Pomicultura Generala Si Speciala [PDF]

Zitiervorschau

Gică Grădinariu

Mihai Istrate

Pomicultură generală şi specială

6 Referenţi ştiinţifici Prof. Dr. Doc. Vasile Cociu, membru titular al Academiei de Stiinţe Agricole şi Silvice, Bucureşti Dr. Ing. Sergiu Budan, cercetător principal gr. I, Istitutul de Cercetare şi Producţie Pomicolă, Piteşti – Mărăcineni EDITAT CU SPRIJINUL MINISTERULUI EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI Coperta: Cristian Almăşanu Redactor: Aurel Ştefanachi Culegere text: Ing. Pavel Acostăchioaie Corector: Bogdan Ştefanachi Bun de tipar: R. Ungureanu Tehnoredactor: Cristian Almăşanu

ISBN: 973-8422-47-7 © Tipografia Moldova Iaşi, 2003 Tipărit la Tipografia Moldova, Bulevardul Carol I Nr. 3-5, Iaşi Telefon/Fax: 0232206549 E-mail: [email protected]

Facultatea de Horticultură Iaşi

Pomicultură generală şi specială

Gică Grădinariu Prof. Univ. Dr. Mihai Istrate Conf. Univ. Dr.

5

CUPRINS PREFAŢĂ ............................................................................ ................ 10 CAPITOLUL 1. - DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA POMICULTURII .... 11 1.1. Definiţii; Terminologie .................................................... ........ 11 1.2. Importanţa cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi ................ 14 1.3. Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii pe plan mondial şi în ţara noastră ......................................................... 18 CAPITOLUL 2. - CLASIFICAREA SPECIILOR POMICOLE ...... 25 2.1. Clasificarea botanică ...................................................... .......... 25 2.2. Clasificarea speciilor pomicole după habitus ........................... 27 2.3. Clasificarea pomicolă ...................................................... ......... 29 CAPITOLUL 3. - MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ............................ 32 3.1. Rădăcina ..................................................................... .............. 32 3.2. Tulpina .................................................................. ................... 38 CAPITOLUL 4. - CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE ... 56 4.1. Perioadele de vârstă ......................................................... ........ 56 4.2. Ciclul anual al speciilor pomicole ....................................... ..... 59 4.2.1. Perioada de vegetaţie .................................................... ........... 59 4.2.2. Perioada de repaus ..................................................... .............. 73

CAPITOLUL 5. - ALTERNANŢA DE RODIRE .............................. 76 5.1. Cauzele alternanţei de rodire .............................................. ...... 76 5.2. Măsuri pentru înlăturarea alternanţei de rodire ........................ 77 CAPITOLUL 6. - ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ....................................................... 79 6.1. Lumina ca factor de vegetaţie .............................................. .... 79 6.2. Căldura ca factor de vegetaţie ............................................... ... 84 6.3. Apa ca factor de vegetaţie ................................................. ....... 87 6.4. Aerul ca factor de vegetaţie ............................................... ...... 90 6.5. Solul ca factor de vegetaţie ............................................... ....... 91 6.6. Relieful şi distribuţia factorilor ecologici .............. 96

6 CAPITOLUL 7. - ZONAREA POMICULTURII ÎN ROMÂNIA ..... 98 CAPITOLUL 8. - PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL ............................................................. 107 8.1. Alegerea terenului pentru pepinieră ........................................ . 107 8.2. Organizarea pepinierelor ................................................. ......... 107 8.3. Asolamente folosite în pepinieră ............................................. . 108 8.4. Organizarea interioară şi pregătirea terenului pentru pepinieră 109 8.5. Portaltoii pomilor şi tehnologia înmulţirii lor .......................... 110 8.5.1. Producerea portaltoilor generativi ..................................... ....... 111 8.5.2. Înmulţirea vegetativă a portaltoilor pomilor şi a arbuştilor fructiferi ..................................................................... .............. 117 8.6. Înmulţirea prin altoire ...................................................... ........ 125 8.6.1. Sisteme şi metode de altoire ............................................. ....... 127 8.6.2. Producerea ramurilor altoi ............................................. .......... 131 8.6.3. Tehnologia obţinerii pomilor altoiţi ....................................... .. 132 CAPITOLUL 9. - ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE 141 9.1. Sisteme tehnologice pomicole ............................................. .... 141 9.2. Alegerea, organizarea şi pregătirea terenului în vederea înfiinţării plantaţiilor pomicole ............................................ 144 9.3. Alegerea şi amplasarea speciilor şi soiurilor ........................... 151 9.4. Plantarea pomilor şi lucrările de îngrijire în anul I după plantare .......................................................................

.............. 156 CAPITOLUL 10. - TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR POMICOLE .................................................................. 159 10.1. Principalele operaţii tehnice folosite în pomicultură ............... 159 10.2. Forme de coroană .......................................................... ........... 163 10.3. Lucrări de întreţinere a coroanelor ........................................... 172 10.4. Sisteme de întreţinere a solului în plantaţiile pomicole ........... 174 10.5. Fertilizarea în plantaţiile pomicole ........................................ .. 178 10.6. Irigarea plantaţiilor pomicole ............................................ ....... 183 10.7. Recoltarea fructelor .................................................... .............. 186 CAPITOLUL 11. - CULTURA MĂRULUI …………………........... 192 11.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire …………….............. 192 11.2. Particularităţi biologice şi ecologice …………………............ 196 11.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 219 CAPITOLUL 12. - CULTURA PĂRULUI …………………................ 233 12.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 233 12.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 235 12.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 249 7

CAPITOLUL 13. - CULTURA GUTUIULUI ………………............ 260 13.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 260 13.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 261 13.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 266 CAPITOLUL 14. - CULTURA MOŞMONULUI …………….......... 270 14.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 270 14.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 271 14.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 272 CAPITOLUL 15. - CULTURA SCORUŞULUI ……………............ 273 15.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 273 15.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 273 15.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 275 CAPITOLUL 16. - CULTURA PRUNULUI …….…………............ 276 16.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 276 16.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 278 16.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 294 CAPITOLUL 17. - CULTURA CIREŞULUI ………………............. 304 17.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 304 17.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 306 17.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 326 CAPITOLUL 18. - CULTURA VIŞINULUI ………….……............ 337

18.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 337 18.2. Particularităţi biologice şi ecologice …………………............ 338 18.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 346 CAPITOLUL 19. - CULTURA CAISULUI ………….……….......... 350 19.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 350 19.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 353 19.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 363 CAPITOLUL 20. - CULTURA PIERSICULUI ………….…............ 372 20.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 372 20.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 375 20.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 384

8 CAPITOLUL 21. - CULTURA MIGDALULUI ………….…........... 393 21.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 393 21.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 394 21.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 400 CAPITOLUL 22. - CULTURA NUCULUI ………….………........... 404 22.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 404 22.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 406 22.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 413 CAPITOLUL 23. - CULTURA ALUNULUI ………….……............ 417 23.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 417 23.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 418 23.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 423 CAPITOLUL 24. - CULTURA CASTANULUI CU FRUCTE COMESTIBILE ………….……………......... 428 24.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ………………......... 428 24.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………....... 429 24.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 435 CAPITOLUL 25. - CULTURA CĂPŞUNULUI ………….…............ 437 25.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 437 25.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 439 25.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 445 CAPITOLUL 26. - CULTURA COACĂZULUI ………….…........... 450 26.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 450 26.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 451 26.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 456 CAPITOLUL 27. - CULTURA AGRIŞULUI ………….……........... 461 27.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 461 27.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 462 27.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 464 CAPITOLUL 28. - CULTURA ZMEURULUI ………….…............. 467 28.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 467

28.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 468 28.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 472

9 CAPITOLUL 29. - CULTURA MURULUI ………….…….............. 477 29.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 477 29.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 478 29.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 481 CAPITOLUL 30. - CULTURA AFINULUI ………….…….............. 484 30.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 484 30.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 485 30.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 488 CAPITOLUL 31. - CULTURA CĂTINEI ALBE ………….…......... 492 31.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 492 31.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 493 31.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 496 CAPITOLUL 32. - CULTURA CORNULUI ………….……............ 498 32.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 498 32.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 499 32.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 501 CAPITOLUL 33. - CULTURA SOCULUI …………...…….............. 503 33.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 503 33.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 504 33.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 506 CAPITOLUL 34. - CULTURA TRANDAFIRULUI PENTRU DULCEAŢĂ ………….………………........... 508 34.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 508 34.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 508 34.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 509 CAPITOLUL 35. - CULTURA MĂCEŞULUI ………….…….......... 512 35.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 512 35.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 512 35.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 514 CAPITOLUL 36. - CULTURA LĂMÂIULUI ………….…….......... 516 36.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 516 36.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 516 36.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........ 518 CAPITOLUL 37. - CULTURA SMOCHINULUI ……………......... 521 37.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 521 37.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 522 37.3. Particularităţi tehnologice ……………………………… 524 BIBLIOGRAFIE ……………………………………………… 525 10 PREFAŢĂ Pomicultura pe meleagurile româneşti are o tradiţie foarte veche, începuturile ei pierzându-se în negura timpurilor şi confundându-se cu însăşi

existenţa poporului român. Deşi există o experienţă bogată în acest domeniu, uneori rezultatele productive sunt sub aşteptările cultivatorilor. Dinamica accentuată a dezvoltării pomiculturii este condiţionată de nivelul şi valoarea învăţământului precum şi a cercetării ştiinţifice din domeniu. Lucrarea de faţă a apărut ca o necesitate actuală, dacă se are în vedere lipsa tot mai pregnantă din librării şi biblioteci a lucrărilor fundamentale cu car acter tehnic şi în special din domeniul agricol. În cele 37 capitole, am considerat să sintetizăm şi să actualizăm principalele aspecte ale pomiculturii româneşti, folosind pe cât posibil cele mai recente rezultate ale cercetării ştiinţifice din domeniu. Totodată, un importan t punct în elaborarea lucrării l-a constituit activitatea de cercetare ştiinţifică interdisciplinară desfăşurată în cadrul unor institute şi staţiuni de profil. De asemenea, s-a urmărit ca obiectiv prioritar, stabilirea legăturilor interdisciplinar e, fără de care nu se mai poate concepe învăţământul, cercetarea şi activitatea productivă modernă. Este o lucrare majoră, atât ca volum cât şi informaţie ştiinţifică. Manualul tratează în mod unitar fondul informaţional privind cele două părţi ale pomiculturii: Pomicultura generală şi Pomicultura specială, integrându-le în acelaşi timp într-o concepţie novatoare. Studiul complex şi complet al acestei importante discipline, implică o analiză sintetică a celor două părţi ale acesteia: Pomicultura generală şi Pomicultura specială. De altfel, pentru o informare completă şi corectă, cele două părţi trebuie studiate împreună, în mod unitar. Pornindu-se de la însuşirile biologice, tehnologice şi de perspectivă ale majorităţii soiurilor existente în cultură, s-au elaborat tehnologii de cultură pe soiuri, grupe de soiuri, sisteme tehnologice, direcţii de producţie etc. Prin modul de sistematizare, care ţine cont în primul rând de cerinţele didactice şi pedagogice ale manualului, acesta se adresează studenţilor de l a facultăţile cu profil horticol şi agricol, cercetătorilor, cadrelor didactice d in învăţământul preuniversitar şi universitar, specialiştilor din producţie sau chiar amatorilor. Vom primi cu toată solicitudinea observaţiile şi sugestiile tuturor, vom încerca să le utilizăm în activitatea noastră viitoare, fiind conştienţi că şi ac lucrare reprezintă o muncă perfectabilă. AUTORII 11

CAPITOLUL 1 DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA POMICULTURII 1.1. Definiţii; Terminologie Pomicultura este unul din principalele sectoare ale horticulturii care se

ocupă cu cercetarea, studierea şi cunoaşterea particularităţilor biologice şi ecologice ale speciilor pomicole, având ca obiectiv stabilirea celor mai corespunzătoare măsuri tehnologice, în scopul obţinerii unor recolte mari, constante şi de calitate superioară. Etimologia cuvântului pomicultură este de origine latină: Pomus,- i = pom, cultura = cultivare, îngrijire. Pomicultura, ca domeniu ştiinţific, a luat naştere după consolidarea ştiinţelor fundamentale (botanica, fiziologia, chimia, fizica etc), iar în pr ezent se dezvoltă în strânsă dependenţă cu acestea. Ca disciplină didactică pomicultura cuprinde: Pomicultura generală (biologia, ecologia şi tehnologia comună tuturor speciilor); Pomicultura specială (completează pomicultura generală prin studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale diferitelor specii şi soiuri, stabilind tehnologii diferenţiate). 1.1.a. Legătura pomiculturii cu alte discipline Botanica - oferă date referitoare la taxonomia speciilor, la descrierea părţilor componente ale pomilor şi arbuştilor fructiferi etc. Fiziologia şi biochimia vegetală - studiază procesele metabolice esenţiale ale pomilor cum ar fi: creşterea, diferenţierea, asimilaţia, evapotranspiraţia, rezistenţa la diferiţi factori de stress, procesele biochimice de formare şi transformare a substanţelor etc. 12 Genetica şi ameliorarea - reprezintă două discipline foarte apropiate pomiculturii speciale, prin rolul lor în studiul şi crearea de noi soiuri calitativ superioare celor iniţiale şi cu o plasticitate ecologică mai mare. Protecţia plantelor - este o disciplină indispensabilă culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi, având în vedere importanţa acesteia în combaterea bolilor şi dăunătorilor, atât prin măsuri curative cât şi preventive, corelate cu protecţia mediului şi eficienţa economică. Agrotehnica şi agrochimia - sunt discipline care precizează anumite verigi tehnologice ale culturii pomilor, referitoare în special, la lucrările solu lui şi nutriţia plantelor. Topografia şi îmbunătăţirile funciare - prin precizările ce le aduc, contribuie la amplasarea, organizarea şi exploatarea corectă a plantaţiilor p e diferite tipuri de terenuri. Meteorologia şi pedologia - prezintă pomicultorului caracteristicile climatice şi ale solului, recomandând cele mai adecvate zone şi tipuri de sol, pentru cultura unei anumite specii sau soi. Tehnologia produselor horticole - completează pomicultura specială cu date privind recoltatul, manipularea, transportul şi valorificarea fructelo r în condiţiile precizării şi îmbunătăţirii calităţii acestora. Managementul şi marketingul - sunt discipline relativ noi care vin în sprijinul pomicultorului printr-o organizare optimă a procesului de producţi e şi valorificare a fructelor în scopul obţinerii unui profit maxim. 1.1.b. Scurt istoric al dezvoltării pomiculturii

La început cele două ramuri ale pomiculturii, cea generală şi cea specială se interferau până la formarea aceluiaşi întreg. Interesul pentru cultura pomilor şi chiar a soiurilor a fost manifestat cu peste 10000 ani înainte de Hristos în Egipt, China, India, Grecia etc. Primele documentele scrise privind cultura pomilor apar în operele Ramayana şi Indica scrise de Megasthene, Iliada şi Odiseea scrise de Homer etc. Nabucodonosor al II-lea înfiinţează grădinile suspendate ale Semiramidei în Mesopotania (604-563 î.H.). Teofrast (374-287 î.H.) descrie primele plante şi soiuri de pomi iar mai târziu Pliniu cel Bătrân (23-79 d.H.) în Historia naturalis descrie soiuri de păr, piersic, cireş, cais, smochin, prun s.a. Lucrări importante care includeau şi descrieri pomologice au mai scris Columella, Virgiliu, Varro etc. În evul mediu apar tot mai multe scrieri de pomicultură de o valoare incontestabilă, unele din acestea având valoare şi în prezent. Astfel, Olivier de Serres (1539-1619) descrie soiuri de măr şi păr. Le Lectier publică un catalo g al soiurilor cultivate de păr, măr, piersic, cireş etc. în Franţa (Orleans). În 1686 J. Merlet şi Claude Saint-Etienne publică Traité de Connessance des bons fruits. 13 Odată cu dezvoltarea societăţii apar noi scrieri în paralel cu preocupări importante de selecţie şi ameliorare a soiurilor de pomi. Reprezentativi s unt Duhamel du Moucean (1770-1782) în Franţa, Knoop în Olanda, N. Hardenpont (1705-1774) care a obţinut peste 400 soiuri de păr, Williams Prince (1795-1869) în SUA, Kraft în Austria a publicat "Pomona Austriaca". În Franţa, André Leroy (1799-1882) colecţionează şi descrie soiuri de pomi. Acesta publică în 1880 "Dictionnaire de pomologie" în şase volume în care sunt descrise 1749 de soiuri de pomi. În Belgia este publicat un Album de pomologie cu cca 200 planşe color de o calitate ireproşabilă. În Germania, August Diell, întreprinde lucrări de cercetare şi ameliorare şi publică în şase volume pomologia germană (Deutsche pomologie) în care sunt descrise peste 600 de soiuri. În Italia este publicată separat de Georgio Alessio şi Brume Feenarii "Pomona Italica". Tot în Italia apare în acestă perioadă "Trattto di Frutticoltura". Activităţi de cercetare şi selecţie mult mai avansate au loc în SUA (Luther Burbank, Thadeus Clapp, Amsden etc), în Rusia, Miciurin etc., în Anglia A . Knight, W. Hooker. Dintre marii pomicultori ai secolului XX şi XXI fac parte şi A. Childers Modern fruit science; M. Coutanceau - Arboriculture fruitiére; E. Baldini Frutticoltura; F. Hilkenbäumer-Obstbau; Morettini, Kolesnikov, Michael Gautier, S. Trocme, R. Gras, etc. Multe din aceste lucrări se găsesc în original la catedra de pomicultură a Facultăţii de Horticultură Iaşi. În ţara noastră, cultura pomilor se pierde în negura vremurilor, dezvoltându-se practic odată cu poporul român. Denumirile de localităţi, de oameni sau de obiceiuri sunt dovezi că pomicultura este o preocupare foarte veche. Primele documente scrise despre pomi sunt din timpul lui Alexandru cel Bun (1400).

Matei de Murano, medic veneţian scrie în 1502 că … “Moldova este o ţară roditoare şi foartă plăcută şi bine aşejată, bogată în animale şi în toate roadele” … La 14 iunie 1590, Domnitorul Petru Şchiopul dă “carte lui Romaşcul Vătaful şi Frăsinei să-şi oprească un pomăt de nuci, pruni, cireşi şi meri în aşezământul Pomârlei şi Corjăuţului” … Paul de Alep în timpul călătoriilor sale din 1650-1660 prin Moldova descrie mai multe soiuri locale de măr, prun, cireş etc. Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei (1716) enumeră şi chiar descrie numeroase soiuri autohtone de pomi. Un document foarte valoros care descrie multe soiuri în special din Transilvania este lucrarea anonimă descoperită la Caransebeş Dictionarum Valachicum latinum. În secolele XVIII, XIX şi XX apar primele pepiniere pomicole la Strehaia (1878), Istriţa (1893), Ciuperceni (1892), Cotnari (1896), Drăgăşani (1897), unele dintre acestea funcţionând şi în prezent. 14 Dintre marii agronomi şi implicit şi pomicultori care au lăsat scrieri valoroase îi amintim pe: Ion Ionescu de la Brad (Noţiuni elementare de agricultură cu un capitol distinct dedicat pomiculturii), Ion Henţescu (Pomologie 1871 şi 1880 Noţiuni de Pomologie), Comşa D. (Pomăritul, 1877), D. Ştefănescu, I. Haşeganu, D. Alessin. ş.a. După primul război mondial, o activitate deosebită în domeniul pomiculturii o desfăşoară: G. Năstase, G. Miron, Mihai Costeţschi, Th. Bordeianu, N. Constantinescu, V. Sonea, Pavel Babalean ş.a. S-au publicat numeroase tratate, manuale şi cursuri de Pomicultură şi Pomologie. O lucrare de referinţă pentru pomicultura naţională şi mondială o reprezintă Pomologia României editată în opt volume, la care şi-au adus contribuţia multe cadre didactice şi cercetători care se alătură celor menţionaţi mai sus: V. Cociu, D. Cvasnâi, N. Ghena, C. Ioniţă, N. Ştefan, Gh. Anghel, Şt. Pétérfi, I. Modoran, M.I. Neagu, A. Negrilă, I.F. Radu, A. Şuta, ş.a. Lucrări majore de Pomicultură şi Pomologie au mai scris: I. Miliţiu, M. Popescu, I. Isac, P. Parnia, V. Cireaşă, N. Cepoiu, Gh. Mihăiescu, ş.a. De remarcat, sunt monografiile apărute în ultimii 10 ani cum ar fi: Caisul şi Prunul sub coordonarea lui V. Cociu, Cireşul de S. Budan şi G. Grădinariu etc. 1.2. Importanţa cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi 1.2.a. Valoarea alimentară a fructelor Fructele constituie singura categorie de alimente de origine vegetală car e intră în alimentaţia umană aşa cum le produce planta, fără adausuri sau prelucrări. Acestea au în compoziţia lor, în diferite procente, grăsimi, proteine, glucide , celuloză, vitamine şi săruri minerale. (tabelul 1.1.). Prin conţinutul ridicat în apă, fructele participă la rehidratarea organismului uman şi, totodată, datorită zaharurilor pe care le conţin şi care pot fi uşor oxidate, rezultă energia necesară activităţii vitale a organismului. Acizii organici contribuie la stimularea apetitului, combat oboseala, au o acţiune bactericidă etc. Substanţele minerale contribuie la osificarea scheletului, influenţează creşterea organismului, activitatea unor glande cu secreţie internă etc. Celuloza, substanţele pectice şi taninice joacă un rol important în creştere şi dezvoltare. Aromele stimulează secreţia gastrică şi intestinală, apetitul etc. Valoarea energetică a fructelor raportată la 100 g produs brut sau produs edibil, ca şi procentul de părţi needibile din fruct sunt redate în tabelul 1.2.

15 Tabelul 1.1. Principalele componente ale fructelor (după A. Gherghi şi colab. 1983) Specia Glucide totale (%) Protide (%) Lipide (%) Aciditate titrabilă* Apă (%) Substanţe minerale (%) Alune - 13,4 61,60 - 3-6 2,44 Afine 6,2-11,9 0,6 0,60 0,85b 79-86 0,30 Agrişe 8,5-10,0 0,8 0,15 1,75c 83-88 0,45 Banane 11,4-27,0 1,1 0,18 - 70-77 0,83 Caise 9,6-13,8 1,0 0,13 1,00b 79-88 0,66 Castane 26,0-29,0 7,1 1,90 - 47-53 1,18 Căpşuni 4,0-9,0 0,8 0,40 0,87c 84-93 0,50 Cireşe 6,4-15,3 0,9 0,36 0,65b 75-87 0,49 Coacăze negre 6,9-7,9 1,3 0,22 1,88c 77-85 0,80 Coacăze roşii 4,0-6,3 1,2 0,20 2,07c 81-89 0,63 Grapefruit 6,0-8,0 0,7 0,20 - 86-91 0,40 Gutui 6,5-12,9 0,4 0,50 0,93b 77-87 0,44 Lămâi 0,9-3,6 1,1 0,60 4,92c 89-91 0,50 Mandarine 6,5-11,4 0,7 0,30 - 86-87 0,70 Mere 6,5-16,7 0,3 0,40 0,65b 77-88 0,32 Migdale 13,2-16,9 18,3 54,10 - 4-6 2,65 Mure 3,9-7,3 1,2 1,00 0,80b 82-87 0,51 Nuci 7,8-16,2 16,4 62,50 - 3-7 1,98 Pere 6,5-14,9 0,5 0,29 0,29b 79-87 0,33 Piersici 6,3-12,4 0,8 0,11 0,65b 82-91 0,45 Portocale 5,5-10,0 0,8 0,20 1,06c 84-87 048 Prune 7,2-14,9 0,7 0,17 1,10b 72-88 0,49 Vişine 6,0-14,0 0,9 0,50 1,38b 77-88 0,50 Zmeură 3,0-9,3 1,2 0,30 1,70c 80-86 0,51 a-ml NaOH 0,1N; b-% acid malic; c-% acid citric; d-% acid tartric.

16 Tabelul 1.2. Proporţia de părţi needibile şi valoarea energetică a fructelor (la 100 g produs proaspăt) (după A. Gherghi-1994)

Specia Părţi needibile (%) Total (kcal.) Utilizabil (kcal.) Afine 3 62 56 Agrişe 2 44 39 Alune 58 694 620 Ananas 46 56 51 Banane 33 99 89 Castane 20 211 200 Căpşuni 3 37 33 Caise 9 54 58 Cireşe 11 60 54 Coacăze negre 2 57 51 Coacăze roşii 2 45 41 Grapefruit 29 31,7 30,6 Gutui 16 68 62,0 Lămâi 36 27,9 26,6 Mandarine 35 48 41,3 Mere 8 55 49 Migdale 49 661 582 Nuci 57 705 632 Pere 7 56 50 Piersici 8 46 42 Portocale 28 27,9 26,6 Prune 6 62 55 Vişine 12 67 60 Zmeură - 40 66 Cantitatea de fructe proaspete şi industrializate consumate lunar de fiecare locuitor în perioada 1975-1995 este redată în figura 1.1.

Fig. 1.1. - Dinamica consumului lunar de fructe (proaspete şi industrializate) 17 Necesarul lunar este asigurat cu fructe proaspete, depozitate, conservate sau congelate. Proporţia fructelor industrializate va spori în perspectivă la 40% din total. Dinamica apariţiei producţiei de fructe pe decade şi luni în România, este redată în figura 1.2. Luna

V X

Cumulat % ,3 100

VI

VII

VIII

IX

XI 1,8

12,3

23,4

35,0

68,0

Figura 1.2. - Dinamica apariţiei producţiei de fructe în România 1.2.b. Valoarea terapeutică a fructelor Fructele sunt recomandate nu numai în alimentaţia omului sănătos, ci şi în regimuri alimentare recomandate multor categorii de boli.

99

Majoritatea fructelor ajută digestia. Aciditatea lor moderată provoacă o importantă secreţie de salivă, stimulează activitatea sucurilor gastrice şi regle ază funcţiile intestinale. Rol deconstipant au: merele, perele, gutuile, prune le, piersicile şi caisele. Ele au importanţă majoră în prevenirea cancerului intestinului gros prin înlăturarea constipaţiei. De asemenea, fructele au rol în combaterea colibacilozei. Totodată, merele, gutuile şi perele constituie mijloace de t ratare a diareii. Hipertensiunea arterială se reduce sau chiar se combate printr-un consum raţional de fructe. Merele, perele şi gutuile, datorită conţinutului ridicat în pectină reduc colesterolul, fiind recomandate în prevenirea aterosclerozei şi a infarctulu i de miocard. Datorită fructozei pe care o conţin (merele, perele) sunt recomandate bolnavilor cu dereglări hidrocarbonate. 18 1.2.c. Valoarea economică a fructelor Veniturile ce se obţin din cultivarea pomilor sunt de peste cinci ori mai mari decât cele obţinute din cultivarea cerealelor. Rata rentabilităţii variază în tre 50-200% de unde rezultă că din cultura pomilor se pot obţine venituri importante, surse de acumulări atât pentru pomicultori, cât şi pentru economia naţională. Unele specii pomicole pot pune în valoare terenuri cu fertilitate scăzută, în pantă (din zonele colinar-montane), nisipoase etc. De asemenea, pomii pot ocupa în condiţii avantajoase suprafeţele mici de teren din jurul locuinţelor. În pomicultură, forţa de muncă se utilizează raţional pe tot parcursul anului. Fructele constituie o importantă sursă de valută, prin valorificarea acestora la export. Totodată, ele constituie o materie primă valoroasă pentru industr ia alimentară. Plantaţiile pomicole exercită o acţiune sanogenă asupra mediului. 1.3. Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii pe plan mondial şi în ţara noastră Pe plan mondial pomicultura ocupă o suprafaţă de cca. 90 mil. ha, respectiv 6,4 % din suprafaţa agricolă (1400 mil. ha). Analizând evoluţia producţiei de fructe pe plan mondial, pe ţări sau specii se remarcă diferenţe semnificative de la un an la altul, datorită variaţiei factorilor climatici, dar mai ales, alternanţei de rodire şi în mod deosebit, la măr. Datele din tabelul 1.3., prezintă volumul şi evoluţia producţiei de fructe în ultimii 45 de ani. Se constată că cca. 70 % din producţia mondială de fructe în anii 1995-2000, o constituie trei specii şi anume: bananierul (55 904 –66 900 mil. t); portocalul (59 3114 - 65 924 mil. t) şi mărul (50 353 - 59 115 mil. t). Producţia de mere, pe continente aşa cum reiese din tabelul 1.4., a rămas în general constantă, o creştere însemnată a înregistrat China, care produce peste 20 mil. t. Aceeaşi tendinţă de creştere a producţiei de mere se înregistrează în Polonia (peste 3 mil t) şi Turcia (2,5 mil. t). În ultimul deceniu, în unele ţări din Europa se constată că producţiile prezintă oscilaţii de la un an la altul, deşi deţin majoritatea suprafeţelor cu plantaţii intensive. Dintre tendinţele care se manifestă pe plan mondial privind dezvoltarea pomiculturii amintim: -Intensivizarea plantaţiilor pomicole prin utilizarea unor soiuri noi, foa rte

precoce şi productive (de tip spur), a unor portaltoi de vigoare redusă, diversificarea sistemelor de conducere a pomilor precum şi prin aplicarea unor verigi tehnologice cu rol esenţial în agrotehnica modernă (irigare, fertiliza re, mecanizare). 19 -Concentrarea speciilor pomicole în bazinele şi centrele consacrate, cu posibilităţi de irigare, oferă condiţii edafice şi climatice specifice asociaţiei soiportaltoi, în vederea obţinerii de producţii mari de fructe, de calitate, constante an de an. Pentru măr şi păr sunt consacrate bazinele pomicole: Valea Padului (Italia), Valea Garone şi Valea Loarei (Franţa), Câmpia Tisei (Ungaria), Valea Mariţei (Bulgaria), Valea Dâmboviţei (România). -Modernizarea sortimentului pomicol, prin reducerea numărului de soiuri cultivate din fiecare specie, crearea de soiuri rezistente sau imune l a boli şi dăunători. Utilizarea unor soiuri cu caracteristici specifice plantaţiilor de mare densitate: vigoare redusă, precocitate, productivitate, valoare alimentară ri dicată, solicitare pe piaţă. Tabelul 1.3. Evoluţia producţiei de fructe pe plan mondial (FAO, Production, Yearbook) mii tone Anii Speciile 1961 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2002 Mere 17 054 21 324 27 006 31 136 33 943 38 905 41 026 50 353 59 155 57 09 5 Pere 5 202 5 356 7 996 8 428 8 584 9 291 9 560 12 674 16 756 17 115 Prune 6 176 4 816 6 148 4 988 6 014 6 579 6 111 6 523 9 076 9 315 Piersice 5 167 5 816 6 372 6 542 7 535 7 745 9 382 10 868 13 195 13 81 5 Caise 1 318 1 362 1 633 1 548 1 736 2 030 2 179 2 096 2 753 2 708 Cireşe 1 299 1 113 1 460 1 360 1 279 1 530 1 397 1 648 1 898 1 787 Vişine 542 479 539 594 665 940 868 914 933 883 Nuci 497 533 655 733 795 836 887 1 056 1 234 1 301 Total zona temperată 37 255 40 799 51 809 55 329 60 551 67 856 71 410 86 132 105 000 104 019 Banane 21 155 26 261 31 229 31 324 36 395 39 471 46 252 55 904 66 900 69 832 Portocale 15 946 18 769 25 079 32 506 40 199 41 052 49 853 59 314 65 924 64 129 Mandarine 2 835 3 595 5 909 8 141 8 507 9 876 12 360 15 784 16 516 18 793 Ananas 3 831 4 477 5 447 7 205 10 831 9 755 11 555 12 691 14 405 14 853 Curmale 1 853 1 881 1 888 2 430 2 661 2 823 3 433 4 849 6 180 6 260 Grapefruit 2 121 2 277 3 075 3 645 4 532 3 824 4 072 5 152 5 449 4 980 Lămâi şi

alte citrice 2 626 2 979 3 519 5 071 5 200 6 366 7 298 8 641 11 066 11 227 Total zona caldă 50 367 60 239 76 146 90 322 108 325 113 167 134 823 162 335 186 440 190 07 4 Total mondial 87 622 101 038 127 955 145 651 168 876 181 023 206 233 248 467 291 440 294 093

20 Tabelul 1.4. Producţia de mere pe continente în principalele ţări (FAO, Production, Yearbook) mii tone Anii Ţara 1990 1995 2000 2002 America de Nord Canada 541 599 543 460 Mexic 457 413 338 428 SUA 4380 4798 4682 3857 America de Sud Argentina 976 1146 833 1000 Chile 700 850 805 1050 Brazilia 544 686 1153 858 Asia China 4332 14017 20437 20435 India 1094 1200 1040 1420 Iran 1524 1990 2142 2353 Japonia 1053 963 800 912 Europa Anglia 309 261 209 175 Franţa 2326 2516 2157 2478 Germania 2222 1459 3137 1600 Italia 2050 1940 2232 2222 Polonia 812 1288 1450 2169 Rusia 1200 1832 1800 România 683 457 490 500 Spania 657 816 838 653 Turcia 1900 2100 2400 2500 Ungaria 954 353 695 470 Rep. Moldova 473 163 271 Oceania Australia 319 317 320 295 Noua Zeelandă 361 527 620 537 Africa Africa de Sud 439 512 578 579 Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii în ţara noastră Pomicultura pe teritoriul ţării noastre este bine reprezentată prin cultura a

diverse specii şi soiuri, care găsesc condiţii pedoclimatice foarte favorab ile pentru creştere şi fructificare, asigurând un consum eşalonat de fructe pe to ată durata anului. Pe baza tradiţiei milenare a culturii pomilor cât şi a extinderii suprafeţelo r ocupate de pomi, pomicultura a devenit în timp o ramură de bază a agricul turii, care dispune de o infrastructură bine definită şi recunoscută pe piaţa internă şi externă. 21 Analizând datele statistice privind patrimoniul pomicol, reiese că, acesta a deţinut o pondere însemnată, respectiv de la 184 200 ha în 1950 (după război) şi până la 428 400 ha în 1970. (tabelul 1.5.). La nivelul anului 2000, patrimoniul pomicol era de 239,9 mii ha, din care 208,1 mii ha total livezi. Livezile pe rod ocupă suprafaţa de 198,6 mii ha, Tabelul 1.5.. Evoluţia patrimoniului pomicol (1927-2000) Suprafaţa mii ha 1927 1938 1950 1960 1970 1980 1990 1997 2000 Patrimoniu 340,1 247,0 184,2 212,6 428,4 356,6 313,4 245,5 239,9 Total livezi 299,3 192,7 155,7 179,5 352,4 301,7 271,3 271,3 208,1 Din care pe rod 259,0 167,5 132,1 152,7 212,3 255,4 230,7 214,0 198,6 Căpşunării 10,1 5,5 1,4 1,6 Arbuşti fructiferi 5,5 0,5 0,5 În ce priveşte suprafeţele ocupate de fiecare specie cultivată în ţara noastră, după datele statistice (FAO, 2001), prunul deţine primul loc cu 98 000 ha, urmat de măr cu 82 000 ha, de cireş şi vişin cu 12 500 ha, păr cu 7 000 ha, cais cu 5 490 ha, piersic cu 5 000 ha, nuc cu 2 370 ha, căpşun 1 650 ha (tabelul 1.6.). Tabelul 1.6. Suprafaţa ocupată cu pomi în România Suprafaţa ha 1990 1993 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 Măr 81000 100000 85620 81480 81020 79490 80500 82000 73000 70000 Păr 9800 9200 7549 7205 6633 6483 6500 7000 5853 6000 Prun 90000 83000 102280 100170 98610 99150 95000 98000 96000 96000 Cireş+ vişin 17400 16200 13370 12900 12300 11950 12000 12500 10400 11000 Cais 7900 7300 6460 6030 5810 5490 5490 5490 3632 3500 Piersic 7200 6800 6390 5880 5310 5020 5020 5000 3687 3500 Nuc 2500 2400 2500 2370 2320 2370 2370 2370 2051 2000 Căpşun 4500 1800 1320 1420 1420 1430 1590 1650 1765 1800 Sub aspectul suprafeţelor cultivate, se consideră că, acestea sunt suficiente, pentru asigurarea unor producţii de fructe, care să acopere necesarul consumului de fructe pentru populaţie şi chiar pentru export, dar numai, în condiţiile obţinerii

unor producţii medii ridicate de : 10-15 t/ha la măr şi păr; 6-8 t/ha la prun; 7-8 t/ha la cireş şi vişin; 10-12 t/ha la cais şi piersic etc. În condiţiile ţării noastre, pomicultura este cantonată în zonele colinare subcarpatice, în vestul Transilvaniei, în Banat, iar pentru speciile termofile în sud, sud-est şi în vestul ţării. Producţia totală de fructe obţinută în anul 2002 a fost de 1 275 mii t, evoluţia acesteia fiind influenţată în decursul anilor de numeroşi factori (inclusiv climatici), care au determinat ca limitele inferioare să fie de numai 9 17 400 t în 22 anul 1995, cea mai slabă producţie de fructe din ultimii 33 de ani până la 2 182 500 t în anul 1993, considerată cea mai mare producţie obţinută de-a lungul timpului în România (tabelul 1.7.). Tabelul 1.7. Evoluţia producţiei de fructe (mii tone) Specia 19851989 1990 1993 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 Total 1694,1 1453,0 2182,5 917,4 1361,8 1416,5 1036,4 922,3 1301,0 1324,5 127 5,3 Mere 718,9 683,2 1097,2 457,2 659,7 664,1 364,6 316,1 490,2 507,4 500,0 Prune 585,2 449,5 703,7 252,5 663,0 491,6 404,4 364,6 549,6 557,1 530,0 Pere 96,8 73,8 108,0 63,0 74,2 69,9 64,5 63,9 70,6 71,6 65,0 Cireşe + vişine 79,9 67,7 106,4 60,5 89,3 73,8 77,9 71,8 73,7 91,2 88,0 Caise 49,7 48,0 41,7 15,2 43,8 27,6 37,0 31,6 28,4 28,3 26,0 Piersici 81,0 52,9 49,7 13,4 25,9 17,4 17,9 16,4 18,3 16,7 15,0 Nuci 24,4 26,0 32,6 22,7 35,7 32,9 32,5 31,2 31,5 33,9 33,0 Căpşuni 29,6 18,2 7,3 12,7 11,7 13,5 11,8 18,7 11,6 18,3 18,0 Alte fructe 52,5 33,7 35,9 20,0 28,5 26,0 25,8 24,3 26,9 Arbuşti fructiferi 2,5 3,3 1,6 1,0 0,8 0,4 0,3 0,3 0,3 0,4 0,3 Dintre judeţele cu o pondere mare în producţia de fructe se remarcă: Argeş 132 613 t; Dâmboviţa 91 289 t; Vâlcea 74 346 t; Cluj 67 397 t; Sălaj 45 235 t; Caraş-Severin 46 968 t; producţii la nivelul anului 2000. Producţia de material săditor pomicol a avut o evoluţie ascendentă, odată cu începutul intensivizării pomiculturii româneşti (anii 1960-1962) şi s-a accentuat după 1977, odată cu creşterea numărului de staţiuni pomicole şi a pepinierelor aflate în subordinea acestora, ajungându-se la 42 de pepiniere. După 1990, cerinţele de material săditor pomicol s-au redus an de an, datorită faptului că nu s-au mai înfiinţat noi plantaţii comerciale, respectiv de la 10 483 mii pomi altoiţi la 1 004 mii în anul 2000. (tabelul 1.8.). Tendinţe de perspectivă în cultura pomilor În ţara noastră se urmăreşte intensivizarea culturilor pomicole prin: - utilizarea soiurilor de mare randament, asociate cu portaltoi de vig oare

scăzută; - valorificarea superioară a condiţiilor ecologice; - producerea materialului săditor prin metode moderne, L.T.V.; - reducerea numărului de soiuri la toate speciile; 23 -concentrarea şi specializarea producţiei în bazine şi centre pomicole consacrate; - micşorarea volumului de manoperă în livadă etc. Pentru a opri diminuarea producţiilor, pomicultorul trebuie să fie permanent informat şi sprijinit pentru a aplica tehnologiile existente şi a adapta o serie de inovaţii care ţin de ameliorare şi genetică în vederea folosirii materialului biologic valoros, pe specii şi soiuri, de fertilizare şi agrotehnică, combat erea integrată a bolilor şi dăunătorilor, de utilizare a tehnologiilor mecanizate, de menagement şi marketing specifice producţiei pomicole. Tabelul 1.8. Producţia de material săditor pomicol în România mii buc. Anul Specia 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 Total 11917 10483 7254 6646 4036 3225 2216 2442 2040 1309 Măr 2350 1894 1444 1578 1080 879 731 810 483 684 312 440 Păr 513 467 460 283 209 186 171 170 46 113 23 49 Gutui 107 125 92 76 47 48 35 26 13 19 7 13 Prun 3785 4379 3274 3330 1976 1251 693 421 503 249 324 261 Cireş 746 552 419 380 112 98 82 51 72 39 36 30 Vişin 1568 1102 486 199 49 45 57 36 29 15 16 16 Cais 693 470 292 484 368 268 295 142 191 94 90 160 Piersic 1205 1063 561 232 179 141 140 117 98 56 46 130 Migdal 93 39 19 1 - 2 1 12 - 2 - 3 Nuc 743 349 189 70 1 - - - 5 38 42 1 Castan 13 14 2 - - - - - - - 2 1 Alun 100 35 15 15 15 30 10 10 10 10 - Pentru a recepta aceste informaţii pomicultorii trebuie să se instituie într-un sistem unitar de consultanţă, care să ofere tehnologii moderne şi să le asigur e o cultură solidă de specialitate. Indiferent de structura producţiei şi dimensiunile exploataţiei, pomicultorul trebuie să ştie că dezvoltarea producţiei pomicole poate fi analizată funcţie de două grupe de factori şi anume: 24 - factori esenţiali ce ţin de piaţa de desfacere, modificarea tehnologiilor, materiale şi echipamente din dotare şi mijloacele de transport; - factori stimulativi, care privesc ameliorarea terenurilor, creditele acordate, servicii de asistenţă oferite, acţiuni de grup de tip asociativ, încadrarea producţiei în strategia agricolă regională şi naţională. La aceşti factori se mai adaugă apropierea de zone urbane ce creează pieţe de desfacere, cerinţe pentru export sau intern, funcţie de puterea de cumpărare. Procesul de elaborare a noilor tehnologii este legat direct de producăto

r, care ajută specialiştii din cercetare să abordeze problemele majore. Transfer ul şi difuzarea noilor tehnologii trebuie să parcurgă următoarele etape (figura 1.3.).

Figura 1.3. - Etapele transferului şi difuzării tehnologiilor noi

25

CAPITOLUL 2 CLASIFICAREA SPECIILOR POMICOLE Speciile de pomi şi arbuşti fructiferi se pot clasifica din punct de ved ere botanic, după habitus şi după fruct şi gradul de perisabilitate al acestuia. 2.1. Clasificarea botanică Speciile pomicole de climat temperat aparţin clasei Magnoliatae (Dicotyledonatae) şi se grupează în 12 familii, 5 subfamilii, 24 genuri şi peste 66 specii (tabelul 2.1.). Tabelul 2.1. Clasificarea botanică a speciilor pomicole Ordinul Familia Subfamilia Genul Specia Denumirea populară - domestica Borkh. - mărul cultivat - silvestris Mill. - mărul pădureţ -pumilla praecox Pall. - mărul dusen -pumilla paradisiaca Pall. -mărul paradis

- baccata Borkh. - mărul siberian Malus - prunifolia Borkh - mărul chinezesc - sativa Lam et. D.C. - părul cultivat - piraster L. - părul pădureţ - eleagnifolia Pall. - părul sălcioară - nivalis Jac. - părul nins Pirus - serotina Red. - părul chinezesc - oblonga Mill. - gutui cultivat Cydonia - japonica Pers. - gutui japonez - domestica L. - scoruş - aucuparia L. - scoruş de munte Sorbus - melanocarpa Red. - scoruşul negru P o m o i d e a e Mespilus - germanica L. - moşmon - domestica L. - prunul cultivat - institiţia Jussc. - prunul galben - cerasifera Mhr. - corcoduş Prunus - spinosa L. - porumbar - vulgaris Lam. - cais - sibirica L. - caisul siberian - mume Carr. - caisul japonez Armenianca - mandchurica Schv. - cais de Manciuria - vulgaris Mill. - piersicul Piersica - davidiana Karr. - piersicul lui David R o s a l e s R o s a c e a e P r u n

o i d e a e - comunis L. - migdalul 26 Ordinul Familia Subfamilia Genul Specia Denumirea populară Amygdalus - nana L. - migdalul pitic - avium L. - cireşul - vulgaris Mill. - vişinul - mahaleb Mill. - mahaleb Cerasus - fructicosa Pall. - vişinul de stepă - vesca L. - fragul de pădure - moschata Duch. - căpşun - virginiana Mill. - fragul de Virginia - chiloensis Duch. - fragul de Chile Fragaria - ananassa Duch. - idaeus var. vulgatus L. - zmeurul roşu - idaeus var. strigosus Mill. - zmeurul pufos - caesius L. - murul de câmp Rosoideae Rubus - fructicosus L. - murul de pădure - vulgaris Lam. - coacăz sălbatic - rubrum L. - coacăz roşu - nigrum L. - coacăz negru Ribes - aureum Pursh. - coacăz alb - reclinata Mill. - agriş Saxifragaceae Ribesoidea e Grossularia - hirtella Spach. - agriş - vitis idaea L. - afinul roşu - uliginosum L. - afinul vânăt Ericales Ericaceae Vaccinium - myrtillus L. - afinul negru - rhamnoides L. - cătina albă Eleagnales Eleagnaceae Hippöphae - ssp. Carpatica Rousi Rhamnles Rhamnaceae Ziziphus - jujuba Mill. - zizifus Cornales Cornaceae Cornus - mas L. - cornul - regia L. -nucul comun Juglandales Juglandaceae Juglans

- nigra L. - nucul negru - sativa Mill. - castanul - dentata Borkh. - castanul american Fagaceae -pumilla Mill. - castanul pitic - avellana L. - alunul comun - colurna L. - alunul turcesc - maxima Mill. - funducul Fagales Betulaceae Corylus - pontica Koh. - alunul pontic Morus - alba L. - dudul Moraceae Ficus - carica L. - smochinul Sambucus - nigra L. - socul european Urticales Caprifoliacea e

Castanea

Lonicera - caerulea var. edulis L. - caprifoi - chinensis Planch. -actinidia chinezească Actinidiales Actinidiae Actinidia - deliciosa Achev. -kiwi În tabelul 2.1. sunt prezentate speciile pomicole cultivate, dar şi specii le spontane utilizate în prezent, fie ca portaltoi sau ca genitori în proces ul de ameliorare a sortimentului de pomi şi arbuşti fructiferi. La U.Ş.A.M.V. Iaşi au fost introduse în cultură specii cum ar fi: Hippöphae rhamnoides, Ziziphus spina cristi, Lonicera coerulea, Aronia melanocarpa, Cornus mas. (V. Cireaşă, 1995). 27 2.2. Clasificarea speciilor pomicole după habitus După habitus plantele pomicole se împart în: pomi propriu-zişi; arbustoizi; arbuşti; semiarbuşti; liane; plante fructifere semierboase. Pomi propriu-zişi (fig. 2.1.) sunt plante viguroase cu un singur trunchi bine definit şi o coroană de dimensiuni mari, care împreună, pot ajunge la înălţimi de 5-20 m şi o durată a vieţii de 15-100 ani şi chiar mai mult (ex. castanul). Au un ritm mai încet de dezvoltare, necesitând astfel mai mulţi ani până la intrarea pe rod (excepţie face piersicul). Se înmulţesc prin seminţe (speciile sălbatice, portaltoii), altoire, iar unele specii şi prin drajoni (prun, vişin).

Fig. 2.1. - Pom propriu-zis Din această grupă vişinul, castanul. Arbustoizii (fig. c mai puţin înalţi tră relativ repede pe c, în general, pe cale parte

fac parte: mărul, părul, cireşul, nucul, prunul, caisul, 2.2.) au caractere intermediare între pomi şi arbuşti; cres (5-6 m); formează mai multe tulpini de grosimi diferite; in rod (3-4 ani) şi trăiesc aproxmativ 20-30 ani. Se înmulţes vegetativă şi, mai rar, prin seminţe. Din această grupă fac

alunul, vişinul arbustoid, scoruşul, cătina albă, ziziphus, gutuiul arbustoid şi unele tipuri de migdal. 28 Arbuştii (fig. 2.3.) sunt plante lemnoase cu talie mică (până la 2 - 2.5 m ), care prezintă numeroase tulpini (10 - 20 buc), de grosimi şi înălţimi aproape egale, apărute în zona coletului, formând tufe compacte. Au ciclul de dezvo ltare scurt, intră pe rod în anul al doilea, dar nu trăiesc mai mult de 10 - 15 ani. Arbuştii emit cu uşurinţă rădăcini adventive şi se înmulţesc vegetativ prin drajoni, butaşi, marcote dar şi prin seminţe. Cele mai reprezentative specii din această grupă sunt: coacăzul negru şi roşu, agrişul, afinul etc. Fig. 2.2. - Arbustoid

Fig. 2.3. - Arbust

Semiarbuştii (fig. 2.4.), au numeroase tulpini, erecte sau semierecte, de grosimi mici (cca 1cm), lungi de 1-3m. Tulpinile trăiesc doi ani, în pri mul an cresc vegetativ, în al doilea an rodesc, apoi se usucă. Plantele se regenerează prin drajoni care, de altfel, este şi principala metodă de înmulţire. O tufă trăieşte 10-15 ani. Zmeurul şi murul sunt cele mai reprezentative specii din această grupă. Fig. 2.4. - Semiarbust

Fig. 2.5. - Plantă semierboasă

29 Lianele au tulpini foarte lungi ce ating 15-20 m, sunt a mai groase (3-5 cm până la 8-10 cm în diametru), adaptate încolăcire în jurul arborilor. Din această categorie face parte Plantele fructifere semierboase (fig. 2.5.) formează tufe cm înălţime. Tulpina se ramifică la nivelul solului formând

subţiri sau cev pentru agăţare sau actinidia. mici de 25-30 segmente anuale de 2-3

cm, care vor forma stoloni şi rădăcini adventive. Frunzele mor în fiecare an, însă tulpinile trăiesc 6-8 ani. Din această grupă fac parte căpşunul şi fragul. 2.3. Clasificarea pomicolă Se face pe baza particularităţilor biologice şi tehnologice ale speciilor pomicole, un accent deosebit punându-se pe fruct şi gradul de perisabilita te al acestuia. Din acest punct de vedere se disting 5 mari grupe: pomacee, drupacee, nucifere, bacifere şi grupa plantelor subtropicale. 1. Grupa pomacee (pomoidee, seminţoase) cuprinde: mărul, părul, gutuiul, moşmonul, scoruşul, păducelul, specii din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae şi se caracterizează prin următoarele particularităţi: - fructul este o "poamă", care din punct de vedere morfologic este un "fruct fals", rezultat din concreşterea ovarului cu receptaculul floral şi care p rezintă rezistenţă la transport şi păstrare; - mugurii de rod sunt micşti, bifuncţionali, solitari şi situaţi în general, în vârful ramurilor de rod. Acestea au o evoluţie şi degarnisire lentă; - pomii au longevitate mare, intră pe rod relativ târziu şi dau producţii mari; - repausul vegetativ este lung, înflorirea târzie, florile nefiind afectate de

brumele şi îngheţurile târzii de primăvară; - sunt rezistente la ger, pretenţioase la umiditate şi fertilitatea solulu i, fapt pentru care cultura lor reuşeşte mai ales, în zona deluroasă; - suportă uşor tăierile, iar rănile se vindecă repede; - se înmulţesc prin altoire pe portaltoi generativi şi vegetativi şi se cult ivă în livezi clasice, intensive şi superintensive. 2. Grupa drupacee (prunoide, sâmburoase) cuprinde: cireşul, vişinul, prunul, caisul, piersicul (precum şi mahaleb, corcoduşul, porumbarul şi zarzăru l, specii care se folosesc ca portaltoi). Toate speciile aparţin familiei Rosaceae, subfamilia Prunoideae şi se caracterizează prin următoarele particularităţi: - fructul este o drupă cu mezocarpul comestibil şi endocarpul lignificat şi

este perisabil; - mugurii de rod sunt monofuncţionali, floriferi, dispuşi solitar şi axilar pe ramurile de rod, acestea au o evoluţie rapidă, longevitate redusă, degarnisindu-se în zona bazală; - pomii au un ritm intens de creştere şi dezvoltare, mai ales în primii ani,, produc mulţi lăstari anticipaţi şi se degarnisesc repede; 30 - intră mai repede pe rod şi trăiesc mai puţin decât pomaceele, respectiv 4550 ani (cireş), 15-20 ani (cais, piersic); - perioada de repaus este scurtă, înfloresc timpuriu şi în unii ani, florile şi fructele abia formate, pot fi distruse de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. - sunt mai puţin rezistente la temperaturile scăzute din timpul iernii (-26°C piersicul), au cerinţe mai mari faţă de căldură şi sunt mai rezistente la secetă, fapt pentru care, cultura acestor specii este cantonată în zona colinară sau de câmpie, cu excepţia unor soiuri de prun, cireş şi vişin, care dau rezultate bune şi în zona deluroasă. - suportă mai greu tăierile, rănile se cicatrizează mai greu, deseori prezentând scurgeri de clei; - se înmulţesc prin altoire, în special pe portaltoi generativi, cei vegeta tivi fiind mai recent introduşi în cultură. La vişin, înmulţirea se poate face şi pri drajoni (Oblacinska). - se cultivă cu precădere în sistem clasic, intensiv şi mai puţin superintensiv (vişin, prun, piersic). 3. Grupa nucifere - include nucul, castanul cu fructe comestibile alun ul, specii din familii diferite dar cu fructe uscate, rezistente la transp ort şi păstrare. Acestea prezintă următoarele particularităţi: - fructul este o nucă (castan, alun) sau o pseudodrupă (nuc şi migdal), l a care partea comestibilă este sămânţa; - cuprinde specii unisexuate monoice, cu creştere sub formă de pomi propru-zişi (nuc, castan) sau arbustoizi (alunul); - mugurii de rod sunt micşti, bifuncţionali şi evoluează în lăstari fertili, ce poartă numai flori femele (nuc, alun) sau şi mascule (castan); - sunt specii sensibile la ger (cu excepţia alunului comun), pretenţioase

la căldură (castanul), fapt pentru care, se cultivă în zone cu climă mai blândă. - suportă greu tăierile, iar la nuc apare plânsul; - se înmulţesc prin seminţe (nuc, castan) sau drajoni (alun) marcote (castan) sau prin altoire la masă (castan nuc); - unele specii trăiesc mult şi intră târziu pe rod (nuc, castan) altele intră pe rod mai devreme dar au o viaţă mai scurtă (alun, migdal). 4. Grupa bacifere cuprinde: coacăzul, agrişul, zmeurul, murul, căpşunul, fragul, afinul, cătina albă, scoruşul negru, lonicera albastră. Specii care fa c parte din familii diferite şi au toate, fructele foarte perisabile, sensibile la transport şi păstrare. - fructele sunt bace (afin, soc, cătina albă, scoruşul negru. lonicera albastră), pseudobace (coacăz, agriş), polidrupe (zmeur, mur), poliachene sau receptacul îngroşat (căpşun, frag); - plantele cresc sub formă de arbuşti (coacăz, agriş, soc, cătină), semiarbuşti (zmeur, mur) sau plante semiierboase (căpşun); - intră repede pe rod şi au longevitate mică; 31 - se înmulţesc vegetativ: drajoni (zmeur, mur, cătină), stoloni (căpşun) butaşi şi marcote (coacăz, afin, agriş). 5. Grupa speciilor subtropicale cuprinde - smochinul, rodia, citrice (lămâi, portocal), actinidia, care fiind plante de climat mediteranian, la noi în ţară, se cultivă în sere, apartamente sau chiar în câmp (smochin, kiwi); - fructul hisperida (citrice), siconă (smochin), bacă falsă la rodie (Punica granatuie), bacă la kiwi (Actinidia chinensis). Fig. 2.6. - Poamă

Fig. 2.7. - Drupă

Fig. 2.8. - Nucă Fig. 2.9. - Bacă

32

CAPITOLUL 3 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI În general, pomii cultivaţi reprezintă un sistem obţinut din două sau chiar trei subsisteme. În biologie acest sistem poartă denumirea de simbioză. În ac est sistem, fiecare parte componentă, participă activ la viaţa de asociaţie. Astfe l, portaltoiul (hipobiontul) absoarbe seva brută şi o transmite altoiului (epibiontului

) care o transformă în produs finit, În afară de indivizi altoiţi, rădăcini proprii, obţinuţi pe cale vegetativă, dintre care înmulţirea Fiecare individ, indiferent de

folosit apoi, în mod egal de cei doi parteneri. în cultură mai există şi pomi care cresc pe generativă sau prin una din metodele de înmulţire meristematică pare să câştige teren. modul de obţinere, este alcătuit din organe

specifice adaptate la condiţiile ecologice în care trăiesc. Aceste organe se pot grupa în două mari subsisteme cu formă şi funcţii distincte: (Fig. 3.1.) Organele hipogee (rădăcina); Organele epigee (tulpina). 3.1. Rădăcina Clasificarea rădăcinilor - tipuri de rădăcini: După origine: a. - rădăcini embrionare - se întâlnesc la pomii obţinuţi din seminţe şi la cei obţinuţi pe portaltoi generativi; b. - rădăcini adventive - sunt caracteristice pomilor obţinuţi pe cale vegetativă. După dimensiuni: 1. Rădăcinile de schelet şi semischelet - constituie structura de rezistenţă a sistemului radicular şi sunt reprezentate de pivot, rădăcinile principale şi ramificaţiile lor până la ordinul III. Ele sunt groase (3-20 cm), lungi de 1-8 m (în funcţie de vârsta pomilor), au longevitate mare, structură anatomică secundară, epiderma suberificată, culoarea brună şi îndeplinesc funcţia de fixare a pomilor în sol, conducerea sevei şi depozitarea substanţelor de rezervă. 33

