Istoriografie Generala Si Romaneasca [PDF]

Zitiervorschau

DAMIAN HUREZEANU

ISTORIOGRAFIE GENERALĂ ŞI ROMÂNEASCĂ Partea I Ediţia a II-a

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HUREZEANU, DAMIAN Istoriografie generală şi românească / Damian Hurezeanu - Ediţia a II-a – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005 188 p., 20,5 cm. ISBN 973-725-461-9 930(100+498)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Octavian CHEŢAN Tehnoredactor: Marcela OLARU Coperta: Stan BARON Bun de tipar: 08.12.2005; Coli tipar: 13,25 Format: 16/61x86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, s. 6, O. P. 83 Tel./Fax: 316 97 90; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ISTORIE DAMIAN HUREZEANU

ISTORIOGRAFIE GENERALĂ ŞI ROMÂNEASCĂ Partea I Ediţia a II-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÎNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005

CUPRINS

Cuvânt înainte ....................................................................................... Prefaţă ..................................................................................................

7 9

ISTORIOGRAFIA ANTICĂ 1. Aspecte ale istoriografiei greceşti ................................................... 2. Istoriografia latină ...........................................................................

15 34

ÎNNOIREA ISTORIOGRAFIEI SUB IRADIEREA UMANISMULUI 1 Istoriografia umanistă europeană .................................................... 2 Istoriografia umanistă în Ţările Române .......................................

46 61

ISTORIOGRAFIA ILUMINISTĂ 1. Consideraţii generale ......................................................................... 2. Filosofia şi istoria în secolul luminilor ............................................. 3. Istoriografia iluministă românească .................................................

86 90 99

ISTORIOGRAFIA ROMANTICĂ 1. Romantismul şi istoria. Repere generale ......................................... 2. Istoriografia romantică europeană ................................................. 3. Istoriografia romantică românească ................................................

112 124 158

5

6

CUVÂNT ÎNAINTE

Supunem atenţiei un Curs de istoriografie generală şi românească centrat pe principalele sale teme până la romantism inclusiv. Astfel, cursul cuprinde: istoriografia antică greacă şi romană; umanismul în istoriografia europeană; istoriografia umanistă în Ţările Române; istoriografia iluministă europeană; istoriografia iluministă în Ţările Române; istoriografia romantică europeană; istoriografia romantică românească. Prefaţa înfăţişează percepţia noastră asupra scrisului istoric, a valorii istoriei în câmpul creaţiei culturale, a progresului cunoaşterii istorice, a subiectivităţii şi obiectivităţii în istorie. Sunt două aspecte care implică lămuriri: Cursul cuprinde doar temele centrale (în opinia noastră) ale materiei. Preocupările pentru istorie au avut loc şi în afara spaţiului european – mai ales în China şi în lumea islamică. La fel, evul mediu european a generat un tip de istorie preponderent sub forma cronicilor şi analelor, care au furnizat şi furnizează o nesecată sursă de informaţii. Din perioada de apus a antichităţii clasice şi până în zorii lumii moderne, cronicile şi analele, laolaltă cu alte categorii de documente, dezvăluie o lume fascinantă, alcătuită din microuniversuri solicitând intens atenţia prin culoarea şi relieful lor, prin pronunţate forme comunitare. Puţin câte puţin, ele s-au desprins de localismul care le era propriu, atingând nivelul perceperii cristalizării popoarelor care vor forma naţiuni moderne. Spre a nu aglomera materia am trasat doar liniile ei fundamnetale, acelea care conţin sâmburele dezvoltărilor ulterioare ale istoriografiei secolelor XIX-XX, atunci când aceasta va dobândi o complexitate şi o extensiune excepţionale, înnoindu-şi instrumentarul critic, conceptual, metodologic şi informativ într-o măsură nebănuită în raport cu epocile precedente. Nu tratăm în acest curs, cum se poate înţelege, marile doctrine istorice, tema ţinând de teoria şi filozofia istoriei, domeniu dinstinct al cunoaşterii. Am reţinut esenţialul din fiecare mare capitol al istoriografiei şi din opera şi activitatea fiecărui istoric pe care îl prezentăm. Pentru necesităţile acestui curs cu caracter introductiv în domeniu am apelat pe larg la studiile specializate sau la sintezele mai vechi de care dispune istoriografia noastră. Se cuvine să subliniem că domeniul istoriografiei şi-a găsit cadenţa într-un ritm alert mulţumită unor cercetări substanţiale datorate unor specialişti de prestigiu. Prin amplele lucrări întocmite de acad. Alexandru Zub este acoperit aproape întregul spaţiu al istoriografiei moderne româneşti, până la al doilea război mondial. Lucian Boia, Vasile Cristian şi Pompiliu Teodor au întocmit 7

sinteze demne de interes. Institutul de istorie „Nicolae Iorga” a realizat o succintă Enciclopedie a istoriografiei româneşti (coordonator acad. Ştefan Ştefănescu), util instrument de informare în universul scrisului nostru istoric (instituţii, izvoare, instrumente de lucru, periodice, precum şi un fişier bio-bibliografic al celor care şi-au investit truda în studiul istoriei). Istoricii români au contribuit la realizarea unor sinteze sau instrumente de lucru în domeniul istoriografiei universale. Se cuvine să subliniem apariţia, sub redacţia lui Lucian Boia, a dicţionarului marilor istorici ai lumii, în două volume, în limba engleză (Editura Green Woods Press, 1988 şi 1991). Vasile Cristian a publicat un curs universitar de Istoriografie generală (1979), iar Andrei Pippidi a întreprins o succintă incursiune în istoriografia universală în legătură cu concepţia lui Nicolae Iorga, cu ocazia apariţiei ediţiei a IV-a (lărgită) a volumului marelui istoric: Generalităţi cu privire la studiile istorice (Editura Polirom, 1999). Mai puţin frecventate în perimetrul gândirii româneşti sunt problemele teoriei şi filozofiei istoriei. Domeniul a fost mereu deficitar, deşi s-au înregistrat unele realizări de vârf (dominate de Teoria istoriei a lui Alexandru Xenopol). Substanţiale sunt sintezele lui Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, şi George Călinescu, Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică, elaborate cu multe decenii în urmă. Reţin atenţia analizele lui N. Bagdasar şi comentariile teoretice ale lui H. Stahl vizând istoria şi sociologia istorică. Mai recent, se pot semnala câteva apariţii, unele chiar semnificative. Dar preocupările rămân disparate, peisajul apare fragmentar şi neconcludent spre a putea vorbi de o mişcare teoretică substanţială. Vine să compenseze nevoia resimţită în acest domeniu traducerea unor lucrări fundamentale de teorie şi doctrină a istoriei. Amintim, astfel, lucrarea lui Jerzy Topolski, Metodologia istoriei (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987), iar mai recent, a lui Arnold Toynbee, Studiu asupra istoriei, operă vastă publicată în română în forma sintezei alcătuită de D.C.S. Sommervell (traducere Dan A. Lăzărescu, Editura Humanitas, 1997). Laolaltă cu numeroasele traduceri din istoriografia străină – în special ale autorilor care ilustrează Şcoala Analelor – specialiştii şi cititorii români sunt puşi în contact cu realizările istoriografiei universale, beneficiind astfel de avantajele circuitelor culturale, indispensabile lumii de azi. Cursul pe care îl facem cunoscut se ia adresează în primul rând studenţilor de la facultăţile de istorie şi celor care se specilizează în discipline având tangenţe cu istoria. Materia cursului răspunde deopotrivă interesului tuturor cititorilor de istorie, tuturor celor dornici să urmărească devenirea scrisului istoric universal şi românesc. Textul care vede lumina tiparului acoperă prima parte a programei întregului curs. În ce priveşte traseul istoriografiei universale şi româneşti după romantism până spre timpul recent stăruie în preocupările noastre definitivarea pentru tipar şi a acestei părţi. 8

PREFAŢĂ

Istoria este modul în care se exprimă faptele oamenilor, ca fiinţe sociale, de-a lungul timpului. Prin aceste fapte omul se defineşte. Niciodată, definirea lui, ca om social, nu este încheiată, ci se află într-o continuă devenire. Prin condiţia sa, omul construieşte istoria, iar procesul construcţiei este o permanenţă. El nu poate fi gândit ca încheiat – aşa cum cum îşi închipuia cu aproximativ un deceniu în urmă un filozof – întrucât aceasta ar însemna pietrificarea unei realităţi (deci a omului), realitate care este în chip imanent dinamică. Tocmai această împrejurare determină interesul oamenilor şi al societăţilor pentru trecutul lor. Vor să ştie cum s-a petrecut devenirea, ce semnificaţii are ea. Oamenii nu pot să parcurgă traiectoriile care le sunt destinate fără să poarte cu sine amintirea timpului trecut, să păstreze memoria celor întâmplate. Pe traseele parcurse ei nu numai că lasă urmele prezenţei lor, dar urmăresc în mod deliberat să fixeze semne ale trecerii lor prin timp. De aci s-a născut un semnificativ câmp al cunoaşterii despre lucrurile şi faptele care au fost ( res gestae). Oglindirea realităţii trecute în scrierile învăţaţilor defineşte un alt înţeles al istoriei (historia rerum gestarum). Este vorba de istorie ca ştiinţă înglobând un vast domeniu de preocupări şi de discipline conexe subsumate sub denumirea generică – istoriografie. Acest domeniu este tulburător pentru că el dă expresie nevoii oamenilor de a se gândi pe sine în societate, în epocă, în raporturile lor cu ceilalţi semeni, de a dobândi, cum se spune, conştiinţa de sine ca indivizi, comunitate, popor, umanitate. El formează o mare cartă a veacurilor din care oamenii extrag ştirile necesare despre cele întâmplate în trecut, îşi satisfac nevoia de a cunoaşte „faptele şi lucrurile”, cum spuneau cronicarii evului mediu, dar este şi o mărturie a felului în care s-a dezvoltat cunoaşterea în domeniul dat, a modului în care a progresat maniera de a explica şi a înţelege 9

fenomenele şi procesele istoriei şi în care s-au perfecţionat metodele cercetării, înţelegerea structurii procesului istoric. De la primele însemnări pe care omul le-a lăsat privind istoria şi sensurile ei observăm o cale imensă pe care a străbătut-o intelectul uman. Fiecare din aceste ipostaze sub care întâlnim scrisul sau însemnările istoriei sunt demne de stimă pentru că şi cea mai umilă însemnare lăsată de un călugăr în liniştea vieţii monahale este încărcată de sensuri, după cum chiar primele inscripţii pe piatră îşi au tâlcul lor adânc, vădind începuturile decolării spiritului uman. Pe măsură ce înaintăm în timp privirea a devenit mai ascuţită, interesul pentru întâmplări şi evenimente mai viu, iar perceperea lor mai cuprinzătoare. Paralel, s-au perfecţionat metodele de investigaţie şi a crescut preocuparea pentru exprimarea adevărului, pentru a-l defini cât mai exact. Priveliştea lumii a fost prezentată în culori mai vii, mai sugestive, înfăţişată în toată bogăţia nuanţelor sale prismatice. Sigur, istoria, înţeleg prin aceasta istoria scrisă, nu este un act de pură cunoaştere. Ea poartă în mod inerent urmele subiectivităţii autorului, ale individualităţii sale. Dacă nu ar fi aşa, toate textele istorice ar fi nişte piese turnate la maşină, uniforme şi identice una cu alta. O asemnea istorie (vrem să spunem totalitatea scrisului istoric) ar fi ca apa stătută a unei mări moarte. Prin ea n-ar circula curenţii de viaţă, de simţire, de frământare intelectuală care imprimă identitatea specifică a unui text istoric, care face uneori din el nu numai o operă ştiinţifică, dar şi una de artă. Apoi, unghiurile infinite din perspectiva cărora pot fi privite un eveniment, o personalitate sau un proces istoric, la care se adaugă continuu descoperirea unor noi surse istorice, sau lectura inedită, proaspătă, a altora fac ca aceeaşi temă să fie studiată şi scrisă de sute sau de mii de ori. Despre Napoleon, de pildă, spre a da un singur exemplu, s-au scris până acum sute de mii de titluri şi seria acestor scrieri va continua probabil şi în viitor (Un savant înregistra circa 200.000 până la 1939). În plus, fiecare nouă epocă istorică îndeamnă să fie regândite epocile trecute găsind în ele accente noi care interesează contemporaneitatea, restabilind adevăruri eludate sau denaturate, stabilind o rezonanţă între felul în care oamenii gândesc epoca lor şi epocile trecute. Să ne amintim cu acest prilej funcţia pe care o destina istoriei învăţatul cronicar Miron Costin: „Caută şi te priveşte, cetitoriule, ca într-o oglindă”. Ideea lui Miron Costin e limpede: istoria este o oglindă a vieţii, a trecutului, dar şi a omului care citeşte, pentru că ea îl ajută să se descopere, să se înţeleagă pe sine. 10

Şi mai este ceva: cei care au scris istoria n-au făcut-o în vid, punând între sine şi societate un zid despărţitor. Au fost, dimpotrivă, oameni ai timpului lor, implicaţi uneori adânc în frământările acestuia, alteori contemplând mai senin şi mai detaşat aceste frământări. Prin minţile şi inimile lor au trecut însă întotdeauna curenţii puternici ai vieţii; de aceea găsim pe fiecare operă, într-o măsură mai mare sau mai mică, pecetea epocii, preferinţele şi caracteristicile orientărilor politice sau sociale ale istoricilor. Unii au făcut direct din scrierile lor operă de partizanat. Aceasta depreciază în mod inevitabil calitatea lucrării. Vorbesc aici de calitatea ştiinţifică, pentru că, altfel, cartea poate să prezinte interes literar tocmai prin autenticitatea sentimentelor şi prin forţa expresiei părerilor afirmate. O carte de istorie este, aşadar, după părerea noastră, şi un document de epocă învederând o preferinţă sau alta de ordin politic, social sau cultural. Este bine, desigur, ca istoricul să fie cât mai imparţial, să scrie, cum spuneau latinii, sine ira et studio, fără ură şi părtinire. De obicei cu cât o lucrare sau o operă este mai obiectivă, mai preocupată de aflarea adevărului, cu atât ea are şanse mai mari de trăinicie. Ar fi însă o iluzie să credem că epoca nu îşi pune cât de cât pecetea pe opera de istorie, că ideile dominante ale epocii nu înrâuresc anumite preferinţe sau măcar stereotipuri discrete. Scrierile istorice trebuie luate ca atare; una este însă să faci aceasta prin însăşi natura lucrurilor, prin relaţia cunoaştere şi adevăr în istorie, şi alta să profesezi deschis un evident partizanat politic sau ideologic. În sfârşit, trebuie să avem în vedere faptul că scrisul istoric ţine de totalitatea complexului cultural al diferiteor epoci, se zămisleşte şi reflectă spiritul epocii şi determinaţiile vieţii culturale. După cum, la rândul ei, istoria înrâureşte climatul general al vieţii spirituale. În funcţie de diferitele perioade ale istoriei, ea captează în mod variabil mesajele venite din alte zone ale creaţiei intelectuale. Într-un fel a fost înrâurită, de pildă, istoriografia antică de retorică şi în altul s-a ţinut sema de aceasta de către istoriografia modernă sau contemporană. Şi într-un fel arată raporturile istoriei cu sociologia în secolele XIX-XX. În sfârşit, spre a mă opri doar asupra condiţiei şi caracteristicilor istoriografiei ca domeniu de sinteză în secolul al XX –lea preocupată de a investiga viaţa ca totalitate: ea captează acum mesaje din cele mai neaşteptate sfere de cunoaştere – de la explorările moderne în sfera economiei sau cele bazate pe metode matematice de calcul la cele din sfera psihanalizei. Ştiinţa istoriei şi istoriografia, prin urmare, se înnoieşte rapid şi substanţial, cucerind noi teritorii şi asimilând noi metode de investigaţie. Mai 11

mult poate decât oricare alt domeniu al ştiinţelor sociale, ea se prezintă sub un dublu aspect: pe de o parte, ea conservă o faţă tradiţională aplecată spre descriere şi spre resurecţia trecutului; pe de altă parte, ea reconstruieşte trecutul din perspective mereu înnoite, prin achiziţiile sale extraordinare în sfera metodelor de cercetare, prin contactele şi articulaţiile sale cu alte ştiinţe socio-umane, mai tinere şi de un dinamism remarcabil, prin experienţa pe care o oferă transformările reale ale dezvoltării societăţii umane în deceniile recente şi care invită imperios, uneori de o manieră dramatică, la reflecţie. Un mare istoric francez, Fernand Braudel, spunea acum cincizeci de ani: „Istoria se află astăzi în faţa unor responsabilităţi redutabile, dar şi exaltante”(Fernand Braudel, Écrits sur l’Histoire, Editions Flammarion, 1977, p. 15). Remarca lui nu şi-a pierdut nimic din actualitate. Dimpotrivă. După cum continuă să fie la fel de vie pledoaria lui pentru a sesiza cu promptitudine mutaţiile pe care le suportă scrisul istoric sub impulsul propriei reflexii şi în virtutea contactelor cu celelalte ştiinţe socio-umane. Istoria oferă din acest punct de vedere un spectacol fascinant de flexibilitate şi capacitate de adaptare şi, totodată, de fidelitate faţă de tradiţiile sale valoroase. Aceste articulaţii configurând în ultimă instanţă arhitectonica devenirii istoriografiei pun problema modalităţii celei mai potrivite pe care trebuie s-o ia desfăşurarea cursului. Teoretic ar fi posibile câteva alternative. O cale ar fi selectarea unei serii de autori reprezentativi în succesiunea temporală consacrând fiecăruia o prezentare potrivită cu importanţa şi semnificaţia operei. Ar fi un gen de dicţionar abreviat al marilor istorici. Oricât de atractiv pare un astfel de model, dând posibilitatea prezentării unor portrete „rotunde” în forme de o anumită expresivitate literară, el ne privează tocmai de cadrul contextual în care şi-au desfăşurat activitatea marii reprezentanţi ai istoriografiei. În plus, succesiunea reprezentanţilor scrisului istoric nu este tot una cu linia devenirii istoriografiei, ca atare, nu permite să descifrăm înnoirile, mutaţiile şi caracteristicile acesteia în diferite perioade de dezvoltare. (De altfel, istoriografia dispune de remarcabile instrumente de lucru de genul dicţionarelor). Ipotetic, mai există o cale: aceea de a prezenta o mică enciclopedie bibliografică adnotată a scrierilor reprezentative în domeniu. Ea este improprie unui curs universitar, prezentând interes doar pentru specialişti. 12

Rămâne, astfel, cea de a treia cale, aceea de a prezenta istoriografia urmărind etapele pe care le-a parcurs şi înscriind-o în contextul general al dezvoltării istoriei reale. Caracterizând, pentru fiecare mare perioadă, trăsăturile acesteia şi bazele intelectuale (contextul spiritual) în care s-a desfăşurat mişcarea istoriografică, ilustrată de autori şi de lucrările cele mai reprezentative. Un loc adecvat vom acorda, bineînţeles, istoriografiei române din considerente pe care nu cred că este cazul să le argumentăm special.

13

14

ISTORIOGRAFIA ANTICĂ

1. Aspecte ale istoriografiei greceşti Cum am arătat în Prefaţă, însuşi cuvântul istorie este o moştenire din limba veche greacă având mai multe sensuri: cercetare, povestire, anchetă. Şi în domeniul istoriei, ca şi în alte domenii ale cunoaşterii şi dezvoltării spirituale, Grecia antică a jucat un rol creator, a fost un factor de geneză. Memoria colectivă a operat, bineînţeles, cu mult înainte de afirmarea istoriografiei antice greceşti; semnalele ei vorbesc despre constituirea conştiinţei comunităţilor umane o dată cu închegarea şi cristalizarea acestor comunităţi; era o nevoie interioară inexorabilă de fixare, de definire a legăturilor interumane. Elemente ale memoriei colective s-au păstrat sub aspecte orale dincolo de zarea construcţiilor politico-statale incipiente. Clanurile, neamurile şi gintele perpetuau amintirea obârşiilor transfigurate nu odată în mituri, împletite cu elemente de credinţe religioase, de semne şi simboluri imaginare, active şi vii. Istoriografia, ca atare, a început simultan în Mesopotamia şi Egipt, în jurul anului 3000 î.e.n. Existenţa statalităţii, calendarul şi inventarea scrisului au fost factorii decisivi pentru evoluţia istoriografiei. Cum aminteşte prof. Lucian Boia, timp de 2-3 milenii Orientul a produs numai anale, forma cea mai simplă a istoriografiei. O mărturie impersonală, menţiuni ale evenimentelor memorabile politice, militare, religioase. La vechii egipteni menţionarea unui an sau a unei dinastii avea funcţii simbolice, acoperind faptele şi sensurile unei lumi. În lipsa scrisului, colectivităţile umane transmiteau oral, sub forma epopeii, povestirea neamului lor, transfigurată poetic, proiectată fantastic şi emoţional, dar păstrând întotdeauna simbolurile unor evenimente sau fapte, sublimând sensuri ale acestora.

15

Creuzetul istoriografiei propriu-zise a fost, cum am amintit, Grecia antică, iar afirmarea ei într-o formă deschizătoare de drumuri se situează în secolul V înaintea erei noastre. Este epoca în care viaţa spirituală şi intelectuală a lumii greceşti a izbucnit într-o fantastică iradiere de energii şi impulsuri creatoare care au delimitat nu numai conturul acestei epoci, dar au transmis impulsuri decisive asupra întregii evoluţii culturale a umanităţii, au lăsat o moştenire care a marcat fizionomia culturii umane, hrănind cu sevele ei mai ales gândirea şi spiritul culturii europene. Lansarea maiestuoasă a istoriografiei greceşti ţine de ceea ce generic putem numi „secolul lui Pericle”. Ar fi fastidios să refacem pentru nevoile acestor note de curs ansamblul mişcării culturale a epocii lui Pericle. Ne interesează de fapt două mari surse ale istoriografiei greceşti din epocă: Herodot şi Tucidide, la care mai putem adăuga un alt contemporan al lor, Hellanicos din Mitilene (479-395 î.e.n.). Acesta a avut preocupări în domeniul cronologiei istorice şi a întocmit o istorie a Atenei (Atthis). Privilegiul de a fi numit „părintele istoriei”(denumirea i-a dat-o mult mai târziu Cicero, un mare scriitor, jurist, om politic şi orator roman ) a revenit lui Herodot din Halicarnas (485-425 î.e.n.). A avut o viaţă activă, a străbătut în călătoriile sale prin multe locuri, a văzut lumi şi civilizaţii deosebite: din Egipt care l-a atras prin mărturiile bogate ale trecutului şi vestigiile impunătoare ale civilizaţiei sale, până la ţărmurile Mării Negre. L-a interesat lumea, oamenii, caracteristicile obiceiurilor şi existenţa lor. A lăsat mărturii preţioase despre toate acestea. Sigur, nu toate mărturiile sale sunt demne de crezare pentru că Herodot a scris şi despre ceea ce doar a auzit, uneori şi imprecis, şi nu a trecut prin filtru critic tot ceea ce a aflat. Nu o dată a fost sedus de ceea ce se părea insolit, de obiceiurile şi felul de viaţă al unor seminţii pe care nu le-a cunoscut în mod nemijlocit. Dar câte alte informaţi prezintă o valoare excepţională prin ceea ce comunică, prin darul observaţiei! Un analist al marilor doctrine istoriografice nota: „Opera lui Herodot îşi datorează vasta rezonanţă importanţei pe care a acordat-o datelor geografice, ca şi diverselor forme de organizare socială şi moravurilor unui mare număr de popoare”1. Dincolo de diversitatea modului de viaţă Herodot 1

Alban G. Widgery, Les grandes doctrines de l’histoire de Confucius à Toynbee, Ed. Gallimard, 1961, p. 92. 16

a avansat ideea esenţei comune a marilor principii după care se călăuzesc oamenii. Opera lui Herodot, pe care a numit-o Istorii, este centrată pe descrierea războaielor medice (între greci, respectiv atenieni, şi perşi). Cronologic, scrierea lui îmbrăţişează aproape un secol de istorie. În interiorul acestui răstimp lumea greacă s-a aflat într-o încleştare acerbă cu marele imperiu persan, între 500-449 î.e.n.. Este vorba nu numai de o epocă relativ întinsă sub aspect temporal, dar şi de un vast scenariu prezent în scrierea lui Herodot, dat fiind faptul că el nu se opreşte doar la problema războaielor medice. De altfel autorul a scris opera sa în trei perioade; a realizat la început o compilaţie din 28 de naraţiuni izolate. Mai târziu a reorganizat materia lucrării şi i-a dat o structură mai bine articulată. Totuşi, lipsa unităţii se resimte. Aceasta defavorizează, poate, subiectul central, dar are avantajul de a recupera numeroase alte teme care prezintă interes prin ele însele. Herodot este omul epocii sale; scrierea sa reflectă orizontul spiritual şi modalitatea în care grecii din vremea sa percepeau şi înţelegeau lumea. El s-a integrat în viaţa culturală a Atenei unde a şi rămas destulă vreme. Dorinţa de cunoaştere, spiritul iscoditor, încercarea de a pune în valoare cât mai multe din cunoştinţele lui, au dus la o carte stufoasă, cu multe digresiuni în raport cu tema centrală. Dar, poate, tocmai acest aspect dă prospeţime expunerii sale, care ne conduce prin cetăţile greceşti, prin Egipt, Asia, Libia şi Tracia. Într-un fel, textul lui Herodot arată ca un jurnal de călătorie, iar maniera expunerii sale capătă aspectul unei istorii a civilizaţiei (în genere) Acordând atenţie istoriei creşterii puterii persane, Herodot are percepţia faptului că imperiul persan era o creaţie impunătoare a lumii antice. Într-o perioadă de apogeu, acest imperiu s-a izbit de stânca micii lumi greceşti care a reuşit, în ciuda disproporţiei dintre forţe, să-şi păstreze libertatea şi independenţa . Aproape jumătate din scrierea marelui istoric este consacrată înfăţişării campaniilor persane împotriva Greciei europene. Atenienii apar în viziunea lui Herodot ca întruchiparea lumii civilizate confruntată cu cea barbară a perşilor. Sigur, imperiul persan însuşi avea o civilizaţie proprie, pe care însă un istoric al lumii greceşti o percepea în termenii adversităţii faţă de „adevărata” civilizaţie ateniană. Triumful Atenei confirma, în accepţia lui Herodot, superioritatea libertăţii asupra despotismului, a forţei morale, asupra celei brute. 17

Oricum, această înfruntare greco-persană este încărcată de evenimente, de fapte de arme spectaculoase care fac gloria istoriei greceşti, constituind, până la explozia lui Alexandru cel Mare pe scena istoriei, tot ce putea oferi mai dramatic şi mai revelator în materie de eroism şi de ingeniozitate istoria antică. Pentru trecutul nostru străvechi, Istoriile lui Herodot prezintă o importanţă excepţională. În afară de menţiuni făcute în treacăt despre ginţile trăitoare altă dată pe acest pământ, opera lui Herodot este izvorul cel mai amplu care dă informaţii despre geţi şi religia lor, despre apartenenţa lor la marea familie a lumii trace; de asemenea, semnalează elemente de toponimie şi hidronimie din spaţiul ţării noastre sau din împrejurul ei. Cartea a IVa a Istoriilor conţine aceste ştiri în contextul descrierii expediţiei lui Darius, marele rege persan, pe la 514 î.e.n. împotriva sciţilor. Întreaga relatare a lui Herodot în legătură cu această expediţie este interesantă. Sigur, pasajele referitoare la geţi şi credinţa lor constituie pentru noi punctul de maxim interes. „Înainte de a ajunge la Istru – spune Herodot – (Darius) îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii numiţi skyrmiazi şi nipsei i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta] au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acela dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor… Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor”2. Urmează relatarea lui Herodot potrivit căreia Zamolxis ar fi fost „om ca toţi oamenii” în serviciul lui Pitagora. Dobândind avuţie s-a întors printre ai lui unde a pus să se clădească o sală în care îi primea pe aceştia. Acolo i-a învăţat despre nemurirea sufletului. Şi-a făcut apoi o locuinţă sub pământ şi a

