Notiunea Si Caracteristica Generala A Insolvabilitatii [PDF]

Zitiervorschau

INTRODUCERE Scurt istoric legislative (RM) Obiectul care studiază „Insolvabilitatea” a fost introdus recent în Universităţile Republicii Moldova, luînd în considerare că acesta a început de fapt „să lucreze” odată cu adoptarea primei legi ample în acest domeniu - „Legea insolvabilităţii” nr. 632 din 14.11.2001. În Republica Moldova reglementări privind insolvabilitatea au încercat a fi introduse odata cu apariţia activităţii antreprenoriale şi trecerea de la o economie centralizată la una de piaţă liberă. Iniţial a fost adoptată Legea cu privire la faliment din 1992 (Legea nr. 851 din 03.01.1992 – 31 articole), care ulterior a fost înlocuită prin legea cu privire la faliment din 1996 (Legea nr. 786 din 26.03.1996 – 38 articole). În anul 2001, a intrat în vigoare prima Lege complexă şi voluminoasă de care am menţionat mai sus (Legea insolvabilităţii” nr. 632 din 14.11.2001 – 227 articole), care vine nu numai să legifereze noi nuanţe juridice, dar şi să instituie o procedură amplă şi complexă căreia urma să se supună institutul Insolvabilităţii. Această lege, ulterior a fost înlocuită cu Legea nr. 149 din 29.06.2012, care la moment regelmentează acest obiect. Se constată că Legea din 2012 (254 articole) este şi mai amplă şi completă decît cea precedentă, iar completările şi modificările, au avut la bază practica juridică a judecătorilor şi a administratorilor insolvabilităţii. Deci, în studierea prezentului obiect noi ne vom baza în primul rînd pe Legea insolvabilităţii nr. 149 din 29.06.2012, precum şi pe alte izvoare teoretice, practice şi legislative precum: -

Hotărîrea explicativă a Plenului CSJ cu privire la aplicarea în practica judiciară a Legii insolvabilităţii din 2012 din 23.03.2014 – destinată în mare parte judecătorilor în emiterea actelor judecătoreşti în cadrul procedurii de insolvabilitate, precum şi administratorilor insolvabilităţii

-

Manualul administratorului autorizat / Lilian Popa, Boris Bîrca, Irina Selevestru – elaborat cu suportul Institutului Naţional de Justiţie al RM – în a. 2015.

-

Tratatele în domeniul dreptului comercial

-

Viorel Furdui, Falimentul - Concept și reglementări actuale, Ed:Tish, Chișinău, 2004

-

Jurnalul juridic naţional din 2014 – articol Carolina Catan „Unele aspecte privind problematica definirii conceptului de insolvabilitate”

-

Legea cu privire la administratorii autorizati, nr. 161 din 18.07.2014.

-

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.225 din 30.05.2003

-

Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107 din 06.06.2002

-

Legea insolvabilităţii, nr.149 din 29.06.2012

-

Legea privind societăţile pe acţiuni, nr.1134 din 02.04.97 1

-

Legea privind cooperativele de întreprinzător, nr.73 din 12.04.2001

-

Legea privind societăţile cu răspundere limitată, nr. 135 din 14.06.2007, etc. DEFINIŢII Pentru a putea da o definiţie corectă pentru noţiunea de insolvabilitate, este necesar să