Fig. 3.1. - Biostructura unui pom 1- Pivotul; 2- Rădăcini orizontale; 3- Rădăcini verticale; 4- Rădăcini absorbante; 5- Coletul; 6- Trunchiul; 7- Axul coroanei; 8- Şarpantă; 9- Subşarpantă; 10- Ramuri de semischelet; 11- Săgeată; 12- Unghi de ramificare; 13- Unghi de deschidere; 14- Distanţă de ramificare; 15- Etaj 34 Pivotul - este rădăcina principală centrală, care provine din radicela embrionară. Se întâlneşte la pomii tineri, obţinuţi direct din sămânţă (portaltoi generativi) şi lipseşte la cei înmulţiţi vegetativ. Este gros, conic, are direcţia verticală de creştere şi prin ramificare formează rădăcinile de schelet. După ce atinge lungimea de 60-80 cm, ramifică puternic şi se atrofiază. Pomii altoiţi nu prezintă pivot, nici în cazul folosirii portaltoilor generativi deoarece, acesta se scurtează la plantarea în şcoala de puieţi cât şi cu ocazia scoaterii pomilor din pepinieră sau a plantării la locul definitiv. 2. Rădăcinile fibroase sau de garnisire - sunt ramificaţii secundare ale rădăcinilor de schelet (ord. IV, V, VI), sunt subţiri cu diametru sub 3 mm, scurte (fracţiuni de mm până la câţiva cm), trăiesc mai puţin de un an, constituind elementele nepermanente ale rădăcinii. După studiul de dezvoltare şi funcţiile pe care îndeplinesc rădăcinile fibroase pot fi clasificate în: a.- rădăcini axiale - sunt groase şi lungi până la 10-25 mm, au structură primară, culoarea albă iar în zona lor meristematică sunt mai groase decât

cilindrul central (înaintea apariţiei îngroşării secundare). Folosesc pentru creştere canalele existente în sol, dar pot să-şi formeze altele noi. Vârful lor de creştere exercită asupra solului o presiune de 15-25 atm. (Roy Rom, l988). Viteza şi direcţia de creştere a rădăcinilor axiale este influenţată de textura şi structura solului, prezenţa O 2 şi a substanţelor hrănitoare în sol, acestea prezentând un chimiotropism accentuat. (fig. 3.2.). Aceste rădăcini evoluează în rădăcini intermediare şi apoi în conducătoare. b.- rădăcini active sau absorbante sunt lungi de 0,1-4 mm şi groase de 0,3-1 mm, au structură primară, culoarea albă şi pot avea micoriză. Au rolul de absorbţie şi de sinteză. În perioada creşterii intensive, reprezintă 90% din numărul total de rădăcini, care la pomii maturi pot depăşi chiar milioane. Au o perioadă de viaţă foarte scurtă (15-25 zile), nu formează îngroşări secundare şi sunt acoperite cu perişori absorbanţi. Numărul perişorilor absorbanţi diferă de la o specie la alta: exemplu la măr 170-300 /mm 2 , la prun 380 /mm 2 etc. Majoritatea acestor rădăcini active se găsesc către extremităţile rădăcinilor de schelet şi semischelet, în zona cuprinsă între R/2 şi 3R/2 din proiecţia coroanei pe sol. În această zonă îngrăşămintele au un coeficient ridicat de utilizare. Fig. 3.2. Structura nepermanentă a rădăcinii 1. rădăcini axiale; 2. rădăcini absorbante; 3. rădăcini intermediare; 4. rădăcini conducătoare 35 c.- rădăcini intermediare, de culoare gri-deschis, provin în special din rădăcini axiale mai rar din rădăcini absorbante. Au o durată de viaţă scurtă (10-15 zile) şi fac tranziţia la rădăcinile conducătoare. d.- rădăcini conducătoare - au culoarea brună-deschisă, se alungesc şi se îngroaşă an de an, transformându-se în timp în rădăcini de schelet şi semischelet. Au rol în fixarea pomului şi în conducerea sevei brute. Funcţiile rădăcinilor Pentru buna desfăşurare a activităţii sistemului planta-individ rădăcinile execută numeroase funcţii: ancorarea în sol; absorbţia şi transportul apei şi a substanţelor hrănitoare, respiraţia, depozitarea, sinteza primară a unor compuşi organici, excreţia, sinteza sau conversia substanţelor biostimulatoare. Ancorarea în sol - depinde de o serie de factori care contribuie la definirea habitusului rădăcinii: biologici, de sol şi agrotehnici. Factorii biologici se referă la specie, portaltoi şi soi. Cu cât specia este mai viguroasă cu atât dezvoltă un sistem radicular mai viguros, explorând un volu m mare de sol. De exemplu, nucul la vârsta de 40 de ani are rădăcinile extinse la 1114 m de trunchi, unele ajung la 20 m (Rusu E., 1969). În cadrul aceleiaşi specii, portaltoiul prin particularităţile sale genetice,

generează diferenţe mari privind înrădăcinarea în condiţii indentice de sol şi agrotehnică. Portaltoii viguroşi au o mai bună ancorare în sol, decât cei cu vigoare redusă, care necesită sistem de susţinere. Soiul influenţează semnificativ ramificarea rădăcinilor, îndeosebi a celor cu direcţie orizontală şi implicit extinderea suprafeţei ocupate de acestea. O influenţă puternică asupra extinderii şi repartizării rădăcinilor în sol revine: însuşirilor fizice, îndeosebi textura, structura şi stabilitatea structurală. Agrotehnica - poate aduce uneori schimbări importante în extinderea şi repartizarea pe profil a rădăcinilor prin modificarea condiţiilor din sol, înde osebi înainte de plantare. Absorbţia apei - şi a substanţelor minerale este o funcţie principală care contribuie la satisfacerea nevoilor de apă şi de hrană ale pomului. Odată cu apă sunt absorbiţi şi ionii elementelor hrănitoare precum şi substanţele organice cu

moleculă mică, existente în soluţia solului. Absorbţia se realizează în principal prin intermediul perişorilor absorbanţi. O cantitate importantă de apă şi mai puţin de săruri minerale pătrund în pomi ş prin rădăcinile suberificate. Această particularitate prezintă importanţa în cazul transplantărilor, când rădăcinile se pot usca, prin pierderea rapidă a apei. În ce priveşte absorbţia apei la nivelul rădăcinilor absorbante şi axiale, aceasta se face în două moduri pasiv şi activ. Absorbţia pasivă - a apei este determinată de transpiraţie, care creează un deficit de saturaţie la nivelul frunzelor, provocând astfel un deficit de presiune în xilem, care se transmite hidrostatic până la cele mai fine ramificaţii ale rădăcinii. Forţa de sucţiune a rădăcinilor absorbante este de 8-14 atm. la măr, păr, gutui şi cireş şi 18 atm. la prun şi piersic. 36 Apa este absorbită prin peri absorbanţi şi direcţionată spre vasele de lemn (xilem). Absorbţia pasivă vehiculează cea mai mare cantitate de apă prin plantă în perioada de vegetaţie. Absorbţia activă - nu depinde de transpiraţie, ci este rezultatul forţelor dezvoltate în rădăcini. Celulele rădăcinii preiau prin endosmoză soluţia externă (de obicei hipotonă) şi o pompează în vasele de lemn. Pe această cale apa este absorbită cu forţe mai mici 1,8-2 atm. (Milică C. şi colab. 1977). Ionii minerali sunt absorbiţi prin absorbţia activă. Transportul substanţelor absorbante se face prin xilem, care este continuu de la vârful rădăcinii până la frunze, iar seva elaborată se deplasează de la frunze la rădăcini prin floem. Respiraţia se desfăşoară normal, când oxigenul din sol reprezintă 10 % din aerul din sol. Creşterea rădăcinilor este mult redusă la o concentraţie de 3-5 % şi rădăcinile abia supraveţuiesc la 0,1-3% oxigen. Dintre rădăcini, cele noi format e au cerinţe mai mari decât cele în vârstă. Situaţii de stress în privinţa respiraţiei pot apărea în solurile bătătorite, în cele cu textură şi structură deficitară, precum şi pe terenurile inundate. În ac est caz apare asfixia radiculară, concomitent cu inhibarea funcţiilor întregului sistem radicular. Deosebit de sensibilă la acest fenomen entropic este cireşul, c are nu suportă inundaţiile chiar şi parţiale mai mult de 10-12 zile. O altă sursă producătoare de dioxid de carbon sunt chiar rădăcinile pomilor. Cercetările au demonstrat că 2/3 din cantitatea de dioxid de carbon provi ne din activitatea microbiană, iar 1/3 este produsă de rădăcinile pomilor (D. Soltner , 1990). Depozitarea substanţelor de rezervă în rădăcini are o mare importaţă

pentru plantă în general. Acestea conferă pomilor o mare vitalitate, putând f i utilizate în momente critice din ciclul anual de viaţă (creşterea rădăcinilor primăvara, vindecarea rănilor) Depozitarea este mai puţin accentuată în perioada de creştere activă, când substanţele elaborate de frunze sunt aproape în totalitate consumate, dar se accentuează în perioadele când creşterile scad, iar frunzişul atinge suprafaţa maximă. Sinteza primară a unor compuşi organici. La nivelul rădăcinilor s-a constatat transformarea azotului anorganic absorbit din sol în substanţe or ganice (aminoacizi, amide), folosind energia rezultată din descompunerea hidraţilor de carbon. Conversia sau sinteza substanţelor bioactive. O importantă funcţie a rădăcinilor este biosinteza şi transportul hormonilor vegetali: auxinele şi giberelinele, citochininele, acidul abscizic şi etilen ul. Toate aceste substanţe influenţează activitatea fiziologică a pomului, precum şi creşterea şi dezvoltarea acestuia. Secreţia (desorbţia) - constă în eliminarea de către rădăcini în mediul exterior a unor substanţe dintre care: - unele au acţiune solubilizantă asupra sărurilor complexe din sol (acidul carbonic); 37 - rădăcinile mai elimină în sol zaharuri simple sau chiar polizaharide, enzime, aminoacizi. În zona sistemului radicular numită şi rizosferă sunt create condiţii pentru dezvoltarea unui număr mare de microorganisme, bacterii, acomycete, ciuperci. Micoriza este o asociaţie simbiotică între o ciupercă şi rădăcinile active ale pomului. Prezenţa micorizei sporeşte absorbţia substanţelor hrănitoare, în special, în solurile sărace în fosfor. De asemenea, micoriza facilitează pătrunderea apei în rădăcini şi sporeşte rezistenţa acestora la atacul microorganismelor dăunătoare. În general, pomii care prezintă micoriză, sunt mai viguroşi, mai bine dezvoltaţi, mai rezistenţi. Insecticidele şi erbicidele pot avea efecte nefavorabile asupra micorizei (Viorica Aldea, 1985). -Prezenţa substanţelor aleopatice în sol, constituie şi una dintre cauzele apariţiei fenomenului de “oboseală a solului”, care se înregistrează în cazul replantării cu pomi din aceiaşi specie. Böhmer a descoperit în rădăcinile rămase în sol după defrişarea pomilor, la măr florizina. De asemenea, au fost identif icate benzaldehida şi amigdalina în rădăcinile piersicului. Înmulţirea vegetativă. Pentru unele specii pomicole cum sunt: porumbarul, prunul, vişinul, cătina, zmeurul şi murul, rădăcinile mai au şi funcţia de înmulţire vegetativă (drajonare). Longevitatea rădăcinilor şi ritmicitatea creşterilor anuale Comparativ cu organele epigee, rădăcinile prezintă o plasticitate ecologică mult mai redusă reacţionând mai prompt la schimbările de mediu. De aceea apar rădăcini noi în fiecare an, care se îndreaptă spre zonele mai bogate în element e nutritive. Formarea de rădăcini noi, ca şi moartea altora este un proces natural şi continuu caracteristic organelor hipogee, care constituie o latură a circ uitului elementelor în natură. Referitor la ritmicitatea creşterii rădăcinilor s-a constatat că acestea au o capacitate potenţială de a creşte în tot cursul ciclului anual (Roy Rom citat de Miliţiu I., 1992).

Rădăcinile îşi încep activitatea mult mai devreme primăvara, când în sol se înregistrează cca. 2°C şi o încheie mult mai târziu toamna, la realizarea în sol a aceluiaşi prag de temperatură. De regulă, creşterea rădăcinilor precede creşterea lăstarilor, atingând un maxim înainte de creşterea intensă a lăstarilor. Un al II lea maxim se înregistrează târziu în vară, după ce lăstarii s-au oprit din creştere numai dacă temperatura solului nu depăşeşte 20-25°C. Fluctuaţii ciclice pot fi datorate competiţiei pentru hidraţii de carbon car e apare între organele supra şi subterane, precum şi condiţiilor ecologice şi tehnologice. Cea mai mare parte din volumul creşterilor are loc în timpul nopţii (60%). 38 3.2. Tulpina La pomii cultivaţi şi la arbuştii fructiferi, tulpina are ca origine muguri i vegetativi, aparţinând altoilor sau butaşilor. La speciile pomicole obţinute pr in seminţe, sistemul aerian (tulpina) este de origine embrionară. Tulpina are funcţia de conducere a sevelor (brută şi elaborată) şi generează toate biosistemele componente (lăstari, ramuri, frunze, flori, fructe). Creşterea în lungime şi ramificarea tulpinii este asigurată prin activitatea meristemelor primare din conurile de creştere (muguri vegetativi), care d au naştere ţesuturilor primare (formează epiderma, scoarţa şi cilindrul central). Creşterea în grosime a tulpinii este asigurată de două zone meristematice secundare, cambiul, situat la limita dintre scoarţă şi lemn, care generează lemn şi liber secundar (vasele libero-lemnoase) şi felogenul, situat în scoarţă care generează felodermul către interior (scoarţă secundară) şi suberul către exterior. Tulpina pomilor este formată din trunchi şi coroana. 3.2.1. Trunchiul Trunchiul este partea bazală neramificată a tulpinii, care face legătura dintre rădăcină şi coroană. În funcţie de sistemul de cultură a pomilor trunchiul poate avea dimensiuni diferite: - 30 - 40 cm, trunchi pitic, plantaţii superintensive; - 40 - 60 cm, trunchi mijlociu, plantaţii intensive; - 60 - 80 cm, trunchi supramijlociu, plantaţii clasice; - 100 - 180 cm, trunchi înalt, plantaţii de aliniament. Trunchiul este caracteristic pomilor propriu-zişi şi mai puţin arbuştilor şi lipseşte la arbuşti şi semiarbuşti. 3.2.2. Coroana Coroana cuprinde totalitatea ramificaţiilor tulpinii, fiind constituită din numeroase bioelemente, care se diferenţiază între ele prin dimensiuni, funcţii, vârstă, aspect şi longevitate. Miliţiu I. (1992) - consideră longevitatea criteriul principal în diferenţierea bioelementelor ce alcătuiesc coroana, clasificându-se în: - bioelemente permanente (ramuri de schelet); - bioelemente cu durată medie de viaţă (ramurile de semischelet şi de rod); - bioelemente cu durată scurtă de viaţă (muguri, lăstari, frunzele, florile, fructele).

Cireaşă V. (1995) - prezintă coroana formată din: - macrostructura vegetativă (ramurile de schelet şi semischelet); - microstructura roditoare (ramurile de rod). 39 1. Bioelementele permanente ale coroanei Ramurile de schelet - sunt cele mai viguroase ramificaţii din coroană şi formează structura de rezistenţă biologică a coroanei (scheletul pomului). Axul - este ramura centrală a coroanei (prelungirea trunchiului), care e ste delimitat la partea inferioară de prima ramură din coroană iar la cea superioară de o ramură anuală, numită săgeată. Pe ax sunt înserate ramurile de schelet de ordinul I. Din acestea se formează ramurile de ordinul II, care prin ramificare dau ramuri de ord in III ş.a.m.d. Lipseşte la coroanele de tip vas. Şarpantele (braţele sau ramurile de schelet de ordinul I), sunt ramurile cele mai puternice, de dimensiuni apreciabile, ce pornesc de pe trunchi sau de pe axu l pomului. După modul de inserţie pe ax, acestea pot fi dispuse grupat: fo rmând etaje (piramide şi palmetele etajate) sau spiralat, distanţate între ele (pi ramide şi palmete neetajate). Subşarpantele - sau ramurile de schelet de ordinul II se formează prin ramificarea celor de ordinul I şi la majoritatea formelor de coroană sunt dispuse bilateral-altern-extern. Forma de coroană este definită de modul de amplasare şi îmbinare a şarpantelor şi structura ei. De aici şi necesitatea cunoaşterii unor noţiuni ca re determină parametrii bioconstructivi ai coroanei. Unghiul de ramificare (creştere) este unghiul format între şarpantă şi ax sau între ramura de ordinul II şi cea de ordinul I. Pentru a avea un schel et bine consolidat, este de dorit, ca unghiurile de ramificare să fie mai mari de 45 o , condiţionat şi de menţinerea unui echilibru între creştere, fructificare şi entropie. Unghiul de deschidere (divergenţă) este unghiul format în plan orizontal de două şarpante alăturate în cadrul unui etaj. Distanţa de ramificare este distanţa dintre ax şi prima subşarpantă sau intervalul dintre punctele de inserţie a două subşarpante pe lungimea unei şarpante. Sistemul de ramificare reprezintă modul de amplasare al subşarpantelor pe şarpante. Se întâlnesc două sisteme: ramificare prin bifurcare şi ramificare bilateral-altern-extern. 2. Bioelementele cu durată medie de viaţă (ramurile de semischelet şi ramurile de rod). a. Ramurile de semischelet - sunt ramificaţii de ordin superior (III, IV) ale ramurilor de schelet, au dimensiuni mici (1-2 cm grosime, 10-100 cm l ungime), asigură amplificarea coroanei, constituind suportul de susţinere al ramurilo r de rod, mugurilor, lăstarilor, frunzelor şi fructelor. Ramurile de semischelet se formează de regulă din ramuri vegetative de

vigoare medie dar şi din ramurile de rod, care după fructificare, rămân numai cu 40 funcţia de semischelet (poartă buchete de mai şi ramuri mixte la drupacee, pinteni şi ţepuşe la pomacee). In majoritatea cazurilor, ramurile de semischelet se apleacă sub greutate a organelor pe care le susţin şi îndesesc coroana, se epuizează cu timpul şi dacă nu sunt regenerate provoacă degarnisirea scheletelui, fenomen cunoscut sub nu mele de elagaj (natural). b) Ramurile de rod - sunt formaţiuni lemnoase, de dimensiuni reduse (din punct de vedere botanic) pot fi numite microblaste (micros-mic) sau brachiblaste (brachis-scurt), care se formează în principal pe ramurile de semischelet sau chiar direct pe schelet în cazul soiurilor de tip spur. Ramurile de rod pot fi recunoscute cu uşurinţă prin următoarele particularităţi: -au dimensiuni reduse, 1-5 cm pintenul, ţepuşa, buchetul de mai; 20-30 cm, smiceaua, nuieluşa; 30-70 cm ramura mixtă; -au durata de viaţă scurtă: 1-2 ani la piersic, 5-6 ani la vişin, 10-12 an i la măr şi păr; -au o poziţie aproape perpendiculară pe ramura mamă (semischelet sau schelet), având un unghi mare de inserţie: 90°, pintenul, ţepuşa, buchetul de mai;, 45-60° ramura mixtă, nuieluşa, mlădiţa; -au ţesuturile fragile, sfărămicioase, datorită conţinutului ridicat în substanţe de rezervă; -evoluează rapid, transformându-se în noi formaţiuni de rod mai complexe (pinten - ţepuşă - bursă - vatră de rod la măr şi păr, măciulie - coarne de melc ramificaţie fructiferă la gutui) sau în ramuri de semischelet bine garnisite cu ramuri de rod. Unele ramuri de rod (pinten, smicele) deşi au toate caracteristicile prezentate mai sus, nu poartă muguri florali, acestea fiind denumite ram uri preflorifere (ramuri de rod în devenire) şi apar de obicei la pomii tineri şi devin în ani următori ramuri de rod propriu-zise. Formaţiunile de rod la măr şi păr La măr şi păr se cunosc următoarele formaţiuni de rod: pintenul, ţepuşa, smiceaua, nuieluşa, mlădiţa, bursa şi vatra de rod. (fig. 3.3) Pintenul - este o formaţiune prefloriferă scurtă (0,5-5 cm), cu un mugur vegetativ terminal iar axial este lipsit de muguri sau are uneori 2-3 muguri vegetativi slab dezvoltaţi. El se formează din muguri terminali sau laterali ai ramurilor vegetative sau de rod, în anii cu o încărcătură mare de fructe şi în perioada de declin a pomilor. Pintenul evoluează prin mugurul terminal în ţepuşă sau tot în pinten. Ţepuşa - este o ramură de rod scurtă (0,5-5 cm), care se deosebeşte de pinten, prin aceea că mugurul terminal este mixt. Se întâlneşte la toate soiurile de măr şi păr, fiind predominantă la cele de tip "spur". 41 Ţepuşa evoluează prin mugurul terminal într-o formaţiune fructiferă numită bursă. Smiceaua - conţine de asemenea, o ramură anuală prefloriferă de vigoare slabă, lungă de 10-30 cm, cu mugurele terminal şi cei laterali vegetativi. Smiceaua evoluează prin mugurul terminal şi cei laterali în nuieluşe (cel mai întâlnit caz), mlădiţe, smicele, ţepuşe sau pinteni, în funcţie de încărcătura de rod, vigoare şi poziţia în coroana pomului.

Nuieluşa - este o formaţiune de rod, care se aseamănă după formă şi lungime cu smiceaua, deosebindu-se, prin aceea că mugurele terminal este mixt. Ea evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal o bursă iar lateral din mugurii vegetativi se formează mlădiţe, nuieluşe, smicele, ţepuşe sau pinteni. Mlădiţa - reprezintă o formaţiune de rod de 10-40 cm lungime care are în poziţie terminală şi subterminală (2-5) muguri micşti, restul mugurilor fiind vegetativi. Evoluează într-o ramură de semischelet care prezintă în poziţie terminală şi subterminală burse iar lateral ţepuşe, pinteni. Bursa - sau puntea de rod reprezintă o formaţiune bienală scurtă, care provine din mugurul mixt terminal al ţepuşei, nuieluşei sau mlădiţei. În condiţii favorabile de nutriţie, bursa asigură dezvoltarea normală a fructelor, dar şi formează ţepuşe, pinteni, smicele, nuieluşe sau mlădiţe. Vatra de rod - sau ramificaţia fructiferă este o formaţiune de rod multianuală formată din două sau mai multe burse. Ele se dezvoltă numai prin evoluţia ţepuşelor. La păr, ramurile de rod sunt viguroase decât la măr, glabre, cu muguri mari, conici, cu vârful ascuţit şi depărtat de ramură.

Fig. 3.3. - Ramurile de rod la măr şi păr 1- pinten; 2- ţepuşă; 3- smicea; 4- nuieluşă; 5- mlădiţă; 6- bursă ; 7- vatră de rod (după Cepoiu N., 2001) 42 Formaţiunile de rod la gutui Gutuiul fructifică pe ramuri lungi, măciulii şi coarne de melc. (fig. 3.4.) Ramura mixtă este o creştere anuală de 20-60 cm lungime, care prezintă 5-20 muguri micşti în treimea superioară şi mediană şi câţiva muguri vegetativi slab dezvoltaţi în partea bazală. Uneori mugurii vegetativi pot alterna axial cu cei micşti. Din mugurii micşti se formează lăstari fertili de 5-12 cm, care poartă în vârf o floare şi mai târziu un fruct şi devin măciulii la sfârşitul perioadei de vegetaţie. Ramura lungă evoluează într-o ramură de semischelet, garnisită cu măciulii, a căror vigoare descreşte de la vârf spre baza ei. Măciulia reprezintă o ramură de rod scurtă (5-12 cm) cu vârful îngroşat şi o cicatrice pe el, rezultată în urma desprinderii fructului de pe lăstar. Pe partea terminală îngroşată se formează câte 1-3 muguri micşti, iar lateral 3-7 muguri vegetativi. Măciulia evoluează în formaţiunea coarne de melc, astfel, din muguri micşti se formează lăstari fertili, care se îngroaşă terminal transformându-se în noi măciulii. Măciuliile mai puţin viguroase, de cele mai multe ori se usucă sau formează o singură măciulie. Coarnele de melc constituie o formaţiune de rod multianuală ce cuprinde două măciulii de un an situate pe una de doi ani.

Fig. 3.4. - Ramurile de rod la gutui şi moşmon Ramura mixtă (1) şi evoluţia ei în ramură de semischelet garnisită cu măciulii (2), iar în anul următor formează coarne de melc (3); evoluţia mugurilor micşti în lăstari fertili (a,b). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)

43 Formaţiunile de rod la cireş şi vişin Cireşul şi vişinul fructifică pe ramuri buchet (buchete de mai), ramuri mijlocii, ramuri lungi şi ramuri plete, iar ca ramură prefloriferă este pintenul. (fig . 3.5) Pintenul are aceeaşi organizare morfologică ca la pomacee. La pomii tineri pintenul evoluează în pinteni sau buchete de mai. Pintenii formaţi pe ramurile cu o poziţie favorabilă în coroană evoluează în ramuri mijlocii sau plete. Ramura buchet (buchet de mai) este o formaţiune scurtă (1 - 5 cm) care prezintă central un mugur vegetativ, iar lateral sunt inseraţi într-o spirală strânsă 4 - 6 muguri floriferi. Buchetul de mai evoluează prin mugurii vegetativi, în funcţie de condiţiile de nutriţie, în buchete, ramuri mijlocii, plete, iar în ultimii ani de veg etaţie în pinteni. Ramura mijlocie are lungimea de 10 - 30 cm. Terminal şi în partea superioară prezintă muguri vegetativi. În partea bazală prezintă numai muguri floriferi. Uneori mugurii de rod pot alterna cu cei vegetativi pe toa tă lungimea ramurii. Ramura mijlocie evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal ramuri mijlocii, buchete de mai sau pinteni iar lateral buchete şi pinten i. Ramura lungă reprezintă, în general, prelungirea unei şarpante sau subşarpante la pomii tineri, are lungimea peste 40 cm şi o organizare morfologică ca ramura mijlocie. Evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal şi în poziţie subterminală ramuri mijlocii iar lateral buchete de mai şi pinteni.

Fig. 3.5. - Ramurile de rod la cireş şi vişin Ramura mijlocie şi evoluţia ei (1a; 1b); ramura lungă şi evoluţia ei (2a; 2b); ramura pl eată de un an (3a) şi evoluţia ei în anii următori (3b); pintenul (4a) şi evoluţia lui tot în pint n (4b)sau în buchet de mai (5a); buchet de mai simplu (5b) şi alungit (5c). (după Mary -Ann Drobotă, 1996) 44 Ramura pleată este caracteristică vişinului (soiurile Nana, Dropia, Crişana, Schattenmorelle) şi mai rar întâlnită la cireş, la unele soiuri (Ramon Oliva). Este o creştere anuală cu lungimea de 15 - 40 cm, care prezintă un mugur vegetativ terminal şi lateral 10 - 15 muguri floriferi, dispuşi solitar. Ramura pleată evoluează prin mugurele vegetativ terminal în plete viguroase la început, apoi în plete mici, ramuri buchet sau pinteni în ultimii ani de viaţă. După 5 - 6 ani de fructificare ele se usucă. Formaţiunile de rod la prun şi cais La prun şi cais se disting următoarele formaţiuni fructifere: spinul, pintenul şi smiceaua care sunt preflorifere, ramura buchet, ramura mixtă şi ramura anticipată care rodesc. (fig. 3.6) Spinul este o creştere anuală scurtă (2 - 10 cm), la care mugurele terminal s-a transformat în ghimpe. Lateral are muguri vegetativi slab dezvoltaţi. Se întâlneşte la zarzăr, corcoduş, unele biotipuri locale de prun, dar în special la soiul Tuleu gras. Spinul evoluează prin muguri vegetativi laterali, formând pinteni sau

buchete de mai, în funcţie de încărcătura de rod. După 2 - 3 ani de rodire, ghimpele terminal se usucă şi cade, spinul căpătând aspectul unei ramificaţii fructifere. Pintenul are lungimea de lungimea de 0,5 - 2,5 cm, terminal poartă un mugur vegetativ care-i asigură creşterea în lungime, iar lateral are tot mu guri vegetativi, slab dezvoltaţi. Pintenul se formează din mugurii laterali ai ramurilor anuale de vigoare mică şi mijlocie şi evoluează în general monoaxial în ramuri buchet scurte. Smiceaua este o formaţiune prefloriferă subţire (2 - 4 mm), de 15 - 40 cm lungime, care prezintă atât terminal cât şi lateral numai muguri vegetativi. Apare la unele soiuri de prun (Tuleu gras) la începutul perioadei de rodire. Evoluează într-o ramură de semischelet care prezintă în partea superioară smicele şi ramuri buchet iar în treimea mijlocie şi inferioară numai pinteni. Ramura buchet sau buchetul de mai este o formaţiune scurtă de 2 - 5 cm lungime, cu un mugur terminal vegetativ care-i asigură creşterea, iar late ral sunt inserate 3 - 5 grupuri de muguri a câte 2 - 3 muguri, din care unul vegetativ şi ceilalţi floriferi. Evoluează prin mugurii vegetativi în pinteni şi buchete de mai formând ramificaţii fructifere. La soiul de prun Stanley se întâlnesc cele mai vigu roase şi ramificate buchete de mai (Drobotă Gh. şi colab.,1991). Ramura mixtă este o creştere anuală de 15 - 60 cm, care prezintă terminal un mugur vegetativ. Lateral sunt inseraţi muguri vegetativi şi floriferi, care pot f i dispuşi solitar, dar în general sunt grupaţi câte 2 - 3 la prun şi 2 - 8 la cais, predominante fiind grupurile formate de un mugur vegetativ şi unul flori fer sau doi floriferi şi unul vegetativ. 45 Evoluează într-o ramură de semischelet, garnisită în partea terminală cu noi ramuri mixte, iar în zona mediană şi bazală cu buchete şi pinteni.

Fig. 3.6. - Ramurile de rod la prun şi cais Ramură de prun cu spini (1); spinul (2a) şi evoluţia lui (2b); ramură mixtă anuală (3) şi evoluţia ei în ramură de semischelet (4); pinten (5); buchet de mai simplu (6) şi evoluţia lui în buchet ramificat (7); buchet ramificat, multianual la soiul de prun Stanley (8). (după Mary -Ann Drobotă, 1996) Ramura anticipată este o formaţiune întâlnită îndeosebi la cais, care prezintă o organizare morfologică asemănătoare cu a ramurii mixte, purtând lateral grupe de muguri vegetativi şi floriferi. Deoarece, mugurii floriferi de pe aceste ramuri sunt mai rezistenţi la ger, în anii mai friguroşi ele pot contribui la salvarea recoltei. Formaţiunile de rod la piersic şi migdal Piersicul şi migdalul fructifică pe ramura buchet, ramura salbă, ramura mixtă, ramura anticipată şi au ca ramură prefloriferă pintenul. (fig. 3.7) Pintenul este asemănător cu cel de la alte specii şi se formează la începutul rodirii pomilor, pe ramurile de schelet. El evoluează în buchete la pomii tineri, ia r în perioada de maximă rodire în pinteni slab dezvoltaţi, care foarte des degeră în

timpul iernii. Buchetul de mai este o formaţiune de 1 - 5 cm lungime, care prezintă terminal un mugur vegetativ iar axial câţiva muguri floriferi (2 - 4 la piersic şi 2 8 la migdal). Evoluează prin mugurele vegetativ terminal în buchete de mai, pinteni, salbe. 46 Ramura salbă sau şifon este o creştere anuală subţire, cu lungimea de 10 20 cm, care prezintă terminal un mugure vegetativ iar lateral 10 - 12 muguri floriferi dispuşi solitar, mai rar grupaţi câte 2. Salbele se formează în special la pomii bătrâni şi slabi. Poate evolua monoaxial în salbe şi buchete la pomii cu încărcătură normală sau în pinteni la pomii supraîncărcaţi cu rod. Fig. 3.7. - Ramurile de rod la piersic şi migdal 1. pinten; 2. Ramura buchet, 3. Ramura salbă; 4,5 ramura mixtă: 6. Ramura anticipată - diferite posibilităţi de dispunere şi grupare a mugurilor vegetativi şi floriferi pe ramura mixtă. (după Cepoiu N., 2001) Ramura mixtă este o creştere anuală, de 20 - 80 cm lungime şi poartă atât muguri vegetativi cât şi floriferi. Mugurele terminal este vegetativ iar în zona bazală, de asemenea, poartă 2 - 4 muguri vegetativi. Axial poartă muguri floriferi şi vegetativi dispuşi solitar dar de regulă grupaţi câte 2 - 3, cea mai frecventă grupare fiind formată din 3 muguri, din care unul vegetativ aşezat central şi 2 floriferi colaterali. Ramura mixtă evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal o nouă ramură mixtă de vigoare slabă şi lateral salbe, buchete şi pinteni. Ramura anticipată se formează din muguri axilari de pe ramurile mixte mai viguroase, în cel de-al II-lea val de creştere. Are o lungime de 10 - 50 cm şi 3 - 5 mm grosime. Ca organizare morfologică se aseamănă cu ramura salbă sau ramura mixtă. 47 Formaţiunile de rod la nuc Nucul este o specie unisexuat monoică, care fructifică pe ramuri anuale mijlocii. (fig. 3.8) Ramura mijlocie este o creştere anuală de 5 - 30 cm lungime şi 6 - 10 mm grosime, care poartă terminal un mugur mixt unisexuat femel şi lateral 1 - 3 muguri de amenţi. Uneori poate avea 1 - 3 muguri micşti unisexuaţi femeli, iar axilar atât muguri de amenţi cât şi vegetativi, dispuşi serial. Fig. 3.8. Specificul fructificării nucului Ramuri de rod (1, 2); lăstar fertil cu flori femele situate apical (3); ramură de ro d cu amenţi axiali şi lăstar fertil terminal (4); secţiune longitudinală printr-o ramură de rod, se observă dispunerea serială a mugurilor axiali. (după Mary -Ann Drobotă, 1996) Formaţiunile de rod la alun Alunul rodeşte pe ramuri scurte, mijlocii şi lungi. (fig. 3.9) Ramurile scurte au lungimea de 2 - 3 cm şi se aseamănă cu ţepuşele de la

măr şi păr. Ele prezintă în vârf un mugur mixt sau un grup de amenţi, iar lat ral muguri vegetativi slab dezvoltaţi. Evoluează prin mugurele mixt terminal într -o nouă ramură de rod scurtă. Ramurile mijlocii au lungimea de 15 - 30 cm şi prezintă terminal un mugur mixt sau un grup de amenţi, iar lateral muguri micşti. Ramurile lungi (au peste 40 cm) prezintă terminal un mugure mixt iar lateral muguri micşti, uneori grupe de amenţi. În zona bazală prezintă muguri vegetativi. Ramurile lungi se întâlnesc în general, la pomii tineri. 48

Fig. 3.9. - Specificul fructificării alunului. Ramuri anuale lungi (1) şi mijlocii (2) cu muguri micşti şi amenţi dispuşi lateral sau terminal; lăstar fertil provenit prin evoluţia mugurelui mixt (3);ramuri de rod scurte cu muguri micşti dispuşi apical (4) sau la baza grupului de amenţi (5). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)

Formaţiunile de rod la castan Ramura mijlocie - este o creştere anuală de 10-30 cm, care poartă în partea superioară muguri micşti, iar în partea inferioară muguri vegetativi sl ab dezvoltaţi. Mugurii micşti evoluează primăvara în lăstari fertili, care vor forma amenţi uni sau bisexuaţi. Amenţii unisexuaţi situaţi în partea inferioară a lăstarului fertil şi poartă numai flori mascule. Amenţii bisexuaţi se formează în partea superioară şi mijlocie a lăstarului fertil. Aceştia poartă spre bază flori femele iar spre vârf numai flori mascule. (fig. 3.10) 49

Fig. 3.10. - Specificul fructificării castanului cu fructe comestibile Ramura anuală mijlocie cu muguri micşti situaţi în partea superioară (1); lăstar fertil cu amenţi bisexuali şi unisexuaţi (2); ramură cu fructe (3) (după Mary -Ann Drobotă, 1996) Specificul de fructificare la arbuştii fructiferi Zmeurul rodeşte pe tulpini de un an, crescute în anul anterior fructificării. Au lungimi de 1-1,5m, sunt cilindrice, neramificate, erecte, acoperite cu ghimpi. Tulpinile care au fructificat se usucă în acelaşi an. (fig. 3.11.) Coacăzul negru rodeşte pe ramuri scurte şi ramuri anuale mijlocii, formate pe tulpini în vârstă de 2-5 ani. Tulpinile au durata productivă rentabilă de 4-5 ani, după care se înlocuiesc prin tăieri. (fig. 3.12.) Coacăzul roşu rodeşte pe ramuri scurte asemănătoare cu buchetele de mai (2-3cm). Terminal, aceste ramuri au un mugure vegetativ, iar axilar mu guri de rod. (fig. 3.12.) Agrişul fructifică prioritar pe ramuri buchet simple sau ramificate inserate pe tulpini de 2-7 ani.

Murul rodeşte pe tulpini de un an formate în anul anterior. Tulpinile trăiesc 2 ani. Afinul de cultură fructifică pe ramuri de un an formate pe tulpini de 2-10 ani. Cătina albă fructifică pe ramuri multianuale; este o plantă unisexuat dioică. Socul fructifică pe ramuri anuale mijlocii, formate în anul precedent. 50

Fig. 3.11.- Specificul fructificării zmeurului Fragment dintr-o tulpină de un an, se observă dispunerea mugurilor de rod micşti (1); tulpina fructiferă garnisită cu lăstari fertili formaţi prin evoluţia mugurilor micşti (2); formarea drajonilor din mugurii adventivi de pe rizomi (3). (după Mary -Ann Drobotă, 1996) Cornul fructifică pe ramuri de rod scurte, fin pubescente, de culoare verzuie, cu un mugure florifer terminal şi 1-2 muguri vegetativi inseraţi axial. Trandafirul pentru petale fructifică pe creşterile anuale ale tulpinilor de 23 ani. Ziziphus Spina Cristy fructifică pe lăstari fertili formaţi din muguri micşti, situaţi pe ramurile anuale mijlocii; ramurile roditoare subţiri, după fructificare se usucă şi cad, iar cele groase se ramifică. Lonicera fructifică pe ramuri de un an care poartă flori în axilele frunzelor. Scoruşul negru (Aronis melanocarpa) fructifică pe ramuri de rod scurte şi mijlocii provenite atât din lemn tânăr, cât şi mai bătrân. Scoruşul roşu (Sorbus aucuparia) fructifică şi rodeşte pe lăstari fertili formaţi din mugurii micşti ai ramurilor fructifere.

51

Fig. 3.12. - Ramuri de rod ale coacăzului Coacăz negru: ramura scurtă (1); ramura anuală mijlocie (2); tulpină garnisită cu ramuri fructifere (3); evoluţia mugurelui mixt într-un lăstar cu 1-2 inflorescenţe (4). Coacăz roşu: tulpină garnisită cu formaţiuni de rod (5); gruparea mugurilor de rod la limi ta dintre creşterile de 1 şi 2 ani (6); specificul de fructificare (7). (după Mary -Ann Drobotă, 1996) 3. Bioelementele cu durată scurtă de viaţă Sunt reprezentate prin muguri, lăstari, frunze, flori şi fructe. Ele trăiesc doar câteva zile (florile) altele întreaga perioadă de vegetaţie (lăstarii) sau chiar un an (muguri vegetativi şi de rod) şi numai cu excepţii 2-3 ani (muguri dorminzi). MUGURII - sunt bioelemente de creştere şi rodire care se formează anual pe lăstari, în axila frunzelor sau chiar pe rădăcini (muguri adventivi). 52 După poziţia lor pe ramură mugurii pot fi: Mugurii terminali - au o poziţie apicală, fiind situaţi în vârful ramurilor

anuale, se formează târziu, în fenofază încetării creşterii lăstarilor, primăvara pornesc primii în vegetaţie şi manifestă dominanţă apicală asupra mugurilor axilari. Au rolul de a asigura creşterea în lungime a ramurilor. Există şi cazuri când în poziţie terminală se formează un mugur de rod, în acest caz ramura nu se mai prelungeşte ci formează flori şi fructe (ramurile de rod la pomacee). Mugurii laterali (axilari) - se formează în axila frunzelor, pe noduri în cursul primăverii şi a verii. La majoritatea speciilor, muguri axilari rămân în

repaus până primăvara următoare, iar la unele specii, ca de exemplu la piers ic, prun, pornesc în vegetaţie în aceeaşi vară în care s-au format şi dau naştere l lăstari anticipaţi. Muguri situaţi sub cei terminali se numesc muguri subterminali şi evoluează în lăstari concurenţi. Mugurii axilari pot fi dispuşi câte unul la nod (solitar) sau în grupe de 2-6 buc. la un loc. Grupele de muguri sunt formate dintr-un mugur princip al şi alţi câţiva muguri mai mici numiţi stipelari sau suplimentari. (fig. 3.13.)

Fig. 3.13. - Muguri: 1-colaterali; 2-seriali; 3-vegetativi; 4-floriferi După dispunerea spaţială, mugurii stipelari pot fi: colaterali, atunci când sunt situaţi de o parte şi de alta a mugurului principal (piersic, prun, cais) sau seriali dacă sunt aşezaţi sub mugurul principal, pe aceiaşi axă verticală (nuc). Mugurii dorminzi - sunt muguri axilari vegetativi, situaţi în zona bazală a ramurilor anuale sau multianuale şi rămân inactivi un timp îndelungat, constituind un fel de rezervă a pomului. Aceştia pornesc în vegetaţie, în cazul unor tăieri severe sau a ruperii unor ramuri. Mugurii adventivi - au o poziţie nedeterminată, se formează atât pe noduri şi pe internoduri pe ramurile multianuale, trunchi sau rădăcini şi au rolul de a reface organele pierdute. După funcţiile pe care le îndeplinesc mugurii pot fi: Muguri vegetativi - sau de creştere evoluează în lăstari cu frunze. Asigură creşterea şi ramificarea tulpinii, precum şi înmulţirea vegetativă a pomilor. Sunt mai mici ca cei de rod, au forma conică, cu vârful ascuţit, care poate fi depărtat sau alipit de ramură pe care s-au format. 53 Morfologic sunt alcătuiţi din conul de creştere cu ţesuturi meristematice primare, primordiile viitoarelor frunze şi muguri şi sunt acoperiţi de solzi protectori sau catafile. Muguri de rod - provin din mugurii vegetativi în urma procesului de diferenţiere. În comparaţie cu cei vegetativi, aceştia sunt mai mari, mai bombaţi şi cu vârful în general rotunjit. Pe ramuri pot avea poziţia apicală (pomacee) sau axială (drupacee). Din punct de vedere morfologic, mugurii de rod nu prezintă con de creştere, fiind formaţi dintr-un ax vegetativ, pe care se înseră primordiile bracteale, primordiile florale, iar la exterior sunt protejaţi de catafile. După organele pe care le generează mugurii de rod pot fi: floriferi, micşti şi muguri fruct.

Mugurii floriferi - sunt monofuncţionali din ei rezultând numai flori, respectiv o floare (cais, piersic, migdal), 1-2 flori (prun) sau o inflorescenţă (ci reş şi vişin). Mugurii micşti - sunt bifuncţionali, deoarece, formează atât organe vegetative (rozete de frunze, lăstari fertili) cât şi organe generative (flo ri sau inflorescenţe). Ei se întâlnesc la speciile pomacee şi arbuşti fructiferi. Muguri fruct - se întâlnesc la smochin, au formă globuloasă cresc şi evoluează fără a parcurge fenofaza de dezmugurire şi înflorire aparentă, transformându-se într-o inflorescenţă şi ulterior într-un “fruct fals” numit siconă. LĂSTARII - sunt bioelemente anuale de creştere şi alcătuiţi din noduri şi internoduri, poartă frunze în axila cărora se formează noi muguri. Au lungimea de 10-150 cm, culoarea verde, verde roşietică, roşcată (mur), roşie-maronie (afin), epiderma glabră (cais, piersic, migdal), glabrescentă (păr, prun), pubescentă (măr, gutui), acoperită cu sarmenţi (zmeur şi mur) sau ghimpi (măceş, trandafirul de dulceaţă). După mugurii din care provin lăstarii pot fi: - lăstarii terminali sau de prelungire se formează din muguri terminali a i ramurilor anuale, cărora le continuă creştere în lungime. - lăstari laterali sau axilari, provin din muguri laterali şi au o vigoare mai mică decât lăstarul terminal. Lăstarul lateral situat imediat sub cel de prelungire şi cu poziţie interioară se numeşte lăstar concurent. - lăstari lacomi, provin din muguri adventivi sau dorminzi de pe ramuri le multianuale şi au o creştere extrem de rapidă. - lăstari anticipaţi sunt lăstari de dimensiuni mai reduse, ce iau naştere din muguri axilari, care pornesc în vegetaţie, în acelaşi an în care s-au format (piersic). - lăstari fertili care provin din muguri micşti de pe ramurile de rod. La sfârşitul perioadei de vegetaţie, după căderea frunzelor, lăstarii devin ramuri anuale. Acestea păstrează în general, denumirea lăstarilor din care au provenit. 54 FRUNZELE - sunt organe vegetative care se formează pe lăstarii proveniţi din muguri vegetativi şi micşti. Acestea au rolul de a sintetiza hrana necesară, pentru creşterea organelor vegetative, cât şi pentru formarea fructelor. Asigurarea unei suprafeţe foliare optime şi păstrarea unei stări fitosanitare corespunzătoare, constituie un obiectiv important pentru pomicultură. Forma limbului frunzelor, mărimea lui, lungimea peţiolului, constituie caractere care permit identificarea speciilor şi soiurilor.(tabel 3.1.) Tabelul 3.1. Tipuri de frunze întâlnite la speciile pomicole Frunze simple Frunze compuse limb întreg limb lobat palmate imparipenate măr, păr,gutui, moşmon, cireş, vişin, prun, cais, piersic, migdal, castan, corn, alun. coacăz, agriş, smochin. căpşun, frag.

nuc, zmeur, mur, soc, măceş trandafir., FLOAREA - se formează din muguri de rod (floriferi şi micşti). La majoritatea speciilor florile sunt hermafrodite, iar la unele specii pomicole ( alun, nuc) florile sunt unisexuate. (fig. 3.14.) La măr şi păr inflorescenţa este un corimb, la cireş şi vişin - corimb umbelifer, la căpşun - cimă bipară, la coacăz - racem, la nuc şi castan - ame nţi. Florile solitare apar la gutui, moşmon, cais, piersic, migdal, porumbar şi corcoduş. Fig. 3.14. - Structura unei flori la cireş. (după Mc. Gregor) FRUCTUL - se formează în urma procesului de fecundare şi “legare”; există cazuri rare la unele specii când se pot forma fructe fără fecundaţie (partenocarpice). 55 În urma acestor procese ovulele se transformă în seminţe, iar ovarul, uneori împreună cu alte părţi ale florii în fruct. Majoritatea speciilor pomicole formează fructe cărnoase, iar un număr mic dintre ele (alun, castan), fructe uscate. Fructele cărnoase ale speciilor pomicole sunt: poama, drupa şi baca. Poama este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă, alături de ovar, şi receptacolul îngroşat, motiv pentru care este numit “fruct fals”. Acest tip de fruct este caracteristic pentru speciile măr, păr şi gutui. Partea comestibilă, cărnoa să, este formată din receptacul şi partea exterioară a ovarului. Endocarpul cartilaginos formează lojile seminale. (fig. 3.15.)

Fig. 3.15. - Structura principalelor fructe a- măr; b- nucă; c- zmeură 1-epicarp; 2-mezocarp; 3-endocarp; 6-peduncul; 7-fascicule libero-lemnoase; 8-sămânţă; 9-drupeolă; 10-sepale; 11-receptacul. Drupa este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă numai ovarul. Partea cărnoasă, comestibilă, a drupei este alcătuită de mezocarp. Endocarpul lignificat formează sâmburele, care închide sămânţa. Drupa este caracteristică pentru prun, cais, piersic, cireş, vişin, corcoduş. Fructele nucului şi ale migdalului sunt tot drupe (pseudodrupe), la maturitatea cărora mezocarpul se usucă, i ar partea comestibilă este de fapt sămânţa. La zmeur fructul este o polidrupă, alcătuită din mai multe drupeole. Baca este un fruct simplu caracteristic pentru coacăz şi agriş. Seminţele rezultate din ovule sunt înglobate în pulpă. Poliachena sau receptaculul îngroşat este caracteristic pentru căpşun şi frag. Fructele propriu-zise sunt mici achene prinse la exteriorul receptacului. Fructele uscate sunt achene cu pericarp lemnos (castane şi alune). 56

CAPITOLUL 4 CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE 4.1. Perioadele de vârstă Totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice parcurse de fiecare pom sau arbust fructifer de la formarea zigotului şi embrionului până la moarte alcătuiesc ciclul individual de viaţă. Pomii şi arbuştii fructiferi au un comportament foarte complex în decursul ciclului de viaţă, care se eşalonează pe durate variabile de la 10 - 15 ani la arbuşti, până la peste 100 ani la nuc şi castan. Longevitatea plantelor, precum şi caracteristicile climatului temperat fac ca procesele de creştere, rodire şi entropi e să fie foarte diferite de plantele anuale, precum şi de plantele lemnoase din climatul cald. Evoluţia acestor fenomene de-a lungul vieţii pomilor nu urmează o linie continuă, ci una ciclică. Ca atare, creşterea, rodirea şi entropia sunt rezultanta însumării cantitative şi calitative a acestor procese parcurse anual în perioa da de vegetaţie activă. Ţinând seama de intensitatea funcţională a proceselor, precum şi de exteriorizarea lor morfologică, în ciclul ontogenetic al pomilor se pot delimita mai multe perioade de vârstă, dintre care cele mai caracteristice sunt: perioa da de tinereţe, perioada de maturitate şi perioada de declin. La pomii şi arbuştii fructiferi înmulţiţi prin seminţe se adaugă şi perioada embrionară, care durează de la formarea zigotului, până la germinarea seminţei şi formarea primelor frunze adevărate. 4.1.1. Perioada de tinereţe Este caracteristică prin predominanţa procesului de creştere, care se manifestă, atât funcţional cât şi morfologic, mai intens decât celelalte procese. Atât organele epigee cât şi cele hipogee îşi măresc volumul şi cantitatea. La sfârşitul acestei perioade habitusul pomilor este bine conturat şi foarte apropiat de volumul său maxim. Fructificarea lipseşte în primii ani, dar treptat îşi face apariţia şi creşte progresiv cu înaintarea în vârstă. Fenomenul entropic încă nu este vizibil. 57 Durata acestei perioade este influenţată de specie, portaltoi, soi, sistemul de cultură etc. Aceasta variază de la 3 - 4 ani la plantaţiile superintensive, la 5 - 6 a ni la cele intensive şi 10 - 12 ani la cele clasice. Corelat cu procesul declanşării fructificării şi al raportului de intensitate dintre creştere şi rodire, perioada de tinereţe se poate împărţi în: Etapa juvenilă: în care pomii vegetează fără să fructifice, datorită între altele, capacităţii funcţionale reduse, care nu permite încă inducţia florală. Această perioadă începe odată cu germinaţia seminţei sau pornirea în vegetaţie a altoiului şi sfârşeşte odată cu prima înflorire. Etapa de început a rodirii (de tranziţie) începe odată cu prima rodire şi ţine până când apar producţiile mari şi constante. În această perioadă, deşi pomii cresc în ritm alert, paralel şi treptat apare şi se intensifică fructificarea. Între creştere şi rodire se stabileşte un raport de compensaţie, în sensul că pe măsură ce fructificarea se intensifică, creşterile vegetative se reduc ajungând către fin alul

acestei perioade la o stare de echilibru (fig. 4.1.). Durata acestei perioade este influenţată de aceiaşi factori ca şi cea anterioară. Ca lucrări de importanţă majoră în perioada de tinereţe menţionăm: tăierile de formare şi apoi de întreţinere a coroanelor. Tăierile de fructificare sunt reduse deoarece ramurile de rod şi de semischelet sunt încă tinere şi altele noi se formează în cantitate mare. Tend inţa de încărcare cu fructe sau de alternanţă nu se manifestă încă. Din relaţia creştererodire-entropie (C-R-E) predominantă este creşterea, ceea ce asigură un rapor t frunze-fructe favorabil. Producţia este mică dar de calitate superioară. 4.1.2. Perioada de maturitate Începe odată cu apariţia recoltelor mari şi constante şi se termină odată cu scăderea ireversibilă a producţiei. Este cea mai lungă perioade şi este de dorit să dureze cât mai mult. Pomii au atins capacitatea maximă de fructificare iar producţiile sunt constante. Acum trebuie luate toate măsurile pentru evitarea apariţiei fenomenului de alternanţă de rodire. Creşterea în volum a părţii aeriene este lentă; numărul ramurilor de schelet şi semischelet rămâne relativ constant; se formează încă noi ramuri de semischelet, iar cele existente se ramifică, îndesind coroana. Se formează în ritm susţinut noi ramuri de rod, dar apare şi fenomenul de entropie (uscare). Această perioadă durează 6-7 ani la plantaţiile superintensive, 15-20 de ani la cele intensive şi 20-40 de ani la cele extensive, funcţie de specie, combinaţia soi-portaltoi, agrotehnica aplicată etc. Ca şi etapa precedentă şi aceasta poate fi divizată în două etape: Etapa de mare producţie, durează atât timp cât recoltele sunt maxime şi se menţin la un nivel relativ constant. Fructele au caracteristicile soiului şi cca 7080% sunt de calitatea extra şi I. De asemenea, creşterile vegetative au un potenţial de vitalitate ridicat. Acest echilibru se poate strica numai printr-o agrotehnică necorespunzătoare. 58 Etapa de diminuare a producţiei, începe odată cu scăderea uniformă a producţiei şi durează până când plantaţia devine nerentabilă din punct de vedere economic. Deşi producţia este încă mare, calitatea fructelor începe să scadă; creşterile vegetative sunt tot mai reduse, apare fenomenul de alternanţă de rodire, iar entropia este tot mai accentuată.

Fig. 4.1. Relaţii între creştere-rodire-entropie în ciclul biologic al unui pom Săgeţile reprezintă posibilitatea de prelungire a etapei de dominanţă a fructificării, print r-o agrotehnică superioară. (Adaptare după A. Negrilă). Specia măr, plantaţie intensivă.

De o importanţă deosebită, alături de celelalte măsuri agrotehnice sunt tăierile de întreţinere şi fructificare, care au un rol hotărâtor în ceea ce pri eşte calitatea şi regularitatea recoltelor. Tendinţa de supraîncărcare cu fructe în detrimentul creşterilor vegetative conduce la un raport frunze-fructe dezechilibra t, cu consecinţe negative asupra calităţii fructelor, favorizând în acelaşi timp alternanţa de rodire.

Totodată apare şi fenomenul de epuizare a ramurilor de rod. 59 În concluzie, amintim că tăierile corespunzătoare, alături de celelalte măsuri agrotehnice efectuate corect, pot prelungi etapa de maturitate până l a nivelul potenţialului maxim productiv al pomului. 4.1.3. Perioada de declin Se caracterizează prin apariţia fenomenului de uscare către periferia coroanelor. Entropia se generalizează atât în coroana pomilor, cât şi la nivelu l sistemului radicular. Uscarea ramurilor are loc atât centripet, cât şi centrifug. Potenţialul de vitalitate al pomului fiind aproape consumat, formarea de lăstari din mugurii axilari este foarte redusă sau chiar lipseşte. Din mugurii axilari

apar în special rozete de frunze. Ca o reacţie naturală a plantei, intră în funcţiune mugurii adventivi din care vor apărea lăstari lacomi, care însă nu pot refac e planta. Fructificarea este slabă cantitativ şi calitativ, neregulată şi chiar încetează. În plantaţiile industriale această etapă nu mai există deoarece pomii se defrişează atunci când aceştia nu mai prezintă interes economic. Dacă într-o plantaţie nu se respectă cu stricteţe toate măsurile agrotehnice, atunci fenomenele enumerate anterior pot apărea încă din perioada de maturitate. 4.2. Ciclul anual al speciilor pomicole Metabolismul pomilor şi arbuştilor fructiferi de climat temperat se desfăşoară cu intensităţi diferite în diversele anotimpuri ale anului, după un rit biologic, rezultat din adaptarea lor la periodicitatea condiţiilor climatice. Pomii şi arbuştii fructiferi trec de-a lungul unui an prin două stări fiziologice distincte: cea de activitate fiziologică intensă (perioada de vegetaţie) şi una de viaţă latentă (perioada de repaus). Fenofazele care aparţin unei recolte se extind pe două perioade de vegetaţie activă separate de o perioadă de repaus. În prima perioadă de vegetaţie are l oc formarea mugurilor, care rămân în repaus pe durata iernii; în următoarea perioadă de vegetaţie pornesc în creştere şi înfloresc, leagă fructe, care ajung la maturitate. Rezultă că fenofazele terminale ale unei recolte se desfăşoară concomitent cu fenofazele iniţiale ale recoltei următoare. Cunoaşterea acestor faze fenologice (fenofaze) are ca scop adaptarea tehnologiei, în vederea obţinerii unor recolte mari, constante şi de calitate. 4.2.1. Perioada de vegetaţie Fenofazele organelor vegetative 1. Formarea mugurilor vegetativi Este unica fenofază iniţială a organelor vegetative care se desfăşoară în perioada premergătoare repausului biologic. Mugurii vegetativi sau de creştere se formează în axila frunzelor de pe lăstarii în creştere. 60 Un mugure vegetativ cuprinde conul de creştere (celule iniţiale ale meristemul primordial), primordii de frunze, primordii de muguri şi solzi protectori. Mugurii formaţi nu pornesc în creştere datorită inhibiţiei corelative exercitată de mugurele terminal şi de frunze, cunoscută sub denumirea de dominanţă apicală. De acest fenomen, trebuie ţinut cont la efectuarea "tăierilor în verde" (momentul tăierii). Dacă aceste operaţii se execută timpuriu, mugurii vegetativi axilari pot porni în vegetaţie, dând lăstari anticipaţi, cu consecinţe de cele mai multe ori negative. Tăierile mai tardive nu mai sunt urmate d e pornirea

în vegetaţie a mugurilor laterali, deoarece, aceştia trec din starea de inh ibiţie corelativă, în stare de repaus (dormance) (Manget, 1982; G. Grădinariu, 1992). 2. Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor Începe cu umflarea mugurilor şi se încheie odată cu apariţia primei frunze normale, care în mod obişnuit este cea de a 5-6 frunză de la baza lăstarului (martie - aprilie), care coincide cu momentul intrării meristemului apical într-o nouă etapă de diviziune. Desfăşurarea acestei fenofaze este rezultatul etapelor de alungire şi diferenţiere a lăstarului rudimentar, existent în mugure încă din anul anterior. Celulele se întind, ajungând la dimensiuni de 10 ori mai mari decât celule le meristematice. Internodiile şi frunzele preformate se alungesc şi apoi se diferenţiază ţesuturile lăstarului. La iniţierea şi desfăşurarea creşterii participă: citochinine, auxine, gibereline şi acid abscisic (E. Baldini, 1976). Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor se desfăşoară în principal, pe seama substanţelor de rezervă, acumulate de plantă în anul anterior şi într-o măsură mai mică pe substanţele nutritive (N, P, K, Mg) absorbite din sol. În plantă, predomină procesele de hidroliză a substanţelor de rezervă în hidraţi de carbon, necesari procesului de creştere. Nivelul agrotehnic din anul precedent, influenţează desfăşurarea acestei fenofaze. Astfel, din rezerva foarte mare de muguri vegetativi existentă pe pomi, numai o parte pornesc în vegetaţie, mulţi rămân dorminzi. Fenofaza se desfăşoară simultan cu înfloritul şi legarea fructelor, dar la unele specii, poate avea loc înaintea înfloritului (gutui, nuc, zmeur), ia r la altele după înflorit (cais, piersic, migdal), apărând o concurenţă pentru apă şi hrană. Activitatea fotosintetică se înregistrează numai spre sfârşitul fenofazei, ca urmare, mugurii care se formează în axila frunzelor, rămân slab dezvoltaţi. Pomii consumă în această fenofază 10 % din necesarul anual de substanţe nutritive, având cerinţe mari faţă de N şi K. Aplicarea unei tehnologii adecvate şi normarea încărcăturii de rod prin tăieri, conduce la existenţa unui raport optim lăstari/rozete de frunze, fav orabil calităţii şi constantei recoltelor. 61 3. Creşterea intensă a lăstarilor Momentul începerii fenofazei, coincide cu intrarea meristemului apical într-o activitate intensă de diviziune, continuă cu alungirea rapidă a lăstarilor şi se termină când sporul de creştere se reduce evident de la o zi la alta. Odată cu creşterea suprafeţei foliare, se intensifică procesele de sinteză (îndeosebi a proteinelor şi acizilor nucleici), creşterea lăstarilor este inten să, internodiile se alungesc, nodurile devin mai proeminente iar mugurii formaţi ating dimensiuni normale. Pomii au o activitate fotosintetică intensă, iar asimilatele sunt consumate integral în procesele de creştere şi fructificare. Durata fenofazei de creştere intensă a lăstarilor, este în funcţie de specie, soi, vârsta pomilor, încărcătura de rod şi factorii externi. La pomii maturi aceasta este de 3-4 săptămâni iar la pomii tineri de 5-7 săptămâni. În această fenofază pomii au cerinţe mari faţă de azot, fosfor, potasiu şi

apă. Ca urmare, se impune fertilizarea suplimentară, irigarea, întreţinerea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor. 4. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor Începe din momentul încetinirii creşterii lăstarilor şi durează până la formarea mugurelui terminal. Creşterile lăstarilor sunt din ce în ce mai mici, frunzele sunt mai dese, mai groase şi au capacitatea fotosintetică maximă. Mugurii care se formează sunt de dimensiuni normale şi mai bine evoluaţi, decât în fenofaza creşterii intense a lăstarilor. Spre sfârşitul fenofazei, intensitatea fotosintezei scade, datorită îmbătrânirii frunzelor şi a micşorării intensităţii luminoase. Încetinirea şi încetarea creşterilor lăstarilor sunt corelate cu o diminuare a substanţelor stimulatoare şi o mărire semnificativă a inhibitorilor sintetizaţi d e frunze, în mod special acid abscisic (E. Baldini, 1988). Din punct de vedere biochimic, fenofaza se caracterizează prin sinteza intensă a substanţelor proteice şi a hidraţilor de carbon, substanţe care nu mai sunt consumate integral pentru creştere şi fructificare, ci sunt depozitate ca substanţe de rezervă. Acumularea de substanţe de rezervă este dependentă de aprovizionarea pomilor cu apă şi substanţe nutritive, de starea fitosanitară a aparatului foliar şi de încărcătura de rod a pomilor. În această fenofază, pomii au cerinţe mari faţă de P şi K, în schimb excesul de N are efecte negative, prelungind vegetaţia şi pregătirea pentru iernare a pomilor. În timpul creşterii intense şi a încetinirii creşterii lăstarilor, pomii absorb cca 60 % din totalul anual de N, P, K şi Ca şi 40 % din totalul anual de Mg (M-me Huguet). 62 Încetarea creşterii lăstarilor are loc în lunile iulie-august, în funcţie de zona climatică. 5. Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare Această fenofază începe cu formarea mugurelui terminal şi se încheie odată cu căderea frunzelor. Principalele procese care au loc în această fenofază, constau în desăvârşirea membranelor celulare, apariţia stratului de suber pe lăstari şi în depunerea continuă a substanţelor de rezervă, care ating cantitatea maximă în momentul căderii frunzelor. În timpul maturării ţesuturilor, nevoia plantelor faţă de N scade foarte mult, faţă de P şi K cerinţele fiind mai mari. Potasiul contribuie la încetinirea creşterilor la maturarea deplină a lemnului şi sporeşte rezistenţa la ger. Fosforul ajută la formarea mugurilor de rod. În timpul acestei fenofaze, pomii absorb 20 % din totalul anual de N, P, K şi Ca şi aproximativ 40 % din totalul anual de Mg (M-me Huguet). De asemenea, se constată sporirea cantităţii de acid abcizic, care grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor, provoacă degradarea clorofilei, formarea carotinei, pierderea turgescenţei, iar prin acumularea lui în stratul izolator de sub er de la baza peţiolului, stimulează căderea frunzelor (E. Baldini). Căderea frunzelor la pomi, în condiţiile climatului temperat este precedată de migrarea substanţelor organice şi a unor substanţe minerale (N, P, K) existente în frunze către celelalte organe ale plantei (tulpină, rădăcină). Aceste substanţe contribuie la sporirea concentraţiei sucului celular, implicit a rezistenţei la ger. Căderea prematură a frunzelor are efecte negative. Întârzierea căderii frunzelor, ca urmare, fie a prelungirii creşterii (exces

azot, la pomii tineri), fie a unor toamne prelungite şi calde, periclitează maturare a ţesuturilor şi călirea lemnului, datorită consumului de substanţe sintetizate pentru respiraţia frunzelor, în absenţa migrării substanţelor de rezervă (A. P. Bădescu ş colab. 1994). Fenofazele organelor de rod Pentru realizarea producţiei, organele de rod ale pomilor trec prin dife rite procese morfologice, fiziologice şi biochimice, care se desfăşoară pe un ciclu de un an şi jumătate: încep în luna iunie-iulie cu diferenţierea mugurilor de rod şi se finalizează în anul următor, odată cu maturarea fructelor. Organele de fructificare parcurg următoarele 4 fenofaze succesive pentru formarea unei recolte: diferenţierea mugurilor de rod, înfloritul şi legarea fructelor, creşterea fructelor, maturarea fructelor. 1. Diferenţierea mugurilor de rod Procesul formării mugurilor de rod este complex şi cuprinde două etape obligatorii: inducţia florală şi diferenţierea morfologică. 63 Inducţia florală (antogenă) este o etapă relativ scurtă (8-9 săptămâni), în care se creează condiţiile necesare, schimbării direcţiei de evoluţie a mugurilo r vegetativi, aflaţi în stadiul de formare, în muguri de rod. Aspectele legate de inducţia florală sunt insuficient cunoscute, datorită absenţei pe parcursul ei a unor modificări micro sau macroscopice. Inducţia florală cuprinde două faze: - reversibilă, prin dispariţia factorilor declanşatori, precum şi datorită efectului antiflorigen al giberelinei. - ireversibilă, când evoluţia mugurilor urmează programarea antogenă, indiferent de unele perturbaţii fiziologice. Această fază se manifestă cu 4-5 săptămâni înaintea diferenţierii morfologice (E. Baldini, 1988, citat de V. Cire aşă, 1995). Inducţia florală începe în luna iunie, mai devreme la măr şi păr decât la prun şi piersic şi la soiurile timpurii faţă de cele târzii. La cireş şi vişin e loc după recoltarea fructelor. Aspectele fiziologice şi biochimice ale inducţiei florale nu sunt complet elucidate, asupra acestora s-au emis diferite ipoteze şi teorii: Teoria nutriţionistă se bazează pe acumularea substanţelor organice: raportul hidraţi de carbon-azot, C/N ≥ 1 (Klebs G., 1903); acidul fosfori c (Kobel, 1964); raportul azot proteic/azot total (Ursulenko P. K., 1957). Teoria substanţelor florigene emisă încă din 1856 de către J. Sachs şi preluată de alţi cercetători (Harley C.P., Moon H. H. şi Regeimbal L.O. 1949). Inducţia florală este determinată de formarea în frunze a unor substanţe hormonale (auxine, citochinine), care migrează la nivelul mugurilor. Subst anţele florigene nu au putut fi izolate până în prezent. Westwood M.N. (1978), consideră că inducţia florală este dependentă de: vârsta sezonieră (numărul de zile de la înflorirea deplină); reacţia la intensitatea şi calitatea luminii; de nutriţie; de suprafaţa foliară; de intensitatea tăierilor ; de nivelul recoltei, respectiv existenţa unui echilibru hormonal care acţionează în spaţiu şi timp (pomocronotop după V. Cireaşă, 1995), la nivelul apical al mugurilor.

