Turismul - Definitii Si Concepte [PDF]

Zitiervorschau

1.TURISM. CONCEPTE SI DEFINITII Din punct de vedere etimologic, după majoritatea dicţionarelor, provine din termenul englezesc “to tour”, care înseamnă a călătorii, a colinda, referitor la semnificaţia de excursie. Creat în India secolului XVII – lea acest cuvânt galic provine din cuvântul francez “tour” (călătorie, mişcare în aer liber, plimbare, drumeţie în circuit), care la rândul său declină din grecescul “turnos”, respectiv latinescul “turnus”, pastrând semnificaţia de circuit. Ca fenomen social – economic, turismul începe să fie consolidat în Europa încă din 1880, în 1905 conturându-se prima definiţie ce arată ca turismul, în sensul modern al cuvântului, este un fenomen al timpurilor noastre bazat pe creşterea necesităţii de refacere a sănătăţii şi schimbare a mediului înconjurător, pe naşterea şi dezvoltarea sentimentului de receptivitate pentru frumuseţile naturii (Ehmeyer Feuler în lucrarea “Handbuch der Scweizeishen Volkswistshaft”, 1905). Cu timpul s-au încercat multe alte definiţii ale fenomenului turistic. În 1910 austriacul J. von Schullen vu Schrattenhnfen descria turismul ca “fenomen care desemnează toate legăturile, în special economice, şi care intra în acţiune pentru rezedenţii temporari şi străini dispersaţi înnăuntrul unei comune, unei provincii, unui stat determinat”. Profesorul belgian, Edmund Picard defineşte turismul ca pe “… ansamblul organelor şi funcţiilor lor, nu numai din punctul de vedere al valorilor pe care călătorul le ia cu el şi al celor care în ţările unde soseşte cu portofelul doldora, profită direct (în primul rănd hotelierii) şi indirect pe cheltuielile pe care le face spre a-şi satisface nevoile de conoştiinţă sau plăcere…”etc. În paralel cu definirea turismului au existat şi preocupări în legătură cu definirea turistului. În acel sens, în 1937, s-a acceptat, la recomandarea Comitetului de Statisticieni Experţi ai Ligii Naţiunilor, definiţia conform căreia turistul străin poate fi “o persoană care se deplasează pentru o durată de cel puţin 24 de ore, într-o altă ţară, diferită de cea în care se află domiciliul său obişnuit”. Conform acestei definiţii, pot fii consideraţi turişti cei care efctuează o călătorie de plăcere (de agrement sau pentru alte motive de sănătate etc), spre a participa la conferinţe, seminarii (administative, diplomatice, religioase, sportive), cei care fac călătorii de afaceri sau care participă la croaziere, chiar dacă durata sejurului e mai mică de 24 de ore (aceştia evidenţiind o grupă aparte). Această definiţie a fost acceptată dîn 1950 şi de către Uniunea Internaţională a Organizaţiilor Oficiale de Turism ( UIOOT – în 1975 când s-a transformat în Organizaţia Mondială a Turismului, cea mai importantă

organizaţie mondială de turism cu caracer neguvernamental şi cu statut consultativ pe lângă ONU), care a inclus în categoria turiştilor şi pe studenţii şi elevii care locuiesc temporar în străinătate. Pentru turistul intern, UIOOT a adoptat următoarea definiţie: “orice persoană care vizitează un loc, altul decât acolo unde are domiciliul sau obişnuit, în interiorul ţării sale de reşdinţă pentru orice fel de motiv, altul decât acela de a exercita o activitate remunerată şi efectuând aici un sejur de cel putin o noapte (sau 24 de ore), poate fi considerată ca turist naţional”. În 1963, UIOOT a definit în sens general temenul de vizitator ca fiind: “oricare persoană care se deplasează într-o altă ţară decât cea în care îşi are reşedinţa obişnuită, pentru oricare alt scop, altul decât a exercita o activitate remunerată în altă ţară dată”. Această definiţie include doi termeni: - turişti, repectiv vizitatori cu un sejour de cel puţin 24 de ore sau cel puţin o înnoptare în ţara de vizită, ale căror motive de călătorie pot fi: odihă, plăcere, distracţie, agrement, sănătate, studii, religie, afaceri, familie etc. - excursionişti, respectiv vizitatori temporari, al căror sejur este de mai puţin de 24 de ore în ţara de vizită (inclusiv croaziere). Unii autori au încercat o tipologizare a turiştilor în funcţie de nenumăratele forme de turism şi de personalitatea indivizilor care călătoresc. De exemplu M. Bassand (1968) distinge patru tipuri principale de turişti: - turistul sportiv, care caută divertisment - turistul expert, amator de opere de artă - turistul singuratic, care caută contactul cu natura - turistul spectator, care caută să vadă cât mai multe locuri de interes general J.Kipendorf sugera în 1984 o tipologie centrată pe imaginarea negativă a turistului: - turistul ridicol – poate fi recunoscut după înfăţişare, îmbrăcăminte (poartă pantaloni pe creste, tocuri la fete) - turistul naiv –nu cunoaşte limbi stăine şi pune întrebări stupide - turistul organizat – în pericol permanent de a se rătăcii fără grup - turistul îngozitor – se comportă ca şi cum lumea i-ar aparţine - turistul indiferent - stă toată ziua pe plajă, nefiind interesat de ţara sau regiunea pe care o vizitează - turistul bogat – vrea să cumpere orice şi doreşte numai servicii de bună calitate - turistul exploatator – profită de sărăcia poporului din zona vizitată - turistul needucat – diruge natura