pornim de la ideea că această intituţie, pe de o parte face parte din ramura dreptului privat (se regăseşte şi în subramura dreptului civil, şi în subramura dreptului comercial) – deoarece are la bază norme ale dreptului civil şi comercial, iar pe de altă parte, instituţia insolvabilităţii, prin prisma Legii nr. 149 din 29.06.2012, reprezintă în sine o preocedură (ramură de drept public), deoarece cuprinde norme juridice ce reglementează activitatea de judecare a cauzelor civile, si de executare a hotarârilor pronuntate în aceste cauze. Prin urmare, noţiunea de insolvabilitate, pe care dorim să o studiem în cadrul prelegerilor universitare, este necesar a fi privită din mai multe aspecte. 1. Insolvabilitatea – defect al activităţii comerciale ale unei persoane juridice. Activitatea comercială este una dintre cele mai vechi activităţi umane. Practicat iniţial sub forma schimbului, comerţul a constituit un instrument utilizat de oameni pentru a-şi acoperi necesităţile imediate ale vieţii de zi cu zi. Cu timpul, după apariţia banilor şi după ce schimbul bunurilor a fost înlocuit cu vânzarea mărfurilor, comerţul a devenit o profesie, cu pronunţat caracter speculativ, practicată de un grup uman specializat în această activitate; comercianţii îşi desfăşoară activitatea nu pentru satisfacerea propriilor trebuinţe, ci pentru îndeplinirea nevoilor şi pentru obţinerea unui profit. Aşadar, activitatea comercială urmăreşte profitul; se constată, de altfel, că finis mercatorum est lucrum. Profitul fiind, însă, determinat de caracterul speculativ al activităţii comerciale, realizarea lui presupune un anumit risc, asumat de comercianţi şi subordonat imperativului câştigului. Comerţul, adică activitatea de producere şi circulaţie a mărfurilor şi a serviciilor, se întemeiază, în general, pe raporturile juridice contractuale stabilite între comercianţi. Prin astfel de raporturi, la baza cărora se află creditul şi executarea obligaţiilor asumate, întocmai şi cu bună-credinţă, se realizează aprovizionarea tehnico-materială, desfacerea mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii. Neîndeplinirea voluntară a obligaţiilor îi dă creditorului dreptul să ceară, executarea silită fie prin predarea materială a bunului ce face obiectul contractului sau realizarea creanţelor, prin oprirea sumelor pe care debitorul le are de primit de la proprii săi debitori, fie prin vânzarea silită a bunurilor debitorului şi încasarea sumelor rezultate din valorificarea fiecărui bun, atunci când alte proceduri de executare nu sunt posibile. 2

O astfel de procedură nu este, în concordanţă cu interesele comercianţilor, când debitorul comerciant se află în incapacitate de a plăti datoriile. Prin aplicarea normelor de drept comun, unul dintre creditori, cel care a solicitat primul executarea sau are o creanţă privilegiată, ar fi plătit în întregime, iar ceilalţi nu ar putea recupera nimic din creanţele lor. Debitorul s-ar bucura, însă, de încrederea tuturor creditorilor săi şi în cazul în care nu mai poate acoperi datoriile cu lichidităţi, trebuie să ia în considerare interesele tuturor creditorilor săi, care au drepturi egale asupra patrimoniului debitorului lor. Asemenea cerinţe au determinat legiuitorul să instituie o procedură specială de executare colectivă, egalitară şi concursală, asupra bunurilor debitorului comerciant, aflat în imposibilitatea de a efectua plăţile comerciale. Această procedură a fost denumită pentru prima dată în legislaţia R.Moldova prin noţiunea de „faliment”.  Deci, dacă am vorbi despre regula unei Societăţi Comerciale, atunci am constata:

Naşterea SC

Activitatea SC

Încetarea activităţii

Activitatea unei societăţi comerciale îşi are drept scop cel puţin acoperirea necesităţilor (cheltuielilor), dar şi aducerea unui profit, în condiţiile în care această societate cumpără marfă (materie primă), o vinde, îşi achită furnizorii, acoperă cheltuielile operaţionale (de producere, arendă, salariul) şi are un profit. În momentul în care se observă un defect, sau o lipsă în lanţul menţionat mai sus (de ex. firma nu a putut să-şi realizeze bunurile, a suferit pierderi), acest lucru, în mare parte are drept consecinţă imposibilitatea societăţii de a achita pe creditorii săi, deci firma devine insolventă. Definiţie „INSOLVABILITATE” – incapacitatea unei persoane fizice şi judicie de a-şi executa obligaţiile pecuniare scadente; - supraîndatorarea (situaţia în care valoarea bunurilor unei PJ sau PF este cu mult mai mică decît obligaţiile pe care le are); - neputinţa de a plăti. Legea insolvabilităţii, în art. 2 vine să definească insolvabilitatea ca o “situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a îşi onora obligaţiile de plată, constatată prin act judecătoresc de dispoziţie”.  2. Insolvabilitatea – sanitar al economiei. Societatea care activează intr-un mediu economic ce se caracterizează printr-o instabilitate majoră trebuie să posede un grad inalt de flexibilitate, in special luand in considerare că in Republica Moldova, pe langă influenţa negativă a factorilor economici (cerere scăzută, nivel redus al puterii de cumpărare etc.), influenţează negati v și factorii juridici (elaborarea legilor cu privire la acti vitatea economică fără să fi e respectate interesele agenţilor economici, modifi 3