2

Herodot, Istorii, vol. I, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 345. Studiul introductiv al acestei ediţii este întocmit de Adelina Piatkovschi. Traducerea este realizată de Adelina Piatkovschi şi Felicia Vanţ Ştef. Traducerea, prefaţa fiecărei cărţi şi mai ales Notele explicative atestă un amplu proces de elaborare şi de informare, un efort exemplar de erudiţie. 18

coborât în adâncul încăperilor acestei locuinţe. O dată la patru ani se iveşte din adâncuri fiind zeificat de oamenii locurilor. Încheia Herodot relatarea sa pe o notă ingenuă şi plină de graţie: „Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-a fost (întradevăr) vreun zeu din părţile Geţiei îl las cu bine”3. În afară de ştirile despre geţi, în care filonul legendei se întrezăreşte în masa adevărului, găsim la Herodot o mulţime de date hidronimice şi toponimice care fac parte fie din arealul geografic al ţării noastre, fie se găsesc în vecinătatea ei. Astfel, Ordessos ar fi Argeşul, Tiarantos – Siretul, Tyras este numele antic al Nistrului, apoi Hypanis (Bug), Borystenes (Nipru), Tanais (Don)4. Dincolo de informaţiile care se ţes într-o pânză nesfârşită în textul lui Herodot, „părintele istoriei” reînvie într-o descriere vie şi sugestivă ţinuturi, popoare, comunităţi umane. Există la Herodot o picturalitate remarcabilă în descrierea sa istorică, există aptitudinea de a crea tablouri sugestive, puternice şi vii. În ce priveşte metoda cercetării şi felul în care înţelege problema adevărului, a cauzalităţii în istorie nu este greu să observăm că la Herodot există, pe de o parte, năzuinţa de a porni de la temeiuri raţionale în descifrarea desfăşurării procesului istoric, dar explorarea lui apelează, pe de altă parte, şi la forţe exterioare desfăşurării faptelor şi evenimentelor istorice. O mare valoare are modul însuşi în care Herodot prezintă sensul şi valoarea istoriei ca atare: depozit al memoriei trecute şi, prin aceasta, modalitate de a ne înţelege, de a ne desluşi şi defini existenţa, de a ne surprinde în oglinda trecutului. Oglindirea semnifică în fapt dobândirea conştiinţei de sine şi capacitatea de a ne regăsi într-o continuitate. Herodot deschide lucrarea sa cu următoarea reflecţie: „Herodot din Halicarnas înfăţişează aici rodul cercetărilor sale, pentru ca faptele oamenilor să nu pălească prin trecerea vremii, iar isprăvile mari şi minunate săvârşite şi de greci şi de barbari să nu fie date uitării; printre altele va pomeni şi pricina

3 4

Ibidem, p. 346. Ibidem, p. 328-330; 513-515. 19

pentru care aceştia s-au războit între olaltă”5 Ideea lui Herodot este, prin urmare, aceea că istoria este un mijloc al cunoaşteri de sine şi că păstrarea memoriei trecutului este unul din faptele cele mai de preţ la care trebuie să ţină oamenii; este zestrea lor scumpă. Amintim că aceste idei, în formule apropiate, se regăsesc şi la cronicarii români – Grigore Ureche şi Miron Costin – trăitori cu peste două mii de ani după Herodot. Elementul care dă operei lui Herodot statut de istorie, este, pe lângă apelul la diferite categorii de izvoare, şi năzuinţa lui de a pune în evidenţă cauzele fenomenelor, de a găsi adevărul în structura faptelor înseşi. În chiar conflictul greco-persan el caută să dezvăluie cauzele confruntării, iar în ce priveşte aspectele adevărului apelează pe cât posibil la faptele reale. Este drept, unii exegeţi ai operei lui Herodot subliniază faptul că în opera lui naraţiunea se desfăşoară pe două planuri: unul al motivaţiilor şi îndreptăţirilor omeneşti; celălalt, al rânduielilor superioare care cârmuiesc lumea. „Întâmplările cârmuiesc oamenii şi nu ţin oamenii cârma întâmplărilor” spune la un moment dat Herodot, reflecţie care coincide aproape cu a lui Miron Costin: „Nu sunt vremurile sub oameni, bietul om e sub cârma vremii”. Herodot acordă un rol important intervenţiei zeilor în desfăşurarea evenimentelor; el ţine seama de prevestirea oracolelor, evocă miracolele şi imixtiunea unor forţe exterioare oamenilor care înrâuresc cursul istoriei. Plătea prin aceasta tribut spiritului vremii. Un spirit crescut într-o lume în care zeii erau aproape de oameni, intervenind adesea în viaţa acestora, era firesc să acorde providenţei şi destinului un rol important în dirijarea istoriei. Se puteau explica, pe acest temei, evenimente şi împrejurări care ar fi cerut, la nivelul descifrării lor cauzale, explorări de tip raţional mult prea analitice. Dar Herodot este preocupat deopotrivă să caute sensurile reale ale faptelor, să reţină ceea ce este conform cu ce s-a petrecut în realitate; caută să găsească explicaţii de ordin cauzal. Prin aceasta face din Istoriile sale un izvor excepţional de informaţii. El aduce în raza cunoaşterii nu numai ştiri de ordin istoric; este interesat de geografie, face ample incursiuni cu caracter etnologic, îl interesează viaţa şi obiceiurile oamenilor. 5

20

Herodot, Istorii, vol. I, p. 15.

Opera sa are caracterul unei enciclopedii a vremii pe care o toarnă în cele nouă cărţi ale Istoriilor. Profuziunea observaţiilor, darul descrierii, imensa dorinţă de a comunica şi de asemenea senzaţia de prospeţime pe care o lasă Istoriile fac din scrierea lui Herodot o operă fundamentală a vieţii spirituale antice, un izvor de neînlocuit al cunoaşterii vremurilor despre care narează şi un punct de pornire demn de a inaugura traiectoria fascinantă a unui segment tulburător al culturii şi spiritului uman: istoriografia. Tucidide (Thucydides) Dacă lui Herodot îi revine cinstea de a deschide calea „istoriei mari”, Tucidide a prefigurat pentru aproape două mii cinci sute de ani direcţia pe care o va lua investigaţia istorică. Pe care îşi va constitui reperele esenţiale. Nu se cunoaşte exact data naşterii viitorului mare istoric. Este de presupus că s-a născut în jurul anului 460 şi a trăit până la 399 î.e.n. Tatăl său, după nume Olores, era probabil trac de origine. Viaţa lui Tucidide este strâns legată de Atena, unde a ajuns să deţină demnităţi însemnate, fiind implicat în activitatea politică a cetăţii şi în evenimentele militare pe care le va fixa mai târziu în marea sa operă. Războiul peloponesiac. Nu intră în preocupările textului de faţă problemele concrete ale războiului peloponesiac (431-404 î.e.n.). Amintim doar că el a avut ca protagonişti cele două mari cetăţi greceşti - Sparta şi Atena – în jurul cărora s-au grupat celelalte polisuri. Substratul rivalităţilor a fost, în ultimă instanţă, de ordin economic la care se adăuga năzuinţa de întâietate asupra lumii greceşti şi de înrâurire asupra altor cetăţi. Pentru Sparta, o Atenă prea puternică reprezenta o ameninţare; pentru Corint, supremaţia ei comercială ar fi devenit sufocantă. Ca în mai toate cazurile, marile războaie pornesc de la ciocniri mici şi periferice. Aşa s-a întâmplat în cazul războiului peloponesiac, încât la puţină vreme de la terminarea războiului împotriva colosului persan lumea greacă se vede antrenată într-un alt conflict serios. Era vorba de această dată de o înfruntare în interiorul lumii greceşti care a fost ceva mai relaxată decât încleştarea greco-persană, dar a avut nu mai puţin un caracter istovitor. A durat mult, de la 431 la 404 î.e.n. (cu o întrerupere de 7ani), terminându-se cu victoria Spartei. Atena nu a pierdut ceva fundamental de pe urma acestui război, dacă facem abstracţie de veleităţile sale de hegemonie şi de considerente de prestigiu. S-a desfiinţat liga maritimă ateniană, au fost distruse fortificaţiile oraşului. 21

Cu toate că Pericle a murit la începutul războiului peloponesiac (429) democraţia ateniană a funcţionat şi după această dată, iar viaţa intelectuală şia păstrat vigoarea. Atena a rămas farul spiritual al lumii antice. Tucidide a participat activ la evenimentele războiului peloponesiac. A ajuns chiar să comande flota ateniană (fiind ales strateg), dar nu a avut noroc în înfruntarea cu generalul spartan Brasidas. De aceea a fost şi exilat departe de Atena. A fost un general nefericit, dar un mare istoric. A început să scrie vestita sa operă după încetarea războiului. Deşi faptele pe care le povesteşte i-au fost contemporane şi a fost implicat în ele, Tucidide a scris cu detaşarea cuvenită despre cele întâmplate, realizând o operă obiectivă. În aceasta constă una din marile calităţi ale scrisului lui Tucidide. De fapt Tucidide a pus în faţa istoriei (istoriografiei) conştiinţa adevărului, moment care rămâne până astăzi dominant în demersul istoriografic6. De aici semnificaţia excepţională a demersului său, faptul că întreaga istoriografie, indiferent de metodă, de progresele în domeniul expunerii, viziune, sau demers conceptual, actul de cunoaştere istorică se revendică de la Tucidide prin finalitatea sa. Tucidide a folosit diferite categorii de izvoare (dintre acestea menţionează doar martorii oculari, martorii neoculari, operele istorice, logografii, poeţii). Multe dintre faptele şi evenimentele războiului îi erau cunoscute în mod direct. El priveşte războiul ca pe un eveniment considerabil. „Acest război, scria Tucidide la începutul operei sale, a constituit cea mai puternică zguduire, atât pentru eleni, cât şi pentru o parte din barbari şi, s-ar putea spune, chiar şi pentru o foarte mare parte din omenire”7. El plasează, deci, evenimentele într-un orizont vast şi, deşi războiul se compune dintr-o infinitate de evenimente şi de fapte, Tucidide caută să le integreze în totalitate. Nu este însă preocupat în chip special de sinteză şi nu are darul sintezei. Preocuparea lui este pentru precizie, pentru descrierea clară şi valorificarea amănuntelor.

6

Accepţia adevărului la Tucidide consta în relatarea exactă a faptelor. Astăzi această accepţie este mult mai complexă, dar problema relatării corecte a faptelor îşi păstrează valoarea. 7 Thucidides, Războiul peloponesiac, studiu introductiv, traducere, note, indice de prof. univ. N. I. Barbu, Editura Ştiinţifică, 1966.p.147. 22

Informaţia – arăta el – trebuie totuşi analizată, situată în context. Interesat de cauze, Tucidide exprimă judecata sa asupra faptelor pe care le narează, încât găsim în discursul său istoriografic şi elemente reflexive. Istoricul sesizează legătura între istoria militară şi viaţa internă a cetăţilor greceşti. El insistă asupra rolului personalităţilor, dar şi asupra condiţiilor naturale. El prezintă trecutul în lumina experienţei vieţii prezente, făcându-l prin aceasta mai interesant, mai încărcat de semnificaţii. Tucidide, ca mai toţi istoricii antichităţii, introduce în textul său discursuri rostite de căpetenii politice sau militare. Nu abuzează însă de acest procedeu şi caută să potrivească cele rostite de orator caracterului situaţiilor şi psihologiei celui care vorbeşte, încât spusele oratorilor să nu pară simple plăsmuiri. Pe cât posibil, Tucidide elimină elementele extraordinare, miraculoase, intervenţii ale zeilor, ale voinţei divine, favorizând informaţiile ce se pot dovedi prin mărturii sigure. „Poate că lipsa miraculosului – nota Tucidide – va părea că desfată mai puţin auzul. Toţi însă care vor să cerceteze adevărul celor întâmplate şi celor care vor mai avea loc cândva – la fel sau aproape la fel datorită firii omeneşti – le vor socoti cu folos. Căci am folosit o operă de valoare permanentă, nu de o clipă”. În acelaşi spirit apare o altă consideraţie a marelui istoric: „Dacă cineva [deşi] judecând după dovezile menţionate, va socoti totuşi că lucrurile s-au petrecut aşa cum le-am expus eu, nu va greşi de-mi va da crezare şi nu va crede [că a fost] aşa cum le-au cântat poeţii, înfrumuseţându-le, sau cum le-au povestit logografii, spre a le face mai atrăgătoare auzului decât mai potrivite cu adevărul…”8 Sigur, Tucidide a fost o personalitate pasionată, a trăit intens întâmplările care l-au marcat, dar a căutat să-şi domine subiectivitatea, să se ridice la nivelul înţelegerii aspectelor generale pe care le-a antrenat războiul şi încercările pe care acesta le-a pus în faţa lumii greceşti. Pe Tucidide l-a apropiat de adevărul faptelor însuşi caracterul acestora, aspectele lor concrete, cunoscute foarte bine de istoric. Aceasta îl dispensa de nevoia de a pune în prim-planul explicaţiilor aspecte exterioare, aflate dincolo de ele, cum ar fi providenţa, destinul, soarta, deşi atenianul nu le înlătură cu totul din descrierea sa. A acordat însă o mare atenţie voinţei oamenilor în modelarea unor evenimente sau chiar a cursului istoriei. A recunoscut însă că voinţa nu are în orice situaţie un rol hotărâtor. Cadrul general al 8

Ibidem, p. 158. 23

circumstanţelor sau pura întâmplare pot fi mai presus de voinţa actorilor istorici. Istoricul a avut un puternic sentiment civic, aducând în primul rând un omagiu patriei sale – Atena. A fost ataşat cu moderaţie democraţiei ateniene. Drept model al figurii conducătorului l-a avut pe Pericle. El înţelegea însă că Atena ducea o politică de hegemonie asupra altor cetăţi aliate, împrejurare care a slăbit alianţele şi, în ultimă instanţă, poziţia marii cetăţi. Tucidide a pus problema înrudirii locuitorilor din toate părţile Greciei, dar cu precădere ideea patriotică vizează la el cetatea, zonele relativ omogene prin limbă şi obiceiuri. Sigur, războiul este un revelator pentru a înţelege firea oamenilor, psihologia lor, aspectele economice şi sociale, strategia şi tactica taberelor aflate în luptă, principiile războiului, raportul război – pace etc. Stilul istoricului nu este strălucitor; dintre procedeele literare pe care le folosesc istoricii antici el recurge mai ales la naraţie, descriere şi analiza psihologică. În comparaţie cu Herodot, scrisul lui Tucidide este mai organizat, analiza mai percutantă, exprimarea mai exactă, logica raţionamentului mai strânsă. Îi lipseşte, poate, farmecul prospeţimii, continua efervescenţă a unui spirit care ştie să se uimească, ingenuitatea iluzionării, chiar dacă este vorba doar de plăsmuiri sau fantasme. Oricum, istoria putea deveni un domeniu efectiv al cunoaşterii numai prin ceea ce i-a transmis Tucidide: năzuinţa spre adevăr, preocuparea pentru explicarea cauzală, dorinţa de a dezvolta o operă trainică. Încercarea de a lărgi câmpul izvoarelor şi de a selecta ştirile veridice, obiectivitatea, adevărul şi explicaţia constituie repere care consacră numele lui Tucidide printre cele mai semnificative din istoriografia antichităţii şi ale întregii istoriografii de-a lungul veacurilor. Despre opera lui Tucidide filosoful Mircea Florian scria: „În opera Războiul peloponeziac a lui Tucidide, general nenorocos şi om politic în dizgraţie, istoria ca ştiinţă, cu metodele ei specifice, este prefigurată”. Şi Mircea Florian continuă: „După cuvintele criticului Albert Thibaudet «ea (această operă) rezumă tot aşa de bine istoria viitoare ca şi istoria trecută: e o ktema as aei» (o construcţie pentru totdeauna)”.9 Mai mult decât atâta nu se poate spune despre semnificaţia scrisului lui Tucidide. 9

Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, ediţie de Nicolae Gogoneaţă şi Ion C. Ivanciu, Editura Garamond, Bucureşti, 1999, p. 31. 24

Polibiu În galeria marilor istorici ai antichităţii se înscrie şi Polibiu (Polybius) din Megalopolis. A trăit (aproximativ) între 204-122 î.e.n. Îl despart, prin urmare, peste două secole şi jumătate de Herodot şi Tucidide. Grecia clasică a trecut prin epopeea lui Alexandru cel Mare, ajungându-se la structura statelor elenistice (de fapt la un alt tip de civilizaţie), fiind apoi supusă Imperiului roman, după înfrângerea definitivă a Macedoniei (168 î.e.n.) şi a Ligii aheice. Roma se afla spre culmea împlinirii destinului său universal când Polibiu a ajuns ca ostatec în cetatea eternă. Era de acum un om format, cu o largă cultură în materie de poezie, filozofie, istorie. Îşi însuşise şi arta militară. Polibiu se numără printre primii străini care simt fascinaţia irezistibilă a Romei. A reuşit să se introducă în cercurile înalte ale oraşului, câştigând mai ales prietenia lui Scipio Emilianus. A călătorit mult în Galia cisalpină (în Franţa meridională), în Spania. A traversat Alpii şi a vizitat Cartagina. S-a aflat în oastea lui Scipio Emilianus cu prilejul asediului Cartaginei şi a asistat la cucerirea şi dărâmarea oraşului (146 î.e.n.). Într-un târziu s-a înapoiat în Corint unde a şi murit (se crede, la vârsta de 82 de ani). A scris opera sa, Istorii, în ultimii ani ai vieţii. Din cele 40 de cărţi ale lucrării s-au păstrat cinci, iar alte fragmente se regăsesc în scrierile unor autori care au trăit mai târziu. Istorii este dedicată tot unei epoci contemporane autorului, îmbrăţişând în fapt o perioadă de circa şase decenii, 220-168-167 î.e.n., când Roma a cunoscut o explozie a expansiunii sale. Întâlnim aici descrierea războaielor cartagineze, războiul illiric, victoria asupra Macedoniei şi Ligii aheene, expediţia romană victorioasă în Spania. Este în fapt o sinteză între conceptul de istorie romană şi istorie universală, făcând legătura între evenimentele din Italia, Spania, Siria, Egipt. În toate aceste regiuni Imperiul roman realizează o funcţie cuceritoare, dar promovează şi arta păcii. În felul acesta Polibiu conferă organicitate ideii de istorie universală dându-i acestui concept o nouă valoare. Polul structurator al istoriei universale era Roma. Problema pe care şi-a pus-o Polibiu este următoarea: cum de a ajuns Roma în decurs de şase decenii să domine restul lumii, „încât contemporanii pot s-o privească uimiţi, iar urmaşii nu vor ajunge niciodată s-o întreacă”10. Explicaţia a căutat-o în forţa armatei 10

Vezi Vasile Cristian, Istoriografie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979, p. 42. În prelegerile de faţă folosim această lucrare nu numai pentru că literatura noastră este lipsită de compendii de istoriografie generală, ci şi pentru că este o realizare temeinică, sobră şi bine documentată. 25

romane, bineînţeles, în organizarea ei şi mai cu seamă în instituţiile ei, în echilibrul constituţiei republicii romane. Cu acest prilej, Polibiu examinează diferite tipuri de constituţii găsind că forma optimă este aceea care asigură soliditatea organismului statal şi buna lui funcţionare. Pentru că succesul în mişcarea istoriei nu constă nici în factorii psihologici, nici în rolul indivizilor, oricât de importanţi ar fi. Problema organizării statale şi a stabilităţii instituţiilor sunt, aşadar, în viziunea lui Polibiu pilonii de rezistenţă ai edificiului unei puteri. Nu mai puţin, Polibiu a observat în societatea romană caracterul sudat al celulelor de bază ale acesteia: familia şi sentimentul de strânsă conexiune al acesteia în jurul „vetrei” ocrotite de zeii protectori şi cimentată de memoria înaintaşilor. Instituţiile politice aveau, aşadar, la bază ţesuturile puternice ale celulelor familiale sudate de religie şi de sentimentul veneraţiei faţă de comunitatea căreia aparţineau nemijlocit, sentiment transformat pe un plan mai vast în datoria faţă de patrie şi de valorile pe care le promova. O idee fecundă exprimată de Polibiu este aceea conform căreia pentru înţelegerea istoriei este nevoie de o viziune globală asupra totalităţii; istoria nu poate fi percepută corect pornind de la parte la întreg, ci invers: viziunea de ansamblu deschide calea spre înţelegerea părţilor distincte ale totalităţii. Această viziune l-a făcut pe celebrul istoric de mai târziu, Theodor Mommsen (1903) să afirme că de la Polibiu s-a putut cunoaşte şi învăţa cel mai mult dintre istoricii antichităţii. O altă idee semnalată de Polibiu este aceea a creşterii şi descreşterii puterii unei comunităţi istorice, plecând de la exemplul cetăţilor greceşti. Cum vom vedea în continuare, această idee a preocupat intens istoriografia umanistă şi iluministă. De fapt orice declin şi cu atât mai mult orice prăbuşire a unor vaste construcţii statale orientează reflecţia istorică spre această tulburătoare temă. Prin tematică şi abordarea ei, Polibiu aderă şi el la ideea că istoria trebuie să fie o istorie contemporană. Cultivarea ei oferă şi cele mai multe elemente de reflecţie, de autocunoaştere. De aici semnificaţia practică a cunoaşterii istorice, rolul pragmatic al acesteia. Este o idee pe care Polibiu a ţinut s-o valorifice şi s-o impună atenţiei celor interesaţi de domeniu. În privinţa metodei de cercetare, Polibiu împărtăşeşte poziţii similare cu cele ale lui Tucidide. El este adeptul înfăţişării corecte a faptelor şi evenimentelor, a descrierii obiective a lor şi socoteşte că valoarea cercetării este dată de dezvăluirea cauzelor. „Atât scriitorii, cât şi cititorii istoriilor – scria el – 26

trebuie să fie atenţi nu atât la povestirea faptelor înseşi, cât la împrejurările care au precedat, au însoţit sau au urmat faptele. Căci dacă se elimină din istorie cauzele, mijloacele şi scopurile care au determinat evenimentele, precum şi ce a rezultat, fericit sau nefericit, „ ceea ce rămâne din ea este numai un spectacol declamatoriu”. Ideea este mai concis exprimată în alt context: „Cel ce răpeşte istoriei… cauza, răpeşte tocmai ceea ce este caracteristic istoriei”.11 Polibiu nu introduce elemente de ordin supranatural în desfăşurarea evenimentelor. Faptele nu sunt raportate la destin, la divinitate, sau la împrejurări accidentale (semne prevestitoare, cutremure etc), ci se caută să se dezvăluie cauzele umane ale evenimentelor. Pentru întocmirea operei sale, Polibiu a examinat variate documente (surse narative, inscripţii, acte oficiale) la care s-au adăugat, cum am amintit, călătoriile pe care le-a făcut în locurile unde s-au petrecut evenimentele. Astfel de cunoştinţe – de ordin geografic şi din sfera documentară (inscripţii, mărturii, acte oficiale, mărturii orale) făceau parte, după Polibius, din recuzita istoricului, din formaţia şi pregătirea sa. Stilistic, lucrarea lui Polibiu este departe de a străluci; expunerea e sobră, pe alocuri greoaie. Captează însă prin adevărul şi descrierea exactă a celor spuse. Îi este inferior lui Tucidide în ce priveşte puterea intuiţiei şi vigoarea scrisului, dar are avantajul unei experienţe istorice mai mari şi al orizontului mai vast din perspectiva căruia scrie. Este de înţeles, de aceea, că opera sa a trezit de timpuriu un viu interes. El poate fi considerat „cel mai mare dintre istoricii antichităţii, prin factura generală a operei sale”.12 Strabon În secolele care au urmat, constată specialiştii, tabloul istoriografiei alimentat de autorii greci este contrastant. Se observă, pe de o parte, o efervescenţă a cercetărilor, dar şi scăderea nivelului calitativ al acestora. În epoca lui August, Diodor din Sicilia a întocmit o Bibliotecă istorică de 40 de cărţi, care se voia o istorie universală „a tuturor timpurilor şi popoarelor”13. S-au păstrat doar 15 cărţi care probează faptul că autorul nu avea darul 11

Cf. Vasile Cristian, op. cit., p. 42. Lucian Boia, Mari istorici ai lumii, Bucureşti 1978. 13 Vezi Vasile Cristian, op. cit., p. 43; Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, Editura Sport-Turism, 1981. 27 12

sintezei, capacitatea de a realiza o operă închegată. Este în fapt o compilaţie, interesantă prin informaţiile preluate din alte lucrări, între timp dispărute. Un alt istoric, Dionis din Halicarnas a lăsat o voluminoasă lucrare: Antichităţile Romei. Este semnificativă reflecţia sa: „Istoria este filosofia predată cu ajutorul exemplului”.14 Atât prin valoarea sa intrinsecă, precum şi prin interesul pe care îl prezintă pentru istoria trecutului nostru, reţine în mod special atenţia Strabon (63 î.e.n.-21 e.n.)şi Geografia sa. S-a născut la Amaseia, în jurul anului 60 î.e.n. A ajuns la Roma, a trăit acolo o vreme, a întreprins multe călătorii în afara Greciei şi a Peninsulei Italice. A compus o amplă operă istorică intitulată Istorica hypomnemata în 47 de cărţi. Cea mai mare parte era consacrată perioadei de după 144 î.e.n. A mers cu expunerea până la moartea lui Caesar şi s-a aplecat mai ales asupra evenimentelor legate de anexiunea Asiei Mici la Imperiul roman. Geografia lui Strabon este o operă valoroasă nu numai pentru informaţiile de ordin geografic, ci şi pentru cele cu caracter istoric. La sursele sale au apelat scriitorii de mai târziu: Plutarh, Appian etc. Opera lui Strabon avea 17 cărţi dintre care au ajuns la noi doar 7. Este un vast tratat de geografie. Primele două cărţi reprezintă o introducere generală; a treia este dedicată Spaniei, a patra Galiei, Britaniei şi altor zone septentrionale, a cincea şi a şasea Italiei şi insulelor italiene, a şaptea Germaniei, Sciţiei, Peninsulei Balcanice septentrionale – Tracia şi Illiria. Trei cărţi sunt dedicate Greciei. Există o carte dedicată altor teritorii, până la ţărmurile Donului. Strabon a consultat un mare număr de autori pe care îi citează cu onestitate. Opera sa a fost cunoscută mai târziu, după moartea sa. Prima traducere latină a Geografiei lui Strabon a apărut în 1471 la Roma. „De la Strabon provin unele dintre cele mai însemnate ştiri privitoare la populaţiile de la Nordul Dunării. El arată că teritoriul getic se întindea la est de Germania, între valea Dunării şi munţii Pădurii Hercinice”15. Ştirile din Geografia lui Strabon coincid cu cele furnizate de Iulius Caesar în Comentarii despre războiul galic. Ţinutul dintre Nistru, Marea Neagră şi gurile Dunării erau numite de Strabon „stepa geţilor”. Interesează în chip special menţiunea că dacii şi geţii sunt două ramuri ale aceluiaşi neam care 14