Teoria genetică potrivit căreia inducţia florală este determinată de gene specifice înfloririi (florigen), care controlează sinteza substanţelor hormonal e de către frunze şi afluxul acestora la nivelul meristemului apical al muguril or, sub acţiunea unor stimuli termici, fotoperiodici şi hormonali (citochinine). Din tre factorii externi se menţionează luminozitatea intensă, temperatura de 18-25 o C şi aprovizionarea solului cu apă (Kolomieţ, 1961). După H. Chirilei (1976), formarea florilor este determinată de florigen, c are activează genele florale din muguri vegetativi, dar care nu au fost des coperite până în prezent. Diferenţierea morfologică sau intramugurală are loc după inducţia florală şi se desfăşoară pe o perioadă lungă de timp (8-9 luni), rezultatul fiind diferenţierea în muguri, a elementelor morfologice ale florii (primordiile florale). Diferenţierea morfologică cuprinde câteva faze desfăşurate după încetarea creşterii lăstarilor: 64 - aplatizarea apexului, datorită activităţii mai intense a procesului de diviziune de la periferia conului meristematic; - apariţia primordiilor sepalelor; - diferenţierea sepalelor, staminelor şi pistilului. Aceste faze se desfăşoară în timpul verii, când temperatura este de 18-20 o C (Serghev, 1961) şi se continuă în cursul toamnei, iernii şi a primăverii, când se desăvârşeşte formarea organelor sexuale (stamine şi pistil) şi formarea gameţilor (polen şi ovule). Bioritmul desfăşurării diferenţierii nu este acelaşi la toate speciile, începe mai întâi, la speciile şi soiurile care înfloresc primăvara timpuriu şi îşi maturează fructele devreme (N. Constantinescu şi colab. 1969; Creola Mănescu şi colab. 1989; V. Balan şi colab. 2001). În afară de specie şi de soi, diferenţierea morfologică mai este influenţată de condiţiile climatice şi tehnologice: - temperatura şi seceta din a doua parte a verii, accelerează procesul d e diferenţiere (Newmann, 1962). - umbrirea frunzelor, micşorează intensitatea procesului de diferenţiere, fiind una din cauzele înfloririi eşalonate în cadrul coroanei pomilor (Ruden ko, 1960). - tăierile, excesul de azot şi umiditatea prelungesc creşterea lăstarilor, întârziind formarea mugurilor de rod. - supraîncărcarea cu fructe a pomilor, înhibă procesul de diferenţiere a mugurilor de rod. 2. Înfloritul şi legarea fructelor Fenofaza se desfăşoară în martie-aprilie şi se încheie atunci când ovarul îşi dublează volumul. Fenofaza cuprinde mai multe subfaze, dintre care cele mai importante sunt: dezmugurirea, apariţia butonilor florali, apariţia petalelor, înflorirea, polen izarea şi fecundarea, căderea petalelor şi a florilor nefecundate, legarea fructelor

. (fig. 4.1) Desfăşurarea acestor subfaze depinde de specie, soi, temperatură şi precipitaţii. Particularităţile desfăşurării fenofazei - în funcţie de specie: -înfloritul înaintea apariţiei frunzelor (cais, piersic, migdal); -înfloritul se desfăşoară simultan cu înfrunzitul (măr, păr, cireş, vişin, prun); -apariţia frunzelor precede înfloritul (gutui, moşmon). Declanşarea şi desfăşurarea fenofazei înfloritului şi legarea fructelor este dependentă de temperatură, pe de o parte de satisfacerea nevoii de frig a soiului (t° scăzute pozitive pentru formarea gameţilor), iar pe de altă parte de satisfacerea nevoilor faţă de căldură pentru începerea vegetaţiei. Pragul biologic pentru majoritatea speciilor pomicole este de 6-8°C iar pentru arbuştii fructiferi de 4-5 C. Deschiderea florilor se înregistrează du pă ce 65 pomii au acumulat o anumită cantitate de căldură - suma gradelor de temperatură activă (însumarea temperaturilor peste 7°C). dintre speciile pomicole caisul are nevoie de 300-350°C; piersicul 300-325°C; cireşul 320°C; vişinul şi prunul 325°C; mărul 380-690°C; nucul 435°C (M. Popescu, 1972, Elena Voica, 1973, Sonea V.).

Fig. 4.1. Fenofazele organelor de rod la măr (după Flekinger) A-ogivă brună (sfârşitul repausului, lungimea = 1,5-2 ori diametru); B, C – C 3 – ogivă cu margini galben-verzui (dezmugurire); D-D 3 –apariţia butonilor florali; E-E 2 – apariţia petalelor; F-F 2 – deschiderea florilor; G-H – căderea petalelor; I – legarea fructelor; J – începutul creşterii fructelor 66 Temperatura optimă din timpul înfloritului este de 12-17°C, iar umiditatea atmosferică 50-60%. Durata înfloritului - este de 7-14 zile, putând ajunge la 18 zile în cazu l primăverilor mai reci sau se reduce la 7-9 zile, dacă temperatura este prea ridicată. Deschiderea florilor are loc eşalonat, funcţie de poziţia acestora în coroană (de obicei apar primele flori situate spre sud) şi de gradul diferit de diferenţiere al mugurilor. La măr, înfloreşte prima, floarea din centrul inflorescenţei apoi a par celelalte, la păr înfloreşte prima, penultima floare, urmând apoi celelalte. Speciile pomicole înfloresc într-o anumită succesiune - alunul, cornul, cătina albă, zarzărul, caisul, migdalul, piersicul, cireşul, vişinul, prunul, părul , coacăzul, agrişul, mărul, nucul, ultimele fiind: castanul, gutuiul, moşmonul, socul, măceşul, lonicera, zizifus. Înflorirea are loc pe baza substanţelor de rezervă, acumulate în anul

precedent (biochimic fiind predominant procesul de hidroliză a amidonului) şi se desfăşoară concomitent cu dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor. Înflorirea este o fază critică, în ceea ce priveşte hidraţii de carbon, N, K, Ca, în abs enţa acestora, se constată o cădere masivă a florilor. În cadrul acestei fenofaze se desfăşoară microsporogeneza, macrosporogeneza, polenizarea şi fecundarea. Începutul umflării mugurilor corespunde cu apariţia în masă a tetradelor, umflarea mugurilor (începutul formării grăunciorilor de polen) iar odată cu deschiderea florilor are loc şi diferenţierea sacului embrionar (macrosporogeneza), iar polenizarea şi fecundarea urmează după deschiderea florilor. Polenizarea Polenizarea constă în transportul polenului din anterele staminelor pe stigmat şi germinarea polenului (Breton, 1980). Polenizarea poate fi entomofilă şi anemofilă. Polenizarea entomofilă - este caracteristică la majoritatea speciilor pomicole, care produc o cantitatea mică de polen, iar transportul polenu lui este asigurat de albine (Apis melifera) precum şi de bondari (Bombus). Condiţii le climatice din această perioadă, trebuie să fie favorabile: temperatura de 10-12°C, zile calde, fără ploi. Polenizarea anemofilă - caracteristică la puţine specii pomicole (nuc, castan, alun), care produc o cantitate mare de polen, transportul pole nului fiind asigurat de vânt (până la câţiva km), iar structura florilor femele favorizează receptarea polenului (lipsa învelişurilor florale şi mărimea stigmatului). Fecundarea Fecundarea numită frecvent şi "legare" este precedată de germinarea polenului depus pe stigmat şi de pătrunderea tubului polenic prin ţesuturile stilului până la ovar şi ovul. 67 Aici are loc o dublă fecundare, respectiv, una din cele două spermatii s e uneşte cu oosferă şi formează zigotul (nr. dublu de cromozomi), iar spermatia secundară se uneşte cu nucleul secundar al sacului embrionar şi dă naştere la zigotul accesoriu (endosperm) cu număr triplu de cromozomi. Cercetările mai noi au arătat, că în procesul fecundării şi legării fructelor, regulatorii de creştere au un rol important (acidul giberelinic). După felul cum se comportă în procesul de polenizare-fecundare, soiurile existente în cultură pot fi: -autofertile - la care fecundarea se face cu polen propriu (cais, pie rsic, gutui, ), zmeur, afin, căpşun (unele soiuri de cireş şi vişin). Unele soiuri de prun, măr, păr sunt parţial autofertile şi au nevoie de polenizatori. -autosterile - care necesită fecundarea alogamă, încrucişată, cu polen de la alte soiuri bune polenizatoare şi interfertile (majoritatea soiurilor de măr, păr, prun, cireş). Autosterilitatea se mai poate datora androsterilităţii, staminele fiind atrofiate şi lipsite de polen, ca în cazul unor soiuri de prun (Tuleu gras, Centenar , Albatros, Alina), sau dichogamiei - la unele soiuri de nuc, la care momentul înfloririi amenţilor nu corespunde cu cel al florilor femele (soiurile putân d fi: protandre şi protogine), unisexualităţii dioice la cătina albă. Pentru asigurarea fecundării şi obţinerii de recolte mari, se recomandă

plantarea într-o parcelă a 2-3 soiuri intercompatibile, bune polenizatoare (chiar şi în cazul celor autofertile), iar la cătina albă păstrarea unui raport de 1/7 - 1/8 între plantele mascule şi femele. Soiurile intersterile sunt perechi de soiuri care nu se polenizează reci proc (ex. soiuri de cireş B. Burlat x B. Moreau) (Bargioni 1991). Mecanismul genetic care afectează compatibilitatea la polenizare, nu a fost complet elucidat. Incompatibilitatea se caracterizeză prin inhibare stilară a creşterii tubului polenic, tipic gametofitului autoincompatibilităţii, care se datorează existenţei perechilor de gene alele.(Lansari şi Iezzoni). (fig. 4.2.). Procentul de flori legate este de 5-10% la pomaceae şi de 30-40% la drupacee în funcţie de soi, polenizatori factorii interni climatici şi de nut riţie din timpul înfloritului asigură recolte mari şi constante. Factori interni -de natură morfologică - absenţa polenului - androsterilitate; -de natură fiziologică - pomi foarte bătrâni, epuizaţi, ramuri slab dezvoltate; -de natură citologică - unele soiuri triploide de măr cu deficienţe cromozomale. Factori climatici -temperatura, umiditatea atmosferică, vântul, precipitaţii. Seceta usucă stigmatul iar ploile diluează secreţia acestuia. 68

Fig. .4.2. - Mecanismul compatibilităţii polenului (după G. Bargioni 1978) (Sx Sy - perechi de gene alele S) Factori de nutriţie -lipsa substanţelor nutritive influenţează negativ germinarea polenului, determină avortarea ovarului sau căderea precoce a florilor abia legate. Facoti agrotehnici -efectuarea tratamentelor fitosanitare în timpul înfloritului influenţează negativ fecundarea. Unele soiuri pot lega fructe parternocarpic (fără fecundare) măr - Belle de Boskoop, păr - Curé. 3. Creşterea fructelor Creşterea fructelor începe după legarea florilor, când ovarul îşi dublează volumul şi se încheie la intrarea în pârgă. I.F. Radu (1985) consideră că fructele au intrat în pârgă, în momentul când au 95% din dimensiunile normale, 85% din cantitatea de substanţă uscată şi 7 580% din pigmentaţia normală. Durata de timp pe care se eşalonează creşterea fructelor este foarte diferită de la un soi la altul iar în condiţii identice din punct de vedere climatic constitu ie o caracteristică de soi. În decursul fenofazei creşterii fructelor, fenomenele mai importante care au loc sunt: creşterea propriu-zisă, căderea fiziologică şi căderea prematură. 69 Creşterea propriu-zisă a fructelor se bazează pe multiplicarea celulelor (citochineză) şi apoi pe “intinderea” celulelor până la dimensiunile normale (până la 0,5 mm Φ), însoţită de mărirea spaţiilor intercelulare (Baldini E., 1976, cita

t de Miliţiu I., şi colab., 1992). Durata celor două etape este diferită, în funcţie de specie şi soi. Astfel, durata medie a etapei de diviziune este de 3-4 săptămâni, la majoritatea speciilor pomicole, cu excepţia cireşului unde este de numai 10 zile şi la păr, unde această etapă se întinde pe 6 săptămâni. Această etapă se încheie, atunci când fructele au aproximativ 14,5 mm diametrul. În schimb, etapa de întindere a celulelor are o contribuţie importantă asupra calibrului fructelor. La măr, de la 14,5 mm la 60-65 mm şi chiar mai mult. Deşi, etapa de diviziune celulară contribuie mai puţin la sporirea volumului fructelor, ea are o importanţă deosebită, deoarece, numărul de celule existent la sfârşitul acestei etape, determină şi potenţialul de mărire al fructelor. Atunci când, numărul de celule din care este alcătuit fructul este mai mare, se pot obţine fructe mari, de calitate superioară. Fructele cu puţine celule, de dimensiuni mar i, au o structură afânată şi ca urmare, o capacitate de păstrare redusă. Între etapa de diviziune şi cea de întindere a celulelor, care formează fructul, nu există o demarcaţie netă. Grafic, creşterea fructelor este reprezentată sub forma unei curbe sigmoide la pomacee sau sub forma unei curbe duble sigmoide la drupacee (cu o inflexiune în perioada de lignificare a sâmburilor) (E. Baldini, 1976). (fig. 4.3.) Fig. 4.3. - Curba creşterii la pomaceae (a) şi drupaceae (b); V=volumul T=timp Creşterea fructelor se datorează factorilor hormonali şi nutriţionali. În faza de diviziune celulară (citochineză) acţionează în principal citochininele, giberelinele şi auxinele. În faza de alungire a celulelor sunt prezente n umai auxinele şi giberelinele. Respiraţia în timpul creşterii fructelor are variaţii însemnate este foarte intensă în etapa de diviziune a celulelor iar pe măsură ce fructele avansează în timp, respiraţia scade în intensitate până la începutul maturării fructelor sau l a unele specii (cireş, vişin) şi după aceasta. (fig. 4.4.) 70 Căderea fiziologică se manifestă imediat după fecundare şi se accentuează ajungând la o cădere în masă la începutul lunii iunie. Cad în primul rând fructele rezultate din flori întârziate, rămase în urmă ca dezvoltare, cu puţine seminţe, lipsite de vitalitate. Fenomenul este prezent în fiecare an, dar intensitatea căderii fiziologice diferă de la un soi la altul. Faptul că se manifestă la toate speciile pomicole, denotă, că fenomenul este o particularitate biologică a speciilor pomicole, prin care se tinde la stabilirea unui echilibru (autoreglare) între încărcătura de rod şi condiţiile de nutriţie. În anii, în care polenizarea şi fecundarea se desfăşoară în condiţii optime, căderea fiziologică este mai accentuată şi mai redusă în anii cu fecundare deficitară. Căderea fiziologică ca fenomen biologic se desfăşoară în limitele caracteristice soiului şi nu influenţează negativ producţia. Există şi situaţii, când căderea fiziologică poate atinge proporţii deosebite, necesitatea cunoaşterii factorilor externi care o influenţează, prezintă importa nţă

deosebită (insuficienţa hranei, insuficienţa şi excesul de umiditate, atacul de boli şi dăunători).

Fig. 4.4. - Schema proceselor fiziologice şi biochimice din fenofazele de creştere şi maturare a fructului (după Baldini citat de Miliţiu I., 1992): f - fecundare; Min-m.r. - maturitate de recoltare; MAX-m.c. - maturitate de cons um; IAA acid indolil acetic; GA 3 - acid giberelic 3; ABA - acid abscizic; R 1 - curba respiraţiei la fructele cu fază climacterică; R 2 - curba respiraţiei fructelor fără fază climacterică 71 Căderea prematură a fructelor se manifestă începând din lunile iulieaugust (deci destul de târziu după căderea fiziologică) şi până în momentul recoltării fructelor. Acest fenomen se manifestă cu o intensitate mai mare, pe măsura apropierii de maturitatea fructelor, care acum conţin o mare cantitate de substanţe sintetizate. Nu este prezentă la toate speciile pomicole, în mod frecvent la măr, păr şi în măsură mai redusă la prun, cais. În cadrul fiecărei specii, există soiuri la care fenomenul este mai redus şi la altele la care este mai accentuat. a) din prima categorie: - măr: Calvil de zăpadă, Tirolca; - păr: Favorita lui Clapp, Ducchesse d'Angouléme - prun: Vinete de Italia, Anna Späth b) din a două categorie: - măr: Parmen auriu, Roz de Virginia; - păr: Josefina de Malines; - prun: D'Agen. În afară de particularităţile biologice ale speciei şi soiurilor, căderea prematură poate fi accentuată de numeroase cauze: seceta, atacul de boli şi dăunători, udarea după o secetă prelungită, lipsă de hrană. Factorii care influenţează creşterea fructelor Factori nutriţionali Nutriţia - are un rol deosebit atât în privinţa creşterii cât şi a calităţii fructelor influenţând acestă fenofază şi pe cea a maturării fructelor. Factorii climatici Apa - reprezintă în exces conduce la obţinerea unor fructe de calibru mare, rarefiate, formate din celule mari şi cu conţinutul redus de substanţa usca tă. Absenţa sau insuficienţa apei accentuează căderea fiziologică, reduce ritmul de creştere a fructelor, recolta redusă. Căldura - satisfacerea nevoilor de frig din timpul repausului favorizează citochineza, constituind o premisă pentru obţinerea de fructe de calitate. Temperaturi ridicate (24°C) în faza diviziunii celulare favorizează creşterea

fructelor. Lumina - iluminarea corespunzătoare asigură obţinerea unor fructe de dimensiuni mari, bogate în substanţă uscată. 72 Factori biologici -rolul seminţelor din fructe: -sporesc afluxul de substanţe trofice în citochineză; măresc rezistenţa legăturii cu ramură; determină asimetria fructelor.Influenţa seminţelor se menţine numai până la căderea fiziologică. -competiţia între rodire şi creştere - în primele 4-5 săptămâni în favoarea creşterii lăstarilor, apoi se schimbă în favoarea creşterii fructelor; -influenţa lemnului purtător şi poziţia fructelor. La soiul Golden delicious fructe mari se obţin pe lemn de 3 ani, respectiv, fructe mici pe lemn de 1 an. -înclinarea ramurilor purtătoare: Lespinasse a constatat că cele mai mari fructe se obţin pe ramuri înclinate la 30-60°. -lungimea suportului fructului - egală sau mai mare de 3 cm conferă mugurelui şi apoi fructului o oarecare autonomie (scapă de concurenţa lăstarilor), duce la obţinerea de fructe mari. Factori tehnologici: -rărirea precoce a fructelor;-ciupirea lăstarilor;-rărirea chimică a florilor. 4. Maturarea fructelor Maturarea fructelor începe la intrarea în pârgă şi se încheie atunci când fructele au atins însuşirile organoleptice maxime, ceea ce coincide cu maturitatea de consum. Maturarea fructelor constă în totalitatea schimbărilor fizice, biochimice şi fiziologice, prin care trec fructele în această fenofază. Schimbările fizice care au loc la nivelul fructelor, constau în micşorarea tăriei pulpei, textura devine mai flexibilă, scade conţinutul în clorofilă din exocarp, creşte conţinutul substanţelor ceroase şi a xantofilelor. În acelaşi timp are loc schimbarea culorii de fond a fructelor de la verde la galben şi o creştere a pigmenţilor antocianici. Procese biochimice - În fenofaza maturării fructelor, amidonul din fructe se hidrolizează în zaharuri simple, care dau fructelor gustul dulce, dispa re astrigenţa, datorită diminuării conţinutului de acizi organici şi substanţe tanante. Alături de acestea, mai apar, însă şi substanţe noi cum sunt pigmenţii şi substanţele volatile (esteri, alcooli, aldehide, cetone), care alcătuiesc mi rosul de fruct copt şi împreună cu zaharurile şi aciditatea, contribuie la realizarea principalelor însuşiri organoleptice. Etilenul - măreşte permeabilitatea membranelor celulare, ceea ce favorizează o respiraţie mai intensă şi activitatea enzimelor care reglează maturarea (protopectinază). La început, producerea etilenului în fruct este inhibată de prezenţa giberelinelor. Acidul abscizic (ABA) - acţionează ca antogonist al GA 3 favorizând producerea etilenului. Din punct de vedere fiziologic, respiraţia are în această fenofază, o intensitate diferită în funcţie de specie. 73 La cireşe, vişine, prune intensitatea respiraţiei manifestă o scădere continuă pe măsura avansării spre maturitate şi chiar după aceea, până la moartea celulelor - fructe fără fază climacterică. (fig. 4.4.). La mere, pere, banane curba respiraţiei are altă alură, începutul maturării la aceste fructe, este însoţit de o scădere a respiraţiei până la un minim, care coincide cu sfârşitul etapei de întindere a celulelor, urmează o creştere bruscă a intensităţii până la un maxim, după care descreşte din nou - fructe cu fază climacterică. În cadrul procesului de maturare a fructelor există 3 tipuri de maturitate: de recoltare; de consum şi tehnologică.

1. Maturitate de recoltare - reprezintă momentul optim de recoltare al fructelor, stabilit în funcţie de destinaţie şi timpul necesar transportului d e la plantaţie la locul de valorificare. Există o serie de indici, cu ajutorul cărora se determină maturitatea de recoltare: fermitatea pulpei, culoarea pieliţei, conţinutul în zahar şi aciditate, testu l amidonului, etc. 2. Maturitatea de consum - coincide cu momentul în care transformările fizice, biochimice şi fiziologice au atins nivelul, la care fructele pre zintă maximum de însuşiri organoleptice. -la sâmburoase, mere şi pere de vară, acest optim poate fi atins în livadă, datorită necesităţilor transportului şi valorificării fructelor, acestea se recoltează la maturitatea de recoltare; -la merele şi perele de toamnă - iarnă, maturitatea de consum se realizează în depozite, în lunile următoare. 3. Maturitatea tehnologică - are loc atunci când fructele mature sau imature corespund momentului cel mai prielnic pentru prelucrare industrială. Epoca de maturare diferă de la o specie la alta şi în cadrul fiecăreia reprezintă o caracteristică de soi, constantă pentru condiţii ecologice identic e. Aceasta nu exclude, ca momentul maturării să difere de la un fruct la a ltul în coroana pomului. Eşalonarea maturării în cadrul unui soi, se extinde uneori pe o durată mare de timp şi necesită recoltări repetate. 4.2.2. Perioada de repaus Starea de repaus, reprezintă o reacţie de adaptare a plantelor la condiţiil e nefavorabile de mediu, prin încetarea activităţii de vegetaţie. În principal, trecerea de la viaţa activă la starea de repaus este determinată de: caracterul ereditar al pomului de a-şi reînoi anual frunzele, scăderea temperaturii şi reducerea luminii solare, care nu permit o vegetaţie normală. Starea de repaus este relativă, deoarece, funcţiile vitale ale pomului continuă dar cu o intensitate redusă (transpiraţia, respiraţia, creşterea rădăcinilor), precum şi unele schimbări biochimice. În timpul iernii are loc şi desăvârşirea diferenţierii organelor sexuate şi formarea gameţilor, care necesită temperaturi scăzute. 74 Instalarea repausului are loc în octombrie, când scurtarea zilei (12 ore) şi scăderea temperaturii 5°C noaptea, determină încetarea creşterilor pomilor şi apoi căderea frunzelor. Receptori pentru această reacţie la scurtarea zilei, sunt frunzele, mecanismul constând în transformarea pigmentului fotoreceptor fitocrom, din forma activă (P = 730 nanometri) în forma inactivă (P = 660 nm). Starea de "dormance" a mugurilor porneşte tot de la frunze, sub forma unui impuls inhibitor spre apex, care se pare a fi acidul abscizic. Alături de lumină, se apreciază că temperaturile ridicate din cursul verii, contribuie la tempera rea creşterii a mugurilor şi la pregătirea repausului. Sfârşitul perioadei de repaus este marcată prin reînceperea vegetaţiei active (umflarea mugurilor) în martie. Schimbările biochimice - care au loc în timpul repausului sunt următoarele:

-se acumulează o cantitate maximă de amidon, care ulterior scade, se hidrolizează şi dă naştere unor zaharuri simple (glucoza, maltoza, sorboză), acestea ating cantitatea maximă în decembrie-ianuarie; -creşte conţinutul de azot total şi proteic, concomitent cu scăderea cantităţii de azot neproteic; -în scoarţă şi în lemn creşte conţinutul substanţelor grase şi tanante (maximum în decembrie-ianuarie). Prin urmare datorită acestor schimbări creşte rezistenţa la ger. Modificări fiziologice În procesul de respiraţie, deşi are o intensitate scăzută, se consumă o parte din substanţele de rezervă. Dacă temperatura din sol este mai mare de 2°C, creşterea rădăcinilor, continuă într-un ritm mai lent. Astfel, rădăcinile rănite în toamnă prin arătură sau la plantarea pomilor, formează calus (îşi vindecă rănile) sau chiar emit rădăcini noi. Transpiraţia, deşi are o intensitate redusă, conduce totuşi, la pierderi mari de apă prin ramurile tinere, de aici şi necesitatea existenţei apei în sol în timpul iernii. Lipsa de apă din sol, duce la deshidratarea pomilor, fenomen mai accentuat

în cazul solurilor neacoperite cu zăpadă, unde solul îngheaţă. Seceta apărând, datorită faptului că rădăcinile nu pot absorbi apa existentă în sol. Posibilitatea mare de apariţie a acestui fenomen, este în cazul pomilor altoiţi pe portaltoi de vigoare redusă, care au sistemul radicular situat în stratul d e sol care îngheaţă. Pentru înlăturarea acestui fenomen de deshidratare este indicată a fi aplicată toamna udarea de aprovizionare. Pentru finalizarea deferenţierii mugurilor floriferi (microsporogeneza) şi formarea gameţilor masculi şi femeli, pomii cultivaţi în condiţiile climatului temperat au nevoie, ca în timpul repausului să treacă prin temperaturi scăzute dar pozitive - nevoie de frig. 75 Fiecare specie, are nevoie de un anumit număr de ore de frig, respecti v la migdal, cais 700-1000 ore; piersic 750-1200 ore; prun 800-1200 ore; cireş 11001300 ore; măr 1200-1500 ore. (Negrilă A., şi colab., 1982). Temperaturile eficace, care pun capăt repausului, se situează între 0 şi 7°C la majoritatea speciilor; sub 7°C piersic; 4-10°C cais; 3-6°C soiuri de măr timpurii, 0-3°C soiuri de măr (de iarnă). Perioadele intermitente de căldură şi frig din cursul iernii, conduc la durate mai mari, decât temperaturile constante. Nesatisfacerea acestei cerinţe, duce la unele perturbaţii în evoluţia ulterioară: întârzierea şi eşalonarea înfloritului, înflorire şi legare slabă, absen înfloririi şi căderea mugurilor în masă. Cunoaşterea cerinţelor soiurilor faţă de aceste temperaturi, ne ajută la o zonare corectă. Pomii parcurg repausul hibernal trecând prin două etape: repausul profund (obligatoriu) şi repausul facultativ. Repausul profund - are loc începând cu octombrie-noiembrie până în decembrie-ianuarie. Această etapă este determinată ereditar, astfel, pomii nu pornesc în vegetaţie, chiar dacă sunt puşi în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate. Mărul şi părul au repausul profund lung, iar caisul şi piersicul un repausul profund scurt, care se încheie în jur de 1 decembrie. Repausul facultativ - reprezintă durata de timp de la încheierea repausulu i profund şi până la pornirea în vegetaţie a pomilor. El este determinat, numai de absenţa condiţiilor de vegetaţie.

În perioada repausului facultativ, rezistenţa la ger a pomilor scade,

ca

urmare a procesului de decălire, întrucât, o parte din zaharuri se transfor mă în amidon, astfel, că în februarie-martie se înregistrează maximul de primăvară. Acesta este mai mic cu 25-30% faţă de maximul de toamnă, datorită consumului din timpul iernii, în procesul de respiraţie a pomilor, cât şi pentru creştere a şi vindecarea rănilor rădăcinilor. Ca urmare, genurile de revenire de la sfârşitul iernii, mai puţin aspre decât cele din repausul profund, provoacă daune mari pomilor. În perioada de repaus, se efectuează tăierile (de formare a coroanelor, de întreţinere şi fructificare), iar toamna înainte de oprirea creşterii rădăcinilor s efectuează transplantarea pomilor. Foarte frecvente sunt tratamentele fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, care se efectuează în timpul repausului, cu insecto-fungicide în concentraţii mai mari, deci cu o eficienţă mărită.

76

CAPITOLUL 5 ALTERNANŢA DE RODIRE Alternanţa (periodicitatea) de rodire este un fenomen biologic, entropic, care dereglează întregul sistem de creştere şi fructificare a biosistemului pomicol şi este definit prin succesiunea unor ani fără producţie sau cu o producţie scăzută după ani cu producţii mari. 5.1. Cauzele alternanţei de rodire: Cauza nerodirii pomilor o constituie lipsa procesului de inducţie florală datorată: - dezechilibrul dintre consumul mare al substanţelor organice de către creşterile vegetative şi fructe, în detrimentul diferenţierii mugurilor de rod; - producţiile excesive de fructe dintr-un an inhibă diferenţierea mugurilor de rod pentru anul următor; - factorii genetici (capacitatea redusă de autoreglare a încărcăturii de fructe a unor soiuri de pomi). Accidentele climatice (gerurile de revenire, îngheţurile şi brumele târzii de primăvară) şi condiţiile nefavorabile din timpul înfloritului pot compromite recolta din unii ani şi creează premise favorabile pentru instalarea alter nanţei de rodire. Ca o concluzie, alternanţa de rodire este determinată de un complex de factori: genetici, nutriţionali, ecologici, precum şi de nivelul producţiei d e fructe din anul anterior. Frecvenţa şi intensitatea alternanţei de rodire. Alternanţa de rodire se semnalează, mai ales, la soiurile târzii de măr, păr şi

prun. Soiurile cu maturare timpurie, precum şi speciile sâmburoase, în general, nu prezintă alternanţă de rodire, întrucât în momentul diferenţierii mugurilor floriferi, fructele sunt recoltate. Alternanţa de rodire se manifestă în toate sistemele de producţie (clasic, intensiv şi superintensiv). Instalarea acestui fenomen entropic în plantaţiile intensive şi superintensive, adesea este mai greu de combătut, decât în plantaţiile clasice, datorită uzurii fiziologice mai intense a formaţiunilor fructifere şi a stressului de densitate. 77 Odată cu vârsta, plasticitatea şi adaptarea pomilor la fenomenele de stress scade. Ca efect, creşterea lăstarilor slăbeşte în intensitate, diferenţierea mugurilor de rod se reduce, conducând şi la fenomenul de alternanţă de rodire. Când creşterile sunt foarte slabe, diferenţierea este foarte puternică rezultând o producţie foarte mare, dar calitativ inferioară, în anul următor diferenţierea mugurilor de rod va fi foarte slabă, ajungându-se la producţii foarte mici sau chiar lipsa rodului. Cercetări recente efectuate pe plan mondial au permis o clasificare a soiurilor funcţie de coeficientul sau indicele de alternanţă (Biennal Bering Index), coeficient obţinut prin următoarea formulă matematică: I.A. = (A - B) / (A + B) x 100 în care I.A. = indice de alternanţă; A şi B = producţiile din doi ani consecutivi. Funcţie de valorile obţinute, se vor da note, ce reprezintă indicii de alternanţă după cum urmează: 1 = alternanţă totală, cu I.A. = 100%; 3 = alternanţă mare, cu I.A. > 30%; 5 = alternanţă mijlocie, cu I.A. = 20 - 30%; 7 = alternanţă mică, cu I.A. < 20%; 9 = fără alternanţă, cu I.A. = 0 Acest indicator a fost introdus recent şi în ţara noastră servind în principal la omologarea soiurilor şi hibrizilor de către C.I.O.S. 5.2. Măsuri pentru înlăturarea alternanţei de rodire Dacă încărcătura de muguri floriferi se normează anual prin tăieri, iar celelalte măsuri agrotehnice (lucrările solului, fertilizarea, irigarea, rărire a fructelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor etc) se aplică raţional, pomii rod esc constant. Prin aplicarea corectă a măsurilor agrotehnice se va realiza un echilibru fiziologic între procesele biologice fundamentale: creştere, diferenţiere, rodire şi entropie. Toate aceste fenomene evoluează funcţie de starea timpului biologic (V. Cireaşă, 1995). Reglarea armonioasă a relaţiilor sinergice dintre procesele biologice fundamentale ale pomului, cu ajutorul măsurilor agrotehnice, în scopul obţine rii unor producţii ridicate şi constante, în special în zonele înalte, ridică problem e mult mai complexe în cazul combaterii alternanţei de rodire, decât pe teren urile plane. Pe aceste terenuri, procesul de eroziune este mult mai agresiv, iar pierd erile anuale de sol fertil se ridică la 3-5 t/ha. În aceste zone se impune o rganizarea teritoriului pomicol cu alei de trafic tehnologic cu rol multiplu (com baterea eroziunii solului, facilitarea deplasării mijloacelor mecanice în orice anot

imp etc.). O reuşită în acest domeniu s-a realizat la S.C.P.P. Fălticeni. 78 Fructificarea anuală se realizează prin normarea unei încărcături de cinci muguri floriferi/cm 2 secţiune trunchi şi stabilirea distanţei de 10-20 cm între mere (N. Cepoiu, 1978). Rărirea fructelor în general şi rărirea chimică în special, în faza de floare sau imediat după legare, contribuie substanţial la combaterea alternanţei de rodire. Dintre produsele testate amintim Paclobutrazolul administrat radicular (1 g/pom) (Baldini E., Sansavini S., 1986). Ca produse româneşti recomandăm produsul Norchim 80-100ml/100 l apă şi produsul Amid 80 (Rarex) în doză de 40-60g/100 l apă funcţie de soi (Grădinariu G., 1995). Un alt factor important în diminuarea alternanţei de rodire, îl constituie fertilizarea moderată, constantă, cu păstrarea echilibrului între minerale. O importanţă deosebită o are şi fertilizarea cu microelemente Ca, Mg, B, Fe. Tăierile anuale atât în perioada de repaus, cât şi în perioada de vegetaţie (“în verde”) sunt factori care diminuează periodicitatea de rodire. Lucrările solului au de asemenea, o importanţă deosebită în combaterea acestui fenomen nedorit. Factorii genetici (soiul) sunt, de asemenea, implicaţi în fenomenul alternanţei de rodire. Se recomandă a se planta clone ale soiurilor, care nu manifestă acest fenomen. Alte măsuri pentru diminuarea sau chiar înlăturarea acestui fenomen, se referă la combaterea corectă şi la timp a bolilor şi dăunătorilor, plantarea de pomi liberi total de viroze ( LTV ) etc.

79

CAPITOLUL 6 ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Entitatea funcţională a pomoecologiei (interacţiunea dintre pomi şi mediul lor de viaţă) este pomoecosistemul (Pec). Acesta este un sistem tehnologic pomicol format dintr-un genofond (G), care evoluează într-un spaţiu ecologic (E), reglat de factorii agrotehnici (A) şi influenţat de săgeata entropică a timpului (t).(Cireaşă V., 1995). Pec = f (G,E,A) t Bioindicatori ai influenţei combinate a factorilor ecologici şi agrotehnici sunt: trunchiul (Voiculescu V.,ş.a., 1983), lăstarii (Negrilă A., 1982), relaţia creştererodire (Constantinescu 1969), fructivitatea (Cireaşă V., 1994). Pomoecosistemul este mai puţin stabil decât sistemul natural şi mai sensibil la acţiunea unor factori de stress, de aceea, acesta poate fi menţinut, numai prin intervenţia omului. Biotopul este componenta anorganică al pomoecosistemului şi cuprinde: solul, lumina, căldura, apa, altitudinea etc. Toţi aceşti factori pot fi favorabili sau limitativi pentru cultura pomilo r şi arbuştilor fructiferi. Factorii ecologici favorabili şi limitativi ce inflenţează dezvoltarea culturii pomilor în ţara noastră sunt: lumina, temperatura, apa, aerul şi solul. 6.1. LUMINA ca factor de vegetaţie Lumina este principala sursă de energie pentru sintetizarea substanţelor organice şi a celorlalte procese vitale, ce determină fotosinteza şi nutriţia pomilor, fiind condiţia de bază pentru realizarea unor producţii mari de fructe şi de calitate (Milică C., şi colab. 1977). Lumina solară poate fi directă sau difuză iar intensitatea ei este infuenţată de: latitudinea şi longitudinea geografică, altitudine, relieful şi expoziţia terenului,

nebulozitate, direcţia vântului, proprietăţile suprafeţei solului, direcţia rândurilor faţă de punctele cardinale. România este situată între latitudinile de 43 o 37'şi 48 o 15', durata anuală de strălucire a soarelui este cuprinsă între 1874 şi 2327 ore, dintre care 1400 -1700 ore, respectiv 75 %, în perioada aprilie-septembrie. 80 Speciile pomicole cultivate în climatul temperat continental sunt heliofil e, fiind pretenţioase faţă de lumină, existând totuşi deosebiri între ele, putând fi clasificate în 4 grupe: - cu cerinţe mari: nucul, piersicul, caisul, migdalul, cireşul. - cu cerinţe medii: părul, mărul, gutuiul, prunul, vişinul. - cu cerinţe reduse: zmeurul, coacăzul, agrişul, căpşunul. (după Miliţiu I., şi colab., 1992). Prezenţa luminii în cantitate suficientă, determină echilibrarea armonioasă a relaţiei creştere-rodire, asigură creşteri viguroase (lăstari groşi cu internodur i scurte), rodirea abundentă şi constantă, cu fructe aromate şi colorate, favorizează longevitatea ramurilor de rod, diferenţierea mugurilor floriferi, mărirea rezistenţei la ger şi a stării fitosanitare a pomilor. Insuficienţa luminii sau umbrirea are o influenţă negativă asupra procesului de diferenţiere a mugurilor de rod, provoacă micşorarea conţinutului de amidon ,

întârzie maturarea fructelor şi a lemnului iar fructele obţinute sunt de cali tate inferioară. Excesul de lumină provoacă "arsuri" pe trunchi şi zona bazală a ramurilor de schelet, frunzele rămân mai mici, membranele celulelor palisadice se îngroaşă, culoarea verde a frunzelor este mai puţin intensă. Prevenirea arsurilor se face prin văruirea bioelementelor sensibile, culoarea albă reflectă lumina şi implicit căldura, nepermiţând ridicarea temperaturii ţesuturilor, peste limita de reziste nţă (35-40 o C). În condiţiile ţării noastre, lumina satisface exigenţele celor mai pretenţioase specii pomicole, fapt pus în evidenţă prin aceea, că fotosinteza atinge pragu l superior la 1/3 - 1/2 din lumina totală, în condiţiile unui conţinut normal de CO 2 în atmosferă. Existenţa unui surplus de lumină, impune analiza variaţiilor în timp şi spaţiu a cantităţii de energie solară recepţionată, în funcţie de înălţimea şi grosimea coroanei, de distanţele dintre rânduri şi de orientarea acestora. Pentru efectuarea unor intervenţii, privind modificarea structurii coroanelor, este necesară cunoaşterea modului de captare a luminii de către aparatul foliar şi factorii care influenţează pătrunderea luminii în coroana pomilor. Indicele foliar reprezintă suprafaţa totală a frunzişului unui individ sau a unei culturi, raportată la unitatea de suprafaţă a terenului ocupat. Speciil e pomicole au în general, un indice foliar mijlociu (4-5), mărul, caisul şi vişinul ating cel mai mare indice foliar (6,1), celelalte specii având valori m ai mici: cireşul 2,6; prunul 1,9; piersicul şi părul 0,9 (N. Constantinescu şi colab. 1967, citat de Miliţiu I., şi colab., 1992). Dimensiunile frunzelor influenţează asupra capacităţii de captare a luminii astfel: - speciile cu frunze mari posedă o mare capacitate de captare a lumini i (nuc, măr). - speciile cu frunze mici permit în schimb, pătrunderea mai uşoară a luminii, suportând mai uşor îndesirea pomilor (prun, vişin). 81 Diferenţierea pe verticală a capacităţii de captare a radiaţiilor fotosintetice active, diferă în funcţie de specie. La măr, păr, cireş, dispunerea frunzişului se face pe spaţii echidistante, ceea ce permite pătrunderea luminii până la 1 m în adâncimea structurii coroanei. Indicele foliar luminat este dat de raportul dintre suprafaţa frunzelor luminate şi suprafaţa foliară totală. La nucul nealtoit 80-90 % din radiaţii sunt receptate de frunzişul de la periferia coroanei iar 8-10 % din radiaţii sunt reţinute de stratul foliar următor; ca

urmare, apare fenomenul de degarnisire, iar fructificarea este slabă. Proprietăţile optice ale frunzelor. Albedoul pomicol (raportul dintre radiaţia solară reflectată şi radiaţia incidentă) este de 10-20 %. Părul şi vişin având frunze lucioase reflectă până la 30 % din lumina incidentă, aceasta fiin d una din cauzele producţiilor mai scăzute la aceste specii, faţă de speciile cu frunze

mate (măr, cireş). (Miliţiu I., 1992; Cireaşă V., 1995). Poziţia frunzelor faţă de lumina incidentă şi înălţimea soarelui. La speciile pomicole poziţia frunzelor poate fi: - erectă, la unele specii (afin) şi soiuri de tip "spur" (soiul de măr Starkrimson, soiul de prun Stanley); - oblică, la majoritatea speciilor; - dreaptă, la gutui; - atârnândă, la unele soiuri de cireş. Fiecare plantă are frunze orizontale cât şi oblice în proporţii diferite. Perioadele cele mai eficiente pentru captarea luminii incidente de către frunze, sunt dimineaţa şi după amiază, când soarele ajunge la 45 o faţă de orizont. Forma şi orientarea coroanei. Intensitatea fotosintezei este influenţată de gradul de înclinare al ramurilor. Astfel, în cadrul unor experienţe efectuate la măr, s-a constatat, că formele de coroană cu unghiul de deschidere mare al ramurilor, captează de 4 ori mai multă lumină decât formele de coroană cu unghiul de deschidere al ramurilor mai mic (A.S. Terehova, 1972). Compoziţia spectrală a luminii se schimbă cu altitudinea. Astfel, la altitudini mai mari, lumina este mai bogată în radiaţii albastre şi violete (410-430 m) şi ultraviolete (100-400 m). Ultimele două tipuri de radiaţii au o acţiun e inhibitoare asupra creşterii în înălţime a pomilor. La altitudini mai ridicate creşte şi fructifică normal vişinul (900-1000 m), urmat de măr (200-800 m), prun (800 m, cu excepţia soiului Tuleu gras), cireş (700-750 m) (Voiculescu V., 1986). Orientarea rândurilor de pomi. În condiţiile din ţara noastră, cea mai eficientă orientare s-a dovedit a fi cea nord-sudică, urmată de orientări intermediare cum ar fi: NV-SE sau NE-SV. Gradul de receptare a luminii în funcţie de sistemul tehnologic de cultură a pomilor. a) În plantaţiile clasice, formate din pomi cu dimensiuni mari, plantaţi la distanţe mari, se receptează până la 70% din lumina incidentă. 82 Coroanele fiind mari, globuloase, sunt iluminate neuniform. Zona periferică, groasă de cca 1-1,2 m captează peste 25% din lumina normală iar cea interioară este supusă fenomenului de autoumbrire, primind de 5-20 ori mai puţină lumină, provocând degarnisirea ramurilor. b) În plantaţiile intensive, cu pomi conduşi sub formă aplatizată, lumina este mai bine interceptată, dacă orientarea rândurilor şi distanţele de plantare sunt corect stabilite, pentru a preveni umbrirea reciprocă a pomilor de pe rândul vecin (umbra purtată). Pentru a se evita umbrirea, gardul fructifer trebuie să aibă grosimea de 1,52 m (mai lat la bază şi mai îngust la vârf), iar distanţa între rânduri să fie în raport cu înălţimea pomilor (fig. 6.1.). În cazul pomilor care au coroana globuloasă se calculează distanţa dintre rânduri, după exemplul din fig. 6.2..

Fig. 6.1. - Raportul dintre înălţimea pomilor şi distanţa dintre rânduri; D = H x tagenta unghiului de incidenţă a razelor solare (după Odier): A - la 40° latitudine şi H 4 m, D = 3,35 m; B - la 45° latitudine şi H 4 m, D = 4 m; C - la 50° latitudine şi H 4 m, D = 4,75 m.

Fig. 6.2. - Relaţia dintre înălţimea pomilor şi distanţa dintre rânduri pentru asigurarea unei iluminări optime: D - distanţa dintre rândurile de pomi; E - lăţimea coroanei; H - înălţimea pomilor; λ - unghi de incidenţă a razelor solare cu verticala solului; L = H tg λ D = L + E 83 c) În p
antaţiile superintensive, pomii au înălţimea mai redusă si nu apare pericolul umbrei purtate, dacă înălţimea pomilor nu depăşeşte 2 m iar distanţa între rânduri nu este sub 4 m. Distanţele prea mici de plantare pe rând determină umbrirea reciprocă a pomilor (fig. 6.3.).

Fig. 6.3. - Pătrunderea luminii în coroane (după Lespinasse) a. clasice-pomi luminaţi în treimea superioară; b. distanţele mari de plantare asigură iluminarea, dar scade eficienţa plantaţiei; c. plantaţii intensive; d. tăieri incorecte duc la lărgirea în partea superioară a coroanei cu consecinţe asupra iluminării; e.,f. plantaţii superintensive- iluminare corectă. Totodată, tipul de plantaţie influenţează şi conversia luminii solare astfel: - în plantaţiile clasice de măr coeficientul de conversie a radiaţiei solare fotosintetic active este scăzut: 1,26-1,31 %, iar recolta de fructe de 17,6-18,5 t /ha; - în plantaţiile intensive coeficientul radiaţiei solare (K) este sub mediu: 1,46-1,90 %, recolta fiind de 23,7-30,9 t/ha; - în plantaţiile superintensive, K = 2,082 %, ceea ce corespunde unei valori medii precum şi unei recolte de 36,3-37,5 t/ha. (V.I. Babuc, 1992). Pe părţile laterale ale unui gard fructifer intensitatea luminoasă scade de la vârf (100%) treptat, la treimea superioară 95 %, la mijlocul gardului 85 % şi în treimea inferioară 80-75 %. 84

Fig. 6.4. - Curba de saturaţie luminoasă Din punct de vedere fiziologic, relaţia dintre cantitatea de lumină interceptată de frunză şi activitatea fotosintetizatoare a acesteia nu este liniară, cu o alură exponenţială, conform figurii 6.4., care reprezintă o ,,curbă de saturaţi e luminoasă” generică. Denumirea acestei curbe derivă din faptul că, pe ea poate fi individualizat punctul de saturaţie, sau cantitatea de lumină dincolo de o rice sporire a interceptării nu mai comportă creşteri ale ratei fotosintezei. Tot cu ajutorul acestei curbe poate fi găsit şi punctul de compensare, sau canti tatea de lumină necesară pentru ca activitatea de fotosinteză (fixare a CO 2 ) să egaleze activitatea de respiraţie (eliberare de CO 2 ).

6.2. CĂLDURA ca factor de vegetaţie Căldura este un factor limitativ, privind arealul de cultură al pomilor şi arbuştilor fructiferi, rezistenţa speciilor pomicole la temperaturile minime absolute, fiind un criteriu de zonare. Marea diversitate a condiţiilor fizico-geografice ale teritoriului României, imprimă o distribuţie neuniformă a valorilor anuale ale temperaturii medii. Cele mai ridicate valori, de peste 11 o C, au fost înregistrate în sudul Câmpiei Române, de-a lungul Dunării şi pe litoralul Mării Negre şi în partea de sud-vest a Banatului. În restul regiunilor de câmpie, temperatura medie anuală se menţine

între 10 şi 11 o C. În regiunile deluroase şi de podiş, temperatura medie scade până la 6 o C. (sursa INMH). Aspectul limitativ privind răspândirea speciilor şi soiurilor, se manifestă în principal prin insuficienţa căldurii acumulate într-un bazin pomicol, prin temperaturile negative extreme din timpul iernii, precum şi prin îngheţurile şi brumele târzii de primăvară, cât şi prin temperaturile ridicate din timpul verii. După cerinţele faţă de temperatură, speciile pomicole cultivate în ţara noastră sunt împărţite în 4 grupe: 1. Specii pomicole cu cerinţe reduse faţă de căldură: mărul, vişinul, prunul, arbuştii fructiferi. Aceste specii rezistă bine la gerurile din timpul iernii, sunt mai 85 puţin afectate de îngheţurile târzii de primăvară şi nu suportă căldurile mari di timpul verii. Condiţiile favorabile oferă zonele cu izotermele între 7,5-10,5 o C, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub -30 - -32 o C. 2. Specii pomicole cu cerinţe medii faţă de căldură: părul, nucul, castanul, cireşul, gutuiul. Rezistenţa la ger a acestor specii este bună, dar sunt a desea afectate de îngheţurile şi brumele târzii, cu excepţia gutuiului. Aceste specii reuşesc bine în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 910,5 o C, temperatura medie din timpul verii 20 – 21 o C, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub –30 o C. 3. Specii pomicole cu cerinţe mari: caisul, piersicul. Aceste specii pot fi afectate de îngheţurile şi brumele târzii de primăvară. Condiţii optime întâlnesc în zonele cu temperatura medie anuală 10-11,5 o C şi altitudinea de până la 190200m. 4. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: migdalul, smochinul. Aceste specii pot fi cultivate în zone cu un climat apropiat de cel mediteran ean, unde

temperaturile minime din timpul iernii nu coboară sub –14 - -16 o C. La zonarea speciilor pomicole se ţine seama de resursele termice ale un ui bazin pomicol, evaluate prin calcularea bilanţului termic global şi activ, cât şi a coeficientului termic. Bilanţul termic global (∑t o C) rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice din perioada de vegetaţie. Acesta are valori cuprinse între 3200-3700 o C şi reprezintă potenţialul termic al zonei respective. Bilanţul termic activ (∑t o a) este dat de suma temperaturilor care depăşesc pragul biologic, caracteristic pentru fiecare specie şi are valori cuprin se între 2500-3500 o C. T activă = T medie a zilei - pragul biologic Coeficientul termic (C) reprezintă raportul între suma gradelor de temperatură activă (∑t o a) şi numărul de zile din perioada de vegetaţie ale unui bazin pomicol şi are valori cuprinse între 16 – 20 (Gh. Amzăr, C. Budan, 1987). Declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor necesită realizarea unui anumit bilanţ termic activ, caracteristic fiecărei specii. Pornirea în vegetaţie primăvara are loc numai după atingerea unei anumite temperaturi medii zilnice, numită „prag biologic”. La majoritatea speciilor pomicole pragul biologic este de 6 – 8 o C. La nuc de 10 o C, iar la arbuştii fructiferi 4 – 5 o C (N. Constantinescu, citat de A. Negrilă, 1982). Înfloritul se declanşează după acumularea a 340 – 380 o C la măr, 435 o C la nuc sau 625 o C la zmeur (I. Miliţiu, 1992). Pentru maturarea fructelor prunul are nevoie de 1400 – 1800 o C pentru soiurile timpurii şi 2600 – 2900 o C la soiurile târzii (V. Cociu, R. Roman, 1984) Fotosinteza se desfăşoară în condiţii optime la o temperatură de 10 – 19 o C

pentru măr; 18 – 25 o C la cais, piersic, nuc (V. Balan şi colab, 2001). 86 Tabelul 6.1. Temperaturile medii anuale, optimul caloric şi suma temperaturilor active necesare parcurgerii principalelor faze de vegetaţie la unele specii cultivate în ţara noastră (după diverşi autori) Suma temperaturilor active pentru parcurgerea fenofazelor Specia Temp. medie anuală (°C) Optimul caloric în perioada de vegetaţie (°C) Necesarul de zile cu optimul caloric Dezmugurit Înflorit Maturare Măr 8-10,5 15-19 85-120 163-206 232-408 1859-2945 Păr 8-10,5 16-19 93-140 152-182 226-385 2100-2865 Prun 8-10,5 15-17 67-103 145-169 210-386 1385-2700 Cais 10-11,5 18-20 88-115 102-181 256-378 1300-1550 Piersic 10-11,5 18-20 85-140 85-245 213-365 1285-2750 Cireş 9-11,5 16-19 67-119 138-171 210-315 893-1071 Vişin 8-10,5 15-17 55-93 135-150 215-315 1160-1315 Nuc 9-10,5 16-20 100-140 170-210 203-435 2245-2980 Gutui 9-11,5 18-20 90-135 119-132 489-539 2286-2998 Zmeur 7-10,0 15-17 61-76 67-76 586-775 1115-1275 Coacăz negru 7-10,5 15-17 53-86 59-120 232-298 1098-1215 Agriş 7-10,5 15-18 51-80 32-40 93-250 1110-1315 Coacăz roşu 7-10,5 15-18 60-90 70-86 210-243 1010-1250 Castan comestibil 9-12,0 18-20 100-150 220-280 1483-1580 3100-3293 Temperaturile excesive, de 35 – 40 o C sunt nefavorabile pentru desfăşurarea normală a funcţiilor vitale, deoarece, determină intensificarea transpiraţiei, ofilirea frunzelor în perioadele secetoase sau chiar căderea prematură; afect ează scoarţa trunchiului şi a bazei ramurilor de schelet prin apariţia „arsurilor de vară” (Mary Ann Drobotă, 1996). Necesarul de frig, ca durată şi ca nivel de temperatură, diferă de la o specie

la alta şi reprezintă perioada de timp cu temperaturi scăzute dar pozitive (0 – 7 o C), necesară pentru desfăşurarea normală a procesului de formare a gameţilor (a se vedea Starea de repaus a pomilor). Rezistenţa la ger a speciilor pomicole nu este dată numai de însuşirile ereditare a speciilor şi soiurilor, dar şi de vârsta pomilor, de fenofaza de vegetaţie, portaltoi, agrotehnica aplicată ş.a (tabelul 6.1.). Pomii tineri au o rezistenţă mai scăzută la ger în comparaţie cu pomii maturi, deoarece, având o perioadă de vegetaţie prelungită, nu-şi maturează bine lemnul. Pomii care îşi încheie perioada de vegetaţie mai devreme, rezistă mai bine la temperaturile scăzute, decât cei care vegetează până toamna târziu. Comportarea speciilor pomicole la ger este influenţată şi de condiţiile în care s-a desfăşurat procesul de călire al pomilor. 87 Daunele provocate de gerul din timpul iernii, depind de modul în care survin gerurile (brusc sau lent) şi constau în: degerarea cambiului, a sc oarţei, a vârfurilor ramurilor anuale, a lemnului multianual şi a mugurilor de rod. Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii (februarie-martie) afectează pomii la temperaturi mai puţin scăzute decât limita normală de rezistenţă a speciei respective. Acestea provoacă vătămarea cambiului, înnegrirea lemnului, arsura scoarţei, leziuni grave ale scoarţei şi chiar a lemnului, degerarea mugurilor de rod. Cauza o constituie oscilaţiile de temperatură din decembrie-ianuarie, care determină decălirea pomilor, respectiv scăderea rezistenţei la ger. Un astfel de caz, s-a înregistrat în iarna 1993-1994, când după temperaturile pozitive din lunile decembrie şi ianuarie, au urmat temperaturi scăzute (20,8 o C) în a doua decadă a lunii februarie, care au distrus în totalitate mugurii de rod la cais şi piersic (M. Istrate şi colab, 1996; Iacobuţă Gh., 1995). Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară sunt mai frecvente în zonele subcarpaţilor orientali (Depresiunea Ozana-Topoliţa), văile subcarpatice ale Trotuşului, Moldovei, Bistriţei etc. În aceste zone se evită plantarea speciil or termofile, cu înflorire timpurie (cais, piersic). În unii ani, pot fi afectate de ac este îngheţuri târzii şi speciile cireş şi nuc. Rezistenţa organelor florale la majoritatea speciilor pomicole este egală ( cu excepţia cireşului) şi descreşte pe măsura înaintării în vegetaţie a pomilor (tabelul 6.2.). Tabelul 6.2.. Diminuarea rezistenţei la ger pe specii şi fenofaze Limita de rezistenţă la îngheţ pe fenofaze Specia Boboci în faza de colorare Plină înflorire Fructe tinere Măr -3,9 °C -2,2 °C -1,7 °C Piersic -3,9 °C -2,8 °C -1,1 °C Cireş -2,2 °C -2,2 °C -1,1 °C Păr -3,9 °C -2,2 °C -1,1 °C Prun -3,5 °C -2,2 °C -1,1 °C Cais -3,9 °C -2,2 °C -1,9 °C Rezistenţa la ger a rădăcinilor este mult mai mică decât a coroanei.