carea frecventă a actelor normati ve etc.), creand astf el obstacole adiţionale. Este bine cunoscut faptul că societăţile mici mai ușor fac faţă perturbărilor și fluctuaţiilor economice și politi ce. Insă, in sectoarele economiei Republicii Moldova există și intreprinderi mai mari, care nu dispun de destulă fl exibilitate ca să activeze cu succes. In aceste situaţii, intervine instituţia insolvabilităţii, avand calitatea de „sanitar” al economiei, impunand subiecţii de drept să-și reorganizeze activitatea prin instituirea anumitor restricţii in acti vitate prevăzute de Legea insolvabilităţii, nr.149/2012. Protagonistul instituţiei insolvabilităţii este administratorul autorizat, rolul căruia este de a acţiona ca un administrator de criză; astfel, activitatea acestuia constă in imbinarea intereselor creditorilor cu posibilităţile reale ale debitorului. Situaţia din ultimii ani atestă că, pe măsura dezvoltării relaţiilor din sectorul privat și apariţiei instabilităţii economico-financiare a subiecţilor de drept, activitatea administratorului autorizat devine din ce in ce mai necesară. 3.

Insolvabilitatea – o procedură specială cu caracter procesual civil Legea insolvabilităţii, defineşte insolvabilitatea (art. 1 alin. 1) ca fiind o procedură

colectivă “pentru satisfacerea creanţelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea faţă de acesta a procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului şi prin distribuirea produsului finit”, iar la alin. 4 stabileşte că  “Procesul de insolvabilitate se desfăşoară în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă şi cu cele ale prezentei legi.” Doctrina juridică în definirea semnificaţiei acestui concept relevă caracterul de procedură de executare silită unitară, colectivă, concursală şi egalitară asupra bunurilor debitorului comun „al mai multor creditori destinată satisfacerii intereselor acestora, starea sau situaţia unui comerciant supus acestei proceduri fiind caracterizată prin încetarea plăţilor sau insolvenţă”.

ISTORIA FALIMENTULUI  Din punct de vedere etimologic si istoric, notiunea de “faliment” a fost, pina in sec. XX, cea care a desemnat esecul in afaceri. Termenul se pare ca provine din limba latina. Fallo, fallere insemna a rata sau, dupa unii autori, “a insela, a nu izbuti, a gresi”[1]. Falitul, care isi insela creditorii, se insela si pe sine insusi, intrucit, odata ce era trimis in faliment, el devenea un proscris, fiind exclus din breasla. De altfel, falitul era considerat automat infractor, fiind condamnat la inchisoare (fallitus ergo fraudator).  Germenii procedurii falimentului se pot regasi in dreptul roman. In faza initiala de alicare a Lex duo decim tabularae, debitorul care nu isi achita datoria era pedepsit sever, putind fi vindut 4

