Notiuni Si Concepte de Baza Privind Stiinta Administratiei [PDF]

Zitiervorschau

Ştiinţa administraţiei.

Profesor coordonator:

Student:

Scutariu Petronela

Specializare: Asistenţă Managerială şi Secretariat. An: II.

Noţiuni şi concepte de bază privind ştiinţa administraţiei.

Cuprins: 1. Ştiinţa administraţiei. 2.Obiectul. 3.Caracteristici. 4.Legături cu alte ştiinţe. 4.1.Raportul dintre ştiinţa administraţiei şi ştiinţa dreptului administrativ.

5. Concluzii. 6. Bibliografie.

1.Ştiinţa administraţiei Societatea cunoaşte un proces continuu de diversificare şi multiplicare a serviciilor administrative, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări în structura şi activitatea administraţiei prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne. În România, ştiinţa administraţiei s-a dezvoltat paralel şi în strânsă legătură cu dreptul administrativ. Profesorul Constantin C. Dissescu, profesor de drept public, este primul autor român care se referă la obiectul ştiinţei administraţiei şi la delimitarea acesteia faţă de ştiinţa dreptului administrativ, acesta afirma faptul că: „Ştiinţa administraţiei stabileşte principiile raţionalizării administraţiei de stat; ea are caracter dinamic, fiind în permanentă evoluţie şi căutând soluţii noi pentru viitor, precum şi un caracter larg, cercetând diferite domenii de activitate socială, pe când dreptul administrativ formează numai o parte a ştiinţei administraţiei”. Profesorul Paul Negulescu a susţinut că ştiinţa administrativă este o ştiinţă politică ce nu are caracter juridic şi care urmăreşte doar analiza critică a administraţiei sub aspectul resurselor, mijloacelor şi rezultatelor, astfel, formulând pe baza descoperirilor făcute în mecanismul administraţiei, reguli care aplicate în activitatea administrativă să conducă la creşterea eficienţei acesteia. În cursul său de politică administrativă, Paul Negulescu, aprecia că ştiinţa administraţiei are un caracter pluridisciplinar, politic, tehnic şi organizatoric. Apariţia ştiinţei administraţiei este strâns legată de evoluţia societăţii moderne, în care printre priorităţile evoluţiei sociale s-a impus şi raţionalizarea şi organizarea ştiinţifică a administraţiei, cu predilecţie a administraţiei publice, pentru a face faţă complexităţii nevoilor sociale chemate a le satisface. Literatura de specialitate reţinea că „ştiinţa administraţiei cercetează fenomenul administrativ în întreaga să complexitate”, este o ştiinţă nejuridică, de sinteză, autonomă, cu obiect şi principii, metode specifice de cercetare recunoscută la nivel ştiinţific internaţional”, concluzionează profesorul Antonie Iorgovan, încă din anul 1980. Doctrina consideră că în conţinutul complex al administraţiei se cuprind imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona, a controla. Noţiunea de administraţie este mai largă decât aceea de administraţie publică, ea cuprinzând şi administraţia particulară. Ca orice activitate umană, atât administraţia publică, cât şi cea particulară, urmăresc un scop utilizând anumite mijloace. Există diferenţe esenţiale între cele două forme de administraţie, atât sub aspectul finalităţii, cât şi sub cel al resurselor folosite. Putem defini aşadar ştiinţa administraţiei ca fiind o ştiinţă social – politică care are drept obiect studierea în întregul ei a activităţii administrative a statului şi a colectivităţilor locale cu toate implicaţiile, relaţiile, şi corelaţiile acesteia cu celelalte elemente ale sistemului social în vederea eficientizării ei şi în scopul realizării în condiţii optime a funcţiilor ce le are în cadrul sistemului social – global.