Ibidem. Dicţionar de istorie veche a României. (Paleolitic–sec. X) editor D. M. Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 552. 28 15

vorbesc aceeaşi limbă. Tot la Strabon se întâlnesc ştiri despre regatul lui Burebista şi întinderea acestuia, despre puterea sa militară evaluată la circa 200000 de oameni (pedestrime, arcaşi şi călăreţi), despre incursiunile pe care regele get le-a făcut în Tracia, cutezând să ameninţe Imperiul roman. Din textele antice deducem că Burebista a plănuit o vastă politică de alianţe. Mai semnificativă este informaţia despre unirea sub puterea sa a triburilor dacogete, despre epoca de educare a moravurilor acestora şi a întăririi sentimentului religios, cu ajutorul marelui preot Deceneu spre a solidariza în acest fel triburile în jurul puterii centrale. Prin scrierile lui Strabon (ca şi ale altor autori antici – Ptolemeu, Appianus, Dio Cassius, Iordanes) se deschid ferestre spre cunoaşterea unor repere semnificative ale istoriei politice şi militare şi ale civilizaţiei materiale şi spirituale a daco-geţilor. Plutarh (46 – 127 e.n.) În galeria scriitorilor antici s-a bucurat de un mare renume Plutarh din Cheroneea. A trăit într-o perioadă frământată a lumii romane şi a unei Elade căzute de mult sub stăpânirea Romei. S-a distins de tânăr prin dragostea de muncă, setea de cunoaştere şi aplecarea spre reflecţie asupra problemelor generale ale existenţei şi ale vieţii oamenilor. A călătorit puţin, încât biografii săi s-au întrebat mai târziu de unde a preluat sursele documentare spre a întocmi o operă atât de vastă întrucât un oraş cum era Cheroneea nu oferea pentru studiu mari tezaure de cercetare de care dispuneau alte centre însemnate ale antichităţii, ca Roma sau Atena. Oricum, exegeţii operei lui Plutarh înclină să creadă că cea mai mare parte a informaţiei a dobândit-o singur şi nu provine din lucrările altor autori care l-au precedat. Pe parcursul unei vieţi îndelungate Plutarh a fost contemporanul multor conducători ai lumii romane. L-ar fi cunoscut în tinereţe pe Nero, iar spre senectute s-a bucurat de onorurile care i le-a acordat Traian (rangul consular) ca şi Hadrian, urmaşul acestuia.16 Plutarh a lăsat o operă vastă: texte cu conţinut filosofic, cu privire la ştiinţele naturii, politice, filologice etc. Aceste texte nu au o întindere mare. Scrierile filosofice reprezintă de fapt reflecţii pe o temă dată: Despre daimonul lui Socrate, Despre decăderea oracolelor; Despre superstiţii, Despre muzică, Despre contradicţiile epicureice etc. 16

Vezi N.I. Barbu, Plutarh. Viaţa şi opera, în Plutarh, Vieţi paralele, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. XIII. 29

Marea operă a lui Plutarh este Vieţi paralele. Din fericire, opera lui Plutarh s-a păstrat aproape în întregime, încât posteritatea a beneficiat de textele acestui învăţat al antichităţii. În afară de interesul pe care l-a trezit atunci, în antichitate, scrierile sale s-au reînscris pe orbita interesului o dată cu zorii epocii moderne. A fost citit de umanişti încă din secolul al XV-lea, apoi a fost tipărit în secolele următoare. Mari artişti ai cuvântului şi figuri istorice de seamă l-au citit cu pasiune – de la Friedrich cel Mare şi Napoleon, la Rousseau şi Montesquieu. Dar cel care a beneficit cel mai mult de lectura operei lui Plutarh a fost genialul dramaturg Shakespeare. Piese ale „marelui Will” au teme sugerate de opera lui Plutarh: Coriolanus, Antoniu şi Cleopatra, Iuliu Caesar. Vieţi paralele însumează o suită de 46 de biografii dispuse simetric, două câte două: una a unui mare om de stat roman, alta a unui conducător grec. Pentru a avea o reprezentare despre dispunerea părţilor, dăm câteva exemple: Theseu şi Romulus; Lycurg şi Numa, Pericle şi Fabius Maximus; Alcibiade şi Coriolanus; Nicias şi Crassus; Demostene şi Cicero; Alexandru şi Caesar etc. Plutarh a început să scrie această mare operă relativ târziu – după 105 e.n. – având înapoia sa o îndelungă experienţă de viaţă, o înţelegere bogată a oamenilor şi lucrurilor. Vieţile paralele sunt, în primul rând, biografii umane şi nu reconstituiri istorice propriu-zise. El a ţinut să sublinieze aceasta cu prieljul vieţilor lui Alexandru cel Mare şi Caius Iuliu Caesar: „Căci noi nu scriem istorie ci povestim vieţi”17. Sigur, Plutarh nu a proiectat figurile oamenilor iluştri ai antichităţii pe vaste fundaluri istorice. Aceasta nu înseamnă că descrierile sale nu conţin o bogată materie istorică. Nu a prezentat însă contextul istoric în ansamblul său; a selectat din istorie ceea ce a considerat necesar pentru a reliefa caracteristicile vieţii eroilor prezentaţi. Într-un cuvânt, opera lui Plutarh nu este o lucrare de istorie, în sens strict, dar nu este nici una lipsită de istorie. Judecând scrierea autorului grec în latura ei profundă am putea spune că preocuparea principală a acestuia a fost să zugrăvească oameni şi să descifreze caracterele acestora. După Plutarh, chiar în cazul unor mari figuri perspectiva cea mai potrivită de a surprinde caracterele este dată nu de momentele semnificative din viaţa lor, ci de atitudini, comportamente sau 17

Plutarh, Vieţi paralele, vol. III, ediţie şi traducere de N. Barbu, Editura Ştiinţifică, 1966, p. XXXIV. 30

reacţii specifice scenelor obişnuite de viaţă. În relatarea vieţilor lui Alexandru cel Mare şi Caesar, Plutarh menţionează: „Scriem în această carte povestea vieţii regelui Alexandru şi povestea vieţii lui Caesar. Multe sunt faptele pe care le-au săvârşit ei, dar noi nu le-am povestit pe toate la rând[…] ci le-am scurtat pe cele mai multe[…] rugăm pe cititori să nu ne-nvinuiască c-am făcut aşa… că aici noi nu scriem istorie, ci povestim vieţile unor oameni, ş-apoi virtutea sau cusurul nu se vădesc întotdeauna din faptele cele mai strălucite, ci, de multe ori, un lucru neînsemnat, o vorbă, o glumă oarecare, dau în vileag firea unui om mai bine decât bătăliile în care cad ostaşi cu zecile de mii”.18 Plutarh ţinea să pătrundă mai cu seamă lumea interioară a celor portretizaţi „semnele osebitoare ale sufletului” şi nu faptele exterioare legate de acţiunea şi viaţa lor. Prin cele menţionate mai sus Plutarh arată că Vieţile paralele sunt precumpănitor o suită de tablouri psihologice. În spusele sale este mult adevăr. Plutarh este mai cu seamă un explorator al firii umane, iar cărţile sale o învăţătură despre om în diverse ipostaze de manifestare. Cărţi despre curaj şi timiditate, despre virtute şi moliciune sufletească, despre măreţie şi cădere, despre noroc şi pericol neaşteptat, despre stăpânire de sine şi labilitate, despre îndrăzneala de a sfida încercările şi neputinţa de a le face faţă. O mare calitate a operei sale este că vorbeşte despre eroii săi cu detaşare şi seninătate; scrisul său este contemplativ, neimplicat în ceea ce povesteşte. Acest sentiment al detaşării îl face credibil şi întreţine interesul lecturii. Plutarh atrage atenţia că relatările sale nu urmăresc o reconstituire amănunţită a faptelor istorice. Aceasta nu înseamnă că textul său pare rarefiat de asemenea fapte. Există în opera lui Plutarh multe scene de viaţă prezentate cu darul descrierii vii şi antrenante. Dar faptele descrise apar pe baza evenimentelor istorice încât opera sa este încărcată de materie istorică: lupte şi înfruntări militare, pregătiri de război şi tratative de pace, înfrângeri şi cuceriri de teritorii, dezbateri în forurile conducătoare ale cetăţilor greceşti şi în senatul roman, manifestări cu caracter religios şi dezlănţuiri între taberele rivale de tineret etc. Plutarh are darul descrierii picturale; opera sa este o perpetuă prezentare a unor scene de viaţă în care aspectele comune se împletesc cu faptele deosebite, insolite. De aceea textul se şi citeşte cu atâta interes: 18

Ibidem, p. 356. 31

lectorul este interesat să afle ce s-a întâmplat şi cum anume s-au petrecut lucrurile. Oamenii pe care îi prezintă Plutarh nu sunt unii oarecare, ci mari figuri ale lumii antice. Şi faptele lor sunt adesea deosebite. Ceea ce este important rezidă în aceea că ele atrag după sine evenimente deosebite încărcate de semnificaţii istorice. Prof. N. Barbu scrie: „Plutarh nu afirmă că faptele politice şi militare n-ar pune în lumină calităţile de om politic şi militar ale unui om, ci că aceste calităţi singure nu constituie caracterul unui om… De aceea el nu renunţă la expunerea faptelor politice şi militare într-o biografie, ci doar le rezumă pe unele şi lasă la o parte pe altele, spre a face loc unor amănunte din viaţa particulară…”19. Dar dincolo de fapte cotidiene sau de acţiunile protagoniştilor pe scena mare a lumii, Plutarh a avut o concepţie eroică asupra istoriei care a influenţat mulţi autori, printre care amintim pe filosoful şi istoricul englez Thomas Carlyle. Forţa de atracţie a textului plutarhian este asigurată, cum am amintit, de darul portretizării, de arta de a pune în relief amănunte semnificative, de ştiinţa de a surprinde mişcările intime, sufleteşti ale celor portretizaţi. Plutarh a înfăţişat eroii săi în atitudini „casnice”, să le spunem, dar şi în situaţii limită de vitejie, eroism sau cruzime. Preferinţa lui mergea către marile figuri care ştiau să stăpânească situaţiile, către oamenii de alură olimpiană ca Pericle. Acesta „dobândind din ştiinţa naturii această înălţime de sentimente care duce cu totul la desăvârşire, aşa cum zice divinul Platon, şi adăugând-o la firea lui bună… a ajuns să se deosebească mult de ceilalţi. De aici se spune că i s-a tras şi porecla”20 (de Olimpianul – n.ns). Toate „vieţile” lui Plutarh sunt amplu documentate – cu referire la numeroşi istorici şi izvoare – încât creează impresia că nimic nu este rodul fanteziei sau recreării portretelor pe cale intuitivă. Opera lui Plutarh este un exemplu de erudiţie, de folosire savantă şi sugestivă a ştirilor. Descrierea lui Plutarh curge liniştită ca un râu puternic, privind spectacolul lumii netulburat, oricât de intense ar fi unele vârtejuri ale sale; numai acolo unde creaţia umană reuşeşte să realizeze fapte deosebite simţim entuziasmul autorului. Descrierea operei de înfrumuseţare a Atenei în vremea lui Pericle capătă accente 19

Plutarh, Vieţi paralele, vol I, Studiu Introductiv de N. I. Barbu, Editura Ştiinţifică, 1960, p. XLIII. 20 Plutarh, Vieţi paralele, vol. I, ed. cit., p. 385. 32

speciale. O imensă mulţime de constructori, meşteşugari, artişti, negustori, corăbieri se angajează frenetic în zămislirea unei opere unice. „Şi dacă lucrările se ridicau mândre prin mărimea lor şi de neimitat prin forma şi graţia lor, de vreme ce meşterii se întreceau să-şi depăşească meşteşugul prin frumuseţea artei cu care lucrau, apoi tare minunată era graba lor”21. Demersul cel mai semnificativ pe care a căutat să-l împlinească Plutarh constă în paralela cu care se încheie prezentarea fiecărei perechi a actorilor descrişi – unul grec, altul roman. Paralelele nu prilejuiesc meditaţii profunde asupra eroilor; pornesc adesea de la date sau situaţii exterioare sau de la trăsături de caracter divergente. Ca atare, nu ne întâmpină o analiză comparată pătrunzătoare. Întâlnim, totuşi, în expunerea lui Plutarh observaţii interesante, demne de atenţie. În paralela dintre Theseu şi Romulus, gânditorul antic releva: „Se vede bine, mai întâi, că Theseu, el de la sine, nesilit de nimeni, a purces la fapte mari… Romulus, dimpotrivă… a devenit viteaz numai de teamă… Amândoi fiind deci din fire mânaţi spre cârmuire, nici unul n-a păstrat până la capăt felul de a fi al unui rege, căci fiecare l-a părăsit şi l-a schimbat, unul în democraţie, iar celălalt în tiranie”22. În comparaţia lui Nicias cu Crassus putem citi: „În această comparaţie, mai întâi bogăţia lui Nicias, comparată cu cea a lui Crassus, se înfăţişează ca mod de câştig, nu atât de reprobabil. În ceea ce priveşte activitatea politică nu există la Nicias nici o şiretenie, nici o nedreptate, nici o violenţă, căci n-a sfruntat pe nimeni, ci mai degrabă a fost înşelat de Alcibiades… Crassus însă este învinuit de schimbările de care a dat dovadă în prietenie şi în duşmănie, de multă lipsă de respect a cuvântului dat… .23 Oricât de exterioare, plutind la suprafaţă par explorările comparative ale lui Plutarh, ele constituie un prilej în plus de meditaţie asupra naturii umane şi a împrejurărilor istoriei. Aceasta întăreşte finalitatea scrisului său care se doreşte un ghid moral, un tezaur de învăţătură răsărită din exemplu figurilor ilustre ale antichităţii. Tocmai pentru că este vorba de figuri ilustre, opera lui Plutarh a exercitat o înrâurire morală înnoită cu fiecare generaţie care a simţit nevoia să se adreseze acesteia. Ea rămâne până astăzi una dintre cele mai vaste panorame ale genului de biografii istorice. O carte de învăţătură a vieţii şi un punct de pornire indispensabil pentru autorii care vor să cultive acest gen. 21

Ibidem, p. 390. Ibidem, p. 87; 88. 23 Ibidem, vol. IV, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 101-102. 22

33

2. Istoriografia latină Istoriografia latină are un profil propriu, deşi între societatea greacă şi cea romană au existat puncte comune esenţiale. Omul modern le percepe ca societăţi clasice sclavagiste. Dar diferenţele de ordin politic-instituţional, de dezvoltare statală, militară şi de organizare constituţională sunt considerabile. Lumea greacă şi cea romană au însă multe elemente similare de civilizaţie şi de cultură. Ele s-au exteriorizat în medii istorice distincte încât filiaţiile, apropierile şi afinităţile operează numai într-un strat profund de esenţe, dincolo de care apar specificităţile şi distincţiile. Observaţia este valabilă, credem, şi în cazul istoriografiei. Unii autori relevă că romanii au dat istoriografiei un sens nou şi au inovat menirea însăşi a scrierii istoriei. Ei au pus un accent mai mare pe latura literară şi morală a scrisului istoric fiind mai puţin interesaţi de critica izvoarelor şi de cercetarea obiectivă. Primele începuturi au loc o dată cu înregistrările pontifilor. Din secolul al V î.e.n. am putea vorbi de o tradiţie istoriografică prin notaţii autentice, iar cu un secol mai târziu s-a ajuns la anale. Înregistrarea anuală a celor petrecute are un aspect pozitiv, ca ordine de succesiune a faptelor, şi unul negativ, legat de lipsa spiritului de selecţie şi de insuficienţa elaborării literare a scrisului. Maturizarea istoriografiei latine, produsă în perioada de ascensiune a Republicii şi de grandoare a Imperiului, dă istoriografiei câteva trăsături distinctive: o notă pasională a istoricului faţă de materia tratată, un viu sentiment participativ cetăţenesc, ca şi când ar fi vorba de lucrări care îl interesează direct, o conştiinţă puternică a destinului cetăţii şi Imperiului, o trăire intensă a acestui destin. În alţi termeni, istoricul participă ca cetăţean la problemele societăţii şi intuieşte, în acelaşi timp, tensiunile profunde, semnele prevestitoare disolutive care se insinuau dincolo de faţada strălucitoare a Imperiului. Marii istorici latini aveau deopotrivă conştiinţa măreţiei trecutului roman şi, în acelaşi timp, neliniştea semnelor disolutive ale acestui trecut grandios. Aceasta imprimă istoriografiei latine o funcţie semnalizatoare, îi sporeşte vibraţia afectivă, laolaltă cu rosturile ei cognitive. Istoriografia latină, în figurile ei exemplare, dobândeşte o priză specială, prin această notă de nelinişte, prin sublinierea ideii că grandoarea trecută nu este un cec în alb pentru toate slăbiciunile sau chiar turpitudinile unor perioade recente. Numai asumarea unei responsabilităţi pe măsură face din virtutea antică un titlu de mândrie. Altfel ea devine un cuvânt invocat în deşert. 34

Or, istoricii clasici ai latinităţii simţeau că şi lumea şi oamenii epocii lor se îndepărtează de valorile şi idealurile angajate în epoca de ascensiune a romanităţii, că se simt cumva străini de ele sau pur şi simplu nu mai pot să-şi asume energiile necesare stăpânirii situaţiilor, purtării pe umeri a unei măreţii devenite povară. Această conştiinţă a abandonului responsabilităţilor faţă de o istorie încărcată de glorie dă istoriografiei latine o notă umană, îi sporeşte latura morală. În comparaţie cu istoriografia greacă ea are, deci, un mai mare grad de realism, de intimitate spirituală. Observă semnele decăderii, dar nu poate accepta ivirea lor. De aci dramatismul pe care îl sugerează textele antichităţii latine. Patru nume sunt cele de care trebuie să se ţină seama în judecarea istoriografiei romane: Sallustius, Titus Livius, Caesar şi Cornelius Tacitus. Înainte de a creiona scrisul acestor istorici se cuvine să aruncăm o privire asupra ideilor lui Cicero, marele retor, filosof şi om politic roman (106-43 î.e.n.) care a stimulat prin ideile sale asupra istoriei exigenţele şi statutul acesteia1 . Consideraţiile lui Cicero se găsesc în scrierile sale Despre oratori, Oratorul şi Despre legi. În primul rând, Cicero a considerat cunoaşterea istoriei indispensabilă descifrării identităţii de sine şi culturii oricărui individ care încearcă să profeseze oratoria. A nu şti ce s-a întâmplat dincolo de timpul trăit, spunea Cicero, înseamnă a îngusta inadmisibil propriul orizont de cunoaştere şi de înţelegere a prezentului. „Să nu ştii ce s-a întâmplat înainte de a te fi născut, înseamnă a fi mereu copil. Căci ce este viaţa omului, dacă ea nu se împleteşte, prin istoria evenimentelor trecute, cu viaţa înaintaşilor”. Pentru a avea o bună istorie, Cicero formulează câteva deziderate: În primul rând să spună adevărul, iar dacă împrejurări dincolo de dorinţa lui îl împiedică s-o facă, atunci măcar să nu spună neadevărul. O altă exigenţă constă în îndemnul de a scrie fără ură şi părtinire (sine ira et studio). Cu alte cuvinte, seninătatea cugetului şi obiectivitatea sunt indispensabile în realizarea unei opere demne de menirea ei. Sigur, un mare orator ca Cicero cerea claritate în expresie, forţă expresivă a descrierii, respectarea firului cronologic (după cum se observă, el 1

Apelăm în expunerea noastră la textul lui Vasile Cristian care a sintetizat impecabil opiniile lui Cicero (Vezi Istoriografie generală, 1978, p. 47-48). 35

avea o concepţie narativă asupra istoriei) şi localizarea precisă a faptelor. Sublinia, de asemenea, necesitatea explicării cauzelor şi, ca orator, arăta că istoria dobândeşte culoare şi relief prin descifrarea psihologiei personajelor. Ar fi dorit un stil alert, antrenant, captivant. Într-o formulă memorabilă, Cicero considera istoria o operă prin excelenţă oratorică. De unde se deduce implicit acceptarea unei note de subiectivism, în pofida dictonului lui sine ira et studio. A introduce discursuri în text, a solicita textului virtuţi artistice înseamnă a-i împrumuta elemente subiective, până la nivelul la care textul istoric nu îşi compromite veracitatea, şi nu pierde din prospeţimea şi atractivitatea menite să predispună apetitul cititorului, să-i trezească mereu interesul. Anumite precepte ale marelui retor se regăsesc la Titus Livius, în vestita sa operă Ab urbe condita libri (De la fundarea Romei)2 . Ca structură, autorul prezintă în mod cronologic dezvoltarea Romei de la 753 şi până la anul 9 î.e.n. Faptele sunt redate an de an, exceptând prima carte care este dedicată regalităţii. Unele epoci sunt expuse mai atent şi amănunţit, altele mai pe scurt. El îşi împarte cartea pe decade, deşi acestea nu corespund întotdeauna cu unitatea reală a marilor episoade istorice. Titus Livius realizează fresca impresionantă a celui mai puternic stat din antichitate, de la zămislirea învăluită în legendă a Romei şi până la apogeul ei în vremea lui Octavian August. „Unitatea de bază în arta întocmirii întregului – scrie autorul studiului introductiv la ediţia în limba română din 1959 – par a fi tablourile şi episoadele pe care autorul le leagă strâns”3 . Titus Livius este un maestru al naraţiunii istorice, având calităţi remarcabile de prozator, de creator al stărilor de spirit, al mişcărilor sufleteşti ale maselor şi mai ales de portretizare a figurilor reprezentative ale epocii. Titus Livius a privit istoria ca pe o scenă dramatică în care se consumă cele mai aprige încleştări. El a trasat portrete cu o vigoare sculpturală remarcabilă, valorificând excepţional detaliile. Scrisul lui Titus Livius caută şi obţine unitate de impresie şi forţă expresivă. 2

Ultima versiune românească a acestei lucrări a apărut în Editura Ştiinţifică, 1959, în traducerea Janinei Villan, Floricăi Demetrescu şi Paul H. Popescu. Studiu introductiv de Toma Vasilescu, note de Paul H. Popescu. 3 Titus Livius, op. cit., p. LIII. 36

În opera sa faptele sunt retrăite cu o intensitate surprinzătoare. Spre a spori senzaţia de autenticitate el apelează intens la discurs. În toată lucrarea sunt introduse aproape 400 de discursuri. Cele mai multe sunt plăsmuiri ale autorului, dar sunt construite cu artă, cu o mare bogăţie a amănuntelor şi proprietate a situaţiilor încât par verosimile. Sunt, desigur, prea fastuoase, apasă cumva structura descrierii şi osatura evenimentelor, în substanţa lor, dar sunt captivante prin darul portretistic al autorului şi prin fineţea jocului psihologic pe care îl stăpâneşte Titus Livius. Construcţia scenariului său este grandioasă, iar naraţiunea este aproape homerică. Frumuseţea stilului şi imaginaţia creatoare a lui Titus Livius sunt atât de captivante, încât adevărul nud al istoriei aproape că nu mai interesează. Textul prezintă interes în sine, devine creator de conştiinţă istorică, indiferent de împrejurarea că prin aceasta se luminează faptele reale sau autorul proiectează pe aceste fapte imensele resurse ale propriului talent. În ansamblu, Titus Livius a lăsat o operă vie, de o expresivitate aparte. „Ea rămâne ca un ideal literar clasic care îmbină armonios sensibilitatea, imaginaţia şi raţiunea” Dincolo de cele amintite mai sus, în atenţia cititorului se ridică, firesc, înţelesul operei lui Titus Livius, sau mai bine spus felul în care el a căutat să-şi explice demersul. Marele istoric o face tranşant, dezvăluindu-şi ţelul cu maximă claritate. „Fiecare ins – arată Titus Livius – trebuie să se străduiască să-şi dea seama ce fel a fost viaţa şi ce obiceiuri şi datini au avut romanii; cum s-au întemeiat şi a crescut puterea Romei, prin ce bărbăţii şi prin ce mijloace, fie în timp de pace, fie în timp de războaie”4 . Pentru un roman datoria mărturisirii trecutului şi a păstrării memoriei lui este cu atât mai mare cu cât este vorba de cel mai grandios edificiu istoric al antichităţii. „Titus Livius – scrie un exeget al operei sale – glorifică trecutul Romei şi socoteşte că măreţia ei este o realizare a destinului prin destoinicia strămoşilor”. De asemenea, este un elogiu închinat ideii de virtute şi voinţei de a ridica un edificiu impunător. „Nu ştiu dacă voi izbuti să fac întocmai o operă de mare însemnătate arătând întâmplările şi faptele poporului roman de la începutul Romei... Oricum ar sta lucrurile, mi-arăt totuşi bucuria că mi-am dat şi eu prinosul, după puterile mele, la păstrarea în amintirea oamenilor a faptelor poporului roman care acum e în fruntea tuturor noroadelor 4

Ibidem, p. XL. 37

pământului”5 . În continuare, Titus Livius subliniază: „Răsplata pentru strădania mea o voi găsi în aceea că mă voi îndepărta, într-o bună măsură, de la priveliştea relelor care se desfăşoară sub ochii noştri în acest veac şi mă voi adânci cu tot sufletul în adâncul străvechilor vremuri, căutând să uit, acum când scriu aceste lucruri, de povara grijilor care, fără să-l abată pe un scriitor de la adevăr, îl ţin totuşi şi în încordare”6 . Cele două citate adună aproape toate sensurile scrisului lui Titus Livius. În primul rând, înţelesul ei activ. Istoria ca o carte de învăţătură, fără să aibă un caracter pragmatic îngust, ci unul înalt educativ; istoria, cu alte cuvinte, formativă de conştiinţă. Cu atât mai mult cu cât este vorba nu de un trecut mărunt, nesemnificativ. „Şi dacă oricărui popor se cade să-i îngăduim a-şi trage izvorul vieţii din lumina sfântă a cerului, cu atât mai îndreptăţit este poporul roman, care s-a ridicat în azurul slavei prin isprăvile sale fără seamăn”7 . Aşadar, însumând trăsăturile scrisului istoric al lui Titus Livius, ele consacră următoarele note distinctive: – Capacitatea de a zugrăvi un tablou de proporţii extraordinare, de a resuscita viaţa celei mai semnificative formaţii politice-statale a antichităţii; o forţă evocatoare excepţională şi calităţi literare narative care fac din Titus Livius unul dintre cei mai mari prozatori latini. – Străduinţa de a pune în lumină înţelesuri ale faptelor şi ale devenirii istorice romane, imprimând scrisului său un sens didactic superior. Istoria este concepută ca o carte de învăţătură. Ideea nu este percepută însă în mod îngust, ci într-un orizont înalt, ca o disciplină care îndeamnă la meditaţie. – Neliniştea lui Titus Livius faţă de scăderile prezentului, prefigurând semnele decăderii. Sentimentul era cu atât mai acut cu cât era vorba de trecutul unei structuri istorice de prim ordin. Din cele 142 de cărţi scrise de Titus Livius s-au păstrat doar 35, respectiv I-IX – de la începuturile Romei până la anul 293 î.e.n.; apoi XX-XLV – cuprinzând perioada 218-167 î.e.n. În ce priveşte documentaţia, trebuie spus că Titus Livius nu a fost un mare căutător de izvoare. A folosit în bună măsură ştiri de mâna a doua preluate din scrierile şi din literatura

5

Ibidem, p. I. Ibidem, p.2. 7 Ibidem. 6

38

preexistentă. A inclus însă cu iscusinţă aceste ştiri în corpul expunerii, lăsând o operă fundamentală a lumii antice. Sallustius Mai vârstnic cu circa douăzeci de ani decât Titus Livius, dar mort cu mult înaintea acestuia a fost Sallustius Crispus (86-35 î.e.n.). A avut o viaţă extrem de agitată, într-o epocă nu mai puţin frământată, cuprinsă între prăbuşirea republicii şi ivirea semnelor prevestitoare ale imperiului. Temperament pasional, a trăit cu intensitate aspiraţiile şi înfruntările timpului său. A avut o carieră sinuoasă ajungând până la demnitatea de senator şi de guvernator în Africa. A făcut parte din partidul popularilor şi s-a înfruntat cu Cicero lăsând câteva pamflete împotriva lui; a scris de asemenea epistole către Caesar şi Despre Conjuraţia lui Catilina. Opera sa principală este Războiul cu Jugurtha, regele Numidiei, un război îndelungat şi crud (112-105 î.e.n.) Sallustius porneşte de la naraţiunea Conjuraţiei lui Catilina (anul 68 î.e.n.) paleta evenimentelor cuprinzând circa patru decenii. Vederile lui Sallustius au o deschidere democratică, nu atât ca un crez politic, cât mai ales ca dimensiune morală şi filosofică. Într-o epocă de aprige frământări şi dispute partizane, Sallustius vedea în reforma morală a societăţii sarcina conducătorilor politici ai vremi. Historia lui Sallustius e scrisă cu pasiune, spirit de intuiţie, fantezie şi cu o vie reprezentare a vieţii. În expunerea sa domină momentul psihologic; el surprinde semnificativ aspectele mentale ale diferitelor pături ale societăţii – nobili şi plebei, bărbaţi şi femei, mulţimi şi personalităţi ale vremii: Caesar, Catilina, Catone, Marius, Sulla, Iughurta, alţi principi africani, Mithridate, Pompei, Spartacus. Toţi sunt creionaţi în linii viguroase, în atitudini şi acţiuni de neuitat. Impune la Sallustius densitatea frazei, proprietatea cuvintelor, substanţa descrierii. Se resimte în scrisul său influenţa lui Tucidide, năzuinţa de a-l imita. Neîndoios, Sallustius este un protagonist al istoriografiei romane. Nu de talia lui Titus Livius sau Tacitus, dar cu un aport substanţial în corpul acestei istoriografii.