Rădăcinile la măr degeră la –8....-12 o C; păr –11 o C; piersic –10 o C; vişin –14 o C; coacăz –15 o C; agriş –18 o C (M. Gautier, 1977). Solurile acoperite cu un strat de zăpadă de 10 – 15 cm, au temperatura mai ridicată cu cca 10 o C, iar cele mulcite cu 1 – 4 o C (A. Lazăr, 1973). 6.3. APA ca factor de vegetaţie Apa constituie un factor fundamental, determinat şi limitativ al mediului natural, fără de care viaţa pomilor nu este posibilă. Rolul apei constă în reglarea regimului termic al pomilor prin transpiraţie, asigură circulaţia substanţelor nutritive, menţine presiunea osmotică a celulelor,

facilitează desfăşurarea proceselor biochimice şi activitatea enzimelor. Toate bioelementele pomului conţin cantităţi mari de apă: frunzele şi lăstarii 75-85%; rădăcina 60-85% iar fructele 85-95%. 88 Pomii îşi asigură necesarul de apă din sol prin absorbţie radiculară (9095%) şi mai puţin din atmosferă (5-10%), de unde este preluată în special de frunze. Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă cu factorii d e mediu (temperatura, umiditatea aerului şi solului, circulaţia eoliană); cu ti pul şi structura solului şi cu factorii biologici (specie, portaltoi, fenofaza d e vegetaţie, vârsta şi vigoarea pomilor). Consumul de apă al plantelor se exprimă prin coeficientul de transpiraţie, care reprezintă cantitatea de apă folosită de plantă pentru a produce o unit ate de substanţă uscată, reprezentată de muguri, ramuri, rădăcini, frunze, flori şi fructe Acesta are valori cuprinse între 150-300 la seminţoase (P. Sitt) şi 250-350 la sâmburoase (Tompson, 1952, citat de A. Negrilă şi colab1982). Pomii maturi consumă 10-12 l de apă pe oră, respectiv 3000-5000 m 3 /ha anual. Folosirea eficientă a apei de către pomi, poate fi influenţată prin verigile tehnologice, care modifică intensitatea transpiraţiei. Astfel, fertilizarea c u N şi P intensifică transpiraţia, iar K o diminuează; întreţinerea solului ca ogor lucra t reduce coeficientul de transpiraţie, în comparaţie cu înierbarea sau culturile intercalate (A Lazăr, 1975, M. Georgescu şi colab., 1987).

În funcţie de cerinţele specifice faţă de apă, pomii şi arbuştii fructiferi se clasifică în 4 grupe: 1. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: căpşunul şi arbuştii fructiferi. Aceste specii reuşesc în zonele cu peste 700 mm precipitaţii anual. 2. Specii pomicole cu cerinţe mari: gutuiul, mărul, prunul. Aceste cerinţe sunt realizate în zonele cu 700 mm precipitaţii anual. 3. Specii pomicole cu cerinţe medii: părul, nucul, cireşul, vişinul. Zonele favorabile pentru cultura acestor specii sunt cele cu 600 mm precipitaţii anual. 4. Specii pomicole cu cerinţe reduse: piersicul, caisul, migdalul. Zonele în care se înregistrează minimum 500 mm precipitaţii anual, asigură condiţii satisfăcătoare pentru creşterea şi fructificarea acestor specii. Cerinţele cele mai mari faţă de apă se înregistrează la pomi pe parcursul fenofazelor de creştere activă a lăstarilor şi fructelor. În timpul înfloritului, legării fructelor, maturării fructelor şi a lemnului şi în general, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, nevoia de apă a pomilor este moderată. Seceta, determinată de insuficienţa apei din sol şi aer, se manifestă prin creşteri slabe ale lăstarilor, îngălbenirea şi căderea frunzelor, mărimea şi calitatea deficitară a fructelor. În consecinţă, pomii fructifică periodic şi îmbătrânesc prematur. Rezistenţa la secetă a speciilor pomicole este diferită în funcţie de specie, soi şi portaltoi şi pot fi clasificate astfel în 3 grupe: 1. Specii foarte rezistente: migdal/migdal; cais/migdal; cireş/mahaleb; vişin/mahaleb; păr (soiuri de vară-toamnă)/franc. 2. Specii cu rezistenţă mijlocie: piersic/franc; cireş/franc; vişin/franc; păr (soiuri de iarnă)/franc; prun (soiuri timpurii)/corcoduş sau franc. 89 3. Specii sensibile la secetă: măr/vegetativ; păr şi gutui/gutui; piersic (soiuri târzii)/franc; prun (soiuri târzii)/corcoduş sau franc; arbuştii fructiferi, căpşunul. Excesul de apă din sol este dăunător pomilor, deoarece, prelungeşte perioada de vegetaţie, întârzie maturarea fructelor şi a lemnului, poate provo ca asfixierea parţială sau totală a sistemului radicular. Cele mai sensibile specii la excesul de apă din sol sunt: cireşul, migda lul, piersicul, prunul (D. Teaci, 1980). Umiditatea atmosferică ridicată este la fel de dăunătoare, în timpul înfloritului şi în perioada de maturare a fructelor, deoarece, favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice, influenţează negativ polenizarea, depreciază calitatea fructelor (îndeosebi la cireş, nuc şi căpşun). Speciile pomicole au nevoie de o umiditate atmosferică de 70-80% în timpul înfloritului şi 65-70% în restu l perioadei de vegetaţie. Scăderea umidităţii relative a aerului sub 40%, influenţează negativ procesele vitale ale pomilor, favorizând înmulţirea unor dăunători (acarieni), ia r când ajunge la valori de 20 %, asimilaţia încetează (V. Cireaşă, 1995). Sursa principală de aprovizionare a solului cu apă o constituie precipitaţiile sub formă de ploaie şi zăpadă, eventual pânza de apă freatică. Deş fenomene ca: bruma, poleiul, chiciura, grindina, completează necesarul de apă al solului, totuşi, ele au o acţiune negativă asupra pomilor. Principala caracteristică a regimului precipitaţiilor şi a repartiţiei lor spaţiotemporale o reprezintă neuniformitatea, precipitaţiile fiind fenomene atmosfe rice care se produc în cantităţi foarte diferite şi în mod discontinuu în timp. Pentru zonarea speciilor pomicole şi aprecierea necesităţii irigării plantaţiilor, o importanţă deosebită o prezintă cunoaşterea cantităţii anuale de precipitaţii şi distribuţia acestora pe anotimpuri, luni şi fenofaze de vegetaţie. Ploile de 15-30 mm sunt considerate utile, reuşind să umecteze solul pe o

adâncime de 30-40 cm. Foarte dăunătoare sunt ploile torenţiale, care pot provoca eroziunea puternică a solului, pe terenurile în pantă. Zăpada prin topirea sa lentă, contribuie la creşterea rezervei de apă din sol, protejează rădăcinile pomilor de ger, întârzie pornirea în vegetaţie a speciilor c repaus relativ scurt. Uneori, zăpada poate avea şi o influenţă negativă asupra pomilor, deoarece, poate provoca dezbinarea şi ruperea ramurilor, atunci când se depune în cantităţi mari. Nebulozitatea şi ceaţa împiedică radiaţia solară să ajungă la pomi, micşorând intensitatea fotosintezei. În anii cu nebulozitate şi ceaţă frecventă, calitatea fructelor este inferioară, lemnul nu se maturează bine, iar dife renţierea mugurilor de rod este slabă. Poleiul şi chiciura pot provoca ruperea ramurilor şi asfixierea mugurilor de rod. Roua are în general, un efect favorabil, deoarece, măreşte umiditatea aerului, în special, în zonele secetoase. Cantitatea de apă ce se poate acumula prin rouă este de cca. 30 mm anual. 90 Grindina, constituie un factor de risc pentru pomicultură. Prin distruger ea frunzelor, micşorează fotosinteza, provoacă răni pe lăstari, ramuri şi fructe, car e pot favoriza dezvoltarea unor boli criptogamice. 6.4. AERUL ca factor de vegetaţie Aerul exercită o influenţă mare asupra pomilor prin compoziţia lui, temperatură, higroscopicitate şi mişcare (vânturile). Oxigenul şi dioxidul de carbon din atmosferă participă în procesele de asimilaţie clorofiliană şi respiraţie. Pe terenurile în pantă, cu drenaj asigurat, aerul din coroana pomilor se primeneşte destul de uşor reducând, astfel, atacul bolilor. O importanţă deosebită o are oxigenul şi în sol, de aceea, trebuie să se execute lucrări ce favorizează accesul şi circulaţia aerului în sol, altfel pla ntele suferă. O mişcare slabă şi moderată a aerului este favorabilă pomilor, contribuind la îndepărtarea excesului de umezeală din coroana acestora. Vânturile puternice sunt defavorabile pomilor, deoarece, împiedică zborul albinelor, provoacă căderea fructele, înclină pomii etc. În zona dealurilor, tăria vânturilor este mai potolită decât pe câmpii şi podişuri. Cele mai bântuite de vânturi sunt dealurile subcarpatice din Moldo va, după care urmează cele din Muntenia şi apoi cele din nordul Transilvaniei, Banat şi Oltenia. În scopul micşorării efectelor dăunătoare ale vânturilor se folosesc pentru culturile pomicole terenuri adăpostite natural sau se înfiinţează perdele de protecţie. În prezent, activităţile industriale, sociale şi agricole produc substanţe secundare modificând raportul cantitativ dintre componentele naturale ale atmosferei, numărul componentelor inexistente în mod normal sporeşte şi se înregistrează modificări ale naturii atmosferei în anumite zone. Atmosfera, devenită în unele zone poluantă, constituie un factor negativ pentru creşterea şi dezvoltarea în bune condiţii a plantelor în general şi a fructelor în special. Poluarea atmosferei, cu implicaţii asupra fructelor şi implicit a sănătăţii omului, a devenit una din problemele acute ale ecologiei actuale. Spre exemplificare, prezentăm conţinutul merelor în 3,4 benzipirenhidrocarbură cea mai reprezentativă a clasei de substanţe aromatice polinucleare şi, în acelaşi timp, cea mai cancerigenă. Astfel, din plantaţiile limitrofe zonelor industriale şi căilor rutiere, merele au prezentat un co nţinut de

3,4 BaP (mg/kg) de 3,92 în timp ce din plantaţiile amplasate în zonele neexpuse, nivelul de 3,4BaP din mere a fost de 0,90mg/kg (Felicia Grădinariu şi colab. 1986). O acţiune negativă asupra creşterii şi dezvoltării plantelor o exercită şi alţi componenţi ai atmosferei, cum sunt fumul şi praful. Praful, prin cantitate a sa în atmosferă ca şi prin depunerea parţială pe aparatul vegetativ, pe fructe etc, intensifică reacţia luminii solare, diminuează procesele de fotosinteză şi în cele din urmă afectează producţia atât cantitativ, cât şi calitativ. Dintre componentele prafului şi fumului (aerosoli), ce se formează în zonele poluate este dăunătoar e 91 prezenţa în diferite cantităţi a dioxidului şi trioxidului de sulf, a aldehidel or, a uleiurilor filtrabile, a clorurilor solubile, hidrocarburilor nesaturate, peroxizilor organici, acidul formic, acetic etc. Nivelele de poluare a aerului şi fructelor determinate în zona Moldovei prezintă valori mai crescute, fără a depăşi limitele maxime admise la funingine , clor, amoniac, pulberi sedimentale. Dinamica acestor valori este în gener al descendentă cu excepţia funinginei (M. Ichim şi Felicia Grădinariu, 1990). 6.5. SOLUL ca factor de vegetaţie Factorii edafici în interdependenţă cu cei climatici, influenţează procesele de creştere şi fructificare a pomilor, cantitatea şi calitatea producţiei, longevitatea plantaţiei, rezistenţa la boli. Însuşirile solului exercită o influenţă determinantă, privind susţinerea mecanică, nutriţia minerală, aprovizionarea cu apă şi asigurarea locului de desfăşurare a proceselor fiziologice, iar pomul la rândul lui, modifică conţinut ul în substanţe organice sau anumite însuşiri ale solului. Fertilitatea potenţială a unui sol, respectiv potenţialul agroproductiv de care dispune, este dependent de însuşirile fizico-chimice şi biologice ale solului (tabelul 6.3.) Tabelul 6.3. Parametrii chimici optimi ai solurilor pentru cultura pomilor (după D. Davidescu şi Velicica Davidescu, 1992) Valori optime Parametrul Măr Păr Cireş, Vişin Cais, Piersic, Prun pH. Reacţia solului 5,5-7 6,8-7,2 5,5-7,2 6,5-7,8 V. Gradul de saturaţie cu baze (%) > 60 > 75 >65 > 80 T. Capacitatea totală de schimb cationic (me/100 g) 15-20 20-30 15-20 25-35 S. Salinitatea (ppm) < 200 < 600 < 500 < 300 Na Conţinutul în Na schimbabil (% din T) < 5 5-12 < 12 < 12 H. Conţinutul în humus (%) 2-3 2-3 3-4 3-4 H/ha. Rezerva de humus (t/ha) 120-180 120-180 160-200 160-200 Nt. Conţinutul în N total (%) 0,25 0,25 0,25 0,25

C/N Raportul C/N din sol 10-15 10-15 10-15 10-15 In. Indicile de azot 3-4 3-4 4-5 4-5 Nas. Azot asimilabil (ppm.) 50 50 60 60 P Fosfor potenţial asimilabil (ppm., Al) 60-80 60-80 70-100 70-100 K Potasiu potenţial asimilabil (ppm.,Al) 200-300 200-300 300-400 300-400 Ca Conţinutul în Ca (%)-CaCO 3 3 3 7 3 Ca a Conţinutul în Ca activ (%) 8 8 9 5 B Bor (H 2 O-ppm.) 0,8-1 0,8-1 0,6-0,8 0,6-0,8 Zn Zn (EDTA-ppm.) 0,7-1,2 0,7-1,2 1,2-2 1,2-2 Fe Fe (AcNH 4 -ppm.) 2 2 2 2 Mn Mn activ (ppm.) 24-45 20-45 46-60 40-60 92 Grosimea stratului de sol. Pomii preferă în general, solurile profunde, da r este obligatorie şi suficientă adâncimea de cel puţin 1 m; deşi numeroase spec ii pomicole (nuc, cireş, prun, cais) formează rădăcini care pot ajunge la 3-4 m adâncime. Volumul edafic util reprezintă volumul de material afânat, cu particule mai mici de 2 mm, fără elemente de schelet, din profilul de sol, calculat pe o secţiune de 1 m. Pentru aprecierea însuşirilor fizice şi chimice, profilele de sol trebuie deschise până la cel puţin 1 m adâncime, iar recoltarea probelor de sol se face de la 3 adâncimi: 0 – 20 cm, 30 – 50 cm şi 60 – 80 cm. Textura solului acţionează în mod direct asupra creşterii şi dezvoltării pomilor, deoarece, de ea depinde regimul de apă, aer, căldură, fertilitatea solului, precum şi modul de dezvoltare a sistemului radicular. După textură, solurile pot fi clasificate în următoarele grupe mari: soluri nisipoase, lutoase şi argiloase ; între aceste grupe există categorii intermediare. Solurile nisipoase (peste 80% nisip) au în general o fertilitate redusă, permeabilitate mare pentru apă şi aer (pierd uşor apa prin evapotranspiraţie şi infiltraţie), sunt lipsite de structură şi au un regim termic mai bun decât cele argiloase. În ţara noastră se găsesc plantaţii pomicole înfiinţate pe nisipuri în Oltenia şi în nord-vestul ţării. Pentru reuşita culturilor, se impune fertilizarea cu îngrăşăminte organice, cultivarea plantelor pentru îngrăşăminte verzi între rândurile de pomi şi irigarea. Solurile lutoase, după conţinutul în argilă (10 – 45%) se clasifică în: nisipolutoase, luto-nisipoase, lutoase şi luto-argiloase. Aceste sunt cele mai potrivite pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, deoarece, permit o bună dezvoltare a sistemului radicular, pot înmagazina şi păstra apa, permiţând în acelaşi timp infiltrarea excesului de apă. Conţinutul în argilă, component principal al acestor soluri, determină gradul de favorabilitate pentru creşterea şi dezvoltarea pomilor. În funcţie de speci e, toleranţa la conţinutul în argilă poate fi de 40% la prun, 20 – 40% la măr şi 25 – 30% la păr (Teaci D. şi colab., 1977).

Solurile argiloase (peste 45% argilă) sunt mai puţin favorabile culturii pomilor, fiind compacte, greu penetrabile pentru apă, reci, umede, puţin aerate şi în general mai acide. Pomii au o creştere slabă, intră mai târziu pe rod, au o vegetaţie prelungită toamna, iar sistemul radicular este slab dezvoltat şi d ispus superficial. Totuşi, pe anumite soluri argiloase (cum sunt cele negre de fâneaţă) se pot înfiinţa plantaţii de măr, coacăz negru şi afin, în condiţiile realizării unui dr corespunzător înainte de plantare (Teaci D. şi colab.; Lazăr A. şi Pop A., 1980). Structura solului, trebuie să asigure condiţii optime pentru aprovizionarea sistemului radicular cu aer, apă şi substanţe minerale. Stabilitatea structur ală imprimă solului anumite însuşiri cum sunt porozitatea şi elasticitatea, care a u o influenţă puternică asupra fertilităţii. 93 Solurile cele mai corespunzătoare pentru plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi sunt cele cu structura fragmentară, stabilizată, cu o macroporozitate car e să permită drenarea uşoară a apei în exces şi o microporozitate care să asigure reţinerea apei la nivelul optim din capacitatea de câmp. Starea de gleizare a solului determinată: fie de apele freatice, fie de cele stagnante deasupra unui orizont impermeabil, fie din izvoarele de coastă, constituie un factor limitativ în procesul de creştere şi rodire a pomilor. Starea de gleizare determină asfixierea radiculară; dintre speciile pomicole cele mai sensibile sunt: cireşul, prunul, piersicul, caisul. Pe solurile gleizate sau pseudogleizate (lăcovişti, podzoluri), dacă nu sunt eliminate de la plantare, se recomandă plantarea pomilor pe biloane înalte de 40 – 60 cm, asigurând scurgerea apei pe rigolele formate între acestea. Adâncimea apei freatice constituie un factor limitativ în alegerea terenurilor destinate plantaţiilor pomicole. Nivelul maxim al apei freatice stagnante poate fi diferit în funcţie de specie şi portaltoi (tabelul 6.4.) Pentru aprecierea acestui factor se ia în consideraţie nivelul maxim din primăvară, pe care-l poate atinge apa freatică. Adâncimea pânzei de apă freatică este optimă pentru aprovizionarea pomilor cu apă şi cu elemente minerale, atunci când prin ascensiunea capila ră acestea ajung în zona de răspândire a rădăcinilor (A. Negrilă şi colab., 1982). Însuşirile chimice ale solului Conţinutul în humus al solului de 2 – 3 % se consideră optim pentru creşterea şi fructificarea pomilor. Solurile slab humificate, cele puternic erodate, solurile scheletice, degradate, nu asigură condiţii pentru o creştere şi dezvo ltare echilibrată a pomilor. Conţinutul solului în macroelemente (N, P, K, Ca, Mg) şi microelemente (B, Zn, Fe, Mn, Cu), reprezintă un indicator valoros pentru stabilirea nivelului optim de fertilizare. Tabelul 6.4.. Nivelul pânzei de apă freatică stagnată pentru speciile pomicole, m Specia Portaltoiul Adâncimea apei

freatice Specia Portaltoiul Adâncimea apei freatice (m) vegetativ 1-1,5 mahaleb 2-2,5 Măr franc 2-2,5 Vişin vişin 1,5-2 gutui 1,5-2 Piersic migdal, franc 2-2,5 Păr franc 2,5-3 zarzăr 2,5-3 Gutui gutui 1,5-2 Cais corcoduş 2-2,5 Prun corcoduş 2-2,5 Nuc nuc 3-3,5 mahaleb 2,5-3 Arbuşti 0,8-1 Cireş vişin 1,5-2 Căpşun 0,7-1 94

Nivelul optim de aprovizionare a solului cu elemente nutritive se consideră, atunci când acesta conţine: 0,11 – 0,25 mg% N total; 10 – 25 mg% P 2 O 5 mobil şi 20 – 40 mg % K 2 O accesibil. Cerinţele speciilor pomicole faţă de compoziţia chimică a solului sunt diferite şi în strânsă corelaţie cu sistemul de cultură, vigoarea pomilor şi nive ul producţiei de fructe. Insuficienţa elementelor nutritive din sol determină diminuarea producţiei, reducerea vigorii de creştere, instalarea unor dezechilibre ale metabolism ului şi chiar a stării de carenţă. Conţinutul de calciu din sol poate fi de maximum 7 – 8% la piersic, gutui; 12% la măr şi 15% la păr (Teaci D., 1988; Davidescu D., 1990). Depăşirea limitei de rezistenţă a speciilor, determină aprovizionarea slabă cu K, Mg, Fe, Mn, Bo (fenomenul de cloroză la pomi). Reacţia solului (pH) are o influenţă deosebită asupra accesibilităţii elementelor nutritive şi implicit asupra creşterii şi fructificării pomilor. Speciile pomicole au o toleranţă destul de largă faţă de valoarea pH-ului, aşa cum rezultă din tabelul 6.5. Cele mai favorabile pentru pomicultură sunt solurile cu pH-ul cuprins între 5,5 - 7,5. Fiecare specie îşi desfăşoară în condiţii optime procesul de creştere fructificare într-un anumit domeniu de favorabilitate. Astfel, mărul, prunul , vişinul şi arbuştii fructiferi valorifică bine solurile uşor acide. Alte specii preferă solurile uşor alcaline: părul, gutuiul, caisul, piersicul, migdalul. Speciile pomicole cu toleranţă mare la reacţia solului sunt: cireşul şi nucul. Prezenţa într-un sol cu reacţie uşor acidă a aluminiului mobil în concentraţie de 15 mg/100 g sol pentru măr, constituie un factor de rest ricţie ecologică, condiţionând dezvoltarea şi distribuţia sistemului radicular în sol. În acelaşi timp, în cazul solurilor uşor alcaline, factorul restrictiv este

carbonatul de calciu, care atunci când depăşeşte 15% determină clorozarea pomilor. Tabelul 6.5.. Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului (Gyuro F. şi colab.) Valoarea pH Acid Bazic Specia Minim Optim Maxim Măr 4,7 5,7-7,6 8,0 Păr 5,5 6,2-8,2 8,5 Cireş 5,5 6,2-8,2 8,5 Vişin 5,5 6,2-8,2 8,5 Prun 5,5 6,2-8,2 8,5 Cais 6,0 6,2-8,3 8,7 Piersic 6,0 6,2-8,3 9,0 Nuc 5,5 6,2-8,2 8,5 95 Fenomenul de oboseală a solului apare în cazul replantării unei suprafeţe de teren cu aceeaşi specie pomicolă, la sâmburoase (îndeosebi la piersic şi cireş), dar şi la măr. Formele de manifestare sunt: creşteri reduse, intrare lentă pe rod, dezvoltarea redusă a sistemului radicular, producţii scăzute şi scurtarea ciclului de creştere şi rodire. Cauzele care determină acest fenomen sunt complexe şi nu sunt pe deplin elucidate: - tulburări de nutriţie, datorate dezechilibrului şi insuficienţei elementelor nutritive, ca urmare a consumului selectiv al culturii precedente. - acumularea de toxine, secretate de rădăcinile pomilor din plantaţia precedentă. Rădăcinile de măr emit florizină iar piersicul amigdalină şi benzaldehidă. - degradarea structurii solului şi modificarea în sens negativ a reacţiei solului. - acţiunea nematozilor, care prin leziunile provocate rădăcinilor, determină formarea unor enzime capabile să producă anumite toxine în sol. Cercetările efectuate în acest domeniu au arătat că factorul determinant ar fi reacţia de răspuns a microorganismelor din rizosferă faţă de monocultura repetată, impusă aceiaşi sole (Viorica Aldea, 1994). Măsurile de prevenire a apariţiei acestui fenomen constau în: - rotaţia culturilor; - evitarea replantării imediate şi în nici un caz cu aceeaşi specie (tabelul 6.6.) (după V.Cireaşă, 1995); - cultivarea câţiva ani a unor culturi erbacee anuale sau perene; - tratarea solului cu substanţe nematocide (Lanatta, 1965). Tabelul 6.6.. Timpul de plantare a unor specii premergătoare (după M. Fregoni 1977) Specia premergătoare Specia ce se plantează Piersic Cireş Cais Prun Măr Păr Piersic XXX XXX XX XX X X Cireş XXX XXX XX XX XX X Cais XX XX XX XX X X

Prun XX XX XX XX XX X Măr X XX X XX XX XX Păr X X X X XX XX Legendă: XXX - după, 18-20 ani; XX - după 3-4 ani; X - imediat după defrişare. 96

6.6. RELIEFUL şi rolul lui în distribuţia factorilor ecologici Factorii de climă şi sol sunt în strânsă corelaţie şi variază foarte mult în funcţie de relief. Desigur, condiţiile climatice se află nu numai sub incid enţa latitudinii, ci şi a altitudinii. De exemplu, în zonele înalte, mărul nu fru ctifică la potenţialul său biologic la altitudini mai mari de 700-800 m. În general, panta, expoziţia etc. modifică în mod semnificativ clima, creând microclimate diverse. Dacă pe terenurile plane principalii factori de mediu sunt aproape uniform repartizaţi, pe pante apar diferenţe considerabile de intensitate a unuia şi a aceluiaşi factor între partea inferioară şi cea superioară. Această neuniformitate a reliefului din zonele înalte, atrage după sine o mare variaţie de soluri, expoziţii şi microclimate unele favorabile, iar altele neprielnice pentru pomicultură. Microreliefurile creează microclimate. Poziţia munţilor, nordică faţă de unele bazine pomicole (în Subcarpaţii Meridionali, în Banat, şi nordul Transilvaniei), sudică faţă de altele (Sibiu, Făgăraş), vestică (în Moldova) sau estică (în vestul Transilvaniei), este un facto orografic cu rol important în modificarea climatului regional şi în crearea de microclimate. Munţii Carpaţi pe teritoriul ţării noastre transformă zonalitatea climatică latitudinală în zonalitate climatică altitudinală, imprimându-i particularităţi proprii. Acestea mai sunt influenţate de lărgimea văilor (topoclimat de vale largă)-favorabil pentru cultura pomilor, îngustimea văilor (topoclimat de vale îngustă)-nefavorabil pentru cultura pomilor.La poalele munţilor se crează, de asemenea, un topoclimat de adăpost (exemplu, Tismana, Horez, Baia Mare), ce permite chiar creşterea speciilor pomicole termofile (castan, nuc, gutui). Înclinarea versanţilor. Circa 63% din suprafeţele plantate cu pomi în ţara noastră, au panta de peste 10% şi deci, necesită lucrări de amenajare antierozionale. Pentru plantaţiile pomicole sunt indicaţi versanţi cât mai uniformi cu expoziţie favorabilă, cu înclinarea până la 20-25% şi fără pericol potenţial de alunecare. O importanţă mare pentru pomicultură, o are lungimea versanţilor şi expoziţia versanţilor. Cu cât creşte altitudinea terenului, în zona pomicolă propriu-zisă, capătă importanţă expoziţia sudică şi sud-vestică. Poziţia pe versant. De-a lungul unui versant, condiţiile edafice şi de microclimă se diferenţiază sensibil. Treimea superioară a versantului are solul mai subţire, sărac, cu puţină umiditate, este luminat intens, se încălzeşte repede şi este mai expusă acţiunii vântului. Iarna, datorită lipsei zăpezii solul îngheaţă pe o adâncime mai mare. Atacul de boli este mai scăzut. Această parte a versantului este valorifi cată mai bine de către prun şi vişin, specii cu sistem radicular superficial, puţin e xigente faţă de sol şi cu plasticitate ecologică ridicată

Treimea inferioară a versantului are însuşiri opuse faţă de cea superioară. Se răceşte mai puternic în cursul nopţii, datorită inversiunii termice şi este m ai expusă pericolului brumelor. Toamna, treimea inferioară a versantului, având sol 97 mai bogat în apă, păstrează căldura mai multă vreme, prelungind perioada de vegetaţie a pomilor. Această porţiune de versant este mai ferită de bătaia vântului. Higroscopicitatea atmosferică mai ridicată favorizează atacul de boli. Treimea inferioară a versantului este favorabilă pentru măr şi gutui, specii cu înflorit târziu şi exigenţe faţă de apă şi de fertilitatea solului, precum şi pentru arbuştii fructiferi. În anumite situaţii (drenaj aerian asigurat), pe treimea inferioară a versan tului se pot planta unele soiuri de prun mai rezistente. Treimea mijlocie a versantului prezintă caracteristici intermediare între celelalte două prezentate anterior. Aceasta este favorabilă tuturor speciilo r pomicole, dar îndeosebi pentru păr, prun, cireş şi nuc. (în zona dealurilor mijlocii şi înalte). Influenţa altitudini, a latitudinii şi a reliefului asupra fenologiei pomilor Parcurgerea fenofazelor de creştere şi fructificare a pomilor sunt influenţate de latitudine, altitudine şi expoziţie. Latitudinea, în condiţiile ţării noastre, influenţează mai puţin fenologia pomilor, deoarece, zonele pomicole extreme sunt cuprinse între 45 0 şi 48 0 latitudine nordică. La Bistriţa faţă de Voineşti (localităţi de pe aceeaşi altitudine, dar despărţite de două grade latitudine) înfloritul mărului întârzie cu 2-3 zile, iar maturare a fructelor cu 9 zile, respectiv, cu 4,5 zile pentru fiecare grad de l atitudine. Între cele două localităţi, diferenţa dintre temperaturile medii anuale este de numa i 0,4 0 C. Altitudinea. Manifestarea fenotipică a caracterelor din genotip sub influenţa climatului, determinată de altitudine, este mai evidentă decât în cazul latitu dinii. Între două puncte ecologice situate la 415m (Voineşti-Dâmboviţa) şi 840 m (Bilceşti-Argeş) se înregistrează decalaje de 8-12 zile la înflorit şi de 13-18 zile la maturarea fructelor. Datele sunt confirmate şi de L. Philips care arată că înfloritul pomilor întârzie cu o zi pentru fiecare 33-34 m altitudine. Înflorirea mai târzie a speciilor pomicole în zona dealurilor înalte, care are loc de regulă după îngheţurile târzii de primăvară, reprezintă un avantaj net pentru siguranţa producţiilor. Relieful are o influenţă apreciabilă asupra condiţiilor de microclimă, atât prin forma pe care o reprezintă (versant, platou, vale etc.) cât şi prin expoziţia acestuia. După D. Teaci (1980), diferenţele de temperatură determinate de expoziţie, asociată cu înclinarea terenului, sunt semnificative începând de la panta de 18 % şi pot fi luate în consideraţie la aprecierea influenţei climei ca factor de vegetaţie. Pornirea în vegetaţie este mai avansată pe versanţii sudici, iar desfăşurarea fiecărei fenofaze mai accelerată, urmată în ordine de versanţii vestici, estici şi nordici. Decalaj în declanşarea fenofazelor se înregistrează şi între elementele

versantului. Pomii din aceeaşi specie şi soi înfloresc mai devreme pe treim ea superioară şi, mai târziu, pe cea inferioară a pantei, diferenţa fiind accentua tă de înclinarea pantei şi lungimea versantului. 98

CAPITOLUL 7 ZONAREA POMICULTURII ÎN ROMÂNIA Zonarea producţiei pomicole, în esenţă, îmbină totalitatea elementelor de ordin natural, biologic, tehnic, economic şi social pe teritorii, ce se deosebesc între ele ca potenţial al resurselor naturale, economice şi umane. Criteriul de bază pentru repartizarea teritorială a producţiei pomicole l-a constituit cadrul ecologic natural, reprezentat de factorii de ordin geomorfolog ic, pedologic, climatic şi biologic întâlniţi în diferite zone ale teritoriului ţării noastre. Având în vedere cele de mai sus, în prezent, în ţara noastră există mai multe modele de zonări, toate de o valoare ridicată. Prima hartă pomicolă a României a fost elaborată de ctitorul învăţământului horticol din Moldova, M. Costeţchi (1934) şi cuprindea 26 regiuni pomicole (inclusiv Basarabia, Bucovina, Dobrogea de sud). N. Constantine scu (1959) şi Th. Bordeianu (1965) prezintă o nouă zonare a pomiculturii în Români a formată din 13 regiuni pomicole diferenţiate pe baze biogeografice. Il. Isac (1982) întocmeşte o zonare a pomiculturii funcţie de formaţiunile de vegetaţie şi altitudine pe cinci zone (alpină, a pădurilor, de silvostepă, de stepă şi zona inundabilă a Dunării). Aceasta este completată de o zonare a principalelor specii pomicole cultivate în România. Gr. Mihăescu şi Gh. Bădescu (1985) împart zona colinar montană a României în opt zone favorabile culturii pomilor, funcţie de favorabilitate, condiţii ecologice, vegetaţie. Totodată, autorii fac şi o repartiţie a speciilor în aceste zone : - zona înaltă a Banatului; - zona înaltă şi depresionară din Subcarpaţii Olteniei; - zona înaltă şi depresionară din Subcarpaţii Munteniei; - zona înaltă şi depresionară din vestul Munţilor Apuseni; - zona înaltă şi depresionară din Subcarpaţii şi Carpaţii Orientali; - zona înaltă şi depresionară din N-E Transilvaniei; - zona înaltă şi depresionară din partea de est şi sud-est a Munţilor Apuseni şi Poiana Ruscă. - zona înaltă şi depresionară din S-E Transilvaniei. Considerând aceste zonări ca anacronice şi inoperante, V. Cireaşă (1995) propune o nouă zonare a pomiculturii în România pe baza legii ierarhizării 99 spaţiale în următoarele ecosisteme naturale: montan, subcarpatic, colinar, câmpie şi hidric. În viziunea ecosistemică a autorului, fiecare ecosistem este form at din

altele de dimensiuni mari (bazine pomicole) şi de dimensiuni mai mici ( centre pomicole). Tot în această viziune ecosistemică, modernă, zonarea pomiculturii (Zp) este o funcţie de Xn variabile antropice controlabile şi de Yn variabile ecologice necontrolabile conform formulei: Zp = f (Xn, Yn), în care: Xn = factori socio-economici (Sec), biologici (B), agrotehnici (A); şi Yn = factori ecologici. Factorii determinanţi în întocmirea acestei zonări sunt prezentaţi în figura 7.1. care reprezintă schema cibernetică a zonării pomiculturii.

Fig. 7.1. - Macrozonarea pomiculturii (după V. Cireaşă, 1993)

Legendă: xxx: - ecosistem subcarpatic; ----: - ecosistem colinar; .....: - ecosistem câmpie; °°°: - ecosistem hidric; : ecosistem montan. 100 Eficienţa zonării pomicole rezultă din satisfacerea optimă a cerinţelor ecologice a speciilor şi soiurilor. Noua zonare pomicolă ţine seama de treptata descreştere a reliefului ţării noastre, începând din zona montană spre zona de şes. În acest sens s-au stabi lit cele 5 mari regiuni pomicole prezentate anterior. În cadrul acestor regi uni pomicole s-a făcut o microzonare pe bazine şi centre pomicole. Toţi autorii prezentaţi anterior au avut ca puncte de sprijin pentru efectuarea zonării temperatura medie anuală (t.m.a.), temperatura minimă şi temperatura maximă (t.m. şi t.M.), precipitaţiile anuale etc. Considerăm că dacă aceste date ar fi decalate pe perioade de vegetaţie (fenofaze) lucrările ar avea o siguranţă mult mai mare. In baza studiilor efectuate de Constantinescu N. şi Teaci D. (1967) în cuprinsul ţării noastre au fost stabilite 13 regiuni pomicole (fig. 7.2.), din care 5 în zona subcarpatică a piemonturilor şi dealurilor, 3 pe podişuri şi platforme, 4 în zona de şes şi coline şi 1 în zona inundabilă a Dunării. In cadrul fiecărei regiuni nu toate terenurile sunt destinate culturii pomilor. Regiunea I. Dealurile meridionale şi de sud-est. Cuprinde partea deluroasă a judeţelor: Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Buzău şi Vrancea, precum şi platformele Strehaia, Cotmeana şi Cândeşti. Versanţii au înclinare sudică, sud-estică sau sud-vestică; văile râurilor principale, având orientarea nord-sud, sunt largi şi calde, lipsite de curenţi reci. Clima este continentală, atenuată de factorii orografici, hidrografici şi biosferici. Temperatura medie anuală de 6 - 10°C, temperatura minimă din timpul iernii scade foarte rar sub -24 ... -27°C, iar durata intervalul ui fără îngheţ este de 160 - 190 zile. Durata medie a perioadei de vegetaţie: 235 z ile (10.III-1.XI). Precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 550 şi 1.000 mm, iar

umiditatea relativă a aerului între 45 - 60%. Frecvenţa îngheţurilor este destul de mare. Solurile predominante sunt: brun-argilice, brun-podzolite, brune (8085%), local: negre de fâneaţă, rendzine, pseudorendzine, mai puţin favorabile pomilor. Flora pomicolă spontană este foarte bogată şi reprezentată prin: măr pădureţ, păr pădureţ, păducel, cireş păsăresc, porumbar, alun, corn, zmeur şi mur. In depresiunea subcarpatică a Olteniei cresc spontan castanul dulce şi alunul turcesc, iar semi-spontan smochinul, toate aceste specii constitu ind indicatori ai influenţei climatului mediteranean. Bazinele pomicole: bazinul Jiului (Strehaia, Baia de Aramă, Tismana şi Tg. Jiu), bazinul Oltului (Horezu şi Râmnicu Vâlcea), bazinul Argeşului (Curte a de Argeş, Merişani, Câmpulung Muscel, Piteşti ş.a.), bazinul Dâmboviţei (Malu, Voineşti, Gemenea, Cândeşti), bazinul Ialomiţei (Pucioasa, Târgovişte), bazinul Prahovei (Măgurele, Vălenii de Munte), bazinul Râmnicu Sărat (Podgoria şi Dragosloveni), bazinul Milcovului (Petreşti, Mera), bazinele intramontane (Tiţeşti, Ceraşu, Răteşti). 101

102 Regiunea a II-a. Piemonturile de vest. Cuprinde dealurile Reşiţei, Lugojului, Făgetului şi podişul Lipovei, depresiunea Haţegului, Orăştiei şi Sebeşului, depresiunea Bozovici (în sud), dealurile Beiuşului şi Gurahonţului, precum şi terasele Crişului, suprapunându-se parţial cu judeţele Timiş, Hunedoara, Arad şi Bihor. Versanţii au expoziţii variate: sudice, nordice, estice şi vestice. Clima este continental-moderată, în general umedă, suma precipitaţiilor medii anuale fiind de 550-1000 mm. Temperatura medie anuală: 6 - 10°C; temperaturi minime absolute: -24 ... -27°C. Durata perioadei de vegetaţie este de 240 - 250 zile, iar a intervalului fără îngheţ de 175 - 180 zile. Umiditatea atmosferică mai ridicată este consecinţă a invaziei de aer maritim. Brumele târzii de primăvară au frecvenţă redusă. Solurile predominante sunt: brun-argilice şi brun-podzolite (70 - 75%), local soluri podzolice argiloiluviale, brune, pseudorendzine, rendzine, s oluri negre de fâneaţă, soluri erodate şi cu fertilitate în general slabă. Flora pomicolă spontană este asemănătoare celei din regiunea I. în cultură predomină prunul. Sunt şi centre pomicole (Obreja, Bolovaşniţa, Bârlova) unde predomină mărul, cu numeroase soiuri autohtone. Bazine pomicole. Cernei (Domaşnea, Iablaniţa), Caransebeş (Teregova, Zăguşeni, Armeniş), Mureşului (Haţeg, Sibişel, Geoagiu şi Orăştie), Crişurilor (Gurahonţ, Ineu, Beiuş, Harghita). Regiunea a IlI-a. Podişul Someşan. Cuprinde partea deluroasă a judeţelor Maramureş, Satu-Mare, Sălaj, Cluj şi Bihor. Pantele au expoziţie vestică, nordică sau sudică, în funcţie de orientarea văilor. Clima este continentală-moderată, temperatura medie anuală fiind de 7,5 ... 8,5°C, durata intervalului fără îngheţ de 180 - 190 zile, iar a perioadei de vegetaţie de 240 zile. Precipitaţiile însumează 650-800 mm anual, iar umiditatea atmosferică este de 70%. Brumele au o frecvenţă scăzută. Solurile predominante sunt cele brun argilice, brun podzolite, soluri

podzolice argiloiluviale, brune, local, soluri erodate. Flora pomicolă este bogată, reprezentată prin aceleaşi specii ca şi în regiunile I şi II. Centrele pomicole principale sunt: Şimleul Silvaniei, Şomcuţa Mare, Seini, Dej ş.a. Regiunea a IV-a. Bordura Podişului Transilvaniei şi Ţara Bârsei. Cuprinde dealurile Sebeşului şi Făgăraşului, cele de la Rupea, Odorhei, Mureş, Reghin şi Bistriţa-Năsăud, precum şi depresiunile Târgului Lăpuş, Baia Mare, Sighet şi Ţara Oaşului, o parte din câmpia judeţului Satu Mare; districte insulare din Ţara Bârsei, Miercurea Ciuc, Gheorghieni. 103 Relieful este foarte variat (văi, dealuri), iar versanţii au orientări diferite. Clima, în general, este rece (excepţie Cisnădie şi Sf. Gheorghe), temperatura medie anuală variază de la 4°C până la 8,5°C, iar precipitaţiile însumează 700 - 1000 mm anual. Solurile predominante: brun argilice, negre de fâneaţă, lăcovişti şi soluri gleice, soluri brun podzolite şi brune. Flora pomicolă spontană, este săracă. Centre pomicole: Baia Mare, Bistriţa-Năsăud, Sighet, Sf. Gheorghe, Rupea, Reghin, Apold, Sighişoara, Cisnădie-Cisnădioara Regiunea a V-a. Subcarpaţii Orientali. Cuprinde dealurile şi terasele de pe dreapta Şiretului, parţial podişul Fălticeni, depresiunile Liteni-Suceava şi Rădăuţi. Expoziţia este estică şi nord-estică; văile sunt strâmte şi bântuite de curenţi reci, care defavorizează creşterea şi rodirea pomilor. Clima este pronunţat continentală, cu ierni geroase prelungite, veri calde şi secetoase. Temperatura medie anuală este 7 ... 8,1°C. Temperaturile minim e de până la -32,7°C, sunt periculoase pentru pomi. Intervalul fără îngheţ are o durată de 150-170 zile, iar perioada de vegetaţie de 220 zile. Pericolul brumelor târzii de primăvară este mare. Precipitaţiile însumează 500 - 600 mm anual, iar umiditatea atmosferică este de 65 - 70%. Solurile predominante sunt cele cenuşii, brun argilice şi brun podzolite, negre de fâneaţă. Flora pomicolă spontană este reprezentată prin măr pădureţ, păr pădureţ, porumbar etc. în cultură specia predominantă este mărul. Bazinele pomicole: Fălticeni (Rădăşeni, Spătăreşti, Horodniceni, Dumbrava), Ozana-Topolniţa (Tg. Neamţ, Grumăzeşti, Ghindăuani, Bălţăteşti, Agapia, Valea Seacă, Ocea), Piatra Neamţ (Girov, Dobreni), Trotuşului (Oituz, Dărmăneşti), Sucevei (Salcia, Ciprian Porumbescu). Regiunea a VI-a. Podişul Târnavelor. Cuprinde dealurile înalte ale Târnavelor, dealurile Târnăvenilor, Mediaşului şi ale Sighişoarei. Se suprapune parţial cu judeţele Sibiu, Braşov şi Mureş. Zonă deluroasă, cu luncile Târnavelor largi şi expoziţia versanţilor foarte variată. Clima este continental moderată, temperatura medie anuală fiind de 7,5 - 9,5°C. Gerurile mari sunt relativ rare. Durata intervalului fără îngheţ este de 160 - 185 zile, iar a perioadei de vegetaţie de 235 zile. Precipitaţiile însumează 600 - 700 mm anual. Solurile sunt brun argilice, brun podzolite, local negre de fâneaţă, pseudo-rendzine, soluri erodate. Flora pomicolă este săracă în specii şi soiuri locale. 104 Centrele pomicole principale: Mediaş, Dumbrăveni, Sighişoara, Târnăveni

şi Agnita. Regiunea a VIl-a. Câmpia Transilvaniei. Cuprinde zona de silvostepă şi forestieră din centrul Transilvaniei şi Podişul Secaşelor. Clima este continental-moderată, de silvostepă, răcoroasă, potrivit de secetoasă, cu temperatura medie anuală de 8 - 8,5°C, durata intervalului fără îngheţ de 175 - 190 zile, iar a perioadei de vegetaţie de 240 zile. Prec ipitaţiile însumează 550 - 650 mm anual. Solurile predominante sunt brun argilice, brun podzolite, negre de fâneaţă, cernoziomuri argilice şi cernoziomuri levigate. Flora pomicolă este cea caracteristică silvostepei, cultura pomilor fiind relativ slab dezvoltată. Pe văi şi coaste se întâlnesc livezi de prun, măr, cir eş şi vişin, precum şi nuci. în mai multe centre reuşeşte piersicul şi caisul. Centre pomicole: Blaj, Cluj, Turda, Aiud, Alba Iulia şi Ocna Mureşului. Regiunea a VIII-a. Podişul Moldovei. Cuprinde dealurile Bârladului, valea Siretului, dealurile Cozancea, Copălău, Negreşti, Copou, până în Dorohoi; se suprapune parţial cu judeţele Vaslui, Bacău, Iaşi şi Botoşani. Orografia este foarte variată; predomină pantele orientate spre nord-est şi sud-vest. Clima este pronunţat continentală, temperatura medie anuală fiind de 8,5 ... 9,5°C, iar precipitaţiile de 440 500 mm anual. Solurile predominante sunt: solurile cenuşii, brune argilice, brun podzolite, cernoziomuri argilice şi cernoziomuri levigate, solurile podzolice, argiloi luviale, soluri erodate îndeosebi în bazinul Bârladului. Bazine pomicole: Comarna (Tomeşti, Goruni, Hiliţa, Costuleni, Osoi, Vişani), Strunga (Strunga, Fărcani, Tg. Frumos, Sârca), Cotnari (Cârjoaia, Scobinţi, Hârlău). Regiunea a IX-a. Câmpia Română de vest. Cuprinde zona de stepă şi silvostepă din Oltenia şi Muntenia, la vest de linia Mizil-Urziceni-LehliuCălăraşi. Orografia: şes, dealuri şi terase mici. Clima are caracter continental, de silvostepă sau de stepă. Temperatura medie anuală este de 10 ... 11,5°C. Intervalul fără îngheţ are o durată de 178 205 zile, iar perioada de vegetaţie de 245 zile. Precipitaţiile sunt cupr inse între 350 mm şi 600 mm anual. Umiditatea atmosferică este de 56 - 64%, coborând vara până la 45 - 50%. Brumele târzii, după 15 aprilie, sunt foarte rare. Se înregistrează vânturi puternice, cu direcţie est-vest, atingând 50 - 75 km/oră. Solurile sunt variate: în sud: cernoziomuri, cernoziomuri levigate şi cernoziomuri argilice, psamosoluri la Segarcea-Cujmir, Băileşti-Calafat; în nor d: brun roşcat de pădure, aluviale, cernoziomuri de luncă, nisipuri în sudul Olteniei; la Băileşti-Pleniţa, Ciuperceni, Tâmbureşti, Bechet şi Dăbuleni. 105 Flora pomicolă este cea tipică de silvostepă şi stepă. Speciile pomicole mai bine reprezentate sunt prunul, corcoduşul, caisul, cireşul, vişinul, mărul, gutuiul, părul, nucul şi dudul. Centre pomicole: Pleniţa-Calafat, Craiova-Coşereni, Turnu Măgurele-Liţa, Petro-şani-Giurgiu, Greaca-Hotarele, Bucureşti, Găeşti, Titu, Târgovişte, Urlaţi. Regiunea a X-a. Câmpia de vest sau şesul Banatului şi Crişanei. Cuprinde zona de stepă, silvostepă şi de pădure din Banat, Crişana şi Maramureş. Relieful este plan, slab ondulat, sub formă de coline şi dealuri mici, c u puţine depresiuni.

Clima, este continental-moderată, temperatura medie anuală fiind de 9 ... 10,5°C. Gerurile mari se întâlnesc rar. Intervalul fără îngheţ durează 185 205 zile, iar perioada de vegetaţie 245 zile. Precipitaţiile însumează 550 800 mm anual, iar umiditatea relativă a aerului este de 65 - 70%. Solurile predominante: cernoziomuri, cernoziomuri levigate, cernoziomuri argilice, soluri brun argilice, psamosoluri la Carei şi Vale a lui Mihai. Flora pomicolă este destul de bogată; în cultură predomină prunul.. Centre pomicole Ceacova, Timişoara, Sânicolau Mare, Cenad, Vinga, Lovrin, Arad, Miniş, Gearmata, Oradea, Valea lui Mihai. Regiunea a Xl-a. Câmpia Moldovei. Cuprinde stepa şi silvostepa din judeţele Suceava, Iaşi, Vaslui, Botoşani şi Galaţi, depresiunea Jijia-Bahlui. Orografia este puţin variată. Clima are caracter continental, fiind mai caldă în sud. Temperatura medie anuală este de 8 - 9,5°C, intervalul fără îngheţ durează 175 zile, iar perioada de vegetaţie 236 zile. Oscilaţiile de temperatură sunt mari, minimele absolute atingând -30 - -34°C, iar maximele până la +40°C. Precipitaţiile însumează 440 - 550 mm anual. Umiditatea relativă este de 57 - 64%. Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară se înregistrează până la 15 mai, iar cele de toamnă începând cu 1 octombrie. Solurile predominante sunt cernoziomurile, cernoziomurile levigate şi cernoziomurile argilice, local solurile cenuşii, destul de fertile. Flora pomicolă spontană este relativ săracă, fiind reprezentată prin măr pădureţ, păr pădureţ, cireş păsăresc, porumbar etc. Bazine pomicole: Iaşi (Copou, Miroslava, Şorogari, Vlădeni, Bârnova), Răducăneni (Bazga, Moşna, Bohotin, Dolheşti), Huşi (Dobreni, Avrămeşti) Săveni (Drăguşeni), Bârlad (Tutova). Regiunea a XII-a. Bărăganul şi Dobrogea. Cuprinde stepa din sud-estul ţării (judeţele Ialomiţa, Brăila, Constanţa, Tulcea, o parte din judeţele Galaţi şi Buzău). Relieful de câmpie şi podiş (în Dobrogea), străbătute de râurile Ialomiţa, Buzău şi Siret. 106 Clima are caracter continental tipic, de stepă şi stepă uscată, cu călduri excesive vara, dar cu ierni mai puţin aspre. Temperatura medie anuală est e de 10 - 11,5°C, intervalul fără îngheţ durează 200 - 230 zile, iar perioada de vegetaţie circa 250 zile. Vânturile bat puternic iarna. îngheţuri de primăvară se înregistrează până la 15 aprilie, iar toamna după 15 octombrie. Precipitaţiile însumează 350 - 500 mm (400 mm pe litoral). Umiditatea atmosferică are valori sub 60%, uneori scade până la 50% şi chiar 30%. Solurile predominante sunt cernoziomurile, cernoziomurile levigate, cernoziomurile argilice, soluri bălane (în Dobrogea) ş.a. Flora pomicolă este tipică de stepă, săracă. Dintre speciile pomicole se întâlnesc: porumbarul, părul pădureţ, mahalebul, vişinul de stepă. În cultură predomină caisul şi piersicul. Bazine pomicole: nordul Dobrogei (Tulcea, Babadag, Măcin), sudul Dobrogei (Mangalia, Ostrov), Medgidia (Valea lui Traian, Nazarcea, Neptu n, Cernavodă); Bărăgan (Feteşti, Burduşeni, Însurăţei, Ianca, Carasu, Movila Miresei, Merleasca); Regiunea a XIII-a. Zona inundabilă a Dunării şi gurile Siretului. Cuprinde fâşia îngustă de-a lungul fluviului Dunărea, de la Giurgiu până la Călăraşi, cu prelungire peste bălţile Borcea şi Brăila până la gurile Siretului şi Delta Dunării. Relieful este plan, cu lunci, grinduri etc.

Clima este apropiată de a stepei vecine, atenuată de influenţa Dunării, care favorizează o umiditate atmosferică ridicată. Solurile predominante sunt aluviunile şi solurile aluviale, uneori foarte fertile. Pe alocuri se întâlnesc soluri hidromorfe şi halomorfe, improprii p entru pomicultură. Vegetaţia creşte luxuriant. În cultură predomină gutuiul, cu deosebire în Deltă, părul altoit pe gutui, căpşunul precum şi caisul, piersicul, cătina albă.