2. Obiectul ştiinţei administraţiei. Apariţia ştiinţei administraţiei este strâns legată de evoluţia societăţii moderne, în care printre priorităţile evoluţiei sociale s-a impus şi raţionalizarea şi organizarea ştiinţifică a administraţiei, cu predilecţie a administraţiei publice, pentru a face faţă complexităţii nevoilor sociale chemate a le satisface. În lucrarea „Traite des sciences administrative” din 1966, autorii Pierre Bandet şi Lucien Mehl definesc ca obiect al şiinţei administraţiei „Faptul administrativ”. Mulţi autori au încercat o definiţie şi o explicaţie aprofundată a sintagmei „fapt administrativ”, sub aspectul conţinutului său, ca o specie a faptului social. Astfel, Charles Debbasch, pornind de la definirea faptului administrativ, apreciază că obiectul de studiu al ştiinţei administraţiei trebuie să urmărească trei obiective: - definirea administraţiei; stabilirea principiilor de funcţionare şi a scopului administraţei; Administraţia reprezintă un vechi fapt social, fapt rezultat din apariţia unui aparat specializat de încadrare a activităţilor sociale. Faptul sau fenomenul administrativ reprezintă elementul principal al cercetării administraţiei publice. Faptul administrativ constituie punctul de plecare al cercetărilor asupra administraţiei. Caracteristicile faptului administrativ sunt următoarele: 1. faptul administrativ este un fapt social, el constituie o acţiune ce nu se realizează decât în cadrul unei colectivităţi umane organizate; 2. faptul administrativ este o activitate subordonată unor valori superioare şi exterioare, spre exemplu sarcinile sale sunt stabilite în sfera politicului; 3. faptul administrativ se situează între valoarea pe care trebuie să o înfăptuiască şi executarea propriu-zisă a acestei valori; 4. faptul administrativ implică în mod necesar organizarea, activitatea administrativă a statului sau a colectivităţilor locale constând în principal în organizarea realizării valorilor politice. Ştiinţa Administraţiei are ca obiect propriu de cercetare administraţia publică, în întreaga sa complexitate, în scopul de a elabora principii şi norme generale, necesare reformării sale organice şi funcţionale, în acest sens Mihai T. Oroveanu consideră că obiectul ştiinţei administraţiei îl constituie administraţia publică în ansamblul său, cu toate realităţile, relaţiile sociale şi normele care o guvernează.

Obiectul ştiinţei administraţiei prezintă următoarele caracteristici importante: 1. Obiectul ştiinţei administraţiei reuneşte o diversitate de fenomene şi are o vastă sferă de cuprindere. Administraţia publică este alcătuită dintr-o multitudine de fenomene administrative a căror amploare şi complexitate se află într-o continuă amplificare din cauza dezvoltării economico-sociale accelerate. Ştiinţa administraţiei trebuie să cuprindă studiul tuturor acestor fenomene administrative, pentru că numai aşa cercetările teoretice pot să fundamenteze ştiinţific activitatea administraţiei publice sub toate aspectele ei. În continuare, cercetările cu caracter practic urmează să determine cele mai adecvate soluţii concrete pentru îmbunătăţirea activităţii administrative. 2. Obiectul ştiinţei administraţiei are un caracter dinamic, schimbător. Administraţia publică evoluează şi se dezvoltă odată cu progresul multilateral al societăţii. De asemenea, schimbările în administraţie sunt induse de condiţiile politice, economice, tehnice, de mediu, demografice, financiare etc. Din acest motiv, ştiinţa administraţiei nu se înfăţişează ca o colecţie de reţete imuabile, aplicabile oricând şi oriunde, pentru rezolvarea cazurilor particulare, ci oferă cadrul teoretic şi metodologic adecvat pentru găsirea celor mai bune modalităţi de rezolvare a problemelor concrete. 3. Ştiinţa administraţiei are un obiect de studiu complex. Aceasta înseamnă că fenomenele de administraţie publică, pe care le cercetează, sunt unităţi care conţin componente de naturi diferite: umane, materiale, juridice, tehnologice, tehnice, financiare etc. De aceea şi abordarea trebuie să fie complexă şi multilaterală. De pildă, pentru a stabili dacă un organ al administraţiei publice funcţionează în mod raţional, eficace şi eficient se cercetează dacă rezultatele obţinute corespund sarcinilor primite, dacă activitatea este conformă cu normele juridice, dacă finanţarea a fost asigurată şi derulată corect, dacă rezultatele obţinute justifică resursele consumate. În această situaţie, urmează a fi rezolvate probleme de ştiinţa administraţiei, drept administrativ, drept financiar, economie şi sociologie, iar apoi rezultatele trebuie reunite într-o sinteză coerentă.

