce realizarea unei acţiuni este de fapt valorizarea concretă, adică o acţiune aleasă prin excluderea altora ca mat puţin valoroase. Conceptul este definit de creatorul lui. Gordon W. Allport (1935), ca starea de deprindere sufletească, spirituală şi neurologică care născîndu-se din experienţă direcţionează sau influenţează dinamic toate reacţiile individului faţă de obiectele şi situaţiile cu care el intră în contact. Pentru J. 8

Stoetzel atitudinea înseamnă maniera în care o persoană se situează în raport cu obiectivele de valoare. Noi dăm o conotaţie mai mult relativă cînd spunem că atitudinea de valoare este acea predispoziţie cognitivă şi afectivă a individului, avînd totodată şi o latură motivaţională, care se activează în momentul cînd individul se raportează la propria persoană sau la diferite aspecte din sfera existenţială a realităţii sociale. Este deci o relaţie interioară, o stare subiectivă ce apare ca o predispoziţie de acceptare sau de respingere a preferinţelor sociale. Relaţia atitudine-valoare este subtil creionată de Petre Iluţ cînd face trimitere la concepţia lui M. Rokeach (1973), şi anume, o atitudine se referă la un complex de convingeri (beliefs) visa-vis de un obiect sau situaţie specifică, pe cînd o valoare se referă la o singură convingere, însă una de mare generalitate, transgresînd situaţii şi obiecte particulare: valorile, ca principii fundamentale despre moduri de comportament sau scopuri ultime ale existenţei sînt la nivelul individului de ordinul zecilor, atitudinile de ordinul sutelor sau chiar a miilor. Idealul, pînă la urmă, este valoarea ce apare în sfera comportamentelor şi a acţiunilor umane. Un alt standard al conduitei umane cu valenţe orientative în situaţii date sînt normele sociale. Definim norma socială ca regulă specifică de comportament ce poale fi folosită ca imbold imediat în raportarea soluţionativă a oamenilor în situaţii date. Aşa cum Robert Nisbet (1970) seria, putem să concepem normele sociale ca soluţii de rezolvare a problemelor sau a situaţiilor, lat în ceea ce priveşte relaţia valoare-normă, nivelul de generalitate este net superior valorii, astfel putem anunţa că valoarea este baza orientativă pentru mai multe norme sociale. Valorile nu sînt unităţi finale în coordonarea comportamentului uman, ci sînt ansamblul intereselor clădite pe nevoile sociale şi necesităţile biologice ale oamenilor. Ierarhia este următoarea: valori, idealuri, norme, atitudini, opinii. Bibliografie 1. Aronson, Elliot, Social Animal, W. H. Freeman and Company, 1976, pg.104; 2. Csepeli György, Papp Zsolt, Pokol Béla, Modern polgári elméletek. Budapest.

Gondolat Kiadó, 1987. 9

3.

Festinger, Leon, A Theory of Cognitive Dissonance. Stanford, Stanford University Press, 1975;

4.

Habermas, Jürgen, Technic und Wissenschaft als Ideologie, Frankfurt am Main.Suhrkamp Verlag, 1968;

5.

Petru Iluţ, Atitudini şi valori la preadolescenţi şi tineri, Teză de doctorat, 1984;

6. Relația atitudini – sentimente Datorită sentimentelor, o persoană îşi exprimă atitudinea. Conceptul de „sentiment” acoperă un domeniu foarte vast şi divers al vieţii unei persoane fiind o atitudine emoţională stabilă a unei persoane faţă de un obiect. Sentimentele şi emoţiile unei persoane sunt puternic asociate cu calităţile personale interne. Ele reflectă tot ceea ce trăieşte o persoană. Principalul lucru într-un sentiment este atitudinea emoţională pe care o persoană a stabilit-o pentru un anumit subiect sau pentru un cerc de fenomene. În această ordine de idei, experienţa sentimentelor poate obţine uneori o mare putere, dobândind caracterul de afect. Starea de spirit, emoţiile, afectele au un lucru în comun – acestea sunt tot felul de reacţii emoţionale. În schimb, sentimentele sunt acele relaţii stabile ale persoanei cu mediul, care sunt exprimate în reacţiile emoţionale corespunzătoare. Alături de emoţii puternic exprimate exterior, putem întâlni sentimente în care atitudinea noastră faţă de obiect este foarte clar manifestată. În clasificarea sentimentelor, în primul rând, ar trebui să pornim de la principiul psihologiei materialiste conform căruia psihicul uman este o reflectare a realităţii obiective care există independent de ea. Din punctul de vedere al psihologiei, sentimentele sunt atitudinea individuală a unei persoane faţă de ceea ce ştie, faţă de cei din jurul său şi faţă de el însuşi. Ele sunt împărţite în două categorii – sentimente mai mici şi mai înalte. Satisfacerea oricăror nevoi fiziologice poate fi atribuită primei categorii, a doua categorie implică sentimente morale, estetice şi intelectuale.

10

Prin urmare, există şi o tendinţă de generalizare a sentimentelor, unele din ele devenind temelia afectivă prin care individul preţuieşte valori. Astfel „dreptatea”, de exemplu, se bazează pe sentimentul egalităţii între oameni, „frumosul” presupune trăinicia unor sentimente estetice, „adevărul” – aspiraţia spre deplina obiectivitate etc. Desigur, în condiţii vitrege de viaţă şi de educaţie, apar şi afecte ostile, ducând la însuşiri negative de caracter: umilirea, asuprirea cauzează sentimente de ură, care pot face un om agresiv şi profund necinstit. Vizavi de acestea, sentimentele etice reglementează comportamentul uman. De exemplu, dacă persoana se comportă în conformitate cu normele de comportament predominante, simte satisfacţie, încredere în sine. Dacă comportamentul unei persoane nu respectă normele recunoscute şi acceptate în general, el trăieşte o stare de penibil, de ruşine, care se bazează pe un sentiment inconştient de vinovăţie, a cărui bază poate fi nu numai mânia faţă de sine, ci şi teama pentru încălcarea normelor şi reglementărilor acceptate. Rareori ceea ce simțim poate fi redus la un singur element, iar emoțiile, deși trecătoare și în același timp complexe, implică o varietate de răspunsuri atât fizice cât și cognitive, rolul lor fiind acela de a produce o reacție în urma unui stimul. Ca de exemplu reacția pe care o putem avea dacă, plimbându-ne singuri și liniștiți prin pădure, auzim pași greoi în urma noastră, sau zgomote suspecte dintr-un tufiș. Poate fi un urs sau poate fi un alt drumeț sau o pasăre, însă ceea ce corpul nostru înregistrează înainte de a putea raționa, este frica. În acest caz, emoția deși ne afectează fizic într-un mod neplăcut, ne ajută să percepem pericolul în care ne aflăm pentru a putea lua măsuri înainte să ni se întâmple ceva. Deși poate părea o simplificare inoportună, sentimentele își fac adăpost permanent în mințile noastre, fiind punțile de legătură dintre reacții și emoții, având un caracter profund personal, fundamentat pe experiențele anterioare. Emoțiile sunt primele care vin și ne pot speria, bucura sau înfuria, însă asocierile care dau naștere sentimentelor oferă o infinitate de posibilități. Ele sunt conturate de temperamentul individual și de experiențele din trecut, de aceea două persoane pot experimenta același sentiment, însă îl pot denumi sau descrie total diferit. 11

Spre deosebire de fericire (care este un sentiment), bucuria (care este o emoție) implică mai puțină conștientizare cognitivă, ceea ce înseamnă că ne simțim bine, fără ca noi sa putem decide asta. Fericirea, în schimb, este indusă și dependentă de condiții externe indefinite, care sunt strict legate de percepția și interpretarea noastră subiectivă. Conform modelului ABC al structurii atitudinii, componenta afectivă, clasificată în emoții și sentimente, este cea care ne ajută să ne modelăm atitudinea. Sentimentele noastre se bazează pe o judecată sau judecăți care au ca rezultat un răspuns pozitiv, cum ar fi favorizarea, un răspuns negativ, cum ar fi antipatia sau un răspuns neutru, în cazul lipsei de interes. Această componentă a atitudinii se reflectă prin expresii precum: Îmi place mâncarea românească (afirmație pozitivă), Urăsc să mă plimb (afirmație negative) sau Nu mă interesează politica (neutru). De asemenea, putem avea și răspunsuri ambivalente atunci când avem și sentimente pozitive, dar și negative față de un obiect sau situație (ex. Îmi place să înot pentru că este răcoritor, dar nu îmi place pentru că nu pot vedea pe sub apă). Bibliografie 1. Allport G. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică, 1981. 2.

Atitudinea: cum să-mi schimb radical viaţa. Disponibil: http://www.empower.ro/ atitudinea-cum-sa-mi-schimb-radical-viata-i/

3. Atitudinea

este cheia succesului. Disponibil: https://www.roportal.ro/articole/

despre/atitudinea_este_cheia_succesului_1902/ 4. Atitudinea şi succesul profesional. Disponibil: https://cariera.ejobs.ro/atitudinea-si-

succesul-in-cariera/ 6. Bădulescu G.T. Despre succes şi atitudine. 21 octombrie 2012. Disponibil: http:// www.traianbadulescu.ro/2012/10/21/despre-succes-si-atitudine/ 5. Blythe J. Comportamentul consumatorului. Bucureşti: Editura „Teora”, 1999. 8. Boncu

Şt. Psihologia influenţei sociale. Iaşi: Editura „Polirom” 2002.

12

II.

Formarea atitudinilor 1. Teorii psihosociologice ale schimbării atitudinale. Schimbarea atitudinilor reprezintă un domeniu complex, existând numeroase strategii,

teorii şi modele care încearcă să explice acest proces. Literatura de specialitate foloseşte termenii „strategie” cu sensul de „plan de acţiune” în timp ce „tehnica” include modalităţile prin care strategia este adusă la îndeplinire. Conform lui Albert Bandura (1986), termenul „teorie” specifică mecanismele şi determinanţii care guvernează fenomenul studiat, în timp ce cuvântul „model” desemnează un set de concepte considerate că s-ar referi la o problemă anume. Un model conceptual poate fi alcătuit din mai multe teorii şi este structurat pe mai multe nivele. De exemplu, Septimiu Chelcea (2006, 145-193) se referă la teorii psihosociologice ale schimbării atitudinale şi la teorii ale limbajului persuasiv, delimitând apoi strategii şi tehnici de persuasiune. Martin Fishbein şi Icek Ajzen (1975, 411-509) consideră că strategiile de schimbare a atitutinilor şi comportamentelor sunt participarea activă şi comunicarea persuasivă. Tehnicile participării active sunt contactul interpersonal, jocul de rol, comportamentul contraatitudinal şi cel de alegere. Comunicarea persuasivă a fost cel mai bine studiată în cadrul Programului de cercetare a comunicării de la Universitatea Yale (Hovland, Yannis şi Kelly, 1953). O altă clasificare a teoriilor privind schimbarea atitudinilor şi comportamentelor pe care am studiat-o este cea a lui Richard E. Petty şi John T. Cacioppo (1981/1996), care propun şapte categorii principale: condiţionarea şi modelarea, comunicarea persuasivă sau învăţarea mesajului, teoria „judecata socială”, abordările motivaţionale, cele privite din perspectiva atribuirii, abordările combinate şi auto-persuasiunea. Robert B. Cialdini (1984/2004) a formulat şase categorii de bază, fiecare guvernată de câte un principiu psihologic fundamental care conduce comportamentul uman. Cele şase principii ale persuasiunii – reciprocitatea, angajare/consistenţă (sau consecvenţă), validare socială, autoritatea, simpatia şi raritatea – sunt abordate din punctul de vedere al funcţiei lor în societate şi al modului în care sunt folosite în viaţa de zi cu zi. În literatura de specialitate se diferenţiază teoriile psihosociale ale schimbării atitudinale de cele ale limbajului persuasiv, teorii pe care le voi prezenta, pe scurt, în continuare. Teoriile behavioriste (ale învăţării) 13

Teoriile „stimul-răspuns” şi „întărirea” explică în egală măsură formarea atitudinilor şi susţin ideea că acestea se schimbă numai dacă stimulul pentru un nou răspuns este mai puternic decât stimulul pentru vechiul răspuns. Astfel, persuasiunea urmăreşte ca, prin intermediul unor variabile independente (sursă, mesaj, receptor, canal) să fie stimulate procesele interne care mediază comportamentul (atenţie, înţelegere, acceptare, reţinere), având ca efect schimbarea credinţelor, atitudinilor şi comportamentului. Teoriile behavioriste au fost testate în medicina dentară în cadrul studiilor care urmăreau scăderea consumului de ţigarete (Søgaard, 1993, 31). De asemenea, procesele învăţării sociale sunt utilizate în iniţiativele de desensibilizare a pacienţilor cu anxietate dentară, fiind raportate rezultate foarte bune, în special la copii. Voi prezenta studiile în acest domeniu în cadrul cercetărilor personale privind anxietatea faţă de medicul dentist şi cabinet. Teoria acţiunii gândite Teoria „acţiunea gândită” (Fishbein şi Ajzen, 1975) are la bază „intenţia comportamentală” generată de atitudinea faţă de un anumit comportament, intenţie care se află în concordanţă cu normele subiective ale individului şi calculează matematic relaţia dintre atitudini, credinţe şi comportament (apud Petty şi Cacioppo, 1981/1996, 193). Intenţia comportamentală a unui individ este predictibilă dacă se cunosc (1) atitudinea acelui individ faţă de comportamentul vizat şi (2) norma lui subiectivă, adică măsura în care percepe presiunile sociale pentru a realiza sau nu acţiunea. În mod curent, oamenii adoptă comportamentele pe care ei le valorizează pozitiv şi care sunt populare în rândul celor din jur şi se abţin de la celelalte. Herbert C. Kelman (1961/1966, 151) enumeră trei direcţii de cercetare în domeniul influenţei sociale: impactul asupra judecăţilor, asupra interacţiunilor din interiorul grupurilor mici şi studiul comunicării persuasive, ultimul aspect reprezentând obiectul de studiu al lucrării de faţă. Autorul citat discută apoi trei procese de bază ale influenţei sociale: complianţa, identificarea şi internalizarea, pe care le-am diferenţiat la începutul subcapitolului despre schimbarea atitudinală, de procesul de persuasiune. Alberta şi Sidney Siegel (1957/1966, 187) afirmă că grupul de apartenenţă şi cel de referinţă al unui individ pot să nu fie identice, însă

14

influenţa normelor sociale este prezentă în ambele contexte. Schimbarea este, însă, dependentă de identificarea individului cu grupul său. Autorii citaţi au demonstrat experimental că poate avea loc o schimbare atitudinală majoră, în cazul în care indivizii s-au raportat în timp la un grup de apartenenţă impus, iniţial nedorit, ca la grupul lor de referinţă. Teoria procesului dual Sub denumirea „proces dual” sunt cuprinse mai multe teorii asemănătoare, dintre care cea mai cunoscută este „Modelul probabilităţii de elaborare” al lui Richard E. Petty şi John T. Cacioppo (1986). Persuasiunea se poate realiza pe o rută centrală, prin examenul atent al argumentelor pro şi contra unei poziţii, sau pe o rută periferică, fără o analiză aprofundată a informaţiei primite, accentul punându-se, în acest caz, pe factori precum atractivitatea sursei şi numărul de argumente pro sau contra. Cu cât cunoştinţele unei persoane sunt mai structurate, cu atât este mai puţin sensibilă la persuasiune. Indivizii neinteresaţi de mesaj sau cei slab motivaţi vor urma calea periferică. Procesul dual este teoretizat şi de Alice H. Eagly şi Shelly Chaiken (1993), autoare care descriu o „cale sistematică” (centrală) şi o cale euristică (periferică) prin care sunt schimbate atitudinile. Pentru procesarea informaţiilor persuasive, receptorul îşi mobilizează resursele cognitive. Alocarea acestor resurse depinde, în opinia autoarelor citate, de caracteristicile receptorului (gradul său de implicare, nevoia sa de cunoaştere, calitatea de expert), de mesaj (complexitatea, atractivitatea, forma în care este prezentat), dar şi de contextul în care este inclus mesajul (editorial, reclamă comercială). 2. Teoria stimul – răspuns, teoria întăririi Teoria întăririi dezvoltată de Skinner, cunoscută și sub numele de condiționare operantă sau condiționare instrumentală, încearcă să explice comportamentul uman în corespondență cu mediul sau stimulii care îl înconjoară. Folosind metoda experimentală, Skinner ajunge la concluzia că apariția unui stimul declanșează un răspuns la persoană. Dacă acest răspuns este condiționat folosind întăritori pozitivi

15

sau negativi, se poate exercita o influență asupra reacției sau comportamentului operant menționat, care poate fi îmbunătățită sau inhibată. Skinner a stabilit că comportamentul este menținut de la un context sau situație la altul atâta timp cât consecințele, adică întăritorii nu se schimbă sau fac acest lucru urmând anumite logici, „reguli” care trebuie descoperite. Datorat, atât comportamentul uman, cât și cel animal pot fi condiționate sau modificate folosind o serie de stimuli pe care subiectul le poate considera satisfăcătoare sau nu. Mai simplu explicat, Teoria întăririi subliniază că o persoană are mai multe șanse să repete un comportament care este consolidat pozitiv, precum și este mai probabil să repete comportamente care sunt asociate cu stimuli negativi sau întărire După cum sa menționat la începutul articolului, pe lângă teoretizarea despre comportamentul uman, Skinner a căutat să pună aceste teorii în practică. Pentru a face acest lucru, el a dezvoltat o serie de programe de întărire specifice, cele mai proeminente fiind programele de întărire continuă și de întărire intermitentă (întărirea intervalului și întărirea rațiunii). 1. Armare continuă În armare continuă persoana este recompensată constant pentru o acțiune sau un comportament. Principalul avantaj este că asocierea este rapidă și eficientă; cu toate acestea, odată ce armătura este îndepărtată, comportamentul se stinge rapid. 2. Armare intermitentă În aceste cazuri comportamentul persoanei este întărit doar în anumite ocazii. La rândul său, acest program este împărțit în două categorii: întărirea intervalului (fix sau variabil) sau întărirea motivului (fix sau variabil) În întărirea intervalului, comportamentul este întărit după o perioadă de timp stabilită anterior (fixă) sau o perioadă de timp aleatorie (variabilă). În timp ce în întărirea rațiunii persoana trebuie să efectueze un anumit număr de comportamente înainte ca aceasta să fie întărită. La fel ca

16

în întărirea intervalului, acest număr de răspunsuri poate fi convenit anterior (fixat) sau nu (aleatoriu). Skinner consideră că nou-născutul dispune de capacități înnăscute, însă comportamentele care devin consecvente se cristalizează prin învățare. Comportamentul este împărțit în două categorii: 1.Comportamentul respondent 2.Comportamentul operant. 1) Comportamentul respondent – se manifestă prin intermediul unor reflexe/răspunsuri automate la interacțiunea acestora cu anumiți stimuli, în mod involuntar. Răspunsurile de acest tip pot fi supuse condiționării sau pot fi modificate prin învățare, făcând parte din condiționarea clasică. În aceasta din urmă, un stimul neutru se asociază cu un stimul necondiționat de mai multe ori, până în momentul în care stimulul neutru este capabil să manifeste un răspuns anterior necondiționat, numit acum răspuns condiționat (Feist & Feist, 2016). Conform lui Brain (2000), există mai multe tipuri de condiționări clasice: a) Condiționarea învățată: presupune existența și menținerea stimulului condiționat în timpul prezentării stimulului necondiționat, adică manifestarea celui dintâi până la apariția răspunsului dorit. Acesta este tipul de condiționare care se utilizează în studiile de laborator și în cadrul experimentelor cu animale. b) Condiționarea înapoiată: se produce în momentul în care stimulul condiționat este prezentat ulterior stimulului necondiționat. c) Condiționarea simultană: manifestarea acesteia are loc atunci când ambele tipuri de stimuli (condiționat și necondiționat) sunt prezente în același timp. d) Condiționarea trasată: presupune prezentarea stimulului condiționat și oprirea acestuia înainte ca răspunsul necondiționat să fie produs.