107

CAPITOLUL 8 PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL Pepiniera este o unitate specializată în producerea materialului săditor de pomi, arbuşti fructiferi şi căpşun. 8.1. Alegerea terenului pentru pepinieră Pepiniera se amplasează pe cât posibil în centrul zonelor pomicole deservite, lângă o cale de acces, pentru a uşura transportul şi valorificarea

materialului săditor, cât şi în apropierea centrelor populate, pentru asigurare a forţei de muncă permanentă. La alegerea terenului pentru pepinieră, se ţine seama de condiţiile climatice, tipul şi fertilitatea solului, relief şi expoziţie şi de posibilităţile de irigare. Temperatura medie anuală a zonei în care se amplasează pepiniera, trebuie să fie cuprinsă între 8,5 - 11°C, iar temperatura minima absolută din cursul iernii să nu scadă sub –25 - -28°C. Temperatura optimă din timpul perioadei de vegetaţie trebuie să fie de 18 - 20°C. Suma precipitaţiilor anuale trebuie să fie în jur de 550 – 600 mm, chiar dacă se asigură pepinierei sistem de irigaţie, importanţă mare pentru creşterea normală a materialului săditor prezintă şi umiditatea atmosferică. Se va evita amplasarea pepinierei în locuri prea deschise, neadăpostite, p e văi înguste, bântuite de curenţi reci, de grindină sau îngheţuri târzii de primăvară. Solurile cele mai corespunzătoare pentru pepiniere, sunt cu textura luto nisipoasă sau nisipo-lutoasă, permeabile, drenate, fertile, structurate şi aerisite, c u reacţie neutră, uşor acidă (pH 6,5 – 7), cu pânza de apă freatică la peste 1,5

adâncime. 8.2. Organizarea pepinierelor Sporirea eficienţei în producerea materialului săditor, precum şi calitatea biologică a acestuia, presupune, existenţa tuturor sectoarelor pepinierei, e chipate corespunzător: 1. Sectorul de plantaţii mamă elită cuprinde: a. – plantaţia mamă de ramuri altoi; 108 b. – plantaţia de seminceri; c. – marcotieră; d. – plantaţii mamă de butaşi; e. – stolonieră pentru căpşun. 2. Sectorul de înmulţire a portaltoilor şi a arbuşti fructiferi: a. – şcoala de puieţi (câmpul de înmulţire a portaltoilor generativi, durează un an); b. – câmpul de înmulţire a portaltoilor prin butaşi (durează 1-2 ani); c. – câmpul de înmulţire prin butaşi a arbuştilor fructiferi (durează 1-2 ani). 3. Sectorul de producere a pomilor altoiţi cuprinde: a. – câmpul I sau de altoire; b. – câmpul II sau de formare a altoilor. 4. Construcţii tehnologice şi auxiliare: a. – platformele tehnologice; b. – serele şi solariile înmulţitor; c. – hale pentru preforţare şi forţare prevăzute cu subsoluri şi beciuri; d. – laborator pentru culturi de ţesuturi; e. – spaţii pentru prezentarea şi desfacerea materialului săditor; f. – reţeaua de irigaţii; g. – sistema de maşini şi utilaje; h. – birouri, şoproane, remize. 8.3. Asolamente folosite în pepinieră Pentru menţinerea fertilităţii solului şi a sănătăţii materialului săditor produs, este obligatorie, folosirea unor asolamente raţionale în pepiniere. Culturile din asolamentul pepinierei, trebuie să conducă la îmbunătăţirea condiţiilor fizice, chimice şi fitosanitare ale solului, necesare creşterii şi dezvoltării normale a pomilor. În toate cazurile, culturile premergătoare solei cu pomi, puieţi, marcote, butaşi sau drajoni, trebuie să părăsească terenul până la 25 iulie, să-l lase curat de buruieni, fără boli sau dăunători de carantină pentru pomi. În pepinieră, se folosesc asolamente de 4-6 ani pentru şcolile de puieţi, butaşi şi de 5-8 ani pentru şcoala de pomi. Pentru marcotieră şi plantaţia mamă de ramuri altoi se rezervă 2 sole, aceste sectoare având o durată de exploatare de cca 8-12 ani. În figurile 8.1. şi 8.2. sunt prezentate exemple de scheme de asolament. 109 Anii şi cultura Sola 1. 5. 9. ----- 2. 6. 10. ----- 3. 7. 11. ----- 4. 8. 12. ----I Şcoala puieţi Porumb boabe Borceag fîn Cereale păioase II Cereale păioase Şcoala puieţi Porumb boabe Borceag fîn III Porumb siloz Cereale păioase Şcoala puieţi Porumb boabe IV Porumb boabe Borceag fîn Cereale păioase Şcoala puieţi Fig. 8.1. - Schema unui asolament de 4 ani pentru şcoala puieţi (butaşi)

Anii şi cultura Sola 1. 6. 11. --- 2. 7. 12.--- 3. 8. 13.--- 4. 9. 14.--- 5. 10. 15.--I Cereale păioase Câmpul I Câmpul II Porumb boabe Borceag fîn II Porumb boabe Cereale păioase Câmpul I Câmpul II Porumb boabe III Porumb boabe Borceag fîn Cereale păioase Câmpul I Câmpul II IV Câmpul II Porumb boabe Borceag fîn Cereale păioase Câmpul I V Câmpul I Câmpul II Porumb boabe Borceag fîn Cereale păioase Fig. 8.2. - Schema unui asolament de 5 ani pentru câmpurile de formare

8.4. Organizarea interioară şi pregătirea terenului pentru pepinieră Parcelarea se face prin marcarea şi bornarea sectoarelor şi solelor. Bornarea se face cu borne fixe, din ţeavă metalică, încastrate în ciment, prevăzute cu tăbliţe indicatoare. Trasarea drumurilor şi aleilor Pe mijlocul pepinierei se trasează un drum principal lat de 6 m, bine consolidat şi pietruit. Între sole se trasează alei late de 2-3 m, care se vor menţine înierbate. Între parcele se lasă alei de 0,5-1,2 m, care se întreţin ca ogor lucrat. Dimensiunile parcelelor Pentru şcoala de puieţi şi marcotieră, parcelele au dimensiuni de 25/100 m sau 50/100 m, pentru sole egale sau mai mici de 5000 m

2 . Parcelele câmpurilor de altoire şi formare au dimensiunile de 50/200 m sau 100/200 m, respectiv 1-2 ha. Parcelele se dispun cap la cap, pentru uşurarea executării lucrărilor mecanice. Pe alei se instalează şi hidranţii. 110 Pregătirea terenului în pepiniere se realizează prin: - defrişarea culturii anterioare; - fertilizarea de bază cu gunoi de grajd (30-60 t/ha), 700 kg îngrăşăminte pe bază de P şi K, la care se adaugă un insecticid-nematocid; - arătură la 18-20 cm pentru încorporare; - desfundatul (la 45-60 cm) pentru câmpul I, marcotiere, plantaţii producătoare de ramuri altoi şi seminceri şi la 30-35 cm pentru şcoala de puieţi şi de butaşi (prima decadă a lunii august); - discuiri repetate pentru distrugerea rezervei seminţelor de buruieni. 8.5. Portaltoii pomilor şi tehnologia înmulţirii lor Funcţie de modul de înmulţire portaltoii speciilor pomicole se clasifică în două grupe: generativi şi vegetativi. Principalii portaltoi generativi şi vegetativi utilizaţi în prezent în ţara noastră, sunt prezentaţi în tabelul 8.1. În ţara noastră au efectuat cercetări în domeniul ameliorării şi înmulţirii portaltoilor numeroşi cercetători (St. Casavela; N. Minoiu – 1976; I. Bodi, 1965; V. Cireaşă – 1969; M. Movileanu – 1985; A. Liacu – 1963, 1966, 1974; P. Parnia – 1963, 1976 şi alţii). Tabelul 8.1. Principalii portaltoi folosiţi în pomicultură Portaltoii folosiţi în ţara noastră Specia Portaltoii Generativi Vegetativi mărul pădureţ - nu se foloseşte mărul franc - P.F. Creţesc, Pătul, Vieşti Bistriţa 50 Măr mărul Dusen şi paradis; Tipurile M 1-28; MM 100111; A G 21, M 4, M 9, M 26, M 27, MM 104, MM 106, MM 109, MM 111, A 2, CG 60, CG 10, CG 44, CG 80, B 9, MAC părul pădureţ - nu se foloseşte părul franc - P.F. Harbuzeşti, Alămâi, Cu miez roşu, Păstrăvioare, Pepenii etc.

gutuiul timpuriu A şi C - A şi C, BN 70 gutuiul din sămânţă - Păr intermediar Curè şi Beurre Hardy gutuiul din sămânţă Populaţii autohtone Gutui gutui din marcote - A şi C 111 Portaltoii folosiţi în ţara noastră Specia Portaltoii Generativi Vegetativi corcoduş - Corcoduş 163 prun - P.F. Buburuz, Gălbior, Oteşani 8, Roşior văratec, Renclod verde, Scolduşul, Voineşti Oteşani 11 zarzăr - Prun porumbar Porumbar de Iaşi corcoduş -nu se recomandă în zone umede: zarzăr -pentru zone secetoase Cais prun - P.F. Buburuz-intermediar piersic -piersic franc migdal -De Balc, Oradea 1, T 16 corcoduş - zarzăr -Goldanul prun - Piersic porumbar -nu se foloseşte migdal -în zone secetoase şi calcaroase Migdal corcoduş -în zone mai umede cireş păsăresc -în zone calcaroase cireş franc Pietroase negre, Pietroase, Dönissen cireş seria F - C12, I. P.C.1., F12/1 Cireş mahaleb -pentru zone secetoase vişin P.F. Mocăneşti 16, Dropia, Meteor, V.G. 1 V.V. 1

Vişin mahaleb -idem nucul comun -biotipuri locale Nuc nucul negru Castan castanul franc Tamba 1, Hobiţa 8.5.1. Producerea portaltoilor generativi Portaltoii generativi se înmulţesc prin seminţe, care se extrag din fructele

obţinute în plantaţiile de seminceri. La înfiinţarea şi întreţinerea acestor planta se respectă tehnologia recomandată pentru livezile intensive, iar locul de amplasare al acestora trebuie să fie pe cât posibil izolat. La speciile sâmburoase se folosesc soiuri de vară-toamnă, asigurându-se polenizatori dintre cei mai valoroşi. Înmulţirea prin seminţe a portaltoilor în pepinieră, impune, efectuarea în ordine cronologică a următoarelor lucrări tehnologice: -recoltarea fructelor pentru obţinerea seminţelor; -extragerea seminţelor şi sâmburilor; -uscarea, condiţionarea şi păstrarea seminţelor şi sâmburilor; -stabilirea calităţii seminţelor; 112 -stratificarea seminţelor; -semănatul în şcoala de puieţi; -lucrările de întreţinere a puieţilor; -recoltarea, sortarea, păstrarea puieţilor. Recoltarea fructelor – se face prin scuturare, manual sau mecanizat, când acestea sunt ajunse la maturitatea fiziologică. Câteva date tehnice privind recoltarea şi stratificarea sâmburilor şi seminţelor sunt prezentate în tabelul 8.2. Tabelul 8.2. Epoca de recoltare, producţia de fructe, cantitatea de fructe necesară pentru 1 kg seminţe şi sâmburi, numărul acestora la kg pe specii (după A. Liacu – 1976) Specia Epoca de recoltare a fructelor Prod. de fructe/pom (kg) Cantitatea de fructe necesară pentru 1 kg seminţe Numărul de seminţe la 1 kg Măr sălbatic 15.09-30.09 100-200 100-150 25000-35000 Măr franc 15.09-30.09 300-400 160-570 25000-30000 Păr sălbatic 15.09-30.09 100-200 100-120 25000-28000 Păr franc 15.09-30.09 150-200 250-420 20000-25000 Gutui 15.10-25.10 20-25 150-200 26000-29000 Cireş sălbatic 15.06-31.07 15-20 12-14 6000-17700 Vişin 15.06.31.08 10-15 10-12 3000-5500

Mahaleb 15.07-31.08 8-10 3-4 9000-18000 Prun 1.09-30.09 50-90 18-24 800-3700 Corcoduş 15.07-31.08 30-50 10-17 1300-4000 Zarzăr 15.07-31.08 50-90 15-18 700-1000 Piersic franc 1.09-30.09 20-25 20-30 140-540 Migdal 10.09-1.10 10-20 2-3 160-330 Nuc 10.09-1.10 80-100 1 80-125 Castan 20.09-20.10 30-100 1 100-300 Alun 1.09-15.09 4-7 1 260-800 Porumbar 1.09-15.10 1-2 4-5 4000-5000

Extragerea seminţelor şi sâmburilor – se efectuează manual sau cu pasatricea, zdrobitorul sau tocătoarea. Sâmburii sunt extraşi imediat după recoltare, iar seminţele numai după 10-20 zile, când pulpa fructelor începe să se înmoaie. Spălarea seminţelor se face prin introducerea acestora în vase cu apă (1 parte seminţe şi 3 părţi apă), pentru îndepărtarea celor seci şi a resturilor de mezocarp. Seminţele de gutui nu se spală, deoarece sunt acoperite cu un strat gelificat de pectină, care în contact cu apa se transformă într-un mucilagiu lipicios. 113 Uscarea, condiţionarea şi păstrarea

Uscarea seminţelor - se face pe prelate sau folie de polietilenă, aşezate la umbră vara şi la soare toamna sau se usucă în uscătoare speciale, la o temperatură de cel mult 35°C. După uscare umiditatea trebuie să ajungă la 15-16%. Condiţionarea seminţelor şi sâmburilor - se efectuează cu ajutorul selectoarelor şi trioarelor, pentru separarea de impurităţi şi sortarea lor du pă mărime şi greutate. Păstrarea seminţelor – se face în saci de pânză, în depozite cu temperatura de 6-10°C, în condiţii de semiumbră şi la umiditate a aerului de 50-60%. Facultatea germinativă normală poate fi menţinută pe o durată de 2-3 ani. Sâmburii şi în special de cireş, vişin, mahaleb dacă nu se păstrează sau livreaz imediat după spălare, se pun la prestratificare în lăzi cu nisip umed în beciuri sau magazii, la temperaturi apropiate de 10°C. Stratificarea seminţelor Seminţele speciilor pomicole de climat temperat nu pot germina imediat după extragerea lor din fructe, având nevoie de o perioadă de repaus, numi tă postmaturare, în timp căreia au loc o serie de procese biochimice, care fac ca sămânţa să germineze. Durată de postmaturaţie este de 60-180 zile, în funcţie de specie şi perioada de maturarea a fructelor, fiind mai lungă în cazul celor cu mat urare timpurie şi mai scurtă la speciile la care fructele se recoltează mai târziu (A. Liacu – 1974; P. Parnia – 1992 ), (tabelul 8.3.). Tabelul 8.3. Perioada şi durata de stratificare a seminţelor la principalele specii pomicole Specia Perioada în care seminţele se pun

la stratificare Durata stratificării (zile) Specia Perioada în care seminţele se pun la stratificare Durata stratificării (zile) Măr 1.XII - 1.I 85 - 90 Porumbar 1.X - 1.XI 150 Păr 1.XII - 1.I 85 - 90 Cireş 1.X - 1.XI 150 - 180 Gutui 15.I - 1.II 60 Mahaleb 1.X - 1.XI 150 Prun 1.XI - 1.XII 120 Vişin 1.X - 1.XI 150 - 180 Corcoduş 1.X - 1.XI 160 Nuc 1.XII - 1.II 90 Zarzăr 1.XI - 1.XII 120 Castan 1.I - 1.II 60 Piersic 1.X - 1.XI 150 Alun 1.X - 1.XII 90 - 120 Migdal 1.I - 1.II 70 Stratificarea se face în lăzi speciale, perforate, acoperite cu sită metalică, pentru a evita pătrunderea rozătoarelor, care se depozitează în bazine de bet on, beciuri sau depozite frigorifice, unde temperatura se menţine la 1-4°C şi umiditatea constantă la 28-30%. Cele mai bune sunt bazinele de beton, construite special (fig. 8.3.). 114 Fig. 8.3. - Bazin de beton pentru stratificat sămâmţa (după Parnia P., şi colab., 1992) Materialul de stratificare poate fi nisip, turbă sau pierlit (în proporţie de 3 părţi la o parte sămânţă), umectate, astfel încât, strânse în mână, să devină monolit, fără să curgă apă din ele. Stratificarea se poate realiza prin amestecarea uniformă a seminţelor cu nisip, turbă sau pierlit sau straturi alternative de sămânţă şi material de stratificare, respectându-se proporţiile stabilite. Pentru prevenirea infectărilor cu agenţi patogeni (Fusarium sp., Botrytis sp., Penicillium sp. s.a.) atât materialul de stratificare cât şi sămânţa se dezinfectează în prealabil cu Topsin M-70, Benlate 50, Rovral 50 (1 g/kg sămânţă sau nisip). Stratificarea seminţelor în depozite frigorifice sau zăpadă, la temperaturi cuprinse între 0-2°C, reduce perioada de postmaturaţie până la la 40 zile seminţoase şi 80 zile la sâmburoase (Modoran I.,– 1959; Parnia P.,– 1968). Producerea puieţilor portaltoi în şcoala de puieţi Pregătirea terenului se face toamna devreme şi constă în: fertilizarea cu 2030 t/ha îngrăşăminte organice, 60-70 kg/ha P 2 O 5 şi 40-50 kg/ha K 2

O; combaterea dăunătorilor din sol, efectuarea arăturii adânci la 30-35 cm. În funcţie de durata de stratificare a seminţelor şi de data semănatului diferă şi momentul efectuării arăturii. Epoca de semănat – Drupaceele, nucul, măceşul se seamănă toamna, după o lună de stratificare, iar pomaceele se seamănă primăvara devreme. Lucrarea se efectuează manual pe suprafeţe mici sau mecanic, prin adaptarea semănătorilor pentru cereale şi legume. Semănatul se face în rânduri simple, distanţe la 40 cm (60-70 cm la nuc) sau în benzi de 2 rânduri distanţate la 10-15 cm şi 70-80 cm între benzi. 115 Adâncimea de semănat este de 3-4 cm pentru cireş, vişin, mahaleb; 4-6 cm pentru prun şi cais, piersic, migdal şi 6-8 cm la nuc, respectiv adâncimea de 3-5 ori mai mare decât diametrul seminţei. Cantitatea de seminţe şi sâmburi pentru 1 ha şcoală de puieţi este de: 50-60 kg/ha la măr şi păr, 80-100 kg/ha la gutui, 400-500 kg/ha la corcoduş; 900-110 0 kg/ha la prun franc, 400-600 kg/ha la cireş şi vişin; 300-350 kg/ha la ma haleb; 1100-1300 kg/ha la zarzăr; 2000-3000 kg/ha la piersic, migdal şi nuc (Lia cu A., 1971; Parnia P., şi colab., 1992). Seminţele se seamănă amestecate cu nisipul de la stratificare. Speciile sâmburoase se separă de nisip prin cernere şi apoi se pun în recipiente de 100-200 l cu soluţie de sare (NaCl) în concentraţie de 2-5%, în care se agită sâmburii, pentru separarea celor seci. După aceasta, sâmburii se tra tează cu soluţie de CuSO 4 în concentraţie de 1%. După semănatul de toamnă, rândurile se bilonează, ridicând un bilon de 1012 cm, pentru a menţine temperatura şi umiditatea constantă pe timpul ierni i. Acesta se împrăştie cu grebla primăvara foarte devreme. La semănatul de primăvară, rigolele nu se acoperă în întregime, se pune mraniţă sau seamănă plante indicatoare (ovăz, ridiche de lună, salată), pentru marcarea rândurilor, în cazul efectuării unor praşile oarbe înainte de răsărirea puieţilor, atunci când se formează crustă. Lucrările de întreţinere Prăşitul – se face de 6-8 ori pentru distrugerea buruienilor şi afânarea solului. Fertilizarea suplimentară – se face în primul rând cu azot (60-70 kg/ha s.a.), aplicat în două reprize în cursul lunii iunie. Rărirea puieţilor – se face când aceştia au 3-4 frunze adevărate ,la distanţa de 2-3 cm la drupacee, 4-5 cm la pomacee şi 6-7 cm la nuc şi castan. Irigarea – este o lucrare obligatorie în perioadele secetoase (iulie, augu st) precum şi după fertilizare, pentru a favoriza creşterea şi a evita formarea timpurie a mugurelui terminal. Eliminarea “impurităţilor” se efectuează în luna iulie. Combaterea bolilor şi dăunătorilor – în şcoala de puieţi se execută cca. 1015 tratamente. La toate speciile, cu 2-3 săptămâni înainte de scosul puieţilor se aplică un tratament cu un produs organofosforic pentru combaterea păduchelu i din San José, păduchele lânos, afidelor şi păianjenilor. Dacă primele brume întârzie, se recomandă să se efectueze tratamente pentru defolierea puieţilor cu

Ethrel 0,15% + sulfat de cupru 1%, folosind 1000 litri soluţie la ha. Scosul puieţilor – se face manual sau mecanic, în a II-a jumătate a lunii octombrie, după căderea frunzelor. Concomitent, se face şi clasarea pe categ orii, se leagă în pachete de câte 50 buc. şi se stratifică în şanţuri, rădăcina şi 12-15 cm din tulpină. Producţia este de 200 000 – 300 000 puieţi /ha la drupacee şi 130 000 – 200000 puieţi /ha la seminţoase. 116 Producerea puieţilor portaltoi la ghivece Această metodă este indicată, atunci când nu există puieţi portaltoi, pentru înfiinţarea câmpului I, pentru completarea golurilor în câmpul I sau pentru producerea portaltoilor de cireş, vişin şi păr, care se prind bine la altoir ea pe lemnul din anul respectiv. Prin folosirea acestei metode se reduce cantitatea de sămânţă şi timpul de producere a materialului săditor cu un an, sistemul radicular creşte ramif icat, iar altoirea se poate face într-un interval mai mare de timp. Durata de postmaturaţie a seminţelor este prezentată în tabelul 8.4. Cu 7-8 zile înainte de semănat sămânţa sau sâmburii se scot de la stratificare, se separă de nisip şi se pun la încolţit, în camere cu temperat ură constantă de 18-20°C, pe prelate, acoperite cu pânză umedă, la întuneric sau lumină difuză. Puieţii portaltoi se produc în sere, solarii sau tunele, pardosite cu fol ie de polietilienă, prevăzute cu instalaţie de irigare cu pulverizare fină, care să permită şi fertilizarea extraradiculară. Epoca de semănat este în perioada 20 februarie – 15 martie, când pericolul temperaturilor de –5 - -8°C a trecut, în funcţie zona climatică. Tabelul 8.4. Perioada şi durata de stratificare a seminţelor destinate producerii puieţilor portaltoi la ghivece Specia Portaltoiul Durata post. sem., zile Perioada când se pun seminţele la stratificat pentru însămânţare în ghivece Temperaturile optime pentru postmaturaţia seminţelor Măr franc 90 15.XI – 1.XII 1 - 3°C Păr franc 90 15.XI – 1.XII 1 - 3°C Gutui franc 60 15.XII – 30.XII 1 - 3°C Corcoduş 160 După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică 4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare Prun franc 120 Idem Idem Vişin franc 160

După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică 4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare Cireş 160 După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică 4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare Mahaleb 150 După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică 4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare Piersic 150 După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică 4-5°C în primele 3 luni 1-3 °C în perioada umătoare 117 Semănatul se face în ghivece de plastic, cu diametrul de 8 cm la partea superioară, pungi de polietilenă cu înălţimea de 10 cm şi lăţimea de 7-8 cm, ambele perforate la partea inferioară sau cuburi nutritive. Amestecul de pământ din ghivece se compune dintr-o parte mraniţă, o parte pământ de ţelină şi o parte nisip, la care se adaugă 1 kg azotat de amoniu, 2 kg superfosfat şi 1 kg sare potasică, la fiecare metru cub amestec. Amestecu l se dezinfectează termic sau chimic. Într-un ghiveci se pun câte 2 seminţe la adâncimea de 2-3 cm. Lucrările de întreţinere constau în: -dirijarea temperaturii, 18-20°C până la răsărire, apoi 12-15°C; -combaterea bolilor şi dăunătorilor; -fertilizarea extraradiculară odată cu irigarea, cu 100g azotat de amoniu, 100g sulfat de potasiu, 200g superfosfat, 100g sulfat de magneziu, 4g borax, 4g sulfat de cupru şi 4g sulfat de mangan, pentru 100 l soluţie, care este aplicată în trei reprize la 100 de ghivece; -plivirea buruienilor de câte ori este nevoie; -călirea puieţilor, când au 4-5 frunze, prin deschiderea treptată a geamurilor iar în final, prin scoaterea puieţilor afară. Plantarea – se face în luna mai-iunie, când puieţii au înălţimea minimă de 6 cm pomacee şi 10 cm la drupacee. După plantare se bilonează uşor, iar operaţia continuă pe măsură ce puieţii cresc, pentru a-i menţine drepţi, până la 12-15 cm. O altă lucrare este eliminarea unuia dintre puieţi din ghivece, prin tăieri sau dacă este cazul se completează golurile. Celelalte lucrări sunt identice cu cele din câmpul I al şcolii de pomi. 8.5.2. Înmulţirea vegetativă a portaltoilor pomilor şi a arbuştilor fructiferi Înmulţirea vegetativă are o răspândire foarte largă, printre altele, pentru că asigură transmiterea fidelă a caracterelor la descendenţi.

Înmulţirea vegetativă este de două feluri: -naturală – când se intervine numai pentru separarea părţilor înrădăcinate (despărţirea tufei, drajoni, stoloni); -artificială – prin adoptarea unor metode de marcotaj, butăşire, altoire, culturi de meristeme. Înmulţirea prin marcotaj Marcotajul este o metodă de înmulţire vegetativă, bazată pe proprietatea de a emite rădăcini adventive, a anumitor porţiuni bazale a ramurilor sau lăstar ilor nedetaşaţi de planta-mamă, atunci când sunt acoperite cu pământ reavăn. Prin marcotaj, se înmulţesc tipurile de portaltoi vegetativi pentru măr, păr, gutui şi cireş, alunul, agrişul, coacăzul, smochinul. 118 În vederea înmulţirii prin marcotaj se înfiinţează o marcotieră, care dă rezultate mai bune în regiunile cu precipitaţii anuale de peste 600 mm. În celelalte zone reuşeşte numai în condiţii de irigare. Şcoala de marcote are o durată de 11-15 ani, însă perioada de exploatare economică este de 8-10 ani. Marcotajul se face în mai multe feluri: vert ical (muşuroire), orizontal, chinezesc, şerpuitor etc. Marcotajul vertical (figura 8.3.) se foloseşte mult pentru înmulţirea portaltoilor vegetativi ai mărului (G21; M25, M4, M9; M26, M7, MM106), tipurile de gutui folosite peentru păr şi gutui (BN70, gutui tip A şi BA 29) şi în general, toţi portaltoii de vigoare mică şi medie. Terenul se pregăteşte şi se fertilizează ca şi pentru câmpurile de formare. Plantarea marcotelor se face toamna sau primăvara la distanţe de 1,50/0,50 m sau 1,50/0,25 m pentru portaltoii de vigoare slabă (M9, M26, M27). Fasonarea marcotelor. Înainte de plantare rădăcinile marcotelor se scurtează la 1 cm şi se mocirlesc. Marcotele se introduc în sol la 20 cm , apoi se scurtează la 12-15 cm şi se bilonează, acoperindu-le.

Fig. 8.3. – Marcotaj vertical - a) scurtarea tulpinii la 2-3 muguri; b) muşuroitul bazei lăstarilor; c) marcote înrădăcinate înainte de recoltare; d) marcote desprinse de planta mamă Timp de doi ani se aplică lucrările de întreţinere şi protecţie fitosanitară specifice, fără intervenţie asupra plantei. În anul al III lea, primăvara devreme, se 119 desface bilonul până la nivelul solului şi marcotele se scurtează la 2-3 m uguri, după care se muşuroiesc cu 2-3 cm pământ mărunţit şi reavăn. Când lăstarii ce dau pe cepul rămas au depăşit înălţimea de 10-12 cm şi au început să se lemnifice la bază (culoarea violacee), se aplică primul muşuroit, acoperind jumătate din lungimea lăstarilor. Pentru a uşura înrădăcinarea marcotelor, cu ocazia muşuroitului se pune la baza lăstarilor turbă sau rumeguş de răşinoase. Al doilea muşuroit se face când lăstarii au 25-30 cm, acoperind jumătate din lungimea lor. Coama bilonului se va menţine sub formă de jgheab. Lucrări de întreţinere constau în: combaterea buruienilor (5-6 praşile mecanice şi lucrat manual pe bilon); fertilizare suplimentară cu azot 70 kg/ha s.a. aplicat în două reprize în luna iunie; irigare; combaterea bolilor şi dăunătorilor, în primul rând al păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum).

Recoltarea marcotelor se face toamna, după ce în prealabil s-au desfăcut biloanele. Marcotele se taie de la bază cît mai aproape de punctul de i nserţie pe butuc. Tăierea se face cu foarfeca, manual sau mecanizat cu ferăstraie sp eciale acţionate de maşina de recoltat marcote M.R.M.-1. La marcotajul orizontal, recoltarea se face cu lopeţi speciale, prin lovire laterală, la baza lăstar ilor înrădăcinaţi, ferind planta mamă. Marcotele se clasează şi se stratifică la fel ca şi puieţii, introducând în nisip pachetele pe o porţiune de 30 cm. Pentru stimularea emiterii de rădăcini adventive, la baza lăstarilor se aplică, la unele specii, “ştrangularea” cu sârmă (la castan şi alun) (Lazăr A., şi colab 1989; Botu I., 1985). Marcotajul orizontal se foloseşte în special, pentru acele specii şi tipuri de portaltoi cu creşteri viguroase. Se aplică obligatoriu la speciile sâmburoase (portaltoii-F12/1, C12, Colt, VV-1) la cireş şi vişin şi la unii portaltoi d e prun, care se înmulţesc prin marcote Marcotele se plantează primăvara sau toamna la distanţa de 50-75 cm pe rând şi 1,5-2 m între rânduri. Plantarea se face înclinat la 45 0 faţă de suprafaţa solului. După plantare, marcotele se scurtează la 40-60 cm. (fig.8.4.) a b Fig. .8.4.. - Plantarea şi scurtarea marcotelor (a); scurtarea anticipatelor (b) Toamna, în anul I de vegetaţie, lăstarii laterali se scurtează la un cm, iar pe rând se deschide un şănţuleţ cu adâncimea de 5-6 cm, pe care se culcă marcota, legându-se cu vârful de baza marcotei următoare. Pentru fixare se pun cârlige de 120 lemn şi se acoperă cu un bilon de pământ cu înălţimea de 12-15 cm. (fig.8.5) Primăvara bilonul se înlătură, lăsând pe cordon un strat de pământ de 2-3 cm. Fig. 8.5. - Orizontalizarea şi bilonatul marcotelor După apariţia lăstarilor pe cordon, când aceştia au depăşit înălţimea de 10 cm, se ciupesc la 2-4 muguri prin cosire, în scopul ramificării şi apariţiei unui număr mai mare de lăstari. (C. Magherescu şi colab., 1987). În continuare, se bilonează în două reprize ca şi la marcotajul vertical. Când pe cordonul orizontalizat, lăstarii care au atins 5-7 cm, se face primul bilonat, la fel ca şi la marcotajul vertical. (fig. 8.6.) După 2-3 ani de producţie, cordonul se înlocuieşte toamna, cu ocazia recoltării marcotelor, tăind cordonul la 1-2 cm de marcota situată la baza lui. Noul cordon se orizontalizează, se leagă de baza marcotei următoare, se fixează cu cârlig şi se bilonează în acelaşi mod ca şi prima dată. Producţia de marcote STAS este de 80 000- 150 000 buc/ha. Fig. 8.6. - Creşterea şi înrădăcinarea lăstarilor la marcotajul orizontal (după Parnia P., şi colab., 1992)

Înmulţirea prin butaşi Butăşirea este o metodă de înmulţire vegetativă utilizată cu precădere pentru înmulţirea în câmp a unor specii de arbuşti fructiferi (coacăz, agriş, mur

afin) şi pentru înmulţirea pe platforme tehnologice a unor portaltoi la spe ciile seminţoase şi sâmburoase (portaltoiul de prun Oteşani 11, portaltoiul de cireş IPC 1). 121 Platformele sunt amplasate pe sol sau paturi înalte în sere şi solarii (fig. 8.7.) Fig. 8.7. - Platforma tehnologică de înrădăcinarea butaşilor (după Parnia P., şi colab., 1992) Butăşirea în perioada de repaus (butăşirea în uscat)

Ramurile pentru butăşire se recoltează la sfârşitul lunii octombrie, când acestea conţin cantităţi maxime de substanţe de rezervă, care asigură o bună înrădăcinare. După recoltare, ramurile se fasonează în butaşi de: 18-25 cm pentru şcoala de butaşi; 5-10 cm la afin şi alte plante care se înrădăcinează la ghivece şi 40-60 cm pentru portaltoii speciilor pomicole, înrădăcinaţi pe platforme tehnologice. Grosimea butaşilor trebuie să fie în general de 6-8 mm. Pentru stimularea înrădăcinării se fac două tăieturi oblice: una mai lungă de 3-4 cm pe o parte şi alta de 1-1,5 cm în parte opusă. După fasonare, butaşi se leagă în pachete de 50  2 buc, se introduc cu baza într-o soluţie biostimulatoare (Radistim), apoi se stratifică în nisip, în gropi , beciuri, unde temperatura se menţine constantă între 2-10°C (P. Parnia şi colab ., 1992). Rezultate foarte bune se obţin atunci când, după fasonare baza butaşilor se tratează cu biostimulatori, apoi se pun butaşii, fie pe platforme tehnolog ice cu substrat încălzit sau în camere la temperaturi de 0-10°C până în primăvară, când se plantează în şcoala de butaşi sau în câmpurile de formare (P Parnia şi colab , 1992). Pentru şcoala de butaşi, terenul se pregăteşte la fel ca pentru şcoala de puieţi. Din toamnă sau primăvara foarte devreme se fac biloane la distanţa de 80100 cm între ele, cu înălţimea în funcţie de lungimea butaşilor. Biloanele se executa cu rariţa şi se finisează manual. Primăvara în momentul plantării, biloanele se desfac (se despică în două), lăsând jumătate de bilon intact. De-a lungul jumătăţii de bilon rămase, la bază se execută un şanţ oblic de 10-15 cm adâncime, în care se înfig butaşii, la distanţa de 6-10 cm, se trage pământ mărunt şi reavăn, se tasează, apoi se reface bilonul, astfel încât, să rămână butaşul cu un mugure afară (fig. 8.8.) 122 Fig. 8.8. - Plantatul, bilonatul şi creşterea plantelor în şcoala de butaşi (după Parnia P., şi colab., 1992) Lucrările de întreţinere efectuate în şcoala de butaşi, constau în 5-6 praşile, irigare, tratamente fitosanitare la avertizare. Recoltarea butaşilor înrădăcinaţi se face toamna, cu plugul de scos puieţi după care se clasează pe categorii şi se stratifică, în vederea plantării în câmpul I al şcolii de pomi (portaltoii) sau la locul definitiv (arbuştii fructiferi). Butăşirea în verde

Prin această metodă se pot înmulţi rapid atât portaltoii vegetativi cât şi arbuştii şi chiar unele soiuri de pomi. Butăşirea lăstarilor se face în răsadniţe sau solarii simple, cu posibilităţi de pulverizare a apei. Pentru mărirea capacităţii de înrădăcinare şi pentru scurtarea timpului necesar de emitere a rădăcinilor adventive, se vor folosi numai spaţii prot ejate, special amenajate. Acestea sunt dotate cu instalaţie de ceaţă artificială şi cu

posibilitate de menţinere la baza substratului temperatura de 25°C. În aer temperatura trebuie menţinută cu 2-3°C mai scăzută decât în substrat. Substratul de înrădăcinare – are grosimea de 15 cm şi este compus dintr-o parte nisip de rău şi 2 părţi turbă sau un amestec în părţi egale nisip, turbă Amestecul se aşează peste un strat de mărgăritar gros 4-5 cm, întins pe o folie de polietilenă, pe pământul din seră sau solar. Înainte de plantare, amestecul se dezinfectează cu Zineb sau Mancozeb 0,2%, folosind 0,5 l soluţie pentru 1 m 2 . Recoltarea şi ambalarea lăstarilor Calendaristic, epoca de butăşire în vedere este în lunile iunie şi iulie, în faza creşterii intense a lăstarilor. Recoltarea butaşilor – se face dimineaţa în zile însorite sau în tot timpul zilei pe timp noros. Imediat după recoltare, lăstarii se pun în găleţi cu apă, se acoperă cu tifon umed şi se transportă la locul de ambalare. 123 Ambalarea – se face în pungi de polietilenă, legate etanş, baza butaşilor se acoperă cu vată sau muşchi umed. Pregătirea butaşilor verzi Butaşii se fasonează la 15-20 cm lungime, cu 5-8 noduri, tăind la 2-3 mm sub şi deasupra unui mugur. Pe lăstar se lasă în zona terminală 3-4 frunze adevărate, restul frunzelor înlătură. Tratarea butaşilor cu o soluţie de biostimulatori, prin îmbăierea bazei (acid betaindolil butiric). Plantarea butaşilor Imediat după fasonare şi tratare cu biostimulatori, butaşii sunt plantaţi la adâncimea de 5-7 cm, în găuri făcute cu marcatorul la distanţa de 10 cm între rânduri şi 5 cm între butaşi pe rând. Lucrările de întreţinere -menţinerea la valori optime a factorilor de vegetaţie; -tratamente fitosanitare; -plivirea buruienilor. După înrădăcinare (15-60 zile), butaşii se repică la ghivece, într-un amestec de pământ de frunze şi nisip grosier la bază, pentru o drenare perfectă. Ghivecele cu butaşi se ţin în continuare sub regim de ceaţă, programată la interval de 30 minute câte 10 secunde. Călirea butaşilor se face după 10 zile de la repicat, prin reducerea numărului udărilor şi se aeriseşte treptat. Călirea durează 15-20 zile. După călire, butaşii se plantează în câmp în şcoala de butaşi, pentru fortificare timp de un an, fie în câmpul de formare (III August). Înmulţirea prin micropropagare “in vitro” Această metodă de înmulţire se bazează pe proprietatea unor celule sau ţesuturi meristematice, de a reproduce clonal întreaga plantă. Interesul deosebit pentru înmulţirea “in vitro” (micropropagare sau microînmulţire) se datorează posibilităţilor pe care le oferă de a înmulţi rapid, în condiţii controlate soiuri, clone valoroase, portaltoi. De asemenea, face posibilă

obţinerea unor descendenţe sănătoase, din material iniţial infectat cu diverse boli virotice. Metoda se poate practica numai în unităţi specializate, dotate cu camere aseptice şi aparatură corespunzătoare (I.C.D.P. Mărăcineni, S.C.D.P. Bistriţa, S.C.D.P. Cluj-Napoca). Iniţiatorii acestei noi tehnici de înmulţire au fost George Morel şi Claude Martin, care în anul 1952, au reuşit să cultive “in vitro” meristeme, cu scop ul obţinerii de plante libere de boli virotice. La speciile pomicole, metoda se aplică pentru înmulţirea speciilor, care emit uşor rădăcini adventive: căpşun (Maria Isac, 1982, Sansavini, 1980); măr (A.J. Abbot, 1976, Luminiţa Nicolae, 1991); piersic (O.P. Jones, 1976, 1977, T atiana Coman, 1983, Paulina Tudor, 1992); cireş şi vişin (G. Popov, 1976, Maria Isac, 1984, 1986). 124 În general, metoda cuprinde următoarele etape (fig. 8.9.). 0 – pregătirea materialului iniţial de înmulţire şi a mediilor de cultură; I – prelevarea şi diferenţierea explantului; II – multiplicarea; III – alungirea lăstarilor; IV – înrădăcinarea; V – aclimatizarea tinerelor plante. Creşterile anuale se recoltează în perioada noiembrie-ianuarie şi se păstrează în frigidere la 2-3°C. Dezinfectarea materialului – Înainte de prelevare, porţiunile de ramură de câte un mugur sunt dezinfectate într-o soluţie de alcool 94°, timp de 10 minute şi de hipoclorit de calciu 5% timp de 20 minute. Prelevarea explantului se realizează la binocular, în condiţii aseptice, cu instrumente dezinfectate la fiecare prelevare (hotă cu flux de aer laminar).

Fig. 8.9. - Schema privind fazele care trebuie parcurse în decursul procesului de micropropagare a plantelor, pe medii aseptice Sunt prelevate ţesuturi de 0,1-0,3 mm (meristeme), care sunt trecute pe medii de cultură. Ca medii de bază sunt folosite mediile de cultură Murash igeSkoog şi Fossard, care cuprind în proporţii diferite macroelemente, vitamine, la care se adaugă în funcţie de faza de creştere “in vitro”, stimulatori de creştere, în diferite concentraţii (Maria Isac, 1986), (tabelul 8.4.). Fazele I – IV se desfăşoară în camere climatizate cu o temperatură de 2224°C şi 2-4 mii de lucşi, în condiţii de zi lungă de 16 ore. 125 Diferenţierea explantului - Explantul prelevat în spaţii cu flux de aer laminar, este transferat în eprubete cu medii de cultură specifice. Multiplicarea – Rozete de frunze obţinute în etapa anterioară, sunt transferate în vase Erlenmayer de 50 ml, într-un mediu nutritiv specific. Prezenta citochininei în mediu a favorizat dezvoltarea de muguri axilari, care la rândul lor dau naştere la noi rozete de frunze, după 3-4 săptămâni. Se repetă operaţia de microînmulţire până se obţine un număr de plante dorit. Alungirea plantelor – După multiplicare, plantele sunt trecute în vase Erlenmayer de 100 ml, pe medii de cultură specifice, pentru alungirea internodiilor. Această fază durează 3 săptămâni şi se realizează o alungire a

plantelor între 3-7 cm (Maria Isac, 1986). Înrădăcinarea plantelor – Se realizează în vase Erlenmayer de 100 şi 200 ml, pe un mediu nutritiv specific. Primordiile radiculare încep să apară du pă 10 zile. Tabelul 8.4. Compoziţia mediilor nutritive în funcţie de faza de creştere (după Maria Isac, 1986) Fazele Mediul de bază (MB) I II III IV Zaharoză % Agar % Murashige-Skoog – MB 1 AG IBA BAP AIA BAP AG AIA ANA IBA PG Fossard MB 2 AG IBA BAP AIA BAP AG AIA ANA IBA PG 2,5 0,6 MB – macroelemente, microelemente, vitamine AG – acid giberilic 1 mg/l IBA – acid indolil butiric 1-2 mg/l AIA – acid indolil acetic 1 mg/l BAP – 6 benzil amino purină 0,1 mg/1 faza I şi 1-2 şi 4 mg/1 faza II PG – phloroglucinol 1 mg/1 Aclimatizarea plantelor – Când rădăcinile au atins 1-2 cm lungime, plantele sunt scoase din laborator şi trecute la faza de aclimatizare. Rădăcinile sunt spălate într-un curent de apă, pentru înlăturarea eventualelor resturi de medii nutritive. Apoi, plantele sunt trecute în ghivece cu diametrul de 8 cm, pe un substrat format din mraniţă, pământ de frunze şi pierlit în proporţii egale. Ghivecele sunt puse în camere de vegetaţie sau solarii, prevăzute cu instalaţii de ceaţă artificială. În primele zile, temperatura se menţine la 24-25°C şi umiditatea relativă 85-95%, în condiţii de zi lungă. După 8-10 zile, se începe 126 călirea materialului, prin aerisirea treptată şi mărirea intervalului de declanşa re a ceţii artificiale. În această faza, se aplică tratamente fitosanitare şi 1-2 fe

rtilizări suplimentare. După retestarea virotică, noile plante sunt plante în câmpul I al şcolii de pomi, pentru altoirea în luna august, pe portaltoi generativi liberi de boli virot ice sau în câmpul II în cazul soiurilor pe rădăcini proprii. 8.6. Înmulţirea prin altoire Altoirea este o metodă de înmulţire vegetativă, prin care se realizează grefarea unui partener numit altoi sau epibiont pe un alt partener nu mit portaltoi sau hipobiont, în scopul obţinerii unei noi entităţi pomicole (pom altoit), c apabil de o viaţă independentă. Concreşterea sau prinderea la altoire între altoi şi portaltoi se realizează în trei etape şi anume: -calusarea, prin formarea calusului de cicatrizare, de către ţesuturile meristematice cambiale ale celor doi portaltoi; -sudarea constă în congruenţa celulelor noilor ţesuturi intermediare generate de cei doi parteneri în zona de altoire. -vascularizarea, respectiv stabilirea legăturilor între vasele libero-lemnoase ale altoiului şi portaltoiului, pentru a asigura circulaţia apei şi a subst anţelor nutritive. (Hartman şi Kester; M. Oprean – 1957). Durata de timp necesară pentru calusare, sudare şi vascularizare în sensul asigurării funcţionalităţii între cei doi simbioţi, diferă de la o specie la alta. În cazul altoirii cu mugure detaşat s-a constatat, că spaţiul existent între acesta şi portaltoi a fost umplut complet după 12-14 zile, iar inelul co ntinuu de calus s-a realizat după 20 zile (P. Parnia şi colab., 1984). Factorii care condiţionează reuşita altoirii sunt de natură: biologică, climatică, fitosanitară şi tehnologică. Condiţii biologice -suprapunerea pe suprafeţe cât mai mari a zonelor cambiale ale simbionţilor; -existenţa compatibilităţii între parteneri; -starea fiziologică bună a altoiului şi portaltoiului; -vârsta altoiului, în primul an de vegetaţie sau cel mult 2 ani (nuc). Condiţii climatice -temperatura, formarea calusului se desfăşoară în condiţii optime între 1827°C, în funcţie de specie; -umiditatea moderată, mai ales în primele faze, când celulele parenchimatice pot fi uşor deshidratate în condiţii de uscăciune; -aeraţie bună, diviziunea repetată a celulelor şi creşterea lor, sunt însoţite de o respiraţie intensă şi consum mare de oxigen. Condiţii fitosanitare. -simbionţi să fie sănătoşi, liberi de boli virotice şi micoplasme; 127 Condiţii tehnologice -cunoştinţele altoitorilor; -precizia şi viteza de executare a operaţiilor; -calitatea uneltelor şi materialelor utilizate. Prin compatibilitate se înţelege asemănarea sub raport anatomic, fiziologic şi biochimic între altoi şi portaltoi, care asigură prinderea la altoire, creşter ea şi dezvoltarea pomilor în pepinieră şi la locul definitiv în plantaţii. Incompatibilitatea poate fi de natură: -fenotipică, evidenţiată prin diferenţele de vigoare şi cele privind parcurgerea fenofazelor dintre parteneri (Weber, 1962);

-fiziologică, existenţa unor diferenţe fiziologice între altoi şi portaltoi (Mose şi Garner, 1954); -virotică, explicată prin invadarea celulelor unui simbiont de către proteine le celuilalt provocată de virusuri (Herero, 1962); -ereditară, când simbionţii aparţin unor unităţi sistematice diferite; -biochimică, acumularea acidului abscizic, modificarea acţiunii catalazei şi peroxidazei, conţinut diferit de hidraţi de carbon între cei doi parteneri (Morettini, 1963). După simptomelor manifestate incompatibilitatea poate fi de trei feluri: (Herero, 1962, citat de P. Parnia, 1992); -localizată, se manifestă prin prinderea slabă la altoire, sudura slabă şi dezbinarea altoiului, formarea unei îngroşări (gâlme) la punctul de altoire; -translocată, vizibilă prin simptomele: frunze puţine, palide, îngroşarea şi căderea prematură a frunzelor, creşteri reduse, înflorire timpurie, fructe puţine şi mici; -virotică, indusă de virusuri. Metode de apreciere timpurie a compatibilităţii la altoire: -conductibilitatea hidrică a zonei de altoire (Graziella Cristoferi şi Sant ucci, 1965); -testarea enzimatică (Kaimakan, 1968); -testarea serologică (Minoiu N., 1973); -rezistenţa la rupere în zona de altoire cu ajutorul dinamometrului (Evans Hilton, 1957): -conţinutul în zahăr şi amidon din scoarţă deasupra şi sub locul de altoire; -raportul hidric între altoi şi portaltoi; -conductibilitatea bioelectrică (Taper, 1963); -raportul dintre scoarţă şi lemn (Şt. Wagner, 1970). Alegerea celor mai corespunzătoare asociaţii soi-portaltoi, reprezintă o condiţie esenţială pentru producerea materialului săditor pomicol (A. Liacu, 1974, citat de Mar y Ann Drobotă, 1996). În unele cazuri, când nu există afinitate între altoi şi portaltoi se poate introduce un al treilea partener numit intermediar sau mezobiont. Astfel, se altoiesc unel e soiuri de păr pe gutui vegetativ, cu intermediar Curé, U. Hardy (Doina Vlădeanu, 1988, 1989) sau a caisului pe corcoduş, cu intermediar prun Buburuz (G. Prică, 1968, 1971). 128 8.6.1. Sisteme şi metode de altoire Metodele de altoire cunoscute se încadrează în trei sisteme principale de altoire şi anume: -Sistemul de altoire cu mugure detaşat; -Sistemul de altoire cu ramură detaşată; -Sistemul de altoire prin alipire sau apropiere. În tabelul 8.5. şi figurile 8.10; 8.11; 8.12, sunt prezentate principalele metode de altoire folosite în pomicultură. Tabelul 8.5. Principalele metode de altoire în pomicultură Sistemul şi metoda de altoire În ce sector se utilizează

Epoca optimă de altoire Observaţii A. Altoirea cu mugure detaşat - în mugur dormind Câmpul I 15.VIII - 15.IX Portaltoii generativi la colet, cei vegetativi cu 10-12 cm mai sus - în mugur crescând Realtoire în câmpul II - în placaj Realtoire în câmpul II 15.III - 15.IV Se foloseşte numai la speciile cu creştere rapidă. Dă rezultate mai bune decât altoirea cu mugure crescând -în dreptunghi (ferăstruică) Câmpul I 15.VII - 1.IX Pentru altoirea nucului -în fluier Câmpul I 15.VII - 1.IX Pentru altoirea nucului -cu mugur cu scutişor (Chip budding) Câmpul I 15.VIII - 15.IX şi 15.IV - 15.V La altoirea nucului şi a celorlalte specii în mugur dormind şi crescând. Altoirea cu dublu scut Câmpul I sau Câmpul II 15.VII - 10 IX 15.III - 15.IV Se utilizează pentru altoirea cu intermediar. B. Altoirea cu ramură detaşată 1. Altoirea cu ramură detaşată în lemn Realtoire în Câmpil II sau III şi pomi maturi Altoirea la masă II - III II - III XII - IV La toate metodele este necesară acoperirea ramurilor cu ceară de altoit (mastic). -altoirea în copulaţie simplă şi perfecţionată Altoirea la masă XII - IV Altoiul şi portaltoiul trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni -altoirea în semicopulaţie simplă şi perfecţionată Altoirea la masă XII - IV Se utilizează când altoii sunt mai puţini -altoirea în triangulaţie Altoirea la masă XII - IV Se execută mai greu, dar asigură o prindere mai bună. -altoirea în despicătură Altoirea la masă XII - IV Portaltoii mai groşi nu se mai leagă

-altoirea laterală în placaj, în tăietură dreaptă Nu se foloseşte pentru altoirea la masă II - III Se utilizează cu bune rezultate la altoirea nucului în pepinieră. -altoirea laterală în tăietură oblică La altoirea pomilor maturi şi în câmpul II sau III II - III Se recomandă la realtoirea în pepinieră la nivelul coroanei. 2. Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă -altoirea sub scoarţă terminală În câmpul II sau III şi pomilor maturi IV - V La portaltoii mai groşi se pun 24 altoi -altoire laterală în "T" Realtoirea pomilor maturi IV - V Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm. -altoire laterală în "D" Realtoirea pomilor maturi IV - V Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm. -altoire laterală în "L" Realtoirea pomilor maturi IV - V Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm. 129

Altoirea în "T" cu mugure dormind (Chip budding) Altoirea cu mugure în inel

Altoirea în mugur cu scutişor

Altoirea cu mugur în dreptunghi

Altoirea dublă cu scutişor (intermediar) Fig. 8.10. - Principalele metode de altoire cu muguri (după Parnia P., şi colab., 1984) 130

Altoirea în copulaţie simplă

Altoirea în copulaţie perfecţionată

Altoirea în semicopulaţie

Altoirea în triangulaţie

Altoirea în despicătură Fig. 8.11. - Principalele metode de altoire cu ramură detaşată în lemn (după Parnia P., şi colab., 1984) 131

Altoirea sub scoarţă terminală

Altoirea sub scoarţă laterală

Fig. 8.12. - Principalele metode de altoire cu ramură detaşată sub scoarţă (după Parnia P., şi colab., 1984)

8.6.2. Producerea ramurilor altoi

Plantaţiile mamă de ramuri altoi se înfiinţează în perimetrul pepinierei, într-un loc mai izolat, la o distanţă de cel puţin 500 m de plantaţiile comerciale. Materialul biologic folosit cuprinde speciile şi soiurile din sortimentul zonal admis la înmulţire, pomi devirozaţi obţinuţi la I.C.D.P. Mărăcineni sau S.C.D.P. Bistriţa. Formele de coroană utilizate sunt cele globuloase cu ax central şi volum mic. Pomii de vigoare medie se plantează la distanţa de 4 x 1,5-2 m ia r coroana pomilor ajunge în perioada de producţie la înălţimea de 2-2,5 m şi lăţimea la bază de 1,5-2 m. Tehnologia de întreţinere a acestor plantaţii, include tăierea scurtă în cepi de 4-6 muguri, întreţinerea solului ca ogor lucrat sau înierbarea intervalel or, pe rând solul se lucrează, erbicidează sau mulceşte, fertilizarea moderată cu îngrăşăminte. Tratamentele fitosanitare se fac la acoperire, utilizându-se pesticide dintre cele mai bune. Alte lucrări specifice sunt: înlăturarea bobocilor florali (pentru a evita infecţiile cu virusuri prin polen) şi retestarea anuală a pomilor, în scopul eliminării pomilor care manifestă simptome virotice, cu această ocazie sunt eliminate şi eventualele impurităţi. Recoltarea lăstarilor altoi se face în ziua altoirii sau cu 1-2 zile înain te, după care aceştia se fasonează şi păstrează provizoriu până la altoire în vase c apă, pentru a nu-şi pierde turgescenţa. ( fig. 8.13.) 132

Ramurile altoi se recoltează toamna târziu până la venirea îngheţului, se fasonează, se leagă în pachete de 50 buc., se etichetează şi se păstrează prin stratificare în nisip, la temperatura de 1-4 C, urmând a

fi folosite pentru altoirile din primăvară. Durata de exploatare a plantaţiei mamă de ramuri altoi este de 8-10 ani iar producţiile de ramuri altoi pot ajunge la 100 000 buc./ha, cu 10 muguri pe ramură. 8.6.3. Tehnologia obţinerii pomilor altoiţi Producerea materialului săditor pomicol de înaltă valoare biologică, sănătos, liber de boli virotice şi garantat din punct de vedere al autenti cităţii soiurilor şi portaltoilor, constituie un deziderat major al pomiculturii actuale în vederea înfiinţării noilor plantaţii pomicole.

Lucrările de înfiinţare şi întreţinere a câmpului I Pregătirea, fertilizarea şi dezinfectarea terenului Pe terenul destinat înfiinţării câmpului I, se administrează 40-60 t gunoi de grajd, 300-600 kg superfosfat şi 200-400 kg sare potasică la ha, la care se adaugă insecticidele pentru combaterea dăunătorilor din sol (cărăbuşul de mai, nematozi). În prezent, se folosesc ca insecticide Mocap 106, în cantitate de 20-30 kg/ha sau Dazomet 906 în cantitate de 500 kg/ha. Îngrăşămintele şi pesticidele se încorporează în sol, sub arătură de vară, la adâncimea de 18-20 cm, până cel târziu în prima decadă a lunii august. Urmează apoi desfundatul la 50-60 cm adâncime, care trebuie executat cu 2-3 luni înainte de plantare, pentru ca terenul să se aşeze, spre a evita fenomenul descălţării puieţilor portaltoi în timpul iernii, datorat îngheţului şi dezgheţului solului. Pentru plantarea de toamnă, desfundatul se face în luna august, se mărunţeşte prin 2-3 discuiri şi se nivelează imediat. Pentru plantarea de Fig. 8.13. - Fasonarea ramurilor altoi (după Mary-Ann Drobotă) 133 primăvară, desfundatul se execută în octombrie-noiembrie, iar discuirea şi nivelarea se face primăvara înainte de plantat. Distanţele de plantare folosite în şcoala de pomi sunt de: 80-90 cm între rânduri şi 15-20 cm între puieţi (marcote). Pentru a produce pomi cu coroana formată în câmpul III, distanţele pe rând se măresc la 40 cm şi 50 cm pentru nuc şi castan şi la 1 m între rânduri p entru toate speciile. Pichetatul – constă în trasarea de aliniamente prin jalonare şi marcarea capetelor fiecărui rând cu picheţi. Pe suprafeţele mai mari pichetatul se înlocuieşte, prin marcarea mecanică a rândurilor. Rândurile rezultate trebuie să fie drepte, paralele şi echidistante, pentru a permite, executarea lucrărilor mecanice de întreţinere a solului. Pregătirea materialului pentru plantat Câmpul I al şcolii de pomi, se poate înfiinţa folosind puieţi obţinuţi în

şcoala de puieţi, puieţi produşi la ghivece, butaşi şi marcote înrădăcinate sau prin semănatul direct în câmp al sâmburilor. Fasonarea materialului de plantat constă în scurtarea rădăcinii principale (pivotul) la 15-18 cm şi a celor secundare la 1-2 cm la portaltoii generativi şi la 23 cm lungime a rădăcinilor adventive la portaltoii vegetativi. Odată cu fasonarea, se face şi o sortare a puieţilor, înlăturându-se de la plantat, puieţii care prezintă secţiunea rădăcinilor de culoare brună sau pătată, cei sănătoşi au secţiunea de culoare albă sidefie. Tulpina portaltoilor în cazul plantării manuale, nu se scurtează dar se sco t la inel toţi lăstarii anticipaţi. În cazul plantării mecanizate, tulpina se scurtează la 12-15 cm. Mocirlirea înainte de plantare este obligatorie. Puieţii se mocirlesc, introducând în mocirlă rădăcinile până aproape de colet (astfel încât acesta să rămână vizibil) iar marcotele şi butaşii pe o lungime de 18-20 cm. Plantarea portaltoilor se face separat pe specii şi tip de portaltoi, în funcţie de grosime, pentru a asigura uniformitate materialului. Având rândurile marcate, se întind sârmele de plantare (55 m) între picheţii marginali ai rândului iar echipe de muncitori execută plantarea propriu-zisă, cu ajutorul plantatorului. Puieţii se introduc în sol până la nivelul coletului iar marcotele şi butaşii la 18-20 cm adâncime. Plantarea se poate face şi mecanizat, utilizând maşini, asemănătoare celor de plantat răsaduri. În acest caz, maşina de plantat, deschide rigole de 18-20 cm, în care puieţii se introduc manual, tasarea pământului în jurul puieţilor, făcânduse de către roţile de tasare ale maşinii. Scurtarea tulpinii portaltoilor, după plantarea manuală se face cu foarfeca la 12-15 cm de la suprafaţa solului sau mai înalt în funcţie de înălţimea de altoire. În cazul portaltoilor groşi, care depăşesc 10 mm în diametru; scurtarea se face la 2-3 muguri, în vederea altoirii pe lemn nou. 134 Bilonatul se impune după plantare şi constă în ridicarea unui bilon continuu, cu înălţimea de 15 cm, care rămâne până la altoire numai în cazul puieţilor portaltoi. Lucrarea se execută mecanizat şi se corectează manual. Într e rânduri solul se mobilizează cu prăşitoarea. La începutul lunii iunie, se verifică prinderea la plantare şi se fac eventualele completări de goluri, cu portaltoi păstraţi în camere frigorifice sau cu puieţi produşi la ghivece. Irigarea este obligatorie, mai ales, în cazul plantării mecanizate, executându-se odată cu plantatul, când maşina este dotată cu furtune distribuitoare de udare sau prin aspersiune. În condiţiile unui an secetos se execută 2-3 udări, ultima în luna iulie, pentru a stimula circulaţia sevei, înainte de altoit. Lucrările de întreţinere a solului constau în praşile, care să menţină în permanenţă solul afânat şi curat de buruieni, fără a distruge biloanele, care se

menţin până la altoire în cazul puieţilor portaltoi, cu scopul de a împiedica apariţia lăstarilor anticipaţi în zona de altoire şi a păstra scoarţa netedă şi turgescent asigurând condiţii bune pentru altoire. Îngrăşarea suplimentară se face cu 150 kg/ha, azotat de amoniu, aplicat în două reprize, între 10 şi 25 iunie, când creşterea lăstarilor este intensă. Tratamente fitosanitare se fac la avertizare, prin efectuarea a 8-14 tratamente în funcţie de portaltoi şi starea fitosanitară a culturii. În general, pentru corcoduş, prun şi mahaleb, sunt necesare 8 tratamente iar la cireş, vişin, măr şi păr, se ajunge la 14 tratamente. Altoirea se face în perioada 20 iulie – 10 septembrie, în funcţie de zona

pedoclimatică. În sudul ţării şi în zonele de câmpie, altoirea poate să înceapă de la 20 iulie iar în zona subcarpatică de la 1 august. Ordinea la altoire a speciilor pomicole este următoarea: cireş, vişin, păr altoit pe franc, piersic, cais, prun altoit pe franc, prun altoit pe corcoduş, măr a ltoit pe franc, păr şi măr altoit pe portaltoi vegetativi. Această ordine este impusă de circulaţia sevei. La corcoduş, momentul optim de altoire, este atunci când 50% din lăstarii laterali au format m ugur terminal. Altoindu-l în plină fază de creştere lăstarilor, seva abundentă nu permite sudura şi împinge mugurul altoi afară, separându-l de portaltoi. Altoirea se face în mugur dormind în T, sub scoarţă sau altoirea în mugur cu scutişor (chip budding), mai ales, când circulaţia sevei nu este puterni că. A doua metodă este mai eficientă şi datorită faptului că mugurii altoi nu pornesc în vegetaţie până la venirea îngheţului. Înălţimea de altoire pentru portaltoii generativi este la nivelul coletului iar pentru cei vegetativi la 10-15 cm deasupra solului. Legarea se face c u bandă plastifiată, care acoperă strâns zona de altoire, ocolind mugurul altoi, în acest caz nu se mai practică slăbirea şi refacerea legăturilor. Verificarea prinderii la altoire se face după 14 zile. Altoii prinşi se cunosc prin faptul că sunt turgescenţi iar peţiolul se desprinde uşor la atingere. Portaltoii neprinşi se realtoiesc, cu acelaşi soi, în partea opusă şi mai sus faţă de prima altoire. 135 Toamna, înainte de venirea primului îngheţ, altoii se muşuroiesc, acoperindu-se cu 2-4 cm de pământ.

Lucrările din câmpul II al şcolii de pomi

Câmpul I în anul al doilea de vegetaţie devine câmpul II. În acest câmp se formează pomul altoit, efectuându-se următoarele lucrări. Dezmuşuruitul mugurilor altoi. Lucrarea se face primăvara devreme, imediat ce terenul permite. Întârzierea lucrării poate duce la asfixierea şi putrezirea mugurilor altoi, mai cu seamă, în primăverile ploioase şi călduroase. Tăierea tulpinii portaltoilor. Această lucrare se efectuează primăvara devreme, înainte de pornirea în vegetaţie, deoarece dacă se întârzie, o parte di n substanţele de rezervă migrează în tulpină şi se pierd odată cu îndepărtarea ei. Tulpina portaltoiului se poate scurta în două feluri: cu cep şi fără cep. Tăierea cu cep, constă în scurtarea tulpinii portaltoilor, la 12-15 cm, deasupra mugurelui altoit, lăsând un cep, de care se palisează lăstarii altoi . (fig 8.15.) Tăierea fără cep, se face scurtând tulpina portaltoiului la 2-3 mm deasupra mugurelui altoi, printr-o secţiune uşor înclinată, care să nu depăşească baza mugurelui. (fig. 8.14.). Rana produsă cu această ocazie, se unge cu ceară de altoit. Această metodă se utilizează numai în zonele lipsite de vânturi puternice, care ar putea dezbina lăstarii altoi, de la punctul de altoire şi la care lăstarii cresc verti cal fără palisare. Cultura fără cep este generalizată la noi în ţară. Odată cu tăier tulpinii portaltoiului, se înlătură şi eventualele legături care ar putea ştrangul a pomul. (Bodi I., 1965; Parnia P., şi colab. 1984). Fig. 8.14. - Tăierea portaltoiului fără cep de palisare

Portaltoii neprinşi, care au fost marcaţi în prealabil nu se taie la cep. Realtoirea portaltoilor neprinşi sau ai căror muguri altoi au pierit peste iarnă, se face numai cu ramuri altoi recoltate din toamnă şi păstrate până la altoire, stratificate în nisip sau în camere frigorifice la 1-2 o C. 136 Se folosesc metodele de altoire cu ramură detaşată, dar cea mai eficientă este altoirea în mugur crescând cu scutişor (Chip budding). La 10-14 zile după altoire, portaltoiul se taie la cep, deasupra mugurelui altoi la 2-3 mm şi se pliv eşte sălbaticul. Plantarea golurilor se face primăvara, folosind pomi altoiţi la masă, din acelaşi soi şi portaltoi. Plivitul lăstarilor de pe portaltoi se face imediat ce au apărut lăstarii, prin înlăturare cu briceagul. Aceşti lăstari trebuie pliviţi de 2-3 ori pe măsură ce apar. Dacă lucrarea se întârzie altoitul creşte mult mai încet şi uneori nu mai porneşte în vegetaţie. Înlăturarea florilor apărute pe lăstarul altoi la începutul creşterii, se recomandă la speciile seminţoase, pentru a stimula pornirea în vegetaţie a mugurilor stipelari, din care se va forma lăstarul altoi. Palisatul altoilor - începe când o parte din lăstarii altoi au depăşit 10 cm înălţime iar al doilea palisat se face când lăstarii au 15-20 cm. La prima palisare, se leagă în formă de opt culcat iar la a doua palisare, legătura este obişnuită, mai slabă, lăsând loc pentru creşterea altoiului. (fig. 8.15.) Cu ocazia palisatului se execută şi plivitul lăstarilor daţi din portaltoi.