3. Caracteristici ale ştiinţei administraţiei. Caracteristicile ştiintei administraţiei privesc conceptele de autonomie, natură şi metode folosite „în legatură cu” şi „de către această ştiinţă”. Putem vorbi despre o ştiinţă autonomă atunci când aceasta are un obiect bine definit şi foloseşte metode şi concepte proprii. Din punctul de vedere al încadrării în categoria ştiinţelor, ştiinţa administraţiei este o ştiinţă socială, iar în raport de alte ştiinţe apropiate este o ştiinţă de sinteză. Pentru a avea statutul de ştiinţă autonomă ştiinţa administraţiei trebuie să îndeplinească trei condiţii: obiect propriu de cercetare, metode, capacitatea de a formula principii ale domeniului cercetat.

De asemenea, autonomia ştiinţei administraţiei este pusă în evidenţă şi de faptul că nici o altă ramură a ştiinţelor sociale nu cercetează în profunzime domeniul acţiunii administrative, nu poate analiza singură şi interpreta în totalitate faptul administrativ. Aceste lucruri le poate face doar ştiinţa administraţiei ca ştiinţă autonomă. Ştiinţa Administraţiei este ştiinţa specializată ce are la bază practica administrativă. În conţinutul acestei ştiinţe se identifică o serie de factori ce caracterizează orice acţiune administrativă respectiv: 1

factorul ordonator, care vizează o anumită ordine la nivelul administraţiei;

2

factorul stabilizator, referindu-se la continuitatea şi stabilitatea în administraţie;

3

factorul raţional, care vizează cooperarea umană raţională;

4

factorul organizare sau elementul organizaţional;

5

factorul finalitate, care se referă la scopul cercetării.

Un aspect important al ştiinţei administraţiei este necesitatea şi finalitatea. Ştiinţa administraţiei corespunde unei permanente şi presante necesităţi sociale, ceea ce face ca ea să aibă un scop pragmatic, adică să urmărească obţinerea unor rezultate concrete de utilitate practică. Ştiinţa administraţiei nu urmăreşte cunoaşterea ştiinţifică în sine, ci utilizarea resurselor ştiinţei pentru îndeplinirea misiunii sale sociale şi anume ameliorarea vieţii comunităţii prin perfecţionarea administraţiei publice.

4.Legături cu alte ştiinţe. Deoarece obiectul ştiinţei administraţiei este studiul fenomenului administrativ în complexitatea sa, deci şi din perspectiva unei organizări eficiente a administraţiei publice, ca activitate, dar şi ca structură organizatorică. O strânsă legătură, din punct de vedere al obiectului de studiu, există între ştiinţa administraţiei şi ştiinţa conducerii, raportată însă la întregul sistem social. Toate principiile şi metodele acesteia pot fi utilizate şi în ştiinţa administraţiei, prin acest fapt, urmărindu-se o eficientizare a activităţii administrative, în general. Legătură directă are ştiinţa administraţiei cu ştiinţa dreptului administrativ sau cu dreptul financiar, de natură a permite înţelegerea fenomenului financiar (mijloacele materiale şi băneşti utile funcţionării organelor administraţiei şi serviciilor publice, mijloacele de rentabilizare a activităţii executive). Strânsă legătură există, de asemenea, între ştiinţa administraţiei şi sociologie care îi oferă mijloacele şi metodele sale specifice pentru investigarea realităţii, în contextul căreia se desfăşoară fenomenul administrativ. Întrucât raţionalizarea administraţiei are în vedere şi