17

Aceasta este și situația celebrului experiment al lui Pavlov, referitor la asocierea dintre stimul și răspuns prin intermediul mâncării și a salivării. În cadrul acestui experiment, Pavlov le prezenta câinilor hrana (stimulul), la care aceștia începeau să saliveze (răspunsul). Conform lui Burger (2019), pentru că asocierea dintre stimul și răspuns a existat fără ca Pavlov să implice o condiționare directă, atunci hrana este stimulul necondiționat, iar procesul de salivare este răspunsul necondiționat. În acest context, Pavlov a ajuns în stadiul de împerechere a stimulilor necondiționați cu stimulii condiționați. Mai precis, psihologul rus a adăugat un nou stimul la prezentarea hranei, adică zgomotul unui clopoțel. După mai multe repetări ale aceluiași proces (prezentarea hranei asociată cu zgomotul clopoțelului), Pavlov a încetat să mai ofere hrana câinilor în timp ce suna din clopoțel. Atunci a observat că în urma sunetului produs de clopoțel se manifesta și procesul de salivare, acesta din urmă devenind astfel un răspuns condiționat în asocierea dintre stimul și răspuns. 2) Comportamentul operant – se manifestă prin răspunsurile pe care individul uman le oferă fără ca prezența stimulilor să fie neapărat necesară, fiind spontană. Întărirea comportamentelor operante se realizează prin consecințele care apar în urma realizării lor. Aceste comportamente sunt legate de condiționarea operantă (Engler, 2014). Skinner considera că individul uman învață comportamente prin intermediul condiționării operante. Ceea ce este specific la acest tip de condiționare este (re)întărirea imediată a răspunsului. În primă instanță, organismul realizează o acțiune care apoi este reîntărită prin mediu. (Re)întărirea presupune creșterea probabilității ca acest comportament să apară din nou. Procesul de (re)întărire produce două tipuri de efecte: primul efect presupune întărirea comportamentului, în timp ce al doilea efect produce recompensarea individului. Între (re)întărire și recompensare există, totuși, o diferență clară: nu toate comportamentele (re)întărite presupun existența recompensării. (Re)întăririle există în mediu și nu sunt resimțite în mod direct de către individ: spre exemplu, Skinner (1971, 1987, apud. Feist & Feist, 2006) afirmă că consumul unui anumit tip de mâncare nu este (re)întărit pentru că este gustos, ci este gustos fiindcă este (re)întărit. Această (re)întărire este divizată în (re)întărire pozitivă și (re)întărire negativă: a) (Re)întărirea pozitivă: se produce în momentul în care comportamentul este urmat de o situație care facilitează creșterea posibilității de repetare a comportamentului respectiv în viitor. 18

b) (Re)întărirea negativă: se manifestă atunci când un comportament este urmat de încheierea unei situații neplăcute, determinând creșterea probabilității ca acel comportament să reapară în situații similare. Pedeapsa apare în momentul în care comportamentul este urmat de o situație neplăcută a cărui scop constă în eliminarea sa. Modalități de recompensare: -Aprecieri verbale/semnale nonverbale: zâmbetul, o înclinare afirmativă a capului, o mână pusă pe umăr; - Expunerea ideilor unui elev pe tablă sau în revista școlii; -Acumularea de puncte; -Observații personalizate pe caiete sau lucrări; -Prietenia profesorului. Recompensa este superioară pedepsei deoarece furnizează mai multă informație (pedeapsa„comportamentul acesta nu este corespunzător”, dar nu arată și comportamentul potrivit, recompensa - „comportamentul corespunzător este acesta, deci nu altul”); Aprecierile laudative influențează pozitiv, spre exemplu, notele unui elev, dar nu numai la disciplina la care elevul a avut parte de ele (de aprecieri); Bibliografie Brain, C. (2000). Advanced Subsidiary Psychology: Approaches and Methods. Cheltenham: Nelson Thornes Ltd. Burger, J. (2019). Personality. Boston: Wadsworth: Cengage Learning. Engler, B. (2014). Personality Theories – An Introduction. Wadsworth: Cengage Learning Feist, J., & Feist, G. (2006). Theories of Personality. New York: The McGraw-Hill Companies, Inc. Staats, A. W. (1996). Behavior and Personality: Psychological Behaviorism. New York: Springer Publishing Company, Inc.

19

3. Explicarea succesului şi a eșecului. În conformitate cu DEX-ul online conceptul de succes este definit drept un rezultat favorabil, pozitiv (al unei acțiuni); reușită, izbândă. Puține dintre eșecurile noastre sunt cu adevărat fatale”, a spus Tim Harford, economist care publică în Financial Times și care a scris cartea “Adapt: Why Success Always Starts With Failure”. Autorul consideră că “succesul vine mai des prin rezolvarea rapidă a greșelilor pe care le facem, decât prin realizarea lor corectă de prima dată.” Primul pas spre îmbunătățirea sinelui în urma unui eșec este tocmai recunoașterea respectivului eșec. “Pare să fie cel mai greu lucru din lume să admiți că ai făcut o greșeală și să încerci să o repari. Pentru că solicită o regândire a modului în care iei decizii.”, spune Harford. Succesul are o primă accepțiune - aceea de reușită, deși nu orice reușită este un succes. O altă accepțiune asociată este, victoria în competiție. Succesul este rezultatul autorealizării de sine, cu eforturi mari cu sacrificii, cu muncă asiduă, din trebuința de autoexprimare si autorealizare, din trebuința de prestigiu. Succesul școlar este recunoașterea capacității de exprimare, prin performanțele învățării, valorificându-se la maximum capacitățile si disponibilitățile biopsihice. Succesul școlar se manifestă prin rezultate maxime la examene, concursuri, olimpiade. În cartea lui, Harford oferă o serie de soluții care pot fi aplicate în urma unui eșec: •

Încearcă ceva nou – dacă până acum nu a funcționat, poate ar fi timpul să încerci altceva. Altă abordare, alt plan, altă strategie.

•

Experimentează acolo unde există șanse – nu te încăpățâna să câștigi acolo unde nu există șanse de reușită. Până la urmă, o doză de realism te menține pe linia de plutire.

•

Fii deschis la feedback – “Dincolo de orice, feedback-ul este esențial pentru a determina care acțiuni au reușit și care au eșuat. Cere o părere, însă nu doar de la o persoană, ci de la cât mai multe”, spune Harford.

•

Exersează în multiple zone – încearcă diverse lucruri și apoi insistă acolo unde lucrurile încep să meargă. După cum spune Harford: “Pluralismul funcționează pentru că viața nu merită trăită fără noi experiențe.”

20

•

Nu rămâne atașat de planul tău – atunci când lucrurile nu mai funcționează, tinzi să te descurajezi pentru că nu a ieșit conform planului tău. “Pericolul constă într-un plan care ne face să credem că eșecul este imposibil și adaptarea nu neapărat necesară – un fel de Titanic, nescufundabil (până când lovește aisbergul).” Albert Einstein spunea că: “Eșecul este succesul în progres”. .Eşecul este uneori provocat de lipsa unor competenţe necesare pentru a face faţă anumitor

situaţii, dar eşecurile aparente pot fi un mijloc important de a învăţa şi, în mod paradoxal, ele furnizează combustibilul pentru cele mai mari realizări şi succese din viaţă. În cele din urmă, învăţăm să acceptăm faptul că ceea ce majoritatea oamenilor numesc eşec este, de regulă, doar un impediment temporar în raport cu un anumit standard arbitrar şi totodată o parte esenţială a vieţii. Un astfel de insucces este doar o competiţie în desfăşurare. Această lecţie importantă ne poate ajuta să înţelegem că singurele eşecuri reale apar atunci când evităm provocările care merită riscul fără să ne încercăm norocul sau atunci când refuzăm să învăţăm din greşeli. Eşecul şcolar este forma severă insuccesului școlar și se manifestă prin abandon și prin repetenție, aceasta este o sanțiune a neîndeplinirii obligațiilor scolare. Insuccesul școlar, cu toate formele lui de manifestare, reprezintă ansamblul pierderilor școlare ale căror efecte se repercutează negativ asupra integrării sociale și profesionale și asupra relațiilor de conviețuire cu semenii. Cauzele subiective țin de structura biopsihică a elevului. Sănătatea afectată de boli cronice și acute (respiratorii, circulatorii, digestive, nervoase, psihice, de perturbări ale fazelor de maturizare pubertară si adolescentină împiedică reușita școlară. Prevenirea eșecului școlar: Este necesar să se realizeze în fapt diferențierea și individualizarea învățării, asigurându-se șanse de reușită și succese tuturor elevilor. Evaluarea rezultatelor învățării trebuie se facă sistematic, cu maximum de obiectivitate. Solicitările școlare să fie echilibrate, să se prevină suprasolicitarea și subsolicitarea. Colaborarea cu tact cu familia prin convorbiri și lectorate pentru părinți previne atitudinile de rezistență față de obligațiile școlare. Supravegherea stării de sănătate și a modului cum se implinește maturizarea la vârstele pubertății și adolescenței previn instalarea inapetenței pentru învățare.

21

O nouă perspectivă asupra eşecului 1. Redefinirea eşecului. Eşecul este o componentă firească a vieţii, care, în funcţie de definiţia pe care

dăm,

i-o

poate

avea

asupra

noastră

un

impact

pozitiv

sau

negativ.

2. Cum învăţăm din eşecuri. Insuccesele reprezintă o oportunitate de a învăţa şi de a progresa, în vreme

ce

reuşita

poate

duce

la

mulţumire

de

sine

şi

stagnare.

3. Consideră că eşecurile sunt trepte către succes. Succesul şi eşecul nu sunt incompatibile. Majoritatea înfrângerilor nu sunt decât competiţii aflate în desfăşurare, care pot construi fundaţia succesului. 4. Sesizarea oportunităţilor developate de eşecuri. Obstacolele sau insuccesele pe termen scurt pot contribui la reuşita viitoare dacă ne concentrăm asupra oportunităţilor pe care le developează, şi

nu

asupra

piedicilor.

5. Foloseşte răspunsurile negative în avantajul tău. Reacţiile negative actuale pot conţine informaţii pozitive, care te ajută să progresezi sau pot semnala faptul că ai intrat pe un teritoriu nou şi diferit. Ele sunt un indiciu al unui succes ce urmează să se materializeze. 6. Priveşte dincolo de propria persoană. Pe măsură ce înveţi să-ţi îndrepţi atenţia şi asupra altor lucruri în afară de tine, căutând să-i ajuţi şi pe alţii să reuşească, vei deveni mai puţin vulnerabil în situaţii

pe

care

ai

putea

să

le

consideri

eşecuri

personale.

7. Perseverează. Nu renunţa la încercări. Efortul susţinut plus lecţiile eşecului constituie o formulă vitală a succesului. Un rol important în obținerea succesului școlar il are sistemul de recompense și întăriri și de pedepse. Bibliografie Carnegie, D. (2010) Secretele succesului, editura Cartea veche, București https://dexonline.ro/definitie/succes https://www.andyszekely.ro/cum-te-ajuta-esecul-sa-obtii-succesul/ https://www.academia.edu/26786005/Tema_15_-Gradul_II

22

4. Teoria auto percepției (Daryl Bem) Teoria „Autopercepţiei”, propusă de Daryl J. Bem (1965, 1972), susţine că oamenii îşi formează atitudinea despre ei înşişi întocmai cum îşi construiesc şi atitudinile despre ceilalţi, observându-le comportamentul. Oamenii fac inferenţe de la observarea propriului compor- tament şi a circumstanţelor performării lui la caracteristicile sinelui. Rezultă că nu prin introspecţie putem să ne autocunoaştem, ci prin observarea atentă a comportamentelor deschise. Circumstanţele environmentale au şi ele un rol important în acest proces de formare a imaginii de sine. Teoria autopercepţiei a pregătit afirmarea teoriilor atribuirii. În 1972, BEM a propus teoria auto-percepției schimbării atitudinii,[6] care propune un mecanism diferit de schimbare decât cel al teoriei disonanței cognitive a lui Leon Festinger.Deși cele două teorii par contradictorii, dovezile sugerează că teoria disonanței și teoria percepției de sine explică fiecare aspecte diferite ale modului în care oamenii își ajustează atitudinile și comportamentele unul față de celălalt. Conform teoriei percepției de sine, oamenii își deduce atitudinile din propriul comportament la fel cum ar putea un observator extern. Acesta este cazul în care indicii interne, cum ar fi sentimentul, sunt neclare, și individuale atribuie atitudinea sau credința lor la o formă de percepție de sine în jurul comportamentului lor. Este un proces similar cu modul în care am deduce starea interioară a unui alt individ prin observarea comportamentului lor.

23

Exemplu: Avem o pasiune pentru mânuirea și meșteșugăritul lemnului, conform teoriei auto percepției, noi am decis că ne place acest tip de activitate nu din cauză că este cel mai bună sau pentru că ne face să ne simțim speciali. Probabil am decis acest lucru deoarece petrecem mult timp în atelierul de tâmplărie. Așadar, prin observare învățăm despre noi înșine și despre alții, ne formăm judecăți despre sine sau despre alții. Bibliografie Beersma, B., van Kleef, G.A. (2012). Why People Gossip: An Empirical Analysis of SocialMotives, Antecedents, and Consequences. Journal of Applied Psychology, 42(11),pp. 2640‑2670.Bernard, H.R., Johnsen, E.C., Killworth, P.D.et al. (1990). Comparing Four DifferentMethods of Measuring Personal Social Networks. Social Networks, 12(3), pp. 179‑215.Boccaccio, G. (2004).Decameronul (ed. a III‑a). Piteşti: Editura Paralela 45.Boudon, R. (2006). Acţiunea. În R. Boudon (coord.). Tratat de sociologie (ed. a II‑a,pp. 24‑66), Bucureşti: Humanitas. 5. Auto- şi hetero-atribuire 1. Definirea atribuirii Atribuirea este dependenta de modul în care subiectul percepe legatura dintre un eveniment si cauzele sale. Cu cât aceasta covariatie este mai ridicata, cu atât atribuirea este mai puternica; atunci când exista o covariatie cu mai multe cauze posibile, atribuirea este slabita. Atribuirea cauzalitatii intrarii unei persoane în câmpul infractional poate face referire atât la o entitate (poate include persoane sau non-persoane), la o persona (se refera la actorul principal al actiunii, persoana principala din eveniment) si chiar la o situatie (legata de conditiile în care s-a desfasurat comportamentulactorului). (Neculau A.) 2. Auto și hetoro atribuire În viata sociala, perceptia persoanei (auto-perceptia sau perceptia celuilalt) ocupa un loc privilegiat. Procesele de atribuire joaca un rol important în aceste activitati perceptive, permitând 24

individului sa-si explice propriul comportament (auto-atribuire) si pe al celuilalt (hetero-atribuire). De asemenea, exista diferente între auto-atribuire si hetero-atribuire si în ceea ce priveste cauzalitatea (interna sau externa). Cauzalitatea interna atribuie comportamentele, evenimentele persoanei în cauza (trasaturilor de personalitate, dispozitiilor), în timp ce cauzalitatea externa considera ca un eveniment se datoreaza unei constrângeri din mediu. (Doise W., Mugny G.) Bibliografie Histoire de la violence, Laffont, Paris 19813.Doise, W. Deschamp, J-C, Mugny, G. Psihologia sociala experimentala, Ed. Polirom, Iasi, 19964.Neculau A. Psihologia sociala.. Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Ia[i, 19985.Oancea I., Probleme de criminologie, Editura All, Bucuresti, 19986.Papalia Diane si Wendkos Olds, Sally A Child World: Infancy Through7.Adolescence, Ed. Von Hoffman Press inc., 1990 6. Teoria judecății sociale. Teoria „judecata socială” şi, în cadrul ei, abordarea „asimilare/contrast” pornesc de la premisa că omul îşi formează scale sau puncte de referinţă (anchors) uni- sau multidimensionale, cu care operează când experienţa sa este redusă, când întâlneşte stimuli necunoscuţi şi când nu există standarde explicite de ordonare a stimulilor (Kiesler et al., 1969). Cu ajutorul acestora, el ierarhizează persoane şi ordonează obiecte în funcţie de măsura în care acestea îi satisfac anumite trebuinţe. Atitudinea este considerată punct de referinţă interior, iar persuasiunea – punct de referinţă exterior (Insko, 1967). Contrastul reprezintă îndepărtarea atitudinii de punctul de referinţă, iar asimilarea este mişcarea inversă. Atitudinea unei persoane trebuie reprezentată ca o zonă (latitudine) a poziţiilor acceptabile, care poate fi de acceptare, de neangajare sau de respingere (Sherif şi Hovland, 1961). O persoană expusă unui mesaj persuasiv va analiza dacă atitudinea pentru care sursa pledează se află în zona sa de acceptare; dacă răspunsul este afirmativ, atunci foarte probabil că se va produce schimbarea. Dacă, însă, mesajul persuasiv pledează pentru o atitudine cu discrepanţă foarte mare faţă de atitudinea persoanei-ţintă, atunci rezultatul este negativ, instalându-se „efectul 25

de bumerang”. Aplicaţiile practice ale acestei teorii sunt importante în publicitate, propagandă şi educaţie: mesajele transmise nu trebuie să pledeze pentru atitudini puternic discrepanţe faţă de cele ale publicului-ţintă, ci să se situeze în latitudinea de acceptare. De exemplu, într-o campanie antifumat desfăşurată în rândul fumătorilor convinşi (puternic implicaţi), mesajul trebuie să focalizeze pe o valoare acceptată de aceştia (de exemplu, sănătatea sau frumuseţea) şi nu pe abstinenţa de la ţigarete. Teoria „judecata socială” pune accent pe cogniţia individuală, considerând că persoanaţintă ştie ce atitudine are şi unde este plasată aceasta pe continuumul atitudinal. Abordarea „asimilare/contrast” explică etapele de receptare şi acceptare a mesajului din modelul comunicării persuasive elaborat la Universitatea Yale (Hovland, Yannis şi Kelly, 1953/1966), accentuând importanţa factorilor care ţin de receptorul persuasiunii. Bibiografie Allen, V.L. şi Levine, J.M. (1971). Social suport and conformity: The role of independent assessement of reality. Journal of Experimental Social Psychology, 7, 48-58. Chelcea, Septimiu (coord.). (2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii (ediţia a IIa revizuită şi adăugită). Iaşi: Editura Polirom. Boza, Mihaela. (2003). Atitudinea şi schimbarea atitudinii. În Adrian Neculau (coord.). Manual de psihologie socială (pp.123-144). Iaşi: Editura Polirom. Boncu, Ştefan. (2004). Schimbarea de atitudine. În Ştefan Boncu, Psihologie socială. Iaşi (Curs, format pdf, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza) 7. Teoria echilibrului ( F.Heider) Este o teorie care se poate subsuma unui concept mai larg al consistenței ori congruenței. Aceasta teorie este derivata din orientarea gestaltista și din lucrarile lui Heider care, in studiul Atitudes and Cognitive Organization ( 1946) pornind de la teza ca oamenii au tendința de a-și forma o viziune coerenta a viziunii in care traiesc, apreciaza ca persoanele incearca sa mențina 26

consistența dintre atitudinea fața de alte persoane cu care sunt in relație și atitudinea lor fața de evenimentele și obiectele din lumea inconjuratoare.(Chelcea,S.,coord, 2006). Daca, de exemplu A și B sunt prieteni dar, la un moment dat, atitudinile lor cu privire la un obiect social (important, relevant pentru ei) sunt in contradicție, foarte probabil pritenia lor se va rupe. Menținerea este posibila doar atata timp cat unul dintre ei iși schimba atitudinea. Poate fi vorba despre echipa de fotbal preferata, de apartenența la un partid politic, sau mai larg, de o anumita atitudine fața de o anumita valoare (banul, pritenia, etc). Ne amintim cu toții cat de ușor se destramau imediat dupa Revoluție pritenii de o viața pentru faptul ca unii erau monarhiști, iar ceilalți nu, iar exemplele pot continua. Desigur ca aceasta teorie este rezumata și apare ca o simplificare a situațiilor, de fiecare data intervenind o multitudine de factori,ca intensitatea prieteniei, atașamentul fața de valori, contextul social, tipul de personalitate. Totuși, un lucru ramane cert: valorile și modul in care ne raportam la ele, deci atitudinile noastre fața de obiectele sociale conteaza extrem de mult atunci cand intram intr-o sau dorim sa menținem o relație interpersonala (vom vorbi mai pe larg despre acest fapt la capitolul destinat relațiilor interpersonale). “Ințelegerea interumana nu consta in a privi unul la celalat, ci a privi impreuna in aceeași direcție” spunea scriitorul Antoine de Saint – Exupery. Teoria echilibrului lui Heider poate fi prezentată în acțiunile vieții de zi cu zi ca aspecte personale și profesionale pe care le trăiește fiecare persoană. De la un dezacord (sentimental) în cadrul unei relații de dragoste la un acord logic cu șeful și colegii dvs. pentru a rezolva o anumită situație. Aceste dinamici se găsesc adesea în triunghiul explicat mai sus, ideea propusă de Heider este că, indiferent dacă este vorba de o congruență sau o discordanță, trebuie întotdeauna ajuns la un acord pentru ca rezultatul să fie pozitiv. Pentru a-şi asigura succesul, foarte multe companii pun în aplicare Teoria lui Heider. De exemplu, Subway s-a asociat cu Daniel Sturridge, o celebritate care are, în mare măsură, o reputaţie pozitivă. Această asociere maximizează potenţianul de percepţii favorabile faţă de Subway. 27

Bibliografie: 1. Woodside, A. G., & Chebat, J. C. (2001). Updating Heider’s balance theory in consumer behavior: A Jewish couple buys a German car and additional buying–consuming transformation stories. Psychology & Marketing, 18(5), 475-495. 2. Woodside, A. G. (2004). Advancing means–end chains by incorporating Heider’s balance theory and Fournier’s consumer– 8. Atribuirea de cauzalitate internă şi externă. Teoria atribuirii – pionieratul în domeniul atribuirii l-a făcut Fritz Heider în 1958, pentru ca apoi, numărul lucrărilor dedicate acestei probleme să crească exponenţial, ajungându-se doar în 1980 la peste 900 de lucrări privind atribuirea. Teoria atribuirii reprezintă o parte a ceea ce se numeşte psihologie naivă (a simţului comun). Se pleacă de la supoziţia că, în încercarea de a face inteligibilă realitatea, de a-şi explica evenimentele ai căror actori şi observatori sunt, oamenii obişnuiţi se comportă ca un fel de oameni de ştiinţă intuitivi sau spontani. Ei uzează, ca şi savantul, de o serie de teorii, ipoteze, principii de concordanţă şi lanţuri de deducţii dinspre fenomenele observabile spre cauzele ce le-au generat. Noţiuni folosite în teoria atribuirii: -

actor – cel care se află în câmpul percepţiei noastre

-

observator – cel care percepe

-

inferenţă – procedeu mental prin care individul ajunge la concluzia că dintre mai multe

posibile cauze ale unui comportament, una anume este răspunzătoare de producerea acestuia. În urma procedeului inferenţial ajungem să dăm sens, să atribuim o cauză comportamentului altei persoane, sau chiar propriului comportament (vorbim deci, atât despre heteroatribuire, cât şi despre autoatribuire). Tipuri de atribuire Atribuire internă – este astfel atunci când considerăm că individul a fost determinat din interior (de dispoziţiile, de trăsăturile sale) să realizeze un anumit comportament. Atribuire externă – atunci când considerăm că un comportament al actorului este determinat din exterior, de către situaţie. 28

A. Teoria inferenţei corespondente ( Jones şi Davis) O inferenţă este o deducţie. De ce inferenţă corespondentă? – pentru că încercăm să deducem din act dacă el corespunde unei dispoziţii personal stabile a actorului. - Este persoana care a comis un act agresiv un infractor? - Este individul care a donat bani bisericii un altruist? Pentru a răspunde acestor întrebări, oamenii realizează inferenţe bazându-se pe trei categorii de factori : •

Primul factor este constituit de libertatea alegerii. Acele comportamente care nu sunt impuse, care nu sunt coercitive, dau cele mai multe informaţii despre actor.