39

Caius Iulius Caesar (101-44 î.e.n.) După o tradiţie relativ îndelungată a scrierilor de tip epopeic şi perfecţionarea literaturii istorice analistice şi după o anumită extindere a operelor memorialistice din secolul I î.e.n., Caius Iulius Caesar a înscris un moment semnificativ în acest gen de lucrări. A lăsat două scrieri de factură memoralistică, dar nu mai puţin istorică în acelaşi timp. Avem în vedere Războiul gallic (De bello gallico) şi Războiul civil. Ambele cărţi au rămas neterminate, nu atât datorită morţii precipitate a lui Caesar, cât faptului că acesta nu ţinea neapărat să lase opere încheiate, ci să consemneze în primul rând faptele care coincideau cu acţiunea sa de comandant militar şi de factor politic proeminent al vieţii publice romane. Aşa se face că ultima carte, a VIII-a, din Războiul gallic a fost scrisă foarte aproape de moartea sa neaşteptată, deşi restul manuscrisului era elaborat cu mulţi ani înainte. La fel, în evenimentele care au urmat campaniei din Gallia, Caesar a scris Războiul civil, dar apropiaţi ai marelui dispărut au adăugat încă trei lucrări: Războiul alexandrin, Războiul african şi Războiul spaniol8 . Operele lui Iulius Caesar nu erau propriu-zis o istorie a vieţii sale, ci a războaielor pe care le-a purtat. Ele îşi sporesc prin aceasta interesul, prin semnificaţia modelatoare pe care au avut-o asupra istoriei romane. Sigur, Caesar apăra inerent în descrierea războaielor şi faptelor sale cauza proprie şi virtuţile sale de comandant. Dar faptele îi dezvăluie prin ele însele calităţile excepţionale. Încât autorul nu avea nevoie să recurgă la o retorică specială pentru a se înfăţişa într-o lumină favorabilă. Iată de ce opera lui Caesar nu este una viciată de subiectivism şi discutabilă ca sursă de informare istorică. O notă de grandoare exagerată putem distinge în sentimentul pe care îl are despre sine că se identifică cu interesele poporului roman. Se vroia, prin urmare, o figură exemplară. A fost, în adevăr, una excepţională, o personalitate cu semnificaţie universală. Cât despre identificarea lui cu o personalitate demnă de a sluji ca model este mai greu să ne pronunţăm fiindcă Caesar a fost o figură excepţională de talia căreia se întâlnesc puţine în istorie. Spre model se tinde, dar năzuinţa de identificare înseamnă, o aventură. 8

Dosarul problemei este minuţios prezentat de Cicerone Poghirc în Studiul introductiv la Caesar, Fragmentele, Opera apocrifă, Editura Ştiinţifică, 1967. 40

De bello gallico exprimă omul de acţiune al cărui scop este să descrie cu maximum de claritate şi relief cele petrecute. Caesar posedă vigoare stilistică, precizie a descrierii, capacitatea de a surprinde deopotrivă detaliul exact şi tabloul de ansamblu al unei situaţii. Expunerea lui Caesar are o remarcabilă transparenţă şi o forţă comunicativă care îl fac pe cititor părtaş la cele petrecute. Strecoară, este drept, în cursul expunerii şi elemente care sugerează superioritatea sa de comandant şi bărbăţia armatei romane, dar nu ascunde complexitatea situaţiilor şi energia războinică a adversarilor săi. De aci, intensitatea dramatică şi veridicitatea tabloului pe care îl înfăţişează. Ca orice mare comandant, Caesar era iubit de ostaşii săi, se bucura de autoritate şi dragoste în rândurile lor, împrejurări pe care autorul nu ezită, bineînţeles, să le pună în valoare. Comentariile lui Caesar conţin o serie de ştiri despre organizarea galilor, despre căpeteniile şi pregătirea lor de ordin militar. Foarte interesante sunt informaţiile cu caracter geografic şi demografic. Comentariile lui Caesar sunt la fel de importante pentru cunoaşterea Galiei preromane, ca şi informaţiile lui Tacitus despre Germania preromană. În Comentarii, Caesar menţionează pentru prima dată numele dacilor. Aptitudinea de a sesiza esenţialul, de a acorda fiecărui fapt sau fiecărei împrejurări valoarea sa exactă, capacitatea de a-l face pe cititor să retrăiască evenimentele cu intensitate, ca şi când ar fi un martor ocular, stau mărturie a forţei spiritului şi a clarităţii scrisului său. Sub eleganţa viguroasă a scrisului i se ghiceşte rafinamentul culturii. Şi în Răboiul civil (De bello civili) pe care l-a purtat în anii 49-48 î.e.n. se vădesc aceleaşi calităţi de precizie a expunerii şi forţă a comunicării. Sunt mai vizibile însă elementele de subiectivitate. Această a doua lucrare nu se ridică, poate şi de aceea, la nivelul Războiului gallic care îl consacră deopotrivă ca pe unul din marii memorialişti şi istorici ai antichităţii9 . Publius Cornelius Tacitus (55-120 e.n.) Iată un nume care îşi poate disputa întâietatea cu Titus Livius în istoriografia latină. Se deosebesc în multe privinţe. Au însă şi un punct care îi apropie contribuind la conturarea profilului istoriografiei latine.

9

Vezi Jean Bayet, Literatura latină, Edititura Univers, 1972, p. 255-265. 41

Titus Livius a scris cea mai impresionantă povestire a vieţii romane, împlinind o vastă operă a istoriografiei naţionale a Romei. El a subordonat epicului exactitatea şi precizia amănuntelor. A jertfit stilului pasiunea pentru faptul nud şi pentru ceea ce contrariază simţul estetic. A privit istoria de la o prea mare înălţime şi dintr-o perspectivă prea vastă spre a înnoda o poveste cu suflu epopeic. Din această cauză şi-a permis să nu fie întotdeauna fidel adevărului, găsind că inexactităţile nu prejudiciază ansamblul, ţinând seama de grandoarea sa, iar suflul poetic în care a ştiut să învăluie discursul istoric este în fond esenţial, nu faptul trecut cu vederea. Într-un fel, Titus Livius avea dreptate. Romanii, cum arată un exeget al problemei, „privilegiau manifest poetica istoriei în raport cu filosofia istoriei”. Istoria era considerată gen literar10 . Or, artei i se iertau omisiunile în favoarea impresiei estetice. În cazul lui Tacitus situaţia s-a schimbat. El a trăit într-o perioadă de criză a Principatului şi de decădere a cercurilor conducătoare încât se părea că Roma, cetatea eternă, este pe marginea prăbuşirii, ca şi instituţiile sale fundamentale printre care Tacitus includea Senatul. După Tacitus, şi nu numai după el, Roma era centrul vital al imperiului. Or, sub Nero şi urmaşii săi, împăraţii îşi pierduseră sentimentul responsabilităţii de stat; îi luase locul extravaganţele, desfrâul şi rivalităţile. Se clătina Roma, se mişcau provinciile, armatele începuseră să impună regulile11 . „Dar înainte de a scrie cele plănuite – nota Tacitus – mi se pare necesar să arăt care era situaţia la Roma, care era starea de spirit a armatelor, care era atitudinea provinciilor, ce era sănătos pe întreg cuprinsul pământului, ce era viciat, spre a putea fi cunoscute nu numai schimbările şi deznodământul faptelor, care de cele mai multe ori sunt întâmplătoare, ci şi firul logic şi cauzele evenimentelor” (op.cit., p. 29.). În timpul luptelor dintre flavieni şi vitellieni (69-70) a luat foc colina Capitoliului. Un asemenea fapt nu s-a petrecut nici în clipele cele mai grele ale încleştării romanilor cu inamicii ei.

10

Vezi Eugen Cizek, La poètique de l’historie ches Tacite, în „Révue des Etudes Latines”, 1991, tom 69, Paris, 1992. 11 Vezi Publius Cornelius Tacitus, Istorii, ediţie şi studiu introductiv de Gheorghe Ceauşescu, Editura Enciclopedică, 1992, p. 27-33. 42

Este de înţeles că o figură crescută în cultul Romei, al respectului faţă de Senat, ca ipostaza sa politică, nu putea să fie decât adânc tulburat. Această atmosferă avea s-o evoce mai târziu Tacitus, atunci când a scris Istoriile sale (la începutul sec. II e.n.). De acum situaţia se liniştise, frământările şi decăderea din timpul lui Nero, Otho, Galba şi Vitelius au fost înlăturate mai târziu, o dată cu suirea pe tron a lui Nerva şi mai ales a lui Traian. Tacitus s-a oprit în Istoriile sale asupra vremurilor tulburi 69-96, (de la căderea lui Nero la cea a lui Domiţian) care erau un izvor nesfârşit de reflecţii morale şi un prilej binevenit de a pătrunde în cutele cele mai adânci ale sufletului uman. În istoria antică a rămas inegalabil în disecţia intrigilor şi culiselor personalităţilor din întreaga istorie antică. A avut o mare capacitate portretistică şi totodată a fost un bun cunoscător al psihologiei mulţimilor. A surprins cu fineţe schimbarea stărilor de spirit ale acestora, avertizând că împrejurările şi nu convingerile sunt cele care mânuiesc sufletul maselor. Aplicarea spre analiza psihologică şi morală i-a îndreptat atenţia mai ales spre curtea imperială. Problemele administrative, financiare, problema războaielor pulsează slab în opera istoricului12 . Cea de a doua mare lucrare a lui Tacitus este Analele, scrisă târziu, (115-117), dar care îmbrăţişează perioade premergătoare Istoriilor (de la moartea lui Augustus la a lui Nero (14-68). Cum am amintit, Tacitus se deosebeşte de Titus Livius sub două aspecte: a acordat atenţie documentării, a apelat la istoricii anteriori, a consultat arhivele Senatului, scrierile şi memoriile figurilor politice, ca şi cele două jurnale oficiale introduse de Caesar13 . În altă privinţă, el era un adept al respectării adevărului istoric. „Căci nici istoria nu trebuie să treacă de limitele adevărului – sublinia Tacitus, iar pentru faptele vrednice de cinste adevărul este suficient”. Sigur, într-o carte dedicată socrului său, Agricola, figură de frunte a vieţii civice şi unul dintre generalii destoinici în extinderea stăpânirii romane din Britania, Tacitus introduce o notă de subiectivism, fără să fie strident. Stilul lui Tacitus este dens, precis şi expresiv, fără să caute efecte poetice sau retorice. Concizia şi vigoarea expresiei, laolaltă cu veridicitatea tablourilor înfăţişate dau scrisului lui Tacitus forţă şi sculpturalitate. Nu a avut imparţialitatea lui Polibiu, dar nici credulitatea fantezistă a lui Titus Livius. 12 13

Jean Bayet, op.cit., p.631. Jean Bayet, op.cit., p.630-631. 43

Înainte de a aşterne principalele sale lucrări, Tacitus a lăsat o descriere vie şi captivantă a Germaniei. Este un text restrâns ca întindere, dar bogat în informaţii geografice şi etno-demografice. Autorul scria din perspectiva unui roman; se simte în aprecieri distanţa dintre rafinamentul omului civilizat şi caracterul frust al moravurilor, al felului de viaţă al germanilor, în genere. Tacitus nu-şi poate însă reprima admiraţia pentru anumite calităţi, care sunt ale unei lumi barbare, dar degajă energie, vitalitate, simplitate, sobrietate şi puritate interioară. Tacitus subliniază că deşi erau divizaţi în triburi numeroase, formau de fapt un tot şi erau sub aspect etnic o masă foarte omogenă. Prin această carte Tacitus atrage atenţia imperiului roman asupra problemei pe care o putea constitui în viitor lumea germană. Este o premoniţie pe care istoria a validat-o. Modul său de a percepe chestiunea este similar celui al lui Caesar în legătură cu gallii. Pentru istoria noastră, remarcăm că Tacitus aminteşte de daci ca despre un neam cu care se învecinează germanii: „Germania – scrie Tacitus – e despărţită de sarmaţi şi deci pe de o parte, prin teama reciprocă, pe de altă parte prin graniţa munţilor”14 . (Este vorba de Munţii Carpaţi.) La nivelul gândirii de ansamblu a lui Tacitus marea lui interogaţie era dacă starea societăţii romane dintre Augustus, şi Traian mai era aptă să-şi integreze tradiţia virtuţilor şi măreţiei Romei sau se produsese o ruptură care nu mai dădea speranţa redresării. Sigur, Tacitus încă nu dă un răspuns categoric la această chestiune. El se arată însă profund îngrijorat de fenomenele petrecute după Augustus, care se cuveneau vehement dezaprobate. El numea epoca pe care a examinat-o „fecundă în dezastre, înspăimântătoare prin războaiele sale, destabilizată prin uneltiri şi crudă chiar în timp de pace”15 . Opera lui Tacitus n-a găsit printre antici un ecou pe măsura marilor sale calităţi. A fost recuperată şi preţuită cum se cuvine abia în perioada Renaşterii, când i s-au tipărit scrierile. Ele au inspirat pe mulţi istorici ai vremii. În cultura română l-au citat Miron Costin şi Dimitrie Cantemir16 . 14

p. 2.

15

Cornelius Tacitus, Cartea despre Germania, traducere I.P. Sachelarie, 1923,

Alban Widgery, op. cit., p. 110-111. Publius Cornelius Tacitus, Istorii, ediţie de Gheorghe Ceauşescu, Editura Enciclopedică, 1992, p. 40. 44 16

Contemporan cu Tacitus a fost C.Suetonius Tranquillus (cca 75-160) care a cultivat mai ales biografia istorică. Este cunoscut mai ales prin Viaţa celor doisprezece Cezari, care conţine biografiile conducătorilor romani de la Caesar până la Domiţian. A scris, de asemenea, Oameni iluştri, o lucrare despre scriitorii latini din care nu s-au păstrat decât vieţile lui Terenţiu şi Horaţiu. „A dat dovadă de un anumit spirit critic, a cultivat amănuntul precis. A renunţat la discursul fictiv”17 . Scrisul său este lipsit de tensiune pasională, dar conţine o informaţie bogată, expusă fără nerv epic, dar precisă şi corectă. După Tacitus şi Suetonius istoriografia latină a cunoscut o îndelungată eclipsă. Demnă de atenţie este lucrarea lui Eutropius, Breviarum Hristoriae Romanae, un compendiu al întregii istorii romane până la Valens (364-378) împăratul care l-a şi însărcinat să o redacteze. Ea conţine ştiri interesante (unele controversate) cu privire la colonizarea Daciei şi părăsirea ei de către Aurelian. Cel mai important istoric din ultima perioadă a Imperiului a fost Amianus Marcellinus (cca 330-400). Şi-a ales ca model pe Tacitus, pe care a căutat să-l continue. Cea mai mare parte a capitolelor scrise de el s-au pierdut, păstrându-se doar acelea care expun evenimentele dintre 353-378.

17

Vasile Cristian, op.cit., p.56; Jean Bayet, op.cit., p. 663-666. 45

ÎNNOIREA ISTORIOGRAFIEI SUB IRADIEREA UMANISMULUI

1. Istoriografia umanistă europeană O dată cu căderea Imperiului Roman de Apus procesul dezvoltării istorice îşi schimbă caracteristicile, dobândind sensuri şi conţinuturi noi. Dincolo de elementele de continuitate sau de prefacerile care par punctuale, dacă le privim separat transformările de ansamblu au o semnificaţie universală. În Răsăritul European şi în Asia Mică mai rămăsese un imperiu desprins din rădăcina romanică şi el nu numai că îşi revendica această provenienţă dar căuta să restituie mai mult sau mai puţin Imperiul, în cadrul posibilităţilor sale. Aceste eforturi nu fac decât să sublinieze dificultăţile şi, în ultimă instanţă imposibilitatea restituirii. Sub acoperişul ideii imperiale, aici, în Răsărit, se plămădise în fapt o nouă realitate, cu o nouă substanţă etnică, socială şi cultural-lingvistică. În orizontul istoriei se constituiseră noi realităţi, noi forme cultural-religioase şi noi cristalizări etno-lingvistice. Este drept, până spre sfârşitul secolului al VIII-lea, în vremea lui Carol Magnul şi în secolele IX-X – în vremea Otthonilor (Otto al II-lea şi Otto al III-lea) ideea imperială acţiona încă destul de puternic. Ea nu mai putea avea însă o forţă creatoare constructivă, fiindcă dincolo de lumea ideilor şi a faptelor politice pasagere se petreceau, în adâncuri, transformări ţinând de „duratele lungi” prin progresul noilor raporturi social-economice de ordin feudal, prin plămădirea popoarelor moderne ale Europei care aveau să marcheze profund structurile acesteia şi prin expansiunea şi maturizarea religiei şi bisericii creştine. De aici, noi viziuni asupra istoriei, noi percepţii legate de forţele ei generatoare şi de dubla receptare a faptelor şi proceselor sale: una universalistă atotcuprinzătoare, pusă sub cupola divinităţii şi o alta îngustlocală, legată de factorii obiectivi de fărâmiţare a structurilor feudale şi de caracterul fărâmiţat al centrelor culturale organizate mai ales în jurul 46

aşezărilor monastice, ca splendide focare culturale (dar aplecate cumva spre sine) şi a primelor universităţi din câteva centre apusene în care căutările spre universalitate erau totuşi îngrădite de cutumele intelectuale circumscrise acestor centre. În prelegerile de faţă nu ne-am propus să stăruim asupra istoriografiei medievale şi islamice, nu pentru că nu ar prezenta un interes deosebit. Unul în sine, datorat ideilor puse în circulaţie. Şi altul, privind necesitatea refacerii lanţului evolutiv al mişcării istoriografiei. Prelegerile au însă un caracter selectiv. Nu ne propunem refacerea imaginii globale a fenomenului istoriografic. Aceste prelegeri au caracterul unei introduceri, a unei iniţieri în cadrul istoriografiei. Altfel expunerea ar atinge proporţiile unui tratat, depăşind eforturile de asimilare a studenţilor şi reprezentând rodul unor eforturi conjugate de lungă durată. În secolul al XV-lea fenomenul cultural dobândeşte o nouă fizionomie. Elementele care concură la configurarea lui sunt multiple şi de tipuri diferite: o intensă revărsare a spiritului, o viziune proaspătă şi diferită faţă de cadrele anterioare în care se înscria intelectul, o descătuşare a acestuia de canoane şi stereotipuri stânjenitoare, o recentrare a interesului spre universul uman, „conştiinţa tot mai clară a trezirii dintr-un somn prealabil, a unei resurecţii, a unui nou început”1 , în sfârşit, un interes excepţional pentru cunoaşterea valorilor culturii antice ca suport în fundamentarea noilor valori şi aspiraţii spre care ţinteau scriitorii umanişti... „Omul modern – scria Mircea Florian – se simte un om ce naşte din nou şi de aceea se îndreaptă spre acea gândire care şi-a ales ca centru însuşi omul: gândirea clasică sau greco-latină”2 . Curentul umanist reprezintă, în fapt, componenta literară a Renaşterii, marea mişcare spiritual-artistică prin care se deschide evul modern. El are o semnificaţie autonomă, dar se asociază în acelaşi timp fenomenului global renascentist. Dacă ideea de Renaştere evocă în primul rând manifestările artistice şi literare ale veacurilor XIV–XVI, umanismul conduce în special spre momentul intelectual-cultural. Ambele se întrepătrund formând de fapt o totalitate. Pornesc din aceeaşi stare de spirit, tind spre aceleaşi finalităţi, vădesc aceleaşi tensiuni înnoitoare. Ambele explorează adâncurile fiinţei umane, îmbrăţişează complexitatea microcosmosului uman, logodind, cum 1

Nicolae Balotă, Prefaţă la Jakob Burckhard, Cultura Renaşterii în Italia, vol.I, Editura pentru Literatură, 1969, p. XXI. 2 Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, p.29. 47

spunea Jules Michelet cu o expresie fericită, „adevărul cu frumosul”. Sigur, Renaşterea dezvăluie, mai ales prin pictură şi arhitectură, adevărul formelor, iluminând adâncul acestora şi contribuind astfel la o cunoaştere mai deplină a omului, a esenţei sale ca individ. Dar Renaşterea a însemnat şi un examen extraordinar al forţei demiurgice a spiritului uman. Numeroşi analişti au subliniat titanismul marilor creatori renascentişti, capacitatea lor creatoare de excepţie. De asemenea, mulţi analişti au articulat Renaşterea, ca nou ferment artistic, cultural şi spiritual cu transformările din adâncime în organismul socialeconomic al societăţii, care anunţa zămislirea capitalismului ca nou mod de existenţă materială a societăţii sau, în orice caz, ca început al depăşirii lumii tradiţionale. S-a încercat să se obiecteze asupra acestui enunţ, arătându-se că, mai degrabă, societatea epocii Renaşterii traversa o perioadă de criză decât una de avânt economic. Problema nu stă însă în caracterul imediat al conjuncturii economice, ci în ansamblul tendinţelor evolutive însemnând, în perspectiva duratelor lungi, atingerea unui nou prag al dezvoltării. Aşa încât, indiferent de natura problemelor socio-economice ridicate într-un răstimp dat, tendenţial era vorba de naşterea unei noi forme a societăţii, de trecere la lumea modernă care a fost un factor favorizant al elanurilor spirituale şi al viziunilor înnoitoare pe care le-au purtat cu sine Renaşterea şi Umanismul. Profesorul Andrei Oţetea îşi construieşte o carte a sa, Renaşterea (completată ulterior cu un alt segment şi publicată sub titlul Renaşterea şi Reforma Editura Ştiinţifică, 1968), pe ideea unui anumit determinism între transformările cu conţinut modern-capitalist ale societăţii şi elanul spiritual care a condus la marea mişcare culturală a Renaşterii. Sigur, fenomenul Renaşterii şi al umanismului nu apar pe un teren gol şi în chip brusc. Profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga scrie pe bună dreptate: „Aşa cum o stabileşte istoriografia modernă a Renaşterii dezvoltarea extrem de interesantei mişcări se produce nu prin opoziţie cu evul mediu, cum susţineau în secolul XIX-lea Burckhardt şi Voigt, ci prin prelungirea firească a datelor etapei precedente şi prin unele mutaţii esenţiale în perspectiva asupra lumii şi elementelor ei constitutive, printr-un joc de reacţii caracteristice, comune viziunii umanistice”3 . Sigur, nu intră în preocupările textului de faţă decelarea mlădiţelor vizibile în epocile precedente care duc 3

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Renaşterea. Umanismul şi dialogul artelor, Editura Albatros, 1971, p.19-20. 48

spre umanism. Ar însemna să refacem un traseu care purcede încă de la marii poeţi italieni Dante Aligheri şi Petrarca. Pentru tema noastră, care nu îmbrăţişează umanismul în totalitate şi cu atât mai mult Renaşterea ca fenomen global, ci ţine să puncteze doar câteva manifestări ale istoriografiei sub semnul umanismului, pentru această temă ne vom rezuma să menţionăm doar câteva puncte esenţiale. Această mişcare spirituală are ca reper definitoriu faptul că pune în centrul preocupărilor sale omul ca măsură a lucrurilor4 . Altfel spus, umanismul tinde să redefinească dimensiunea fiinţării umane, să introducă un element nou al conştiinţei asupra valorii şi semnificaţiei unice a existenţei sale în univers. Această nouă conştiinţă se asociază cu nevoia împlinirii omului, presupunând deci o operă intensă de formare şi de educare, altfel spus de instruire intelectuală şi culturală. Fără acest proces de educare (şi autoeducare) omul prezintă doar virtual calităţile împlinirii sale. Îi este necesară, aşadar, o paidee, altfel spus o educare a spiritului prin ştiinţă şi filosofie. Însuşi termenul humanitas înseamnă cultură spirituală, formaţie aleasă (dar şi fire omenească). Sub forma ,,umanism”, termenul datează din secolul al XIX-lea. Izvoarele formării şi ale educării, umaniştii le-au descoperit în valorile culturii antice greceşti şi latine. Anticii au avut un puternic sentiment al existenţei; al trăirii intense. Or, acest sentiment era consonant stării de spirit al începutului lumii moderne. Iată un motiv în plus pentru interesul excepţional pe care umaniştii l-au acordat culturii antice, marilor opere făurite de autorii antichităţii, zestrei culturale lăsate de aceştia, de la filosofia lui Platon şi Aristotel, la scrierile poeţilor, istoricilor – Titus Livius, Tacitus şi alţii, a oratorilor precum Cicero etc. Umaniştii au desfăşurat o mişcare impresionantă de descoperire şi editare a autorilor antichităţii, de analiză a textelor în vederea apropierii cât mai mult cu putinţă de formele originale a operelor, de restituire a 4

O frumoasă prezentare a acestui aspect şi a umanismului în general, atât cât este necesar pentru un manual de liceu, am întâlnit în Istorie, manual pentru clasa a 10-a de Valentin Băluţoiu şi Constantin Vlad, Editura All Educaţional, 1999, p.8; 9-11. „Antropocentrismul umanist – scriu autorii – pornind de la divinitatea omului (creaţie a lui Dumnezeu) ajunge la demnitatea omului ca existenţă deopotrivă nemuritoare şi trecătoare” (op. cit., p.9). 49

patrimoniului culturii antice. Însuşi istoricul umanist Leonardo Bruni a tradus operele fundamentale ale lui Aristotel, Politica şi Etica Nicomahică, Poggio Bracciolini a valorificat, din mănăstirea San Gall, un exemplar al lui Quintilian, Institutio oratoria şi câteva discursuri ale lui Cicero. Tot el a descoperit Historia lui Ammianus Marcellinus şi De rerum natura a lui Lucretius etc. Foarte mulţi, dacă nu toţi umaniştii notorii, au comentat zeci de opere ale scriitorilor greci şi latini şi au făcut traduceri din operele acestora (vezi de exemplu Christofor Landino, care a tradus din Virgilius şi Horaţiu)5 . Cunoaşterea moştenirii culturale antice nu numai a îmbogăţit spiritual pe cei ce au frecventat operele clasicilor acestei culturi. Ea a însemnat un remarcabil exerciţiu filosofic, iar prin apropierea de spiritul creaţiei antice s-a dat impuls tensiunii eliberatoare a individului. Aceasta nu numai pentru că s-a creat, implicit, un contrast cu concepţia medievală care îngrădea libertatea spirituală şi fiinţarea individului, ci şi pentru că cultura antică servea de fapt ca suport pentru decolarea spiritului uman şi a individului spre un nou prag de libertate, de exprimare a eului său. Aşadar, preocuparea pentru Humanae litterae, cum se numeau scrierile anticilor în ansamblul lor, constituie o a doua caracteristică importantă a umanismului. Aceste preocupări aveau subiacent două sensuri. Unul consta în tendinţa laicizării culturii, ieşită de sub cupola credinţei religioase şi fortificată de achiziţiile antichităţii, iar celălalt semnifica punerea în valoare a individului şi implicit favorizarea individualismului. De la spiritul comunitar şi de grup, întreţinut de chemările religiei şi de structurile tradiţionale feudale se întrezăreşte năzuinţa individului de a acţiona ca subiect distinct pe cont propriu, specific vocaţiei pieţei capitaliste. În sfârşit, umanismul înseamnă o deschidere importantă spre raţionalism, ca forţă aptă să descifreze ordinea lucrurilor, cerinţele ei, să devină un fir călăuzitor în acţiunea umană şi o forţă demiurgică în construcţia lumii şi a societăţii. Ca fenomen spiritual, umanismul prezintă o mare complexitate, reverberând în numeroase sfere ale culturii. De fapt, el colorează specific o epocă, se regăseşte în toate domeniile vieţii literare şi ştiinţifice, 5