personalul care activează în acest domeniu, între ştiinţa administraţiei şi psihologie există, de asemenea, interferenţe. Pentru ştiinţa administraţiei este relevant a cunoaşte relaţiile interumane pentru a determina raporturile dintre conducător şi subordonat, dintre orice organ al administraţiei şi cetăţean, pentru a înţelege comportamentul grupurilor sociale şi pentru atragerea acestora în actul decizional. Prin natura sa, administraţia are în vedere implicarea cetăţeanului în activitatea de executare a legii şi, din acest motiv, se poate reţine şi corelaţia dintre ştiinţa administraţiei şi ergonomie, ştiinţă care are în vedere, în acelaşi timp, şi creşterea eficienţei muncii celor care activează în organele administrative. Desigur, ştiinţa administraţiei are strânse legături cu geografia, istoria, etnografia, care, prin informaţiile furnizate referitoare la teritoriu, la împărţirea administrativ-teritorială, la obiceiuri, la nivelul de dezvoltare, permit o determinare concretă a competenţei materiale şi teritoriale a organelor administrative, informaţii pe care să le aibă în vedere pentru găsirea modalităţilor de folosire raţională a resurselor socio-umane şi pentru aprecierea optimă a dispersiei în teritoriu a acestor organe. Se impune amintită şi influenţa matematicii asupra procesului cunoaşterii fenomenului administrativ, fapt dovedit de modul în care a fost privită ştiinţa administraţiei, ca „o ştiinţă tehnică” (în concepţia clasică) şi de existenţa curentelor cibernetice, informatice, în cadrul ştiinţei administraţiei actuale. În urma selectării valorilor proprii obiectului său de cercetare, cu sprijinul informaţiilor oferite de ştiinţele amintite, ştiinţa administraţiei reuşeşte să-şi organizeze propriul sistem de valori, să-şi delimiteze clar şi fără echivoc obiectul de cercetare, să-şi creeze un limbaj propriu şi metode specifice, teorii şi ipoteze competitive pentru domeniul examinat. În legătură cu autonomia ştiinţei administraţiei, cu interdisciplinaritatea să sau cu caracterul său sintetic în raport cu alte ştiinţe (în principal cu ştiinţele politice şi juridice), la nivel mondial sau exprimat nenumerate opinii, pornind de la realităţile istorice, specifice locului în care aceia care le-au emis trăiau. Se deduce existenţa unei varietăţi de opinii de la o ţară la alta, chiar la acelaşi moment istoric. Pentru a analiza caracterul ştiinţei administraţiei, este necesar a lua în considerare întreaga viaţă economică, socială, politică dar şi întreaga viaţă spirituală, stadiul de evoluţie al ştiinţelor, pentru că, spre deosebire de ştiinţele exacte, care, de fapt, nu sunt imobile, ci sunt supuse şi ele unui proces de evoluţie, aceasta este mai influenţabilă, dat fiind obiectul preocupărilor sale: fenomenul administrativ care cuprinde un ansamblu complex de fapte de natură politică, economică, psihologică, juridică, tehnică. Dată fiind complexitatea structurală a fenomenului administrativ este subînţeleasă necesitatea existenţei unei ştiinţe monodisciplinare care să fie pusă în valoare în cadrul unei ştiinţe globale integratoare. Ştiinţa administraţiei, este o ştiinţă de sinteză ce reuneşte şi utilizează creator bogăţia de idei din totalitatea „ştiinţelor administrative”, înţelegând prin acest termen ştiinţe ca: filozofia administraţiei, sociologia administraţiei,psihologia administraţiei, tehnica administraţiei, politica administraţiei, istoria administraţiei etc., cu precizarea că toate aceste ştiinţe sunt nejuridice. Deci, ştiinţa administraţiei este o ştiinţă socială nejuridică, de sinteză, care valorifică bogăţia, personalul component, principiile de organizare şi funcţionare, funcţia administrativă, ca şi aspectele tehnice privitoare la funcţionarea administraţiei.