•

Al doilea factor de care ţinem seama este cât de neaşteptată e conduita în cauză. Adică, pe măsură ce ea se îndepărtează de prescripţiile de status – rol, ea este considerată ca fiind mai personală. O acţiune exercitată în virtutea respectării stricte a prescripţiilor de rol nu este informativă.

•

Al treilea factor priveşte efectele sau consecinţele unei acţiuni.

B. Modelul covariaţiei (H. Kelley) Dacă modelul anterior descrie felul în care oamenii fac inferenţe despre dispoziţiile personale pornind de la comportament, acest model mai ia în discuţie un factor – situaţia. Există foarte multe comportamente care pot fi atribuite la fel de bine dispoziţiilor personale, dar şi factorilor situaţionali. Din acest punct de vedere Kelley este de acord cu Heider privitor la faptul că oamenii obişnuiţi se comportă în maniera oamenilor de ştiinţă. Ei nu-i aduc pe ceilalţi în laborator, dar fac comparaţii şi-i judecă în termeni experimentali. Conform autorului, oamenii fac atribuiri folosind un principiu al covariaţiei: - dacă un factor determină comportamentul, atunci el este prezent de cîte ori comportamentul se produce şi absent când nu se produce. Principiul covariaţiei se aplică atunci când informaţia provine din observaţii repetate. Atunci, observatorul va grupa informaţia în trei categorii :

29

1.

Informaţie consensuală. Aceasta provine de la comportamentul unor persoane

diferite aflate în aceeaşi situaţie, sub influenţa aceluiaşi stimul. 2.

Informaţia distinctivă. Priveşte comportamentul unei aceleiaşi persoane în

condiţiile acţiunii unor stimuli diferiţi. 3.

Informaţia consistentă. Dă seama de comportamentul unei singure persoane, în

prezenţa unui singur stimul, dar de-a lungul timpului, în situaţii diferite.

Conjugarea

acestor

trei tipuri de informaţii, crede Kelley, îl conduce pe observator la inferarea în termeni de dispoziţie sau de cauzalitate externă. Erorile de aribuire Putem vorbi despre o eroare de atribuire atunci când observatorul distordionează în mod sistematic un proces corect de atribuire prin subestimarea sau supraestimarea factorilor cauzali reali. Numim eroare fundamentală de atribuire tendinţa de a supraestima în explicarea comportamentului unei persoane factorii interni, dispoziţionali, în defavoarea celor externi, situaţionali. O altă eroare de atribuire importantă este dată de diferenţa dintre actor şi observator în procesul aribuirii. Actorii tind să atribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp ce observatorii tind să atribuie aceleaşi comportamente unor cauze interne. O eroare înrudită este cea legată de atribuirea cauzelor succesului şi eşecului. Oamenii par a fi mai înclinaţi să considere succesul lor ca fiind determinat de cauze interne precum aptitudinile sau trăsăturile de personalitate, în timp ce eşecul este atribuit unor cauze situaţionale. Cea mai răspândită explicaţie accentuează influenţa distorsionantă a factorilor afectiv – motivaţionali în procesul de prelucrare a informaţiei. Bibliografie COSMOVICI, Andrei, IACOB, Luminita. 1998. Psihologia sociala. Editura Polirom, Iaşi. ILUT, Petru. 2001. Sinele si cunoasterea lui (Teme actuale de psihosociologie). Editura Polirom. 30

NECULAU, Adrian (coord.). 2003. Manual de psihologie sociala. Editura Polirom. TUCICOV BOGDAN, Ana. 1973. Psihologie generala si psihologie sociala. Editura didactica si pedagogica, Bucuresti.; ZLATE, Mielu. 2004. Eul si personalitatea. Editura Trei. 9. Propagarea şi formarea atitudinilor. Definirea atitudinilor Daniel Katz (1903 – 1998) afirma„ Atitudinea este o predispoziţie a individului faţă de aprecierea unui obiect, a simbolului acestuia sau a unui aspect al lumii, ca fiind pozitivă sau negativă. Opinia este expresia verbală a atitudinii, însă aceasta din urmă se poate exprima şi în comportamentul neverbal. Atitudinile cuprind elemente afective (sentimentele generale de simpatie sau antipatie) şi cognitive (care reflectă obiectul atitudinii, caracteristicile lui, legăturile cu alte obiecte” Emory S. Bogardus (1882–1973) în cartea ,,Fundamentes of Social Psychology (1931)” susținea: „O atitudine este o tendinţă spre acţiune, pentru sau contra a ceva din mediu, care devine astfel o valoare pozitivă sau negativă. O atitudine are semnificaţie numai în relaţie cu unele valori” ( apud A. Chircev, Atitudinile sociale. Cu privire specială la români , 1941, 52) William I. Thomas (1863–1931) Florian Znaniecki (1882–1958) în cartea ,,The Polish Peasant in Europe and America (1918-1920)” afirma: Atitudinea – „o stare mintală a individului orientată de o valoare”; „Atitudinea este duplicatul valorii sociale”. Importanţa atitudinilor :  influenţează considerabil comportamentele subiectului individual sau colectiv;  funcţionează asemenea unor cadre mentale, unor tipare cognitive foarte influente; Există 3 surse majore ale formării atitudinilor:  învăţarea socială; 

compararea socială;

 factorii genetici. 31

Învăţarea socială  Cele mai cunoscute forme de învăţare socială sunt reprezentate de: — condiţionarea clasică O învăţare implicită prin asociaţii şi se întemeiază pe următorul principiu: cînd un stimul îl precede cu regularitate pe un altul, primul stimul devine un „semnal“ pentru apariţia celui de-al doilea. Prin urmare, cînd primul stimul se manifestă, subiecţii învăţă să aştepte că urmează stimulul consecutiv. Printr-un mecanism recurent de acest tip se achiziţionează acelaşi tip de reacţie la cei doi stimuli, reacţia devenind manifestă. — condiţionarea subliminală Expunerea frecventă la stimuli care se manifestă chiar sub pragul conştienţei determină o schimbare atitudinală. — condiţionarea instrumentală Subiectul învaţă punctul de vedere „bun“ şi primeşte, în schimb, o recompensă simbolică, prin întărirea răspunsului său „corect“. — modelarea atitudinală prin preluarea comportamentului „celuilalt“ Vor construi un model atitudinal şi o conduită convergentă nu cu ceea ce spun, ci cu ceea ce fac cei cu care relaţionează. Compararea socială Se bizuie pe o perspectivă teoretică construită de L. Festinger (1954) ce susţine că atitudinile sociale se achiziţionează nu doar prin învăţare socială, ci şi printr-un proces de comparare simbolică şi semantică pe care subiectul o efectuează cu „celălalt“ similar şi semnificativ, pentru a stabili dacă lectura realităţii la care a ajuns este relevantă şi adecvată. “. Experimentul lui G. Maio şi al colaboratorilor săi – ”camarienii”. Factorii genetici Studii longitudinale efectuate de echipele coordonate de R. Arvey (1989, 2000) şi L.Keller (1992, 2003, 2009) Corelaţie semnificativă între consistenţa genetică şi similaritatea atitudinală, 32

prin comparaţiile atitudinilor subiecţilor–gemeni monozigoţi (identici) sau dizigoţi (diferiţi) faţă de o serie de instanţe sociale: în același mediul social / în medii diferite. Bibliografie/Webografie: Gerd Bohner 2002. Atitudini și schimbări de atitudine: Psihologie socială. Psihologie Presă. Allport, G., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981 https://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/07/psihologie-sociala-gavreliuc-5atitudinile-sociale.ppt https://www.slideshare.net/zalexandru/p-soc-9-atitudinile https://seaopenresearch.eu/Journals/articles/MI_12_2.pdf

III.

1.

Măsurarea atitudinilor. Probleme referitoare la măsurarea atitudinilor.

Măsurarea directă a atitudinilor: scala de intervale aparent egale, metoda evaluărilor sumate, diferențiatorul semantic, scala distanței sociale, tehnica falsului dispozitiv de dectare a atitudinilor, măsurarea directă a componentei afective

2.

Măsurarea indirectă a atitudinilor: autoevaluările deghizate, indicatorii comportamentali ai atitudinii, măsurători fiziologice, măsurătorile implicite ale atitudinii Atitudinea este o stare internă care poate fi aproximată prin măsurători succesive, însă trebuie

să se țină seamă că poate fi influențată de alte stări interne. Scala de intervale aparent egale Definire: Este un tip de măsurare în care distanțele dintre treptele scalei sunt distanțe egale sub aspectul cantității caracteristicii de măsurat. Acest tip de scală se întâlnește doar în psihofiziologie și răspunde la întrebări precum: „cu cât este mai mare”, dar nu și la întrebarea „de câte ori”.

33

Explicații: scorurile unui test de inteligență. Între un subiect cu IQ=60 și unul cu IQ=120 putem spune că este o diferență de 60 de puncte, dar nu că cel cu un IQ de 120 este de două ori mai inteligent ca cel cu IQ de 60. Proprietățile scalei: -

transformările permise la acest nivel sunt cele de tip liniar operațiile statistice permise: calculul mediei aritmetice, al abaterii standard, al simetriei; statistici parametrice (testul „T”), toate tipurile de corelații

Media aritmetică În matematică și statistică, media aritmetică a unui set de variabile este suma acestora împărțită la numărul lor Media abaterii standard Abaterea standard a unei variabile aleatoare reprezintă o măsură a dispersiei valorilor acesteia în jurul uneia considerate mijlocii. Se mai numește și abatere medie pătratică, după propunerea lui Isidore Didion Scala Likert Scala de intervale aparent egale 1.

Pentru construirea acestei scale avem nevoie de un număr mare de propoziții care exprimă opinii față de obiectul atitudinal pe care l-am ales - colectarea

2.

Cerem unor „judecători” să plaseze fiecare afirmație într-o categorie pe care o pot alege din mai multe propuse (de la favorabil la defavorabil). Numărul de judecători necesar este de minim 100. La final fiecare propoziție este caracterizată prin categoriile diferite în care a fost plasată, prin numărul de persoane. Obținem astfel o distribuție a judecăților pentru fiecare propoziție. Pentru fiecare distribuție calculăm mediana și abaterea intercvatilă. Calcularea indicilor permite împărțirea populației în două părți egale în funcție de răspunsuri, astfel vom obține variabilitatea fiecărei judecăți. Cei doi indici vor permite selectarea celor 20 de itemi ce vor alcătui scala în final. Se vor selecta doar propozițiile pentru care am observat că judecățile nu diferă decât în mică măsură. 34

3. Constă în prezentarea într-o ordine aleatorie a propozițiilor selecționate unui număr de subiecți. Aceștia trebuie să decidă dacă sunt sau nu de acord cu fiecare. La final calculăm atitudinea globală a subiectului cu obiectul, făcând media răspunsurilor Această scală este destul de precisă, poate decela poziția unui subiect pe continuumul favorabil-nefavorabil în evaluarea obiectului atitudinii. Are validitate de conținut, de construcție. Itemii sunt la un nivel apropiat de generalitate. Metoda evaluărilor sumate Corespunde unei scale de tip Likert. Alegem un număr de itemi care se referă la obiectul atitudinal și să provină din cât mai multe surse. După ce am adunat toți itemi îi clasăm în 2 categorii. În a doua etapă, propozițiile sunt date spre evaluare unor subiecți, utilizând o scală likert în 5 puncte (acord total - dezacord total). Cotăm fiecare item. Un nr impar de gradații permite subiecților să aleagă și poziția neutră, foarte dificil de interpretat. Din acest motiv construim o scală cu număr par. După ce am obținut cele 2 categorii, selectez propoziții care vor constitui chestionarul final. Pentru aceasta vom împărți subiecții în 3: importanți pentru construcția scalei sunt cei 25% subiecți care au atitudine defavorabilă și cei 25% subiecți care au atitudine favorabilă. Limite: •

Subiectivitate

•

discriminare grosieră a subiecților

•

riscul ca itemi să nu măsoare ceea ce dorește cercetătorul

Măsurarea indirectă a atitudinilor Măsurători fiziologice •

măsurarea reflexului galbanic al pielii: oamenii transpiră mai mult când sunt emoționați (conductivitatea pielii)

•

reflexul pupilar: cu cât interesul este mai mare cu cât pupila se dilată mai mult. Totuși dilatarea pupilei are și alți factori: luminozitate, atenția față de un anumit stimul, efortul cognitiv depus. Arată intensitatea, dar nu și direcția atitudinii

35

•

electromiograma facială: măsurarea contracțiilor diferitor mușchi ai feței (fericire, tristețe, mânie, frică, surpriză, dezgust) Măsurătorile implicite ale atitudinii

•

Nu angajează procese deliberative

•

Măsoară afectul imediat

•

Sunt utilizate pentru amorsare

•

Corelează slab cu măsurătorile explicite (în cazul prejudecății)

•

Corelează mai bine cu indicatorii comportamentali impliciți

•

Au fost prezentate ca o metodă de a ocoli tendința de a răspunde într-o manieră dezirabilă social și în strategiile de autoprezentare și de a surprinde atitudinea reală în loc de altă componentă specifică a atitudinii

•

Este posibil ca metoda implicită să surprindă doar dispoziția imediată

Probleme în măsurarea atitudinilor sunt următoarele: •

conceptul de scalare

•

tipuri de scale atitudinale

•

metoda evaluărilor summative

•

metoda scalării cumulative

•

metoda diferenţierii semantice

•

tehnici de măsurare indirectă

Măsurarea atitudinilor se face cu ajutorul unor scale atitudinale. Acestea pot fi unidimensionale, bidimensionale sau tridimensionale, în funcţie de numărul parametrilor măsuraţi.

scala unidimensională

scala bidimensională 36

scala tridimensională

Bibliografie/Webografie https://toaz.info/doc-viewer IV. Schimbare socială şi schimbare atitudinală. 1. Mecanisme comportamentale. „Comportamentul se poate exprima în modul cel mai simplu în cadrul unei scheme de tip: stimuli- răspunsuri, făcându-se diferența între relațiile ascunse și cele deschise.” (J., de Chassey et all, 2008, p. 29). Există 3 categorii de mecanisme psihologice de influențare a atitudinilor: a. Mecanisme cognitive b. Mecanisme comportamentale c. Mecanisme afective Mecanismele comportamentale de influențare a atitudinilor vizează o modificare iniţială mică a unor comportamente care declanşează ulterior alte mecanisme psihologice ce stau la baza modificării parametrilor atitudinali.

Mecanismele comportamentale sunt următoarele: a. tehnica „jocului de rol” (role playing) b. tehnica „aruncării mingii la joasă înălţime” c. tehnica „piciorului în uşă” d. tehnica „uşii în faţă” e. tehnica „jocului de rol” (role playing) Tehnica „jocului de rol” Unul dintre procedeele care fac apel la mecanismele comportamentale în calitate de factor declanşator este tehnica „jocului de rol” (role playing). Aceasta poate fi utilizată pentru o varietate de scopuri, printre care şi învăţarea sau exersarea abilităţilor sociale (Judith Beck, 2010) Mecanismele psihologice pe care tehnica „jocului de rol” le presupune au fost studiate îndeosebi din perspectiva autopersuasiunii. Comparând situaţia în care unii subiecţi sunt supuşi 37

influenţării prin argumente de la o sursă exterioară, cu cea în care ei sunt atraşi în asumarea rolului de persoană activă, de a găsi ei înşişi argumente care să susţină poziţia desemnată prin mesaj, s-a constatat că situaţia din urmă tinde să aducă o mai mare validitate argumentelor găsite, sau poziţiei pe care se întemeiază argumentele. Aceste efecte apar atunci când subiecţii sunt convinşi să joace un rol creativ în producerea argumentelor şi judecă în mod simplu validitatea unei probleme, în funcţie de rolul asumat (Greenwald şi Banaji, 1995). Schimbarea atitudinilor prin mecanisme comportamentale este declanşată de concesia pe care o facem altora şi nouă înşine de a ne angaja într-un comportament contraatitudinal (Dafinoiu, 1996). Cele mai consistente explicaţii privind mecanismele psihologice implicate în influenţarea atitudinilor, în condiţiile angajării într-un comportament contraatitudinal, sunt cele derivate din teoria disonanţei cognitive. Conform acestei teorii, atunci când oamenii constată o discrepanţă între atitudinile lor sau între propriile atitudini şi comportamente, ca urmare a faptului că această discrepanţă este trăită ca o stare de tensiune şi disconfort psihic, ei se străduiesc să o rezolve, iar una dintre modalităţi o constituie modificarea atitudinilor iniţiale. Cooper şi Fazio sintetizează condiţiile care trebuie îndeplinite pentru producerea (stimularea/reducerea) fenomenului de disonanţă cognitivă: •

comportamentele care vin în dezacord cu atitudinile trebuie să conducă la consecinţe negative, nedorite;

•

existenţa unei tensiuni, a unei stimulări fiziologice (dacă aceasta este inhibată prin consumul de alcool sau tranchilizante, schimbarea nu mai are loc);

•

asumarea unei responsabilităţi personale pentru consecinţele negative generate de comportamentele contraatitudinale;

•

starea de tensiune fiziologică trăită să fie atribuită propriului comportament (persoanele angajate într-un act contraatitudinal (x) îşi pot reduce disonanţa apărută, fie prin modificarea atitudinii (efectul clasic), fie prin recurgerea la noi comportamente (x1) consonante cu comportamentul contraatitudinal iniţial.

