Stiinta Si Cunoasterea Stiintifica [PDF]

Zitiervorschau

ȘTIINȚA ȘI CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ: ABORDĂRI TEORETICE Obiective de referință: 1. Știința și cunoașterea științifică: definiție și concept 2. Tipuri de cercetări în științele sociale Știința și cunoașterea științifică: definiție și concept Știința este un ansamblu coerent de cunoștințe relative la anumite categorii de fenomene sau obiecte, produs cu ajutorul unei metode specifice și a unui demers special, adică prin cercetare. Știința este activitatea care produce cunoaștere cu ajutorul metodei științifice. Conform obiectului de studiu/cercetare deosebim: științe ale naturii (exacte) și științele sociale (umaniste). Științele naturii. Obiectul de studiu – universul fizic, natura și tot ceea ce exista si se produce fără intervenție umana. El este: (1) reproductibil, (2) măsurabil, (3) se pretează la explicația cauzală, (4) nu este compatibil cu analiza comprehensive. Științele naturii utilizează un instrumentar avansat pentru observarea lumii materiale, care a permis dezvoltarea experimentului. Din categoria științelor naturii fac parte: fizica, chimia, biologia, astronomia, geologia etc. Științele sociale. Obiectul de studiu – individul, societatea și fenomenele sociale, iar scopul științelor sociale este explicarea și înțelegerea comportamentului uman. El este: (1) complex (practic nemăsurabil), (2) nereproductibil, (3) se pretează la analiza explicativă, (4) se pretează la analiza comprehensivă. Din categoria științelor sociale fac parte: antropologia, criminologia, demografia, economia, etnologie, geografia, psihologia, politologia, sociologia, istoria etc. Orice disciplină științifică poate să atingă statutul de știință autonomă doar în cazul în care aceasta are propriul: (1) sistem de referință – obiectul propriu de studiu; (2) sistem conceptual – structură teoretică: teorii și paradigme, autori de referință, adică când există științificitatea demersului; (3) sistemul de metode – structura metodologică principii, metode și tehnici de cercetare; (4) sistem instituțional – infrastructura academica: o comunitate științifică (lectori, profesori, cercetători etc.), locuri specifice de învățământ și de cercetare (facultăți, specialități, laboratoare, institute de cercetare etc.), condiții de diseminare și publicare a rezultatelor cercetării (conferințe, simpozioane, lucrări și reviste științifice de specialitate etc.). Statutul epistemologic al unei ştiinţe poate fi măsurat prin intermediul acestor 4 factori. Epistemologie – parte a gnoseologiei care studiază procesul cunoașterii, așa cum el se desfășoară în cadrul științelor, mijlocele de cunoaștere, valorile și limitele cunoașterii. Ştiința este obiectul reflecției epistemologice.

Analiza ştiinței diferă de analiza ştiințifică, pentru că generează teorii cu un alt grad de generalitate, care au ca obiect teoria ştiințifică. De aceea, unii autori o numesc metaştiința. Analiza metaştiinței se poate face în mai multe direcții: - când se cercetează activitatea ştiințifică aşa cum s-a desfăşurat de-a lungul timpului – Istoria Ştiinței; - când se cercetează tipul de muncă specific practicii ştiințifice – Psihologia Cercetării Ştiințifice; - când se cercetează metode specifice ştiinței care sunt diferite de metodele acțiunii umane – Metodologia Ştiinței; - se poate studia legătura dintre structurile sociale şi structura ştiinței într-o anumita perioada – Sociologia Ştiinței; - dacă se studiază modalitatea de comunicare şi de aplicare a acestora într-o comunitate ştiințifică – Scientologia sau Psihosociologia Comunităților Ştiințifice; - se poate face analiza rezultatelor cunoaşterii ştiințifice, a teoriilor care sunt considerate scoase din context – Logica Ştiinței; - ştiința poate fi abordată din perspectiva filosofică – Filosofia Ştiinței. În contextul epistemologiei contemporane s-au construit două orizonturi: a. Epistemologia generală, care urmăreşte explicarea posibilității cunoaşterii ştiințifice şi generalizarea semnificației sale epistemologice într-o teorie generală a cunoaşterii; b. Epistemologii Interne, produse ale reflecției specializate asupra fundamentelor diferitelor ştiințe. Epistemologia, în esența sa, este un proces continuu și neîntrerupt de cunoaștere științifică. Cunoașterea științifică poate fi definită drept proces de studiere, investigare, cercetare, care utilizează un anumit set de principii, metode și tehnici specifice pentru înțelegerea, perceperea, analiza și evaluarea unor fenomene, tendințe, stări, realități etc. Scopul cunoașterii științifice este să pună în circuitul științific un spor anume de cunoaștere (informații, cunoștințe noi) și să demonstreze, să argumenteze, să întemeieze acest spor de cunoaștere prin verificări succesive. (Craciun p. 11) Cunoașterea științifică, în comparație cu cunoașterea comuna, se caracterizează prin: 1. determinarea, stabilirea, argumentarea obiectivului/domeniului cercetării; 2. alegerea și/sau elaborarea unui anumit itinerar de parcurgere a etapelor de cunoaștere; 3. aplicarea unei anumite metodologii și a unui instrumentar special; 4. verificarea obligatorie a ideilor ca rezultat al cercetării; 5. asamblarea specială a rezultatelor cercetării; 6. diseminarea rezultatelor cercetării.