4.1. Raportul dintre ştiinţa administraţiei şi ştiinţa dreptului administrativ. În privinţa raportului dintre ştiinţa dreptului administrativ şi ştiinţa administraţiei trebuie să pornim de la faptul că ştiinţa dreptului administrativ are ca obiect de cercetare în exclusivitate normele juridice aplicabile raporturilor administrative, pe când ştiinţa administraţiei abordează la un nivel general şi complex toate aspectele fenomenului administrativ ca sistem şi acţiune. Cu toate acestea, raportul dintre cele două domenii ale cunoaşterii nu este de la particular la general, deoarece, aşa cum ştiinţa administraţiei nu este o sumă a unor ştiinţe particulare (politologie,sociologie, psihologie, economie etc.) care îi furnizează o parte din cunoştinţele şi metodele lor specifice, limitate, desigur, doar la administraţie, tot astfel în privinţa ştiinţei dreptuluiadministrativ reglementările juridice cercetate de el reprezintă doar premisele de la care pornescabordările extrajuridice ale celorlalte ştiinţe, dar ale căror concluzii se vor reflecta ulterior într-un nou cadru administrativ normativ perfecţionat. Cu alte cuvinte, dacă ştiinţa dreptului este chemată să prezinte cum este organizată, cum funcţionează şi ce fel de atribuţii şi răspunderi are administraţia, în schimb ştiinţa administraţiei trebuie să cerceteze şi să explice de ce este astfel organizată, de ce funcţionează într-un anumit mod şi cu anumite atribuţii, dar şi cum ar trebui organizată în viitor ca să funcţioneze şi eficient în funcţie de sarcinile care-i revin. Între noţiunea de drept administrativ şi cea de ştiinţa administraţiei nu se poate pune semnul egalităţii, însă acestea din urmă nu se opun, una fiind privită din perspectiva că una este o ştiinţă juridică, iar cealaltă o ştiinţă socială, ele nu pot exista una fără cealaltă. Dreptul administrativ şi ştiinţa administraţiei urmăresc scopuri diferite fără a folosi aceleaşi mijloace.Complementaritatea dintre cele două se observă şi practic în necesitatea ca specialistul în ştiinţa administraţiei şi funcţionarii din administraţia publică să aibă o formaţie profesională preponderent juridică. Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public cuprinde ansamblul de norme juridice privind crearea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice. Dreptul administrativ constituie cadrul legal de desfăşurare a activităţii administraţiei, normele sale conferind administraţiei publice puteri, prerogative care nu există la normele de drept ce reglementează relaţiile dintre particulari. Această caracteristică face din raporturile juridice administrative raporturi de subordonare, de inegalitate a părţilor, fiindcă dreptul administrativ acţionează în regim de putere publică, normele sale având caracter imperativ. Dreptul administrativ, ca dreptul aplicabil administraţiei, poate fi definit ca ramură a dreptului public formată din normele juridice ce reglementează relaţiile sociale privind constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice, în regim de putere publică, statutul funcţionarilor publici şi responsabilitatea administraţiei. Ramura dreptului

administrativ reprezintă obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului administrativ care, cercetează normele juridice aplicabile administraţiei, evoluţia istorică a ramurii de drept şi aspectele legate de armonizarea dreptului administrativ cu dreptul comunitar european. Dreptul administrativ este alcătuit din totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile stabilite între autorităţile sau organele administrative, precum şi raporturile dintre acestea şi cetăţeni în timp ce ştiinţa administraţiei foloseşte informaţii din diverse ramuri ale ştiinţelor sociale – sociologie, economie, psihologie, istorie – în scopul eficientizării administraţiei publice prin pregătirea de manageri cu o înaltă calificare. Aşa cum se arată în literatura de specialitate, ştiinţa dreptului administrativ este în anumite situaţii, ,,închisă” în obiectul ştiinţei administraţiei, iar în alte situaţii ştiinţa administraţiei este ,,închisă” în obiectul dreptului administrativ. Cu alte cuvinte, între aceste două ramuri are loc o permanentă inversare de roluri, ele completându-se reciproc dar păstrându-şi fiecare propria sa fizionomie şi autonomie: ştiinţa dreptului administrativ de ramură a ştiinţei juridice, iar ştiinţa administraţiei de ştiinţă socială de sinteză ce nu are, ca esenţă caracter juridic. Ştiinţa administraţiei are în comun cu dreptul administrativ faptul că motorul principal care se ascunde în spatele lor îl reprezintă interesul general pe care administraţia îl slujeşte.

5. Concluzii. În concluzie putem afirma faptul că ştiinţa administraţiei urmăreşte perfecţionarea continuă a administraţiei publice, în funcţie de valorile politice şi cerinţele economico-sociale în scopul realizării eficiente a sarcinilor sale şi a intereselor generale ale cetăţenilor. Ştiinţa administraţiei cercetează atât structura, cât şi activitatea autorităţilor administraţiei publice, dar şi a administraţiei publice în totalitate, folosindu-se de aceste cercetări, precum şi de cele intreprinse de către ştiinţele vecine referitor la administraţia publică, în scopul de a elabora principii şi norme generale necesare reformării sale organice şi funcţionale.

6. Bibliografie: 1.Constantin G. Dissescu, Curs de drept public român, vol. III, Dreptul administrativ, Bucureşti, 1981. 2.Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a II-a, Curs, Ed. All Beck, 2001. 3.Ioan Alexandru, Administraţie publică. Teorii. Realităţi. Perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999. 4.Mihai T. Oroveanu, Tratat de Ştiinţa administraţiei, Ed. CERMA, Bucureşti – 1996. 5.Iulian M. Nedelcu, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei, Universul Juridic, Bucureşti 2009. 6.Nicoleta Miulescu, Ştiinţa administraţiei Universul Juridic Bucureşti -2010.