- turistul oscilant – îşi părăseşte grupul şi vizitează locuri neconoscute. Definiţiile turismului, turistului şamd variază în funcţie de criteriile care sunt luate în considerare, care au puncte de plecare extrem de diferite: economice, sociologice, geografice, psihologice, juridice etc. Poate cea mai cuprinzătoare accepţiune dată turismului, ce a fost ulterior însuşită pe plan mondial, aparţine prof. elveţian, W.Hunziker. După părerea sa turismul este : ,, ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor, în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă şi o activitate lucrătoare oarecare”. Ca o sinteză în care luăm în considerare cele două tipuri de relaţii ce se stabilesc în turism (cele materiale – turiştii recurgând la sevicii plătite şi cele imateriale recurgând din contactul cu populaţia locală, cultura, tradiţia, instituţiile publice din zona vizitată) putem spune că turismul reprezintă activitatea cu caracter recreativ ce constă în parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor distanţe pentru vizitarea regiunilor pitoreşti, a localităţiilor, sau a obiectiveor atractive. Turismul este un fenomen complex ce implică şi fenomenele sociale şi economice şi circuitul valorilor materiale dintre ţări, în procesul utilizării timpului liber. Odată cu evoluţa societăţii, turismul se transformă dintr-o posibilitate întro necesitate, depinzând de timpul liber disponibil, de disponibilul de bani şi de modul de viaţă al individului, de nivelul şi gradul de dezvoltare al serviciilor şamd şi devenind asfel parte integrată a sistemului de inter-relaţii existente între diferite grupe de valori.

2.METODE ÎN GEOGRAFIA TURISMULUI Geografia turismului presupune analiza oricărui fapt din punct de vedere al repartiţiei şi raporturilor spaţiale cu alte fapte, tratarea numai sub raport spaţial, deşi aceasta reprezintă o caracteristică importantă a geografiei în general nu corespund cerinţelor cercetatorilor în geografia turismului. Astfel nu se poate renunţa la exminarea dinamicii şi evoluţiei în timp a faptelor şi nici analiza conexiunilor sau relaţiilor de cauzalitate din cadrul unui sistem. 1.Metoda dialectică reprezintă o metoda de bază în geografia turismului, metodă ce permite întelegerea raporturilor dintre componenţii sistemului, a interdependeţei dintre aceştia, dar şi a unităţilor şi sistemelor în ansamblul lor. Aceasta metodă presupune folosirea împletită a mai multor legi de bază pentru a întelege ce îneseamnă un sistem ca un întreg, dar luând în considerare şi particularităţile fiecărei componente şi toate acestea nu numai în starea actuală, ci privit în întreg procesul de dezvoltare. Acesta îşi găseşte o largă utilizare în geografia turismului pentru că înlesneşte cunoasterea raporturilor, a unităţii şi particularităţii, asemănărilor şi deosebirilor, ce există între toate obictele, procesele şi fenomenele ce formează obiecte de studiu ale geografiei turismului. 2.Metoda inductivă constă în abordarea realităţii prin studiul singularului şi particularului şi găsirea trăsăturilor comune care exprimă generalul. Cunoaşterea în amănunţime a unui obiect sau unui fenomen turistic permite prin prelucrarea acestor informaţii (compararea, eliminarea trăsăturilor particulare, descoperirea unor trăsături generale). Aceasta poate constitui un punct de pornire în orice cercetare în domeniul turismului permiţând o tratare sistematică în domeniul cunoaşterii. Studiul faptelor concrete reprezintă o prima fază, iar descoperirea legăturilor cauzale şi a legilor finale ca urmare firească a celei dintâi faze. 3.Metoda deductivă