A se vedea pentru date şi pentru întreaga problemă lucrarea acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor, Editura Albatros, 1971, p.19-74. 50

impulsionează dezvoltarea spectaculoasă a unora dintre ele, ca de pildă, dreptul şi filosofia; înnoieşte religia prin protestantism şi ascute inteligenţa ştiinţifică facilitând realizarea unor mari descoperiri în domeniul filosofiei, astronomiei etc. Sigur, nu toate aceste cuceriri ale spiritului decurg în mod nemijlocit din umanism, ca atare, dar nu sunt incompatibile cu structura lui internă. Trăsăturile generale ale umanismului sunt detectabile şi în scrisul istoricilor care se articulează acestei mari mişcări literare. Aplicat istoriei, umanismul a însemnat în primul rând căutarea textelor clasice şi rafinarea metodelor critice în valorificarea acestora. Aceasta a sporit acuitatea faţă de documentul istoric şi aptitudinea de a discerne valoarea sensului şi a informaţiilor lor. Interesat de judecata raţională, umanismul nu a fost antiteologic. Natura preocupărilor şi a preferinţelor intelectuale ale umaniştilor i-au îndemnat să acorde o importanţă mai mare evenimentelor şi forţelor politice, decât controverselor teologice de tip scolastic. Punctele de eflorescenţă ale umanismului, în genere, şi ale umanismului istoric, în special, au fost cetăţile italice, în special Florenţa, această perlă a Renaşterii italiene şi a mişcării comerciale a vremii (laolaltă cu Veneţia), până la căderea Constantinopolului. Scrisul istoric umanist a fost preocupat, la început, de achiziţiile cetăţilor şi principilor locali. El se interesează de ceea ce constituia mândria şi splendoarea cetăţilor şi oraşelor în care îşi desfăşurau activitatea spre a ridica înţelegerea concetăţenilor la conştiinţa acestor valori şi a da astfel un sens mai înalt existenţei lor ca atare. Era o operă de patriotism local fără să dea discursului istoriografic o notă pasională de exclusivism localist. Se puneau în relief evenimentele şi personalităţile civile şi politice. Istoria dobândea, implicit, caracter precumpănitor politic. Ea şi-a extins mai târziu, cum vom observa, un orizont mai vast de ordin naţional, hrănind şi stimulând acest sentiment. Pe acest teren avea să se interfereze cu preocupările care adânceau gândirea politică, exteriorizate în lucrări clasice de acest gen, cum este Principele – a lui Nicolo Machiavelli, una din lucrările celebre ale ştiinţei şi filosofiei politice. În sfârşit, spre deosebire de cronici, care vizau mai ales perioadele contemporane cu autorii (de obicei clerici, laici sau monastici), consemnând faptele din vremea lor, istoriile umaniste devin mai „istorice” în sensul că se cufundau mai mult în trecut, îmbrăţişând durate lungi. 51

Progresul istoriografiei umaniste se relevă mai ales în rafinarea literară şi culturală a scrisului, decât în progresul metodei de cercetare6 . Autorii erau îndatoraţi mai de grabă canoanelor retorice ale lui Titus Livius, Tacitus, Plutarh sau Suetoniu, decât idealurilor istorice ale lui Tucidide sau Polybius. Ceea ce nu înseamnă că între umanişti nu există diferenţe sensibile în reuşitele stilistice sau în distanţa adoptată faţă de maniera retorică sau mai sobră a scrisului. Printre deschizătorii istoriografiei umaniste italiene se numără florentinul Leonardo Bruni (1369-1444). A tradus din Plutarh, a realizat unele comentarii asupra evenimentelor contemporane şi a alcătuit o Istorie a Florenţei (12 cărţi ale Istoriei florentine), în care prezintă pe ani faptele şi oamenii de seamă ai cetăţii. În expunere el împrumută elemente de rafinament stilistic propriu scriitorilor (a şi tradus din Platon şi Aristotel), a adoptat o atitudine critică faţă de evul mediu, elogiind antichitatea şi fiind sensibil la valorile raţionalismului. Leonardo Bruni „a pornit la laicizarea istoriei” (Zoe Dumitrescu Buşulenga) şi a învăluit cetatea într-o aură de glorie, privind menirea istoriei ca pe un act restitutiv al demnităţii trecutului. Bruni şi a îndreptat atenţia spre refacerea atmosferei moral-psihologice, mai curând decât spre evenimentele social-politice. Autorul a fost captat într-o asemenea măsură de modelele clasicităţii antice încât a descris faptele Renaşterii în termenii Romei7 . Orientarea spre modelele antice, spre laicizarea istoriei, atitudinea critică faţă de evul mediu şi cultivarea rafinamentului stilistic inspirat de scrierile antichităţii (mergând până la preţiozităţi inutile) sunt trăsături care anunţă noul ciclu al istoriografiei umaniste. Veneţia şi-a găsit şi ea istoricul, în persoana lui Marcantonio Coccis (1436-1506), cunoscut mai ales sub numele latinizat de Sabellicus. Spre a fortifica spiritul umanist al scrisului său a sacrificat aspectele eclesiastice şi ecumenice ale istoriei veneţiene, ceea ce a dăunat imaginii propuse de el întrucât ambele aspecte au jucat un rol important în destinele Veneţiei. A încercat şi o istorie universală – aşa zisa Enneades care nu i-a reuşit din numeroase motive: lipsa documentaţiei, incertitudinea cronologiei,

6

Vezi Harry Elmer Barnes, A history of historical writing, ediţia a II-a, NewYork, 1963, p.100. 7 Vezi H.E.Barnes, op.cit., p.102. 52

capacitatea sintezei. A privit istoria antică din perspectiva Romei ceea ce a dăunat, de asemenea, ansamblului. Mai importantă decât activitatea istoriografiei lui Sabellicus este aceea a lui Poggio Bracciolini (1380-1459). A urmat şi el multe din canoanele umanismului vremii. Bun cunoscător al antichităţii clasice, Poggio a cultivat şi rafinamentul stilistic, încât un analist al operei sale spunea că ceea ce a câştigat în plan literar a pierdut ca istoric. Principala sa operă este Opt cărţi despre istoria Florenţei. A scris despre Roma sub semnul ideii destinului nestatornic. Îi revine meritul de a fi valorificat Discursurile lui Quintilian şi Cicero, De rerum natura a lui Lucretius şi excerpte din opera lui Ammianus Marcellinius8 . În destule privinţe s-a deosebit de Poggio istoricul Lorenzo Valla (1407-1457) care a trăit în Neapole. A scris o lucrare despre Ferdinand I de Aragon, deşi nu s-a arătat interesat de problemele militare şi politice, aşa cum o cerea subiectul său. Unele studii ale lui Valla se disting prin spiritul critic şi acuitatea interpretării unor documente. Cel mai important istoric al curentului literar umanist se consideră a fi Flavio Biondo (Flavius Blondus) – 1388-1463. El a adus o contribuţie semnificativă la studierea vestigiilor arheologice şi a inscripţiilor din vechea Romă şi din Italia în lucrările Italia ilustrată (Italia illustrata), Roma instaurată (Roma instaurata) şi Roma triumfătoare (Roma triumphans). În ele Flavio Biondo relevă semnificaţia tezaurului arheologic roman şi exprimă credinţa în perenitatea latinităţii. Flavio acordă aceeaşi importanţă relicvelor, suferinţelor şi martirilor creştini ca şi amintirii gloriei trăite a Romei. Cea mai amplă lucrare a sa, în treizeci de cărţi, este Decadele istorice de la căderea puterii romanilor (de la 472 la 1440). Ea anticipează, într-un fel, marea operă a lui Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman, pe care acesta a scris-o spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Flavio Biondo nu a acordat atenţie specială ţinutei stilistice, ci mai ales acurateţei ştiinţifice şi valorii informaţiei. Noutatea perspectivei de judecată pe care o aduce în istoriografie Flavio Biondo constă în aceea că el nu gândeşte evul mediu ca o continuare a Imperiului Roman, aşa cum făceau analiştii acestei epoci, ci îşi întoarce atenţia spre noile 8

Este vorba de ultimul mare istoric roman (cca 330-400 e.n.) A scris o istorie a Imperiului de la Nerva până la moartea lui Valens – 96-378 – care conţine ştiri importante pentru istoria ţării noastre (în sec. IV). 53

popoare care răsar din magma lumii medievale, deci spre percepţia evului mediu ca un capitol nou al istoriei universale. Un istoriograf de la începutul secolului nostru considera că Flavio Biondo a contribuit la cunoaşterea evului mediu şi a antichităţii romane mai mult decât toţi istoricii umanişti laolaltă9 . Cronicarii români au făcut referiri la cartea lui Flavio Biondo în legătură cu migraţiile barbare, cu latinitatea românilor. (Vezi de ex. stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, în Cronicari munteni, Editura Militară, 1988, p.51 etc.). Şi mai des a fost citat de către cronicarii români Antonio Bonfini, un alt umanist italian, născut la Arcoli în 1427 şi mort între 1502-1505. Venit în Ungaria la 1486, la invitaţia regelui Matia Corvin, Bonfini a scris o amplă istorie a Regatului Ungar: Rerum Hungaricarum decades (Decadele istoriei ungare), încheiată la 1495 şi publicată la Bremer în 1524. Bonfini a exercitat o influenţă puternică asupra istoriografiei umaniste ungare. El a vorbit despre răscoala de la Bobâlna din1437-1438, „un război al ţăranilor, cu nimic mai prejos decât războiul sclavilor şi războiul social”, despre luptele lui Iancu de Hunedoara, despre oastea lui Ştefan cel Mare şi lupta de la Baia (1467) cu Matei Corvinul. O figură impunătoare a umanismului italian a fost Aeneas Sylvius Piccolomini (1405-1464) devenit Papă al Sfântului scaun la Roma, (Pius al II-lea). Personalitate de mare cultură, înzestrat cu un neobişnuit dar oratoric şi rafinament stilistic, Piccolomini a lăsat mai multe scrieri, unele dintre ele cu o vastă tematică: Istoria Europei, Istoria universală, nefinisate şi irelevante sub aspect documentar. Ele au avut însă o anumită înrâurire în epocă, au pus în evidenţă relaţia istorie-geografie şi au contribuit la sensibilizarea spiritelor faţă de mediul geografic, de poezia naturii, au introdus în demersul istoric material etnografic. Piccolomini a înrâurit umanismul german prin interesul său pentru istoria şi cultura germană, ca şi prin lucrarea Istoria lui Frederick al III-lea bazată în mare măsură pe scrierile lui Otto von Freysing, istoric şi demnitar german care a trăit între 1113-1158. Piccolomini a contribuit la popularizarea lui Iordanes, istoric got romanizat din secolul al VI-lea10 . 9

Eduard Fueter, Histoire de l’historiographie moderne, Paris, 1914, p.131. Lucrarea Getica a lui Iordanes prezintă o mare importanţă ca izvor de informaţii pentru ţara noastră, mai ales în legătură cu goţii (pe care îi confundă cu geţii), cu slavii şi populaţiile romanitare din sud-estul Europei. 54 10

Un loc aparte în cadrul fenomenului cultural italian de la sfârşitul secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea revine florentinilor Niccolo Machiavelli şi Francesco Guicciardini. „Cei mai de seamă oameni ai Florenţei – scrie acad. Andrei Oţetea – s-au străduit să găsească o formă de guvernământ care să garanteze Florenţei un regim de stabilitate. Simplu gen retoric pentru umanişti, istoria devine pentru oamenii de stat o problemă politică şi constituţională. Autorii care au studiat istoria într-un chip utilitar nu s-au ocupat decât de evenimentele politice şi militare, fiindcă, după părerea lor, numai acestea au provocat revoluţiile florentine. În al doilea rând, ei s-au străduit să desprindă din întâmplările trecutului elementele cu valoare permanentă şi cu aplicaţie în toate împrejurările asemănătoare. Această concepţie, unilaterală şi parţială, a produs totuşi primele capodopere ale istoriografiei moderne: Istoriile florentine ale lui Machiavelli şi Istoria Italiei a lui Guicciardini”11 . „Machiavelli – continuă Andrei Oţetea– şi-a început Istoriile cu căderea Imperiului roman, dar pe el nu l-au interesat efectele prăbuşirii puterii romane, cât mai ales însemnătatea noilor puteri care se ridică şi influenţa lor asupra destinului Italiei”12 . Machiavelli caută în istorie elementele care i-ar îngădui să găsească răspuns la promovarea realizării unităţii italiene. Cartea sa de istorie se află, astfel, în rezonanţă cu capodopera de gândire politică Principele, subsumată în fond aceleaşi probleme naţionale: unificarea politică a Italiei; o problemă de ordin naţional. Pornind de la umanism, el depăşeşte, deci, aspectele cu caracter spiritual ale umanismului formulând o chestiune modernă de ordin naţional. Sigur, Italia beneficia de un suport cultural evoluat care uşura sarcina trecerii de la faza etno-culturală a naţiunii la cea politică-statală. Numai că pentru înfăptuirea acestui act cu caracter politic-statal aveau să mai treacă încă vreo trei secole şi jumătate, Italia prezentând, prin chiar caracteristicile dezvoltării ei istorice, atât premisele unităţii cultural-spirituale, cât şi ale fărămiţării politice-instituţionale. Apoi Italia s-a aflat mereu într-un context geopolitic nefavorabil. În nordvest avea vecini puternici încă din secolul al XV-lea: Spania şi Franţa, organizate ceva mai târziu ca regate centralizate. Ascensiunea austro-habsburgică în perioada următoare a contribuit şi ea la perpetuarea fărâmiţării italiene. 11 12

Acad. Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reforma, Editura Ştiinţifică, 1968, p.226. Ibidem. 55

Apropiat ca viziune politică şi filosofică de Machiavelli, dar interesat în primul rând de istorie şi de capacitatea ei de a sugera sensurile politice ale gândirii sale, a fost Francesco Guicciardini, care a abordat pentru prima dată tema globală a istoriei Italiei văzută ca „istorie a unei unităţi geografice”. Mai mult, el a situat evoluţia istoriei italiene în cadrul raporturilor internaţionale, lărgind în acest fel orizontul de înţelegere a problemelor istoriei. Renunţând la convenţiile retorice, Guicciardini a elaborat un text analitic incisiv, conceput în termenii descrierii istorice, nu de filosofie politică, aşa cum se observă la Machiavelli. Istoria Italiei este o carte elaborată în spirit critic şi relevă capacitatea de selecţie a faptelor istorice de către autorul ei. Scrisă în anii maturităţii, la sfârşitul unei prestigioase cariere politice, Istoria Italiei a menajat totuşi unele susceptibilităţi ale factorilor de decizie de pe scena politică italiană. O altă lucrare a sa, Istoria Florenţei este mai franc critică şi are o mai accentuată notă de obiectivitate, apropiindu-se prin aceasta, în scrisul său, de Tucidide şi Polibiu. Prin perspectiva şi metoda de cercetare pe care a cultivat-o, Guicciardini a făcut un însemnat pas înainte în studiul istoriografiei, prefigurând performanţele istoriografice clasice ale lui Clarendon şi analiza critică dezvoltată mai târziu, în chip remarcabil, de Leopold von Ranke. *** Literatura şi spiritul curentului umanist s-a extins şi dincolo de Italia generând realizări marcante în Franţa, Anglia, Germania, în ţările din centrul şi sud-estul Europei. Fluidul şi caracteristicile acestui spirit se regăsesc de-a lungul a două secole interferându-se cu aspecte ale iluminismului modern sau înmănunchind o serie de manifestări proprii ca în cazul marilor cronicari români din secolul al XVII – începutul secolului al XVIII-lea. Peste Alpi, din Anglia şi până în Transilvania preocupările umaniste s-au interferat cu conflictele religioase şi cu mişcarea de Reformă, s-au implicat în controversele eclesiastice. În Franţa, gândirea umanistă a fost orientată spre politica Franţei şi războaiele religioase din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. O semnificaţie specială o reprezintă, în contextul umanismului francez, lucrarea lui Jean Bodin (1530-1596) Metodă pentru a înţelege mai uşor istoria. Este o abordare relativ amplă a problemei metodei în istorie. Bodin a acordat o mare importanţă influenţei factorilor geografici asupra dezvoltării istorice. Relua prin aceasta o idee, venind încă din antichitate prin Ptolemeu şi Strabo şi deschizând problematica funcţiei 56

factorilor geografici asupra istoriei pusă de Montesquieu şi de vestitul istoric englez Thomas Buckle în a sa Istorie a civilizaţiei engleze. În Germania, o figură reprezentativă a umanismului istoriografic a fost Beatus Rhenanus (1486-1547), prieten şi discipol al lui Erasmus, marele umanist olandez. Rhenanus a întocmit o Istorie a Germaniei (Rerum Germanicarum) în care examinează mai ales sursele timpurii privitoare la germani. Interesul pentru izvoarele autentice şi spiritul de discernământ în analiza lor fac din Rhenanus un savant, lipsit, din păcate, de înzestrarea descrierii epice. Un alt reprezentant de frunte al mişcării culturale germane care face legătura dintre umanism şi gândirea modernă a fost Samuel Puffendorf, publicist, jurist şi istoric (1632-1697). A fost profesor la câteva universităţi germane (Heidelberg, Berlin etc.) ca şi la Stockholm. Autor prolific în diverse domenii, a rămas în conştiinţa posterităţii mai ales prin contribuţiile sale în jurisprudenţă. Lucrarea sa De iure naturali et gentium (Despre dreptul natural şi internaţional) (1677) deschide un orizont nou conştiinţei moderne şi burgheziei în ascensiune asupra drepturilor omului şi a naţiunilor. Potrivit concepţiei sale, dreptul natural nu numai că nu are o sorginte exterioară individului (nu este supranatural), dar este comun tuturor persoanelor de diverse apartenenţe naţionale. Este, deci, un drept care poate reuni aspiraţii, speranţe şi lupta comună a claselor mijlocii (burgheziei) din diferite ţări. Dintre lucrările istorice ale lui Puffendorf, diferite ca valoare dar purtând pecetea spiritului umanist, amintim: Introducere în istoria principalelor state europene, Descrierea Sfintei Monarhii Papale, o istorie consacrată regelui Frederic Wilhelm de Brandenburg şi lui Carol Gustav, rege al Suediei, o lucrare despre George Castriotul Scandenberg etc. În Ţările de Jos, în afară de Erasm Desideriu, o figură centrală a umanismului, sau de celebrul jurist Hugo Grotius care a lăsat lucrarea clasică De iure belli ac pacis (1625) (Despre dreptul războiului şi al păcii), se cuvine menţionat Justus Lepsius (1547-1606) bun cunoscător al antichităţii romane, editor al textelor lui Tacit. În Anglia, fermentul umanist a fost introdus iniţial la Oxford, apoi şi în alte centre ale ţării. Elita intelectuală a Albionului a cunoscut încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea o efervescenţă: libertatea spirituală s-a împletit cu îngustimea unor măsuri de ordin religios, încât cel mai original spirit al Renaşterii engleze, Thomas Morus (1480-1535), a putut să scrie deopotrivă Utopia, dar să şi fie condamnat la moarte de Henric al VIII-lea 57

(care îl numise cancelar), pentru că nu a acceptat ca regele să devină capul bisericii anglicane. Morus a scris şi o operă istorică, Istoria lui Richard al III-lea. Mai însemnate au fost lucrările lui William Camden (1551-1623) – Britania, Analele istoriei engleze şi irlandeze în vremea reginei Elisabeta sau lucrarea lui Francis Bacon (1562-1626), Istoria domniei regelui Henric VII. Mai târziu evenimentele revoluţiei engleze de la jumătatea secolului al XVII-lea s-au reflectat în mai multe scrieri. Problemele religioase au fost şi ele obiectul unor lucrări importante elaborate de lordul Clarenden sau episcopul Burner (1643-1715) etc. În ce priveşte Scoţia, cea mai semnificativă lucrare aparţine poetului şi filosofului George Buchanan (1506-1582) – Istoria Scoţiei. Ea prezintă interes mai ales pentru epoca apropiată de vremea poetului şi pentru problemele reformei religioase din Scoţia. Curentul umanist a găsit şi în Europa central-estică o expresie relativ viguroasă. Au profitat de iradierile umanismului italian mai ales regatele ungar şi cel polonez, aflate în contacte diplomatice, politice şi culturalreligioase mai intense cu Apusul. La Praga, Cracovia, Viena, Pécs s-au înfiinţat noi universităţi în răstimpul a două decenii – 1348-1367. „La Buda şi Pécs – scria acad. Andrei Oţetea – elementele umaniste au fost percepute cu un secol înainte de Matei Corvinul” prin legăturile strânse pe care le-a întreţinut regele Carol de Anjou cu nordul Italiei (Veneţia, Milano, Florenţa); „epoca de înflorire a umanismului ungar a coincis cu domnia lui Matei Corvinul”13 . Cancelarul său Vitéz a fost un umanist de seamă. Celebru a fost şi primatul ungar Nicolae Olachus, român de origine, care a şi făcut menţiuni în cartea sa Hungarica cu privire la originea latină a românilor. În Transilvania mişcarea cultural-umanistă s-a împletit cu fenomenele religioase deosebit de complexe propulsate de Reformă. Saşii au avut în Joan Honterus un excepţional propagandist al tezelor lui Luther. Învăţatul braşovean a înfiinţat în 1538-39 o tipografie la Braşov, unde a publicat lucrări de teologie, geografie etc. În 1550 a fost trasat fundamentul Bisericii lutherane, devenită dominantă printre saşii transilvăneni. La Cluj activa aproape concomitent saxonul Kaspar Helth, devenit fervent propagator al luteranismului. Este cunoscut mai ales sub numele 13

58

Ibidem, p. 241.

maghiarizat Gaspar Heltai, contribuind la răspândirea luteranismului în rândurile maghiarilor transilvăneni. Concomitent cu luteranismul, în Transilvania a pătruns un alt val al Reformei – calvinismul, de provenienţă helvetică. Oraşele Cluj, Braşov, Sibiu şi Arad au devenit astfel centre religioase şi culturale. În aceeaşi zonă au început să publice primele scrieri în limba română şi Filip Moldoveanul (1544), un evangheliar la Sibiu, iar ceva mai târziu a desfăşurat o bogată activitate editorială, la Braşov, în limba română, diaconul Coresi. În Polonia, secolul al XV-lea a marcat un mare progres cultural. Regatul polonez a intrat în contact cu Renaşterea italiană la marile concilii religioase din epocă. Cel mai însemnat moment cultural al acestui secol a fost Historia polonica. În secolul al XVI-lea Polonia şi-a reînnoit propriul fond cultural rezultând din convergenţele poloneze şi latine. În 1514 s-a făcut prima tipăritură în polonă. Această perioadă coincide cu o mişcare istoriografică puternică. Cronologic, reprezentantul cel mai de seamă al acestei mişcări a fost Jan Dlugosz (1415-1480). A studiat la Cracovia, a călătorit de mai multe ori în Italia şi a deţinut demnităţi la curtea regilor polonezi. Principala sa operă este Historia Polonica libri XII, îmbrăţişând istoria Poloniei de la începuturi până la 1480. Scrierea conţine o bogată informaţie documentară – izvoare poloneze şi străine, inclusiv acte oficiale. Pentru epoca în care a trăit a apelat şi la propriile observaţii. Opera lui Dlugosz marchează despărţirea de maniera cronicistă. Ea este pătrunsă de un puternic sentiment religios şi patriotic, încât Dlugosz nu a mers în întâmpinarea tuturor canoanelor umanismului în istoriografie. Opera lui Dlugosz prezintă ştiri interesate în legătură cu istoria Moldovei şi raporturile moldo-polone. Cum ştim, el a făcut aprecieri elogioase la adresa lui Ştefan cel Mare. Cronicarii umanişti români au apelat în scrisul lor la opera lui Dlugosz. La fel, cronicarii Moldovei au apelat şi la scrierile lui Joachim Bielski (1540-1599) A trăit în „epoca de aur” a literaturii poloneze ilustrată de poetul Jan Kochanowski (1530-1584). Era fiul unui alt istoric important al perioadei, Martin Bielski (1495-1575). Ei au lăsat o Cronică a Poloniei şi o Cronică a întregii lumi. Dacă prima este interesantă prin suflul liric de care e învăluită, Cronica lumii a lui Martin Bielski este o compilaţie fără mare valoare ştiinţifică. Pentru realitatea istorică românească prezintă interes şi scrierea lui Martin Kromer (1512-1589) De origine et rebus gestis 59

Polonorum libri XXX (Despre originea şi faptele polonezilor). Se remarcă prin spiritul critic faţă de cronicile şi analele mai vechi. În sfârşit, din pleiada marilor cronicari polonezi ai secolului al XVI-lea se cuvine menţionat şi Matei Stryjkowski (1547-1582). A studiat la Padova şi a scris o Cronică a Poloniei, Lituaniei şi întregii Rutenii. Este o carte bogată în informaţii documentare, care l-a interesat şi pe Mihai Eminescu într-o perioadă când ţinea să adâncească studiul istoriei după izvoare de primă mână. *** Umanismul a dezvoltat sentimentul solidarităţii spirituale pe continentul european. El a reunit însă cercuri relativ restrânse ale unor pături intelectuale elitare. Lumea intelectuală încă nu devenise o componentă importantă a segmentelor sociale ale timpului, întrucât nu aveau consistenţă nici păturile mijlocii, în genere, care ar fi resimţit nevoia de a absorbi la o altă scară, oferta preocupărilor intelectuale. Aşa, cercurile umaniste s-au dezvoltat în jurul centrelor de putere şi al unor curţi princiare; o mare parte a operelor au fost scrise în limba latină. Abia acum au început să-şi croiască drum scrierile în limbile naţionale ale popoarelor europene, să se creeze o sensibilitate naţională şi patriotică exprimând începuturile procesului de afirmare a naţiunilor moderne. Este semnificativ că în centrul şi în sud-estul Europei sentimentul naţional şi patriotic se dezvăluie cu mai multă putere decât în Occidentul european. Fenomenul este, într-un fel, explicabil. În câteva ţări occidentale – Franţa, Anglia, Spania – se constituiseră sau erau în curs de constituire formaţiuni naţional-statale. În Italia, unde acest fenomen nu a avut loc, gândirea social-politică de factură umanistă a exprimat intens acest deziderat prin Machiavelli şi Guicciardini. În ţările central şi est-europene fenomenul naţional se închega pe un suport etnic-cultural. Tocmai această împrejurare face perceptibilă pecetea mai puternică a sentimentului naţional şi patriotic. Un exemplu poate servi în această privinţă umanismul românesc.