38

Tehnica „piciorului în uşă” Această tehnică se caracterizează printr-o cerere iniţială mică, urmată de o cerere mai mare, cu şanse crescute de a fi acceptată. Eficiența acestei tehnici depinde de mai mulţi factori, printre care timpul scurs între cele două cereri, mărimea discrepanţei dintre acestea, precum şi stimularea unei motivaţii altruiste (Cialdini şi Ascani; Zuckerman, Lazzaro şi Waldgeir apud Dafinoiu, 1996). Conform primei cereri, oamenii îşi atribuie anumite însuşiri şi atitudini care tind să fie confirmate prin conformarea cu o a doua cerere, în virtutea necesităţii de conservare a imaginii de sine atribuită anterior Tehnica „aruncării mingii la joasă înălţime” O altă tehnică, destul de apropiată de cea descrisă anterior, este tehnica „aruncării mingii la joasă înălţime”. Similaritatea celor două proceduri constă în încercarea de a obţine conformarea în raport cu o cerere, obţinându-se mai întâi acordul la o cerere mai puţin costisitoare. Diferența constă în faptul că tehnica „piciorului în uşă” obţine mai întâi o conformare la o cerere minoră, păstrând cererea reală ascunsă, în timp ce tehnica „mingii joase” obţine conformarea la cererea reală, păstrând costurile ei ascunse. Aceasta din urmă îşi sprijină efectele pe doi factori: implicarea individului în decizia de a se angaja în acţiune şi trăirea de către subiectul-ţintă a unui sentiment de responsabilitate faţă de cel care a formulat cererea Tehnica „uşii în faţă” Tehnica „uşii în faţă”, opusă „piciorului în uşă”, are în vedere o cerere iniţială mare urmată de una mică. Capcana întinsă de tehnica „uşii în faţă” are la bază trei factori: contrastul perceptiv, generat de expunerea iniţială la o cerere foarte mare, urmată de o a doua cerere care pare mult mai mică decât dacă ar fi fost prezentată singură; o anumită preocupare faţă de imaginea de sine, în strânsă legătură cu autoprezentarea (după ce au spus „nu” prima dată, oamenii pot trăi o stare de disconfort în legătură cu ce ar putea gândi ceilalţi despre ei); concesiile reciproce (tendinţa de a răspunde unei concesii cu o altă concesie – prima cerere, total exagerată, nu are altă utilitate decât de a provoca un refuz, dând astfel ocazia de a face o nouă ofertă). 39

Bibliografie •

Chassey, J., Brignone, S. (2008) Terapia comportamentală și cognitivă a tulburărilor de ritm și fluență, Iași: Ed. Polirom.

•

Mitrofan, I. (2003) Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Iași: Ed. Polirom

•

Robu, V. (2011) Competențele sociale și personalitatea, Iași: Editura Lumen

•

Academiei de Științe Medicale din România și a Societății de Neurologie și Psihiatrie a Copilului și Adolescentului din România, p. 19-24.

•

Zlate, M. (2000) Fundamentele psihologiei, București: Editura Pro Humanite.

2. Mecanisme afective. Afecțiunile sunt concomitent trăire și expresie, stare și acțiune(conduita), concentrate, dar si un șuvoi foarte flexibil. De cele mai multe ori s-a recurs la un criteriu simplu ce a dus la o dihotomizare a mecanismelor afectivității (durata, etc.). Este necesar să luăm în considerare mai multe criterii concomitent în clasificarea mecanismelor afectivității. Utilizăm un criteriu ce ia în considerare pe de o parte gradul de conștientizare a trăirilor afective ce rezultă din relația ce se stabilește între scoarță si subscoarță, și pe de altă parte nivelul acelor forme și structuri motivaționale satisfăcute sau nesatisfăcute ce generează stările afective. •

Trăirile afective primare (1) – nota lor distinctiva este ca sunt predominante de activitate structurala subcorticala, mai puțin conștientizată, efectele produse sunt foarte intense, dezorganizate.

•

Trăirile afective complexe (2) – echilibrare intre funcționalitatea corticala si subcorticala; gradul de conștientizare este mai mare. Efectele acestor stări afective vor fi mai puțin organizate.

•

Trăirile afective superioare (3) – predomina activitatea scoarței cerebrale, se afla sub controlul raționalității; gradul de generalizare este cel mai înalt.

(1) Trăirile afective primare – în ordinea complexității lor sunt: •

Tonul afectiv al senzației – rezonanța afectivă pe care o produc o serie de fenomene de natura cognitivă. O serie de caracteristici, însușiri ale obiectului (mărime, culoare) au nu 40

doar o valoare cognitivă, ci și una afectivă, generând intrarea în funcțiune a unor mecanisme de natura afectivă. Tonul afectiv al senzațiilor este un acompaniament al tuturor mecanismelor psihice de ordin cognitiv; nu este prea bine conștientizat de individ. •

Afectivitatea de proveniență organică – generată de cele 2 stări existențiale ale individului, de echilibru sau dezechilibru: sănătate sau boala fizica sau psihica. Ea intra in funcțiune când o serie de organe se ciocnesc în funcționalitatea lor, rezultând dezechilibre. Cercetările au evidențiat ca exista o coloratura specifica a acestor trăiri afective în funcție de organul afectat, de boala individului. De exemplu cardiopatiile creează o stare de alarmă afectivă, tulburările gastro-intestinale produc moleșeală, hepatita produce stări euforice.

•

Forma tipica a trăirilor afective primare o constituie afectele, care sunt fenomene afective simple, primitive, impulsive, cu manifestări violente de scurta durata(cu o apariție brusca, cu o manifestare impetuoasa; ex.: mania, frica, groaza, spaima). O caracteristică a afectelor o reprezintă faptul că deși au suportat influențe socio-culturale sunt foarte apropiate de biologic. Sunt însoțite de o expresivitate foarte bogată ce se manifestă direct, instantaneu. Atât afectul cat și exteriorizarea sa este mai puțin controlată de individ. Gradul de conștientizare este foarte scăzut.

(2) Mecanisme afective complexe – presupun o anumita echilibrare: •

Emotiile curente – au o manifestare de scurta durata, o intensitate destul de mare. Specific lor este faptul ca sunt provocate de o serie de caracteristici ale obiectului cu care subiectul actioneaza si ca ele au un caracter situativ. Desfasurarea lor este contradictorie, tumultoasa sau calma. De asemenea, acestea se caracterizeaza prin faptul ca sunt orientate destul de bine spre un obiect. Sunt mult mai variate, diferentiate ca afectele, in numar foarte mare; ex.: bucuria, tristetea, simpatia sau antipatia, etc. Se manifesta mai rafinat in conduita individului in functie de o serie de tipare socio-culturale.

•

Emotiile superioare – se diferentiaza de primele deoarece sunt legate de o activitate desfasurata de individ. De aceea, gruparea lor se realizeaza in functie de activitatile in interiorul carora se dezvolta: activitati interne – emotii interne, activitati estetice – emotii estetice. Coincidenta dintre modul lor de manifestare si solicitari duce la cristalizarea lor. Conflictul dintre asteptarile subiectului si caracterul inedit al situatiei genereaza socul

41

emoțional. Deoarece emotiile constituie punctul de varf(?) al acestor grupe de mecanisme afective, s-au formulat cateva probleme. 1. Natura emotiilor – explicatiile furnizate de autori au fost foarte diverse. 2 puncte de vedere cu o anumita constanta: a) punctul de vedere intelectualist sustinut de Herbal, care considera ca imaginile, reprezentarile sunt cele din care izvoraste intreaga viata psihica a individului. El considera ca afectivitatea este un rezultat al ciocnirii reprezentarilor. b) punctul de vedere organicist dezvoltat de Wundt. El considera emotiile ca fiind modificari in interiorul persoanei, caracterizate printr-o serie de efecte imediate insotite de consecinte imediate ce actioneaza prin feed-back asupra miscarilor sufletului. El a imaginat 2 metode de stimulare ale afectivitatii → metoda expresionista → metoda introspectionista Aceste puncte de vedere au fost depasite de o interpretare cognitivista mai tarziu. 2. Problema studierii situatiilor emotionante ce genereaza, declanseaza trairi, stari afective. Situatiile emotionale apar atunci cand au o anumita functionalitate: posibilitatile actuale de adaptare a individului si caracteristicile starii motivationale a individului. Acestea doua ar trebui sa se afle intr-un echilibru si nu apar stari emotionale, cand el este perturbat apar emotiile. a) cercetarile au constatat ca un prim factor il constituie insuficientele posibilitati actuale de adaptare ale individului. Emotia se produce atunci cand individul nu stie sa elaboreze un comportament adecvat. Exista 3 situatii tipice: noutatea – situatie cu care individul se confrunta atunci cand elaboreaza o serie de realitati reactionale. Pe masura ce situatia se repeta, gradul de noutate scade si se diminueaza starea emotionala traita de individ. insolit – o situatie noua, repetata in care nu exista raspunsuri bune pe care individul sa le utilizeze. Ex.: pentru orice om un zgomot puternic duce la stari emotionale. situatii de surpriza – Janet spunea de surpriza ca reprezinta marea cauza a emotiei. 42

b) excesul de motivatie genereaza emotiile(supramotivarea). Dupa actiune, excesul de motivatie face ca unii sa se bucure, altii sa se intristeze. Excesul de motivatie contribuie in procesul social, el apare prin frustrare. Rezulta 2 motivatii, veche si noua ce se ciocnesc si se genereaza stari emotio nale sunt si situatii conflictuale, de exces de motivatie, simultane si incompatibile. (3) Sentimente superioare legate de situatia omului de a fi in lume. Ele apar in fata ambiguitatii destinului. Sunt 2 foarte importante: angoasa si speranta, care sunt sentimente complexe, decisive, deoarece angajeaza personalitatea in totalitatea ei, cu experientele ei, cu dorintele ei, cu intreaga fiinta spirituala a omului. Intre aceste sentimente exista o foarte stransa interactiune cu sens. Aceasta consecventa de sens se exprima in „lumea lui DA” si „lumea lui NU” – placerea atrage dupa sine bucuria ce incita dragostea si speranta(sfera lui DA). Durerea duce la tristete, ce inclina spre ura(sfera disperarii, sfera lui NU). Ambivalenta sentimentelor – oamenii sunt cuprinsi de sentimente duble, polare, cu valente contradictorii ce apartin ambelor sfere. Aceste sentimente apar dintr-un fel de amalgam a tendintelor. El plonjeaza intr-o stare insuportabila, culminand cu angoasa. 3. Persuasiunea. Persuasiunea este o forma de influențare – puterea de a convinge sau influența credința și gândirea altuia și de a-l convinge să facă un anumit lucru. Spre deosebire de manipulare (tot o formă de influențare), care are o conotație negativă, persuasiunea nu presupune metode incorecte și în cazul în care suntem persuadați, ne cam prindem de acest lucru – o persoană urmărește satisfacerea unor trebuințe personale, însă fără a le nega pe ale interlocutorului. Așadar, persuasiunea merge mai mult către zona de câștig bilateral (win-win). „Psihologia persuasiunii” a lui Robert Cialdini încă este o referință bibliografică de căpătâi în acest domeniu, chiar dacă a fost publicată în 1984. Încă un exemplu viu că nu putem reinventa de prea multe ori roata. Cei mai importanți piloni în persuasiune Reciprocitatea: oamenii tind să întoarcă serviciile făcute. Ajutați un prieten și există șanse mari să se simtă datori și să-și dorească să întoarcă cumva serviciul. Aveți un exemplu în minte cu voi în această ipostază, de om ajutat? Cum ați reacționat? 43

Autoritatea: suntem influențați în mod natural de figurile sau instituțiile cu autoritate. Ce luați mai mult în serios, sfaturi de afaceri de la Bill Gates sau de la vecinul de palier? Sunteți siguri că cele din filmele cu Bill Gates vi se potrivesc cel mai bine? Pe ce criterii? Raritatea: când un produs este mai rar sau o persoană mai puțin disponibilă, tind să fie mai atractive. Vreau să scriu aici doar „mai sunt 2 produse pe stoc”. Consecvența și angajamentul: judecăm oamenii după consecvență și după angajamentele pe care le iau și mult mai puțin după corectitudine. Cei care se schimbă de la o interacțiune la alta pot fi numiți duplicitari și ne pierdem încrederea în ei. Apropo de angajament, oamenii își schimbă mindset-ul pentru respectarea propriilor promisiuni. Gândiți-vă la o situație când o persoană v-a cerut și voi v-ați oferit ajutorul în mod repetat, în zile diferite, pe lucruri mici, pentru care nu depuneați mare efort (poate o situație de muncă, apar des acolo). La început cu siguranță v-ați gândit dacă să acceptați – sau nu, însă cum a fost după ce ați susținut de două ori acest lucru? Vi s-a părut o normalitate? Vă mai gândeați să refuzați sau să negociați? Simpatia: în primul rând, ne plac oamenii care sunt ca noi. Mai mult decât atât, ne plac cei care ne apreciază și ne fac complimente. Cum primiți solicitările venite din partea persoanelor care vă plac? Dar de la cei despre care simțiți că nu vă plac? Dovada socială: oamenii îi observă pe ceilalți din jurul lor, în special în medii noi, decid ce înseamnă „comportamentele corecte” și le asimilează. O dată ce oamenii investesc și sacrifică multe lucruri, vor merge până în pânzele albe pentru a susține credințele care le-au devenit biblie. Să zicem că sunteți foarte interesați să începeți un curs de bătut cuie. Cum vă sună ”Cursul meu ți-ar prinde bine. Au fost 1000 înaintea ta care s-au descurcat de minune și acum au afaceri de succes în acest domeniu” față de „Cursul meu ți-ar prinde bine. Vei face și tu o afacere de succes”? Acum să zicem că ați ales cursul, ați plătit sume considerabile, ați investit 5 ani în studiu și practică și v-ați lăudat la toți prietenii că aceasta va fi profesia voastră nouă. Apare dintr-o dată un specialist în materie de bătut cuie, macroeconomie, bursă (toate specializările posibile) și vă spune „nu e bine ce faci, mai bine făceai altceva deoarece….” și înșiră argumente bazate pe studii

44

solide. Renunțați cu ușurință la bătut cuie sau credeți că veți reuși pe baza expertizei, timpului și banilor investiți etc.? E păcat să renunți, nu-i așa? Adevărul este că suntem persuasivi de mici, însă devenim și mai persuasivi când învățăm să comunicăm verbal. De ce? Pentru că orice comunicare conține o încercare de influență sau de exercitare a puterii participanților. Gândiți-vă că intrați în casă unde vă așteaptă părinții/frații/colegii și le spuneți „Mi-e foame!”. Ce le comunicați, de fapt? Ce comportament(e) doriți să generați din partea lor? Persuasiunea, pe lângă ideea de abilitate, este un concept multidimensional. Este legat de empatie, inteligență emoțională, înțelegerea motivației individuale, valori, educație, cultură, limbaj, abilități de comunicare etc. După cum vedeți și alte concepte din șirul de mai sus sunt interconectate sau se pot conține unele pe altele. Persuasiune și educație •

Metoda de convingere în educație este o modalitate de a influența cunoștințele elevului, pentru a clarifica faptele și fenomenele vieții publice și personale, formarea de opinii.

•

Cuvântul poate fi cea mai mare forță educațională și poate convinge oamenii.

•

Metoda de convingere servește la formarea unor opinii care anterior nu erau disponibile (sau nu erau fixate) în conștiința persoanei educate, pentru actualizarea cunoștințelor existente. Ca recomandări specifice privind aplicarea metodei de convingere în activitățile practice

ale profesorului sunt următoarele: - în activitatea educațională, este indicat să folosiți o varietate de forme de persuasiune. Trebuie să ne străduim să purtăm conversații cu elevii, pentru aceasta, trebuie să îmbunătățim constant arta conversației și a persuasiunii. - informațiile prezentate elevilor trebuie să fie: științifice, legate de practică, convingătoare, accesibile -discursurile trebuie construite ținând cont de vârsta elevilor;

45

-câteva dintre calitățile profesorului ar fi: solide cunoștințe de specialitate, capacitatea de a se expune clar, sistematic, capacitatea de a demonstra şi sistematiza, obiectivitate în relaţie cu elevii, exigenţă, respect faţă de personalitatea elevilor, încredere în ei, sinceritate, acceptarea dialogului, etc. Bibliografie/Webografie •

http://ro.medicine-guidebook.com/psihologiya-pedagogika-voennaya_metodubejdeniya.html

•

https://www.rasfoiesc.com/educatie/didactica/ROLUL-MANIPULARII-POZITIVE-IN49.php

•

https://gabrielnicolaeteodorescu.wordpress.com/2011/05/28/persuasiune-seductie-simanipulare-in-comunicarea-didactica/

•

Comper, M. (2014). Care sunt secretele persuasiunii? Cele 6 instrumente psihologice de convingere. Preluat pe decembrie, 15, 2020, de pe descopera.ro:

•

https://www.descopera.ro/stiinta/12818224-care-sunt-secretele-persuasiunii-cele-6instrumente-psihologice-de-convingere

•

***. (fără dată). 3. Tehnici de persuasiune. Preluat pe decembrie, 15, 2020, de pe academia.edu: https://www.academia.edu/5877614/3_Tehnici_de_persuasiune

4. Emoțiile şi schimbarea atitudinii. Emoția este o stare mentală indusă de unul sau mai mulți stimuli interni sau externi care determină modificări corporale chimice, răspunsuri comportamentale și o anumită stare. Emotiile sunt răspunsuri psihice de mare intesitate care presupun manifestări expresive, fiziologice și subiective tipice. Ele sunt însoțite de tendințe spre acțiune (apropiere sau îndepărare de obiectul sau ființa care a declanșat emoția), ceea ce explică modificările fiziologice care însoțesc fenomenul emoției: înroșirea feței, creșterea ritmului cardiac, încordarea mușchilor, etc. Emoția este într-o interdependență permanentă cu starea de spirit, temperamentul, personalitatea, dispoziția și motivația persoanei respective. Platon, în Republica, (Plato 2015) propune trei componente de bază ale minții umane:

46

raționamentul, dorința și părțile emotive. Pentru Aristotel emoțiile au fost importante în viața morală, o componentă esențială a virtuții. (Aristotel 1566) Stoicii au evidențiat importanța emoțiilor în judecată (în teoriile stoice, emoțiile sunt considerate o piedică pentru rațiune, și deci pentru virtute). În Evul Mediu viziunea aristotelică a fost dezvoltată de scolasticism, în special de Thomas Aquino. (Aquinas 2013) Avicenna (sec.11) poate fi considerat ca un precursor al inteligenței emoționale, considerând că emoțiile influențează sănătatea și comportamentele și sugerând necesitatea de a gestiona emoțiile. (Haque 2004) În antichitatea chineză emoțiile excesive erau considerate ca fiind dăunătoare, inclusiv pentru organele vitale (Suchy 2011) Emoţiile sunt declanşate cel mai adesea de către motive, sau mai bine zis de gradul de concordanţă sau neconcordanţă între motivele şi aspiraţiile unei persoane şi situaţiile concrete prin care trece. Astfel, cînd obţinem ceea ce ne dorim sau ceea ce avem nevoie vom resimţi emoţii pozitive. Dacă nu putem obţine ceea ce dorim vor rezulta emoţii negative precum tristeţea sau frustrarea. Emoţiile pot fi produse şi prin condiţionare. Dacă asociem de multe ori un obiect sau o situaţie cu o emoţie, reîntîlnirea situaţiei sau a obiectului respectiv va fi suficientă pentru a produce emoţia. De exemplu, dacă prezentăm unui bebeluș de mai multe ori un iepuraș alb și însoțim prezentarea iepurașului cu un zgomot puternic, ulterior bebelușul se va speria numai la apariția iepurașului. Cu toate că expresia facială a emoţiilor este programată biologic, individul are totuşi destul control asupra modului în care îşi manifestă emoţiile. Expresia facială a emoţiei poate fi mascată, atenuată sau neutralizată. În plus, fiecare cultură îşi formulează reguli specifice în ceea ce priveşte exprimarea emoţiilor.

Răspunsul comportamental se referă, practic, la exprimarea propriu-zisă a emoției simțite: zâmbetul indică bucurie, lacrimile pot indica tristețe, frică sau, dimpotrivă, bucurie. Ce este interesant de menționat este faptul că răspunsurile comportamentale sunt modelate de factori exteriori (cultură, reguli sociale, reguli familiale). Un bun exemplu în acest sens este „interdicția” pe care unii copii o primesc de la părinți atunci când plâng, fie de tristețe, de furie sau

47

dintr-un amestec al celor două emoții: „Nu e frumos să plângi!”, „Nu mai plânge, vor râde alte persoane de tine!”, „Nu ai de ce să plângi, ești mare de acum!” Astfel, ei ajung, inclusiv în viața de adulți, să-și reprime tristețea sau furia și, implicit, să-și „anuleze” răspunsul comportamental aferent acesteia (plânsul), pe care îl asociază cu o acțiune negativă, rușinoasă, indezirabilă. Emoțiile sunt vitale din multe puncte de vedere: din punct de vedere pragmatic, ele ne-au ajutat de-a lungul timpului să supraviețuim (reacționând, de pildă, la pericol), dar și să luăm decizii care ne-au schimbat, pe termen scurt, mediu sau lung, cursul vieții. Din punct de vedere relațional, emoțiile ne ajută să creăm legături și să comunicăm cu oamenii din jur, să ne integrăm în relații personale, precum și în relații de grup. Exprimarea emoțiilor ne ajută să le transmitem celorlalți diferite mesaje (atât la nivel verbal, cât și la nivel nonverbal și paraverbal). Totodată, când ceilalți își exprimă, la rândul lor, emoțiile, putem să le identificăm și să ajustăm comunicarea pe baza lor.