De aceasta dată se pleacă de la premize cu caracter general şi se ajunge la cunosţiinte particulare. Dacă metoda inductivă sprijină geografia turismului, ajutând-o să ordoneze, să clasifice şi să abstractizeze imensul material faptic, pentru a putea trece la elaborarea teoriei deducţia permite ca pe baza cunoaşterii teoriei, a generalizării să se poată trage concluzii asupra calităţii unor fapte individuale. Împreună cele două metode formează o unitate dialectică fiind evidentă legatura (deducţia se bazează pe generalităţile rezultate prin inducţie). 4.Metoda analizei Această metodă constă în cercetarea activităţii geografice prin descompunerea întregului în părţile componente a sistemuilui unităţi pt a se ajunge la cunoaşterea fiecărei părţi cu toate caracteristicile şi rolurile sale. În geografia turismului analiza permite pătrunderea în intimitatea structurii şi fucţionalităţii sistemului, descoperirea şi întelegerea legăturilor existente între părţi. Analiza nu trebuie să coboare până la nivelul unor individualităţi prea restrânse ci trebuie să se oprească la gradul de individualităţi grupe, care joacă un rol de părţi componente ale acestor sisteme. Dar există însa şi cazuri în care se poate coborî până la unitatea inferioară a sistemului, dar important este şi în această situaţie înţelegerea dialectivă a întregului şi a părţi şi a raporturilor dintre ele. 5.Metoda sintezei formează o unitate dialectică cu metoda analizei. Ele se condiţionează reciproc neputând exista una fără cealaltă, sinteza ducând la reconstrucţia mintală a obiectului descompus în părţi de analiză. Orice ramură a geografiei trebuie să ofere cunoaşterea obiectului cercetat în unitatea, integralitatea lui chiar dacă s-a recurs şi la analiza anterior. Trebuie avut grijă ca sinteza să nu fie eronată, să nu dea o imagine falsă a întregului studiat, iată de ce, cele două metode trebuie să conlucre. 6.Metoda istorică Această metodă îşi găseşte o largă arie de aplicare în geografia turismului. Aceasta dă avantajul cunoaşterii fenomenelor turistice şi din prisma apariţiei şi a dezvoltării lor istorice. Ea presupune totodată şi metoda dinamică ce constă în observarea directă şi indirectă a schimbărilor actuale în turism. Ca oricare fapt geografic şi turismul trebuie studiat prin reconstituirea stării la o anumită perioadă evolutivă în dezvoltarea sa. 7.Metoda cartografică Specifică geografiei, metoda cartografică dă posibilitatea reprezentării grafice a realităţii. Oferind o imagine materializată, această metodă permite sesizarea mai facilă a unor realităţi spaţiale temporale sau structurale.

8.Metoda matematică În geografia turismului metoda matematică se foloseşte împletită cu metoda cartografică şi nu numai. Concepţia sistemică în geografie presupune studii dezvoltate a oricărui sistem geografic şi prin intermediul indicilor calitativi, dar şi cantitativi. Utilizând limbajul matematic ca mijloc de calculare şi prelucrare a datelor, în sistematizarea noţiunilor legate de geografia turismului o necesitate nouă. 9.Metoda modelării În geografia turismului, modelarea constă în construcţia unei reprezentări (alta decât cea cartografică) care permite studierea părţilor şi proprităţilor de bază pentru a putea surprinde legăturile funcţionale. Această metodă este folosită şi pentru a studia mai bine evoluţia temporală a unui obiect sau fenomen turistic. Folosirea împreună a metodei matematice, cartografice şi cea a modelării dau posibiltitatea unei viziuni mai ample asupra procesului cercetării. 10.Metoda comparativă În larga ei arie de folosinţă, metoda comparativă, cuprinde şi geografia turismului. Prin compararea diverselor fapte de acelaşi gen şi descoperirea asemănărilor şi deosebirilor dintre ele se ajunge la cunoaşterea conexiunilor existente şi chiar la enunţarea de legi.