ca sclav de catre creditor, inchis la inchisoarea datornicilor sau chiar omorit. Ulterior, s-a observat ca aceste pedepse nu isi ating scopul, ca sunt practic, inutile, daca nu sunt insotite de masuri reparatorii, intrucit ceea ce interesa creditorul era sa-si incaseze creanta, si numai in subsidiar sa il pedepseasca pe debitor, pentru a da un exemplu si celorlalti, care sa-si achite datoriile pentru a evita sa ajunga in aceeasi situatie. In loc de a impune exclusiv pedepse debitorului, creditorii, in colectiv, intrau in posesia bunurilor debitorului, pe care le vindeau in bloc, prin intermediul unui mandatar, aceluia care oferea pretul cel mai mare, pret din care creditorii, intr-o ordine de preferinta asemanatoare cu cea reglementata in prezent, isi insuseau partea care li se cuvenea. Dupa finalizarea procedurii de venditio bonorum, debitorul era exclus din viata profesionala si chiar cea sociala, fiind decazut din drepturile civile. Prabusirea Imperiului Roman a dus, insa, la faramitarea puterii politice romane. Vechile institutii ale dreptului roman, desi revitalizate, pentru o vreme, de Justinain, au cazut in uitare timp de peste 1.300 de ani, pina la redescoperirea sa in perioada marilor coduri ale secolului XIX. Vechiul drept roman a fost, practic, inlocuit cu un drept cutumiar, creat pentru uzul comerciantilor. In formularea unor reguli proprii activitatii comerciale, un rol important l-au avut targurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole etc., astfel apare un drept al targurilor cu reguli aplicabile tuturor comerciantilor participanti la aceste tirguri, indiferent de originea lor, precum si o procedura speciala de solutionare a litigiilor dintre comercianti. Datorita legaturilor comerciale cu negustorii din Franta si cei din tarile nordice, in special prin participarea la targuri, regulile comerciale italiene patrund si in aceste tari, mai cu seama in domeniul maritim. In perioada moderna, post-renascentista, dezvoltarea comertului a impus inlocuirea dreptului statuar si consuetudinar cu un drept scris. Prima tara in care s-a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe intreg teritoriul tarii,   a fost Franta. Un prim act care prefigura marile monumente legislative ale Frantei il constituie edictul lui Carol al IX-lea din 1563, prin care au fost create jurisdictiile consulare, aplicabile numai comerciantilor (prototipul tribunalelor de comert franceze, existente si in prezent). Dreptul comercial, ca ramura de drept, a luat nastere, propriu-zis, odata cu adoptarea Codului comercial francez, din 1807. Desprinse din dreptul civil, reglementarile reunite sub formula Codului comercial, au fost concepute pe baza sau in jurul notiunii de fapt de comert. Faptul de comert, savirsit cu titlu de profesiune, confera autorului calitatea de comerciant. Sub influenta ideilor revolutiei franceze din 1789, dar si fortate de cuceririle lui Napoleon, care a facut din Republica Franceza un imperiu (?!), multe tari cu traditie in comert au preluat Codului comercial francez, unele adoptindu-l ca lege comerciala proprie (Italia, Belgia, Olanda, Spania, Egipt). 5