60

2. Istoriografia umanistă în Ţările Române Ca în cazul celor mai multe popoare europene, începuturile culturii româneşti îşi află izvoarele în scrierile cu caracter religios şi în cele istorice. Autorii lor au fost figurile religioase sau diecii de la curţile domneşti care au scris în slavona veche, limba bisericii răsăritene ortodoxe. Într-o lucrare fundamentală, Istoria literaturii române vechi, profesorul Nicolae Cartojan prezintă desfăşurarea întregului tablou cultural românesc din veacurile XIII-XIV şi până în secolul înfloririi culturale, veacul al XVII-lea. Problema culturii române în feudalism nu constă în faptul că sufletul românesc s-a exprimat în limba slavă, cum spune Cartojan, ci în aceea că acest ciclu al culturii noastre s-a încheiat relativ târziu. Există totuşi puncte de pornire interesante privind folosirea în scris a limbii române înainte de veacul al XVI-lea1 . În ceea ce priveşte natura scrierilor, cele cu caracter istoric se situează imediat după cele cu caracter religios. Seria lor e deschisă de Cronica lui Ştefan cel Mare, de letopiseţele de la Bistriţa, Putna şi Cronica moldo-polonă, apoi de cronicile întocmite de călugării Macarie, Eftimie şi Azarie. Dacă în privinţa cronicilor muntene putem face doar supoziţii după compilaţiile târzii din secolul al XVII-lea, există însă un moment cultural-istoric legat de numele domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521), Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie. Domnitorul a fost un mare ctitor de cultură (a ridicat mănăstirea Curtea de Argeş, a ocrotit pe călugărul Macarie, căruia îi datorăm prima tiparniţă din Ţara Românească) a sprijinit ortodoxia de peste hotare (de la Muntele Athos). Istoriografia este interesată mai ales de scrierea Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie (întocmită între 1518-1521) interesantă mai ales prin segmentele încărcate de sensuri politice. Ea îmbină reflecţiile de ordin general privind arta conducerii, cu observaţiile care pornesc direct din realităţile româneşti. Prin aceasta, Neagoe Basarab se articulează spiritului umanist. Profesoara Zoe Dumitrescu Buşulenga face o remarcă, probabil îndreptăţită: „Dar personalităţile de marcă, cele intrate în oarecare faimă în 1

N.Cartojan, notează următoarele: „E sigur că şi înainte de 1520 s-a scris româneşte. Se vorbeşte, astfel, de un salvconduct dat în 1484 de sultanul Baiazid unor negustori poloni, idiomate valachico scriptus şi de jurământul oficial al lui Ştefan cel Mare către regele Cazimir al Poloniei la Colomea, păstrat cu această notă: haec inscriptio ex valachico in latinum versa est (N.Cartojan, op.cit., Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.81). 61

circuitul european umanistic aparţin secolelor următoare, de la Neagoe Basarab la Petru Cercel şi Nicolae Olachus, prietenul lui Erasmus, la Miron Costin şi stolnicul Constantin Cantacuzino”2 . De fapt, cu Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691) stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716), Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi Ion Neculce (1672-1745) istoriografia română şi cultura română, în genere, înregistrează o ascensiune spectaculoasă, statornicind scrisul românesc în operele laice, amplificând considerabil aria erudiţiei şi a informaţiei, dând limbii şi literaturii române formule evoluate stilistic şi expresivităţi literare care reţin până astăzi atenţia cercetătorilor3 . Aceste mari nume ale culturii noastre îşi înmoaie spiritul în undele umanismului prin câteva trăsături pronunţate: tensiunea spre latinitate şi interesul pentru scrierile autorilor antici (cu excepţia lui Neculce), instruirea în centre culturale care au favorizat instrucţia şi educaţia (Polonia, Padova, Constantinopol), elogiul autorilor umanişti din apusul sau centrul Europei etc. În acelaşi timp, cronicarii români se fac interpreţii unor realităţi, ale unor probleme şi frământări proprii ţărilor române şi ideii româneşti în genere. Ei vădesc un puternic sentiment naţional – făcând din latinitate nucleul acestui sentiment –, dau istoriei sensuri active şi formative şi configurează o trăire a istoriei înrădăcinată adânc în caracteristicile şi în destinele poporului nostru. Grigore Ureche şi Miron Costin, ca primii cronicari, manifestă un interes special pentru a dezvălui funcţia şi valoarea cunoaşterii istoriei, deci semnificaţia constituirii unei conştiinţe istorice a propriului popor, lipsit până atunci de instrumente capabile să cristalizeze o asemenea conştiinţă. În cartea sa de căpătâi Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-a descălecat ţara...4 , Grigore Ureche subliniază, în introducere, rolul istoriei ca depozitar al memoriei colective, ca revelator al faptelor petrecute pe pământul pe care îl locuiesc, mai ales ca instrument de cunoaştere a 2

Zoe Dumitrescu Buşulenga, op.cit., p.85. Menţionăm, în acest sens, lucrarea lui Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1990. 4 Textul lui Ureche, în varianta curentă, poartă titlul Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnitorilor carea scrie de la Dragoş Vodă la Aron Vodă. Ediţiile moderne sunt intitulate Letopiseţul Ţării Moldovei (1359-1595). 62 3

„începuturilor” şi, totodată, ca o carte de învăţătură pentru contemporani şi urmaşi, de reflecţie asupra celor bune şi a celor rele, încât să-i facă pe aceştia „să se ferească şi să se socotească despre cele rele” şi „să urmeze pe cele bune”. Iată, după circa 1700 de ani, Ureche reia ideea lui Cicero: Historia magistra vitae, teză menită să rămână o permanenţă, dincolo de contestaţiile care i se aduc. Fiindcă problema nu e dacă oamenii caută sau nu să înveţe ceva din ceea ce le oferă istoria, ci dacă ar putea învăţa în cazul în care ar voi aceasta. Grigore Ureche formulează însă un enunţ fundamental în „predoslovia” sa: anume scrierea istoriei bazată pe respectul adevărului „ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de dreptate”5 . Legământul faţă de adevărul istoric îl va face, peste aproape un veac, Ion Neculce în Letopiseţul său: „Deci vă poftescu cetitorilor, pe unde ar fi greşit condeiul meu, să priimiţi, să nu gândiţi că doară pre voia cuiva sau în pizma cuiva, ce precum s-au tâmplat, cu adevăr s-au scris. Doar niscaiva veleaturi a anilor de s-ar fi greşit, însă celelalte întru adevăr s-au scris”. Aceste enunţuri dobândesc în scrisul lui Miron Costin o mai mare complexitate. El acordă istoriei funcţia de oglindă a unui popor: între scrisul istoric care oglindeşte şi cititorul care „se priveşte ca într-o oglindă” este un raport biunivoc activ. „Caută-te dară, acum, cetitoriule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti...”6 .Rolul formativ al conştiinţei de sine prin istorie este, cum putem observa mai sus, clar formulat. Pe un registru aproape patetic, Costin vorbeşte de responsabilitatea istoricului („eu voi da seama de ale mele, câte scriu”)7 . Responsabilitatea cărturarului faţă de sarcina de a descrie viaţa propriului popor este o adâncă problemă de conştiinţă. Dilema dintre a nu scrie – datorită responsabilităţii imense pe care o implică – şi nevoia de a scrie pentru a lăsa urmaşilor un tezaur de cunoaştere, o rezolvă în favoarea scrierii gândită ca un imperativ. Cuvintele şi gândul lui Costin în legătură cu actul neliniştii creatoare pentru 5

Cronicari moldoveni, studiu introductiv Dan Horia Mazilu, selecţia textelor Anatol Ghermanschi, Editura Militară, 1987, p.2. 6 Miron Costin, Opere, vol. II, ediţie critică de P.P. Panaitescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965, p.17. 7 Idem, Letopiseţul Ţării Moldovei, De neamul moldovenilor, Editura Junimea, Iaşi, 1984, p.242. 63

istoricul care face din preocuparea sa o misiune sunt probabil cele mai frumoase din câte s-au rostit în istoriografia română: „... Multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru... – scrie Costin – dacă să pornească să scrie despre începuturile ţărilor române şi despre faptele lor ulterioare. Să înceapă osteneala aceasta după atâta veci de la descălecatul ţărilor cel dintâi de Traian împăratul Râmului [...] să sparie gândul”8 . Costin pune însă cealaltă ipoteză: cum ar fi dacă nu s-ar apuca de scris? „A lăsa iarăşi nescris – continuă el – cu mare ocară înfundat neamul, iaste inimii durere”9 . Simţul datoriei se logodeşte cu dragostea pentru neam şi Costin conchide admirabil: „Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sunt locuitorii ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din Ţările ungureşti... că toţi un neam şi o dată discălecaţi sântu”10 . Pe firul ideii privind menirea istoricului, Miron Costin înscrie alte două enunţuri esenţiale: comunitatea românilor şi unitatea lor. Aceste două teze, la care se adaugă ideea continuităţii, formează stâlpii de susţinere ai ideologiei istoriografiei umaniste. Toţi cronicarii – Grigore Ureche, Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir susţin, argumentează şi pledează cu ardenţă pentru aceste idei. Ele constituie nucleul iradiant al câmpului vizual al culturii umaniste româneşti. Este în fond o expresie a ideii naţionale din perspectivă culturală. Am putea face proba cu zeci de extrase din scrierile cronicarilor, de la câteva enunţuri mai generale ale lui Ureche, la amplele desfăşurări analitice ale lui Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor. Ureche reia în discuţie convenţionalitatea denumirilor Moldova şi Ţara Muntenească, împletind atributele adevărului cu ale legendei. Două ţări – Moldova şi Ţara Muntenească – acopereau aceeaşi comunitate etnică: „... Ci scriu că au fost un loc şi o ţară şi noi aflăm că Moldova s-au descălecat mai pe urmă, iar muntenii mai dintâi,... că s-au tras de la un izvod”11 . Proba unităţii era susţinută de unitatea şi de latinitatea ei: „Aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur, măcară că de la Râm ne tragem şi cu a lor 8

Ibidem, p.239. Ibidem. 10 Ibidem. 11 Cronicari moldoveni, ed. cit., p.3. 9

64

cuvinte ni-s amestecate”12 . În continuare Ureche dă etimologia câtorva cuvinte spre a demonstra latinitatea acestora: „De la râmleni ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină ei zic galena, muieria, mulier, fămeia, femina, părinte, pater...”13 Miron Costin prezintă mai amplu aceste chestiuni, nu numai în Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă de unde este părăsit de Ureche Vornicul de Ţara de Gios, ci şi în alte scrieri ale sale: De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, apoi în Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei, scrisă în polonă. Atât în Letopiseţul Ţării Moldovei, dar mai ales în De neamul moldovenilor şi Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei – Miron Costin caută să fundamenteze latinitatea şi unitatea românilor. Pentru aceasta este necesară lămurirea începuturilor. De aici, prezentarea războaielor lui Traian cu dacii, apoi colonizarea romană (şi risipirea dacilor după căderea lui Decheval). Interesant, Miron Costin acceptă că populaţia „dacilor a scos-o Traian de pre aceste locuri peste munţi, în Ardeal, unde se retrăsese şi căpeteniile dacilor cu casele lor”. Altfel spus, Costin admite prezenţa dacilor, măcar în Ardeal, subliniind însă preocuparea lui Traian pentru a aduce colonişti „căsaşi... şi oşteni”14 . În Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei (scrisă, cum am spus, în polonă) Costin dezbate pe larg latinitatea limbii române. „Dovada cea mai vădită despre obârşia acestui popor – subliniază el – este limba lui”. Recurge în acest sens la 87 de etimologii, toate exacte, care atestă factura latină a limbii15 . Aspectele „primului descălecat” şi ale romanităţii românilor sunt larg dezbătute şi de stolnicul Constantin Cantacuzino. Tentaţia lui de a trata subiectul în chip erudit, folosind numeroase izvoare pentru descrierea evenimentelor cuceririi Daciei de către romani, apoi despre procesul colonizării şi formarea poporului român, această tentaţie dă textului o anumită prolixitate. 12

Ibidem. Ibidem. 14 Vezi Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei; De neamul Moldovenilor, Editura Junimea, Iaşi, 1984, p.260. Mai amplu asupra acestei chestiuni în N.Cartojan, op.cit., p.301-302. 15 Vezi N.Cartojan, op.cit., p.307-308. 65 13

Dovezi documentare sunt multe, dar stolnicul nu le supune unei sinteze epice care ar fi sporit valoarea textului. Cartea arată erudit, dar izvoarele îl forţează pe Constantin Cantacuzino la digresiuni inutile. Este drept, materia sub aspectul evenimentelor, faptelor şi explicaţiilor e centrată pe ideea romanităţii românilor. „Însă dară, valahii, adicăte rumânii – scria stolnicul Constantin Cantacuzino – cum sunt rămăşiţele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, şi cum că dintr-aceia se trag şi până astăzi, adevărat şi dovedit iaste de toţi mai adevăraţii şi de crezut istoricii...”16 În altă parte, cronicarul scrie, poate, mai lămurit: „Iară noi într-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii cum le zic ei, iară noi rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus şi l-au pierdut. Şi apoi şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici, şi dintr-acelora rămăşiţă să trag până astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte se află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte, den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sunt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”17 . Bogăţia informaţiilor au lărgit aria problemelor puse de stolnicul Constantin Cantacuzino. Se disting aici aspectele continuităţii, larg discutate de stolnic, o menţiune despre formarea popoarelor neolatine – idee importantă care contextualizează formarea românilor în relaţie cu „ispanii, italienii, francezii”18 . Într-un chip mai apăsat decât Costin ridică stolnicul Constantin Cantacuzino destinul postum al dacilor după cucerirea ţării lor de către Traian. Aici stolnicul ţine să sublinieze că romanizarea cu tot ce a reprezentat ea sub aspect demografic, politic, instituţional şi militar nu a însemnat golirea provinciei de daci. Aceştia şi-au continuat existenţa pe terenul unor noi structuri instituţionale: „Însă nu că doară den dachi nici unul n-au mai rămas, cât 16

Cronicari munteni, studiu introductiv Dan Horia Mazilu, selecţia textelor Anatol Ghermarchi, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p.33. 17 Ibidem, p.40. 18 Ibidem, p.29. 66

pustiindu-se de tot, şi nemairămânând nimeni cine a locui aceste pământuri, au pus Traian şi au aşezat romani, ci numai a lor crăie să nu mai fie, nici capete dintr-înşii poruncitori să nu rămâie, nici al lor nume de stăpânire să nu se auză, ci numai de romanu. Iară şi den iei alţii au mai rămas”19 . În chip diferit formulează problema Dimitrie Cantemir, dominat de ideea purităţii latine a românilor, idee în numele căreia a revărsat o vastă erudiţie (folosind în chip partizan destule ştiri). Asupra operei învăţatului domnitor vom reveni. Privind dintr-o perspectivă mai largă aspectele comune, generale ale cronicarilor, vom distinge ca trăsătură unificatoare spiritul polemic. Cronicarii nu sunt firi concesive preocupaţi de propriul discurs şi de tezele pe care urmăresc să le întemeieze fără să nu riposteze polemic, în forme adesea categorice, ideilor şi persoanelor pe care le cred rău intenţionate sau eronate, chiar dacă nu neapărat intenţionat. Această atitudine polemică nu este de factură temperamentală. La un prim nivel teoretic-intelectual, spiritul polemic este generat de nevoia dezbaterii. Mai în adâncime, spiritul polemic este ecoul unui ataşament căruia îi conferă o expresie vie, militantă: sentimentul patriotic. Miron Costin porneşte seria critică îndreptată împotriva celor care denaturează adevărul, fără simţul răspunderii şi bună credinţă. El respinge categoric interpolările lui Simion Dascălu şi Misail Călugăru făcute în Letopiseţul lui Ureche în care lansaseră teza colonizării Daciei de către Traian cu delincvenţi şi alte elemente de scursură de la Roma, daţi „întru ajutorul lui Laslău, craiul unguresc”20 . Dincolo de orice presupoziţie, afirmaţia că romanii ar fi dat ajutor craiului Laslău (Vladislav – n.n.), este o enormitate cronologică. După ce subliniază că asemenea ştiri nu sunt confirmate de vreun istoric antic sau modern, Miron Costin notează: „Acest Simion Dascălu, ce el se numeşte aici, mai mult se vede că au amestecat şi au turburat istoria decât au lucrat cevaşi pentru Ureche Vornicul... căci Simion Dascălu de multă neştiinţă şi de puţină minte este”. La fel a procedat şi Misail Călugăru încât cele scrise de ei „nu letopiseţe, ce ocări suntu ... de aceste basne să dea seama ei şi de această ocară”21 . 19

Ibidem, p.15-16. Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei; De neamul moldovenilor, Editura Junimea, 1984, p.241. 21 Ibidem, p.241-242. 67 20

După izbucnirea potrivită unor asemenea denaturări, Miron Costin formulează celebra lui aserţiune asupra responsabilităţii şi a întemeierii scrisului pe adevăr: „Nici ieşte şagă a scrie ocară vecinică unui neam, căci scrisoarea ieste un lucru vecinicu. Când ocărăsc într-o zi pe cineva, ieste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”22 . Stolnicul Constantin Cantacuzino este indirect polemic, prin forţa lucrurilor: făcând un adevărat slalom printre mulţi istorici şi învăţaţi, el este selectiv, vrând-nevrând. În afară de izvoarele interne el atrage atenţia şi asupra problemei inexactităţilor din scrierile autorilor străini cu privire la Ţările Române. Unii fac aceasta în necunoştinţă de cauză; alţii cu bună ştiinţă. „Săvai că câţi am găsit şi la mâna mea până astăzi au venit (este vorba de autorii străini – n.n.) văd că pe scurt şi ei de dânsa pomenesc... ci numai cât le trebuie a o pomeni zic apropiindu-se câte undevaşi de ale lor lucruri ce pe larg istorisesc şi povestesc. Pentru care încă şi cât fac mulţumită trebuie să le dăm... Măcar că unii dintr-acei ce scriu de dânsa, ca nişte streini ce sunt şi şi voitori de rău unii, nu adevărul scriu, ci-i micşorează lucrurile şi pe lăcuitorii ei rău îi defaimă, şi multe hule le găsesc. Şi pot avea ei direptate zic, a face aşa, dacă aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face. Şi pentru că în stepenea (situaţia, nivelul – n.n.) ce astăzi se află... în carea ticăloasă şi jalnică iaste, cine cum îi iaste voia poate şi zice şi scrie”23 . Altfel spus: neadevărurile rostite de istoricii străini la adresa ţării sunt un fapt previzibil; ele pot proveni şi din necunoaşterea realităţilor; nu se poate aştepta la respect o ţară intrată pe panta decăderii. Stolnicul reia polemica lui Costin împotriva lui Simion Dascălu. El arată că unii istorici greci („neştiuţii greci”) pot să fabuleze în legătură cu condiţiile colonizării romanilor în Dacia. Dar spre mirarea stolnicului, el a găsit asemenea fabulaţii şi în interpolările lui Simion Dascălu citind cronica lui Ureche pe când se afla în Moldova24 . Cel mai ascuţit spirit polemic a fost însă Dimitrie Cantemir. El susţine latinitatea integrală a românilor, cu o ardenţă care anunţă Şcoala Ardeleană. Pe Simion Dascălu îl numeşte „teaca minciunilor”25 . 22

Ibidem, p.242. Cronicari munteni, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p.5. 24 Ibidem, p.36-39. 25 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii a romano-moldovlahilor, Editura Albatros, 1982, p.7. 68 23

Folosind un imens număr de izvoare, el selectează, desigur, ceea ce crede că îi serveşte poziţia; uneori interpretează textele în sensul dorit. Unde observă rea-voinţă Cantemir o denunţă categoric: „Pismăluitori sunt mulţi, scria el. Iară noi odihnându-ne (adică nescriindu-ne istoria – n.n.) alţii au scornit tot felul de basme. Dar unii într-un suflet armele dreptei rătuiri (apărări) apucând, împotriva blojăeritorilor (clevetitorilor – n.n.) cu adevărată şi aieve a biruinţei nădejde de drept război pentru noi să apucă”26 . Am putea amplifica aprecierile de acest tip care învederează că momentul polemic a fost provocat în istoriografia românească încă din secolul al XVII-lea. Ion Neculce, ultimul din seria marilor cronicari moldoveni, scria şi el: „Mai socotita-au şi din letopiseţul lui Eustratie logofătul şi al lui Simion dascălului şi al lui Misail călugărului neşte cuvinte câteva, de nu le-au lăsat să nu le scrie, ci le-au scris, măcar că dumnealui Miron logofătul şi cu Nicolai fiiu-său nu le-au scris şi-i ocărăşte. Şi se cade să-i ocărască, unde face că sunt moldovenii din tâlhari. Bine face că-i ocărăşte şi dzice că sunt basne”27 . Momentul care focalizează critica purtată de cronicari este legat, cum observăm, mai ales de procesul genezei poporului român. Să ne mai mirăm că această temă a fost mereu reluată polemic în istoriografia română până în zilele noastre? Un alt aspect de ordin general care ne introduce în ambianţa scrisului cronicarilor români şi care ţine într-un fel de straturile adânci existenţiale ale poporului nostru este sentimentul nestatorniciei lucrurilor (fortuna labilis), al soartei mereu schimbătoare, al efemerităţii şi impactului împrejurărilor asupra condiţiei societăţii şi vieţii poporului nostru. Cronicarii exprimă aici ceva mai adânc decât situaţia propriei existenţe. Reflecţia lor caută să descifreze adâncurile destinului unui popor pe care îl văd adesea supus împrejurărilor, mai mult nefavorabile decât favorabile, mereu nevoit să accepte şi să se plece circumstanţelor. Pe acest teren mişcător românii au trebuit să-şi clădească istoria. Ei n-au putut să dobândească din această cauză sentimentul de stăpâni, spiritul ofensiv şi siguranţa colectivităţilor cărora, cum se spune, le-a mers din plin.

26

Ibidem, p.8. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie Iorgu Iordan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.8. 69 27

Fatalismul este un dat al experienţei, iar supunerea o formă a evitării dezastrelor, poate şi mai mari decât cele de care au avut parte. Într-un fel, supunerea a fost generată nu numai de împrejurările exterioare cu care ţările române au venit în atingere. Ea a fost inoculată şi de natura raporturilor sociale care au caracterizat şi au dominat prea mult istoria noastră – sub forma relaţiei ţărani-stăpâni de moşie. Cronicarii nu se preocupă însă în chip special de acest aspect; ei se gândesc la destinul ţărilor lor îndeobşte. La faptul că Moldova – cum spunea Ureche – se află „în calea răutăţilor”. Iar Miron Costin scria, în De neamul moldovenilor, de „cumplite vremi anilor noştri”28 nădăjduind cândva „în mai sloboade veacuri”. Vremea sa o vedea în nesiguranţă şi nestatornicie. Celebrul său aforism „Iară nu sîntu vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi”29 . Acest dicton repetă aidoma pe Herodot, probabil fără să cunoască spusa înaintaşului său. În fapt, ideea acestui dicton este pentru Costin obsesivă. El exemplifică nu o dată cu fapte din istoria trăită de el cât de labil este cursul lucrurilor şi destinul oamenilor. Reflecţia lui are în sâmbure un sens general asupra existenţei umane, pândită mereu de capcane. Dar aceste capcane, această nestatornicie a lucrurilor şlefuieşte sentimentul trăirii proprii în primul rând în cazul societăţilor fragile. Îi putea oferi altceva istoria Moldovei când, în 65 de ani din epoca sa, s-au perindat 22 de domnii şi nici una – cum arată profesorul Cartojan – nu s-a încheiat în linişte. „Miron Barnovski – scrie Cartojan –, decapitat la Constantinopol; Vasile Lupu, închis în fioroasa temniţă a celor şapte turnuri; Antonie Ruset, dus în fiare la Adrianopol şi căznit cu fel şi fel de munci. Iar pe deasupra campamente de trupe turceşti în ţară, podgheazuri polone şi invazii tătărăşti după jaf şi pârjol”30 . Am putea adăuga la aceasta surghiunul boierilor, fuga lor peste hotare – cum au trebuit să facă mai toţi cronicarii, dintre care doi, străluciţi, au sfârşit decapitaţi. Miron Costin a fost ridicat chiar de la ceremonia de înmormântare a soţiei şi sortit să piară în 1691, iar stolnicul Constantin Cantacuzino decapitat la Constantinopol în 1716.

28

Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, De neamul moldovenilor, Junimea, 1984, p.243. 29 Ibidem, p.152. 30 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, ediţie 1980, p.293. 70

Aşa încât, Miron Costin avea temei să spună: „O! nestătătoare şi niceodată încredinţate lucrurile a lumii, cum vârsteadză toate şi tulbură şi face lucruri împotrivă!”31 În legătură cu domnia lui Barnovski Vodă, Miron Costin notează: „Neştiutor gândul omenescu singur de sine la ce merge şi la ce tâmplări apoi soseşte”32 . Iar despre sfârşitul domniei lui Vasile Lupu, domnie pe care o descrie pe larg şi o socoteşte una norocoasă la început „de bivşug şi îndestulare pentru ţară”, Miron Costin rosteşte la sfârşitul ei: „Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte, când să năruiescu de vreo parte, pre cât sîntu mai înalţi, pre atâta şi durât (zgomot) facu mai mare... aşea şi casele cele înalte şi întemeiate cu îndelungate vremi cu mare răzsipă purcegu la cădere când cad. Într-acela chip şi casa lui Vasilie-vodă, de atâţia ani întemeiată, cu mare cădere şi răzsipă şi apoi şi la deplină stingere au purces de atuncea33 . Cronicarii ţineau să facă din scrierile lor nu numai povestirea întâmplărilor trecute. Slova lor conţine şi consideraţii morale formulate explicit. Punctul cel mai vulnerabil al oamenilor şi bineînţeles al domnitorilor întruchipând ideea de putere este, după cronicari, pofta de mărire, dorinţa de a se urca tot mai sus, altfel spus trufia. Aşa pomeneşte Grigore Ureche pe Matei Corvin şi Radu cel Frumos („domnul muntenesc de ce are, de ce pofteşte mai mult”), dar cel care insistă asupra acestei idei, invocând-o ca pe un „memento” pentru orice stăpânitor, este Miron Costin. Pofta de mărire şi domnie – istoriseşte Miron Costin – l-a dus pe Miron Barnovski la moarte. Pe când se afla în Polonia, în loc să fi ascultat sfatul „unui leah megieş” care-l „sfătuia să nu meargă, să nu dea viaţa fără griji pe cea cu griji, Barnovski a răspuns: «Dulce este domnia de Moldova». Iară leahul către dânsul: «Iară şi obedzăle turceşti încă sunt grele». Miron Costin încheie: „Şi apoi aşea au ieşitu cuventele leahului cum au dzis”34 . Cele întâmplate cu Barnovski, după cum am amintit, îl fac pe Miron Costin să exclame: „Neştiutor gândul omenesc singur de sine la ce merge şi la ce tâmplări apoi soseşte”. Într-un alt pasaj celebru, vorbind de luptele lui Mihai Viteazul „acel vestit între domni”, Miron Costin nu-şi stăpâneşte gândul că mărirea poate duce pe oameni la pieire: „O nestinsă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie 31

Cronicari moldoveni,... ediţie 1987, p.142. Ibidem, p.144. 33 Ibidem, p.160. 34 Ibidem, p.144. 32

71

oarbă. Pe cât se mai adăuga pe atâta răhneşte. Poftile a domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Având mult cum n-ar avea nemica le pare”35 . Un sens similar despre patima lăcomiei lui Vasile Lupu dă şi Ion Neculce în vestitele lui O samă de cuvinte: „Vasilie vodă, aproape de mazilie, au greşit lui Dumnezeu, că i s-au întunecat mintea spre lăcomie...”36 Ca şi umaniştii apuseni, cronicarii români au avut prilejul să se educe, au fost preocupaţi de formarea lor spirituală, au făcut din cultură un ţel al vieţii... Grigore Ureche era fiu de mare boier moldovean care a trecut cu familia spre sfârşitul secolului al XVI-lea în Polonia, din motive politice. Grigore a urmat cursurile unei şcoli superioare la Cameniţa, în Polonia. A cunoscut scrierile vestiţilor cronicari polonezi (folosind în opera sa, în special, cronicile lui Bielski şi Piaseţki), a avut bune cunoştinţe de limbă latină. S-a întors în Moldova după o şedere de circa 20 de ani în Polonia. A fost spătar şi vornic în Ţara de Jos până la moartea sa, prin 1647. Grigore Ureche era, aşadar, un mare boier cu preocupări cărturăreşti, cunoştea mişcarea culturală din Polonia şi era introdus în datele clasicităţii latine. Miron Costin a trecut de mic prin avatarurile exilului. La 5 ani i s-a acordat indigenatul polonez. A învăţat la colegiul iezuit din Bar; s-a instruit intens în Polonia cunoscând nu numai cultura ţării. Ştia bine opera unor autori latini şi scrierile unor umanişti italieni. Citează pe Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea), Bonfini şi pe Laurenţiu Topeltin, învăţatul din Mediaş, autor al unei valoroase cronici în limba germană. Îi erau cunoscute lui Costin şi marile figuri ale antichităţii clasice. Descrierea Italiei – ca loc de pornire a lui Traian împotriva lui Decebal – este făcută în pur spirit renascentist37 . 35

Ibidem, p.145. I. Neculce, Opere – Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, Ediţie critică de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 180. 37 „Ţara Italiei, scrie Miron Costin, de aicea de la noi, dreptu spre apusul soarelui ieste, nu aşa depărtată de ţara noastră... Ieste ţara Italiei plină, cum se zice, ca o rodie, plină de cetăţi şi oraşă iscusite, mulţime şi desime de oameni, târguri vestite, pline de toate bivşuguri, şi pentru mare iscusenii şi frumuseţuri a pământului aceluia iau zis raiul pământului, a căruia pământu, oraşile, grădinile, tocmelile la casile lor cu mare desfătăciune traiului omenesc nu are toată lumea, supt ceriu blând, voios şi sănătos, nici cu căldură prea mare, nici ierni grele”. (Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor, prefaţă Elvira Sorohan, Editura Junimea, 1984, p.244-245). 72 36