Cercetarea științifică consta in procesul de colectare si analiza a datelor in scopul rezolvării unei anumite probleme de cercetare. Ea se prezintă ca o acumulare infinita, or, este un proces în continuă mișcare, care se dezvoltă și se progresează neîntrerupt. Modul de organizare a cercetării depinde de obiectul de cercetare și de apartenența lui la o anumită specialitate științifică, care, la rândul ei, aparține unui anumit profil științific, profilul – anumitei ramuri, iar ramura – unui anumit domeniu științific. Cercetarea științifică este o activitate care, printr-un mod de organizare specific, generează o suma de cunoștințe. Specificul modului de organizare a cercetării depinde de specificul obiectului de cercetare și de apartenența lui la o anumită specialitate științifică, care, la rândul ei, aparține unui anumit profil științific, profilul aparține anumitei ramuri, iar ramura – unui anumit domeniu științific. Astfel, deosebim: - Domenii științifice: 1. științe ale naturii, 2. științe inginerești și tehnologii, 3. științe medicale, 4. științe agricole, 5. științe sociale și economice, 6. științe umaniste. - Ramuri științifice: 61. istorie și arheologie, 62. filologie, 63. filosofie, 64. religie și teologie, 65. studiul artelor și culturologie; - Profiluri științifice: 641. Religie, 642. Teologie; - Specialități științifice: 642.01 Teologie biblică, sistemică șu a religiilor, 642.02 Teologie istorică și practică, 642.03 Teologie morală, dogmatică, pastorală, fundamentală, liturgică. Gradul științific conferit cercetătorului și categoria studiului științific realizat de acesta (De exemplu, teza de doctorat) reiese din specialitatea științifică în cadrul căreia a fost realizată cercetarea. Doctor în istorie, în teologie, în științe economice, ale comunicării etc. Cercetarea științifică are la bază trei obiectivele generale: 1) descrierea – expunerea ierarhizată a obiectului de cercetare; ajuta la identificarea caracteristicilor, particularități și la realizarea clasificărilor pe baza unor criterii; 2) explicația – descoperirea de relatii intre fenomene, in stabilirea de raporturi de cauzalitate și răspunde la întrebarea „de ce ?” se produce un anumit fenomen; 3) comprehensiunea – interpretarea esenței comportamentelor indivizilor, a sensului, si semnificatiei pe care ei o atribuie acțiunilor, gesturilor si faptelor lor. O cercetare este ştiinţifică atunci când răspunde la următoarele cerinţe: - avertizează asupra unui obiect recognoscibil şi de ceilalţi; - spune despre acest obiect lucruri care n-au mai fost spuse ori chiar revede într-o optică diferită lucruri care au fost deja spuse; este utilă celorlalţi; - furnizează elementele pentru verificarea şi pentru falsificarea ipotezelor pe care le prezintă. Deci, furnizează elemente pentru o continuare publică a sa, și anume: (a) produce probe; (b) descrie itinerarul și metodologia de cercetare; (c) spune cum ar trebui procedat pentru a găsi alte probe (concluzii și recomandări).

Rezultatul cunoașterii științifice este o anumită suma de cunoștințe: reliefarea unor tendințe, identificarea unor principii, descoperirea unor legități, elaborarea unor teorii științifice etc. Cunoașterea științifică are anumite limite, întrucât nu toate cercetările elaborează teorii, verifică ca adevărate ideile/ipotezele enunțate, întemeiază sporuri de cunoaștere (argumentează fenomene). Tipuri de cercetări în științele sociale După scopul cercetării: - cercetare fundamentală – formulare de teorii, de principii de bază; are ca obiectiv dezvoltarea cunoașterii intr-un domeniu, fără a se preocupa de implicațiile practice ale ei; - cercetare aplicată – soluționarea unei probleme în scopul unor aplicații practice. După obiectivul cercetării: -

cercetare descriptivă (tipologică) – reprezentarea în detaliu a unui obiect (de studiu);

-

cercetare explicativă – pune in relație fenomene (relație cauzală);

-

comprehensivă – descifrarea semnificației dată de individ unor acțiuni (interpretare).

După aria de cercetare: -

cercetare disciplinară – cercetare realizată pe o singură dimensiune/domeniu științific;

-

cercetare transdisciplinară – cercetare realizată pe mai multe dimensiuni/domenii, care

urmărește stabilirea un limbaj științific comun pentru mai multe discipline. -

cercetare pluridisciplinară – cercetare realizată în mod separat de cercetători din doua sau

mai multe discipline asupra aceluiași subiect; -

cercetare interdisciplinară – cercetare realizată în mod conjugat de cercetători din două sau

mai multe discipline asupra aceluiași subiect; După modul de prelevare a datelor: -

cercetare cantitativă – implică procesul de colectarea de date cu caracter măsurabil;

-

cercetare calitativă – folosește date cu caracter nemăsurabil.

După timpul realizării: -

cercetare sincronică – cercetare în care obiectul este studiat la un singur moment;

-

cercetare diacronică – studiază evoluția în timp a obiectului de studiu.

După modalitatea de colectare a datelor: - cercetare directă: pe teren, care presupune participarea la eveniment sau monitorizarea lui în timp real și/sau în laborator, care se desfășoară cu instrumente specifice; - cercetare indirectă/documentară – studierea documentelor de arhivă și a mass-mediei. După spațiu: cercetare locală, regională, națională, internațională, mondială.