3.METODE CARTOGRAFICE ÎN GEOGRAFIA TURISMULUI 1.Metoda fondului calitativ poate fi reprezentată pe hartă în mod diferit: fie prin haşuri, fie prin culori. Acestea trebuie să fie foarte bine alese astfel încat să se distingă unităţile şi subunităţile turistice. Scara culorilor sau a haşurilor va indica unitatea în orinea lor normală evidenţiidu-se un grad de subordonare. Această subordonre a culorilor sau a haşurilor e tipică pentru hărţile turistice din zonele montane. În unele lucrări cartografice se recomandă folosirea unor culori cât mai apropiate de culoarea elementului reprezentat, ceea ce dă o anumită greutate acelui element. În prezent s-a ajuns la culori convenţionale: albastru – mări, lacuri, râuri verde – câmpie galben – deal, podiş maro – munţi. Referitor la haşuri se apreciază că folosirea lor trebuie să se realizeze în scopul de a nu îngreuna conţinutul hărţii, se recomanda haşurile simple, iar în cazul celor combinate e necesar ca deosebirile să fie evidente. Variaţiile de haşuri sunt nelimitate. Se folosesc sisteme de linii simple asociate în direcţii diferite de grosimi gradate continuu, întrerupte sau punctate. Există posibilitatea folosirii combinate a haşurilor cu fonduri colorate, cel mai tipic caz de combinare apare în areale de concentrare a unor vestigii istorice. Dacă apare o mare aglomerare de vestigii se pot inscripţiona numere care să releve un anumit tip de vestigii istorice. Se mai folosesc şi semne de fond – exemplul nisipului redat prin puncte. 2.Metoda arealelor Prima problemă în aceasta metodă este fixarea limitelor teritoriului studiat. Cea de-a două se referă la inventarierea indicilor antropici sau naturali. Dacă avem toate datele necesare se pot face corelaţii şi se pot stabili factorii care au determinat fenomenul respectiv. Multe fenomene au apărut pe baza unor relaţi directe.

Cartografierea unui areal se efectuează sub aspect tehnic prin folosirea unor limite numite degradaţii diferite a unor haşuri sau a tentelor de culoare în funcţie de scara de detailiere astfel încât să rezulte o subordonare a arealelor care au fost identificate. Putem utiliza şi cifre sau semne convenţionale pentru a arăta gradaţia arealelor: 1.haşura (culoarea) trebuie să permită înscrierea noţiunii auxiliare (litera sau cifra) 2.semnul convenţional folosit trebuie să fie ales astfel încât să apară în cadrul arealelor în funcţie de scara hărtii 3. înscrierea la legendă trebuie să permită citirea imediată a arealelor şi subarealelor de diferite ordine. 3.Metoda liniilor a fost introdusă în cartografierea turistică pentru a desemna fenomenele extinse în lungime. Linia are şi ea calitatea de semn convenţional. a) Metoda liniilor simple este folosită pentru a desemna reţelele de văi din diferite areale. Calitatea lor de semn convenţonal reiese mai ales în cazul hărţilor speciale: hartă turistică sau hidrografică se întâlnesc linii de diferite grosimi sau culori în funcţie de scara hărţii şi de gradul de detailiere urmărit. Liniile de grosimi mari redau artere hidrografice mari, ierarhizarea grosimii liniilor continuând până la liniile foarte subţiri până în cazul părâurilor. În cazul cursurilor de apă intermitente se folosesc linii întrerupte care trebuie să corespundă patului de curgere al apei. Aceste linii pot fi schiţate şi cu culoarea albastră diferenţiinduse pe diferite grade de grosimi. În cazul unei zone specifică carstică poate fi înscrisă o reţea de suprafaţă permanentă şi una intermitentă. Aici se vor folosi şi liniile continue şi cele intrerupte. Tot cu ajutorul liniilor pe hărţiile turistice se pot reprezenta şi şosele şi autostrăzi. b) Metoda izoliniilor Acestea redau pe o hartă turistică configuraţia unor elemente de reciprocitate din cadrul natural. Izoliniile redau întotdeauna valorile medii şi utilitatea izoliniilor apare în cazul unor caractere de detailiere. Pe unele hărţi izoliniile pot fi considerate linii secundare, explicative, desemnând factorii declanşatorii ai fenomenului (care declanşează un fenomen turistic). Atât izoliniile cât şi culorile trebuie înscrise în legendă astfel încât să sugereze imaginea corectă a gradării fenomenului. b) Metoda liniilor de mişcare Această metodă relevă deplasarea unui fenomen în spaţiu de destinaţie. În cartografierea turistică un exemplu tipic este acel al deplasării fluxurilor turistice interne sau internaţionale. Deplasarea are ca semn convenţional săgeata, care poate fi îngroşată sau