Fig. 8.15. - Palisatul altoiului 1a-scurtarea portaltoiului la 10-12 cm deasupra mugurului altoi; 1b-palisarea altoiului 2-eliminarea cepului Ciupitul lăstarilor anticipaţi se face când aceştia au depăşit 20 cm lungime, înlăturând vârfurile erbacee ale lăstarilor cu foarfeca, cosorul sau cu mâna. 137 Proiectarea coroanei în câmpul II se poate face la toate speciile în decada a treia a lunii inie. Proiectarea anticipată, constă în ciupirea vârfului ier baceu al altoiului, la înălţimea trunchiului plus 15-20 cm, pentru ramurile coroanei. De exemplu, pentru formarea palmetei etajate cu braţe oblice scurtarea lăstaru lui trebuie făcută la 75-80 cm. (fig. 8.16). Fig. 8.16. - Formarea coroanei în câmpul II din lăstari anticipaţi Prin ciupirea lăstarului altoiului, se stimulează apariţia de lăstari anticipaţi la înălţimea de proiectare a coroanei. Lăstarii de pe porţiunea de trunchi se înlătură, prin plivire repetată. Tăierea cepului în cazul în care s-a lăsat cep pentru palisare, se face în a doua jumătate a lunii iulie. Lucrarea se execută cu cosorul, dar mai fre cvent cu

foarfeci bine ascuţite, efectuând o tăietură oblică sub un unghi de 45 o , la inel, fără să se afecteze ţesuturile altoiului. (fig. 8.15.) În vederea cicatrizării, rănil e se acoperă cu ceară de altoit sau cu un strat de pământ reavăn, înalt de 15-20 c m. Bilonul pe lângă stimularea cicatrizării, are rolul şi de a susţine lăstarii altoi. Lucrările de întreţinere şi fertilizare a solului constau din praşile manuale pe rând şi mecanizat între rânduri, până la jumătatea lunii iulie. Fertilizarea cu azot se poate face între 10-20 iunie, administrându-se 60-70 kg/ha s.a azotat amoniu. Fertilizarea după 1 iulie nu este recomandată, deoarece, prelungeşte vegetaţia, în dauna maturării lemnului. Lipsa precipitaţiilor impune irigarea, pentru a nu întrerupe creşterea pomilor. Tratamentele fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se fac la avertizare. Scoaterea portaltoilor neprinşi şi a eventualelor impurităţi, provenind din amestecuri de soiuri, se face în luna iunie. Evaluarea producţiei şi evidenţa materialului săditor. Completarea la zi a registrului pepinierei, în care se înscriu toate date le privind provenienţa ramurilor altoi şi a portaltoilor şi testările efectuate p entru viroze, este obligatorie, în vederea autentificării materialului săditor. 138 Evaluarea producţiei se face pe soiuri, prin numărarea tuturor pomilor din

câmp, lucrare ce se execută în luna septembrie. Defolierea pomilor, înainte de scos, constituie o necesitate obiectivă, deoarece, frunzele pomilor nu cad de regulă până în momentul scoaterii, determinând o pierdere a apei din ţesuturile plantei, după scosul acestora, fenomen ce duce la deshidratarea materialului. Defolierea manuală este neeconomică, necesitând multă forţă de muncă. Rezultatele defolierii chimice, efectuate la I.C.D.P. Piteşti-Mărăcineni, au demonstrat că din gama largă de substanţe folosite, cele mai bune rezultate le-au dat combinaţia Ethrel în conc. de 0,15%+CuSO 4 în conc. 1%, aplicată în a III-a decadă a lunii septembrie, folosindu-se 1000 l de soluţie la ha. Scosul pomilor are loc la sfârşitul lunii octombrie, după încetarea creşterii lăstarilor. Lucrarea se face mecanizat, cu un plug special destinat în ac est scop, după care pomii sunt smulşi şi lăsaţi pe rând cu coroana în partea opusă trecer plugului. Clasarea pomilor se face concomitent cu scosul pomilor de către o echipă specializată, potrivit prevederilor standardelor de stat. Pe măsura clasării, pomii se

leagă în pachete de câte 10 bucăţi, pentru altoi de un an sau de câte 5 bucăţ pentru pomii de doi ani cu coroană. Dacă nu a fost etichetat tot materialul, odată cu evaluarea, atunci legăturile trebuiesc etichetate obligatoriu. Stratificarea pomilor se face în şanţuri săpate în teren uşor, luto-nisipos, late de 50 cm, unde legăturile de pomi, se aşează în poziţie verticală, se aco peră rădăcinile plus 20 cm din tulpină cu pământ şi se tasează bine. La manipulările ocazionate de scos, clasare şi stratificare, se impune acordată atenţie deosebită la speciile cu muguri proeminenţi, care se desprind uşor, cum este cazul la cireş, vişin, păr, nuc, piersic. Ruperea mugurilor p oate

compromite formarea coroanelor. În pepinierele moderne, există hale speciale de sortare şi chiar de păstrare temporară a materialului săditor. Metode de scurtare a timpului pentru producerea materialului săditor Tendinţa de scurtare a timpului pentru producerea materialului săditor, preocupă tot mai mult pepinieriştii, deoarece, aceasta înseamnă economie de timp, spaţiu, manoperă, rezultând în final pomi mai ieftini. În prezent se folosesc mai multe metode de scurtare a timpului de producere a materialului săditor, printre care amintim : -înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece sau prin semănare directă; -înfiinţarea câmpului II cu material altoit la masă; -altoirea în şcolile de marcote, altoirea butaşilor verzi sub ceaţă artificială, altoirea la masă şi creşterea materialului la pungi de polietilenă în solarii etc., sunt metode ce se folosesc destul de puţin, mai mult în sectoarele de cercetare. 139 Înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece Producerea puieţilor la ghivece a fost prezentată într-un capitol anterior. Avantajele acestei metode constau în aceea că se evită şcoala de puieţi (se câştigă un an), se economiseşte sămânţă, reduce preţul de cost şi dă randamente sporite la speciile păr, cireş, vişin, care se prind mai bine la altoirea pe lemn de un an. De asemenea, pomii obţinuţi au un sistem radicular ramificat, chiar pe portal toii generativi. Infiinţarea câmpului I prin însămânţare directă la speciile sâmburoase reduce preţul de cost, consumul de sâmburi etc. Ca dezavantaj, precizăm că pomii astfel obţinuţi au un sistem radicular pivotant, neramificat, ceea ce îngreu nează prinderea lor în livadă. Acest defect se poate corecta prin scurtarea piv otului pe loc în câmpul I, toamna în luna octombrie, cu plugul de scos pomii, modif icat pentru a nu dizloca portaltoii. Lucrarea trebuie făcută cu prudenţă, deoarece, prezintă anumite riscuri. Pentru înfiinţarea acestui câmp se seamănă în rânduri, sâmburi mari se seamănă în copci iar după răsărire se răresc la distanţele prevăzute de tehnologie. Producerea pomilor prin altoire la masă Se poate folosi la majoritatea speciilor pomicole, dar în ţara noastră în special, la nuc. Materialul biologic folosit: Portaltoii pot fi: puieţi, marcote şi butaşi înrădăcinţi. Aceştia trebuie să aibă grosimea în zona de altoire de 10-16 mm la nuc sau 8-12 mm la măr. Rădăcinile principale ale portaltoilor se fasonează la 2022 cm lungime la nuc şi la 18 cm pentru celelalte specii, iar rădăcinile secundare la 2-3 cm, respectiv, 1-2 cm. Ramurile altoi se recoltează toamna şi se păstrează în depozite la 1-4°C. Preforţarea materialului se face în lăzi cu rumeguş la 26-28° C şi U.R. de 80-90% timp de 4-6 zile pentru portaltoi, respectiv 2-3 zile ramurile altoi, iar la nuc 10 zile pentru portaltoi şi 3-4 zile ramurile altoi. După preforţare materialul se

spală, se zvântă şi este trecut pentru altoire. Altoirea la masă se face mecanizat, primăvara devreme sau chiar în a doua parte a iernii. Portaltoiul se secţionează la colet iar altoiul la bază, r amurile altoi se scurtează în segmente de 1-2 muguri. După altoire, zona se parafinează, prin introducerea într-un amestec de parafină 90% + colofoniu 10 %, încălzit la 50-60 C. Materialul altoit se stratifică apoi, în lăzi cu rumeguş umed, în prealabil dezinfectat (cu Topsin 0,1%), acoperind altoiul cu un strat de 5-6 cm de rumeguş. Forţare materialului altoit se realizează în camere de forţare, unde temperatura se menţine constantă 25-27 C. Durata de forţare este de 6-10 zile la seminţoase şi 10-14 zile la nuc. Călirea materialului se realizează pe timp de 3-4 zile. 140 Stratificarea materialului. După forţare materialul se sortează, alegând pe cel prins, se înlătură lăstarii daţi din portaltoi, apoi se stratifică. Materialu l se stratifică în nisip, în camere cu temperatura de 1-5 C, păstrându-se până la plantare. Producerea materialului săditor la containere Este o metodă intensivă folosită pe scară industrială în unele ţări pentru a produce milioane de pomi (S.U.A.: R.W. Boslei, 1969; G.A. Melhquist, 1969; Oland a: S.J. Wertheim, 1987; Israel: A. Erez, 1989; Italia: G. Ravaglia, 1990). Se foloseşte cu precădere la arbuştii fructiferi, dar şi la pomi. În Germania există în pepiniere, poligoane special amenajate, unde plantele la ghivece sunt aşezate pe un strat de mulci, compus din 2/3 rumeguş 1/ 3 turbă, care se menţine curat prin erbicidare (Fisher P., 1985). Avantajele metodei constau în: manipularea uşoară a plantelor pomicole, prindere 100 %, deoarece, la transplantare nu se deranjează sistemul radicular, se poate planta în cursul perioadei de vegetaţie. Metoda se foloseşte pe scară largă pentru cultura plantelor obţinute prin microînmulţire (G. Ravaglia, 1990). În ţara noastră s-au făcut încercări cu pomi altoiţi, obţinându-se rezultate bune. (Parnia P., şi colab., 1992). Materialul se altoieşte la masă, mecanic în spaţii special amenajate, aşa cum a fost descris la producerea nucului altoit. După altoire şi forţare, materialul se clasează şi se plantează în pungi de polietilenă, perforate, cu dimensiunile de 25/16 cm, într-un amestec format din nisip, mraniţă şi pământ de ţelină, în părţi egale. Pe măsura plantării, pungile cu material săditor se trec în solarii, pe un substrat de rumeguş şi turbă, pentru un drenaj mai bun, cu umiditatea asig urată prin pulverizări fine, sub formă de ceaţă artificială. Lucrările de îngrijire sunt cele descrise la producerea portaltoilor la ghivece, în plus, se execută plivitul sălbatecului, ciupirea concurentelor axu lui şi chiar a lăstarilor anticipaţi, dacă au depăşit lungimea de 20 cm. Plantarea se poate face începând cu 1-10 iunie, după o călire prealabilă a materialului. Randamentul de producere a materialului săditor depăşeşte 70 % dar metoda este costisitoare.

141

CAPITOLUL 9 ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE 9.1. Sisteme tehnologice pomicole Termenul de "sistem tehnologic pomicol" a fost introdus în literatura de specialitate de V. Cireaşă (1995) şi este definit ca un ansamblu pomicol cronospaţial bine structurat arhitectonic şi condus prin tehnologii variabil e. Acelaşi autor a considerat sistemul tehnologic pomicol (S.T.P.) o funcţie matematică în care variabile sunt: genomul pomicol-specia, soiul (G), -tehnologia pomicolă (Tp), forma de coroană (Fc) şi timpul biologic (tb), astfel: S.T.P.= f(G.Fc.Tp.tb) Noţiunea de sistem tehnologic cuprinde verigile tehnologice de producţie (fertilizare, tăieri etc.), iar prin structură se exprimă relaţiile biologice din cadrul formelor de coroană (S. Marcus, 1980). Sistemele tehnologice pomicole pot fi grupate în două mari categorii: culturi pure şi culturi asociate. Culturile pomicole pure pot fi clasice, intensive şi superintensive. Ca şi în celelalte zone în regiunile colinar-montane se pot practica toate sistemele tehnologice pomicole. De altfel, conţinutul noţiunii de intensiviz are nu reflectă numai gradul de utilizare a terenului, exprimat prin numărul de pomi la hectar, ci şi alte elemente ca: nivelul producţiilor şi costurile acestora, volumul şi durata de recuperare a investiţiilor etc. Sistemul clasic (extensiv) a deţinut ponderea în pomicultura mondială până în jurul anilor 1950-1960. În acest sistem pomii au o vigoare mare (8-10 m înălţime), coroane globuloase (4-8 m diametru) sau piramidale, se plantează la distanţe mari (7-8 până la 10-12 m), rezultând o densitate de 150-300 pomi/h a. Datorită acestor considerente, terenul dintre rânduri şi chiar de pe rând are un grad de utilizare redus, atât cât plantaţia este tânără cât şi după intrarea pe rod. Intrarea pe rod economică a acestor plantaţii este la 8-10 ani uneori chiar 12-15 ani de la plantare. Producţia este relativ scăzută (10-15 t/ha), iar amortizarea invest iţiei se realizează foarte târziu. Lucrările agrotehnice (tăieri, protecţia fitosanitară, recoltarea) se desfăşoară anevoios şi cu costuri ridicate. 142 Acest sistem are o durată de viaţă mare (40-50 ani) şi este aplicabil la majoritatea speciilor pomicole. Totuşi datorită caracteristicilor sale, există tendinţa de a fi înlocuit cu sistemele moderne: intensiv şi superintensiv. Sistemul intensiv, deţine în prezent ponderea în cultura pomilor pe plan mondial şi în ţara noastră. Acest sistem s-a extins considerabil şi în zona

dealurilor înalte, fiind preponderent la măr în prezent, dar cu perspective şi pentru prun, cireş şi vişin. În cadrul acestui sistem, caracterizat prin densităţi de 500-1250 pomi/ha, se utilizează, funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului, precum şi de form a de coroană, distanţe de plantare de 4-5 m între rânduri şi 2-4 m între pomi pe rân . Pomii au înălţimea de 3-3,5 m şi sunt conduşi sub formă de coroane aplatizatepalmete (pomaceae) sau vasul aplatizat, vasul ameliorat, Leader modifica t, palmeta etajată şi palmeta liberă (drupaceae). Pomii cultivaţi în acest sistem produc primele fructe în anul al III lea de la plantare, recoltele devin economice în anii 4-5, perioada de plină producţie durează 20-30 ani, când se pot obţine producţii de 20-30 tone/ha, cu cheltui eli destul de scăzute. Gradul de utilizare a terenului, este mult mai mare decât în sistemul clasic, iar densităţile şi formele de coroană permit efectuarea corectă şi la timp a lucrărilor agrotehnice. Varietatea formelor de relief, fertilitatea solurilor în general mai scăzută, costul mai redus al investiţiilor şi durata mare de exploatare, sunt elem ente care pledează pentru extinderea cu prioritate a acestui sistem în toate perimet rele favorabile pentru cultura pomilor, precum şi în zonele înalte. Sistemul superintensiv se caracterizează prin pomi de vigoare mică (1,5-2 m înălţime), conduşi sub formă de coroane aplatizate, sau globuloase cu volum mic (fus, cordon vertical), distanţe de plantare mici (2,5-4 m între rânduri şi l-l,5 m pe rând) rezultând densităţi de 1250-3333 pomi/ha şi chiar mai mult. Acest sistem este recomandat pentru măr şi păr, folosind portaltoi de vigoare submijlocie sau mică. Pomii plantaţi în acest sistem, dau recolte economice începând cu anul al III lea de la plantare. În perioada de plină rodire, care durează 10-15 ani, se obţin producţii de 30-45 t/ha. Gradul mare de utilizare a terenului, de mecanizare, contribuie la creşterea productivităţii muncii, prin reducerea consumului de forţă de muncă şi a cheltuielilor materiale, conducând la realizarea unor costuri reduse pe unitatea d e produs. Pe lângă avantajele menţionate, sistemul superintensiv are şi o serie de dezavantaje, care trebuie luate în considerare la evaluarea justă a posibilităţilor de promovare a acestuia în anumite zone şi în special în zonele înalte, după cum urmează: - necesită soluri cu fertilitate ridicată, cu permeabilitate bună, ce se întâlnesc destul de rar; 143 - densitatea mare a pomilor, face ca lumina să fie deficitară, cu consecinţe asupra producţiei şi în special a calităţii ei, creând în acelaşi timp condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolilor şi dăunătorilor; - cheltuielile cu înfiinţarea plantaţiilor sunt foarte mari. Cultura pomilor cu densităţi mari, poate fi extinsă pe suprafeţe mai mici, care nu prezintă aceste inconveniente, precum şi în gospodăriile populaţiei dar numai în zonele cu o ecologie favorabilă speciilor şi soiurilor ce se vor cultiva. Culturi pomicole asociate - sunt sistemul agropomicol şi grădinile familiale. Sistemul agropomicol, mult practicat în trecut dar şi în prezent, mai ales în zonele deluroase şi montane, este o variantă a sistemului clasic (extensiv). Ace st sistem se caracterizează prin pomi de vigoare mare, cu coroane globuloas

e sau piramidale, plantaţi la 8-12 m între rânduri şi 4-5 m pe rând. Intervalele se cultivă cu plante alimentare şi furajere, pe toată durata de exploatare a plantaţie i, de la care se obţine o producţie complimentară, ce compensează producţia pomicolă mai redusă (8-10 t/ha). Sistemul are perspectivă numai în zonele înalte unde este dezvoltat agroturismul. Grădinile familiale ocupă suprafeţe relativ mici (până la 0,5 ha) în apropierea gospodăriilor şi care se cultivă cu un număr mare de specii şi soiuri în vederea satisfacerii nevoilor proprii de consum cu fructe în tot cursul anului iar în anii favorabili se pot realiza venituri suplimentare prin valorificarea pe piaţă a surplusului. Aceste grădini, au un deosebit rol agroturistic, datorită fapt ului că înfrumuseţează zonele respective şi oferă proprietarilor preocupări plăcute, iar vizitatorilor imagini agreabile. Tipuri de plantaţii În prezent pe plan mondial, dar şi în România sistemele tehnologice pomicole prezentate anterior se întâlnesc în diferite tipuri de plantaţii, în unităţi cu capital de stat, cu capital privat sau cu capital mixt. Plantaţii comerciale (îndustriale) – ocupă suprafeţe mari (100-200 ha.) şi au rolul de a produce mari cantităţi de fructe marfă. Cuprind, de regulă, 2-3 specii pomicole cele mai bine adaptate la condiţiile locale, reprezentate fiecar e de un număr restrâns de soiuri cu valoare biologică şi comercială ridicată, competitive pe pieţele interne şi internaţionale. Este recomandată folosirea a 2-3 specii pentru siguranţa producţiei, folosirea raţională a forţei de muncă, asigurarea conveerului pentru produse proaspete şi pentru industrializare. Plantaţii didactico – experimentale sunt organizate pe lângă instituţiile de învăţămănt superior sau mediu, precum şi pe lângă staţiunile de cercetări. În primul caz plantaţiile au rol de cercetare dar şi de atelier-şcoală, iar în c el de-al doilea creează condiţii pentru cunoaşterea şi adaptabilitatea sortimentului zonal, a biologiei şi tehnologiei specifice, precum şi pentru crearea de noi soiuri . Tot în aceste unităţi se întâlnesc şi numeroase colecţii de soiuri (bănci de gene). Acestea sunt folosite fie ca material didactic, fie ca fond de germoplasmă în activitatea de

creare de noi soiuri. 144 Plantaţiile de aliniament - sunt organizate în lungul şoselelor, a drumurilor sau a liniilor de cale ferată. Sunt alcătuite din specii şi soiuri cu mare plasticitat e ecologică şi tehnologică (dud, cireş, nuc, măr, prun, păr). Pomii sunt conduşi cu trunchi înalt şi coroane globuloase sau piramidale. Plantaţiile de aliniament, prin folosirea unor soiuri şi portaltoi de vigo are redusă, precum şi a arbuştilor fructiferi (coacăz, afin, trandafirul de dulceaţă, agriş, zmeur, cătină albă etc.) sunt indicate pentru incintele şi parcurile instituţiilor, societăţilor comerciale şi grădinile populaţiei, unde ar avea un ro l estetic, dar şi utilitar. Plantaţiile pomicole antierozionale. Plantaţiile pomicole din zonele colinar-montane caracterizate printr-un regim pluviometric ridicat mai al es în sezonul cald, pot îndeplini şi funcţii antierozionale pe terenuri în pantă. Interceptarea precipitaţiilor de către livezi provoacă modificări hidro-cinematic e, hidrodinamice şi hidrologice, funcţie de forma de coroană şi gradul de acoper

ire (I. Neamţu, 1980). În zonele înalte, cu precipitaţii de peste 6 % este obli gatorie plantarea pomilor pe curbele de nivel şi folosirea unor coroane cu grad mare de acoperire (60-80 %), în cazul când solul este întreţinut ca ogor lucrat. Când pomii se conduc sub formă de palmetă liberă, este obligatorie înierbarea alternativă a intervalelor. Parcelele mari (0,5-1 ha) cu panta peste 15 % situate în perimetre pomicole, pot fi valorificate eficient prin plantaţii antierozionale de arbuşti fructiferi cum ar fi: cătina albă, zmeurul, măceşul, trandafirul de dulceaţă, specii rustice şi cu înrădăcinare profundă. Aceste plantaţii au o acţiune mediobiogenă, iar producţia de fructe rambursează cheltuielile de investiţie, aşa cum au arătat cercetările de la Universitatea Agronomică laşi (V. Cireaşă, G. Grădinariu, 1995). 9.2. Alegerea, organizarea şi pregătirea terenului în vederea înfiinţării plantaţiilor pomicole

Datorită longevităţii sale mari, a investiţiilor foarte mari precum şi altor factori obiectivi, înfiinţarea unei plantaţii pomicole implică o mare responsabilitate din partea tehnologilor, proiectanţilor şi a beneficiarului. Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei livezi urmăreşte satisfacerea exigenţelor speciilor pomicole faţă de factorii ecologici. De asemenea, în reuşi ta şi perspectivele unei plantaţii un rol important îl au şi factorii socio-economici. Factorii edafici. Cartarea pedologică şi agrochimică este indispensabilă la înfiinţarea unei plantaţii. Variaţia mare a însuşirilor solului, mai ales în zonel înalte, impune cartarea amănunţită a versanţilor, a microdepresiunilor şi chiar a parcelelor. În urma efectuării acestor analize sunt declarate improprii pomiculturii terenurile mlăştinoase, cu pânza de apă freatică mai sus de 2 m adâncime; solurile compacte, grele; solurile cu mai mult de 15 % carbonat de calciu; cu pH sub 5,5 sau peste 7,8; solurile sărăturoase sau soloneţurile, precum şi cele cu mai mult de 145 50-60% schelet. Sunt, de asemenea, improprii pentru cultura economică a pomilor, vârfurile de deal şi văile înguste. Favorabile pentru cultura pomilor sunt solurile adânci (0,8-1 m.), fertile, lutoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoas e şi chiar cele nisipoase. O atenţie mai mare trebuie acordată alegerii terenurilor în zonele înalte. Astfel, terenurile cu panta uniformă până la 12-14% pretabile la mecanizare şi cu soluri mai profunde, din zone cu precipitaţii de peste 600 mm, vor fi folosite pentru plantaţii în sistem intensiv. Versanţii uniformi cu panta cuprinsă între 15 şi 20% vor fi terasaţi şi destinaţi plantaţiilor de seminţoase pe portaltoi cu înrădăcinare superficială sau mijlocie, iar cei cu panta de la 20 la 30% plantaţiilor de sâmburoase (M. Iancu ş.a. 1983). Factorii climatici Temperatura. Se vor alege acele zone unde temperatura medie anuală a temperaturii corespunde cerinţelor pomilor, unde temperatura minima şi maxim a absolută sunt suportabile. De asemenea, vor fi evitate zonele în care se înregistrează frecvent brume şi îngheţuri târzii de primăvară. Precipitaţiile atmosferice trebuie să corespundă cerinţelor pomilor atât cantitativ cât şi în privinţa repartiţiei pe fenofaze de vegetaţie. Vor fi evita te, de

asemenea, zonele în care se înregistrează frecvent grindină. Luminozitatea este analizată sub aspectul duratei de strălucire a soarelui în perioada de vegetaţie activă. Altitudinea influenţează temperatura şi luminozitatea. Speciile iubitoare de căldură (piersic, cais, migdal etc.), trebuie amplasate la altitudini mici, iar cele iubitoare de umiditate şi cu pretenţii mai modeste faţă de temperatură, se pot amplasa la altitudini mai mari (măr, prun, arbuşti). Relieful terenului are o mare importanţă pentru viitorul plantaţiei. Se recomandă terenurile plane sau uşor înclinate, dar rezultate bune şi foarte bune se pot obţine şi pe terenuri cu panta mai mare de 10-15%, cu condiţia amenajăr ii antierozionale şi care să permită mecanizarea lucrărilor. Cu investiţii mai mari, pot fi valorificate şi terenurile cu panta de până la 25%. Expoziţia terenului: În zonele călduroase ale ţării, unde insolaţia este foarte puternică şi evaporarea apei din sol foarte intensă, sunt preferate expoziţiil e vestice, estice, sud-vestice şi chiar nordice. În zona dealurilor înalte cu altitudine a între 500-700 m (până la 800-900 m), unde clima este răcoroasă, cele mai bune terenuri pentru pomi sunt cele cu expoziţie sudică, sud-vestică şi sud-estică. Cu cât altitudinea creşte cu atât expoziţiile nordice, nord-vestice şi nord-estice sunt mai neindicate, în special pentru soiurile care ajung târziu la maturitate. În aceste zone, mărul va fi amplasat pe versanţii cei mai însoriţi, dar în treimea inferioară a acestora, iar prunul şi vişinul pe celelalte două treimi. Expoziţiile nefavorabile pot fi ocupate de arbuştii fructiferi (coacăz, zmeur, măceş, cătină, trandafir pentru dulceaţă). 146 Adăposturile naturale joacă un rol important în reuşita plantaţiei. Sunt recomandate terenurile adăpostite natural sau se vor înfiinţa perdele de pro tecţie special amenajate. Factorii socio-economici mai importanţi sunt: -existenţa forţei de muncă pentru efectuarea lucrărilor manuale; - existenţa căilor de acces; - existenţa lucrărilor de îmbunătăţiri funciare; - aprovizionarea cu apă pentru irigaţii şi efectuarea tratamentelor fitosanitare; - apropierea de pieţele de desfacere şi de prelucrare a fructelor; - depărtarea de zonele intens poluate industrial. Pregătirea terenului în vederea plantării Pregătirea terenului în vederea plantării constă în executarea în perioade optime a unor lucrări agrotehnice, pentru a realiza condiţii bune de prin dere şi creştere a pomilor tineri. Principalele lucrări sunt: defrişarea vegetaţiei lemnoase, nivelarea, desfundatul şi scarificarea terenului, corectarea regimului aerohidric şi a reacţiei chimice a solului, bilonarea, fertilizarea de bază, dezinfecţia terenului şi asigurarea unei surse de apă;

Defrişarea vegetaţiei lemnoase Când amplasarea plantaţiilor se face pe foste păşuni, fâneţe etc, defrişarea se execută cu un an înainte de înfiinţare. În cazul când noile plantaţii, se vo

înfiinţa pe vechile amplasamente pomicole, defrişarea se face cu doi ani înai nte, pentru a se evita efectele negative ale oboselii solului. Lucrarea con stă în eliberarea terenului de arbori, arbuşti, liane, pomi, etc., scoaterea şi a rderea tuturor rădăcinilor, care cu timpul putrezesc şi îmbolnăvesc solul. Operaţiile de defrişare se execută cu tractoare grele prevăzute cu instalaţii pentru dizlocarea şi scoaterea buturugilor şi rădăcinilor. Nivelarea terenului Pe terenurile plane, nivelarea este sumară şi constă în distrugerea muşuroaielor şi umplerea cu pământ a şanţurilor şi gropilor rezultate în timpul defrişării. Lucrarea are o deosebită importanţă pe terenurile accidentate şi presupune: decopertarea unui strat de sol fertil pe adâncimea de 10-20 cm, stocarea acestuia la marginea parcelei, nivelarea gropilor şi a depresiun ilor, apoi reaşezarea uniformă pe întreaga suprafaţă a solului fertil pentru a nu modifica

starea generală de fertilitate a solului. Se vor evita deplasări masive de sol ferti l în microdepresiuni, decopertarea zonelor mamelonare şi ca urmare, crearea uno r condiţii neuniforme pentru creşterea şi fructificarea plantelor. Nivelarea terenului se execută după defrişare sau concomitent cu aceasta. 147 Scarificarea terenului se recomandă cu precădere în zonele umede, pe solurile grele, dar şi pe cele subţiri aflate într-o stare avansată de degra dare. Afânarea are loc fără întoarcerea brazdei. În urma scarificării, se strâng şi se ard toate rădăcinile şi resturile vegetale, care ar putea influenţa şi mai mult starea de oboseală biologică a solului. Prin aceste lucrări se înlătură efectele negative ale excesului de umiditate şi se creează condiţii mai bune pentru creşterea şi rodirea pomilor. Îmbunătăţirea regimului aerohidric al solului. În multe zone din ţara noastră apare frecvent excesul de umiditate, în special primăvara datorită top irii zăpezii, ploilor ceea ce duce la ridicarea nivelului freatic. Pentru pre venirea acestor neajunsuri, terenul se nivelează în pantă uşoară în direcţia scurgerii ape , iar solul se afânează mai adânc, cu pluguri speciale, pentru preluarea şi înmagazinarea excesului de apă şi îmbunătăţirea regimului de aer (N. Oanea, 1977). Bilonarea. În zonele depresionare largi de la baza pantelor se întâlnesc adesea soluri gleice şi pseudogleice, în care apa freatică este mai la suprafaţă şi în care excesul de umiditate în perioadele ploioase se manifestă mai accentua t. Pe aceste terenuri se recomandă executarea biloanelor cu înălţimea de 40-60 cm şi plantarea pomilor pe acestea. Prin această lucrare se elimină parţial excesul de umiditate şi se creează condiţii favorabile pentru creşterea rădăcinilor şi dezvoltarea pomilor. Biloanele se realizează imediat după nivelarea terenului prin arături succesive la cormană, executate în mai mulţi ani (A. Şuta, 1975). Bilonarea prezintă şi unele dezavantaje legate de dificultăţile provocate agregatelor în executarea lucrărilor tehnologice. Desfundatul este lucrarea care poate influenţa cel mai mult viitorul une

i plantaţii. De regulă, solurile grele şi cele superficiale se desfundă la adâncimea de 60-70 cm. Pentru plantaţiile mici de lângă casă, desfundatul manual constituie o altenativă mai economică. Aceasta se realizează la adâncimea de 40-50 cm. Desfundatul are rolul de a crea condiţii favorabile (aerisire şi afânare) pentru creşterea rădăcinii şi a pomului. Pe terenurile cu pante ce depăşesc 8-10 % desfundarea se face în benzi în lungul curbelor de nivel, păstrându-se fâşii nedesfundate, late de 2-2,5 m situate la 20-30 m între ele. Aceste fâşii vor rămâne între rândurile de pomi. Epoca cea mai indicată pentru desfundarea terenului este perioada mai-august pentru tere nurile libere şi iulie-septembrie pentru cele ocupate cu diverse culturi. Fertilizarea de bază. După desfundat se face fertilizarea de bază (de fond) cu 40-60 t/ha gunoi de grajd compostat, 600-800 kg/ha superfosfat şi 20 0-250 kg/ha sare potasică. Aceste îngrăşăminte vor aproviziona pomii tineri cu biomineralele necesare o perioadă de cel puţin 3-4 ani. Aceste îngrăşăminte se administrează prin împrăştiere pe terenul desfundat şi se încorporează în sol printr-o arătură adâncă de 25-30 cm. Dezinfecţia terenului este necesară înainte de înfiinţarea plantaţiilor pentru distrugerea, în special a nematozilor, dar şi a celorlalţi dăunători existenţi în sol şi 148 care pot provoca mari pagube tinerelor plantaţii. În prezent, există foarte multe insecticide şi nematocide, dintre care recomandăm Nemagon în doze de 80-100 l/ha emulsie sau 400kg/ha granule, Dazomet, 450kg/ha granule sau 600 k g/ha pulbere; Basamid 600 kg/ha etc.

Organizarea interioară a plantaţiilor pomicole

Parcelarea terenului constă în împărţirea terenului în parcele, care trebuie să aibă pe cât posibil, aceeaşi pantă şi expoziţie, aceleaşi condiţii de sol, ţi seama că pe o parcelă se plantează, de regulă, o singură specie, pe un singu r portaltoi. Forma parcelelor poate fi: dreptunghiulară, pătrată, trapezoidală sau triunghiulară. Parcelele sunt delimitate de drumuri de exploatare pe laturile lung i, iar la capete de zone de întoarcere a agregatelor. Mărimea unei parcele este invers proporţională cu panta şi orografia terenului (tabelul 9.1.). Tabelul 9.1. Dimensiunile şi suprafaţa parcelelor în plantaţiile de pomi funcţie de panta terenului Dimensiuni (m) Panta terenului (%) Lungime Lăţime Suprafaţa (ha) sub 5 400-500 200-300 8-15 6-14 300-400 150-200 4,5-8 15-25 200-300 100-150 2-4,5 peste 25 100-150 80-100 0,8-1,5

Pentru exploatarea cât mai raţională a agregatelor şi creşterea productivităţii muncii, lungimea parcelelor trebuie să fie cât mai mare, în funcţie de înclinarea pantei sau de anumite limite obligate (canale, debuşee etc). Lăţimea parcelelor variază în funcţie de aceeaşi factori. Raportul optim între dimensiunile parcelelor este de 2:1, iar în cazul unor situaţii determinate de configu raţia terenului chiar 3:1. Când panta terenului depăşeşte 6 %, laturile lungi ale parcelelor vor fi obligatoriu orientate în direcţia curbelor de nivel. Platourile înalte se organizează separat, orientarea parcelelor urmând criteriul bunei însoriri. Vârfurile de deal situate în locuri cu vânturi puternice, se vor evita de la plantare sau se vor planta cu perdele de protecţie. Pentru arbuştii fructiferi şi căpşuni mărimea optimă a parcelelor este de 2-5 ha. Trasarea şi amenajarea drumurilor, se realizează concomitent cu definitivarea parcelelor. Funcţie de importanţă, drumurile dintr-o plantaţie 149 pomicolă pot fi principale şi secundare. Suprafaţa totală a acestora nu trebu ie să depăşească 1-2 % din suprafaţa plantaţiei. Drumurile principale fac legătura cu şoselele de acces şi cu cele secundare. Drumurile ce străbat versanţii se trasează în diagonală sau în serpentină, asigurându-se o pantă longitudinală de maximum 8-10 %. Ele trebuie să aibă o lăţime de 5-6 m iar în porţiunile curbe se lăţesc cu încă 1,5 m şi se supraîn Aceste drumuri se pietruiesc şi, în anumite cazuri, pot fi prevăzute margin al cu şanţuri de colectare a apelor. Drumurile secundare delimitează parcelele pe laturile lungi. Pe latura di n amonte se trasează şanţuri de colectare a apelor. Aceste drumuri au o lăţime de 34 m, cu o pantă longitudinală de max. 5%, cu partea carosabilă bombată de cca 2 %. Atât drumurile secundare cât şi şanţurile de colectare a apelor se înierbează. Zonele de întoarcere se amplasează pe laturile mici ale parcelelor, la capetele acestora. Ele vor avea lăţimea de 6-8 m pentru a se putea exec uta mecanizat lucrările tehnologice. Acestea se înierbează pentru a preveni eroziunea. Amplasarea centrului gospodăresc are o deosebită importanţă pentru plantaţiile mari, industriale. Acesta se compune din: sediul administrativ , grup social, magazii pentru materiale, depozite pentru îngrăşăminte şi pesticide, depozit de păstrat fructe, eventual pentru prelucrarea primară a acestora etc. Suprafaţa acestor construcţii este de cca 0,2-0,4 ha. Lucrări de amenajare a teritoriului Terenurile în pantă necesită efectuarea unor lucrări speciale cum ar fi : construirea de canale pentru reţinerea sau evacuarea apei din precipitaţii, terasarea, construirea de debuşee, drumuri, perdele de protecţie etc Canalele de coastă. După funcţia ce o îndeplinesc în plantaţiile pomicole, canalele de coastă se împart în canale de nivel şi canale înclinate. Canalele de nivel se folosesc pe versanţi uniformi, cu pante de 10-12%, în zonele secetoase cu soluri uşoare şi mijlocii. Au rolul de a reţine apa şi a favoriza infiltrarea ei în sol, îmbunătăţind regimul de apa în perioadele secetoase şi împiedicând eroziunea solului. Acestea se vor amplasa paralel cu rândurile de pomi, pe tronsoane lungi de minimum 10 m. Distanţa dintre canale se stabileşte funcţie de panta terenul ui astfel: 35 m la o pantă de 10%; 26 m la una de 15%; 23 m la 18% si 20 m la 20%. Canalele înclinate au rolul de a colecta şi evacua excesul de apa, şi de

a scădea nivelul apelor freatice din plantaţii. Se construiesc în zonele cu peste 600 mm precipitaţii anual, acolo unde există pericolul alunecărilor de teren. Traseul acestor canale trebuie să urmărească, în general, relieful terenului, curbele de nivel, pentru a stânjeni cât mai puţin lucrările tehnologice, iar volumul de săpături să fie minim. Panta longitudinală a canalelor este orientată către debuşee, cu o înclinaţie de 1,5-2%. Debuşeele artificiale sau naturale au rolul de a colecta apa din canale le înclinate, de pe terase sau din alte locuri. Se amplasează pe linia de cea mai mare 150 pantă, astfel ca apa să poată fi colectată de pe suprafeţe cât mai mari şi să necesite cheltuieli cât mai puţine. Cele mai recomandate sunt debuşeele naturale, cu o lăţime de scurgere de 3-6 m şi cu panta de 6-8%. La o pantă mai ma re se amenajează căderi transversale din piatră, beton sau lemn. În cazul când lipsesc debuşeele naturale, se construiesc debuşee artificiale, prin săpături fragmentate, tronsoane cu secţiunea crescândă din amonte către aval şi cu panta la baza de 10-12%. Între tronsoane se prevăd căderi de 0,4-0,6 m. Consolidarea debuşeelor naturale sau artificiale se poate face prin înierbare sau la nevoie cu piatră sau beton. Drenurile reprezintă lucrări de eliminare a excesului de apă din profilul solului, prin care se creează un regim aerohidric, termic şi biologic mai favorabil în zona de dezvoltare a sistemului radicular. Funcţie de provenienţa excesului de apă, orografia terenului, hidrogeologia şi alţi factori, captarea şi evacuarea excesului de apă se realizează prin diverse metode de drenaj. În pomicultură se utilizează drenajul închis, executat înainte de plantare, folosind diferite materiale cum ar fi: fascinele, tuburile de ceramică sau material plastic etc., recum şi drenajul cârtiţă. Terasarea terenului. Aceasta lucrare se execută pe terenurile cu pantă mai mare de 15 - 20%, pentru o cât mai raţională exploatare a lor. După de construcţie, terasele sunt de mai multe feluri: cu platformă continuă, e realizate prin arături repetate şi terase individuale. Terasele cu platformă continuă se recomandă să se execute pe terenurile cu panta de 15- 20% în zonele mai secetoase şi cu pantă de 18-30 % în

p

modul teras

zonele

umede. Versanţii trebuie să aibă panta uniformă, soluri lutoase, luto-argiloase sau luto-nisipoase, adânci şi cu grad mic sau mijlociu de eroziune. Lăţimea platformei se calculează ţinând cont de distanţa dintre rândurile de pomi şi numărul de rânduri ce urmează a se planta. Dimensionarea şi utilizarea teraselor se face funcţie de forma de coroană, panta terenului, zonele climatice şi vigoarea portaltoilor. Terasarea prin arături repetate (agroterasarea) se foloseşte pe versanţii uniformi, cu panta până la 30%. Lucrarea se execută cu plugul reversibil ( după plantarea pomilor), prin arături repetate an de an, răsturnând în aval brazde le. Formarea platformelor durează mai mulţi ani. Printr-o astfel de terasare, pierderile de suprafaţă prin taluzare variază între 11-21%. Terasele individuale sunt recomandate pe pantele mai mari de 35-45 %, în zonele umede. Acestea se construiesc în jurul fiecărui pom. Construcţia unei

astfel de terase se poate realiza prin desfundare sau fără desfundare. Dau rezultate bune terasele pătrate de 2/2 m sau 3/3 m sau cele dreptunghiulare, 2/3 m cu înclinarea platformei de 10-12 %. Pentru reţinerea apei aceste terase sunt prevăzute cu diguleţe de 0,3-0,4 m înălţime în aval şi o lăţime de 0,2 m. Acestea se înierbeaza sau se consolidează cu brazde. Organizarea terenului în vederea înfiinţări unei plantaţii pomicole trebuie să urmărească anumite obiective cum ar fi: 151 -asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea procesului de producţie; -crearea condiţiilor optime de mecanizare; -diminuarea sau chiar combaterea totală a eroziunii solului etc. Aceste obiective pot fi atinse relativ uşor, dacă se vor respecta recomandările prezentate în acest capitol. 9.3. Alegerea şi amplasarea speciilor şi soiurilor Alegerea speciilor şi soiurilor se face funcţie de condiţiile ecologice din fiecare zonă, de tipul de plantaţie şi de posibilităţile de valorificare. Astfel, pentru plantaţiile comerciale, se aleg cele mai reprezentative specii de pomi din zonă (23), care se remarcă prin producţii mari şi de calitate, rezistente la ger, la îngheţurile de revenire şi la alţi factori stresanţi. Pentru grădinile familiale se alege un număr mai mare de specii de pomi şi arbuşti fructiferi, care să asigure un consum variat de fructe pe o perioada cât mai mare. În vederea plantării se aleg soiuri foarte productive, care intră devreme p e rod şi au o bună afinitate cu portaltoiul. În alegerea soiului se mai ţine cont de momentul maturării fructelor funcţie de zonă, gustul consumatorului, gradul d e poluare a zonei etc. La măr, se vorbeşte din ce în ce mai mult de noua generaţie de soiuri rezistente la rapăn si făinare, la păr de soiuri rezistente la afide şi ars ura bacteriană, la piersic, de soiuri care sunt mai puţin atacate de afide şi Taphrina, ia r la cais şi vişin de soiuri tolerante la Monilinia. În condiţiile actuale se pot obţine recolte mari şi de calitate dacă soiurile de pomi şi arbuşti fructiferi se amplasează în zonele de cultură de maximă favorabilitate. Având în vedere faptul că multe localităţi din aceste zone vor fi destinate agroturismului şi că o parte din necesarul de fructe pentru consum va fi produs pe plan local, de mare importanţă este sortimentul. În aceste condiţii se vor c ultiva numai soiuri de măr cu o perioada de vegetaţie scurtă, care înfloresc târziu, rezistente la ger, cât şi soiuri care au un grad mare de adaptabilitate ecologică. Amplasarea pomilor în parcele se face funcţie de condiţiile ecologice de pe teritoriul livezii, astfel încât cerinţele specifice soiurilor să fie satisfăcute. În cazul când parcela nu este adăpostită natural atunci, în zonele mai expuse se vor planta specii rezistente la cădere (nuc, cireş etc). Într-o parcelă se va pl anta o singură specie, cu 2-3 soiuri care se polenizează reciproc şi sunt altoite pe acelaşi portaltoi. Stabilirea distanţelor de plantare. Distanţele de plantare se stabilesc funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului, condiţiile ecologice şi tehnologice.

De regulă, pentru plantaţiile de pomi cu densitate medie, care se înfiinţează în zonele de stepă şi silvostepă, se conduc sub formă de garduri fructifere, distanţa dintre rânduri este egală cu înălţimea maximă a pomilor. 152 Pentru plantaţiile care se înfiinţează în nordul ţării sau în zonele înalte, datorită înclinării mai accentuate a razelor de lumină, distanţele de plantare dintre rânduri se măresc cu 0,5 m (N. Cepoiu, 1994) (tabelele 9.2., 9.3.,9.4.). La nivel de specie, distanţele de plantare se stabilesc funcţie de zona de cultură, starea de fertilitate a terenului, vigoarea soiului şi portaltoiului. Pentru plantaţiile intensive şi superintensive de măr aceste distanţe sunt de 3,5-4 m între rânduri şi l-2,5 m între pomi pe rând (tab.9.2). În aceleaşi condiţii de cultură la păr, distanţele de plantare sunt cuprinse între 3-4,5 m între rânduri şi l-3 m pe rând (tab. 9.3.) Tabelul 9.2 Distanţele de plantare la măr, în diferite zone de cultură (după N. Cepoiu, 1994) Zona de cultură Ferilitatea solului Grupade soiuri Portaltoiul Distanţe de plantare (m) mijlocie standard franc 5x4 Zona premontană mică standard franc 4x3 mijlocie standard, spur MM 106 4x2 Zona dealurilor înclinate mică standard, spur M4, franc 4x2 mijlocie standard, spur M9, M26, MM106, M4 3,5 x 1,5; 4x2,5 Zona dealurilor mici şi mijlocii mică standard, spur MM106, franc, A2 4x2 mare standard, spur M9, M 26 MM106 4x2,5; 4x 1,5 Zona de şes mijlocie standard, spur M106 M 106 4x2,5; 3,5 x 1 mare standard, spur M9, M26 M4 4x 1;5; 4x2 Zona inundabilă a Deltei şi Dunării mijlocie standard, spur M9, M26 M4 3,5 x 1,5; 4x1,5 Tabelul 9.3, Distanţele de plantare la păr şi la gutui în diferite zone de cultură (după N. Cepoiu, 1994) Zona de cultură Specia Soiul Portaltoiul Distanta de plantare (m)

franc 4x2,5 viguros gutui 3 x 1,25 franc 4x2 Păr miijlociu gutui 3,5 x 1,25 viguros gutui 4x2 Zona dealurilor mici şi mijlocu Gutui mijlociu gutui 3x1,5 franc 4,5x3 Zona de şes Păr viguros gutui 3,5 x 1,5 153 franc 4x2,5 mijlociu gutui 3,5 x 1 viguros gutui 4x2 Gutui mijlociu gutui 3,5 x 1,5 viguros gutui 3x1,5 Zona inundabilă a Dunării Gutui mijlociu gutui 3x1 La speciile drupaceae (cu excepţia vişinului), care nu dispun de portaltoi de vigoare redusă, distanţele de plantare sunt mai mari decât la măr, păr şi gutui (tab. 9.4). În noile sisteme de cultură, arbuştii fructiferi se plantează la distanţe mai mici, pentru a le pune în valoare mai bine potenţialul de producţie de care dispun aceste specii (N. Cepoiu). Tabelul 9.4 Distanţele de plantare la speciile drupaceae, cultivate în diferite zone (după N. Cepoiu, 1994) Zona de cultură Specia Soiul Portaltoiul Distanta de plantare (m) Franc,vegetativ 4,5 x 3,5 Prun viguros Franc, vegetativ 5x4 viguros Franc, vegetativ 6x5 Cireş mijlociu Franc, vegetativ 5x4 mijlociu Franc, vegetativ 3,5x2 Vişin pitic Vegetativ 3x 1,5 viguros Franc 10x8 Nuc mijlociu Nuc negru 8x6 viguros Franc 8x6* Castan

mijlociu Franc 6x5* Zona dealurilor mici şi mijlocii Migdal mijlociu Franc 5x4 viguros Franc, corcoduş 6x5 Prun mijlociu Franc, corcoduş 5x4 viguros Mahaleb 7x6 Cireş mijlociu Mahaleb 6x5 mijlociu Franc, mahaleb 4x3 Vişin pitic Franc 3,5 x 1,5 viguros Zarzăr, franc 5x4 Cais mijlociu Zarzăr, franc 4x3 Zona de şes Piersic viguros Franc 5x4 154 mijlociu Migdal 4x4 viguros Migdal 5x5 Migdal mijlociu Migdal 4x3,5 mijlociu Franc 4x3 mijlociu Prun 4x3 Deltă Prun, Cais, Vişin pitic Franc 3,5x1,5

Pichetatul terenului este o lucrare specială prin care se stabileşte fapti c, prin picheţi, poziţia fiecărui pom. Sistemul de pichetat ales este dat de figura geometrică care se realizează pe teren cu ajutorul a 3-4 picheţi şi care poate fi: un pătrat, un dreptungh i sau un triunghi, forme geometrice ce definesc sistemul de pichetaj. Pichetatul în pătrat se foloseşte pentru înfiinţarea plantaţiilor clasice pe terenurile plane, unde lucrările de întreţinere ale solului se pot executa în ambele sensuri. Pichetatul în dreptunghi este utilizat pe terenuri plane sau cu pantă uşoară (până la 8 %), pentru toate tipurile de livezi. Pichetatul în triunghi oferă pomilor condiţii mai bune de interceptare a luminii directe, precum şi o distribuţie mai bună a rădăcinilor în spaţiul de nutriţie. Acest sistem se foloseşte pe terenurile în pantă, unde pomii constituie şi obstacole împotriva eroziunii solului. Pichetarea terenurilor plane sau cu maximum 8 % pantă. În vederea efectuării acestei lucrări, fiecare parcelă se încadrează într-o formă geometrică regulată, de preferinţă un dreptunghi sau pătrat. Pe latura lungă a figurii se trasează o linie dreaptă A-B, care va fi baza de pornire a pichetajului.(figura 9.1)

155 Fig. 9.1. - Încadrarea, parcelarea şi pichetarea propriu-zisă în rânduri simple

Lungimea liniei A-B trebuie să fie un multiplu al distanţei dintre pomi pe rând, iar depărtarea ei de la marginea parcelei este egală cu 1/2 din int ervalul dintre rândurile de pomi. Din punctele A şi B, cu ajutorul aparatelor to pografice se vor ridica două perpendiculare A-C şi B-D egale între ele ca lungime. Lungimea laturilor AC şi BD este totdeauna multiplul intervalului dintre rânduri. Laturile AB şi CD trebuie să fie egale sau cu o toleranţă foarte redusă. Pe laturile mici ale parcelei (AC şi BD) se fixează "capetele rândurilor" cu ajutorul picheţilor, care vor rămâne pe loc până la terminarea plantării întregii parcele. De regulă, parcela este mai lungă decât cablul de plantare. Din a ceastă cauză se vor picheta una sau mai multe linii ajutătoare A1C1; A2C2; A3C3 . Se întind apoi cablurile de pichetat între "picheţii capete de rând", iar în drep tul semnelor de pe cabluri se fixează locul pentru fiecare pom în parte, cu ajutorul unor mici picheţi. Pichetarea pe curbe de nivel este obligatorie în cazul înfiinţării livezilor pe pante mai mari de 8%. Dacă se urmăreşte irigarea plantaţiilor, acest pichetaj trebuie făcut chiar pe pante mai mici. Şi în acest caz, tarlaua destinată plantării se împarte în parcele cu forme regulate, care să aibă, pe cât posibil, o pantă relativ uniformă. Pentru efectuarea pichetării se urmăresc următoarele etape: a. - marcarea curbelor de nivel cu ţăruşi distanţaţi la 50-100 m; b. - stabilirea locului fiecărui pom de-a lungul curbelor, adică pichetaju l propriu-zis. Fig. 9.2. - Pichetarea pe curbele de nivel cu ajutorul nivelei Pentru pichetajul propriu-zis pe curbe de nivel, se întinde panglica sau sârma marcată între doi ţăruşi vecini pe aceeaşi curbă de nivel, începând cu rândul 1 de la baza pantei. Pe sârma marcată cu locul fiecărui pom se fixează pic heţii. 156 Pentru ca aceşti picheţi să nu se confunde cu ţăruşii care materializează curbele de nivel, se recomandă să fie de altă culoare. Tot acum se pot face şi unele corectări ale curbelor de nivel. După ce s-a pichetat curba de nivel nr. 1 (rândul 1) se trece la rândul 2, având grijă ca pomii să fie amplasaţi la jumătatea intervalului dintre picheţii de pe rândul 1, rezultând un pichetaj în triunghi cu avantajele precizate anterior. Tăruşii care materializează curbele de nivel rămân pe loc până după plantarea pomilor. 9.4. Plantarea pomilor şi lucrările de îngrijire în anul I după plantare Săpatul gropilor se poate face mecanizat sau manual. Săpatul mecanizat al gropilor se efectuează cu burghiul de 600 mm diametru, în preziua sau ch iar în momentul plantării pomilor, evitându-se astfel, pe cât posibil pierderile de apă din sol. Aceasta numai dacă terenul a fost în prealabil desfundat. În acest ca z dimensiunile gropilor vor fi de 0,50 x 0,50 x 0,40 m pentru pomi şi 0,30 x 0,30 x 0,30 m pentru arbuştii fructiferi. În teren nedesfundat şi pe soluri mijlocii, dimensiunile gropilor vor fi de 1

x 1 x 0,7 m pentru pomi, iar pentru arbuşti de 0,50 x 0,50 x 0,40 m. În solurile grele gropile vor avea dimensiunile de 1,2 x 1,5 x 0,8 m. În zonele cu soluri subţiri, cu substrat marnos sau gresii, dimensiunile gropilor vor fi de 2 x 2 x 0 ,8 m, iar la plantare se va folosi sol vegetal adus din zonele învecinate . În aceste situaţii, gropile se execută cu câteva săptămâni înainte de plantare. Pe terenul plan, groapa se sapă manual astfel: Primul rând de cazma (sol ul fertil) se aşează într-o parte a gropii. Al doilea rând de cazma, mai greu şi mai umed se aşează în partea opusă. Solul din fundul gropii se mobilizează şi se lasă pe loc. Pe pante cu înclinare mare şi pe versanţi neregulaţi, unde nu s-au executat terase continui, săpatul gropilor se face concomitent cu terasele individuale. Calitatea materialului săditor. Pomii folosiţi la plantare sunt sub formă de vargă sau au ramuri anticipate. Aceştia trebuie să aibă o tulpină dreaptă şi sănătoasă. Se elimină de la plantat pomii lipsiţi de vigoare, strâmbi, cu răni deschise, atacaţi de boli sau dăunători, sau cu rădăcini puţine şi scurte. Epoca de plantare. În condiţiile ţării noastre rezultate bune se pot obţine atât la plantarea de toamnă cât şi la cea de primăvară. Plantarea de toamnă se execută după căderea frunzelor şi până la apariţia primelor îngheţuri ale solului. Acest moment de plantare prezintă anumite avantaje cum ar fi: pomii beneficiază de umiditatea solului de peste iarnă, rănile de pe rădăcini se calusează şi se vindecă mai repede. Primăvara pornirea în vegetaţie se face mult mai devreme. În anii cu toamne secetoase şi în regiuni cu temperaturi minime foarte scăzute în timpul iernii, unde există pericolul degerării, plantarea se face primăvara, de îndată ce solul s-a dezgheţat şi s-a zvântat, dar înainte de dezmugurire. Plantarea în "ferestrele iernii" este destul de riscantă datorită sensibilităţii mari a rădăcinilor la temperaturi scăzute. Pregătirea materialului săditor în vederea plantării. Înainte de plantare, se face fasonatul rădăcinilor. Rădăcinile prea lungi şi care stânjenesc aşezarea lor în groapă se scurtează. Rădăcinile mai groase de 3-4 mm se lasă netăiate, cele 157 subţiri, dacă sunt viabile se scurtează la 7-10 cm, iar dacă sunt uscate sa u mucegăite se taie complet. După fasonare, rădăcinile pomului se mocirlesc într-un amestec de consistenţa smântânii format din pământ galben, balegă de vită şi apă. Prin această lucrare rădăcinile sunt puse într-un contact mai intim cu solul, îşi vindecă mai uşor rănile, iar în jurul lor se creează o zonă mai umedă. Plantarea propriu-zisă. Adâncimea de plantare. Pe terenurile plane şi în desfundătură veche, pomii altoiţi pe portaltoi generativi, se plantează cu coletul mai sus de nivelul solului cu 3-4 cm, pe terenurile desfundate recent cu 6-8 cm, iar pe dune şi interdune, mai adânc cu 50-60 cm. Pe terenurile situate în pantă, adâncimea de plantare a pomilor este, de asemenea diferită. Spre vârful pantei coletul se introduce în groapă cu 3-4 cm, în partea mijlocie a pantei se plantează cu 3-4 cm deasupra gropii iar la baza pantei unde solul se depune, se plantează mai sus cu 5-8 cm. (figura 9.3.).

Fig. 9.3. - Adâncimea de plantare a pomilor pe versanţi: a-treimca inferioară a versantului; b-treimea mijlocie a versantului; c-treimea superioară a versantului. Tehnica plantării. Pomii şi arbuştii pregătiţi se repartizează la gropi.

Echipa formată din 2-3 muncitori întinde sârma de plantare pe direcţia rândului, între două jaloane, astfel încât semnele marcate pe sârmă să corespundă exact cu mijlocul gropilor. Se introduc rădăcinile în gropi, astfel încât coletul să fie cu 4-5 cm deasupra nivelului solului, imediat lângă marcaj, iar trunchiul pomului să aibă o poziţie verticală. Dacă gropile sunt prea adânci, se introduce în groapă pământ reavăn, mărunţit, sub rădăcini, până ce coletul pomului ajunge la nivelul dorit. Un muncitor ţine pomul lângă punctul de marcaj, iar altul cu sapa, trage pământ reavăn peste rădăcini. După ce toate rădăcinile au fost acoperite cu un strat de 5-10 cm, lucrătorul care ţine pomul, tasează pământul din groapă de la exterior spre centru. Pe solurile mai sărace sau neîngrăşate suficient la desfundare se administrează la groapă 10-15 kg gunoi de grajd bine descompus, fără ca acesta să vină în contact 158 cu rădăcinile pomului. Se trage apoi solul fertil rămas, după care se completează cu pământ până ce depăşeşte marginile acesteia, călcându-se mereu. Un pom este bine plantat, dacă atunci când se trage de el cu putere nu se smulge. Mai precizăm că pomii se plantează întotdeauna cu punctul de altoire pe direcţia rândului şi a vântului dominant, iar în cazul când au început de coroană, primele şarpante se orientează tot pe direcţia rândului. După plantare fiecare pom se udă cu 15-20 1 apă, apoi se face un muşuroi sau un bilon continuu de-a lungul rândului, care protejează peste iarnă rădăcinile contra îngheţului iar primăvara menţine umezeala (figura 9.4.).