Un învăţat cu largi cunoştinţe istorice, format în spiritul antichităţii clasice şi al umanismului polonez şi european, dornic să-şi etaleze erudiţia mai curând decât să sintetizeze cele ştiute, a fost fiul lui Miron Costin, Nicolae. Într-o viaţă plină de peripeţii (1660-1712), dar mângâiat cel mai adesea de dregătorii însemnate, Nicolae Costin a ţinut să lase opere capitale, cum ar fi Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601. Textul în care tinde să îmbrăţişeze istoria lumii de la geneză până în vremea autorului pare vetust şi stufos, iar ceea ce ţine de istoria Moldovei este preluat mai de grabă de la tatăl său, încât Nicolae Costin n-a reuşit să realizeze o mare istorie a neamului, cum ar fi dorit. Tentaţia latinistă a grevat şi ea stilul operei lui Nicolae Costin, lipsit de expresivitatea, dulceaţa şi forţa de sugestie a lui Miron Costin. Nici cu opera Ceasornicul domnilor Nicolae Costin n-a fost mai norocos. Erudiţia n-a ţinut nici aici locul forţei de creaţie, iar tema era una mult prea cultivată spre a avea pretenţii de originalitate. Mai reuşită este Cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat şi a lui Dimitrie Cantemir. Nicolae Costin scrie despre Mavrocordat pe un ton encomiastic; în cronică se întâlnesc însă părţi realizate cu nerv dramatic şi se pun în lumină unele momente din prima domnie a domnitorului fanariot. Despre stolnicul Constantin Cantacuzino, atât contemporanii – români sau străini –, cât şi exegeţii ulteriori au vorbit ca despre un mare învăţat. A studiat la Constantinopol şi la Padova cu profesori vestiţi şi a manifestat în permanenţă un adevărat nesaţiu pentru lectură. Biblioteca lui era printre cele vestite în Ţările Române. Printre disciplinele pe care le-a audiat au fost logica, psihologia, fizica şi matematica şi, nu în ultimul rând, istoria şi geografia. Ştia multe limbi între care, foarte bine, greaca şi latina. Ca geograf a întocmit o hartă a Ţării Româneşti. Ea s-a bucurat de faimă în epocă şi a fost apreciată, peste timp, ca un document valoros. Avea întinse lecturi din autorii antici. A cunoscut, de asemenea, bine pe cei bizantini. În Istoria Ţării Rumâneşti el îi foloseşte – uneori cu exces de fastuoasă erudiţie – lărgind cercul izvoarelor care privesc primele secole ale formării poporului român. Textul lui Cantacuzino e literalmente înţesat de trimiteri. Asaltat de izvoare, stolnicul a aglomerat textul în dauna cursivităţii expunerii. Într-un fel, fraza lui seamănă cu cea a lui Nicolae Iorga prin mulţimea perioadelor şi multitudinea ştirilor cu care o încarcă. Nu are însă supleţea şi 73

expresivitatea stilistică a frazei lui Iorga. Scrisul lui Constantin Cantacuzino este, de ce să n-o spunem, greoi, inert, calat pe topica latină, deşi are uneori surprinzătoare luminişuri expresive, atunci când este vorba de o zicală, de un gând transparent, îndatorat vorbirii populare. Altfel, prin scrisul său străbate aerul umanist, nu în latura stilistică a umaniştilor occidentali, ci în vastitatea erudiţiei, în ataşamentul faţă de unele vestigii romane38 şi, bineînţeles, prin mulţimea autorilor umanişti pe care îi citează. Cărturar de vază al timpului, frate de domn şi unchi al lui Constantin Brâncoveanu, stolnicul Constantin Cantacuzino n-a rezistat tentaţiei de a se amesteca în intrigile politice ale vremii care l-au dus la pieire pe Brâncoveanu. Peste doi ani aveau să cadă jertfă aceloraşi intrigi, aţâţate de centrul de putere otoman, atât învăţatul stolnic, cât şi fiul său Ştefan, înscăunat, după Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (1714-1716). * Personalitate copleşitoare ca erudiţie şi multilateralitate a preocupărilor în perioada trecerii de la umanism spre iluminismul românesc a fost Dimitrie Cantemir (1673-1723), fiu şi frate de domn, el însuşi domnitor în Moldova vreme de aproape un an, produs al culturii europene, dar şi al celei orientale (turco-persane), prin împrejurările şederii sale la Constantinopol vreme de 22 de ani. Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin şi înalt consilier al lui Petru cel Mare, ţarul Rusiei. Un portret celebru îl înfăţişează în ţinută de senior apusean. Învăţatul principe a fost atent la toate curentele politice–militare ale timpului său, am spune la fenomenele geostrategice ale sud-estului european. A cultivat numeroase domenii de ordin cultural, invederând un veritabil spirit enciclopedic. A scris studii de logică şi metafizică, de filosofie politică (se citează, de pildă, textul Cercetare naturală a monarhiilor – Monarchiarum physica examinatio) O carte de educaţie creştină şi de reflexie filosofică – Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea a fost răspândită în copii numeroase, introducând în cultura română interesul pentru destinul nestatornic şi disputa dintre suflet şi trup. 38

Este semnificativă sensibilitatea stolnicului pentru podul de peste Dunăre ridicat din porunca lui Traian „Acest pod mare minune şi mare lucru au fost şi aieve semn iaste de nespusa-i putere ce au avut acea împărăţie”. (Cronicari munteni, ediţie 1988, p.11). 74

Opera literară cea mai importantă a lui Dimitrie Cantemir este Istoria ieroglifică (1705), roman alegoric legat de lupta pentru domnie în partidele boiereşti. „Probabil că prima operă literară în deplinul înţeles al cuvântului”39 . Observaţie psihologică, scene pitoreşti şi inedite, tablouri naturale viguroase cu rezonanţe cosmice, sesizarea tipologiei umane (sub înveliş animalier), nimic nu lipseşte acestui roman spre a smulge admiraţia multor generaţii de istorici literari. „Literatura noastră medievală – scrie Nicolae Manolescu – nu cunoaşte o operă comparabilă cu acest roman cult”40 . Publicarea Istoriei ieroglifice s-a făcut foarte târziu. Paradoxală sub acest aspect a fost şi situaţia lucrării de excepţie a lui Dimitrie Cantemir Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei). Ea a fost premiată de Academia berlineză în timpul vieţii autorului. A apărut în limba germană, pe la 1760, şi a fost editată în traducere românească la 1851. Opera lui Cantemir este o sursă excepţională de informaţii cu caracter geografic şi etnografic, politic-instituţional şi cultural, un compendiu al civilizaţiei românilor. Era destinat cunoaşterii pământului, locuitorilor şi obiceiurilor acestora, a instituţiilor lor politice şi a vieţii sociale de către lumea savantă din Apusul Europei. Descriptio Moldaviae a servit unor generaţii de istorici, etnografi şi literaţi din ţara noastră, atrăgând mereu atenţia prin informaţiile pe care le conţine şi prin sugestiile pe care le oferă pentru comentarii suplimentare. Cartea care l-a plasat pe Dimitrie Cantemir în seria celor mai cunoscute personalităţi ştiinţifice române a fost Istoria incrementorum atque decrementorum Aulae othomanicae (1714-1716) – Istoria creşterii şi descreşterii imperiului Otoman. A fost tradusă la nu mult timp după apariţie în engleză şi franceză (1734; 1743), apoi în germană. Această temă a creşterii şi descreşterii, deopotrivă filosofică, dar şi concret istorică, avea să fie reluată de Montesquieu, Consideraţii asupra măririi romanilor şi cauzelor decăderii lor (1734), apoi de Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman (1770-1788) şi de mulţi alţi istorici de mai târziu.

39

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p.77. 40 Ibidem, p.92. 75

Cantemir reia în cea mai mare parte, în lucrarea sa, textul unui autor oriental. I-a adăugat reflecţii şi consideraţii, precum şi note proprii. Lucrarea lui Dimitrie Cantemir a rămas pentru aproape un secol una dintre cele mai intens folosite opere despre Imperiul Otoman. Pentru istoriografia noastră cea mai importantă scriere a lui Dimitrie Cantemir este, aşa cum am amintit, Hronicul vechimii a romano-moldovlahilor (1719-1722), scrisă de autor în limba română. Până la întocmirea operei lui Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri scrierea lui Cantemir a fost cea mai erudită şi cea mai savantă. Autorul a apelat la circa 150 de izvoare. Fără calităţi stilistice deosebite, marcată de transpunerea topicii latine în română, preocupată de argumentarea tezelor sale, cartea lui Cantemir este un monument de erudiţie. Textul gravitează în jurul problemei formării poporului român. Ca majoritatea istoricilor umanişti şi ca reprezentanţii iluminismului românesc, Dimitrie Cantemir susţine latinitatea pură a românilor. Însuşi titlul lucrării este semnificativ: între romani şi moldo-vlahi există o identitate. De aici articularea romano-moldo-vlahilor. „Căci noi de la noi câtu-i negru sub unghe nu von dzice, precum (că) cea dintâi a romano-moldo-vlahilor în Dachia descălecătură să fi fost de la Traian Marele împărat”41 . În sprijinul acestei idei Cantemir aduce o imensă documentare. El citează autori greci sau bizantini, ca şi cum toţi ar susţine latinitatea, permanenţa locuirii şi unitatea românilor, deşi unii autori bizantini împărtăşeau, de pildă, ideea emigrării populaţiei daco-romane. Aveau însă în Cantemir un adversar inflexibil. Descalifica mai ales pe Simion Dascălu şi pe Misail Călugăru „teaca minciunilor”, pe cei care contestau nobleţea latină a originii românilor. Era nevoie de o hotărâtă ripostă dată „blojeritorilor”, întrucât aceştia, speculând pasivitatea românilor, au răspândit tot felul de neadevăruri: „Pizmăluitori sunt mulţi... dară noi tăcând şi odihnindu-ne” alţii au pornit să scrie. După atâtea „scorniri” era firesc să ia „armele rătuirii” (apărării) cei dornici să restabilească dreptatea împotriva clevetitorilor „ca adevăraţi şi aieve a biruinţei nădejde de drept război pentru noi să apucă”42 . 41

Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii a moldo-vlahilor, Editura Albatros, 1981, p.8-9. 42 Ibidem. 76

În critica şi în punctele de vedere ale lui Cantemir este evident spiritul ofensiv. El îi desfide şi îi consideră lipsiţi de bună credinţă pe autorii care cred că Dacia a fost colonizată de oameni de strânsură sau de elemente rău famate. „Deciu voi mărturisi precum poporul romano-moldo-vlahilor nu din glogozala a naşteri de strânsură să fie scornit ce din cetăţeni romani, din ostaşi veterani şi din mari familii să fie ales”. „De atunci românii îşi păzesc evghenia” (nobleţea). Atitudinea critică, viziunea care stă la temelia lucrării lui Cantemir, întreaga explorare şi argumentaţia pe care o susţine sunt străbătute de un patriotism intens, militant. Principele e un om cu inima caldă, uneori cu o explozivă forţă a sentimentelor. Pentru Dimitrie Cantemir toate susţinerile sale sunt ireproşabile, exprimă adevăruri de necontestat. Chiar şi atunci când susţine latinitatea exclusivă a românilor, când afirmă teza exterminării dacilor sau când crede în vechimea unui stat independent din care s-au desfăcut apoi cele trei părţi statale româneşti. Se defineşte astfel în textul cantemirian şi o unitate politică, nu doar etnică a românilor. Sunt puncte de vedere care nu se susţin. Dincolo de neadevărul lor stă însă o idee înaltă: nevoia de a închega conştiinţa unui neam în câteva repere esenţiale ale existenţei sale. Aceste repere urmau să călăuzească şi să dea vigoare faptelor contemporane, singurele care îi cinstesc pe urmaşi. Trecutul semnifică modelul, dar nu acoperă scăderile prezentului. Istoria este, în acest sens, o carte de învăţătură care cuprinde imaginea trecutului. A ne oglindi în ea înseamnă a ne asuma responsabilităţi pentru ca oamenii şi comunităţile să se ridice la înălţimea strămoşilor. „Slujească-se dară cu osteninţele noastre neamul moldovenesc şi ca într-o oglindă curată cinstea neamului său privindu-i, îl sfătuiesc nu în trudele moşilor şi strămoşilor să se mândrească, ce în ce au scăzut din calea vredniciei, chiar înţelegând urma şi bărbăţia lor râvnind”. Dimitrie Cantemir a cuprins în raza scrisului său fenomenul românesc de pretutindeni şi a căutat să plaseze istoria românilor în cadrul celei universale. Opera lui Cantemir prezintă interes şi prin consideraţiile asupra metodei de cercetare în istorie43 . El a atras atenţia asupra necesităţii de a 43

Problema metodei istorice la Cantemir şi a atitudinii faţă de izvoare la P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Editura Academiei, 1958, p. 233-236. 77

susţine propriile opinii cu cât mai multe informaţii. Dictum unius, dictum nullius sună un dicton latinesc, însemnând: o spune unul, n-o spune nimeni, în sensul că o singură mărturie este prea puţin credibilă. Din două izvoare referitoare la aceleaşi fapte cel mai credibil este izvorul mai apropiat în timp de faptul sau evenimentul investigat. Dacă lipsesc ştirile directe, cum se spune de mâna întâi, atunci vom recurge la relatările din lucrările altor cercetători. În cazul în care un eveniment nu este decât parţial acoperit de informaţii, putem să facem inteligibil întregul prin extrapolarea ştirii de care dispunem asupra „părţii ascunse”, cu condiţia de a păstra logica internă a totalităţii, a construi deducţia potrivit raţiunii întregului. Privită în ansamblu, opera lui Dimitrie Cantemir propune o întreită semnificaţie: a) Ea a adus o contribuţie substanţială la abordarea erudită a istoriografiei române; b) A adus scrisul cronicăresc până în pragul trecerii la istoriografia iluministă. „Hronicul reprezintă o sinteză între tradiţia cronicarilor moldoveni şi rigorile istoriografiei europene a vremii”44 . În domeniul literar Istoria ieroglifică este considerată, cum am amintit, „prima operă literară românească în deplinul înţeles al cuvântului”45 ; c) Opera lui Dimitrie Cantemir a înscris creaţia spirituală românească în circuitul culturii europene. Dacă Dimitrie Cantemir semnifică ipostaza erudită a spiritului românesc, Ion Neculce (1673-1745) ne arată faţa de meşter neîntrecut al limbii române cronicăreşti. A fost, ca şi ceilalţi cronicari de vază moldoveni, un mare dregător, a avut ca şi ei o viaţă agitată, aflându-se în refugiu în Rusia, ca hatman al oştirii moldovene şi apropiat al lui Dimitrie Cantemir. Retras apoi în Polonia s-a întors în patrie pe la 1720 arătând că lucrul cel mai mângâietor este „să ţii de ţara ta”. „Oricât ai fi în cinste la vreun domn, bine iaste să-i slujeşti cu dreptate, că şi de la Dumnezeu ai plată. Iar cu domnul niciodată să nu pribegeşti. Ce să-i slujeşti în ţara ta...”46 . Neculce nu era un om cu vastă pregătire cărturărească. Citise operele înaintaşilor, avea lecturi din scrierile ecleziastice, probabil şi din autori străini. 44

Nicolae Manolescu, op.cit., p.77 Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p.153. 46 Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ediţie Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, 1982, p. 619-620. 78 45

A pribegit chiar în Muntenia, în casa lui Constantin Cantacuzino, apoi în Rusia şi şapte ani în Polonia. Dincolo de orice, Ion Neculce are aerul unui om înţelept, a trăit mult, a gândit asupra rosturilor vieţii. Sunt nenumărate pasajele cronicii sale care învederează o reflexie încărcată de experienţa vieţii, un gând care desluşeşte tâlcul acesteia. Oricum, Ion Neculce era pregătit să zugrăvească epoca pe care o cuprinde Letopiseţul Ţării Moldovei, de la 1661, domnia lui Dabija Vodă şi până la Ion-vodă Mavrocordat (1743), cu câţiva ani înainte de a muri. Perioada cuprinde opt decenii. Cinci dintre aceştia au fost trăiţi de Neculce ca martor al timpului, încât descrierea lor este mai mult o operă de amintire. Neculce scrie: „Iară de la Dabija-vodă înainte îndemnatu-s-au şi Ion Neculce, biv-vel-vornic de Ţara de Sus a scrie întru pomenirea domnilor. Însă până la Duca-vodă cel bătrân47 l-am scris de pe neşte izvoade ce am aflat la unii şi la alţii şi din auzitele celor bătrâni boiari; iară de la Duca-vodă cel bătrân înainte, până unde s-a vide, la domnia lui Ion-vodă Mavrocordat, nici de pre un izvod a nemărui, ce am scris singur, dintru a sa ştiinţă, cât s-au tâmplat deau fost în viaţa sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein să citiască şi să scrie, că au fost scrisă în inima sa. Deci vă poftescu cetitorilor să primiţi şi să nu gândiţi că doară pre voia cuiva, ce, precum s-au tâmplat, cu adevăr s-au scris”48 . De altfel, o bună parte a letopiseţului este consacrată domniei lui Dimitrie Cantemir, evenimentelor legate de războiul ruso-moldo-turcesc pe Prut, la Stănileşti (1711), în care Neculce a fost nu doar spectator, ci l-a trăit ca actor, fiind hatman al oştirii moldovene. Aceasta nu-l împiedică să descrie întâmplările cu detaşare şi să dea scrisului acelaşi aer de picturalitate ca întregii materii a letopiseţului său. Nota distinctivă a scrisului său este, aşadar, darul descrierii, capacitatea de a capta cititorul prin cuvântul plin de miez, prin expunerea sfătoasă, molcomă ca a unui vârstnic liniştit şi înţelept.

47

Este vorba de Gheorghe Duca. A fost de trei ori domn al Moldovei, ultima domnie fiind cuprinsă între 1678-1883. Neculce avea în anul morţii lui Gh.Duca doar 10 ani, încât este greu de admis că înţelegea suficient de bine lucrurile ca să scrie din amintiri. Putea face aceasta mai curând după ultima domnie a lui Constantin Duca (1693-1695), când Neculce era deplin matur. 48 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei precedat de O seamă de cuvinte, ediţie Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, 1982, p. 158. 79

Scrierea lui Ion Neculce face operă educativă fără să fie didactică şi tinde spre obiectivitate, fără să facă din aceasta o virtute. În Letopiseţ se întâlnesc şi scene de viaţă de la marile curţi şi fenomene ca fuga ţăranilor de pe moşii, şi întâmplări proprii vremii: secete cumplite sau năvala lupilor peste oameni în ţinutul Neamţului. Acestea sunt, desigur, scene palpitante cărora Neculce nu le imprimă intensităţi dramatice. Descrierea lui curge ca o apă liniştită pe hotarele Moldovei, cronicarul înţelegând că vremea aducea în curgerea ei şi timpuri de cumpănă şi lăcomia turcilor şi domni mai buni, şi zile de strânsoare. În mare, Letopiseţul lui Neculce este realmente o operă cu virtuţi literare şi o carte de învăţătură istorică. Reflecţia lui este de alt tip decât a umaniştilor clasici, dar are în ţesătura ei nenumărate fibre umaniste. Parcă pentru a da mai multă savoare letopiseţului, Neculce l-a precedat de O samă de cuvinte, mici însemnări care punctează o serie de momente insolite din viaţa Moldovei, a oamenilor ei, începând cu Ştefan cel Mare. Sunt scene inedite, atitudini şi reacţii ale unor personaje ale vremii, întâmplări neaşteptate, fapte rămase în umbră. Neculce le reînviază şi le dă o nouă prospeţime. O istorie orală, bine valorificată de cronicar, mai ales în latura semnificaţiei umane a trecutului. Cronicarul atrage atenţia: poate nu toate cele relatate sunt veridice, dar marea lor majoritate s-au petrecut aievea. Importantă este nu atât veridicitatea sau neveridicitatea faptului în sine, cât răsfrângerea în imaginar a acestuia. * Moldova a parcurs, prin urmare, în secolul al XVII-lea şi la începutul celui următor un arc cultural de o deosebită semnificaţie în viaţa spirituală a poporului nostru. Este o epocă de renaştere şi elan, de definire a unor repere centrale ale culturii noastre şi de constituire a unui capitol din care se revendică mişcarea istoriografică şi literară ulterioară. Să nu uităm, în acest context, că Moldova a dat şi un cărturar de seamă care nu se integrează matricei cronicăreşti propriu-zise, dar care participă cu valori şi contribuţii demne de elogiu la constituirea ansamblului umanismului românesc. Este vorba de Nicolae Milescu, spătarul, (1636-1708) poliglot, cărturar, călător cu itinerarii întinse (de la Constantinopol în Apusul Europei şi de acolo la Moscova), diplomat şi explorator al Siberiei în solia pe care a făcut-o de la Moscova la Pekin. A scris în domeniul teologiei şi filosofiei, a 80

tradus întâia dată în limba română Vechiul Testament şi s-a făcut cunoscut mai ales prin scrierile prilejuite de „momentul chinez”: peregrinările sale în afundurile Siberiei incluzând Jurnalul de călătorie de la Tobolsk la Nercinsk, o descriere a Chinei şi un raport diplomatic: Documentele de stat ale soliei lui Nicolae Spătaru în China. Ele formează de fapt un ansamblu şi propun un tablou impunător prin vastitatea spaţiilor prezentate, prin arta descrierii care menţine mereu viu interesul pentru lumea, civilizaţia şi specificul Curţii imperiale chineze. Operele lui Nicolae Milescu au circulat în copii şi în traducere grecească în timpul vieţii lui, dar au fost editate abia târziu. În limba română, prima versiune, după o copie grecească, s-a realizat doar în 1888. Ulterior s-au întocmit ediţii fără ca învăţatul Nicolae Milescu să se bucure de un monument editorial la nivelul operei sale, deşi s-au întreprins destule exegeze asupra scrierilor şi activităţii spătarului. * *

*

În Muntenia istoriografia medievală şi umanistă (cu excepţia operei lui Constantin Cantacuzino) s-a izbit de dificultăţi mari49 . Cronicile mai vechi nu s-au păstrat încât primele scrieri sunt detectabile abia din secolul al XVI-lea, fără să parvină în forma iniţială până la noi. S-au păstrat texte de interes literar-religios ca de pildă Viaţa lui Nifon, întocmită de Gavril Protul (superiorul comunităţii atonite), care consemnează evenimente petrecute în Ţara Românească între 1504-1520. De la 1545 şi până la 1591 (de la Mircea Ciobanul până spre urcarea pe tron a lui Mihai Viteazul) ar fi continuat seria istorică un alt cronicar; despre Mihai Viteazul şi domnia lui s-au scris cronici (în română a logofătului său, Theodosie Rudeanu, apoi ale lui Balthazar Walter şi Stavrinos) ultimii aflaţi în apropierea marelui domnitor. Unele dintre acestea sunt inspirate, se crede, după cronica internă a lui Theodosie Rudeanu. În al doilea deceniu al secolului al XVII-lea a lăsat însemnări Matei, egumenul mănăstirii Dealului, grec de origine şi totodată mitropolit al Mirelor (de aici numele său Matei al Mirelor).

49

Pentru istoriografia Ţării româneşti are valoare de referinţă lucrarea lui Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi..., p. 369-488. 81

Istoria celor petrecute în Ţara Românească (1602-1618), a lui Matei al Mirelor, a fost tipărită de mai multe ori la Veneţia şi tradusă, probabil, şi în limba română în secolul al XVII-lea. O intensificare a preocupărilor istoriografice a avut loc în vremea domniei lui Matei Basarab, care a promovat o bogată operă culturală. Particularizată prin anumite trăsături care poartă o mai apăsată pecete a ortodoxiei tradiţionale, împlinirile din vremea lui Matei Basarab se conjugă cu remarcabilele realizări din Moldova lui Vasile Lupu, înscriind un moment semnificativ în dezvoltarea vieţii culturale româneşti. Tradiţia istoriografică din Ţara Românească păstrată în fragmente lacunare datorită vicisitudinilor vremii, s-a reluat, aşadar, în timpul lui Matei Basarab cu interes sporit. Dar abia peste două decenii şi jumătate această recoltă a putut fi valorificată în câteva letopiseţe care au ajuns până la noi. Cele mai importante dintre ele sunt aşa-zisul Letopiseţ cantacuzinesc (titlul original fiind Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini) şi Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti de Radu Popescu. Se adaugă aici, bineînţeles, Istoria Ţării Rumâneşti (1700) a stolnicului Constantin Cantacuzino. Cei mai mulţi specialişti atribuie Letopiseţul cantacuzinesc lui Stoica Ludescu, logofăt la curtea cantacuzinilor. Cum perioada în care s-au scris cronicile în Ţara Românească a fost frământată de rivalităţile dintre facţiunile boiereşti, de un moment de vârf al „regimului nobiliar”, se înţelege că situaţia s-a răsfrânt şi asupra orientării cronicarilor, apropiaţi de o tabără rivală sau de alta. Partizanatul şi-a pus amprenta pe felul în care a fost înfăţişată mai ales perioada apropiată în timp de cei care au scris (1660-1720): Un Letopiseţ al Bălenilor şi o Cronică a lui Radu Greceanu dedicată epocii lui Constantin Brâncoveanu, precum şi o Cronică anonimă tot despre Brâncoveanu. Sigur, aceste cronici sunt encomiastice. Prezintă pe domn şi faptele sale într-o lumină favorabilă, punctând pe ani (cum o face Radu Greceanu) evenimentele mai importante, iniţiativele domnului, opera sa culturală, împrejurările ridicării palatelor şi ctitoriilor. Se relatează, bineînţeles, meandrele raporturilor lui Brâncoveanu cu Poarta otomană şi cu alte puteri învecinate (Austria şi Rusia), se subliniază calităţile sale de negociator, supleţea politicii sale externe. Autorii evită să vorbească de fiscalitatea excesivă a domnitorului, impusă, este drept, de dublarea haraciului către Poartă, dar şi de arghirofilia 82

domnitorului cu copii mulţi, curte bogată şi costisitoare, dar şi cu moşii şi cirezi de vite, cu vocaţia milosteniei, a înzestrării mănăstirilor şi bisericilor ridicate în ţară sau dincolo de hotarele ei (de exemplu la Sâmbăta, în Ardeal) a promovării unor remarcabile fapte de cultură. Cele mai interesante scrieri istorice din epocă sunt Letopiseţul cantacuzinesc şi Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti de Radu Popescu. Nu întreg textul acestor cronici este operă originală a autorilor. Ele includ masiv părţi din scrieri mai vechi: Viaţa lui Nifon, însemnări istorice ale lui Matei al Mirelor etc. Ambele cronici caută să reconstituie istoria Ţării Româneşti de la întemeiere. Până în secolul al XVI-lea, naraţiunile sunt însă lacunare şi aproximative. Ambele admit ideea întemeierii prin descălecarea din Ţara Făgăraşului a lui Radu Vodă (1290), ambele fac referiri la câţiva domnitori importanţi (Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş etc.), dar ambele operează cu date imaginare privind durata domniilor, succesiunea domnitorilor etc. Ambele expun însă amplu domnia lui Mihai Viteazul şi a lui Matei Basarab, cu date şi amănunte indispensabile privind activitatea lor politică şi diplomatică. Cronicile transmit senzaţia măreţiei şi curajului marelui voievod, energia lui clocotitoare şi statornică în atingerea ţelului propus. Descriind bătălia de la Călugăreni, Radu Popescu arată: „Că Mihai Vodă ca un fulger umbla pen oaste...”50 Iar în Letopiseţul cantacuzinesc întâlnim frumoasa metaforă a morţii lui Mihai Viteazul, pe Câmpia Turzii: „Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici împrilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează”51 . În legătură cu Matei Basarab, cronicile prezintă amplu înfruntările dintre domnitorul muntean şi Vasile Lupu, opera de ctitor al mânăstirilor şi bisericilor care împânzesc până astăzi Muntenia (în special, în judeţul Vâlcea) şi răscoala seimenilor şi dărăbanilor (dorobanţilor) de la sfârşitul domniei lui Matei Basarab. Istoria lui Radu Popescu priveşte trecutul Ţării Româneşti într-o largă perspectivă a raporturilor Valahiei cu Moldova, cu Principatul Ardealului şi cu puterile vecine: Austria, Polonia, Rusia şi căzăcimea şi, bineînţeles, cu Poarta Otomană. Probabil că în această privinţă Istoria lui Radu Popescu, 50 51