Cele 4 emoții de bază Bucuria-În mentalul colectiv, bucuria este cea mai râvnită emoție, pe care o asociem cu recunoștința, satisfacția, starea de bine. Deși bucuria este considerată o emoție de bază, universală, în realitate ea poate fi modelată în interiorul fiecărei culturi. De pildă, dacă ne raportăm la filosofia de viață daneză hygge, observăm că fericirea este asociată cu timpul petrecut în compania celor dragi sau cu momentele de recunoștință pentru lucrurile simple ale vieții. Tristețea-Experimentarea tristeții, din când în când, este absolut firească. Este normal să fim triști când încheiem o relație – fie ea de prietenie sau de cuplu -, să ne simțim dezamăgiți când nu obținem un loc de muncă pe care ni-l doream foarte mult sau când picăm un examen pentru care ne-am pregătit din greu în ultima perioadă. La fel de firesc și de sănătos este și să ne dăm voie să ne exprimăm tristețea: să plângem, să avem nevoie de spațiu personal pentru a sta cu emoția și pentru a o lăsa să se consume sau să avem nevoie să vorbim cu o persoană apropiată despre lucrurile pe care le simțim.

48

Frica-Emoție care stă la baza supraviețuirii, frica ne-a determinat, de-a lungul timpului, să reacționăm în fața pericolului. Frica determină un răspuns de tipul „luptă sau fugi”, răspuns care depinde de la o persoană la alta, de la o situație la alta și, în anumite situații, de măsura în care persoana care trăiește emoția este dispusă să și-o înfrunte. De exemplu, cineva căruia îi este frică să vorbească în public își asumă, într-un anumit punct, să se expună la această frică. În schimb, altcineva o evită pe cât posibil. În astfel de situații, conștientizarea, observarea și acceptarea emoției pot duce, în timp, la schimbare: omul alege să se expună la situația care-i generează frică – practic, își asumă întâlnirea cu propria emoție. Furia-Asociată cu frustrarea sau cu starea de agitație, furia este percepută, în general, ca fiind o emoție negativă. În realitate, însă, aceasta ne poate stimula să depășim unele provocări, să găsim soluții pentru diferite probleme cu care ne confruntăm: de pildă, când suntem nemulțumiți de locul actual de muncă și ne motivăm să facem o schimbare sănătoasă pentru noi. Așadar, există situații în care furia se poate transforma într-o emoție constructivă. Important este să o identificăm, să o observăm și să învățăm s-o exprimăm într-un mod sănătos.

49

Schimbarea atitudinilor Într-un amplu studiu de sinteză a lucrărilor referitoare la cercetarea atitudinilor, W. J. McGuire (apud Golu, 1989) arăta că atitudinea a dominat permanent aria psihologiei şi în speţă arena psihologiei sociale, exercitând o hegemonie mai îndelungată decât oricare alt concept. Privit în contextul mai larg al influenţei sociale, procesul de schimbare a atitudinilor vizează „modificarea, reorientarea atitudinilor individuale sau de grup, prin schimbarea raporturilor care au determinat formarea lor” (Paul Popescu-Neveanu, 1978, p. 637). Pentru a înţelege mai bine modul de operare a acestor procese, propunem utilizarea conceptului de influenţare a atitudinilor, ca alternativă la cel de schimbare a atitudinilor, opţiune justificată prin invocarea a cel puţin două argumente: în primul rând, faptul că „o atitudine nu poate fi în totalitate schimbată, înlocuită cu alta” (Zlate, 1982, p. 177), ci profitând de dezacordurile existente între anumite atitudini poate fi provocată o deplasare în direcţia dorită, iar în al doilea rând folosirea acestui concept în numeroase cercetări asupra memoriei şi percepţiei ale căror rezultate au dus la abordarea domeniului cogniţiei sociale implicite şi, în consecinţă, a atitudinilor implicite. În linii de maximă generalitate, o atitudine poate fi considerată ca „o dispoziţie evaluativă raportată la diferite laturi ale vieţii sociale sau la propria persoană” (Zimbardo şi Leippe, 2001, p. 81). Ca rezultat al organizării şi interpretării stimulilor senzoriali, indivizii învaţă să adopte o anumită poziţie în relaţiile cu obiectele, evenimentele şi situaţiile pe care ei le trăiesc. La cel mai simplu nivel, acestea alcătuiesc credinţe în legătură cu un obiect specific. Prima tratare sistematică a atitudinii este oferită de G. W. Allport, în 1935. Conceptul de atitudine îşi are originea, după Allport, în psihologia experimentală germană de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în psihanaliză şi în sociologie, fiind indispensabil atât în psihologia socială, cât şi în psihologia personalităţii (Gherguţ, 1973). Din toate aceste încercări de definire rezultă că atitudinea este „un invariant pe baza căruia individul se orientează selectiv, se autoreglează preferenţial, se adaptează evoluând” (Zlate, 1994, p. 110)

50

5. Procesarea modelelor. Modele ale conceptualizării atitudinilor: socio-cognitiv, reprezentării atitudinilor, asociativ, unidimensional, tridimensional, schematic, , Modelul asociativ-integrator al atitudinilor și variabilelor sinelui Acest model a fost propus de Greenwald și Banaji (2002). Termenii utilizați în cadrul acestui model stau la baza construirii testului de asociere implicită (un instrument de măsurare a atitudinilor implicite) - metodă indirectă. Acest instrument pleacă de la teorii mai vechi care relevă consistența cognitivă și activarea atitudinilor. Termenii acestui model: •

Concept - se referă la persoane, grupuri sau atribute. Conceptele atribute, cele mai importante sunt cele care au valențe pozitive sau negative.

•

putere asociativă - asociațiile sunt relații între perechi de concepte care pot fi reprezentate prin așa-numitele „noduri”(concepte) și „legături”(asociații). Puterea asocierii este înțeleasă ca potențialul unui concept de a activa alt concept. Asociațiile sunt bidirecționale, variabile ca putere și facilitatoare.

•

Activarea conceptului – poate fi făcută de un stimul exterior sau de un concept deja activat cu care acesta se află în legătură. Se utilizează termeni din cogniția socială cu sensuri specifice modelului asociativ:

•

Atitudinea este o asociere dintre un obiect social sau un concept de grup și un conceptatribut cu o anumită valență.

•

Stereotipul este asocierea dintre un concept de grup și unul sau mai multe concepte-atribut fără valență.

•

Stima de sine este asocierea conceptului de sine cu un atribut cu valență.

•

Conceptul de sine este asocierea dintre conceptul despre sine cu unul sau mai multe concepte-atribut fără valență.

51

Modelul reprezentării atitudinilor Lord și Lepper 1999 – Caută sa prezică când ne putem aștepta din partea cuiva la consistenta si când nu. (In ceea ce privește răspunsurile indivizilor la o aceeași categorie de stimuli ca funcție a variațiilor intre reprezentanții acelei clase de stimuli, a tipurilor de răspunsuri oferite de subiect si a contextelor in care acești stimuli apar.) Consistentă - de fiecare dată când apare un anumit stimul să existe aceeași reacție. Această abordare folosește două postulate: 1. Reprezentării: susține că răspunsul unei persoane la stimulii relevanți într-o atitudine depinde de proprietățile stimulului, de situație si cel mai important de reprezentarea pe care o are persoana despre stimulul respectiv. Când o persoană activează aceeași reprezentare în două momente diferite, ea va răspunde în manieră consistentă și va fi mai puțin supusă efectelor persuasiunii. Când va activa două reprezentări diferite ale aceluiași obiect, este mai probabil să-și schimbe atitudinea ca urmare a unor intervenții persuasive. 2. Corespondenței - O corespondență sau apropiere mare între reprezentările subiective și stimulii percepuți de o persoană într-o situație dată și reprezentările subiective și stimulii percepuți într-o altă situație, va asigura consistența răspunsurilor comportamentale. Această corespondență între percepție și reprezentare și similaritatea unor situații care atrage după sine activarea aceleiași reprezentări în două situații diferite, pe de altă parte poate fi observată în cele mai multe aspecte care țin de elementele implicate: generalizarea răspunsului (consistenta atitudine – comportament), categoria sociala din face parte obiectul percepției, identitatea tinei percepute, caracteristicile țintei, răspunsurile asociate si contextele. Cu cat corespondența dintre aceste elemente percepute si reprezentarea lor ele mai mare, cu atât consistenta răspunsurilor la stimulii relevanți pentru atitudine este mai mare. Ceea ce înseamnă ca este foarte importanta maniera in care realizam si percepția. Modelul asociativ: Fazio 1985 - propune acest model Aserțiune – atitudinile sunt o asociație învățată intre un obiect si o evaluare. Evaluarea poate să fie dependentă de un afect foarte puternic sau de o inferența cognitiva. Modelul nu are in vedere o consistența intre afect, cogniție si comportament. In timp ce atitudinile sunt asociații 52

învățate, comportamentele depind direct de definiția data de subiect unui anume eveniment. Oamenii acționează in funcție de semnificația pe care o atașează mediului si obiectelor care îl compun. Imaginea de sine a indivizilor in context relațional (Fazio nu răspunde acestei critici) Cu cat asociația evaluare – obiect este mai puternica, cu atât atitudinea este mai accesibila in memorie si prin urmare mai ușor de activat. (se activează automat in prezenta obiectului atitudinii, apare spontan sub forma unui răspuns condiționat). Percepția selectivă apare atunci când atitudinile sunt accesibile. Creșterea consistenței între atitudini și comportament este sporită de procedurile care determină subiecții să considere atitudinile și comportamentele lor ca fiind relevante unele pentru celelalte. Asociațiile evaluative sunt formate prin experiență și cele mai puternice sunt datorate experienței directe. Convingerile și sentimentele sunt conectate asociativ atât intra atitudinal cât si inter-atitudinal. “Propagarea activării” - Prezentarea sau activarea unui element va amorsa sau va facilita prezența altor elemente cu care este conectat. Forța asociativă intra-atitudinala are o influenta asupra automatismului si predictibilități comportamentului. Există o serie de variabile care afectează structura atitudinii printre care cele mai evidente ar fi cele care se referă la subiecte controversate și cele cu privire la indivizii implicați care au o reprezentare bipolară. Modelul unidimensional: cel mai frecvent utilizat, cel mai simplu, (Olson și Zanna, 1993) Atitudinea este definită ca o evaluare globală a obiectului atitudinii pe o dimensiune continuă de tip favorabil/ nefavorabil. Olson, JM și Zanna, MP (1993) Atitudini și schimbări de atitudine. Revista anuală de psihologie, 44, 117-154. Modelul tridimensional: cel mai cunoscut model al analizei atitudinilor; a fost propus de Eiser, Rosenberg, Hovland. Acest model este important pentru că ne precizează natura răspunsurilor individului față de obiectele atitudinii. Autorii disting trei tipuri de răspunsuri: cognitive, afective, comportamentale. Cele trei tipuri de răspunsuri variază într-o manieră consistentă (în același sens) de-a lungul unui continuum evaluativ. 53

Afect = se referă la răspunsuri emoționale, dar și la activitatea sistemului nervos simpatic. Răspunsul afectiv este măsurabil, atât prin erorile răspunsurilor verbale (prin care subiectul își trădează emoțiile și dispoziția), cât și prin instrumente medicale de măsură (electrodermograf- PHul pielii, gradul de umiditate, electromiograf, electrocardiograf- reacțiile mușchiului inimii). Răspunsul comportamental este măsurat prin chestionarea subiectului în legătură cu intențiile comportamentale, dar și prin observație directă. Răspunsurile cognitive sunt legate convingeri, cunoștințe, idei suscitate de către obiectul atitudinal. Pot fi puse în evidență prin măsurători verbale. Modelul schematic Teoria gestaltistă accentuează că întregul a orice este mai mare decât părțile sale, adică atributele întregului nu sunt deductibile din analiza părților izolate. Se ocupă cu analiza definirii atitudinii și cum descoperirea diferențelor care pot să apară la nivelul convingerilor. Celelalte modele consideră atitudinea o medie ponderată a componentelor sale. Trebuie să verificăm dacă răspunsurile atitudinale sunt influențate de atitudinea globală într-o manieră în care fiecare componentă luată separat sau chiar combinația componentelor nu poate să o facă (se caută o structură care înglobează componentele). Premisa: atitudinile diferă de elementele care le compun. Modelul e inspirat din psihologia cognitivă, folosește concepte de genul: •

Schemata;

•

Structuri cognitive;

•

Cadre(frames):

•

Elemente focale;

•

Scenarii;

•

Cadre prototipice;

•

Temă;

•

Cadru tematic

54

Temă + Cadru tematic: Un set de cunoștințe preexistente, bazate pe existența anterioară, relevantă pentru un anumit domeniu. Acest set este utilizat de către indivizi pentru a-și ghida observația, organizarea, identificarea în memorie a evenimentelor percepute. Principiile care stau la baza funcționării cadrelor tematice: •

Modalitatea în care sunt codificați mental stimulii cu atribute multiple este dependentă de cadrul tematic care este evident (salient) în momentul procesării inițiale a stimulilor.

•

Modalitatea în care poate fi reamintită mai târziu informația oferită de către stimul este dependentă de cadrul tematic evident în momentul procesării inițiale a stimulului.

•

Asociațiile implicite pe care oamenii le generează atunci când țin cont de informația oferită de stimuli tind să fie stocate în memorie și pot fi reamintite pentru a forma baza judecaților ulterioare.

•

Setul asociațiilor implicite, cel mai probabil de a fi amintit ca fiind potrivit în legătură cu un stimul, este dependent de cadrul tematic evident în momentul procesării inițiale a stimulului. Bibliografie 1. Eiser, J. R. Și J. Van Den Plight (1998), Atitudes and Decisions, London, The Guensey Press. 2. Moscovici S. (1996), Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Iași, Editura Polirom. 3. Tapia, C. (1991), Les attitudes, Paris, Les Editions d’Organisation.

55

Tema 2: Realizați un glosar de autori relevanți pentru problematica atitudinilor (maximum 10 autori, fișa fiecărui autor poate avea o structură la alegere de ex: date biografice, contribuții teoretice importante, lucrări relevante, 2 citate, influenta asupra gândirii altor autori etc.) GLOSAR DE AUTORI 1. Gordon Willard Allport (11 noiembrie 1897 – 9 octombrie 1967)

Allport a fost unul dintre primii psihologi care s-au concentrat

asupra studiului personalității și este adesea

menționat ca una dintre figurile fondatoare ale psihologiei personalității. El a contribuit la formarea scalelor de valori și a respins atât o abordare psihanalitică a personalității, ceea ce credea de multe ori era prea profund interpretativ și o abordare comportamentală, despre care credea că nu oferă interpretări destul de profunde din datele lor. În locul acestor abordări populare, el a dezvoltat o teorie eclectică bazată pe trăsături. Allport a subliniat unicitatea fiecărui individ, precum și importanța contextului actual, spre deosebire de istoria trecută, pentru înțelegerea personalității. Allport a avut o influență profundă și de durată asupra domeniului psihologiei, chiar dacă lucrarea sa este citată mult mai rar decât cea a altor figuri bine-cunoscute. Printre numeroșii săi studenți sau numărat Jerome S. Bruner, Anthony Greenwald, Stanley Milgram, Leo Postman, Thomas Pettigrew,Și M. Brewster Smith.Fratele său, Floyd Henry Allport, a fost profesor de psihologie socială și psihologie politică la Maxwell University Syracuse Școala de cetățenie și afaceri publice (în Syracuse, New York) din 1924 până în 1956, și profesor invitat la Universitatea din California, Berkeley.O revizuire a studiului de psihologie generală, publicat în 2002, a clasat Allport ca al 11lea cel mai citat psiholog al secolului 20. Allport a crescut într-o familie religioasă, s-a născut în Montezuma, Indiana, și a fost cel mai tânăr dintre cei patru fii ai lui John Edward și Nellie Edith (Wise) Allport.Când Gordon Allport 56

avea șase ani, familia se mutase deja de multe ori și se stabilise în Ohio. Educația sa timpurie a fost în școlile publice din Cleveland, Ohio. Biografiile îl descriu Allport ca un băiat timid și stuos care a trăit o copilărie destul de izolată.Ca adolescent, Allport a dezvoltat și a condus propria afacere de imprimare în timp ce servea ca editor al ziarului său de liceu.În 1915, a absolvit al doilea în clasa sa la Liceul Glenville la vârsta de optsprezece ani.El a câștigat o bursă care i-a permis să participe la Universitatea Harvard, unde unul dintre frații săi mai în vârstă, Floyd Henry Allport, lucra la Ph.D. în psihologie. A dezvoltat teoria personalității punând foarte mare accent pe trăsăturile individului și împarte aceste teorii în trei mari categorii; trăsături cardinale (rare, dar cu un impact puternic asupra comportamentului); trăsături centrale: prezente în diferite grade la toți oamenii, acestea influențează, dar nu determină comportamentul unui individ; trăsături secundare: prezente la toți indivizii și putând influența comportamentul, dar depinzând puternic de contextul imediat, astfel încât nu sunt evidente în toate situațiile; Allport este cunoscut și pentru conceptul de autonomie funcțională, abordarea sa punând accentul pe problemele personalității adulte mai degrabă decât pe cele ale emoțiilor și experiențelor infantile; Allport a efectuat, de asemenea, cercetări asupra fundamentelor psihologice ale prejudecăților și discriminării, iar în 1954 a publicat cartea „The Nature of Prejudice”, pe baza cercetărilor sale; cartea a fost citită și citată pe scară largă, nu numai de alți psihologi, ci și de lideri ai drepturilor civile precum Martin Luther King, Jr. și Malcolm X; O altă lucrare importantă a sa este „Personalitatea: O interpretare psihologică” (1937), dar și cartea „Patternuri și modele de dezvoltare a personalității” ( 1961).” Bibliografie: •

Studies in expressive movement (with Vernon, P. E.) (1933) New York: Macmillan.

•

Attitudes, in A Handbook of Social Psychology, ed. C. Murchison, (1935). Worcester, MA: Clark University Press, 789–844.

•

Personality: A psychological interpretation. (1937) New York: Holt, Rinehart, & Winston.

57

•

The Individual and His Religion: A Psychological Interpretation. Oxford, England: Macmillan, 1950.

•

Letters from Jenny. (1965) New York: Harcourt Brace Jovanovich.

•

Becoming: Basic Considerations for a Psychology of Personality. (1955). New Haven: Yale University Press. ISBN 0-300-00264-5

•

The Nature of Prejudice. (1954; 1979). Reading, MA : Addison-Wesley Pub. Co. ISBN 0201-00178-0

•

The Nature of Personality: Selected Papers. (1950; 1975). Westport, CN : Greenwood Press. ISBN 0-8371-7432-5

•

The Person in Psychology (1968). Boston: Beacon Press

•

The Psychologist's Frame of Reference (1940). Classics in the History of Psychology -Allport (1940)

•

Pattern and Growth in Personality. (1961). Harcourt College Pub. ISBN 0-03-010810-1

•

Personality & social encounter. (1960). Boston: Beacon Press.

•

Psychology of Rumor [with Leo Postman] (1947).

2. Emory S. Bogardus Născut în apropiere de Belvidere, Illinois, a trăit în perioada 21 februarie 1882 – 21 august 1973, a fost o figură marcantă în istoria sociologiei americane.Bogardus a fondat una dintre primele departamente

de

sociologie

la

o

universitate

americană, la Universitatea din California de Sud în 1915. Bogardus a primit diplome de licență și master la Universitatea Northwestern în 1908 și, respectiv, 1909.În 1911 a obținut titlul de doctor de la Universitatea din Chicago. Imediat după ce și-a obținut doctoratul, Bogardus s-a alăturat facultății Universității din California de Sud în calitate de profesor de sociologie, ajutând la înființarea unui departament independent de sociologie acolo în 1915.De asemenea, a dezvoltat un principiu sociologic cunoscut sub numele de scara distantei sociale Bogardus. 58

Pe lângă activitatea sa în domeniu, Bogardus s-a implicat și în numeroase activități menite să consolideze disciplina de sociologie prin intermediul organizațiilor sociale.În 1920 a fondat Alpha Kappa Delta, societatea internațională de onoare sociologie și a fost președinte național al organizației respective în perioada 1924–1925, 1926–1927 și 1946– 1947.În 1929, a co-fondat Asociația Sociologică din Pacific.În 1931 a fost președinte al societății Sociologice Americane.El este unul dintre onorurile din California Social Work Hall of distinctie. Pe parcursul carierei sale academice îndelungate, Bogardus a scris 24 de cărți și peste 250 de articole de diferite lungimi. Cărțile sale sunt după cum urmează (mai multe date indică diferite ediții): Introduction to the Social Sciences, 1913, 1922 Introduction to Sociology, 1913, 1927, 1931, 1949 Essentials of Social Psychology, 1917, 1923 A History of Social Thought, 1922,1929 The New Social Research, 1923, 1927 Fundamentals of Social Psychology, 1924, 1941 Social Problems and Social Processes, edited, 1933 Contemporary Sociology, 1931; Leaders and Leadership, 1934 Essentials of Americanization, 1919,1923 Immigration and Race Attitudes, 1928 The Mexican in the United States, 1934 The City Boy and His Problems, 1926 Introduction to Social Research, 1936 The Development of Social Thought, 1940, 1947 Principles of Cooperation, 1952, 1964 A fost și fondatorul revistei de Sociologie și cercetări sociale, pe care a editat-o timp de 45 ani.