Conceptiile privind tratamentul comerciantilor in dificultate a urmat o interesanta evolutie. In perioada statutelor oraselor italiene Genova, Florenta si Venetia, procedura avea un caracter sanctionator, chiar penal si, in acelasi timp, corporatist, aplicindu-se numai comerciantilor. Falimentul discredita total si iremediabil comerciantul. Actul final al excluderii profesionale si sociale a falitului era distrugerea simbolica, in prezenta tuturor negustorilor, a bancii, adica a mesei pe care erau expuse marfurile comerciantului falit. Aceasta operatiune de distrugere a bancii (banca rotta) se afla la originea denumirii de bancruta, care desemneaza generic faptele grave savarsite de falit si sanctionate penal[5]. O prima reglementare care a pus bazele institutiei falimentului o reprezinta Ordonanta din 1673 emisa de Ludovic XIV. Aceasta Ordonanta, inspirata de reglementarile italiene, privea comertul terestru, insa cuprindea si dispozitii referitoare la “Falimente si bancrute”. Prima reglementare completa si sistematica a falimentului s-a realizat insa prin Codul Comercial francez din 1807. Regimul falimentului consacrat de Codul comercial francez era foarte dur, in comparatie cu ceea ce inseamna in prezent procedura insolventei. Falimentul, in sistemul acestui cod comercial, era instituit urmarind 3 finalitati : (i) asigurarea platii creantelor creditoriilor ; (ii) pedepsirea falitului ; (iii) asanarea mediului de afaceri prin extragerea comerciantului falit din acest mediu. Codul Comercial francez reglementa o procedura de lichidare a bunurilor falitului si de distribuire a sumelor rezultate intre creditorii falitului. In acest scop, toate bunurile falitului erau puse sub sechestru ; falitul era complet desesizat de patrimoniul sau comercial si, in acelasi timp,  era inchis la inchisoarea datornicilor sau arestat la domiciliul pe durata procedurii. Falitul era decazut din drepturile profesionale si civile si, de obicei, era trimis la inchisoarea datornicilor sau chiar sanctionat penal pentru infractiunea de bancruta[7]. Conceptia referitoare la faliment a Codului comercial francez a fost preluata si de Codul comercial italian din 1882 si, prin intermediul sau, si de Codul comercial roman din 1887. In perioada clasica a dreptului comercial, falimentul era, deci, conceput ca o procedura de executare silita colectiva contra comerciantului care si-a inselat creditorii prin neplata la scadenta a datoriilor. In aceasta conceptie, comerciantul este vazut ca o piesa in angrenajul unor raporturi juridice cvasiinfinite ca numar, care poate provoca, prin neplata la scadenta a datoriilor sale, reactii in lant care sa-i afecteze si pe creditori, comercianti si ei si debitori, la rindul lor, in cadrul acelorasi raporturi juridice cvasiinfinite ca numar. Comerciantul falit, pentru ca nu isi va fi platit la scadenta datoriile, isi va fi pierdut astfel credibilitatea. Intr-o astfel de stare, el nu mai poate beneficia de credit sau incredere de la ceilalti comercianti si, deci, trebuie eliminat din centrul 6

acestor raporturi juridice, pentru a nu-i afecta si pe ceilalti. In aceasta conceptie clasica, comerciantul, luat individual, nu conta. Conta colectivitatea celorlalti comercianti, sanatatea si celeritatea circuitului juridic si economic colectiv, creditul.  In legislatia moderna, falimentul nu mai este decit o modalitate a procedurii insolventei[8], iar cel supus procedurii insolventei nu mai este denumit falit, ci debitor. Din ce in de mai mult debitorul devine centrul atentiei legiuitorului, inclusiv al celui comunitar european, colectivitatea creditorilor avind un rol din ce in ce mai estompat. Ma grabesc sa adaug ca Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei este un fericit exemplu de exceptie de la aceasta tendinta.  In secolul trecut, conceptia clasica referitoare la faliment a fost treptat abandonata. Concurenta

si

globalizarea

au

determinat

aparitia

crizelor

financiare

neimputabile

intreprinzatorului. Insolventa a devenit, in astfel de cazuri, tratabila. Debitorul, in conditiile in care tribunalul declara scuzabila aparitia starii sale de insolventa, poate continua sa-si administreze afacerea, printr-o reproganizare judiciara sau, dupa lichidare, poate fi lasat sa inceapa o noua afacere (asa numitul « fresh new start »). Reorganizarea, daca este posibila,  nu este o masura exclusiv in favoarea debitorului, ci si in favoarea creditorilor, care pot avea mai multe sanse sa-si recupereze creantele in urma unei reorganizari. Intr-adevar, cota falimentara ar putea fi mult mai mica sau chiar inexistenta decit partea ce i s-ar cuveni din reorganizare, sa spunem, fiscului sau furnizorilor de utilitati, avind in vedere ca la distributie primii in ordinea de prioritate sunt creditorii privilegiati. In plus, disparitia unui partener de afaceri, a unui contribuabil, a unui angajator etc. nu este intotdeauna benefica statului, comunitatii locale, salariatilor, bancilor, furnizorilor de utilitati etc. Daca in trecut falimentul era un accident individual al comerciantului sau o consecinta a unei gestiuni gresite ori frauduloase, in prezent falimentele ating sectoare economice intregi. Falimentele sunt provocate uneori de evenimente nationale/internationale, de conjuncturi politice sau economice nefavorabile. Intreprinderea debitorului poate sa dispara daca nu exista nici o persoana interesata sa achizitioneze intreprinderea acestuia si sa-i asigure, printr-o mai buna gestiune, redresarea. Din punctul de vedere al salariatilor concediati ca urmare a falimentului, acestia isi vor gasi locuri de munca noi doar daca vor fi capabili sa-si reconverteasca pregatirea profesionala, mutatie dificila de cele mai multe ori (mai ales pentru persoane care au trecut de virsta unor noi inceputuri ori care sunt mono – calificati) si insotita intotdeauna de sacrificii (decalari profesionale, schimbari de domiciliu etc.). De aici a rezultat ideea procedurii de redresare sau reorganizare judiciara, care sa asigure supravietuirea comerciantului care merita sa fie salvat. Intr-adevar, prin Legea din 1985, Franta a 7