Cronicari, ediţie 1988, p.169. Ibidem, p.108. 83

este lucrarea cu cel mai larg orizont, de până la el, asupra contextului internaţional al Ţărilor române. Mai mult, înserează în text şi ştirea cu privire la descoperirea Americii: „America, lumea cea noao, o au aflat Criştov Columbul, călugăr frâncescu, cu cheltuiala şpaniolului; care au fost neştiută de noi, şi lumea noastră de ei neştiută”52 . În genere, deşi a avut o viaţă cu suişuri şi căderi spectaculoase, umbrită de multe încercări, Radu Popescu, fiul marelui boier, vistierul Hrizea, păstrează în scris o notă de obiectivitate (în ciuda accentelor polemice) deşi Cantacuzinii şi Constantin Brâncoveanu i-au fost adversari (măcar din vreme în vreme). Poate că de aceea a tânjit după vremuri mai liniştite, aşa cum au fost în vederile lui domnia lui Pătraşcu cel Bun: „Pătraşcu-vodă acesta au venit domn de la turci, şi au domnit ţara bine, şi boiari fără vrăjbi, fără morţi, fără prăzi, precum tuturor place; pentru aceia şi «bun» l-au numit, pentru bunătăţile lui ce avea”53 . Cronicarul a avut norocul să trăiască mult. A continuat istoriile sale cu domnia lui Nicolae Mavrocordat, pe care-l prezintă într-o lumină favorabilă şi pentru că domnitorul i-a fost un veritabil binefăcător. În timpul războiului austro-turc încheiat prin Pacea de la Passarovitz (1718). Radu Popescu uită de faptul că într-o vreme s-a aflat în tabăra austriacă şi acceptase demiterea lui Nicolae Mavrocordat. S-a reîntors însă la Bucureşti şi a redevenit un apropiat al domnitorului. Cronicarul ţine să arate spiritul tolerant al lui Nicolae Mavrocordat şi două iniţiative realmente importante întreprinse de el: scăderea cuantumului haraciului şi interzicerea refulării turcilor „brăileni” şi silistreni dincolo de marginile raialelor pe care le deţineau54 . O realizare pe care cronicarul o subliniază este zidirea mănăstirii Văcăreşti, (1716-1722) remarcabilă operă arhitectonică, lipsită în etapele ulterioare de îngrijirea care i s-ar fi cuvenit, ajungând să fie demolată sub Nicolae Ceauşescu. Încolo, cronica împleteşte descrierea faptelor domestice (căsătoria fiicei şi fiului lui Nicolae Mavrocordat) cu faptele de arme din vremea războiului turco-austriac (1716-1718), precum şi cu ştiri petrecute pe scena mai largă a istoriei europene: moartea împărătesei Ecaterina a II-a, abdicarea

52

Ibidem, p.160. Ibidem, p.162. 54 Ibidem, p. 224. 53

84

regelui Spaniei şi urcarea pe tron a regelui Angliei, George IV (1820) (Gheorghie August)55 . Nicolae Bălcescu a editat o parte a cronicii lui Radu Popescu în „Magazin istoric pentru Dacia” şi a folosit textul cronicii în redactarea operei sale Românii supt Mihai Voievod Viteazul. În Istoria României în date, coordonată de Constantin C. Giurescu, se subliniază că Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti „este ultima operă istoriografică de amploare a culturii muntene din perioada de apogeu a epocii vechi”56 . Profesorul Giurescu are dreptate. Istoriografia munteană a făcut progrese însemnate în epoca de înflorire culturală din vremea lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. Faţă de realizările din acest timp, mai ales din acea frumoasă perioadă de înflorire sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, între care putem număra minunate ctitorii, palate, şcoli de aleasă ţinută, tipărituri religioase – inclusiv Biblia lui Şerban Cantacuzino – obiecte de artă, broderii, cărţi ferecate în aur şi bijuterii de preţ, scrieri sapienţiale şi codice de legi, istoriografia nu a reuşit performanţe pe măsură. Totuşi faptul că s-a pus cât de cât ordine în tradiţia cronicărească din Ţara Românească şi s-a făcut lumină în câteva din marile perioade ale istoriei ţării – Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu – ne dau măsura unor contribuţii care au permis trecerea spre noi realizări în acest domeniu. Aveau să urmeze însă decenii în şir până să se înfiripe noi cristalizări istoriografice nu numai în Ţara Românească, dar şi în Moldova. Ştafeta va fi preluată şi purtată cu succese remarcabile de Şcoala Ardeleană în deceniile care vor încheia veacul al XVIII-lea.

55

În Istorii apare o inadvertenţă vorbindu-se de Gheorghie I şi Gheorghie al IIlea (op.cit.) p.250). 56 Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, 1971, p.150. Pentru ansamblul operei lui Radu Popescu vezi N.Cartojan, op.cit., 1980, p.436-454; Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, 1979, p.693-696. 85

ISTORIOGRAFIA ILUMINISTĂ

1. Consideraţii generale Alături de Renaştere şi de umanism, iluminismul joacă un rol important în plămădirea culturii moderne. El reprezintă un mare curent spiritual, care cuprinde şi este specific mai ales pentru secolul al XVIII-lea. Unele manifestări aderente iluminismului purced însă mai de mult, suind până spre jumătatea secolului al XVII-lea. Iluminismul a lăsat în patrimoniul culturii mondiale cuceriri considerabile, cu caracter de permanenţă. Mari descoperiri ştiinţifice, mari postulate şi opere din domeniul filosofiei şi al gândirii sociale, mari realizări de ordin cultural şi artistic hrănite de setul de valori iluministe se integrează lanţului culturii universale încât ele nu au semnificaţii doar pentru epoca în care s-au afirmat. Ele sunt bunuri comune ale unui patrimoniu peren, dincolo de timp şi de împrejurările imediate cu caracter concret în care au apărut. Pentru a situa istoriografia în coordonatele iluminismului nu este suficient să ne raportăm doar la mişcarea spirituală în sens strict. Trebuie să ţinem seama de multiplele fenomene care se petrec la nivelul ţesuturilor sociale şi politice ale societăţii, de marile evenimente care se constituie ca adevărate pietre de hotar în istoria omenirii. Astfel, secolul al XVIII-lea reprezintă pentru Europa Apuseană o perioadă decisivă în afirmarea modului de producţie capitalist, în constituirea clasei de mijloc, în dezvoltarea comerţului mondial şi a navigaţiei, în progresul educaţiei şi al urbanizării. Trebuie ţinut seama de faptul că aceste fenomene sunt caracteristice mai ales pentru Europa Apuseană, în special pentru Anglia, Ţările de Jos şi Franţa. Un capitalism comercial se dezvoltase în secolele precedente, în Italia, de fapt în oraşele - comune din peninsulă. Restul Europei era o zonă profund agrară şi chiar în Europa Apuseană, cu excepţia Angliei şi a Ţărilor de Jos, agricultura, şi populaţia rurală, era de 86

departe majoritară. Important este însă faptul că au apărut şi s-au afirmat fenomene noi de ordin economic şi social, care aveau să schimbe, într-o perspectivă de durată, ceva mai lungă, fizionomia Europei Occidentale, factorii dinamogeni ai dezvoltării. Pe scena secolului al XVIII-lea se înscriu ca evenimente capitale războiul de eliberare al coloniilor engleze din Noul Continent şi proclamarea independenţei S.U.A. (1776), precum şi Marea Revoluţie Franceză de la sfârşitul secolului (1789-1794). Naşterea naţiunii americane, crearea S.U.A. constituie un fenomen cu semnificaţie istorică şi mondială, dacă ţinem seama, nu de condiţia concret istorică în care s-a zămislit noul stat, ci de destinul ulterior al acestuia. Cât priveşte Revoluţia Franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ea a marcat profund naşterea lumii moderne, afirmarea principiilor politice şi doctrinare care se asociază cu libertăţile şi drepturile omului, cu sistemele moderne de guvernământ, cu schimbarea fizionomiei politice şi sociale a Europei. Pe un alt plan, acela care vizează baza tehnico-productivă a societăţii, sfârşitul secolului al XVIII-lea este marcat de începutul revoluţiei industriale. Fenomenul semnifică trecerea de la producţia manuală la cea mecanizată, bazată pe folosirea maşinilor. Se inaugurează, astfel, o eră nouă în viaţa materială a societăţii şi în schimbarea structurii sociale a acesteia. Se produce tranziţia spre un nou tip de societate şi de civilizaţie. De acum, gradul de dezvoltare industrială şi urbană va constitui principalul element de judecată al performanţelor unei societăţi, al avuţiei şi puterii materiale, al condiţiilor sale de viaţă. Tot în acest secol al XVIII-lea, în câteva din marile state ale Europei – Austria, Prusia, Rusia – se produce, la nivelul sistemului de guvernare, fenomenul care a intrat în istoriografie sub numele de absolutism luminat. Politica absolutismului luminat a fost promovată, de altfel, cu mari deosebiri de la un stat la altul: mai insistentă şi mai hotărâtă în Austria (mai ales, în vremea lui Iosif al II-lea)1, redusă la simulacru şi fanfaronadă verbală, în cazul ţarinei Ecaterina a II-a. „Ataşamentul pentru lumini, ca şi liberalismul ei – se arată în Istoria Europei, lucrare tradusă din limba franceză2 – sunt mai ales de faţadă”. Gândirea socială şi filosofică face 1

Vezi D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 227-245. 2 Istoria Europei, coordonatori J. Carpentier, F. Lebrun, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 245. 87

joncţiune, măcar în anumite puncte, cu marea politică a unor curţi imperiale, după cum, aşa cum vom vedea, tot aceasta furnizează temeiul unor acţiuni sociale transformatoare care vor depăşi cu mult intenţiile filosofilor epocii, aşa cum s-a întâmplat în timpul revoluţiei franceze din 1789-1794. Secolul Luminilor este unul prin excelenţă raţionalist; întreaga mişcare intelectuală a epocii ridică raţiunea la rang de instanţă supremă în ordinea cunoaşterii, de instrument capabil să pătrundă tainele naturii, ale societăţii, să explice omul şi raporturile sociale. Gândirea poartă emblemele raţiunii, cum se exprima un istoric polonez3; acţiunea umană trebuie să se producă potrivit prescripţiilor raţiunii. Mişcarea socială este încredinţată că se desfăşoară potrivit preceptelor raţiunii. Pătrunsă de raţionalitate, ea se închipuie nu numai necesară, dar şi conformă cu ideea de adevăr. Ea se legitimează prin raţionalitate. Dusă până la limitele ultime, absolutizată, o astfel de perspectivă se poate transforma dintr-o valoare cognitivă şi acţională, fecundă şi benefică, într-o dogmă intolerantă faţă de concepţiile sau valorile altora, aşa cum s-a întâmplat în timpul revoluţiei franceze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În mare, „miza raţiunii” pe care a jucat secolul al XVIII-lea a dat o recoltă bogată de valori fundamentale în câmpul ştiinţelor naturii şi al celor umane. Spre a înţelege ca totalitate marile realizări ale acestui secol în plan spiritual este necesar să facem câteva referiri şi la achiziţiile din domeniul ştiinţelor naturii. Pentru că, mai ales, ascensiunea cunoaşterii în acest domeniu a avut repercusiuni profunde în viaţa oamenilor, în dezvoltarea civilizaţiei materiale, în pătrunderea tainelor universului. Bazată pe observaţie şi pe descoperirile realizate anterior de Galilei şi Kepler, astronomia a făcut progrese considerabile. Isaac Newton a descoperit legile gravitaţiei universale, punând bazele astronomiei moderne. În domeniul electricităţii statice a făcut descoperiri însemnate Benjamin Franklin; în acest domeniu s-a inventat primul condensator electric. De asemenea, s-au pus bazele chimiei moderne. În ştiinţele naturii, suedezul Linné a pus temei clasificării zoologice şi botanice; în anatomie şi fiziologie, Harvey a descoperit, încă din 1628, circulaţia sângelui. Descoperirile tehnice au fost considerabile la sfârşitul secolului al XVIII-lea; prin aceasta a fost posibilă demararea revoluţiei industriale. Constituirea unui corp ştiinţific şi cultural adecvat a permis crearea unor societăţi ştiinţifice. 3

Vezi Jean Starobinski, 1789. Emblemele raţiunii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990. 88

Epoca Luminilor îşi defineşte fizionomia substanţial diferită de perioada precedentă şi subsecventă ei şi prin viziunea care domină câmpul filosofiei şi al ştiinţelor socio-umane. Cum se ştie, încă filosoful francez Descartes proclamase primatul raţiunii, al cogito-ului în existenţa şi conştiinţa individului. Această idee a lui Descartes este exprimată în celebra formulă: Dubito ergo cogito; cogito ergo sum (Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist). Pe calea sugerată de Descartes, marea filosofie şi gândire socialpolitică a secolului al XVIII-lea caută să dezvăluie rolul demiurgic al raţiunii şi se construieşte pe sine în spirit raţionalist. Cea mai mare elocvenţă o are, în acest sens, doctrina filosofică a lui Kant. Potrivit acesteia, principiile morale şi cognitive ale oamenilor sunt autogenerate şi inevitabile. Ele îşi află sursa în raţiune, nu în vreo altă instanţă exterioară. Numai în virtutea propriei autogenerări şi autodeterminări se pot constitui o etică şi o ştiinţă sistematică. O cunoaştere şi o înţelegere a sensului faptelor capabile să favorizeze certitudinea adevărului, să pătrundă ordinea lucrurilor, regularităţile fenomenelor naturii şi ale spiritului, să fie implicit un îndreptar al acţiunii umane. Raţiunea imprimă caracter de universalitate naturii umane, defineşte identitatea comună a acesteia. Filosofia este interesată, ca atare, de universalul din om, nu de specificul fiecăruia, întrucât acesta se exteriorizează şi se înţelege numai pe fondul naturii lui universale. Filosofia raţionalistă a furnizat astfel bazele criticii societăţii existente şi premisele unor ideologii sociale şi politice cu funcţii transformatoare în epocă. Iluminismul s-a născut astfel sub semnul spiritului critic. Deşi acest mare curent spiritual a luat naştere mai întâi în Anglia, el a căpătat cea mai vie expresie în Franţa. Anume în mediul social francez, în care vibraţia tensiunilor din adânc prevestea furtuna de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iluminismul şi-a pus în valoare cu deosebită elocvenţă spiritul critic şi capacitatea de a modela conştiinţa aptă să vină în întâmpinarea marilor transformări pe care le va declanşa revoluţia franceză. Literaţii şi filosofii francezi (de fapt, un nume generic pentru oamenii de cultură) elaborează doctrine sociale, diferite ca forţă de pătrundere şi putere explicativă, în care caută să descifreze factorii motori ai procesului istoric şi să definească remedii pentru ameliorarea mecanismelor de guvernare şi de funcţionare a societăţii.

89

2. Filosofia şi istoria în secolul luminilor O simplă evocare a câtorva nume este, credem, suficientă spre a ne da seama de amploarea demersului teoretic şi ideologic întreprins în epocă. Astfel, Montesquieu (1689-1755) a pledat pentru separarea puterilor în stat şi a urmărit să formuleze principiile generale capabile să explice dezvoltarea istoriei în Consideraţii asupra cauzelor măreţiei romanilor şi a decăderii lor (1734) şi Spiritul legilor (1748). Opera lui Montesquieu ţine mai ales de domeniul filosofiei politice decât de cel al istoriografiei. El a întreprins o critică relativ moderată a religiei, a stării societăţii şi instituţiilor din vremea sa, pe temeiul valorilor raţionaliste şi umaniste. În această ordine de idei, este necesar să subliniem faptul că între umanismul secolelor XV-XVI şi iluminismul secolului al XVIII-lea sunt legături directe şi semnificative. Întâi de toate se cuvin subliniate încrederea în puterea raţiunii, situarea omului în centrul existenţei sociale, disocierea de biserică şi de religie ca factori dominanţi ai vieţii spirituale etc. Totuşi, între umanism şi iluminism sunt deosebiri esenţiale. Şi un curent şi celălalt susţin că lumea este construită pe baze umane şi raţionale. Dar iluminismul nu numai subliniază faptul că universul fizic şi moral nu are vreo legătură cu religia; el are şi o atitudine pronunţat critică faţă de religie, de practicile bisericii şi ale slujitorilor ei. Mişcarea renascentistă şi umanistă era redusă la grupuri restrânse de artişti şi de savanţi. Era un fenomen spiritual dezvoltat în preajma unor curţi princiare (mai ales, italiene), a civilizaţiei aristocratice, fără iradieri în straturi mai adânci ale societăţii: Humanitas nu era umanitatea fiecărui om, ci rezultatul unui lung şi dificil proces de autoeducare. Iluminismul îmbrăţişează ideea de om într-o perspectivă socială mai largă. El nu mai propune un proces de selecţie între oameni, nu creează o categorie de privilegiaţi, o aristocraţie a inteligenţei, ci manifestă un sentiment binevoitor pentru toţi semenii, pentru fiinţa umană, în genere. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai iluminismului a fost Voltaire (1697-1778). El are o operă întinsă. A cultivat literatura, dramaturgia, filosofia etc. A fost oaspetele unor curţi princiare, s-a aflat în corespondenţă cu monarhi ai vremii (Frederic cel Mare şi Ecaterina a II-a). A exercitat o mare influenţă asupra mediilor selecte artistice şi culturale ale vremii. 90

Voltaire este un novator nu numai în sfera reflecţiei teoretice asupra dezvoltării istoriei. El are şi o operă istorică propriu-zisă, demnă de interes. Principalele lui scrieri sunt: Viaţa lui Carol al XII-lea, rege al Suediei, celebru prin temeritatea şi vitejia sa, dar şi prin luptele nenorocoase purtate cu Petru I, ţarul Rusiei (Poltava, 1709). O operă substanţială este Epoca lui Ludovic al XIV-lea, publicată în 1751. Unii cercetători o consideră prima operă istorică modernă. Voltaire prezintă un tablou cuprinzător al acestei epoci, nerezumându-se doar la aspectele militare şi politice. Ea răspunde nevoii de a îmbrăţişa fenomenele de ordin social, economic şi cultural ale istoriei. Voltaire descrie cu admiraţie figura lui Ludovic al XIV-lea, înţelege elanurile epocii „Regelui soare”, dar, pe ansamblu, descrie domnia sa în mod echilibrat şi cu simţul obiectivităţii. Surprinde oarecum faptul că istoria Franţei sub Ludovic al XIV-lea nu este suficient legată de dezvoltarea generală a civilizaţiei europene. „Sub aspect literar, lucrarea este o capodoperă” – relevă un analist american al scrisului istoric4. Stilul e suplu, clar şi elegant. Spiritul clarităţii şi al preciziei este, de altfel, consubstanţial culturii franceze, scrierile lui Voltaire fiind reprezentative în acest sens. De o faimă mai mare s-a bucurat opera lui Voltaire Eseu asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor (1756). El foloseşte în această amplă lucrare, poate pentru prima dată, termenul de filosofia istoriei, deşi cartea, ca atare, nu este una de filosofie a istoriei. Ea se înscrie în tipologia lucrărilor de istoria civilizaţiilor. Titlul sugerează, de altfel, acest lucru. Cum momentul reflexiv este ceva mai extins decât în cărţile de istorie de până atunci, Voltaire i-a dat această apreciere de nobleţe, „filosofia istoriei”, o sintagmă care va face o mare carieră în gândirea filosofică ulterioară. În fapt, Voltaire caută să valorizeze realitatea istorică dincolo de fapta politico-militară a acesteia. El acordă atenţie problemelor economice şi sociale, prezintă aspecte legate de mentalitatea, obiceiurile şi cultura popoarelor. Un cunoscut istoric francez al culturii, Lanson, a revendicat pentru Voltaire privilegiul de a fi formulat prima oară „concepţia modernă a istoriei, a acelei istorii care prezintă tabloul şi explicaţia civilizaţiei”5. 4

Elmer Barnes, A History of Historical Writing, Dover Publications Inc, New York, 1963, p. 153. 5 Alban G. Widgery, Les grandes doctrines de l’histoire, Editura Gallimard, 1961, p. 224. 91

Voltaire face o tentativă de a îmbrăţişa ansamblul civilizaţiei mondiale, incluzând în scrierea sa şi părţi privitoare la istoria Indiei şi a Chinei. Subiectul este însă mult prea vast pentru a putea fi stăpânit de Voltaire cu aceeaşi acurateţe. Aceasta rezultă din tratarea inegală a temei, din lacunele de informare şi de documentare. Ideile directoare ale lui Voltaire sunt însă fecunde şi valide6. Filosoful şi scriitorul francez este critic faţă de evul mediu. El dă o lovitură tendinţei umaniste de a sanctifica antichitatea. Îl impresionează doar epoca raţionalismului. Fapt uşor de înţeles dacă ne gândim că Voltaire însuşi a fost un strălucit reprezentant al iluminismului. Voltaire a avut imitatori francezi, englezi, germani pe terenul istoriografiei iluministe. Scrierile sale, deşi depăşite, dau şi în prezent senzaţia de prospeţime datorită fluidului intelectual intens, vibraţiei spirituale şi distincţiei stilistice a lui Marie-Arouet Voltaire. Alături de Voltaire, o altă figură de vârf a iluminismului francez este Jean Jacques Rousseau. Opera lui este prin excelenţă una de filosofie politică şi socială şi nu una de istoriografie propriu-zisă. Consideraţiile sale asupra construcţiei societăţii în genere, a influenţei civilizaţiei asupra omului, a profilului său moral, ca şi ideile sale privind condiţiile necesare asigurării efective a libertăţii omului şi oamenilor prezintă însă un mare interes. Ele ridică probleme reale privind statutul omului în societate şi căile de realizare a unor şanse sporite pentru libertatea oamenilor, ca indivizi şi ca cetăţeni. Caracteristică este, în acest sens, scrierea sa Contractul social. În cea mai autentică viziune raţionalistă, Rousseau pune problema constituirii statului şi a funcţionării lui în termenii contractului social. Prin naştere şi prin apartenenţă la colectivitate, oamenii sunt egali în voinţa şi în drepturile pe care se edifică construcţia unui stat. Ei au dreptul la protejare egală din partea statului. Prin firea lucrurilor, nu toţi cetăţenii unui stat pot să participe în mod direct la realizarea exerciţiului puterii şi al administraţiei. Ei convin să delege o parte din drepturile lor unor persoane care le reprezintă interesele şi înfăptuiesc actul de conducere a societăţii în perioada mandatului pe care îl primesc. Această delegare a unor drepturi nu înseamnă şi pierderea lor din partea celor care le deleagă. Ei rămân în continuare titularii de fapt ai drepturilor integrale, din care deleagă numai o parte spre a beneficia de 6

Vezi Silvian Iosifescu, Voltaire, contemporanul nostru, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, p. 79-95 92

avantajele pe care le prezintă asocierea. Rousseau este, prin acesta, doctrinarul sistemului reprezentativ de guvernământ şi al libertăţii şi egalităţii oamenilor (ca indivizi şi cetăţeni). Doctrina lui a constituit o componentă însemnată a premiselor ideologice care au pregătit revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Sigur, pledoaria teoretică pentru libertatea şi egalitatea oamenilor nu semnifică şi acceptarea de către doctrinari a acţiunilor de violenţă distructivă care au avut loc în timpul revoluţiei. O ultimă observaţie pe care o mai facem în legătură cu spiritualitatea lui Rousseau: ea împleteşte, oarecum paradoxal, raţionalismul iluminist de mare stricteţe cu sentimentalismul sensibil la freamătul trăirilor interioare şi la grandiosul spectacol al naturii. Prin această ultimă caracteristică, Rousseau se distinge ca precursor al unui alt mare curent spiritual şi cultural: romantismul. O ţară care a adus o mare contribuţie la afirmarea iluminismului a fost Anglia. Ei îi aparţin însemnate descoperiri ştiinţifice, inovaţii tehnice care au făcut posibilă trecerea la revoluţia industrială, contribuţii de seamă în domeniul economiei politice, filosofiei, gândirii sociale şi istoriei. Filosofia engleză a luminilor, spre deosebire de cugetarea abstractă germană, a pus în valoare importanţa experimentului ca sursă a cunoaşterii şi a senzaţiei ca fază premergătoare enunţului conceptual. Un mai mare interes pentru viaţa practică şi o nevoie mai pronunţată în a lega activitatea intelectuală de realitatea materială concretă explică, probabil, această împrejurare. Ca şi în Franţa, autorii cunoscuţi mai ales ca filosofi şi gânditori sociali au cultivat şi scrisul istoric. Figura cea mai de seamă este David Hume (1711-1768). El a întocmit o Istorie a Angliei de la invazia lui Julius Caesar la revoluţia de la 1689 („revoluţia glorioasă”). Este considerată una dintre primele istorii naţionale ale Angliei. Hume, ca istoric, acordă mai puţină importanţă studiului adâncit al faptelor şi surselor documentare. Scrierea lui este dominată de corpul de idei raţionalist. Un istoric de mare prestigiu al secolului al XVIII-lea din Anglia a fost William Robertson (1721-1793). Ca formaţie profesională este, poate, cel mai competent savant englez al vremii, s-a dedicat domeniului cu tenacitate, a căutat să trateze profund temele îmbrăţişate, să exploreze cu discernământ şi acurateţe sursele documentare şi, în acelaşi timp, să situeze la un nivel teoretic ridicat problemele pe care le-a abordat. 93

În opinia lui Robertson, cercetătorul istoriei trebuie să ţină seama de demnitatea obiectului său, de faptul că are de-a face cu împrejurări şi procese de mare semnificaţie, cu acţiunea unor oameni celebri. Ca atare, el trebuie să se pătrundă de acest lucru şi să-şi împlinească datoria ca pe o magistratură. De altfel, el a acordat importanţă marilor personalităţi, istoria sa este mai ales un elogiu adus demnităţii figurilor politice şi militare; prin forţa lucrurilor, el le-a prezentat într-un registru înalt spre a fi percepute adecvat. Robertson a introdus în opera sa şi elemente de istorie economică, socială şi culturală, dar nu acestea formează substanţa lucrărilor sale. Prima lui lucrare majoră este Istoria Scoţiei (1759). Este cea mai finisată şi competentă operă a lui Robertson. Autorul manifestă un oarecare scepticism în legătură cu posibilitatea de a scrie istoria originilor unei naţiuni7. Robertson judecă şi el în mod critic evul mediu, dar o face mai nuanţat. Are consideraţii interesante cu privire la structura feudalismului. Îi datorează, însă, probabil, lui Voltaire felul în care tratează ideea de progres a societăţii de la barbarie la epoca modernă (secolul al XVIII-lea). Robertson percepe cu acuitate problema constituirii noului sistem internaţional al diplomaţiei, fundamentat pe principiul echilibrului puterilor. O altă lucrare importantă a lui William Robertson este Istoria Americii. În ea se prezintă de o manieră interesantă descoperirea de către spanioli a continentului american şi cucerirea Lumii noi. Se impune, de asemenea, metoda sa de a cerceta obiceiurile şi moravurile populaţiei băştinaşe americane, de la triburile indiene din America de Nord la societăţile mai complexe ale aztecilor şi incaşilor. Robertson are multe consideraţii de ordin teoretic integrate în ţesutul scrisului său istoric. El socoteşte, de pildă, că similarităţile care se observă în dezvoltarea popoarelor nu se datorează înrâuririlor reciproce. Ele derivă mai curând din faptul că popoarele ating în evoluţia lor acelaşi nivel de dezvoltare8. Cea de a treia mare lucrare a lui Robertson este Istoria lui Carol Quintul, împăratul Spaniei, figură de seamă a istoriei europene din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Prin vastitatea preocupărilor sale, prin amploarea documentării şi substanţa teoretică a operei, ca şi prin calităţile

7

Vezi Great Historians from Antiquity to 1800, Editor în chief Lucian Boia, New York, 1991, p. 123. 8 Ibidem, p. 123-124. 94