subţire, întreruptă sau punctată în funcţie de numărul de turişti care fac deplasarea. 4.Metoda semnelor conventionale este cea mai veche metoda utilizată în geografie. Eficienţa metodei e condiţionată de scara hărţii şi de alegerea semnelor. Prin aceste două modalităţi reprezentarea devine mai analitică şi concertă. În funcţie de scara hărţii semnele trebuie să urmărească patru condiţii: - să corespundă unor locuri reale ale fenomenelor - să se încadreze în elementele de fond ale hărţii - să redea elemente de detaliu pe un fond generalizat de cercetare - să permită citirea corectă a hărţii În trecut doar elementele cadrului natural erau reprezentate prin semne convenţionale şi abia în ultimile două secole s-a dezvoltat o sistematizare a simbolurilor antropice. Este importantă păstrarea semnelor, redarea lor cât mai clară, geometrizată. Excluderea asemănărilor între semne sau a unui surplus de linii care să îngreuneze conţinutul hărţii. Semnele convenţionale trebuie reprezentate printr-un singur element dacă fenomenul este foarte frecvent într-un spaţiu restrâns. Se poate realiza şi o grupare a semnelor într-un anumit teritoriu pentru a diferenţia fenomenele. În această situaţie este vorba de cantitatea fenomenului, iar calitatea fenomenului prin culoare. În cadrul acestei metode se utilizează şi notaţii prin litere, litera corespunzând cu începutul cuvântului: M – pentru muzeu. Semnele utilizate diferă de la un autor la altul şi sunt foarte greu de comparat, deoarece în prezent se caută o legendă comună astfel încât să identificăm mult mai uşor fenomenele reprezentate pe hartă. Utilizarea corectă a metodei semnelor convenţionale solicită o mare corectitudine şi păstrarea proporţilor elementelor hărţii astfel încât să deosebim elementele cantitative de cele calitative. 5.Metoda punctelor Punctul poate fi reprezentat şi calitativ şi cantitativ. De exemplu sub aspect turistic un punct poate fi o cabană, o stână, un adapost montan. Importante sunt şi punctele critice (punctele de evoluţie critică); ele relevă schimbarea unghiului de pantă al unui versant şi-l ajută pe turist să depisteze dificultatea sau usurinţa urcării unui versant. În cazul punctelor ce reflectă fenomene cantitative cel mai tipic exemplu sunt hărţile cu conţinut de izvoare minerale. Astfel punctele au culori diferite în funcţie de conţinutul chimic al apei: - izvor feruginos – roşu - izvor carbogazos – alb

- izvor sulfuros – maro. Punctele pot avea şi diferite mărimi. În acest fel scoatem în evidenţă valorile calitative ale fenomenului. În legendă trebuie să facem o scară de mărime a punctelor, dar să nu supra-încărcăm conţinutul hărţii. Aceasta metodă poate fi însoţită de metoda arealelor, mai ales atunci când vrem să arătăm zonele de dispersie sau de concentrare a fenomenelor. Poate fi coroborată şi cu metoda fondului calitativ în cazul reliefului carstic. 6.Metoda cartodiagramei a fost introdusă în specialitate pentru a reda fenomenele social – economice introduse în geografie şi doar secundar fenomenele fizico – geografice. În ultima perioada întâlnim frecvent această metodă pe hărţi turistice întrucât ea prezintă sintetic un element sau un comportament de care sunt legate o serie de procese comportamentale. Pentru a utiliza metoda trebuie să stabilim într-o prima fază fondul hărţii peste care suprapunem cartodiagrama care se prezintă într-o anumită formă geometrică. Din acest aspect rezultă două caracteristici: a)generalizarea valorilor cuprinse în cartodiagramă b)corespondenţa dintre scara hărţii şi scara digramei 7.Metoda cartogramei redă indicii calitativi evaluaţi ca fenomen sau prelucraţi sub formă de relaţii matematice. Construirea diagramei presupune stabilirea unui raport direct dintre toate elementele cantitative simple ale fenomenelor. Pentru a evalua cât mai corect o cartogramă se foloseste reţeaua de pătrate în cardrul perimetrului analizat. Este obligatoriu să facem un studiu atent al hărţilor topografice pe care le completăm cu date culese de pe teren. Raportarea se face de obicei pe unităţi teritoriale mici. Ca şi în cazul cartodiagramei scara este foarte importantă pentru a observa extensiunea fenomenului în spatiu. O importanţă deosebită o are alegerea formei de reprezentare a cartogramei care depinde de gradul de detailiere la scara hărţii. Cartograma reprezintă intensitatea unui fenomen şi ne ajută să explicăm particularităţile şi procesele actuale.