introdus pentru prima data procedura “redresarii judiciare”, alaturi de lichidarea judiciara (care a inlocuit clasicul faliment). Se intelege ca pentru cazul cand procedura reorganizarii sau a redresarii judiciare nu este posibila sau nu da rezultate, urmeaza sa se aplice procedura falimentului (care este o lichidare judiciara), cu consecinta disparitiei comerciantului care a esuat in afacerea sa. In noua conceptie, procedura insolventei apare ca o procedura care permite intreprinzatorului aflat in dificultate sa esueze in mod organizat. Incercarile de protectie a afacerii debitorului aflat in in dificultate au mers, poate, prea departe. Dreptul francez a construit, incepind cu 1984, o reglementare de ordin general menita a preveni sau reglementa amiabil dificultatile financiare ale intreprinderii, rezultatele acestei reglementari fiind notabile. Ca si in medicina, este, intr-adevar, mai bine si mai ieftin sa previi decit sa tratezi. Insa, in 2006, in Franta, a fost emisa o lege privind procedura salvgardarii intreprinderii, lege care nu mai are in centrul sau protectia creditorului, ci salvarea debitorului, chiar cu pretul sacrificarii drepturilor unor creditori [9]. La capatul acestei evolutii, legislatia insolventei a devenit, din pacate, din ce in ce mai complexa, fara sa ajunga vreodata la rezultate satisfacatoare, si din ce in ce mai indulgenta cu debitorul [10], ajungand sa pericliteze ideea de credit, ca incredere in comercianti (iar principiul fundamental al dreptului comercial este protectia creditului), ba chiar sa aduca atingere uneori fundamentelor dreptului. Georges Ripert spunea inca din 1936 ca aceasta tendinta a dus la instaurarea unui “drept de a nu-si plati datoriile” (?!! – n.n.) in favoarea debitorului falit[11]. Importanta deosebita a procedurilor de insolventa a fortat Comisia Europeana sa emita propriile reglementari in materie de insolventa, pina in prezent fiind in vigoare un Regulament si patru Directive, menite in special sa rezolve probleme relative la insolventa transfrontaliera si la protectia salariatilor din intreprinderile insolvente.             Trasaturile generale ale dreptului procedurilor de insolventa pot fi sintetizate dupa cum urmeaza : a) Elementul esential al procedurii insolventei il reprezinta starea de insolventa. Iminenta sau aparitia starii de insolventa marcheaza inceputul perioadei de restrictie a drepturilor debitorului, restrictie specifica procedurii insolventei. Acestor masuri li se alatura diferitele restrictii impuse debitorului (care nu mai are dreptul de a-si administra liber intreprinderea) si o disciplina colectiva aplicabila tuturor creditorilor (care nu mai pot continua urmaririle silite individuale pornite contra debitorului). Dar starea de insolventa poate influenta atit soarta actelor juridice ale debitorului incheiate in perioada anterioara deschiderii procedurii (asa-numita 8