59

3. Carl Iver Hovland (12 Iunie 1912 – 16 aprilie 1961)

A fost un psiholog care lucra în primul rând la Universitatea Yale și pentru Armata SUA în timpul celui de-al doilea război mondial, care a studiat schimbarea atitudinii și persuasiunea. El a raportat pentru prima dată efectul de dormit după ce a studiat efectele filmului de propagandă al lui Frank Capra de ce luptăm împotriva soldaților din armată. În studiile ulterioare pe această temă, Hovland a colaborat cu Irving Janis, care va deveni mai târziu faimos pentru teoria sa de groupthink. Hovland a dezvoltat, de asemenea, teoria judecății sociale a schimbării atitudinii. Carl Hovland a crezut că abilitatea cuiva de a rezista convingerii unui anumit grup depindea de gradul de apartenență la grup. Carl Iver Hovland s-a născut la Chicago pe 12 iunie 1912. În calitate de copil, el a avut un interes profund în muzică.Până la facultate, când psihologia a devenit o parte majoră a vieții sale, el a fost în căutarea într-o carieră muzicală. În 1938 sa căsătorit cu Gertrude.

El a fost recrutat de Samuel Stouffer, un sociolog care a plecat de la Universitatea din Chicago. Hovland a avut responsabilitatea de a conduce o echipă de cincisprezece cercetători. Hovland a fost implicat într-un studiu al condițiilor în care oamenii sunt cel mai probabil să-și schimbe atitudinea ca răspuns la mesajele persuasive. Activitatea Grupului Yale a fost descris pentru prima dată în Cartea Hovland comunicare și persuasiune, publicat în 1953. Interesele sale majore în ultimii ani de viață au fost cu conceptul de formare, pe care el a abordat cu simulare pe calculator. Lucrările sale în reviste psihologice au inclus un studiu de fiabilitate a testelor, o revizuire majoră a literaturii privind mișcarea aparentă, precum și cele patru lucrări clasice ale sale privind generalizarea condiționată din lucrarea sa de doctorat. Hovland a început să sublinieze analiza la nivel micro a propagandei și a efectelor acesteia. Experimentele 60

armatei lui Hovland au fost începutul acelei analize la nivel micro a unui individ. Variabila conceptuală de bază a Hovland a fost atitudinea. În timp ce Hovland s-a concentrat mai degrabă pe un individ decât pe un nivel de grup, el a început să ia în considerare comunicarea interpersonală sub formă de persuasiune. În mod specific, Hovland a fost responsabil pentru realizarea unei serii de studii care au contribuit la "înțelegerea cumulativă a comportamentului de persuasiune care nu a fost niciodată egalat sau chiar rivalizat. Pentru a testa și aplica teoretizare Hovland a propus modelul SMCR. Modelul SMCR constă din patru componente - variabile sursă, variabile mesaj, variabile de canal și variabile receptor. Prin manipularea fiecăreia dintre aceste variabile, Hovland a fost capabil să avanseze "abordarea de învățare a mesajelor la schimbarea atitudinii". Au existat probleme cu abordarea sa specială, totuși, în faptul că concentrându-se pe o singură dimensiune a modelului SMCR, Hovland a fost în imposibilitatea de a face mai mult decât să izoleze un factor, mai degrabă decât să studieze sinergia dintre diferitele variabile. Hovland a murit în 16 aprilie 1961. Când Hovland a aflat că a avut cancer, a continuat să lucreze cu doctoranzii Yale și să efectueze experimente de persuasiune. În cele din urmă, când nu mai putea lucra, își părăsi biroul din Departamentul de psihologie, se duse acasă în New Haven, trase o cadă plină de apă și se îneca.

4. Anthony R. Pratkanis Anthony R. Pratkanis este cercetător, autor, consultant, comentator media și profesor de psihologie la Universitatea din California, Santa Cruz.Este autorul mai multor cărți și a publicat lucrări de cercetare în reviste științifice pe teme de influență socială, fraudă, propagandă teroristă și dictatoare, marketing și comportament de consum, și persuasiune subliminală. Pratkanis a fost consultant pentru grupuri civice, agenții guvernamentale, organizații de reglementare, de aplicare a legii, și statele Unite militare. El a dat mărturie expertă în multe procese și este adesea citat în mass-media de știri de masă. În 2004, Pratkanis a

61

primit un premiu de excelență în predare și a fost numit cel mai venerat profesor de clasa de psihologie de 2005. Pratkanis s-a născut la 2 aprilie 1957 în Portsmouth Virginia. În 1979 Pratkanis a absolvit Eastern Menonite College cu o licență de știință în psihologie, sociologie și asistență socială.În urma faptului că a mers la Ohio state University și a câștigat Master of Science and Ph.D. În 1984 interesele Pratkanis sunt aplicate psihologia socială; atitudini și credințe; comunicare, limbă; procese de grup;relații intergrup; persuasiune, influență socială; prejudecăți și stereotipuri. Pratkanis este căsătorit cu Marlene Turner Pratkanis și au un fiu, Tony Turner Pratkanis. Pratkanis și-a început cariera de profesor la Universitatea Carnegie Mellon în 1984, unde a predat cursuri de publicitate și, comportamentul uman. În 1987 s-a mutat la Universitatea din California, Santa Cruz, unde a preluat funcția de profesor în Departamentul de psihologie al Diviziei servicii sociale unde predă patru cursuri - Introducere în psihologia socială, influența socială, psihologia socială a autocrației și democrației,Și psihologia socială a Flim Flam. Pratkanis a primit premiul UCSC Excellence în predare pentru cursurile sale influență socială și psihologie social și a fost numit clasa psihologie, din 2005 cele mai revered profesor. În afara Universității, Pratkanis a prezentat prelegeri privind influența socială la conferințe sceptice, inclusiv sceptic. Pe lângă faptul că este co-autor al mai multor lucrări științifice și editor de reviste, Pratkanis este co-autor sau editor al 6 de cărți. Este cel mai bine cunoscut pentru cea mai bine vândută epocă de propagandă: utilizarea de zi cu zi și abuzul de persuasiune co-autor cu Elliott Aronson; care a fost tradus în chineză, japoneză, spaniolă; și arme de fraudă: O carte sursă pentru luptători fraudă, coscris cu directorul de stat ARP Doug Shadel, care însoțește filmul premiat ARP cu același nume. Pratkanis este un magician amator și membru al Frăției internaționale a magicienilor și al societății magicienilor americani. El folosește trucuri magice, cum ar fi lectura la rece și levitația în cursul său, psihologia socială a lui Flim Flam, ca o modalitate eficientă de a învăța gândirea critică; dovedind studenților săi că chiar și profesorul lor de colegiu îi poate păcăli. Cărți scrise: Pratkanis, A. R. (Eds.). (2007). The Science of Social Influence: Advances and Future Progress. Frontiers of Social Psychology. Philadelphia, PA: Psychology Press.

62

Pratkanis, A. R. & Shadel, D. (2005). Weapons of Fraud: A Source Book For Fraud Fighters. Washington, D.C.: AARP Washington. Pratkanis, A. R., & Aronson, E. (2001). Age of Propaganda: The Everyday Use and Abuse of Persuasion (rev. ed.). New York: W. H. Freeman & Co. Turner, M. E. & PratKanis, A. R. (1994). Social Psychological Perspectives on Affirmative Action: A Special Issue of Basic and Applied Social Psychology. Philadelphia, PA: Psychology Press.[11] Aronson, E. & Pratkanis, A. R. (1993). Social Psychology. (Vol. 2). Edward Elgar Pub. Pratkanis, A. R., Breckler, S. J., & Greenwald, A. G. (1989). Attitude Structure and Function. Philadelphia, PA: Psychology Press. 5. Kurt Lewin (9 septembrie 1890 – 12 februarie 1947) A fost un psiholog germano-american, cunoscut ca unul dintre

pionierii

moderni

ai

psihologiei

sociale,

organizaționale și aplicate în statele Unite. În timpul carierei sale profesionale, Lewin s-a aplicat pe trei teme generale: Cercetarea aplicată, cercetarea în acțiune și comunicarea în grup. Lewin este adesea recunoscut ca "fondator al psihologiei sociale" și a fost unul dintre primii care

au studiat

dinamica

grupului și

dezvoltarea

organizațională. O trecere în revistă a studiului de psihologie generală, publicat în 2002, l-a clasat pe Lewin ca fiind cel mai citat psiholog al secolului al XX-lea. într-o revizuire din 2002 a câtorva dintre cei mai influenți psihologi ai secolului al XX-lea, Lewin a fost clasat drept al 18-lea cel mai frecvent citat psiholog; Născut în Prusia, în nordul Germaniei, într-o familie de evrei de clasă mijlocie, Kurt Lewin s-a mutat la Berlin la vârsta de 15 ani pentru a se înscrie la gimnaziu; în 1909 sa înscris la Universitatea din

Frieberg în 1909 pentru a studia medicina, înainte de

se transfera la Universitatea din

63

a

München pentru a studia biologia;în cele din urmă a absolvit o diplomă de doctorat la Universitat ea din Berlin; Lewin s-a născut în 1890 într-o familie evreiască din Mogilno, județul Mogilno, provincia Posen, Prusia (Polonia modernă).A fost un mic sat de aproximativ 5,000 de persoane, dintre care aproximativ 150 erau evrei. Lewin a primit acasă o educație ortodoxă evreiască. Tatăl său, Leopold, a deținut o fermă împreună cu fratele său Max; cu toate acestea, ferma a fost deținută în mod legal de un creștin, deoarece evreilor nu li s-a permis să dețină ferme la momentul respectiv. Lewin a studiat la Gimnaziul Kaiserin Augusta, unde a primit o educație umanistă clasică. în 1909, a intrat la Universitatea din Freiburg pentru a studia medicina, dar a transferat la Universitatea din München pentru a studia biologie.A fost implicat în mișcarea socialistă și în drepturile femeilor în această perioadă. În aprilie 1910, s-a transferat la Royal Friedrich-Wilhelms University din Berlin, unde era încă student la medicină.Până în semestrul de Paști din 1911, interesele sale se schimbaseră către filozofie. Până în vara anului 1911, majoritatea cursurilor sale au fost în psihologie. În timp ce la Universitatea din Berlin, Lewin a luat 14 cursuri cu Carl Stumpf. În 1921, Kurt Lewin a început să predea cursuri de filosofie și psihologie la Institutul Psihologic al Universității din Berlin, popularitatea sa în rândul studenților și scrierea sa prolifică a atras atenția Universității Stanford și a fost invitat să fie profesor acolo în anul 1930; în cele din urmă, Lewin a emigrat în SUA și a ocupat o poziție didactică la Universitatea din Iowa, unde a lucrat până în 1944: influențat de psihologia Gestalt, Lewin a elaborat o teorie care a subliniat importanța personalităților individuale, a conflictelor interpersonale și a variabilelor situaționale, numită și teoria câmpului; aceasta explică interacțiunea dintre mediu și individ; teoria câmpului susține că sistemele au comportamente care nu pot fi explicate doar din elementele care le compun; pentru acest autor spațiul de locuit sau câmpul psihologic corespunde lumii pe măsură ce persoana o experimentează într-un moment dat din viața sa; acest spațiu vital este alcătuit dintr-un set de factori interdependenți care formează experiența psihologică și acea parte a persoanei și a mediului în care persoana o percepe; Publicații selectate: „O teorie dinamică a personalității” (1935), „Principiile psihologiei topologice” (1936), „Teoria câmpului în știința socială; lucrări teoretice selectate” (1951).

64

6. Sigmund Freud (6

mai 1856-23

septembrie 1939)

A fost un medic neuropsihiatru austriac de etnie evreiască, fondator al școlii psihologice de psihanaliză. Principalele teorii ale acestei școli sunt fondate pe următoarele ipoteze:[13] •

Dezvoltarea umană este înțeleasă prin schimbarea zonei corporale

de gratificare a impulsului sexual. ▪

Aparatul psihic refulează dorințe, în special cele cu conținut sexual

și agresiv, acestea fiind conservate în sisteme de idei inconștiente. •

Conflictele inconștiente legate de dorințele refulate au tendința de a se manifesta în vise, acte ratate și simptome.

•

Conflictele inconștiente și sexualitatea reprimată sunt sursa nevrozelor.

•

Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în conștient a dorințelor inconștiente și refulate.

Freud este considerat a fi părintele psihanalizei iar lucrările sale introduc noțiuni precum inconștient, mecanisme de apărare, acte ratate și simbolistica viselor. Cu toate acestea psihologii freudieni moderni, în era existențialstă, începând de la sfârșitul secolului xx refuză să interpreteze după psihologia simbolistă rugând pacientul să-și numească și delimiteze propriile smboluri, întrun amestec de psihanaliză freudiană și logopedie frankliană. Sigmund Freud s-a născut într-o familie de evrei așkenazi din Freiberg, Moravia. Și-a luat numele de "Sigmund" abia la vârsta de 21 de ani. Sigmund a fost primul născut din cei nouă copii ai familiei, dar mai avea și alți frați (vitregi) din căsătoriile precedente ale tatălui său. Cu toate că familia sa nu era o familie înstărită și trăiau într-un apartament mic și aglomerat, părinții săi au făcut totul pentru ca Sigmund să aibă parte de cele mai bune condiții, uneori și cu prețul defavorizării celorlalți copii ai familiei. Șase ani la rând a fost primul din clasă, iar la terminarea școlii avea nu numai cunoștințe temeinice de greacă, latină, germană și ebraică, ci învățase și franceza și engleza. Viața de familie se organiza în funcție de programul său de studiu. El își lua masa de seară separat de restul familiei, iar pianul surorii sale Anna a fost mutat din apartament pentru a nu-l deranja. 65

Freud a studiat medicina la Universitatea din Viena. În cursul celui de al treilea an de studii a început să lucreze în laboratorul de fiziologie, sub conducerea lui Ernst Wilhelm von Brücke, fiind în special preocupat de funcțiunea Sistemului Nervos Central. El s-a lăsat atât de mult absorbit de această activitate, încât a neglijat celelalte discipline, terminând facultatea abia în 1881, cu o întârziere de trei ani. Dorind să câștige experiență practică, după doi ani începe să lucreze ca medic în spital, în secțiile de psihiatrie și dermatologie. În 1885 obține un post de docent în neuropatologie la Universitatea din Viena și - având o bursă din partea statului austriac - petrece 19 săptămâni la Paris, în clinica de maladii ale sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière. În 1886 Freud deschide la Viena un cabinet privat de psihiatrie, specializat pe tulburări cerebrale și nervoase. Din cauza faptului că aplica metodele și concepțiile lui Charcot, socotite neortodoxe de către corpul medical vienez, Freud s-a lovit de dificultăți din partea colegilor. Aceasta explică și faptul că, mai târziu, teoriile lui asupra nevrozelor au fost acceptate cu multă reticență. Fugind de persecuția nazistă din Viena în 1938, Freud s-a refugiat la Londra, unde a petrecut ultimul an al vieții sale. Casa situată la Maresfield Gardens nr. 20 în zona Hampstead din Londra, care a aparținut familiei până la moartea din 1982 a fiicei cele mai mici a lui Freud, Anna Freud, a fost ulterior transformată în muzeu. În muzeu se păstrează și mobila lui Freud, printre care se numără și celebra sa canapea. Din cauza fumatului excesiv, în ultimii ani din viață s-a luptat cu o formă de cancer . A suferit numeroase operații dar, deoarece nu a renunțat la acest viciu (fuma chiar și 20 de trabucuri pe zi), boala s-a agravat și a murit prin eutanasiere, asistată de un medic care i-a administrat o doză mărită de morfină. Prima lucrare publicată de Freud, Zur Auffassung der Aphasien ("Concepții asupra afaziei" (1891), trata problema tulburărilor de vorbire apărute în urma unei leziuni organice a creierului. După o nouă lucrare în domeniul neurologiei, Die infantile Cerebrallähmung ("Paralizia cerebrală infantilă") (1897), Freud s-a dedicat cu exclusivitate cercetărilor privind explicarea tulburărilor psihice pe baze psihologice, ceea ce a dus la elaborarea conceptului de "psihanaliză" . Cele mai importante 5 teorii ale lui Freud în psihanaliză:

66

1. Principiul plăcerii (aparatul psihic caută ca obiectiv final să obțină plăcere și să evite nemulțumirea și, astfel, să satisfacă nevoile biologice și psihologice; plăcerea este forța care ghidează procesul de identificare a persoanei); 2. Principiul unității (acest concept articulează psihicul cu somaticul și este numit de Freud un concept balama, pentru explicarea sexualității); 3. Principiul represiunii (represiunea este un mecanism de apărare psihică); 4. Inconștientul (este cel mai mare cerc care include în sine cel mai mic cerc al conștientului; fiecare conștient are pasul său preliminar în inconștient, în timp ce inconștientul se poate opri cu acest pas și totuși poate revendica întreaga valoare ca activitate psihică); 5. Complexul lui Oedip (referindu-se la mitul antic în care Oedip, fiul regelui din Teba, fără să știe, își ucide propriul tată, Laios, și se căsătorește cu mama lui, Iocasta. În psihanaliză, complexul Oedip simbolizează legătura erotică inconștientă cu părintele de sex opus și rivalitatea față de părintele de același sex, care se dezvoltă încă din copilărie și provoacă sentimente de vinovăție și teamă în cadrul unei stări nevrotic); Publicații selectate; „Studii în isterie” (1895), „Interpretarea viselor” (1900), „Psihopatologia vieții de zi cu zi” (1901), „Trei eseuri despre teoria sexualității” (1905), „) Fragment al unei analize a unui caz de isterie” ( 1905), „Eul și identitatea” ( 1923), „Civilizația și nemulțumirile ei” ( 1930), „Moise și monoteismul„ ( 1939). 7. Leon Festinger Leon Festinger este un psiholog social bine cunoscut și un pionier pentru disonanță cognitivă și comparație socială.Festinger s-a născut la 8 mai 1919 în Brooklyn New York, la părinții săi imigranți ruso-evrei.În timp ce un tânăr Festinger a participat la Liceul băieți din Brooklyn și mai târziu a mers la City College din New York, unde și-a recăjit BS în psihologie.După ce a primit BS în psihologie,

67

Festinger a studiat sub Kurt Lewin și a fost influențat de munca lui Lewin la Universitatea din Iowa.La Universitatea din Iowa, a primit masteratul și doi ani mai târziu, în 1942, și-a primit doctoratul în domeniul comportamentului copilului.După absolvire, Festinger a lucrat ca cercetător la Iowa și mai târziu sa căsătorit cu Mary Oliver Ballou.Împreună au avut 3 copii; Catherine, Richard și Kurt. În 1945 Festinger sa alăturat Lewin's Research Centre for Group Dynamics la MIT ca profesor asistent în domeniul psihologiei sociale. După moartea lui Lewin, Festinger sa mutat în diverse instituții private în cazul în care a efectuat cercetări. Echipa a arătat că formarea de legături a fost prezisă de proximitatea fizică dintre care elevii au trăit, și nu doar prin gusturi sau credințe similare cu cele ale înțelepciunii convenționale asumate. Festinger și colaboratorii săi au considerat aceste constatări ca dovadă că prieteniile se dezvoltă adesea pe baza contactelor pasive (de exemplu, întâlniri scurte făcute ca urmare a vizitelor în comunitatea de locuințe studențești) și că astfel de contacte pasive sunt mai susceptibile de a apărea având în vedere distanța fizică și funcțională mai strânsă între oameni A dezvoltat două teorii principale: disonanța cognitivă și teoria comparației sociale; Disonanța cognitivă reprezintă o stare de disconfort mental pe care individul o resimte ca urmare a experimentării unor credințe, idei sau valori contradictorii în același timp, iar teoria comparației sociale afirmă că oamenii își evaluează propriile opinii, capacități și abilități comparându-le cu cele ale altora; Teoria comparației sociale a fost dezvoltată de Festinger în 1954, a cărui cercetare a arătat că oamenii care se compară în mod regulat cu alții au adesea o nemulțumire profundă de ei înșiși și, ca urmare, participă la comportamente cum ar fi minciuna sau consumul dezordonat.Teoria comparației sociale este ideea că indivizii își evaluează propria valoare de sine pe baza comparației dintre ei și alții care împărtășesc adesea atribute similare (vârstă, sex, fundal etc...) pentru a crea o imagine de sine pozitivă.Aceste comparații pot fi măsuri sănătoase de dezvoltare, cum ar fi un copil care atinge o anumită etapă importantă în creștere,dar poate fi, de asemenea, extrem de negativ atunci când indivizii fac comparații nerezonabile cu alții care au realizat la un nivel mult mai mare, ceea ce le face să aibă anxietate cu privire la propria lor viață, precum și îndoială de sine.