Fig. 9.4. - Plantarea pomilor (1,2) şi arbuştilor fructiferi (3) (după Mary-Ann Drobotă, 1995) În zonele şi pe terenurile cu exces de umiditate plantarea pomilor se face pe biloane înalte de 30-40 cm şi late de 1,5-2 m, care se întreţin ca ogor l ucrat iar intervalele se înierbează, după cum s-a mai precizat într-un capitol anterior. Îngrijirea pomilor în primul an după plantare Imediat după plantare, precum şi în primul an, plantaţiei nou înfiinţată i se aplică o serie de lucrări printre care cele mai importante sunt: - completarea golurilor cu pomi din acelaşi soi şi portaltoi în toamnă; - începerea proiectării formei de coroană dorite; - combaterea buruienilor şi afânarea solului, - protecţia fitosanitară; - protecţia împotriva iepurilor sau a altor animale care pot vătăma pomul; - în plantaţiile neîmprejmuite trunchiul pomilor se protejează cu folie de polietilenă sau hârtie perforată, pentru a preveni arsurile scoarţei în zilele călduroase; există şi alte metode în acest scop; - împrejmuirea plantaţiilor; - instalarea spalierului acolo unde tehnologia o impune. 159

CAPITOLUL 10 TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR POMICOLE 10.1. Principalele operaţii tehnice folosite în pomicultură Dirijarea proceselor de creştere şi fructificare a pomilor se realizează pri n

următoarele operaţii: - tăieri propriu-zise (scurtări şi suprimări de ramuri); - schimbarea poziţiei ramurilor şi lăstarilor prin dresare, înclinare, arcuire şi torsionare; - alte intervenţii (crestarea, ştrangularea, decorticarea etc). Tăierile Aceste operaţii au rolul de a favoriza un echilibru între creştere şi rodire, de a asigura o producţie mare, constantă şi de cea mai bună calitate în toate z onele coroanei. Tăierile la rândul lor se pot clasifica în: - tăieri de formare, care au rolul de a imprima pomului o formă cât mai precisă, iar coroana acestuia să ofere o expoziţie şi o hrănire optimă a fructelor; - tăieri de fructificare, au rolul de a păstra forma iniţială a coroanei şi de a menţine un echilibru între creştere, rodire şi entropie; - tăieri de corectare, sunt cazuri speciale ale tăierilor de fructificare; - tăieri de regenerare, se aplică pomilor intraţi în declin. Necesitatea tăierilor în diferite perioade din viaţa pomilor În perioada de tinereţe, tăierile se reduc la maximum, punându-se accentul pe operaţiile de dirijare a ramurilor, cu scopul de a grăbi fructificarea pomilor. În perioada de rodire, tăierile urmăresc menţinerea unor relaţii fiziologice favorabile între creştere, rodire şi entropie, în scopul obţinerii unei producţii superioare calitativ şi cantitativ. În perioada de declin, prin tăieri de regenerare se urmăreşte restabilirea vigorii pomilor şi a arbuştilor fructiferi şi prin aceasta prelungirea perio adei de exploatare economică a plantaţiilor. Aceste tăieri prezintă interes practic în plantaţiile de arbuşti fructiferi, precum şi în grădinile familiale, pentru pomi. 160 Efectul tăierilor asupra creşterii pomilor Tăierile exercită asupra creşterii pomilor un efect general şi unul local. Efectul general constă în reducerea volumului coroanei, uneori chiar modificarea formei acesteia etc. Acest efect are loc în timp. Reducerea volumului coroanei la pomii tăiaţi are mai multe cauze cum ar fi: îndepărtarea odată cu ramurile şi a substanţelor sintetizate, micşorarea suprafeţei asimilatoare cu implicaţii negative asupra creşterilor viitoare. De aceea tăierile trebuie corelate cu celelalte măsuri agrotehnice (fertilizări, irigări etc), pentru a da rezultate pozitiv e. Efectul local al tăierilor poate fi sesizat cu uşurinţă chiar imediat după efectuarea lor. Intensitatea tăierilor este direct proporţională cu creşterea viitorilor lăstari de pe aceeaşi ramură. Efectul se datorează schimbării raportului rădăcină/tulpină în favoarea primei. Prin tăieri se stimulează creşterea, fortificarea ramurilor rămase etc. Aceste efecte se obţin în primul rând prin redistribuirea hranei şi apei în coroana pomului. Efectul tăierilor asupra fructificării Tăierile severe au efecte negative asupra nutriţiei pomilor, deci şi a diferenţierii mugurilor de rod. Aceste tăieri întârzie intrarea pe rod a pomi lor tineri şi diminuează recolta. Neefectuarea tăierilor conduce la apariţia prematură a fenomenului de îmbătrânire cu implicaţii asupra recoltei. Tipuri de tăieri

Scurtarea. Se aplică de regulă ramurilor multianuale (de semischelet), mai rar şi numai în anumite situaţii ramurilor anuale. Scurtarea unei ramuri po ate fi slabă, când se îndepărtează 1/4-1/3 din lungimea ei, moderată (mijlocie), când se elimină cca 1/2 din lungime şi puternică, atunci când se suprimă 2/3-3/4 din lungime. Scurtarea puternică a ramurilor anuale viguroase în perioada de tinereţe a pomilor, provoacă ramificarea exagerată a acestora şi întârzie intrarea pe ro d după cum am mai precizat. Scurtarea slabă sau chiar nescurtarea ramurilor anuale favorizează garnisirea acestora cu ramuri de rod de vigoare slabă şi medie, precum şi o diferenţiere mai activă a mugurilor de rod pe lăstarii nou form aţi. Tăierea severă şi repetată conduce la apariţia fenonenului denumit „oboseala în urma tăierilor". Suprimarea constă în eliminarea totală (de la inel) a unor ramuri sau lăstari cu poziţii necorespunzătoare, a celor bolnave, rupte sau uscate. Această ope raţie are efect pozitiv asupra regimului de lumină şi de aer din coroană, cu im plicaţii pozitive asupra diferenţierii mugurilor de rod, colorarea şi însuşirile calitative ale fructelor etc. După sezonul în care se aplică se întâlnesc: tăieri în perioada de repaus (de iarnă sau „în uscat") şi tăieri în perioada de vegetaţie (de vară sau „în verde"). Tăierile din timpul perioadei de repaus se execută începând cu cca. 1-2 săptămâni după căderea frunzelor şi se încheie cu 1-2 săptămăni înainte de 161 umflarea mugurilor. În această perioadă, se vor evita tăierile în zilele geroase, în special la speciile drupaceae, unde apar scurgerile de clei. Dacă lucrarea nu este presată de timp, atunci este bine să se efectueze după trecerea gerurilor mari şi până la pornirea în vegetaţie, când, rănile se cicatrizează mai uşor, ramurile rămase în coroană vegetează mai viguros şi se acumulează mai mult lemn. Tăierile din timpul perioadei de repaus au numeroase efecte fiziologice asupra pomilor: - asupra raporturilor dintre muguri - fără tăieri mulţi muguri rămân în stare dormindă; - asupra creşterilor pomilor tineri dar şi maturi - reduc creşterile; - asupra suprafeţei foliare utile - frunzele cresc mai mari însă sunt mai puţine; - asupra ramificării ramurilor - o tăiere severă provoacă o diminuare a numărului de ramificaţii laterale, o diminuare a lungimilor totale a acest or ramificaţii precum şi o diminuare a greutăţii acestor ramificaţii; - asupra fructificării - în perioada de tinereţe tăierile întârzie fructificarea, cu toate acestea trebuie să efectuăm tăierile de formare care sunt „un rău necesar", - asupra încărcăturii de rod - căderea prematură este influenţată atât de o fecundaţie anormală cât mai ales de o insuficientă hrănire a tinerelor fructe, precum şi de o sterilitate a polenului; - asupra calităţii fructelor - tăierile normează încărcătura de rod cu efecte asupra calităţii fructelor, culorii acestora, acumulării de biominerale, etc. Tăierile din timpul perioadei de vegetaţie au unele avantaje prin aceea că evită pierderile mari de substanţe sintetizate, deoarece nu permit formarea unor ramuri în poziţii nedorite, care ulterior se vor elimina; temperează creşterea organelor hipogee şi a pomului în general (Al l en). În culturile intensive şi superintensive tăierile „în verde" sunt de preferat celor de iarnă. O mare a tenţie

trebuie acordată momentului efectuării acestor operaţii mai ales la speciile seminţoase (G. Grădinariu, 1992). Operaţiile „în verde" se bazează, de asemenea, tot pe scurtare şi suprimare. Scurtarea lăstarilor - ciupirea constă în înlăturarea vârfului erbaceu al acestora, în scopul opririi creşterii pe o anumită perioadă de timp şi de a crea un decalaj în favoarea celor neciupiţi. Această operaţie se poate aplica şi lăstaril or foarte viguroşi, în vederea grăbirii ramificării lor. Această operaţie este indicată în perioada de formare a scheletului, prin ciupire evitându-se intervenţiile d in perioada de repaus. Şi în cazul acestei intervenţii o importanţă deosebită o are momentul efectuării ei. Suprimarea lăstarilor - plivirea constă în suprimarea de la bază a lăstarilor de prisos, când aceştia au ajuns la 5-10 cm lungime, în scopul stimulării creşterii celorlalţi lăstari rămaşi în coroană. Metoda se utilizează în pomicultura intensivă, la formarea coroanelor, eliminarea lăstarilor de pe cep în pepiniere sau chiar pentru dirijarea formării ramurilor de rod pentru anul următor (la piersic). Această operaţie influenţează pozitiv regimul de lumină şi de aer din coroana pomilor, 162 diferenţierea mugurilor de rod, colorarea şi însuşirile organoleptice ale fruct elor. Prin lucrarea de plivit nu trebuie să se reducă mai mult de 20-30% din frunzişul pomului, pentru a evita apariţia unui dezechilibru în procesele de nutriţie. Schimbarea poziţiei ramurilor. Aceste operaţii prezintă avantajul că nu risipesc nici o cantitate de bioenergie acumulată în pomi, contribuie la echilibrarea creşterii şi structuri i scheletului, stimulează formarea ramurilor de rod şi grăbesc fructificarea. Dresarea ramurilor şi lăstarilor. Constă în aducerea spre verticală a acestora. Metoda se utilizează în perioada de tinereţe la formarea echilibra tă a etajelor. Această operaţie influenţează pozitiv creşterea ramurii sau lăstarului respectiv şi negativ fructificarea.

Fig. 10.1. - A-ramură în poziţie verticală; a- 0,1,2,3, ramuri viguroase, 4,5,6 ramuri de rod, 7,8,9 muguri dorminzi; b-repartizarea lăstarilor în jurul ramur ii; B-raportul între creştere şi rodire în funcţie de poziţia ramurilor Înclinarea ramurilor şi lăstarilor este operaţia inversă dresării, prin care aceştia se aduc din poziţie naturală spre orizontală sau sub orizontală. Înclinar ea temperează creşterea ramurii şi favorizează formarea ramurilor de rod, fiind recomandată în perioada de tinereţe în plantaţiile intensive şi superintensive (fig. 10.2.; 10.3.). Arcuirea ramurilor. Este o operaţie mai puţin utilizată, prin care baza ramurilor sau lăstarilor rămâne ascendentă, iar vârful acestora capătă o poziţie descendentă. Metoda se foloseşte pentru temperarea creşterii la soiurile viguroase şi are efecte favorabile asupra garnisirii şarpantelor şi subşarpantelor cu ramuri de rod, favorizează diferenţierea şi grăbeşte fructificarea. La efectuarea arcuirii se vor evita curburile pronunţate, care generează lăstari viguroşi. Utilizarea arc uirii trebuie făcută ponderat şi în corelaţie cu celelalte operaţii tehnice.

163 Fig. 10.2. - Ramură înclinată

Fig. 10.3. - Ramură orizontală Torsionarea (răsucirea). Se practică în perioada de tinereţe a pomilor. Lăstarii torsionaţi slăbesc ca vigoare, dar prin frunzişul lor contribuie la o mai bună hrănire a pomilor şi se transformă în ramuri de rod. Lăstarii cu poziţie necorespunzătoare în coroană se suprimă în anul următor. 10.2. Forme de coroană La pomii cultivaţi se întâlnesc mai multe forme de coroană, care se deosebesc printr-o serie de elemente cum ar fi: intervenţia sau neinterv enţia omului în formarea lor, prezenţa sau absenţa macrostructurii vegetative, prezenţa sau absenţa axului central, proiecţia pe sol, poziţia şi dispunerea elementelo r macrostructurii, prezenţa sau absenţa mijloacelor de susţinere etc. Clasificarea formelor de coroană 1. După a.b,2. După a.b.-

intervenţia sau neintervenţia omului: coroane naturale; coroane artificiale; conturul proiecţiei pe sol: globuloase; (piramidele, fus-tufă, tufă, vas.) aplatizate; (palmetele)

164 Tabelul 10.1. Clasificarea coroanelor (după Cimpoieş Gh., 2001) 3. După prezenţa sau absenţa axului: a.- coroane cu ax central (piramide, palmete etc). b.- coroane fără ax central (formele de vas). 165 4. După a.b.c.5. După a.b.-

dispunerea şi înserarea elementelor macrostructurii: coroane etajate; coroane neetajate; coroane mixte; habitus: coroane cu volum mare; coroane cu volum mic.

Coroanele cu volum mare Globuloase cu ax: piramida etajată, neetajată modificată, piramida mixtă şi tufa; Globuloase fără ax: vasul ameliorat, vasul întârziat etc. Coroane aplatizate. palmeta etajată cu braţe oblice, palmeta neetajată, palmeta anticipată, palmeta liberă.

Piramida etajată rărită modificată Caracteristici. Trunchi de 70-80 cm; ax central dezvoltat; 2-3 etaje cu câte 3-4 şarpante dispuse în spirală şi înclinate la 50-55°, formând unghiuri de divergenţă de 90-120°. Fiecare şarpantă are 3-4 subşarpante, distanţate la 50-70 cm şi dispuse bilateral - altern - extern, care se subordonează şarpantei şi între ele. Axul se suprimă deasupra ultimului etaj (figura 10.4); înălţimea totală: 3,5-5 m. Se recomandă pentru plantaţiile extensive la majoritatea speciilor şi soiuril or cu creştere viguroasă.

Fig. 10.4. - Piramida etajata rărită modificată a-pom întreg; b-şarpantă cu subşarpante dispuse bilateral altern extern (II/1-prima ramificaţie, II/2-a doua ramificaţie, II/3-a treia ramificaţie, II/4-a patra ramificaţie

166 Piramida neetajată modificată (leaderul modificat) Caracteristici: Trunchi de 60 cm; ax central de 120-160 cm; înălţimea totală 3-4,5 m; 5- 6 şarpante dispuse în spirală la 35-40 cm una de alta; primele două şarpante au câte 3 subşarpante; şarpantele 3-4 au câte două subşarpante, iar a cincia şi a şasea şarpantă câte o subşarpantă (figura 10.5.). Prezintă avantajul formează o macrostructură solidă, bine luminată. Se recomandă la soiurile viguroase de măr, păr, prun, cireş şi vişin cu creştere puternică a axului. Piramida mixtă este o combinaţie între piramida etajată şi cea neetajată. Se foloseşte în cultura extensivă a pomilor, la soiuri de măr, păr şi prun, cu vigoare mare şi mijlocie (fig. 10.6). Caracteristici: Trunchi 0,8-1 m; înălţimea totală 3-4,5 m; primele trei şarpante formează un etaj, iar următoarele 3-4 sunt inserate uniform în jurul axului la 35-40 cm una de alta; distanţa de la ultima şarpantă din etaj la prima şarpantă solitară este de 80 cm. Şarpantele din etaj au câte trei subşarpante, iar cele solitare câte 1-2 subşarpante; axul se suprimă deasupra ultimei şarpante.

Fig. 10.5. - Schema piramidei neetajate: idei mixte: a-trunchi; b-distanţa dintre şarpante pe ax le etajului c-distanţa dintre şarpantele solitare

Fig. 10.6. - Schema piram a-trunchi; b-distanţa între ramuri

Tufa. Se pretează în special pentru speciile alun, gutui, corn şi vişin şi numai în cazuri rare pentru cireş şi piersic. Caracteristici. Trunchiul-25-30 cm; 5-8 şarpante foarte apropiate una de alta; înălţimea totală a pomului este de 3-4 m; şarpantele se ramifică în subşarpante pe care se inseră microstructura roditoare. De regulă, această coroană se îndeseşte puternic cu consecinţe negative asupra fructificării şi calităţii fructelor. 167 Vasul întârziat (piramida întreruptă). Se recomandă pentru plantaţii

clasice la speciile măr, păr, prun şi cais, soiuri viguroase altoite pe po rtaltoi viguroşi. Caracteristici. Trunchi de 60 cm; înălţimea totală a pomului 2,5-4 m; coroana are 4-5 şarpante distanţate la 25-35 cm, inserate în spirală pe un ax de 6090 cm. Vasul clasic se utilizează pentru speciile pretenţioase faţă de lumină şi cu tendinţă naturală de a forma ax de vigoare scăzută: cais, piersic, prun. Caracteristici. Trunchi de 60-80 cm; înălţime totală 2,5-3 m; coroana are 35 şarpante ramificate prin bifurcare; axul se suprimă deasupra ultimei şarpante. Vasul ameliorat se utilizează pentru specii şi soiuri mijlocie: piersic, prun, cais (fig. 10.7). Caracteristici: Trunchi de 60 cm; înălţimea totală a coroana are un singur etaj format din trei şarpante cm, şi sub un unghi de 50-60°; şarpantele poartă ramificaţii de eral altern-extern.

de vigoare mică sau pomului 2,5-3 m; distanţate la 12-15 ordinul II dispuse bilat

Vasul aplatizat prezintă avantajele palmetei şi ale vasului. Caracteristici: Trunchi de 40-60 cm; înălţimea totală a pomului de 2,5-3 m; coroana este alcătuită din 3-4 şarpante distanţate la 25-30 cm. Prima şarpantă s e orientează pe direcţia rândului, iar următoarele două se dirijează opus, puţin oblic faţă de rând. Ultima şarpantă, în caz că există, se suprapune pe direcţia primei Şarpantele sunt dirijate sub unghiuri de 45-50° faţă de verticală. Se pretează pentru speciile prun, cireş, vişin, nuc, măr şi păr.

Fig. 10.7. - Vasul ameliorat a -trunchi, b- distanţa dintre şarpante 168 Forme de coroană aplatizate Aceste forme sunt utilizate pentru plantaţii intensive la specii şi soiuri cu vigoare mijlocie şi mică. Datorită multiplelor avantaje sunt foarte mult utilizate în cultura pomilor. Majoritatea acestor coroane necesită sistem de susţinere. Palmeta etajată cu braţe oblice Se utilizează pentru plantaţiile intensive de măr, păr, piersic, prun , cais şi vişin. Caracteristici. Trunchi de 50-60 cm sau 30-40 cm (la piersic); ax central pe care sunt inserate trei etaje distanţate la 60-120 cm; fiecare etaj are câte două şarpante distanţate la 8-12 cm, înclinate la 45-60 o funcţie de vigoarea speciei sau soiului. La piersic, pe şarpantele primului etaj există câte două subşarpante distanţate la 20 cm una de alta, iar la celelalte specii câte patru subşa rpante distanţate la 50 cm şi conduse orizontal la bază şi uşor ascendent la vârf. Înălţimea totală a gardului fructifer este de 3-4 m, grosimea de 1,5-2 m la bază şi 1,25-1,50 m la vârf (figura 10.8.).

Fig. 10.8. - Palmeta etajată cu braţe oblice a-trunchi; b-distanţa dintr şarpantele din etaj; c-distanţa dintre etaje. Palmeta neetajată cu braţe oblice se utilizează la pomi cu vigoare mijlocie sau mică. Caracteristici: Trunchiul de 30-50 cm; înălţimea totală 2,5-3 m; ax central cu 8 -10 şarpante neramificate, dispuse altern pe direcţia rândului, la 3040 cm una de alta şi o înclinare de 50-55° faţă de verticală. Pe şarpante sunt prinse direct ramuri de semischelet şi de rod. Grosimea medie a gardului fructifer este de 1,251,50 m. (figura 10.9.). 169

Fig. 10.9. - Palmeta neetajata cu braţe oblice: a-trunchi; b-distanţa dintre şarpantele opuse; c-distanţa dintre două şarpantede pe aceeaşi parte a axului Palmeta simplă se utilizează în culturi intensive, în principal la piersic. Nu necesită sistem de susţinere. Caracteristici: Trunchi de 60 cm; înălţime totală 2,5-3,5 m; macrostructura este formată dintr-un ax şi două şarpante bazale conduse pe direcţia rândului şi înclinate la 45-55 o . Pe această structură se prind ramurile de semischelet şi de rod. Palmeta liberă nu necesită sistem de susţinere. Aplatizarea se realizează din tăieri. Caracteristici: Trunchi de 40-50 cm; ax şi 9-10 şarpante solitare sau etajate natural orientate pe direcţia rândului. Coroane cu volum mic Fusul tufă ameliorat este utilizat pentru plantaţii intensive la speciile măr şi păr altoite pe portaltoi de vigoare slabă. Caracteristici. Trunchi de 60 cm, înălţimea totală de 2,5-3,5 m; coroana are 10-16 ramuri principale, care au mai multe ramificaţii de schelet; ramur ile principale sunt inserate la 10-30 cm distanţă unele de altele, în spirală şi conduse oblic la 65-70° . Baza coroanei are un diametru de 1,8-2 m. Fusul subţire (Slender Splindle) se utilizează pentru plantaţiile superintensive, pentru pomii de vigoare mică şi mijlocie. Caracteristici. Axul este condus în zig-zag, obţinut prin transferul său anual pe o ramură laterală; trunchiul are 40 cm; înălţimea totală 2,5-3 m. Pe ax sunt inserate 4-5 şarpante la bază şi 15-20 ramuri de semischelet către part ea mediană şi la vârf. Acestea se înlocuiesc după 3-4 ani de fructificare. Coroana are la bază diametrul de 0,9-1,4 m, iar la vârf de 0,4-0,6 m. (figura 10.10) 170 Tufa-vas este o coroană globuloasă fără ax, creată la Universitatea Agronomică Bucureşti, de către. N. Cepoiu, şi este destinată soiurilor de vişin, care fructifică în special, pe ramuri plete. Caracteristici: Trunchi de 10-20 cm; 5-

6 şarpante, fiecare cu câte 7-8 ramuri de semischelet, dispuse altern la 20-25 cm, care se reduc la 40-50 cm, pentru stimularea mugurilor dorminzi şi formarea de noi plete roditoare. Prin ciupirea lăstarilor la 10 -15 cm se obţin ramuri bifuncţionale (cu plete anticipate şi pinteni), care măresc volumul util al coroanei. Înălţimea totală a pomului este de 1,6-1,8 m şi diametrul coroanei de 2-2,5 m. Palmeta de Fălticeni a fost concepută în anul 1990 la S.C.P.P. Fălticeni şi reprezintă un "hibrid" între palmeta italiană cu braţe oblice şi palmeta Haag (fig. 10.11.) Pomul condus sub această formă de coroană are un trunchi de 70 cm şi un ax pe care sunt inserate 4 etaje la distanţa de 60 cm unul de altul, cu şarpantele înclinate sub un unghi de 75-80° faţă de verticală. Între etaje pe ax se lasă 2 -3 ramuri de garnisire, care se conduc în poziţie suborizontală, pentru a nu concura în creştere şarpantele din etaje. Palmeta atinge o înălţime de cca. 2,70 m şi o grosime (privită pe rândul de pomi) de cca. 1,2 m. Realizarea palmetei "de Fălticeni" presupune instalarea unui sistem de susţinere, cu spalier, pe care se fixează trei sârme, la distanţă de 80 cm una de alta. Această formă de coroană se realizează uşor în 3-4 ani prin tăieri în verde şi uscat. Prezintă avantajul unei bune consolidări a şarpantelor din etaje, cât şi crearea unui regim optim al luminii în coroana pomului, ceea ce conferă, obţinerea unei producţii de fructe de foarte bună calitate. Palmeta de Fălticeni se realizează foarte bine la distanţe de plantare de 4/2 m ; 4/2,5 m şi 4/3 m cu portaltoii: M9, M26, M27 şi MM106 la toate soiurile de măr existente la ora actuală în sortimentul din zona de nord a Moldovei. Cordonul tufă este o coroană cu volum redus care se utilizează pentru plantaţii superintensive (3 x 1 m). Caracteristici: Scheletul este alcătuit dintr-un trunchi de 30 cm şi două şarpante orizontalizate, pe care se inseră 3 -4 ramuri de semischelet în vârstă de 35 ani şi alte 3-4 ramuri de rod de 1-2 ani. Înălţimea totală a pomului este de 2-2,5 m şi lăţimea de 1 m.

Fig. 10.10 - Fusul subţire 171 Fig. 10.11. - Palmeta de Fălticeni Coroane artistice palisate. Se folosesc din ce în ce mai mult pentru intensivizarea producţiei în plantaţiile superintensive, dar şi în grădinile individuale pentru realizarea unor efecte estetice. Există multe forme artistice consacrate pentru cultura pomilor, dintre ca re cele mai utilizate sunt : cordonul vertical, cordonul oblic, cordonul orizontal, "LT' simplu, "LT' dublu, palmeta Verrier, vasul candelabru, piramida aripată etc. Cordonul vertical se utilizează pentru plantaţii superintensive şi pentru culturi ornamentale de măr şi păr. Caracteristici: Trunchi de 40 cm; înălţimea totală a pomului de 2-2,5 m; ax vertical garnisit cu ramuri de semischelet şi de rod. (Figura 10.12).

Fig. 10.12. - Cordonul vertical 172 10.3. Lucrări de întreţinere a coroanelor

Aceste lucrări se referă în principal la tăieri şi la schimbarea poziţiei ramurilor. Ele se aplică după intrarea pomilor pe rod şi până la defrişarea plantaţiilor şi au ca obiective principale următoarele: normarea producţiei de fructe, prevenirea îndesirii şi degarnisirii coroanei, menţinerea formei şi volumului iniţial al coroanei, eliminarea sau diminuarea pe cât posibil a entropiei etc. Toate aceste obiective precum şi altele se realizează prin: - reechilibrarea tuturor elementelor macrostructurii vegetative prin schimbări de poziţie, suprimări, scurtări şi reducţii, astfel încât să se realizez rărire şi chiar o reîntinerire a pomilor; - limitarea înălţimii pomilor şi evitarea îndesiri, prin suprimarea sau scurtarea axului şi a tuturor ramurilor cu poziţie verticală apărute pe şarpante; - eliminarea ramificaţiilor suplimentare apărute pe şarpante, mai ales în apropierea inserţiei ramurilor de prelungire, precum şi acelor de pe ax între etaje; - suprimarea ramurilor lacome şi concurente, a celor bolnave, dezbinate, atârnânde. Toate aceste operaţiuni se realizează într-o anumită ordine logică: limitarea înălţimii şi lărgimii coroanei; limitarea grosimii coroanei; păstrarea echilibrului între partea superioară şi cea inferioară a coroanelor etc. Odată cu înaintarea în vârstă, vigoarea de creştere a pomilor scade concomitent cu producţia, mai ales a calităţii acesteia. De aceea, în această perioadă se va stimula creşterea pomilor, prin tăieri de reducţie a ramurilor de schelet corelată cu fertilizări echilibrate. La început scurtările sunt moderate şi se rezumă la lemn de 3-5 ani, deasupra unei ramificaţii care preia creşterea. În urma lucrărilor de tăiere şi fertilizare pomii îşi recapătă vigoarea prin creşteri anuale de 30-40 cm şi prin diferenţierea mugurilor de rod. Aceste efecte se manifestă timp de 4-5 ani, după care creşterile scad din nou. În acest caz se impun tăieri mai severe în lemn mai bătrân de 5-6 ani, uneori chiar mai ve chi. Dacă ramurile tăiate sunt mai groase (7-8 cm la pomaceae şi 5-6 cm la drupaceae), se iau măsuri de acoperire a rănilor. Tăierile de fructificare au drept scop menţinerea proceselor de creştere, rodire şi entropie în echilibru fiziologic. Aceste operaţii constituie principala verigă agrotehnică în obţinerea producţiilor mari, constante şi de calitate. Se aplică în general ramurilor de schelet şi de rod, în fiecare an. Ramurile de semischelet constituie pentru majoritatea speciilor principal ul suport al producţiei. Acestea parcurg în evoluţia lor mai multe etape: creşte rea, formarea ramurilor şi a mugurilor de rod, producţia şi degarnisirea progresi vă şi regenerarea. Durata acestor etape este influenţată de specie, soi, agrotehn ica aplicată etc. 173

Tăierile care se aplică ramurilor de semischelet depind, în afară de etapa în care se găseşte ramura respectivă, şi de vârsta pomului, precum şi de încărcătura de rod. Perioada de tinereţe a pomilor coincide cu creşteri şi ramificări puternice, concomitent cu o ganisire accentuată cu ramuri de rod. Este recomandată păstrarea acestor elemente în coroană, pentru grăbirea intrării şi temperarea creşterii. Tăierile de fructificare se vor reduce la maximum, iar cele ef ectuate se vor baza pe rărirea ramurilor cu poziţie incorectă sau prea viguroase. Către sfârşitul acestei perioade, macrostructura vegetativă a coroanei trebuie să fie garnisită cu formaţiuni ale microstructurii roditoare în poziţii favorabile, pentru o bună receptare a luminii şi a hranei. În perioada de rodire maximă tăierile de fructificare au ca principale obiective normarea încărcăturii de rod şi reîntinerirea ramurilor de schelet şi d e rod prin următoarele operaţii: - reducerea lemnului de 3-4 ani la lemn de 2 ani; - ramurile de semischelet subţiri, care depăşesc 70-80 cm şi sunt atârnânde vor fi reduse la 1/3 sau chiar eliminate dacă producţia este normală; - ramurile de semischelet viguroase sunt păstrate întregi dacă dispun de suficient spaţiu, dar trebuie rărite ramurile de rod la jumătate; - ramurile de rod complexe ("vetrele"), şi în vârstă (4-5 ani), sunt regenerate prin reducţii la 2-3 muguri de rod (figura 10.13). La sfârşitul acestei perioade raportul optim dintre mugurii vegetativi şi cei floriferi trebuie să fie de 2-3/1. Tăierile de fructificare sunt mult mai severe în anii cu încărcătură de rod foarte mare şi mai reduse sau chiar pot lipsi în anii cu puţini muguri de rod. În perioada de declin a pomilor prin tăierile de fructificare se urmăreşte normarea încărcăturii de rod, dar în primul rând întinerirea ramurilor de semischelet şi de rod. În general, se urmăresc principiile deja prezentate la care se mai adaugă: - eliminarea coturilor, a porţiunilor ştrangulate, a celor alungite care îngreunează circulaţia sevei etc; - apropierea rodului de sursa de hrană şi apă, împiedicând totodată degarnisirea pomilor.

Fig. 10.13. - Regenerarea vetrelor de rod (după Cepoiu N., 2000) 174 Fig. 10.14 - Tăieri de reîntinerire a ramurilor de semischelet (după Cepoiu N., 2000) 10.4. Sisteme de întreţinere a solului în plantaţiile pomicole Solul reprezintă suportul fizic şi rezerva principală de substanţe nutritive şi apă pentru pomi, condiţionând împreună cu factorii meteorologici şi nivelul

agrotehnicii folosite, cantitatea şi calitatea producţiei. Dezvoltarea pomiculturii presupune intervenţii cu caracter agronomic, efectuate la nivelul subsistemului eco-tehnologic "sol-rădăcini" care operează asupra unui complex unic, în cadrul căruia interacţionează factorii de natură fizică şi factori biologici. Acest complex cu deschideri multiple, se încadrează într -un sistem mai amplu, în care legăturile sunt asigurate prin fluxuri de energ ie şi de materie. În acest context intervenţiile tehnologului trebuie să fie orientate spre reglarea acestor fluxuri, în vederea obţineri tipului de produs dorit, cu un minim de resurse (G. Grădinariu, 1994). Raţionalizarea intervenţiilor asupra subsistemului "sol-rădăcini" depinde strâns, fără îndoială, de dezvoltarea cunoştinţelor privind procesele metabolice şi fiziologice, cât şi de „activitatea pomului în ansamblu". Sistemul de întreţinere a solului influenţează regimul hidric din sol, porozitatea stratului superior al solului, dezvoltarea microorganismelor din sol etc. şi prin aceasta are un efect direct asupra dezvoltării pomilor, prod ucţiei şi calităţii acesteia. Toate intervenţiile cu caracter agronomic la nivelul solului se corelează cu activităţile biologice şi împreună intervin în metabolismul pomului. Solul în plantaţiile pomicole poate fi întreţinut în mai multe moduri : ogor lucrat, ogor lucrat combinat cu erbicidare, culturi intercalate, culturi cu îngrăşăminte verzi, ogor înierbat şi mulcit etc. 175 Ogorul lucrat este un sistem folosit mult în plantaţiile intensive şi superintensive aflate pe rod, amplasate pe terenuri mijlocii sau uşoare, plane sau cu panta sub 6%, în zone în care precipitaţiile sunt sub 650 mm şi nu au caracter torenţial, care să declanşeze eroziunea solului. În plantaţiile cu rândurile orientate din deal în vale, acest sistem de întreţinere a solului contribuie la elim inarea excesului de umiditate, fenomen întâlnit frecvent pe asemenea terenuri. Ogorul lucrat are avantajul că elimină în totalitate concurenţa buruienilor şi ameliorează regimul de căldură şi aer din sol. Ca dezavantaj precizăm că acest sistem degradează structura solului, favorizează tasarea în profunzime, prelungeşte vegetaţia, slăbind prin aceasta rezistenţa la ger a pomilor; totod ată necesită un consum ridicat de energie şi manoperă. Dezavantajele de ordin tehnologic, biopedologic şi fizico-mecanice recomandă acest sistem numai în zone aride, neirigate etc. (G.Grădinariu ,1994). În vederea utilizării acestui sistem se execută arătura de toamnă la adâncimi variabile funcţie de specie, soi, portaltoi şi natura solului. Pe solurile mai grele, umede şi reci, caracteristice zonelor mai înalte, pentru a evita vătămarea rădăcinilor, adâncimea arăturilor va fi de 10-15 cm, în plantaţiile pe rod, cu portaltoi cu înrădăcinare superficială (M9, M26, MM 106) şi de 15-20 cm în cazul portaltoilor cu înrădăcinare mai adâncă (franc, A2, Mll). În perioada de vegetaţie, se execută pe intervale 3-4 lucrări cu grapa cu discuri în alternanţă cu cultivatorul. Pe rândul de pomi se execută 3-4 praşile manuale sau mecanice cu ajutorul utilajelor dezaxabile (freză, cultivator, disc), În zonele colinar-montane dezavantajele acestui sistem se amplifică şi în consecinţă ogorul lucrat trebuie folosit cu multă prudenţă şi numai combinat cu alte sisteme de întreţinere. Totodată mai precizăm, că ogorul lucrat imprimă fructelor anumite

caractere calitative negative, sensibilitate la bolile fiziologice şi o p erioadă de păstrare mai scurtă etc. Ogorul lucrat combinat cu erbicidare. Acest sistem constă în lucrarea solului numai în prima parte a perioadei de vegetaţie. În a doua parte a verii, începând din luna iulie, când regimul torenţial al ploilor declanşează cele mai mari procese de eroziune, lucrările se întrerup, iar solul se lasă să se înie rbeze natural. Pe lângă protecţia solului împotriva eroziunii se asigură accesul relativ uşor al agregatelor în plantaţie, pentru efectuarea lucrărilor tehnologice. Acest sistem este indicat în plantaţiile intensive situate pe versanţi cu panta de până la 14-15 %. Pe rândul de pomi solul se lucrează primăvara şi se erbicidează. Administrarea erbicidelor în plantaţiile intensive de pomi şi arbuşti fructifer i se execută în general pe rândul de pomi, pe o fâşie lată de 1-2 m, funcţie de vâ a pomilor şi lăţimea gardului fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat. Aplicarea erbicidelor se poate face manual (pe suprafeţe mici) sau mecanic cu instalaţia EEL-2 + tractorul U 445 D.T., montată în faţa acestuia şi în agregat cu una din maşinile de stropit MST 900 sau MSPC-300. La pompa de stro pit 176 MST 900, instalaţia EEL-2 se poate înlocui cu două furtunuri prevăzute cu lănci, deservite de doi muncitori. În pomicultură se folosesc erbicide de contact (Gramaxone, Reglone, D.N.O.C., Fusilade, Tiuran, Paraquat, Diquat etc) sau sistemice (Simazin , Caragard, Livezin, Ustinex, Pitezin-B, Devinol, Roundup, Venzar, Betanol, Targa etc.) Erbicidarea în pomicultură trebuie să se efectueze cu restricţii mai ales în primii 3- 4 ani de la plantare la toate speciile şi mai ales la drupacae (prun, ca is). Culturile intercalate constau în cultivarea intervalelor din livezile intensive şi extensive în primi 2-3 ani după plantare. În livezile clasice, cu distanţe mai mari de 4 m între rânduri, cultivarea intervalelor se poate face o perioadă mai mare de timp, până la definitivarea coroanelor. În zonele colinar-montane, unde nu se pune problema concurenţei pentru apă, culturile în condiţiile zonelor înalte a S.C.P. P. Bilceşti, s-au obţinut rezultate bune prin folosirea ca îngrăşăminte verzi a lupinului şi bobului, fertilizate cu N.P.K, semănate după legarea fructelor şi încorporate în sol în a doua jumătate a lunii august, când plantele s-au afla t la sfârşitul înfloritului (Gh. Bădescu, 1976). În aceste condiţii, producţia de fructe şi creşterile pomilor au fost superioare, variantei în care solul s-a menţinut ca ogor lucrat, fertilizat cu gunoi de grajd şi N, P, K. Ogorul cu îngrăşăminte verzi prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje. Ca avantaje precizăm: măreşte conţinutul solului în materie organică; reduce procesul de eroziune a solului; împiedică procesul de îmburuienare şi intensifică activitatea microorganismelor aerobe; înlătură excesul de umiditate; reduc amplitudinile de temperatură; favorizează structurarea solului şi obţinere a unor fructe cu calităţi superioare şi capacitate bună de păstrare. Dezavantajele acestui sistem sunt: culturile respective concurează pomii în consumul de apă şi hrană, costul de producţie a fructelor este mai ridicat etc. Înierbarea artificială parţială este sistemul cel mai indicat şi mai eficient

din plantaţiile situate pe pante neamenajate sau amenajate în terase din zonele cu precipitaţii de peste 700 mm. În plantaţiile intensive şi superintensive de tip comercial, înierbarea intervalelor dintre rânduri protejează solul împotriva eroziunii, menţine şi refa ce structura acestuia şi asigură traficul tehnologic al agregatelor în orice pe rioadă. Totodată, prin reducerea numărului de lucrări aplicate solului, se obţin importante economii de carburanţi si forţă de muncă. Experienţele au arătat că prin înierbarea intervalelor dintre rânduri în plantaţiile intensive, unde gradul de acoperire a solului a fost de 100%, scurgeri le de suprafaţă s-au redus cu 83%, iar pierderile de sol cu 93% faţă de ogorul negru (I. Neamţu, 1980). Pentru înierbarea intervalelor se pot folosi fie amestecuri de ierburi alcătuite numai din graminee (Lolium perene, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca rubra) şi leguminoase (Trifolium repens, T. pratense, L otus corniculatus etc.). Semănatul ierburilor se face primăvara, în teren bine pr egătit, alternativ (într-un an un interval, în anul următor celălalt). Pe rândurile de pomi (1-2 m) solul se erbicidează anual. 177 Iarba se coseşte de 4-5 ori pe vară când ajunge la înălţimea de 15-20 cm şi se lasă pe interval ca mulci. După fiecare coasă se fertilizează cu 20-25 kg. N s.a./ ha. Rezultatele obţinute în ţara noastră pe diferite tipuri de sol şi pante situat e în zone cu precipitaţii abundente, au scos în evidenţă eficienţa agroameliorativă a acestui sistem de întreţinere comparativ cu ogorul lucrat. Totodată nu s-au înregistrat efecte negative asupra creşterii, iar producţiile au fost practic egale cu cele din ogorul lucrat (Gh. Bădescu, 1976; I. Dumitrache 1977; A. Lazăr, 1978). Totodată fructele obţinute din aceste plantaţii întreţinute după acest sistem au calităţi superioare şi capacitate mare de păstrare (A. Gherghi , 1979; G Grădinariu, 1988). Înierbarea intervalelor prezintă o importanţă deosebită şi pentru plantaţiile de arbuşti fructiferi (afin, coacăz, zmeur etc.) din zonele colinar-montane . Precizăm însă că, spre deosebire de celelalte specii pomicole, unii arbuşti, cu m sunt coacăzul şi afinul, au un sistem radicular mai fin şi care, pe solurile mai grele şi umede, se dezvoltă în stratul superficial de sol (10-40 cm). De aceea, aceştia nu suportă în nici o etapă a vieţii îmburuienarea sau înţelenirea, fapt ce impune, lucrarea obligatorie a solului pe rândul de plante. Pentru majoritatea zonelor pomicole din ţară, cele mai bune rezultate s-au obţinut când s-au folosit benzile înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat, chiar dacă cele mai moderne tehnologii din ţările cu pomicultură avansată indică folosirea covorului ierbos pe întreaga suprafaţă (G. Grădinariu, 1994). Înierbarea naturală totală (Ţelina permanentă) este folosită în plantaţiile extensive din zonele dealurilor înalte, pe versanţii neuniformi, fără posibilităţi de amenajare sau cu pante mai mari de 30-35%, precum şi în grădinile populaţiei . Acest sistem se justifică în cele mai multe cazuri, atât prevenirea eroziunii solului şi a alunecărilor de teren, datorate excesului de umiditate, cât şi din considerente economice, întrucât asigură producţii de fructe şi furaje pentru animale etc. Totodată acest sistem permite menţinerea structurii glomerulare a solului şi necesită cheltuieli materiale şi de forţă de muncă minime.

Pentru valorificarea potenţialului de producţie al plantaţiilor din fermele pomicole, acestui sistem i s-au adus anumite îmbunătăţiri, care au constat în mobilizarea solului în jurul pomilor, concomitent cu aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale, iar pe terenurile cu pantă mare şi executarea terasel or individuale. Mulcirea solului. Acest sistem prezintă interes mai ales în plantaţiile de arbuşti şi în cultura căpşunului. Mai recent, acest sistem a pătruns şi în plantaţiile superintensive şi intensive. Mulciul poate fi natural (ierburi cosite, paie, coceni, frunze etc.) s au artificial (folie de polietilenă albă sau colorată). Grosimea mulciului natur al este de 10-15 cm. Mulcirea poate fi făcută sub formă de benzi pe rândul de plante sau pe întreaga suprafaţă. Mulcirea artificială se realizează în benzi de 1,5-2 m pe rândurile de pomi şi în plantaţiile de căpşun. 178 Mulcirea prezintă anumite avantaje: menţine umiditatea din sol; împiedică creşterea buruienilor; reduce amplitudinile de temperatură cu 3-6 o C vara şi ridică temperatura solului cu 2-3°C iarna, comparativ cu ogorul lucrat; menţine structura, porozitatea şi afânarea solului, mărind conţinutul solului în materie organică, împiedicând, totodată, eroziunea solului. În plantaţiile de afin, prin mulcirea cu rumeguş sau turbă se ameliorează însuşirile fizice ale solului şi se accentuează aciditatea, fapt favorabil ace stei specii. Ca dezavantaje ale acestui sistem enumerăm: mulciul măreşte suprafaţa de iradiere a căldurii , iar în caz de îngheţ intensifică pagubele; sporirea consumului de materiale şi forţă de muncă; favorizează înmulţirea insectelor şi a rozătoarelor, stimulează dezvoltarea sistemului radicular al pomilor mai la suprafaţă, cu consecinţele negative cunoscute; nu combate buruienile perene dacă grosimea stratului de mulci este mai mică de 20 cm. Înainte de mulcire, solul se afânează şi se fertilizează cu îngrăşăminte minerale. 10.5. Fertilizarea în plantaţiile pomicole Bazele biogeochimice ale nutriţiei pomilor După înfiinţarea plantaţiilor pomicole, principalele verigi tehnologice sunt: fertilizarea, irigarea, lucrările solului, lucrările aplicate pomilor, combat erea bolilor şi dăunătorilor şi recoltarea fructelor, fiecare cu caracteristicile lo r specifice. Dintre acestea fertilizarea este una din cele mai importante. Dozele optime de elemente din sol, trebuie evaluate cu cea mai mare atenţie, astfel încât să poată fi obţinută o productivitate maximă compatibilă cu cea mai bună calitate. Frecvent cele două aspecte (cantitate-calitate) nu concordă. În general, limita de fertilizare adecvată obţinerii unei calităţi superioare es te de cele mai multe ori inferioară nivelului de nutriţie necesar, pentru asigur area productivităţii maxime. Tratarea nutriţiei pomilor trebuie să se facă în interdependenţă cu ceilalţi

factori tehnologici şi ecologici, altfel conduce la interpretări parţiale sau chiar eronate. În ultimii ani, atăt pe plan mondial, cât şi în ţara noastră a apărut tot mai clar necesitatea modificării substanţiale a tehnologiilor de fertilizare. Ma i precis, se impune reducerea în ansamblu a aporturilor de elemente nutritive şi ut ilizarea într-o manieră diferită de cea actuală a unor tipuri precise de substanţe minerale şi organice. Acestea sunt stabilite funcţie de sol, specie, soi, portaltoi, vârstă, densitate, sistem de cultură etc.

179 Bazele tehnologice ale nutriţiei

Consumul de elemente nutritive Pomii fiind specii perene extrag din sol cantităţi mari de elemente nutritive din care numai o mică parte revin în sol în urma căderii frunzelor, florilo r şi fructelor (V. Cireaşă, 1992). Consumul specific (Csp) de biominerale este dat de cantitatea din elementul respectiv (N, P, K, Ca, Mg, etc.) ce se extrage din sol, pentru a se obţine o tonă d e fructe (D. Davidescu, 1992). Pe lângă consumul specific trebuie luate în considerare şi cantităţile ce se îndepărtează anual prin tăieri, cât şi cu necesa pentru creşterile anuale, care reprezintă, faţă de consumul specific pentru fructe, o sporire cu 200-300 % pentru azot, cu 30 % pentru fosfor şi cu 100-200 % pentru potasiu. Analizând consumul pe tona de fructe, inclusiv frunzele şi lemnul tăiat, s-a constatat că prunul, caisul şi piersicul înregistrează cele mai mari valori a le consumului de azot (3,5 kg/t), cireşul de fosfor (1,5 kg/t), iar potasiul, cu exce pţia mărului şi părului (3 kg /t), este constant la speciile sâmburoase (5,5 kg/t). Consumul specific pe tona de fructe, inclusiv frunzele şi lemnul tăiat, e ste redat în tabelul 10.1. Consumul de elemente nutritive mai este influenţat şi de densitatea plantaţiei, vârsta acesteia etc. Astfel, o livadă clasică de măr în anul cinci de la plantare extrage de pe un hectar 210 kg substanţe nutritive, una intensivă 590 kg, iar una superintensivă 1459 kg. După 10 ani aceste consumuri cresc de cca 4-5 ori Arbuştii fructiferi extrag anual din sol cca 3 kg azot, 25-51 kg fosfo r, 34123 kg potasiu. Raportul dintre elementele nutritive consumate de către arbuşti este următorul: la coacăzul roşu-2,2/1/1,6 (N/P/K), iar la agriş-1,9/1/3 (N/P/K ) (după Modoran, 1967). Tabelul 10.1. Consumul specific al principalelor elemente nutritive (după D. Davidescu, 1992) Specia Azot

(kg) Fosfor (kg) Potasiu (kg) Prun 3,5 1,05 5,5 Piersic 3,5 1,0 5,5 Cais 3,5 1,0 5,5 Cireş 3,0 1,5 5,5 Păr 2,4 0,75 3,3 Măr 2,3 0,65 3,0

180 Tipuri de îngrăşăminte, epoci şi tehnici de administrare Toate acestea se adaptează în funcţie de : panta terenului, vârsta plantaţiei, densitatea, tipul de sol, fenofaza în care se află pomii, scopul urmărit etc. Îngrăşămintele organice. Folosirea îngrăşămintelor organice în livezi este cea mai veche metodă de fertilizare. Importanţa acestor îngrăşăminte este deosebită, deoarece ele contribuie la îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale solului, atât prin aportul de humus, cât şi prin elementele fertilizante . În prezent, noţiunea de îngrăşăminte organice are un sens mult mai larg, şi ea cuprinde, pe lângă gunoiul de grajd, îngrăşămintele verzi, şi materia organică rezultată din frunzele căzute, a ramurilor tăiate şi tocate, a masei verzi p rovenite de la cosirea intervalelor înierbate etc. Principalele îngrăşăminte organice folosite în prezent în pomicultură sunt: - gunoiul de grajd; - gunoiul de păsări; - mustul de gunoi de grajd; - îngrăşămintele verzi. Aceste îngrăşăminte prezintă o deosebită importanţă deoarece, pe lângă calităţile prezentate anterior mai contribuie şi la obţinerea de producţii mari şi cu calităţi superioare. Gunoiul de grajd. Este unul din cele mai eficiente îngrăşăminte organice, care foarte mult timp a constituit singurul îngrăşământ aplicat în plantaţiile pomicole. Pe lângă numeroasele substanţe nutritive pe care le conţine, gunoiul de grajd îmbunătăţeşte structura solului, măreşte permeabilitatea pentru apă, puterea de reţinere a acestuia şi reduce aciditatea din sol. Acesta este de neînlo cuit la pregătirea terenului, în special în cazul solurilor podzolice sau nisipoase, slab aprovizionate în humus sau a celor la care s-au aplicat lucrări de nivel are mai profunde. Normele recomandate pentru a fi încorporate în sol odată cu pregătirea terenului sunt : 60-80 t/ha pe toată suprafaţa sau 20-25 kg/pom, respecti v, 20-30 t/ha în benzi. În perioada de exploatare a plantaţiilor se recomandă aplicarea unei doze de 40-50 t/ha la 3-4 ani. Perioada cea mai bună de aplicare a gunoiului de grajd este toamna. Adâncimea de încorporare se stabileşte în funcţie de tipul de sol şi de sistemu l radicular (în general 15 -20 cm la pomi şi 10-15 cm la arbuşti). Gunoiul de păsări este un îngrăşământ de mare eficienţă în pomicultură,

foarte bogat în elemente nutritive sub forme uşor asimilabile. Acest îngrăşământ se aplică după o prealabilă fermentare sau compostare cu paie sau alte mat erii organice, în doze de 15 – 20 t/ha odată la 2 ani, toamna. Mustul de gunoi se foloseşte fie compostat cu paie, frunziş, turbă, fie în stare lichidă, diluat 1/4 sau 1/7 cu apă. Se aplică toamna sau în timpul p erioadei de vegetaţie (lichid). 181 În lipsa gunoiului de grajd, se pot folosi cu succes îngrăşămintele organice şi de alte provenienţe. Rezultate bune s-au obţinut în cazul folosirii pământului turbos şi a unor turbo-composturi, administrate la groapa de plantare în cantitate de 80 -100 kg, în cazul livezilor extensive, şi de 70-80 t/ha în cazul livezilor intensive de măr, înfiinţate pe nisipurile din nord-vestul ţării (A. Lazăr, 1973). Folosirea nămolurilor provenite de la staţiile de epurare a apelor menajere, compostate cu turbă sau paie, a dat bune rezultate în fertilizarea plantaţi ilor de arbuşti fructiferi (M. Botez, 1977). Îngrăşămintele verzi. Plantele folosite ca îngrăşăminte verzi, prin cantităţile mari de masă verde şi rădăcini, 20-45 t/ha, aduc materie organică în sol egală cu 8-12 t/ha gunoi de grajd. Îngrăşămintele verzi provin din materie organică intermediară utilă în plantaţii, dar care nu ajung la humificare, decât dacă plantele sunt lignificate şi introduse la mare adâncime (A. Negrilă, 1980). O rezervă însemnată de azot organic este oferită de arbustul fructifer Hippöphae rhamnoides (Cătina albă), aşa cum reiese din cercetările catedrei de pomicultură a Universităţii Agronomice Iaşi. (V. Cireaşă, 1995). Îngrăşămintele chimice

Îngrăşămintele chimice folosite în pomicultură pot fi: azotoase, potasice, săruri de Ca, Cu, Zn, B, Fe, sau îngrăşăminte complexe. Acestea pot fi aplicate în sol sub formă solidă sau lichidă, iar pentru fertilizare foliară sub formă lichidă. Cu ajutorul îngrăşămintelor chimice se poate influenţa calitatea şi cantitatea producţiei, dar în acelaşi timp, prin aplicarea unor doze necorespunzătoare, e ste posibilă provocarea de tulburări grave în bilanţul de nutriţie a pomilor. Exemplu, azotul peste 300 kg/ha s.a.; potasiul peste 350 kg/ha s.a. Ca sistem de fertilizare în livezile intensive de măr, Miliţiu I. şi Negrilă A. recomandă ca începând de la plantare şi până în anul al III-lea inclusiv, să se administreze câte 40 g N, 25 g P, 40 g K s.a/pom şi an de vârstă. Din anul al IVlea până în al X-lea se administrează câte 25 kg N, 15 kg P şi 25 kg K s.a /ha/an de vârstă a pomilor. Aceasta, în cazul unui sol normal aprovizionat în eleme nte nutritive Îngrăşămintele chimice azotate folosite în pomicultură sunt: sulfatul de amoniu (20-21% ş.a.); azotatul de sodiu (15-16% ş.a.); azotatul de amoniu (3234% ş.a.); ureea (46% ş.a.) etc. Îngrăşămintele fosfatice: superfosfatul simplu (16-22% s.a.); superfosfatul concentrat (38-54 % s.a.); fosfatul diamoniacal (47 P şi 16%N) Îngrăşăminte potasice: sarea potasică (20-45% s.a.); clorura de potasiu (6063% s.a.); sulfatul de potasiu (48-54% s.a.). Îngrăşăminte cu magneziu: sulfatul de magneziu (9,9% Mg şi 13% S); solenitul (8-13% Mg, 18-21% Ca.); sunitul, serpentinitul, kisinit etc, 182 Referitor la tehnica de fertilizare şi la epoca de administrare a

îngrăşămintelor vom face în continuare câteva precizări cu caracter general. În scopul atingerii obiectivelor urmărite, la stabilirea conduitei de fertilizare a unei plantaţii pomicole este necesar, să se răspundă unor cerinţe fundamental e referitoare la epoca de administrare, la cantitate (doze) şi la modul de aplicare. Fertilizarea epigee (foliară) Eficienţa administrării elementelor nutritive în cursul perioadei de vegetaţie depinde de caracteristicile frunzelor, în mod deosebit de cuticulă şi de ce ara depusă pe acestea. Penetraţia ionilor în frunze se realizează cu cea mai mar e uşurinţă prin stomate. În consecinţă, rata absorbţiei este mai mare pe faţa inferioară decât pe cea superioară. Din aceste motive, frunzele drupaceaelor sunt mai puţin eficiente în privinţa absorbţiei decât frunzele mărului şi citricelor. Diferenţe în aceeaşi privinţă există şi între soiuri. Permeabilitatea frunzelor pentru uree este de 10-20 de ori mai mare d ecât permeabilitatea pentru ionii anorganici. O mare importanţă pentru reuşita fertilizării epigee o are formula chimică a substanţei şi prezenţa unor adjuvanţi (substanţe emulsionante, adezivi). Aplicarea îngrăşămintelor foliare are efecte asupra fotosintezei, dar rezultatele sunt controversate. În orice caz, poate fi reţinut faptul că prin aplicare a fertilizării foliare se poate stimula fotosinteza, atunci când elementele administrate sunt prezente în pom la cote de carenţă sau subcarenţă. Utilitatea fertilizării foliare este deosebită în cazul administrării microelementelor, chiar dacă tratamentele nu sunt aplicate pe fondul unor carenţe. De exemplu, administrarea borului în fazele de preînflorit favorizează legatu l la păr, prun, măr şi cireş. Principalele îngrăşăminte foliare utilizate în pomicultură sunt: Folifag (macro + microelemente + aneurină + procaină), I.C.P.A.1 4, create de Ins titutul de Cercetări Pedologice şi Agrochimice, Făgăraş, Polimet etc. Fertilizarea foliară nu trebuie să se substituie fertilizării clasice, dar p oate completa necesarul de elemente nutritive în fazele critice fiziologice şi climatice pentru plante. Acest tip de fertilizare are o influenţă pozitivă asupra uno r indicatori biochimici ai fructelor (substanţă uscată, compoziţie minerală, aciditate, conţinut în zahăr etc.) precum şi ai unor indicatori biometrici, privind diferenţierea mugurilor de rod, legarea fructelor, greutatea medie a unui fruct et c., remarcându-se în special varianta de îngrăşăminte I.C.P.A.I 4. Irigaţia fertilizantă Această tehnică presupune administrarea elementelor nutritive prin intermediul apei de irigare. În ultimul timp, irigaţia fertilizantă a fost tot mai frecvent aplicată, ca urmare a introducerii metodelor de irigare localiza tă (prin picurare), mai ales în zonele aride, pe terenurile dificile sau nisipoase. Pe solu rile fertile şi în zonele umede, eficienţa reală a acestei tehnici este mult mai incertă. 183

Aplicarea elementelor nutritive în apa de irigare favorizează, desigur, îmbogăţirea solului chiar şi în biomineralele puţin mobile (fosfor,potasiu) la nivelul straturilor relativ profunde, funcţie de volumul de substrat udat. (Granelli Spada, 1984). Distribuţia ionilor în sol depinde de frecvenţa irigării şi de natura terenului. Adesea, în funcţie şi de elementele administrate, pH-ul substratului poate f i puternic influenţat şi levigarea anumitor ioni poate fi net intensificată. Ca tehnică normală de administrare a îngrăşămintelor, irigaţia fertilizantă conduce rar la sporuri de producţie, dar permite adesea ameliorarea calităţii fructelor (Soz zi ş.a. 1984). În zonele temperat-umede, la acest mod de aplicare a îngrăşămintelor, trebuie să se recurgă, ca de altfel şi la fertilizarea foliară, pentru depăşirea unor momente critice sau în cazul unor carenţe de nutriţie greu de soluţionat într-o altă manieră. 10.6. Irigarea plantaţiilor pomicole În zonele climatice, unde regimul precipitaţiilor nu poate asigura menţinerea unui nivel optim de umiditate în sol, irigarea devine o măsură agrotehnică indispensabilă, menită să asigure obţinerea de recolte mari de fructe, constante şi de calitate superioară. Pomicultura modernă necesită folosirea optimă a tuturor factorilor tehnologici, în vederea obţinerii unor randamente economice maxime. Aportul suplimentar de apă trebuie realizat în strictă concordanţă cu necesităţile pomilor, excesul de udări putând avea rezultate contrare celor urmărite, atât asupra proceselor de creştere şi fructificare, dar mai ales, a supra însuşirilor naturale ale solului. Apa administrată în exces transportă în profunzime, irecuperabil, cantităţi însemnate de substanţe nutritive, contribuie la degradarea solurilor, mai ales a celor cu pânză freatică apropiată de suprafaţă. Există o corelaţie pozitivă între volumul transpiraţiei şi cantitatea de substanţă uscată elaborată de plantă, raport denumit coeficient de transpiraţie. Acesta este utilizat pentru evaluarea consumului hidric al diferitelor specii pomicole. Consumul zilnic de apă este influenţat de condiţiile ecologice, fenofaza de vegetaţie, specie, soi, portaltoi etc. Acest consum variază de la 4 la 7mm. Constante hidrofizice utilizate pentru stabilirea necesarului de apă; - gradul de porozitate a solului; - permeabilitatea; - grosimea stratului de sol; - densitatea aparentă a solului; - prezenţa aerului şi apei. Aceste constante, precum şi nivelurile optime pentru cultura pomilor au fost prezentate într-un capitol anterior, tabelul 10.1. Evaluarea cantităţii de apă din sol se poate realiza prin metode clasice (uscare în etuvă şi calculul conţinutului de apă) sau expeditive, (tensiometre, umidometre etc.). 184 Stabilirea momentului şi a volumului de apă pentru irigarea pomilor. Conţinutul de apă trebuie să fie menţinut în plantaţiile pomicole în cadrul intervalului de umiditate activă (I.U.A.), care este cuprins între capacita tea de câmp pentru apă şi coeficientul de ofilire. Pentru a aprecia plafonul minim de umiditate, deci momentul de intervenţie prin irigare, ne putem folosi de capacitatea de câmp pentru apă, sau de intervalul umidităţii active (I.U.A.), în primul caz se consideră că nivelul apei din sol

nu trebuie să coboare sub 70-80 % din capacitatea de câmp pentru apă care, s pre exemplu, este optimă pentru cultura mărului. În aprecierea momentului optim de intervenţie prin irigare, se va ţine seama şi de fenofaza în care se găsesc pomii. La speciile pomaceae, intervenţiile se impun: primăvara timpuriu înainte de înflorire în cazul lipsei de precipitaţii; după legarea fructelor; la începutul creşterilor intense anuale; în perioada căderii fiziologice a fructelor; la creşterea viguroasă a ramurilor, cu 2-3 săptămăni înainte de recoltare şi toamna, o udare de aprovizionare funcţie de condiţiile climatice din anul respectiv. În general numărul udărilor este de 3-5. Norma de udare poate fi calculată după mai multe relaţii: m = 100 x H (C-p) în care: m = norma de udare; H = grosimea stratului de sol umezit prin irigare (m); C = capacitatea de câmp pentru apă (%); p = rezerva de apă existentă în sol înaintea udării (%). La norma de udare stabilită se adaugă 10 % pierderi care intervin în timpul udării. Norma de irigare constituie suma normelor de udare şi reprezintă cantitatea totală de apă exprimată în m 3 /ha/an. Pentru calculul normei de irigare se poate folosi relaţia: M = (e +t) + Rf-Ri-Pv, în care: e + t = consumul total de apă reprezentat prin suma pierderilor prin evaporare (e) şi transpiraţie (t) în timpul perioadei de vegetaţie; Rf= rezerva finală a apei din sol la sfârşitul perioadei de vegetaţie; Ri = rezerva inţială a apei din sol; Pv = precipitaţiile din perioada de vegetaţie. Pentru zona de N-E a Moldovei, cercetările au demonstrat că norma de 1500 m 3 apă/ha aplicată în trei udări prin aspersiune, a dat cele mai bune rezultate în cultura mărului (G. Grădinariu, 1994). Metode de irigare. În pomicultură se folosesc mai multe metode de irigare şi anume: prin brazde, prin aspersiune, prin picurare şi bazine şi subterană. Irigarea prin brazde se aplică pe solurile cu textură mijlocie şi mijlocie spre grea, cu pante mici şi uniforme (0,25-4%). Apa se conduce pe braz de, deschise cu rariţa sau plugul, distanţate între ele la 1 m şi l,5-2 m de rândul de pomi. Lungimea brazdelor depinde de textura solului; pe soluri uşoare su nt mai scurte de 100 m, iar pe soluri grele de 120-200 m. 185 Pe terenurile cu pantă până la 15-18 %, brazdele trebuie să urmărească curbele de nivel, cu o abatere maximă de până la 4%. Distribuirea apei di n canalele provizorii de irigare la brazde, se realizează prin sifoane portabile. Irigarea prin aspersiune realizează o economie de apă de 25-30 % faţă de irigarea prin brazde. Aparatele de irigat prin aspersiune pot fi fixe sau mobile. Această metodă poate fi practicată şi pe terenuri cu relief mai frământat. Irigarea poate fi efectuată deasupra sau sub coroana pomilor. Irigarea prin bazine este costisitoare şi greoaie. Se poate aplica pe terenuri

cu pante de 1-2%. Apa adusă prin canale deschise sau conducte îngropate, este distribuită la baza pomului în "bazine" amenajate cu diguleţe de 15-25 cm. înălţime. Irigarea prin picurare. Prezintă avantajul unei economii de apă şi energie faţă de celelalte sisteme. Poate fi practicată pe orice fel de teren. Apa este adusă prin conducte la rândul de pomi şi distribuită prin duze de picurare-câte 4 la fiecare pom, cu un debit de 1-10 1/oră. În paralel se face filtrarea apei. Instalaţia este destul de costisitoare şi necesită cheltuieli mari cu întreţinerea. Irigarea prin conducte perforate constă în perforarea conductelor de aducţiune în dreptul pomilor, prevăzându-se orificii cu diametre crescânde de la l,6 mm la 2,5 mm, pentru a se evita pierderile de presiune. Conducte le sunt suspendate la 30-40 cm de la suprafaţa solului pe direcţia rândului. Irigarea prin conducte subterane constă în introducerea apei direct la rădăcina pomilor printr-o reţea fixă de tuburi de ceramică sau material plastic plasate la 50-60 cm. adâncime şi perforate. Metoda are multe avantaje; se evită pierderile prin evaporare; nu sunt stânjenite lucrările de întreţinere; se creează un regim favorabil în jurul rădăcinilor etc, dar şi dezavantaje: cost ridicat al materialelor; înfundarea orificiilor perforate etc. Cât priveşte aportul hidric, ţinând cont de condiţiile actuale şi previzibile, sa ajuns la concluzia, că în irigarea pomicolă criteriul fundamental presupun e, aplicarea de udări frecvente cu norme mici de apă, pentru asigurarea unei cantităţi optime în anumite zone ale sistemului radicular. Aceste regimuri sunt în măsură să susţină metabolismul pomilor la un nivel ridicat. Ca urmare, este indicat să se utilizeze metode de irigare localizată, la suprafaţă sau subteran, funcţie de tipul de sol şi mai ales, de condiţiile climatice. Aplicarea la scară tot mai largă a tehnicilor care permit o dozare tot mai precisă a necesarului de apă, determină orientarea spre administrarea îngrăşămintelor concomitent cu irigarea. Punerea în aplicare a acestei metode destul de costisitoare este recomandabilă doar în condiţii pedologice dificil e (G. Grădinariu, 1994). 186 10.7. Recoltarea fructelor Această operaţie tehnologică are o importanţă deosebită pentru faptul că poate influenţa hotărâtor calitatea, valoarea comercială şi durata de păstrare a fructelor. Specific recoltării este volumul mare de lucrări ce trebuie executat într-un timp relativ scurt. La majoritatea speciilor, lucrările aferente recoltării reprezintă circa 30-70% din necesarul anual de forţă de muncă pentru specia respectivă, ajungând în unele cazuri (de exemplu la zmeur, cireş, vişin) până la 75-90%.