perioada suspecta), in sensul ca unele dintre acestea sunt invalidate, cit si soarta debitorului sau a conducatorilor sai in perioada ulteriora inchiderii procedurii, in sensul ca debitorul sau conducatorii sai sunt afectati de unele decaderi din drepturi sau interdictii profesionale. b) Procedura insolventei este o procedura colectiva, avind caracter concursual. Colectivitatea creditorilor este organizata, acestia constituindu-se in asa-numita « masa credala », care se manifesta prin adunarea si comitetul creditorilor. Cu foarte stricte exceptii, actiunile judiciare sau extrajudiciare, precum si urmaririle silite pentru recuperarea creantelor contra debitorului sunt oprite odata cu deschiderea procedurii insolventei.    c) Procedura insolventei este esentialmente judiciara, ea desfasurindu-se sub controlul judiciar al judecatorului-sindic. d) Procedura insolventei este transparenta, creditorii, priviti individual, cit si colectivitatea lor organizata (adunarea creditorilor, comitetul creditorilor) avind dreptul la informatie asupra tuturor aspectelor procedurii. e) Procedura insolventei este o procedura a compromisului si a sacrificiului. Debitorul si creditorii sunt nevoiti sa suporte limitari ale drepturilor lor, unele chiar foarte drastice. Spre exemplu, furnizorii de utilitati sunt obligati sa continue sa furnizeze utilitati debitorului, daca acesta este un consumator captiv al acelor utilitati, cu toate ca datoriile de dinainte de deschiderea procedurii nu vor putea fi platite decit la distributiile viitoare, daca din aceste distributii va mai ramine ceva dupa plata creditorilor privilegiati. f) Procedura insolventei este general aplicabila, orice debitor care desfasoara activitati economice sub forma de intreprindere fiind o tinta potentiala a acestei proceduri daca se afla in stare de insolventa. De la acest principiu, legea excepteaza, mai mult sau mai putin legitim, o serie de debitori, in special intreprinderi de stat sau societati comerciale privatizate. Procedura insolventei este o procedura concursuala si colectiva pe care legea o instituie pentru acoperirea datoriilor debitorului aflat in insolventa, procedura la care toti creditorii sunt chemati sa participe pentru a-si putea acoperi creantele contra debitorului. In momentul deschiderii procedurii, debitorul « intra sub protectia Tribunalului », fiind astfel protejat de actiunile creditorilor pentru recuperarea creantelor, inclusiv de eventualele sicane sau presiuni pe care creditorii le-ar putea exercita asupra debitorului prin executari individuale. Caracterul colectiv, concursual, al procedurii insolventei impune consecinta opririi urmaririlor silite individuale ale creditorilor contra debitorului.

9

Procedura insolventei este, insa, o procedura de sacrificiu, care limiteaza capacitatea juridica a debitorului si restrange drepturile creditorilor. Din aceasta cauza, ea nu se poate deschide decat daca sunt indeplinite unele conditii de fond si de forma stricte, referitoare la persoanele carora le este aplicabila procedura colectiva, caracteristicile creantei neplatite la scadenta care pot duce la aplicarea procedurii, starea de insolventa a debitorului, hotararea judecatoreasca de deschidere a procedurii etc.                Debitorul este, din momentul deschiderii procedurii, desesizat de afacerea sa. Libertatea sa de decizie asupra propriei afaceri este drastic limitata. Pe planul dreptului civil, debitorul persoana fizica sufera o adevarata capitis deminutio, intrucit el nu mai poate incheia acte juridice de sine-statator ci, ca si in cazul persoanei fizice lipsite de capacitate de exercitiu, legea ii substituie debitorului in actele sale juridice un reprezentant legal, mai precis, administratorul judiciar sau lichidatorul. Persoana juridica, desi are organe proprii care sa ii exercite drepturile, dupa deschiderea procedurii isi vede substituite aceste organe proprii fie cu administratorul judiciar/lichidatorul fie, in cazul in care si-a declarat intentia de reorganizare si dreptul de a-si administra afacerea nu i s-a ridicat, cu administratorul special.

10