68

Teoria influentă a comparației sociale a lui Festinger (1954) poate fi văzută ca o extensie a teoriei sale anterioare legată de dependența de realitatea socială pentru evaluarea atitudinilor și a opiniilor față de domeniul abilităților.Începând cu premisa că oamenii au o unitate înnăscută de a-și evalua cu precizie opiniile și abilitățile, Festinger a postulat că oamenii vor căuta să-și evalueze opiniile și abilitățile prin compararea lor cu cele ale altora.În mod specific, oamenii vor căuta pe alții care sunt aproape de propriile opinii și abilități pentru comparație, deoarece comparațiile exacte sunt dificile atunci când alții sunt prea divergente față de cei ai lor. Pentru a folosi exemplul lui Festinger, un novice de șah nu compară abilitățile sale de șah cu cele ale maeștrilor recunoscuți, și nici studentul nu compară abilitățile sale intelectuale cu cele ale unui copil mic. În lucrarea sa din 1954, Festinger a prezentat din nou în mod sistematic o serie de ipoteze, corolari, și derivări, și el a citat dovezi experimentale existente în cazul în care sunt disponibile.El a declarat setul

său

principal

de

ipoteze

după

cum

urmează:

1. Există, în organismul uman, o unitate de evaluare a opiniei și abilităților sale. 2. În măsura în care sunt disponibile mijloace obiective, nesociale, oamenii își evaluează opiniile și

abilitățile

prin

comparație

cu

opiniile

și

abilitățile

altora.

3. Tendința de a se compara cu o altă persoană specifică scade ca diferența dintre opinia sau capacitatea

sa

și

creșterile

proprii.

4. Există o unitate unidirecțională în sus în cazul abilităților care este în mare parte absentă în opinii. 5. Există restricții nesociale care fac dificilă sau chiar imposibilă schimbarea capacității.Aceste restricții

nesociale

sunt

în

mare

măsură

absente

pentru

opinii.

6. Încetarea comparației cu ceilalți este însoțită de ostilitate sau derogare în măsura în care continuarea comparației cu persoanele respective implică consecințe neplăcute. 7.Orice factori care cresc importanța unui anumit grup ca grup de comparație pentru un anumit aviz sau o anumită capacitate vor crește presiunea spre uniformitate în ceea ce privește această capacitate sau opinie în cadrul acelui grup. 8. Dacă persoanele care sunt foarte divergente de la propria opinie sau de la propria capacitate sunt percepute ca fiind diferite de sine pe atribute compatibile cu divergența, tendința de a restrânge gama

de

comparabilitate

devine

mai

puternică.

9. Când există o serie de opinii sau abilități într-un grup, puterea relativă a celor trei manifestări 69

ale presiunilor spre uniformitate va fi diferită pentru cei care sunt aproape de modul grupului decât cei care sunt îndepărtați de modul.Mai exact, cei care se apropie de modul grupului vor avea tendințe mai puternice de a schimba pozițiile altora, tendințe relativ mai slabe de a restrânge gama de comparație și tendințe mult mai slabe de a-și schimba poziția în comparație cu cei care sunt îndepărtați de modul grupului. A scris numeroase lucrări și cărți, dintre care amintim: Festinger, L. (1957) A Theory of Cognitive Dissonance, Evanston, Ill.: Row, Peterson. Festinger, L., Riecken, H.W. and Schachter, S. (1956)

When Prophecy Fails,

Minneapolis: University of Minneapolis Press. Festinger, L.S., Schachter, S. and Back, K. (1950) Social Pressures in Informal Groups, New York Harper & Row. Festinger, L. (1954) A theory of social comparison processes, Human Relations 7: 117-40. Festinger,

L.

and Carlsmith,

L.M.

(1959)

Cognitive

consequences

of

forced

compliance, Journal of Abnormal and Social Psychology 58: 203-10.

8. Erik Homburger Erikson Erik Homburger Erikson (15 iunie 1902 – d.12 mai 1994) a fost psiholog și analist american de origine germană, cunoscut ca autor al teoriei dezvoltării sociale a ființelor umane. Este faimos ca creator al termenului de criză a identității. S-a născut în Germania, la Frankfurt, sub numele de Erik Salomonsen, adoptând mai târziu numele de familie al tatălui său vitreg, Erikson; nu și-a cunoscut niciodată tatăl biologic, acesta plecând din familie înainte de nașterea lui, fapt ce i-a afectat întreaga copilărie; A fost un continuator al ideilor de bază din cadrul teroriilor lui Freud, inclusiv al ideii mult dezbătute legate de complexul Oedipian și acceptat ideile despre ego adăugate de alți continuatori freudieni cum ar fi Heinz Hartman și Anna Freud, dar a pus accent și pe influența mediului social și a celui cultural; Este autorul teoriei dezvoltării sociale a ființelor umane și a conceptului crizei de identitate; etapele de dezvoltare psihosocială ale lui Erik Erikson teorizează un model de 70

creștere psihologică umană alcătuit din opt etape care acoperă întreaga durată de viață de la naștere până la bătrânețe, fiecare etapă fiind definită de o criză centrală cu care individul trebuie să se lupte pentru a trece la etapa următoare; Cele opt etape de dezvoltare psihosocială sunt: încredere versus neîncredere (de la naştere până la un an), autonomie versus nesiguranţă, incapacitate de asumare a rolurilor (de la 1 la 3 ani), iniţiativă versus vinovăţie (de la 3 la 5 ani), încredere în sine versus inferioritate (de la 5 la 12 ani), identitate versus confuzie de identitate (adolescenţă), afirmarea identităţii versus izolare socială (începutul perioadei adulte), capacitatea de a trăi, nevoia de a fi util semenilor versus stagnare şi sentimentul inutilităţii (mijlocul perioadei adulte), integritate versus disperare (sfârşitul perioadei adulte până la moarte); Potrivit acestuia, criza de identitate înseamnă incapacitatea eului de a-și asuma o identitate proprie; criza de identitate apare în timpul adolescenței; stadiul de dezvoltare psihosocială în care apare criza de identitate este numit - Identitate de sine versus Confuzie de rol; în această etapă, adolescenții se confruntă cu o creștere fizică, o maturizare sexuală, o integrare a percepției de sine și a percepției celorlalți despre ei și își formează, prin urmare, o imagine de sine și trebuie să treacă prin etapa crizei de identitate; rezolvarea cu succes a crizei depinde de progresele înregistrate în stadiile de dezvoltare anterioare, centrate pe probleme cum ar fi încrederea, autonomia și inițiativa; Opere principale: „Copilăria și societatea” (1950), „Tânărul Luther. Un studiu în psihanaliza și istorie” (1958), „Erik Erikson - Identitate: tineret și criză” (1968), „Adevărul lui Gandhi: despre

originea

nonviolenței

militante”

(1969),

„Ciclul

de

viață

încheiat”

(1987), „Copilăria și Societatea” ( 1950). 9. Louis Leon Thurstone (29 mai 1887 – 30 septembrie 1955) A fost un pionier al SUA în domeniul psihometriei și psihofizicii. El a conceput abordarea de măsurare cunoscut sub numele de legea judecății comparative,Și este bine cunoscut pentru contribuțiile sale la analiza factorilor. O revizuire a studiului de psihologie generală, publicat în 2002, clasat Thurstone ca al 88-lea cel mai citat psiholog al secolului 20, legat cu John Garcia, James J. Gibson, David Rumelhart, Margaret Floy Washburn, și Robert S. Woodworth. 71

Louis Leon Thurstone s-a născut în Chicago, Illinois, la părinții imigranți suedezi.Thurstone a primit diploma de masterand în inginerie mecanică la Universitatea Cornell în 1912. În 1914, după doi ani ca instructor de geometrie și redactare la Universitatea din Minnesota, s-a înscris ca student absolvent în psihologie la Universitatea din Chicago (PhD, 1917).El a revenit mai târziu la Universitatea din Chicago (1924-1952), unde a predat și a efectuat cercetări; printre studenții săi a fost James Watson, care a co-descoperit structura ADN-ului. Munca lui Thurstone în analiza factorilor l-a determinat să formuleze un model de inteligență centrat pe "abilitățile mentale primare" (PMA), care erau factori independenți de grup ai inteligenței pe care diferite persoane le posedau în diferite grade.El s-a opus noțiunii de inteligență generală singulară care a luat în considerare scorurile tuturor testelor psihometrice și a fost exprimat ca vârstă mentală.În 1935 Thurstone, împreună cu el Thorndyke și JP Guilford, a fondat revista Psychometrika și, de asemenea, societatea psihometrică, care va deveni primul președinte al societății în 1936.Contribuțiile Thurstone la metodele de analiză a factorilor s-au dovedit a fi valoroase pentru stabilirea și verificarea ulterioară a structurilor factorilor psihometrici;Și au influențat modelele ierarhice de inteligență utilizate în testele de inteligență, cum ar fi WAIS și testul modern StanfordLinet IQ. Cele șapte abilități mentale primare din modelul Thurstone erau înțelegerea verbală, fluența cuvântului, facilitatea numărului, vizualizarea spațială, memoria asociativă,viteza perceptivă și raționamentul. Abordarea Thurstone a măsurării a fost numită legea judecății comparative.El a aplicat abordarea în psihofizică, iar mai târziu măsurarea valorilor psihologice.Așa-numita "lege", care poate fi privită ca un model de măsurare, implică subiecți care fac o comparație între fiecare dintrun număr de perechi de stimuli în ceea ce privește mărimea unei proprietăți, a unui atribut sau a unei atitudini.Metodele bazate pe metoda de măsurare pot fi utilizate pentru a estima astfel de valori de scară. Legea Thurstone a judecății comparative are legături importante cu abordările moderne ale măsurării sociale și psihologice.

72

Premii și onoruri. Thurstone a primit numeroase premii, inclusiv: Cel mai bun articol, Asociația psihologică Americană (1949); Premiul centenar, Universitatea Northwestern (1951);Doctorat onorific, Universitatea din Göteborg (1954).Thurstone a fost președintele Asociației Americane de psihologie (1933) și primul președinte al societății americane Psychometrice (1936). Lucrări selectate The Nature of Intelligence (London: Routledge. 1924) The Effect of Motion Pictures on the Social Attitudes of High School Children Ruth C. Peterson & L.L. Thurstone, MacMillan, 1932 Motion Pictures and the Social Attitudes of Children Ruth C. Peterson & L.L. Thurstone, MacMillan, 1933 The Vectors of Mind. Address of the president before the American Psychological Association, Chicago meeting, September, 1933 ( Psychological Review, 41, 1–32. 1934) The Vectors of Mind (Chicago, IL, US: University of Chicago Press 1935) Primary mental abilities (Chicago: University of Chicago Press. 1938) Multiple-Factor Analysis (Chicago: University of Chicago Press. 1947) The Fundamentals of Statistics (MacMillan: Norwood Press. 1925) 10. Albert Bandura (4 decembrie 1925-26 iulie 2021)

73

A fost un psiholog canadian-american, profesor în psihologie la Universitatea Stanford. Bandura a fost responsabilă pentru contribuții în domeniul educației și în mai multe domenii de psihologie, inclusiv teoria cognitivă socială, terapie,și psihologia personalității, și a fost, de asemenea, de influență în tranziția între behaviorism și psihologia cognitivă. El este cunoscut ca inițiator al teoriei învățării sociale (redenumit teoria cognitivă socială) și construcția teoretică a autoeficacității, și este, de asemenea, responsabil pentru influentul experiment Bobo Doll 1961. Acest experiment Bobo papusa a demonstrat conceptul de învățare observațională. Un studiu din 2002 l-a clasat pe Bandura drept al patrulea psiholog cel mai frecvent citat din toate timpurile, în spatele lui B. F. Skinner, Sigmund Freud și Jean Piaget. În timpul vieții sale, Bandura a fost descrisă pe scară largă ca fiind cel mai viu psiholog și ca unul dintre cei mai influenți psihologi din toate timpurile. Bandura s-a născut în Mundare, Alberta, un oraș deschis de aproximativ patru sute de locuitori, ca cel mai tânăr copil și doar fiu, într-o familie de șase. Limitările educației într-un oraș izolat, cum ar fi aceasta, au făcut ca Bandura să devină independent și auto-motivat în ceea ce privește învățarea, iar aceste trăsături dezvoltate în primul rând s-au dovedit foarte utile în lunga sa carieră. Bandura a fost de origine poloneză și ucraineană; Tatăl său a fost din Cracovia, Polonia, în timp ce mama sa a fost din Ucraina. Bandura a ajuns în SUA în 1949. S-a căsătorit cu Virginia Varns (1921–2011), având două fiice, pe Carol și Maria. Bandura a absolvit stagiul postdoctoral la Centrul de Orientare Wichita. Anul următor, 1953, a acceptat o funcție de predare la Universitatea Stanford, pe care a deținut-o până în 2010, devenind profesor emerit. În 1974, a fost ales președinte al Asociației Americane de psihologie, care este cea mai mare asociație de psihologi din lume. Bandura va declara mai târziu singurul motiv pentru care a fost de acord să fie în cursa pentru alegerea APP a fost pentru că și-a dorit cele 15 de minute de faimă fără nici o intenție de a fi ales. El a lucrat, de asemenea, ca antrenor de sport. Bandura a elaborat teoria învățării sociale. El a constatat că, în conformitate cu teoria

74

învățării sociale, modelele sunt o sursă importantă pentru învățarea unor noi comportamente și pentru realizarea schimbării comportamentale în setările instituționalizate. Teoria învățării sociale susține că există trei sisteme de reglementare care controlează comportamentul.În primul rând, stimulentele antecedente influențează foarte mult timpul și răspunsul comportamentului.Stimulul care apare înainte de reacția comportamentală trebuie să fie adecvat în raport cu contextul social și cu artiștii interpreți sau executanți.În al doilea rând, influența feedback-ului de răspuns servește, de asemenea, o funcție importantă.În urma unui răspuns, întăririle, prin experiență sau observație, vor avea un impact major asupra apariției comportamentului în viitor.În al treilea rând, importanța funcțiilor cognitive în învățarea socială. În 1986,Bandura a schimbat numele teoriei învățării sociale în teoria cognitivă socială. Teoria cognitivă socială se concentrează încă pe modul în care comportamentul și creșterea sunt afectate de operațiunile cognitive care apar în timpul activităților sociale. Componentele teoretice cheie ale teoriei cognitive sociale care sunt aplicate în educație suntautoeficacitate, auto-reglare, învățare observațională și determinism reciproc. Teoria cognitivă socială poate fi aplicată motivației și învățării pentru studenți și profesori. Cercetările lui Bandura arată că auto-eficacitatea percepută ridicată conduce profesorii și studenții la stabilirea unor obiective mai înalte și crește probabilitatea ca aceștia să se dedice acestor obiective. Într-un cadru educațional autoeficacitatea se referă la încrederea studenților sau a profesorilor de a participa la anumite acțiuni care îi vor ajuta să atingă obiective distincte. Bandura a primit mai mult de șaisprezece grade onorifice, inclusiv cele de la Universitatea din British Columbia, Universitatea din Ottawa, Alfred University, Universitatea din Roma, Universitatea din Lethbridge, Universitatea din Salamanca din Spania, Indiana University, Universitatea din New Brunswick, Penn state University, Leiden University, Freie Universität Berlin,Graduate Center de la City University din New York, Universitat Jaume I în Spania, Universitatea din Atena, Universitatea din Alberta,Și Universitatea din Catania. În 2014, a fost făcut ofițer al Ordinului Canadei "pentru contribuțiile sale fundamentale la psihologia socială, în special pentru descoperirea influenței observației asupra învățării și agresiunii umane" În 2016, El a fost distins cu medalia națională de știință de președintele Barack Obama. 75

Cărți scrise de Albert; Bandura, A. (1997).Autoeficacitate: Exercitarea controlului.New York: W.H.Freeman. Bandura, A. (1986).Fundamentele sociale ale gândirii și acțiunii: O teorie cognitivă socială.Stânci Englewood, NJ: Prentice-Hall. Bandura, A., & Walters, R.H.(1959).Agresivitatea adolescentului.Ronald Press: New York. Bandura, A. (1962).Învățare socială prin imitație.Universitatea din Nebraska Press: Lincoln, ne. Bandura, A. and Walters, R. H.(1963).Învățare socială & dezvoltarea personalității.Holt, Rinehart & Winston, Inc: NJ. Bandura, A. (1969).Principii de modificare a comportamentului.New York: Holt, Rinehart si Winston. Bandura, A. (1971).Modelare psihologică: Teorii conflictuale.Chicago: Aldine·Aterton. Bandura, A. (1973).Agresivitate: O analiză de învățare socială.Stânci Englewood, NJ: Prentice-Hall. Bandura, A., & Ribes-Inesta, Emilio.(1976).Analiza delincvenței și agresiunii.Lawrence Erbaum Associates, Inc: NJ. Bandura, A. (1977).Teoria învățării sociale.Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall. Bandura, A. (2015).Dezangajarea morală: Cum oamenii fac rău și trăiesc cu ei înșiși.New York, NY: În valoare de.

76

Tema 3: Realizați un glosar de termeni relevanți pentru problematica atitudinilor (min 10 termeni – definiție, caracteristici, descriere, funcții etc. în funcție de termen, concept, teorie, sintagmă etc. ATITÚDINE, atitudini, s. f. 1. Ținută sau poziție a corpului. 2. Fel de a fi sau de a se comporta (reprezentând adesea o anumită concepție); comportare. ◊ Expr. A lua atitudine = a-și manifesta poziția, a-și afirma (cu hotărâre) punctul de vedere. Atitudinea determină direcțiile selective ale comportamentului unui individ, ea reglementează activitățile la trei niveluri ierarhice: semantic, țintă și operațional. Funcții de atitudine: 1) adaptiv (adaptiv)- Atitudinea direcționează subiectul către acele obiecte care servesc la atingerea obiectivelor sale; 2) funcția de cunoaștere- Atitudinea oferă instrucțiuni simplificate despre cum să te comporti în raport cu un anumit obiect; 3) funcție de expresie (funcție de autoreglare)- Atitudinea acționează ca un mijloc de eliberare a subiectului de tensiunea internă, exprimându-se ca persoană; 4) funcția de protecție- Atitudinea contribuie la rezolvarea conflictelor interne ale individului. ATAȘAMÉNT, atașamente, s. n. Afecțiune (puternică și durabilă) față de cineva sau de ceva. În 1942 g. M. Smith structura atașamentului este definită: 1) cognitiv componentă (conștientizarea obiectului atitudinii sociale); 2) afectiv componentă (evaluarea emoțională a obiectului); 3) comportamental componentă (comportament consecvent cu privire la obiect). ATITUDINE SOCIALĂ: Termenul atitudine a fost utilizat in psihologie mai întâi cu referire

la

rolul

atitudinii

motrice

77

in

percepție

si

atenție.

A adopta o anumita atitudine înseamnă a te pregăti pentru a acționa Într-un anumit fel. S-a considerat apoi ca atitudinile constituie un mijloc de a înțelege aproapele (Baldwin) Soiuri de atitudini sociale existente în societate: •

Prejudecată

•

Discriminare

JUDECATĂ DE VALOARE, judecată normativă care enunță o apreciere. ◊ Loc. adj. De valoare = a) (despre lucruri) prețios, scump, de preț; valoros; b) (despre oameni) important, merituos; cu autoritate; valoros. PREJUDECÁTĂ, prejudecăți, s. f. Părere, idee preconcepută (și adesea eronată) pe care și-o face cineva asupra unui lucru, adoptată, de obicei, fără cunoașterea directă a faptelor sau impusă prin educație, societate; prejudeț, prejudiciu. Prejudiciul este asociat cu anumite aspecte cogniția socială- modalitățile prin care extragem, stocăm, reamintim și folosim ulterior informații despre alte persoane. GEST, gesturi, s. n. 1. Mișcare a mâinii, a capului etc. care exprimă o idee, un sentiment, o intenție, înlocuind uneori cuvintele sau dând mai multă expresivitate vorbirii. 2. Faptă sau purtare dictată de un anumit scop, de anumite interese, având o anumită semnificație etc. MÍMICĂ s. f. Arta de a înfățișa, de a exprima prin gesturi, dar mai ales prin mișcarea mușchilor feței, sentimente și idei; SENTIMÉNT, sentimente, s. n. 1. Proces afectiv specific uman, care exprimă atitudinea omului față de realitate; simțământ. ♦ Afecțiune. 2. Facultatea de a simți, de a cunoaște, de a aprecia ceva; conștiință. ♦ Credință, impresie intimă; convingere. COMPORTAMÉNT, comportamente, s. n. 1. Modalitate de a acționa și de a reacționa în anumite împrejurări sau situații; conduită, purtare, comportare. 2. Ansamblul reacțiilor unui organism sau al unei colectivități animale ori umane la factorii de mediu; conduit. RELÁȚIE, relații, s. f. 1. Legătură, conexiune, raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însușirile acestora. ♦ (Log.) Conexiune între doi sau mai mulți termeni. 78

EMÓȚIE, emoții, s. f. Reacție afectivă de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă, însoțită adesea de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față de realitate. PERSUASIÚNE s. f. Acțiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru. SCHIMBÁRE, schimbări, s.

f. Acțiunea

de a

(se)

s c h i m b a și

rezultatul

ei. 1. Înlocuirea unui lucru cu altul. Schimbările de atitudine depind de noutatea informației, de caracteristicile individuale ale subiectului, de ordinea primirii informațiilor și de sistemul de atitudini pe care subiectul îl are deja. PERSONALITÁTE, personalități, s. f. 1. Ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane (1) și o distinge ca individualitate conștientă și liberă; ansamblu de însușiri stabile ce caracterizează mental și comportamental o persoană; felul propriu de a fi al cuiva. COGNITÍV, -Ă, cognitivi, -e, adj. Referitor la capacitățile și mecanismele învățării și accederii la cunoștințe, la cunoaștere.

79

Psihologul român A. Chircev, cel care a realizat prima cercetare experimentală asupra atitudinilor sociale pe spațiul românesc, susține că atitudinile exprimate sunt clasificate în conformitate cu trei concepții, determinate de natura mediului fizic: biologic, social și cultural, în care trăiește și acționează individul, sunt învățate prin interacțiunea cu diferite medii sociale (familie, clasa școală, grup de prieteni). „Părintele” termenului atitudine este considerată Mary Whiton Calkins, care, în 1892, l-a formulat astfel: „un gen de relaţii fundamentale ale Eu-lui cu obiectele, precum: receptivitate, simpatie, activitate, egoism” . Opinia altor autori este însă că termenul atitudine apare pentru prima dată la englezul H. Spencer şi la scoțianul A. Bain, care desemnau prin el „o stare psihică pregătitoare, necesară pentru a recepţiona ceva sau a asimila cunoştinţe”. Prima definiţie cunoscută a conceptului de atitudine a fost propusă de psihologul american Gordon W. Allport, în anul 1935 şi îşi păstrează şi actual valabilitatea: „starea mentală şi neuro-fiziologică determinată de experienţă şi care exercită o influenţă dinamică asupra individului, pregătindu-l să acţioneze întrun mod specific unui număr de obiecte şi fenomene”. Această definiţie sugerează ideea, că atitudinile ar constitui mai multe elemente.

Elementele atitudinilor, după Gordon W. Allport V. Oprescu caracterizează atitudinile prin următoarele atribute: capacitate importantă de rezistenţă la schimbare (o reprezintă persoanele cu caracter relativ stabil); dispoziţie latentă a structurii de personalitate generalitate, declanşând reacţii foarte diverse ce tind să se difuzeze în arii mai

80

largi decât cele particulare în care s-au activat; mobilizează o importantă energie socială, exteriorizând modelul cultural al personalităţii; presupun asumarea responsabilităţii individuale, întrucât exprimarea lor este supusă controlului social; au un relief propriu, în funcţie de orientarea lor faţă de universul de semnificaţii la care se referă (fiind, pe această cale, mai pregnante sau mai difuze) / au o tonalitate specifică (pozitivă/negativă); sunt contextuale, structurându-se faţă de un context social, cultural şi istoric integrator.

Bibliografie/Webografie 1. Allport G.W. Pattern and Growth in Personality. New York: Holt, Rinehart & Winston, 1965, p. 56. 2. Bogardus E.S. Fundamentals of Social Psychology [online]. 2011 [citat 04.05.2017] . Disponibil: Prefacehttps://brocku.ca/MeadProject/Bogardus/.../1924_Preface. pdf. 3. Boza M. Atitudinile sociale şi schimbarea lor. Iaşi: Polirom, 2010. 216 p., p. 14. 4. Callo T. Pedagogia practică a atitudinilor. Chișinău: Litera Internațional, 2014.240 p. 5. Chircev A. Atitudinile sociale. În: Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații. Iași: Polirom, 2008. p. 299-312. 6.Oprescu V. Aptitudini şi atitudine. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1991. 113 p 7.Popescu-Neveanu P. Dicţionar de Psihologie. Bucureşti: Editura Albatros, 1978. 387 p., p. 11. 8. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/238-243_5.pdf

81

9.https://sato-1.ru/ro/buhgaltery-i-yuristy/socialnaya-ustanovka-ponyatie-struktura-funkciisocialnaya/ 10. https://dexonline.ro/ Tema 4: Elaborați 1 temă la alegere in format pptx.; (1 pct.) TEORIA JUDECĂȚII SOCIALE Reflectează: Care este primul gând care îţi vine în minte când spui francez, italian, englez, spaniol sau român? Şampanie şi aroganţi, vorbesc mult şi gesticulează, reci şi protocolari, flamenco şi petrecăreţi, ţigani şi ai grijă la portofel! Te-ai întrebat până acum de ce facem aşa de repede aprecieri despre oameni pe care în realitate nu i-am cunoscut niciodată? Prejudecăţile sunt măsele stricate; ele trebuie înlăturate, oricât de dureroasă ar fi operaţia (V. Bogrea). Prejudecată este doar un alt cuvânt pentru ignoranţă (Thomas A. D. Weston). Prejudecata este părere fără judecată (Voltaire). Prejudecata – o părere vagabondă fără nici un mijloc vizibil de întreţinere (Ambro- se Bierce). Prejudecata e un adevăr uzat (Andre Suares). Teoria judecatii sociale a fost elaborata de Muzafer Sherif si Carl I. Hovland (1961) si revizuita de C. W. Sherif, M. Sherif si R. E. Nebergall (1965). Ea a aparut ca o generalizare a rezultatelor studiilor experimentale inspirate din psihofizica (C. A. Insko, 1967). M. E. Show si P. P Constanzo (1970), citata de Pantelimon Golu (1988, 73), includ teoria judecatii sociale printre abordarile transorientationale. Teoria judecăţii sociale, propusă de Carolyn Sherif, Muzafer Sherif şi Carl Hovland, stipulează că o persoană poate avea una din trei atitudini cu privire la o situaţie/noţiune: * Atitudine de acceptare – unde găsim idei/noţiuni acceptate de fiecare în parte * Atitudine de respingere – în care se încadrează noţiunile neacceptate

82

* Atitudine de neangajare – faţă de enunţuri destul de îndepărtate de persoana în cauză, dar nu respinse total In mod spontan, in situatii cotidiene de viata, oamenii isi formeaza scale de referinta cu ajutorul carora ordoneaza obiectele dupa cum satisfac anumite trebuinte sau ierarhizeaza persoanele in functie de anumite preferințe. Judecatile sociale sunt influentate de punctele de referinta (anchors) pe care le luam. Acestea servesc pentru compararea stimulilor in conditiile in care: a) persoa-nele au o experienta redusa de operare cu scala de referinta; rangul potential al sti-mu-lilor este necunoscut; c) nu exista standarde explicite pentru ordonarea stimulilor (C. A. Kiesler si colab., 1969). Prejudecata este o părere, o idee preconcepută (şi adesea eronată) pe care şi-o face cineva asupra unui lucru, adoptată, de obicei, fără cunoaşterea directă a faptelor. Are la bază stereotipizarea, este universală şi rigidă şi poate fi un gând, o concepţie manifestată prin discriminare. Prejudecățile au o conotație negativă, sau cel puțin acestea au captat atenția cercetătorilor, pentru că ele creează probleme și conflicte în interacțiunea dintre grupuri. Prejudecățile iau forme diverse: sexismul, rasismul, xenofobia, în funcție de caracteristicile grupului țintă. Prejudecata poate fi analizată sub următoarele aspecte: • Prejudecata se referă la idei, sentimente, intenţii, nu și la acţiuni sau comportamente. • Prejudecata este un fenomen social, a cărui existenţă se raportează la grup. 3 • Prejudecata se învaţă de la ceilalţi chiar și în absenţa oricărei expe- rienţe personale. • Prejudecăţile sunt, de regulă, negative. Asemeni oricărei altei atitudini, prejudecata se consideră a avea trei componente de bază: • cognitivă (ce gândim, opiniile) – în acest sens, stereotipurile reprezintă o compo- nentă cognitivă a fiecărei prejudecăţi; • emoţională (ce simţim și ce se referă la gândurile noastre); • conotativă (ce facem ca răspuns la propriile sentimente și gânduri). 83

Reflexie-Ce prejudecăţi aveţi faţă de un anumit grup/grupuri? Care sunt cauzele prejudecatilor sociale? Specialiștii din domeniu susţin că prejudecăţile își au originea în: • excesul de autoritate; • tendinţa spre catalogare iraţională, concretizată în formularea de stereotipuri; • devalorizarea persoanelor minoritare. Rădăcini ale prejudecății sociale Stereotipurile și prejudecăţile apar în familie Comportamente parentale care generează și consolidează prejudecăţi etnice: • părinţii evită să discute pe teme etnice; • părinţii nu își exprimă dezacordul cu prejudecăţile altora; • părinţii nu menţionează în faţa copiilor calităţile și valenţele pozitive ale altor culturi; • prietenii cu care relaţionează/comunică familia aparţin aceluiași grup etnic și susţin prejudecăţile; • copiii frecventează școli și grupuri segregate etnic Școala promovează prejudecăţile prin: • instituirea unui mediu educaţional centrat pe un singur sistem de valori – cel al majorităţii, încurajarea competiţiei în detrimentul cooperării, a performanţelor individuale în defavoarea orientării de grup, a preocupărilor pentru viitor și mai puţin a celor pentru prezent sau trecut; • elaborarea curriculumului școlar (în Europa) într-o viziune eurocentristă cu ne- glijarea celorlalte culturi ale planetei; în mod similar, în Statele Unite ale Americii, atenţia este focalizată pe istoria Europei și civilizaţia euro-americană, cu ignorarea variatelor culturi ale celorlalţi americani, în special a indigenilor; • neglijarea necesităţii promovării unei educaţii care să aibă ca obiectiv reducerea prejudecăţilor etnice, sexuale, precum și a discriminării.

84

Exemplu: O fetiţă ia alteia ciocolata şi nimeni nu intervine. Fetița este recompensată pentru conduita agresivă, căci are acum ciocolata. Învăţarea prin experienţă indirectă se referă la achiziţionarea unui comportament prin imitaţie. Copiii au tendinţa de a-i imita pe părinţi, fraţi, colegi, prieteni, precum şi comportamente de pe ecranul televizorului. Susan T. Fiske (1954/1998, p. 357) arãta că „în timp ce stereotipul este componenta cognitivă, prejudecata reprezintã componenta afectivă (emoționalã), iar discriminarea – componenta comportamentală, reacțiile pe care le avem față de indivizi aparținând altor grupuri sociale, percepute ca fiind diferit semnificativ de grupul nostru” Stereotipul exprimă credinţe despre caracteristicile psihice și/sau comporta- mentale ale unor indivizi, grupuri sociale (după sex, vârstă, etnie, religie) sau procese sociale, fixate în generalizări, percepţii schematice și rigide, în imagini simplificatoare, șablonizate, durabile, preconcepute. În știinţele sociale noţiunea a fost introdusă de Walter Lippmann, care propune pe ea mai multe definiţii, cea mai vehiculată fiind „clișee din mintea noas- tră”. Lippmann descrie felul în care oamenii își plasează semenii în diverse categorii – le pun etichete – după anumite caracteristici ale acestora. Stereotipurile sunt foarte frecvente și bine înrădăcinate în mentalitatea noastră. Ele se împart în două categorii: stereotipuri culturale și stereotipuri personale. Stereotipurile culturale se formează ca urmare a educaţiei, a influenţei culturale, prin intermediul școlii, bisericii, artei, literaturii, presei, muzicii, cinematografiei etc. Cele mai frecvente stereotipuri transmise sunt cele legate de: – vârstă: toţi adolescenţii iubesc rockul și nu respectă persoanele în etate; – sex: bărbaţii sunt puternici, femeile sunt slabe; – rasă: persoanele de culoare sunt mai puţin capabile; – religie: toţi indivizii care propovăduiesc islamul sunt teroriști; – profesie: toţi judecătorii iau mită, –naţionalitate: toate persoanele de etnie romă fură; 85

– locuri: locuitorii din satul X sunt lene, etc. Reflexie: Te-ai întrebat până acum care sunt efectele negative ale faptului că gândim în stereotipuri, că punem etichete? Cum crezi că se simt persoanele de origine arabă după evenimentele din 11 septembrie 2001 din SUA într-un aeroport? Cum crezi că se simt romii întrun magazin în Italia? Sau o femeie care lucrează ca agent de circulaţie? Stereotipurile personale sunt propriile noastre convingeri, care depind de cantitatea și calitatea informaţiilor pe care le deţinem despre un om sau altul, precum și de statutul persoanei într-un grup. Reflexie: V-aţi gândit vreodată la propriile stereotipuri? De ce sunt legate ele? Stereotipurile pot fi: -pozitive, atunci când reunesc în structura lor trăsături valorizate pozitiv la nivel social. -negative, dacă reunesc anumite caracteristici valorizate negativ. În general, indivizii dezvoltă mai puternic stereotipuri negative referitoare la alte grupuri decât la cele din care el face parte. Efectele stereotipurilor și ale prejudecăţilor: • etichetarea persoanei sau a grupului; • individul/grupul începe să se comporte conform etichetei; • excluderea, izolarea persoanei sau a grupului. Recomandări pentru eliminarea stereotipurilor și a prejudecăţilor: • Faceţi distincţia între fapte (ceea ce se întâmplă) și opinii (interpretarea acestor fapte). • Etichetele nu sunt adevăruri absolute. Acestea trebuie luate în consideraţie doar ca ipoteze pentru explicarea comportamentului cuiva, care necesită a fi schimbat/ corectat. • Abţineţi-vă să trageţi concluzii „finale” și să etichetaţi orice comportament. • Aveţi curajul să răspundeţi la întrebările copiilor. • Promovaţi atitudini pozitive faţă de diferenţe.

86

Trebuie să conștientizăm faptul că pre- judecăţile dau naștere discriminării, respectiv comportamentelor negative, injuste faţă de anumite persoane și/sau grupuri. Discriminarea nu apare numai ca rezultat al stereotipului privind grupul în cauză, ci este alimentată de prejudecăți și legitimează gândirea stereotipă. Consecințele discriminări sunt directe asupra relațiilor interumane și intergrupale. Michel Wieviorka (1991/1993) aratã că semne ale discriminãrii pot fi ușor observate în campusurile universitare, în ceea ce privește procentul celor aparținând altor etnii sau rase decât cea majoritarã care ocupă locurile rezervate studenților. Prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe baza criteriilor rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, vârstă, handicap, boala cronică necontagioasa, infectare HIV, apartenenta la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice. Există mai multe forme de discriminare, precum: discriminarea de gen, discriminarea pe criterii religioase, discriminarea pe criteriu dizabilitatii, discriminarea pe criteriul de rasă şi etnicitate, etc. Susține diversitatea pentru a îndepărta prejudecățile sociale. Modalitatii de combatere a discriminarii în scoli Periodic se realizează la nivelul instituţiilor abilitate, o analiză a fenomenelor de violenţă în care sunt implicaţi tinerii, mai ales în mediul şcolar şi familial, analiză care a evidenţiat că, în ,,topul,, clasamentului se află elevii de etnie romă. Majoritatea incidentelor semnalate ( încăierări, bătăi, ameninţări) s-au petrecut în zonele adiacente şcolii, după încheierea programului şcolar. Comisia pentru prevenirea şi combaterea

actelor de discriminare

urmăreşte

identificarea unor soluţii adecvate pentru ele, printr-o acţiune comună şi coerentă a părţilor implicate.

87

Diversitatea este frumuseţea unicităţii, a incertitudinii, a perspectivei. Este ceea ce îmi dă posibilitatea să aleg, să ascult, să-mi schimb părerea, să împărtaşesc, să creez alternative, să nu mă plictisesc. Diversitatea înseamnă a privi un răsărit de soare şi a ştii că el este în acelaşi timp un apus pentru altcineva, a spune albastru şi a mă gândi la zeci de nuanţe de albastru, a fi diferit şi a înţelege că lumea noastră e diversă numai prin faptul că fiecare dintre noi are un chip unic Gândește-te că împreună cu colegii tăi ascultați în fiecare seară muzica voastră preferată și mâncați aceleași 3 fructe pe care le îndrăgiți. Dar faci asta în fiecare seară. Mănânci doar aceesi fructe si asculti doar aceea muzică. Dar oricât de mult ţi-ar plăcea oricare dintre acestea, te-ai sătura şi poate chiar ţi s-ar face rău până la urmă să mănânci doar asta după câteva săptămâni sau poate chiar după doar câteva zile. Avem nevoie de diversitate. Si, de fapt, suntem tot timpul înconjuraţi de diversitate chiar dacă nu suntem conştienţi de asta şi foarte des tindem să ne înconjurăm noi înşine de diversitate. Odată cu diversitatea apare şi schimbarea, noile lucruri pe care le auzim sau le facem, ne ajută să învăţăm. Devenim capabili să dezvoltăm lucruri noi din jurul nostru şi chiar pe noi înşine. Societatea umană s-a dezvoltat pe baza acestor schimbări ale fiinţelor umane. Vom accepta această dovadă de diversitate din interiorul nostru sau ne vom lupta cu ea ? Reguli de aplicare în clasă ~Crearea unui climat favorabil relaţiilor interculturale ȋn şcoală. ~Identificarea tuturor formelor de discriminare în cadrul şcolii. ~Promovarea dialogului interetnic prin iniţierea de parteneriate interetnice ~Consolidarea cooperării cu societatea civilă, cu instituţiile administraţiei publice locale şi massmedia ~Promovarea intereselor minorităţilor de orice ordin ~Promovarea de programe educaţionale ȋn spiritual multiculturalităţii ~Monitorizarea şi implementarea planului instituţional de desegregare Jocuri utile pentru îndepărtarea prejudecăților din școală 88

Jocul 1. „Numele” Copiii sunt aşezaţi în picioare în cerc. Educatoarea le propune copiilor să aleagă o jucărie de pluş, alegerea fiind realizată prin negociere. Fiecare copil aruncă pe rând jucăria altui copil, cel care o prinde îşi spune numele şi ce îi place să facă cel mai mult. Jocul continuă până când toţi copiii află numele tuturor şi o acţiune personală importantă. Scopul jocului este de a realiza un contact cât mai bun cu ceilalţi copii şi de a-i forma deprinderea de a-l asculta pe celălalt, de a se tolera si accepta reciproc. Jocul 2. „3 lucruri” Fiecare copil va trebui să spună trei lucruri ciudate despre el, două lucruri adevărate și unul fals. Ceilalți trebuie să ghicească care au fost lucrurile adevărate și care a fost minciuna. În acest fel, copiii vor descoperi lucruri noi unii despre alții și se vor cunoaște mai bine, îndepărtând etichetarea si devenind mai uniti. În concluzie, consider că fiecare om este valoros și prețios deoarece fiecare are ceva a lui, ceva ce îl face frumos, de la care ai ce învăța. Bagajul prorpiu de cunoștințe se poate lărgi atunci când asculți pe cei din jur, îi respecți și îi accepți așa cum sunt, iar la rândul tău vei fi tratat la fel. Iubește diversitatea la fel cum iubești să privești o vază cu flori de diferite feluri! Bibliografie/Webografie Cucoș, C., Coznia, T.,-Locul educației pentru diversitate în ansamblul problematicii educației contemporane. În: O nouă provocare pentru educație: interculturalitatea, Editura Polirom, Iași, 2001. Bourhis, R.Y., Gagnon, A., Moise, L.C., Discriminare și relații întergrupuri în Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Editura Polirom, Iași, 1997.

89

Cristea, S., Dicționar de termeni pedagogici, Editura Didactică și Pedagogică, R-A-București, 1998. Fred E. Jandt An introduction to Intercultural communication; Identities in a Global Community, Sage Publication 2004, p. 23. Hidalgo, N. Multicultural teacher introspection. În Perry, T. and Fraser, J. (Eds.) Freedom’s Plow: Predarea în clasele multiculturale. New York: Routledge, 1993. Plugaru, L.; Pavalache, M. Educaţie interculturală. Psihomedia, Sibiu, 2007. Repere, Manual de educaţie pentru drepturile omului, Consiliul Europei, Institutul In- tercultural, Timișoara, 2004. Vatamaru, M., Repere ale Educației Interculturale, Consiliul Național al Tineretului din Moldova, Iași, 2010. https://www.scrigroup.com/educatie/psihologie-psihiatrie/Schimbarea-atitudinalaPrezice52966.php https://www.britishcouncil.ro/sites/default/files/ghid-respecting-diversity.pdf

90