Multitudinea speciilor şi soiurilor existente fac ca recoltarea fructelor în perioadele optime, în funcţie de destinaţia producţiei, să fie un proces tehnol ogic complex ce hotărăşte, în final, însăşi eficienţa culturii, iar reuşita acesteia de de măsurile premergătoare recoltării şi anume: Evaluarea producţiei de fructe. Se efectuează în mai multe etape fenologice: toamna, după căderea frunzelor; primăvara, în timpul înfloritului; după căderea fiziologică a fructelor şi la începutul intrării în pârgă a fructelor. - toamna, după căderea frunzelor, se face prima apreciere asupra încărcăturii cu muguri de rod, pentru stabilirea conduitei tăierilor, în vederea realizăr ii unui echilibru optim între creştere şi rodire; -primăvara, o primă evaluare se face în timpul înfloritului; stabilindu-se totodată, la unele specii şi lucrările de rărire; -după căderea fiziologică a fructelor se face o a II a evaluare de primăvară a producţiei, în special la speciile cireş, vişin, cais, piersic; -la începutul intrării în pârgă a fructelor se face ultima evaluare, care va reflecta cel mai concludent producţia reală. Tot acum se va stabili şi des tinaţia producţiei de fructe funcţie de calitatea acesteia. Exista mai multe metode de evaluare a producţiei de fructe care se utilizează în practică. Una din metode este aceea prin care se aleg cca. 5-12 pomi etalon, care să reprezinte media situaţiei din parcelă. Se numără apoi fructele de pe o porţiune de 1/4-1/6 din volumul coroanei ce aparţine unei ramuri de schelet. Număr ul rezultat se înmulţeşte cu numărul ramurilor (sectoarelor), obţinând numărul de fructe de pe pom. Cunoscând greutatea medie a unui fruct se află producţia probabilă pe pom, respectiv, producţia la hectar. O evaluare mai rapidă şi de o mai mare precizie se poate face prin met oda Winter. Aceasta se bazează pe determinarea densităţii medii de fructificare a coroanei, precum şi a suprafeţei acesteia prin vizare de la 6m de pom, folosind o ramă de 6 x 6 cm ţinută la 60 cm de ochi, pentru pomii cu coroana globuloasă sau la 3 m şi vizare printr-o ramă de 12 x l2 cm pentru gardurile fructife re. Se numără fructele din pătratul delimitat de rama metrică. 187 Producţia probabilă pe pom se calculează prin înmulţirea numărului mediu de fructe, de cel puţin 30-40 determinări, se înmulţeşte cu 10 şi apoi cu suprafaţa coroanei (m 2) . Exemplu: Numărul de fructe însumat de 40 de vizări = 188; Densitatea medie = 188 : 40 = 4,7; Diametrul mediu al coroanei = 2,5 m; înălţimea medie a coroanei = 3,0 m; Suprafaţa coroanei = 2,5 x 3,0 = 7,5 m 2 ; Numărul de fructe pe pom = densitatea medie x 10 x suprafaţa coroanei = 4,7 x 10 x 7,5 = 352 buc/pom. La arbuştii fructiferi, determinările se fac pe un număr de exemplare de dezvoltare medie, ce reprezintă până la 1-2% din totalul existent în producţie. Apoi se raportează la întreaga suprafaţă a parcelei. În cazul căpşunului, determinarea se face pe porţiuni de rând, la care se

determină greutatea producţiei (numărul de fructe x greutatea medie la maturitatea de consum). Aceasta se raportează la unitatea de suprafaţă. Organizarea recoltării fructelor se face în funcţie de evaluările făcute, având în vedere următoarele etape şi principii: -stabilirea necesarului de forţă de muncă şi precizarea formaţiunilor de lucru pentru fiecare operaţie: recoltat, aprovizionat cu ambalaje, manipulat ambalaje et c. -asigurarea forţei de muncă şi instruirea cu privire la condiţiile tehnice de calitate, a răspunderii personale, a nivelului de retribuire şi a altor f orme de cointeresare etc. -stabilirea şi asigurarea utilajelor de recoltat şi a materialelor auxiliare (saci d e recoltat, scări, platforme, tractoare, motostivuitoare, lăzi paletă, lăzi etc). -stabilirea şi asigurarea mijloacelor de transport, pentru ca fructele să fie transportate la centrele de condiţionare, depozite etc, în cursul zilei de recoltare . -efectuarea presortării fructelor, pentru a separa din lot exemplarele necorespunzătoare ca mărime, formă, stare de sănătate, grad de vătămare etc. -controlul calitativ pentru executarea lucrărilor, a respectării normelor de lucru şi de securitate a muncii etc. Stabilirea momentului de recoltare Din punct de vedere biologic, recoltarea reprezintă momentul întreruperii proceselor care au loc între planta mamă şi produsul comestibil al acesteia. Detaşarea fructelor de pe plantă se face la un anumit grad de dezvoltare a organismului vegetal, în funcţie de natura şi destinaţia care i se dă. Prin u rmare, momentul de recoltare este caracterizat printr-un grad de maturare la care au aj uns fructele când sunt culese. Precizarea momentului optim de recoltare a fructelor se face prin dife rite metode, luându-se în considerare cât mai mulţi indicatori de maturitate, determinările făcându-se în dinamică. Dintre aceştia cei mai importanţi sunt; -mărimea; -culoarea de fond, determinată cu ochiul liber sau compararea cu planşe colorimetrice care conţin nuanţele necesare. Se folosesc uneori şi aparate speciale de tipul spectrofotometrelor sau hortispectrelor; 188 -culoarea de acoperire este un indicator de o mare importanţă, dar practi c nefolosit; a fost introdus în practică şi literatura de specialitate de G Grădinariu. 1994; -fermitatea structo-texturală a pulpei, determinată în mod subiectiv prin apăsarea fructului cu degetele sau obiectiv cu dispozitive speciale numit e penetrometre, care măsoară rezistenţa opusă de pulpă la pătrundere unui piston în anumite condiţii date; -vârsta fructelor sau numărul de zile de la înflorirea deplină până la recoltare; -prezenţa amidonului în pulpa fructelor (la pomaceae), evidenţiată prin badijonarea secţiunii transversale cu o soluţie de iod în iodură de potasiu (0,24 g iod + 1 g iodură de potasiu la 100 ml apă); În privinţa testului amidonului, cercetările arată că există o corelaţie directă strânsă între hidroliza amidonului din fruct şi maturitatea de recoltare a merelor. Testul cu iod se bazează pe acumularea substanţei uscate (zahăr solubil). ca urmare. a hidrolizei amidonului, odată cu atingerea maturităţii de recolt

are. Astfel, prin aplicarea iodurii de potasiu pe fructul secţionat transversa l, după un minut se observă albăstrirea mai mult sau mai puţin accentuată a pulpei. Decolorarea a 0,5 cm în jurul lojelor seminale (1B-2B), indică momentul o ptim când se poate începe recoltarea merelor (fig. 10.15.) (după Ghena N., Branişte N., 2003). - uşurinţa detaşării fructelor de pe ramură; -conţinutul fructului în diferite componente chimice, cum ar fi: zahăr, aciditate, raportul zahăr/ aciditate, substanţă uscată din suc etc. -intensitatea respiratorie. De asemenea, se urmăresc în dinamică alte modificări morfologice şi citologice, modificări biochimice, modificări fiziologice etc. Momentul recoltării fructelor depinde şi de gradul de perisabilitate şi destinaţia producţiei. După aceste criterii A. Gherghi (1993) a grupat fructele în patru categorii: -Fructe excesiv de perisabile, căpşuni, dude, afine, zmeură, mure, coacăze, agrişe, soc etc. Acestea se recoltează la maturitatea de consum, concomite nt cu sortarea, aşezându-se fructele direct în ambalaje de capacitate mică şi apoi prerăcite şi răcite. -Fructe foarte perisabile: caise, cireşe, vişine, piersici, nectarine, pavii , prune etc. Se recoltează atunci când pulpa este suficient de fermă, pentru a permite transportul şi comercializarea. -Fructe perisabile, merele şi perele de toamnă se recoltează în pârgă cu 7-12 zile înainte de consum. -Fructe mai puţin perisabile: nuciferele se recoltează când pericarpul este crăpat pe o lungime de 15 mm. 189

Fig. 10.15. - Codul regresiei amidonului în fructele de măr (după M. Le. Lezec, INRA Angers, citat de Ghena N., şi Branişte N., 2003 190 Tehnica recoltării. Prin această operaţiune tehnologică, efectuată la momentul cel mai potrivit, se urmăreşte evitarea deprecierilor calitative a le fructelor, precum şi vătămarea lor. Pentru a se obţine aceste deziderate trebu ie să se respecte câteva reguli generale de bază: -starea vremii să fie corespunzătoare, evitându-se orele din zi cu rouă, arşiţă, ploaie etc. -detaşarea fructelor pentru consumul în stare proaspătă se face cu peduncul, exercitându-se o presiune cât mai redusă asupra fructelor în momentul desprinderii de pe plantă; -să se evite lovirea, zdrobirea sau ruperea de ţesuturi la aşezarea fructelor în recipiente de cules sau la devărsarea lor în recipiente de transport sau păstrare îndelungată, în ambalaje se lasă un gol pentru a evita strivirea fructelor în timpul manipulării şi depozitării, în celulele ţesuturilor lovite, sub influenţa enzimelor , a agenţilor patogeni, a oxigenului şi temperaturilor ridicate se produc proce

se de hidroliză, fermentaţii şi infecţii care se evidenţiază prin pete, înmuierea ţesuturilor, brunificări etc. Aceste vătămări mai mult sau mai puţin evidente în perioada imediat următoare recoltării, produc ulterior deprecierea calitativă a fructelor, pierderi în greutate şi prin stricare. -ambalajele cu fructe nu se lasă în bătaia soarelui, a vântului sau a ploii. În funcţie de uniformitatea maturării, recoltarea fructelor se face: -în mod selectiv, în etape, pe măsură ce fructele se maturează (căpşuni, caise, piersici etc); -integral, când fructele se culeg la o singură trecere. în general, se disting următoarele metode de lucru folosite la recoltare: -recoltarea manuală, când toate fazele din cadrul procesului de recoltare se fac manual; -recoltarea parţial mecanizată, când anumite operaţii ajutătoare ca deplasarea culegătorilor şi ambalajelor etc, se fac cu ajutorul unor utilaje sau maşin i; -recoltarea mecanizată, când toate fazele recoltării se fac cu ajutorul maşinilor. Această metodă se aplică în prezent numai pentru fructele cu pieliţa rezistentă sau pentru cele destinate industrializării. De asemenea, se mai fac cercetări pentru recoltarea mecanizată a fructelor arbuştilor, căpşunilor etc. Pentru recoltarea mecanizată se utilizează vibratoare (pt. coacăze), scuturătoar e (pt. alune, cireşe, vişine), oscilatoare fonice, aspiratoare (pentru alune, nuci). Când se utilizează recoltarea manuală sau semimecanizată, fructele se vor recolta de la periferie spre interiorul coroanei şi de la bază spre vârful acesteia. La speciile pomaceae recoltarea se face în saci de recoltat care se golesc în lăzi-containere aşezate direct pe mijlocul de transport. Se evită, astfel, staţionarea fructelor în livadă, iar productivitatea muncii creşte cu 12-15%. Dotarea tehnico-materială pentru recoltarea fructelor influenţează perioada de recoltare şi calitatea fructelor. 191 Utilaje şi ambalaje folosite pentru recoltat : coşuri, găleţi, saci de pânză cu rundul mobil, coşuleţe din plastic, lăzi de diferite tipuri, scări, prelate, platforme mobile etc. Utilaje pentru manipularea şi transportul fructelor -cărucioare manuale pe două sau trei roţi; -ridicător hidraulic montat pe tractor; -transpalete manuale şi electrotranspalete; -remorci, semiremorci frigorifice, autocamioane, vagoane C.F. Utilaje şi instalaţii pentru condiţionarea fructelor. Executarea diferitelor operaţiuni ale fluxului tehnologic de condiţionare: sortare, periere, tratare chimică, calibrare, preambalare etc. se efectuează cu diferite tipuri de maşini şi instalaţii cum ar fi: -maşina de sortat mere (M.S.M.) -instalaţia de sortat mere (I.S.M.) -instalaţia de sortat mere (Roda) -instalaţia de condiţionat (Unifructa) -instalaţia de condiţionat-Greefa -instalaţia de condiţionat -DOKEX 1,5 -DOKEX 6,0 Fructul este o sinteză finală a tuturor eforturilor pomotehnice. Valoarea calitativă a fructelor (concentrate biosolare) se face prin fructivitate (temporară sau îndelungată) (V. Cireaşă, 1994). Condiţiile geografice ale României sunt deosebit de favorabile culturii pomilor, fructivitatea este superioară, bine apreciată l

a concursurile internaţionale de fructe. În competiţia europeană şi mondială, fructivitatea este criteriul valoric principal, care asigură succesul profesional. Pentru a beneficia de o fructivitate performantă trebuie evaluată corect corelaţia existentă între cantitate şi calitate.

192

CAPITOLUL 11 CULTURA MĂRULUI Malus domestica Borkh Subfam. Pomoideae

Fam. Rosaceae

11.1. Importanţă, origine şi aria de răspândire 11.1.1. Importanţă Cultura mărului este cea mai cunoscută şi răspândită în zonele cu climă temperată, iar merele ocupă primul loc atât în ceea ce priveşte volumul producţiei, valoarea calitativ – alimentară cât şi solicitarea acestora pe pieţele de desfacere. Cultura mărului este foarte veche; descrieri pomologice, dar şi practici d e cultură întâlnim în scrierile a numeroşi învăţaţi cu cca. 2000 – 3000 ani înainte de Hristos (Saffo, Hipocrate, Teofrast), dar şi ceva mai târziu (Cato, Varo, Columella, Pliniu Cel Bătrân etc). Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a permis o vastă diseminare geografică a numeroaselor soiuri formate sau create în cele mai diverse z one de pe glob. Pe plan mondial, mărul se situează pe locul trei după citrice şi banane, dar ocupă locul întâi între speciile pomicole de climat temperat producând mai mult decât dublu acestora. Valoarea alimentară ridicată a merelor se datorează compoziţiei lor foarte echilibrate, a accesibilităţii componentelor biochimice pentru organismul uman şi nu în ultimul rând a diferiţilor excitanţi olfactivi, vizuali şi gustativi. Num ai în alcătuirea aromei au fost identificate peste 170 de substanţe. Datorită acestor însuşiri merele sunt cele mai apreciate fructe. Principalele componente ale fructelor de măr sunt: apă 77-88%, glucide totale 6,5-17%, protide 0,3%, lipide 0,4%, acizi liberi 0,65%, substanţe minerale 0,32%, vitamina C 2-170 mg/100g, vitamina A 112 U.I., vitamina B 1 40 U.I., vitamina B 2 10-43 U.I. Proporţia de părţi needibile la mere este de 8%, valoarea energetică totală

este de 55 cal şi utilizabilă de 49 cal/100g produs proaspăt. 193 Aportul merelor în substanţe minerale şi vitamine acoperă ceea mai mare parte din necesarul organismului. Concentraţiile mai mari de ioni minerali şi vitamine se găsesc în epicarp comparativ cu pulpa fructelor. Prin prelucrare o parte din componentele biochimice ale fructelor sunt diminuate sau distruse, de aceea, se recomandă consumul lor în stare proaspătă. Prelucrarea merelor se poate face sub diferite forme: dulceţuri, gemuri, marmelade, compoturi, sucuri, peltele, paste, cidru, oţet, băuturi alcoolice etc. De asemenea, semiconservele sau mâncărurile gătite din fructe proaspete sau deshidratate au o importanţă deosebită în alimentaţia umană. Producţia de sucuri de mere ocupă primul loc pe glob (> 21%), iar oţetul de mere es te foarte apreciat. Valoarea terapeutică a merelor este deosebit de importantă datorită efectului tonic asupra organismului în general. Totodată, merele au efect terapeutic printr-o acţiune directă sau profilactică în multe din boli cum ar fi: cardiopatia ischemică, hiper sau hipotensiunea arterială, hepatite, reumatism , constipaţii cronice, diarei acute la copii, etc. Merele contribuie la eliminarea acizilor urici, la reducerea colesterolului şi absorb multe din toxinele din organism. Se recomandă persoanelor mature (inclusiv diabeticilor şi obezilor) şi sunt absolut necesare copiilor, bătrânil or, bolnavilor, convalescenţilor. Au acţiune calmantă asupra sistemului nervos. Consumate seara uşurează somnul. În uz extern ajută la tonifierea ţesuturilor, folosindu-se la masarea obrajilor, abdomenului etc. Singurele contraindicaţii se referă la soiurile cu aciditate mai mare în cazuri de gastrite hiperacide, precum şi a unor colite. Tehnologia de cultură a mărului ridică probleme în prezent, în ceea ce priveşte combaterea numărului mare de boli şi dăunători, asigurarea umidităţii solului şi a elementelor fertilizante. Dăinuind încă din preistorie, pomul şi fructele au constituit surse ale unor obiceiuri şi credinţe vechi dar şi de inspiraţie în creaţiile artistice ca un străvechi simbol al continuităţii. Importanţa economică a acestei specii poate fi sintetizată astfel: - cultura mărului asigură o activitate permanentă şi resurse materiale unui număr foarte mare de oameni din majoritatea zonelor geografice unde alte specii întâlnesc condiţii restrictive; - asigură consumul local, zonal, orăşenesc atât în stare proaspătă cât şi industrializată în tot timpul anului; - crează activităţi economice, locuri de muncă, resurse financiare în industrii din amonte (pesticide, îngrăşăminte etc) cât şi din aval (ambalaje, transport, prelucrare, comerţ etc).

194 11.1.2. Originea şi aria de răspândire Centre de origine ale speciilor de Malus sunt arealele geografice cupr inse între Caucaz, Turkestan, Altai, Pamir până în China şi Japonia. Există câteva specii originare din America de Nord: Malus fusca Schneid, Malus ioens is, Brit, Malus coronaria Mill, Malus angustifolia Michx. Centrul genetic cel mai

important pare a fi Asia de sud – vest (Vavilov 1951). Cultura mărului acoperă întreaga zonă temperată, cuprinsă între 30-60 o latitudine nordică şi 30-70 o latitudine sudică precum şi unele zone restrânse subtropicale. Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a condus la crearea unor soiuri adaptate celor mai diverse zone. Astfel, se întâlnesc plantaţii de măr atât în Siberia şi Nordul Chinei, unde temperatura coboară frecvent până la - 40 o C, reprezentate de soiuri ca: Anna, Primicia, Princesa, Galicia etc, cât şi în Algeria , Libia, Egipt, Brazilia, Mexic, Africa de Sud etc unde temperaturile ri dicate din timpul iernii fac să nu fie asigurat “necesarul de frig” cu consecinţele cunoscute. În prezent, mărul se cultivă în 84 de ţări, din care 35 în Europa, 25 în Asia, 8 în America de Nord, 8 în America de Sud, 8 în Africa şi 2 în Oceania. Suprafeţele cultivate cu măr au oscilat în perioada 1996-2000 în jurul valorii 7 milioane hectare, fiind într-o tendinţă de creştere, mai ales, pe seama continentelor Asia şi Africa. Producţia de mere media anilor (1996 – 2000) se cifrează la 60 milioane tone, cunoscând o tendinţă permanentă de creştere. Astfel, în 1950 se produceau în lume 13,5 mil. tone (fără URSS), în 1970, 28 mil. tone, (fără URSS), în 1990, 40 mil. tone (fără URSS), în 2000 peste 60 mil. tone. Tabelul 11.1. Producţia de mere la nivel mondial (tone) Continentul 1997 1998 1999 Total d.c. 57.132.851 56.964.299 59.204.363 Asia 27.336.731 29.503.047 31.968.079 Europa 18.521.515 16.128.807 15.784.238 America de Nord 5.169.397 5.675.000 5.325.000 America de Sud 3.010.804 2.979.554 3.279.371 Africa 1.515.263 1.465.030 1.482.670 Oceania 920.069 809.356 836.000 Ţări mari producătoare de mere sunt: China cu peste 9 milioane tone (media anilor 1996 – 2000), SUA (4,7 mil. tone), Franţa (2,3 mil. tone), Italia (2,1 mil. tone), Turcia (2,0 mil. tone etc). 195 Tabelul 11.2. Principalele ţări producătoare de mere din Europa (tone) (FAO 2000) Ţara 1997 1998 1999 2000 Franţa 2.473.000 2.208.800 2.061.100 2.308.000 Italia 1.835.190 2.115.470 2.115.47. 2.120.000 Germania 1.602.100 2.276.200 2.025.800 2.127.000 Turcia 1.738.000 1.975.000 2.100.000 2.010.500 Polonia 2.098.279 1.687.226 1.600.000 1.540.000 Spania 942.000 719.000 792.000 810.000 România 664.063 364.619 425.000 420.000

În România mărul este cultivat pe circa 75.000 ha (2000) de pe care se obţine o producţie de circa 600000 tone. Principalele judeţe producătoare sunt : Argeş, Suceava, Mureş, Maramureş, Dâmboviţa, Iaşi, Cluj, Bihor, Bistriţa Năsăud, Bacău, Sălaj, Vâlcea. Tabelul 11.3. Principalele judeţe producătoare de mere din România (Anuarul statistic, 1998) Total din care: Sector privat Judeţul tone % tone % Argeş 55.055 8,3 44.150 10,8 Suceava 45.603 6,8 29.720 7,3 Mureş 40.474 6,1 11.126 2,7 Maramureş 39.611 5,9 27.239 6,6 Dâmboviţa 39.457 5,6 25.133 6,1 Iaşi 32.123 4,8 14.375 3,5 Cluj 29.466 4,4 11.174 2,7 Bihor 25.591 3,8 16.862 4,1 Bistriţa – Năsăud 25.580 3,8 17.719 4,3 Bacău 25.262 3,8 17.677 4,3 Sălaj 24.203 3,6 16.429 4,0 Vâlcea 23.464 3,5 19.933 4,8 Se constată că la noi în ţară mai mult de jumătate din producţie se realizează în 10 judeţe iar ponderea se întâlneşte în sectorul privat. Comerţul internaţional cu mere (Anuar FAO, 1999) are valori semnificative, ajungând la peste 5 mil. tone, cu o valoare de peste 3,5 miliarde de dolari. 196 11.2. Particularităţi biologice şi ecologice 11.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi a portaltoilor - Diversitatea genetică a mărului Numeroasele soiuri de măr existente îşi au originea în mai multe specii din genul Malus. Numărul acestora nu este bine precizat. Unii autori susţin un număr de 25 de specii (Rehder, 1940), alţii 74 (Knight, 1963), alţii 32 (Ponamarenko, 1974 , Saugenfeld, 1970). Ultimele cercetări precizează că numărul speciilor Malus este de 33 (Wiersema, 1985, Wai, 1988) inclusiv Malus pumilla, specie exclusă de Ponamarenko. Hibridarea interspecifică continuă face dificilă identificarea corectă a speciilor acestui gen confundându-se de multe ori specia cu unii hibrizi. Cele mai importante specii ale genului Malus sunt: Malus domestica este cea mai importantă specie. După unii autori (Sknivin şi Korban, 1984, Wiersema, 1985) toate soiurile de măr cultivat aparţin ace stei specii. Specii spontane: Malus silvestris (L) Mill. – mărul pădureţ, creşte spontan în Europa, Asia mică, Asia, Transcaucazia etc. Pomul are vigoare mare, cu ţepi pe ramuri, prezinţă o mare diversitate de biotipuri şi forme. Sistemul radicula r este puternic dezvoltat. Soiurile sunt rezistente la ger şi secetă. Această specie se află la originea soiurilor româneşti Pătul, Creţesc, Domnesc, Şovari etc. precum şi cele din grupele Calville, Rambour şi merele trandafirii.

Malus pumilla Mill. – mărul pitic - are în general acelaşi areal cu Malus silvestris dar cu o extindere mai mare în Orientul Îndepărtat. Dintre numeroasele varietăţi două sunt mai importante pentru practica pomicolă: Malus praecox (dusenul) şi Malus paridisiaca (paradis). Primul are o vigoare mijlocie, este arbustoid, se înmulţeşte prin marcotaj, intră pe rod la 3-4 ani de la plantare; cel de al II lea are o vigoare mică (2-3 m), se înmulţeşte prin marcotaj, are o înrădăcinare superficială, este fragil şi sensibil la secetă. Majoritatea portaltoi lor vegetativi ai mărului provin din această specie. Malus baccata Borkh – mărul siberian - creşte spontan mai ales în Asia, China, Siberia până în Coreea. Este o specie mai viguroasă, şi foarte rezistentă la ger (rezistă la –40 o C), folosită ca portaltoi în regiunile reci. Este o bună sursă de gene pentru ameliorarea rezistenţei la frig şi rapăn şi are multe varietăţi adapt ate unor condiţii specifice: var. sibirica, var. manchurica şi var. himalica. Malus floribunda – Sieb – originară din Japonia, este o specie decorativă, foarte rezistentă la rapăn. Se foloseşte tot mai mult în ameliorarea mărului. Malus prunifolia (Wild ) Borkh – mărul chinezesc, creşte spontan în Asia, are rezistenţă bună la ger. Are caractere intermediare între mărul pitic şi cel siberian şi apropiate de mărul cultivat. Unii specialişti nu-l consideră speci e independentă deoarece nu a fost găsit în stare sălbatică. 197 Malus coronaria (L) Mill, - este o specie spontană, originară din America de Nord, cu aspect decorativ, fructe asemănătoare mărului pădureţ. Este folosit pentru obţinerea de soiuri pe continentul american. Malus ioensis (Wood) Britt – specie spontană originară din America de Nord, folosită pentru obţinerea soiurilor adaptate condiţiilor din regiunile vestice ale preeriilor din America de Nord. Malus zumi (Redh) – este o specie hibridă, pitică, cu fructe mici, lung pedunculate, este rezistentă la boli, în special la făinare din care cauză e ste folosită în ameliorarea rezistenţei la boli. Alte specii cu o importanţă mai redusă în crearea de soiuri sau portaltoi sunt: Malus kaido, Malus toringo, Malus spectabilis cunoscute mai ales pentru rezistenţa la boli. Numărul de cromozomi. Majoritatea speciilor de Malus au numărul de cromozomi egal cu 34 (n=17; 2n=34). În cadrul sortimentului cultivat exi stă soiuri triploide, 3n=51 (Belle de Boskoop, Gravenstein, Close, Mutsu). Se consideră ca tetraploide, 4n=68 Malus glabrata, Malus gaucescens ş.a. sau soiul Rola (Neagu, 1975). Comparativ cu numărul de bază al altor gen uri aparţinând familiei Rosaceae (Rosa n=7, Prunus n=8, Spirea n=9) se consideră că genul Malus are un număr mare de cromozomi, ceea ce indică o evoluţie spr e poliploidizare, fie prin autoploidizare, n=17=7+7+3 pornind de la Rosoidae, n=7, fie prin aloploidizare, n=17=8+9 pornind de la Prunus n=8 şi Spirea n=9 (Stebins, 1950 şi Lespinasse, 1973, Chalice, 1981, Zung 1988). 11.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea mărului În programele de ameliorare a mărului există numeroase obiective. La nivel internaţional obiectivele prioritare sunt: - ameliorarea potenţialului productiv al soiurilor; - creşterea calităţii fructelor;

- creşterea rezistenţei genetice la atacul unor boli şi dăuători. Fiecare ţară sau zonă de cultură îşi are ordinea sa de priorităţi în ameliorarea mărului. La obiectivele prezentate anterior sunt asociate şi altele care le completează pe primele şi participă împreună cu acestea la ridicarea valorii unui soi. Dintre acestea precizăm: - ameliorarea rezistenţei la factorii naturali de stress, temperatura (limitele extreme), apa (deficit sau exces), salinitatea, agenţii poluanţi; - înflorirea târzie; - habitusul de creştere şi/sau tipul de fructificare. Modificările obiectivelor de ameliorare trebuie corelate cu necesităţile producţiei şi cerinţele pieţei. Fiecărui obiectiv precizat prin programul de ameliorare îi corespund băncile de gene existente (biotipuri, genitori, soiuri) care fac posibil realizare a lui. De o mare importanţă este identificarea, studierea şi folosirea acestor genitori care să răspundă obiectivelor propuse. Dintre metodele utilizate în ameliorarea plantelor pomicole în general şi a mărului în special, cele mai importante pot fi clasificate în: 198 - metode clasice (convenţionale): - hibridarea; - mutageneza naturală (selecţia de mutante somatice naturale); - mutageneza artificială (selecţia mutantelor induse). - metode moderne: - androgeneza; - gametogeneza; - culturi de protoplaşti; - hibridarea somatică; - transferul de organite; - transferul de cromozomi; - transferul de gene, etc. 11.2.3. Sortimentul de soiuri Fondul biologic al genului Malus reprezentat în special prin specia Malu s domestica cuprinde un număr foarte mare de soiuri (cca. 11.000) şi numărul acestora este într-o continuă creştere. Totuşi, din acest vast fond genetic în marea producţie se regăsesc foarte puţine soiuri (30-40), care asigură cca. 90% din producţia mondială de peste 50 milioane tone. Situaţia este similară şi în România unde există un bogat fond genetic format atât din soiuri autohtone cât şi străine, dar în cultură se găsesc 10-15 soiuri de bază. Pe plan mondial soiurile cu cea mai mare producţie sunt cele din grupa Golden delicious, din care se produc cca. 3,5 milioane tone, reprezentân d aproximativ 40% din producţie, urmează apoi grupa de soiuri Delicios roşu c u cca. 10-15% din producţie, apoi soiurile specifice Rusiei şi ţărilor limitrofe (Borovinka, Amis, Antonovka). În Europa cele mai răspândite soiuri sunt: Cox Orange Peppin, Jonathan, Golden Delicious, Frumuseţea Romei, Belle de Boskoop, Idared, Jonagold etc. De asemenea, un loc foarte important (15-20%) îl ocupă soiurile nou create: Gala, Jonagold, Braeburn, Fuji, Elstar, Gloster. În prezent sortimentul din România este destul de diversificat dar marea producţie este dominată de soiurile: Golden delicious, Jonathan, Starkrimson , Jonagold, Idared, Prima, Florina etc. precum şi de soiuri obţinute la noi

în ţară: Romus 1, 2, 3, Generos, Pionier, Voinea, Frumos de Voineşti, Rădăşeni, Fălticeni, Roşu de Cluj. Dintre obiectivele principale în ameliorarea mărului amintim două de mare perspectivă: extinderea soiurilor rezistente genetic la boli şi reducerea habitusulu i de creştere. Referitor la primul obiectiv precizăm că România are rezultate bune, situându-se pe locul trei în lume după S.U.A şi Canada şi pe locul patru ca dată de omologare a primului soi cu rezistenţă genetică (U.S.A-1970, Canada, Franţa1974, România-1984). Al doilea obiectiv îl reprezintă obţinerea de soiuri pentru cultura superintensivă cu creştere columnară. Din acest punct de vedere, Canada a omologat primul soi – Wijick – care este o variaţie mugurală a soiului Mc. Intosh, cu creşteri laterale scurte, ţepuşe şi burse situate direct pe ax. 199 Cercetările au continuat în Anglia la staţiunea East Malling unde utilizând soiul Wijick au fost create soiurile: - Walz (Wijcik x Golden delicious); - Polka (Golden delicious x Wijcik); - Bolero (Wijcik x Greenleeves). În prezent, în România sunt admise la înmulţire, conform listei oficiale de soiuri elaborate de I.S.T.I.S. (1999) un număr de 36 soiuri, care se pot caracteri za prin următoarele: - asigură consumul de fructe proaspete timp de 9-12 luni, în funcţie de metoda de păstrare; - după perioada de maturare a fructelor: 7 soiuri sunt de vară, 11 soiuri sunt de toamnă şi 18 soiuri sunt de iarnă; - după origine soiurile se pot grupa astfel: 22 sunt soiuri româneşti şi 14 soiuri străine (U.S.A, Anglia, Canada, Japonia, Germania, Australia) şi din acest punct de vedere al valorificării potenţialului genetic autohton România se situează printre primele ţări din lume; - cuprinde soiuri imune sau rezistente genetic la principalele boli (rapăn şi făinare) atât româneşti (Generos, Pioner, Poiana, Delia, Remus, Romus 1, 2, 3 ,) cât şi străine (Prima, Florina,etc); - însuşiri biologice şi tehnologice superioare: precocitate, productivitate, calităţi superioare, valoare tehnologică ridicată etc). În afară de soiurile admise la înmulţire în colecţiile pomologice sau în plantaţii propriu-zise se mai întâlnesc şi alte soiuri scoase din sortiment s au încă neintroduse în sortiment dar care au însuşiri calitative superioare, potenţial de producţie bun, etc. Acestea formează un fond genetic care poate sta la b aza cercetărilor viitoare de ameliorare (Close, Cox Orange, Creţesc, Pătul, Domne sc etc.). În acest sens pomicultorii din România trebuie să-şi reconsidere atitudinea, mai ales faţă de soiurile autohtone, tradiţionale. Principalele soiuri cultivate în România pe grupe de maturare sunt prezentate în continuare: Soiuri de vară Au perioada de maturare în lunile iulie şi august, se păstrează relativ puţin (12-14 zile), acumulează cantităţi mici de substanţă uscată, zahăr, aciditate; se valorifică în special pentru fructe de masă, dar pot fi şi industrializate.

Se cultivă în special în sudul şi vestul ţării unde se maturează cu cca. 10-12 zile înaintea altor zone, însă cultura acestor soiuri reuşeşte foarte bine şi în celelalte zone, completând cu succes un gol de fructe. 1. Remus – soi românesc, foarte rezistent la rapăn şi mediu rezistent la făinare, foarte precoce (anul III de la plantare), productiv (peste 30 t/ha), cu f ructe mijlociu spre mari (150-170g), sferic turtite, gălbui cu roşu-aprins pe 2/ 3 din suprafaţă. Pulpa este alb-gălbuie, cu textură medie, suculentă, fin acidulată 200 plăcută la gust. Fructele sunt rezistente la transport, bune pentru consum în stare proaspătă dar şi pentru sucuri. Se recoltează în prima decadă a lunii iulie. Pomul are vigoare mijlocie, rodeşte pe ţepuşe şi nuieluşe. 2. Romus 1 – soi românesc, obţinut din seminţe hibride provenite din S.U.A. Este rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de vigoare mi cămijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, fructifică în specia l pe ţepuşe. Fructele sunt mijlocii spre mici (100-130 g), sferice, uşor turtite, galbene, acoperite cu roşu intens pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este fermă, suculentă, de culoare albă, uşor acidulată, plăcută la gust. Perioada de recoltare: a II-a decadă a lunii iulie. 3. Romus 2 – soi românesc, foarte rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, cu vigoare submijlocie, rodeşte pe ramuri scurte şi mai puţin pe ra muri lungi, este precoce şi productiv. Fructele sunt de mărime mijlocie (100-13 0 g), sunt sferice, uşor crestate spre caliciu, mai intens colorate decât Romus 1, asemănătoare cu soiul Jonathan. Perioada de recoltare: decada a II-a a lunii iulie. 4. Romus 3 – soi românesc cu rezistenţă mare la rapăn şi făinare, precoce, productiv, vigoare mijlocie şi fructificare pe ramuri de rod scurte. Fru ctele sunt mijlocii ca mărime (130-140 g), au formă ovoidal-alungită şi sunt colorate în roşu intens pe 60-70% din suprafaţă. Pulpa este albă, plăcută la gust. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii august. 5. Aromat de vară – soi românesc, hibrid dintre Parmen auriu şi Jonathan, mediu rezistent la rapăn şi făinare, rezistent la ger şi secetă, cu pretenţii mici faţă de sol, de vigoare mijlocie, relativ precoce şi foarte productiv. Fructele de mărime mijlocie (120-130 g), sferic-turtite, culoare de fond galben-verzui, iar de acop erire roşu carmin. Pulpa plăcută, asemănătoare cu cea a soiului Jonathan. Perioada de recoltare: decada I a lunii august. 6. Red Melba – soi canadian, variaţie mugurală a soiului Melba. Soi relativ rezistent la boli, cu pretenţii mici faţă de sol, rezistent la ger şi secetă, fructifică în special pe formaţiuni lungi. Fructele sunt mijlocii spre mari (160-180 g), rotunde , uşor turtite, acoperite cu roşu violaceu. Pomul este de vigoare mare, pre zintă coroane rare, este foarte precoce şi productiv. Perioada de recoltare, a II a decadă a lunii august. 7. James Griéve soi englezesc, de vigoare submijlocie, precoce şi productiv, rezistent la boli şi ger, sensibil la Erwinia amylovora, fruc tifică în special pe formaţiuni lungi. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Fructele sunt mari (160-170 g), ovosferice, galben-aurii, rumenite cu r

oşu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, cu gust viniriu, foarte plăcut. Perioada de recoltare: decada a III-a a lunii august. Din acest soi a fost obţinut soiul Griéve rouge, asemănător ca pom dar cu fructe roşii intens.

201

Soiuri de toamnă 8. Prima – soi american, imun la rapăn şi făinare, de vigoare supramijlocie, fructifică cu preponderenţă pe ramuri de rod lungi. Fructele sunt mari (140 -160 g), ovosferice, uşor asimetrice, culoarea de fond galben-verzui iar cea de acoperire roşu-oranj pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este plăcută, suculentă, acidulată. Perioada de recoltare ultima decadă din august şi prima din septembrie. Perioada de păstrare 30-40 zile. 9. Voinea – soi românesc, de vigoare mare, rezistent la rapăn şi făinare, semiviguros, semiprecoce şi productiv, cu coroana globuloasă, deasă, şarpante puternice bine ramificate, fructifică pe ramuri lungi cu predominanţă. Fructul este mare (160-180 g), alungit, cu coaste evidente, colorate în roşu-dungat. Pulpa albgălbuie, de textură medie, suculentă, dulce, uşor acidulată, fin aromată, de calitate. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie. Perioada de păstrare: 6090 zile. 10. T – 120 – soi american, omologat în România, rezistent la rapăn şi făinare, foarte productiv, supramijlociu, fructifică pe ramuri de rod lungi. Fructel e sunt de mărime mijlocie (120-130g), sferice tronconice, epicarpul subţire d e culoare galben intens. Pulpa fermă, suculentă cu gust bun, plăcut acidulat. Se recomandă pentru consum în stare proaspătă cât mai ales pentru sucuri. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 40-60 zile. 11. T – 195 – soi american, omologat în România, de vigoare mică, fructifică pe ramuri de rod scurte, este precoce, productiv, rezistent l a rapăn şi făinare. Fructe submijlocii (90-130g), de culoare galben-auriu, cu pulpa crocantă, aromată, plăcut acidulată, se recoltează la sfârşitul lunii septembrie şi se păstrează 60-90 zile. Se recomandă în primul rând pentru sucuri. 12. Ardelean – soi românesc, de vigoare mijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, mediu rezistent la rapăn şi făinare, fructifică în p imul rând pe ramuri de rod scurte. Fructele sunt mijlocii spre mari (130-180 g) uşor tronconice, colorate roşu intens pe toată suprafaţa. Pulpa este alb-gălbuie, f in aromată, cu gust dulce-acrişor. 13. Pionier – soi românesc, imun la rapăn şi făinare, foarte productiv, precoce, de vigoare submijlocie (de tip spur). Fructele sunt mijlocii (140-150g), sferic – turtite, colorate în roşu închis pe ¾ din suprafaţă. Pulpa este fină, aromată, de calitate foarte bună. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare 40-60 zile. 14. Auriu de Bistriţa – soi românesc, rezistent la rapăn şi făinare, precoce, productiv, de vigoare mare. Fructele sunt supramijlocii (140-160g), ovos ferice,

galben-aurii, de calitate foarte bună. Soi recomandat pentru zonele colin are şi înalte. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii octombrie; păstrarea 60-90 zile. 15. Fălticeni – soi românesc, de vigoare mică-mijlocie, mediu rezistent la boli şi ger. Rodeşte pe formaţiuni scurte. Fructele sunt mijlocii, sferice, uşor turtite, verzi-gălbui cu roşu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, crocan tă, aromată, cu gust plăcut, răcoritor. 202 Recoltarea: decada a II-a a lunii octombrie; păstrarea:40-60 zile. 16. Frumos de Voineşti – soi românesc, de vigoare mare, mediu rezistent la rapăn şi făinare, precoce, productiv, rezistent la ger. Fructele sunt supramijlocii (130-160g), sferic-turtite. Culoarea de fond este galben-limonie iar cea de acoperire roşie-portocalie cu dungi purpurii. Pulpa este alb-gălbuie, cu gu st plăcut, echilibrat şi aromă puternică. Perioada de recoltare: prima decadă din octombrie; păstrarea: 60-90 zile. 17. Gloria – soi românesc, rezistent la secetă şi ger, precoce şi productiv, vigoarea pomilor este submijlocie ca mărime, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mijlocii ca mărime, tronconice, uşor asimetrice, colorate în r oşucarmin cu aspect atrăgător. Se recoltează la începutul lunii octombrie şi se păstrează 60-90 zile. 18. Parmen auriu – soi vechi englezesc, semiviguros, precoce, foarte productiv, fructifică atât pe ramuri de rod scurte cât şi lungi (tipul II). P retenţios faţă de sol şi tehnologie. Fructele cad prematur, dacă aceste cerinţe nu sunt îndeplinite. Fructele sunt mijlocii spre mari (150-160g) tronconice sau s feroconice galben-aurii, roşu-portocaliu pe partea însorită cu dungi carmin. Pulpa este gălbuie, suculentă, fină, dulce-acidulată, aromată. Sunt destinate consumului în stare proaspătă cât şi industrializării. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 60-90 zile. Soiuri de iarnă 19. Ciprian – soi românesc, recent omologat, rezistent la boli, de vigoar e mică-mijlocie, cu port divergent, fructifică în special pe ramuri scurte. Fr uctul este mijlociu spre mare (150-180g), conic-globulos; culoarea de fond es te galbenă, iar cea de acoperire roşu-închis cu pondere foarte mare, repartizată în plăci continui, suberul este slab şi este localizat în jurul cavităţii peduncul are, pulpa de culoare alb-crem, cu fermitate, textura şi suculenţă medii. Maturitatea de recoltare este decada a II-a a lunii septembrie, iar păstrarea fructelor se poate face 120-150 zile. Organoleptic, fructele se aseamănă c u cele ale soiului Generos. Este destinat pentru consum în stare proaspătă. 20. Golden delicious – soi american, cu cea mai largă răspândire pe plan mondial. Pomul are vigoare mijlocie sau supramijlocie, coroana este glo buloasă deasă (tip standard). Există şi biotipuri de tip spur, de vigoare mică (Golden spur, Yellow spur). Este precoce, productiv, are tendinţă de supraîncărcare cu fruct e. Preferă zonele cu umiditate relativă mai scăzută. Fructele sunt mijlocii spre mari (130-200 g), ovosferice, cu cinci coaste largi, puţin proeminente, de cu

loare galben-aurie cu puncte de rugină mari, rare. În condiţii deficitare, ecologi ce sau tehnologice formează plasă (rugină). Este sensibil la rapăn şi se deshidratează uşor pe perioada păstrării în condiţii improvizate. Pulpa este galbenă, crocantă, dulce, slab acidulată, cu aromă specifică. Recoltarea se face în octombrie şi se păstrează 6-12 luni, funcţie de metodă. 203 21. Golden spur – variaţie mugurală a soiului Golden delicious, cu fructele asemănătoare. Deosebirile se referă la pom. Acesta este de vigoare mică, fructifică pe ramuri de rod scurte, este destinat plantaţiilor superintensive. 22. Mutsu – soi japonez, de vigoare mare, foarte sensibil la rapăn, semiprecoce, foarte pruductiv. Fructele sunt asemănătoare cu cele ale soiul ui Golden delicious, dar sunt mai mari (220-250g), au pedunculul scurt şi gros, epicarpul subţire, fără suberificări, cu pulpa alb-gălbuie, plăcut aromată, fin acidulată. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-12 luni. 23. Poiana – soi românesc, imun la rapăn şi rezistent la făinare şi ger, productiv, viguros, fructifică pe ramuri lungi. Fructele sunt mijlocii (1 20-150g), sferice sau ovosferice, galbene-verzui, acoperite cu roşu rubiniu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, fermă, suculentă şi plăcută la gust. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 24. Kaltherer Böhmer, (Kalter de Boemia) – soi vechi german, rezistent la rapăn, tolerant la făinare, rezistent la ger, de vigoare mijlocie, rod eşte cu preponderenţă pe ramuri scurte, este precoce şi foarte productiv. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Fructul este mare (150-180g), colorat în roşu deschis, acoperit cu pruină. Soi rustic, cu pulpa albă, gust echilibrat şi aromă specifică de trandafir. Face parte din grupa B de calitate. Se recoltea ză în octombrie şi se păstrează 60-90 zile. 25. Generos – soi românesc, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de vigoare mijlocie-mare, cu coroana rară, aerisită, este precoce şi product iv, fructifică în principal pe ramuri scurte. Fructele sunt mari (160-200g), culoarea de fond galben-verzuie iar cea de acoperire roşie-rubinie, 2/3 din suprafaţă, cu multă ceară. Pulpa fermă, potrivit de suculentă, aromată, cu gust plăcut. 26. Delicios de Voineşti – soi românesc, de vigoare mijlocie spre mare, sensibil la rapăn şi la arsura bacteriană, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger, productiv. Fructele sunt mari (140-180g), sferic- turtite, culoarea de fond galb enverzui iar cea de acoperire roşu-zmeuriu dungat cu roşu-închis. Pulpa este de culoare crem-gălbuie, crocantă, cu gust plăcut şi aromă puternică. Se deshidratează repede în timpul păstrării. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 4-6 luni. 27. Florina (Querina) – soi francez, imun la rapăn, tolerant la făinare, precoce, foarte productiv, de vigoare mijlocie spre mare, fructifică în sp ecial pe ramuri lungi. Fructele sunt mari (150-180g), tronconice, crestate, roşii-vişinii, cu puncte subcutanate. Epiderma groasă şi aciditatea scăzută le diminuează din calităţi, de altfel certe datorate fermităţii, parfumului şi în general gustului plăcut. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.

28. Granny Smith – soi australian, de vigoare mare, fructifică pe ramuri de rod lungi (tipul IV), pretenţios la căldură, necesită toamne lungi şi călduroase. Fructele sunt mari (180-200g), sferice cu epiderma groasă, de culoare ve rde intens, cu pruină multă şi puncte subcutanate. Pulpa este alb-verzuie, fermă, acidulată de o calitate medie. Se recoltează în a II-a jumătate a lunii octombrie şi se păstrează 8-10 luni. 204 29. Ancuţa – soi românesc, de vigoare mijlocie spre mare, fructifică în primul rând pe formaţiuni de rod scurte dar şi lungi, semiprecoce, producti v, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mari (160-190g), sferic turtite, cu

cinci coaste mai accentuate în zona calicială, culoarea de fond galben-pai iar cea de acoperire roşie-sângerie dungată cu roşu-vişiniu. Pulpa este galbenă, crocantă, fină, cu gust plăcut, dulce-acrişor şi aromă specifică. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 30. Idared – soi american, destul de vechi, de vigoare mijlocie spre mare, foarte productiv şi precoce, rezistent la ger şi secetă, sensibil la făinare. Fructele sunt mari (180-220g), sferic turtite cu cinci coaste largi. Epiderma e ste subţire, culoarea de fond galben-verzui iar cea de acoperire roşu pe cca. 90%. Pulpa este albă, plăcut aromată. Este un soi mediu apreciat pe pieţele lumii. Are rezis tenţă bună la păstrare. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 10-12 luni. 31. Jonathan – vechi soi american, de vigoare mijlocie, fructifică în primul rând pe ramuri de rod lungi dar şi pe ţepuşe, foarte sensibil la făinare, este precoce şi productiv. Formează o coroană larg piramidală până la semisferică. Fructele sunt foarte apreciate, mijlocii ca mărime (130-160g), tronconice, cu supr afaţa netedă, intens colorată în roşu pe partea însorită. Pulpa, alb- gălbuie este ferm foarte suculentă, dulce, armonios acidulată, fin aromată, de calitate foarte bună. Este autofertil şi bun polenizator. Dă rezultate bune în toate zonele de cultură ale mărului. Din acest soi prin selecţii clonale (Ionared, Red Jonathan, New Red Jonathan, Jonathan Capri, Jonathan 26 etc.) sau prin hibridări au fost obţinute foarte multe soiuri (Aromat de vară, Roşu de Cluj, Ancuţa, Jonagold, Fălticen i, Idared, Idajohn, Melrose etc). Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 32. Delia – soi românesc. de vigoare mică, tip spur, precoce, productiv, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger şi secetă. Fructele, mijlocii ca mărime (130-150g), sferic-turtite, uşor crestate, de culoare roşi erubinie aproape pe toată suprafaţa. Fructele foarte bune pentru consumul în stare proaspătă. Se recomandă pentru zonele colinare. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 33. Jonathan 26 – selecţie clonală din soiul Jonathan obţinută în România. Faţă de soiul de origine este mai rezistent la ger şi făinare, mai precoce şi mult mai productiv. În rest are aceleaşi caracteristici ca şi soiul Jonathan. 34. Rădăşeni – soi românesc, rezistent la rapăn şi făinare, de vigoare mijlocie, relativ precoce, productiv. Fructele sunt de mărime mijlocie (130-180g),

de culoare galben-verzui acoperită cu striaţiuni roşii-carmin. Pulpa este gal benă, fermă, suculentă, aromată. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte, pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 35. Starkrimson - soi american, vechi, de vigoare mică (tip spur) recomandat pentru plantaţii superintensive, precoce, foarte productiv, medi u rezistent la ger şi făinare, slab rezistent la rapăn, pretenţios la sol şi căld ură mai 205 ales în timpul înfloritului şi a maturării fructelor. Nerespectarea acestor ce rinţe conduce la fructe mici, asimetrice, slab colorate. Fructele sunt mari (150-180g), conic-trunchiate, cu cinci coaste proeminente, de culoare roşu-intens, cu puncte subcutanate galbene. Pulpa este alb-gălbuie, dulce, cu aciditate redusă. La apariţia soiului a fost o reali zare deosebită. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 4-6 luni. 36. Wagener premiat – unul din cele mai vechi soiuri americane, de vigoare mică (tip spur), cu coroana rară, capacitate slabă de ramificare, recomandat pentru plantaţii superintensive, foarte productiv şi precoce. Est e relativ rezistent la rapăn şi făinare. Fructul este mare (160-220g), sferic-turtit, cu trei coaste proeminente, colorat minim ½ din suprafaţă în roşu-zmeuriu. Fructele sunt neuniforme în cadrul aceluiaşi pom atât ca mărime cât şi culoare, este un defect al acestui soi. Pulpa este alb-gălbuie, foarte fină, crocantă, slab aromată, plăcut acidulată. Dacă nu se respectă tehnologia de cultură şi mai ales momentul de recoltare fructele se păstrează mai puţin pierzându-şi repede calităţile. Se recoltează în octombrie, după culorare şi se păstrează 4-6 luni. Soiuri de perspectivă neincluse în prezent în lista oficială Jonagold – soi american, de vigoare mare, coroana sferică, unghiuri mari de ramificare, precoce, productiv, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare. Fructul mare, sferic-alungit sau conic trunchiat, culoarea de fond verd e-gălbuie, cea de acoperire roşu pal dungată cu roşu închis. Pulpa alb-gălbuie, suculentă, dulce, mediu acidulată, aromată, de calitate foarte bună. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Este un soi bun ce se va extinde în Europa şi în România mai ales în zonele bine expuse la soare. Elstar – soi mai vechi obţinut în Olanda (Wageningen), foarte apreciat în Europa. Pomul are vigoare mare, fructifică pe ramuri de rod lungi, dipl oid, cu polen bun, înfloreşte târziu. Este precoce, mediu productiv şi mediu rezistent la boli. Fructele sunt mijlocii, uniforme în cadrul aceluiaşi pom, conic-trunchiate sau sferic-turt ite, culoarea de fond este galbenă suflată cu roşu-orange pe 1/4 – 3/4 din supra faţă peste care se suprapun dungi de un roşu intens. Pedunculul este scurt. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, suculentă, dulce, armonios acidulată cu gust plăcut. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Gala (Royal Gala) – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie,

capacitate bună de ramificare (tipul III), înfloreşte târziu, diploid, cu pole n bun, precoce, productiv, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mijlo cii, uniforme pe acelaşi pom, conic-trunchiat, culoarea de fond galben-verzuie, iar cea de acoperire roşie cu dungi. Pulpa alb-gălbui fermă, suculentă, dulce, puţin acidulată, aromată, de bună calitate. 206 Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.

Braeburn – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie, cu şarpante puternice şi unghiuri mari de ramificare (tip III), diploid cu polen bun, cu înflori re la jumătatea sezonului, precoce, productiv, rezistent la rapăn şi mediu la făinare. Fructul este mare, sferic turtit, culoarea de fond verde-gălbuie, cea de acoperire roşu pal pe 2/3 din suprafaţă şi numeroase puncte albicioase. Pulpa este alb gălbuie, fermă, suculentă, mediu acidulată, de calitate bună. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Gloster – soi german, viguros, cu port dresat, înflorire târzie, diploid, polen bun, precoce, foarte productiv cu rezistenţă bună la rapăn şi făinare, cu uşoară tendinţă de alternanţă. Fruct mare, conic-trunchiat, culoarea de fond verde-gălbui iar cea de acoperire roşie-portocalie peste care se suprapun dungi roşii intens şi puncte albicioase vizibile. Pulpa alb-gălbuie, fermă, suculentă, dulce mediu acidulată de calitate foarte bună. Se recoltează în a II-a parte a lunii octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Soiuri tradiţionale româneşti neincluse în prezent în lista oficială. Aceste soiuri prezintă interes din mai multe puncte de vedere: - au o mare plasticitate ecologică permiţând extinderea culturii mărului în zone care prezintă restricţii pentru alte soiuri; - sunt destul de rezistente la boli şi chiar la unii dăunători; - au o calitate a fructelor destul de ridicată, ce poate fi însă ameliorată; - nu necesită o tehnologie foarte complicată etc. Consider că cercetarea românească în domeniu nu şi-a spus ultimul cuvânt iar poziţia faţă de aceste soiuri trebuie reconsiderată. Creţesc – soi românesc, viguros, cu o coroană frumoasă, cilindrică-ovală în tinereţe, apoi ramurile se arcuiesc, înfloreşte timpuriu, intră târziu pe rod însă rodeşte mult, este rezistent la ger, sensibil la secetă, rezistent la rapăn , mediu rezistent la făinare. Este bun portaltoi. Fructul este mijlociu spre mar e, sfericturtit, de culoare verde-gălbui acoperit cu roşu dungat. Este un fruct dietetic consumat mult de diabetici. Fructele sunt de c alitate bună şi în condiţii bune se păstrează 6-8 luni. Prezintă multe biotipuri locale. Se recoltează în octombrie. Pătul – soi românesc, viguros, cu coroană globuloasă, mare, deasă. Este rezistent la ger, productiv, nepretenţios faţă de sol, sensibil la secetă. At acat de rapăn mai ales în anii umezi, intră pe rod târziu 5-6 ani dacă e altoit pe vegetativ. Este bun polenizator. Fructele sunt mijlocii, uniforme ca mărime, sferice , puţin turtite, cu contur foarte regulat. Culoarea de la verde albicioasă până la galben-pai funcţie de gradul de maturare. Pulpa are culoare albă-verzuie, este foarte fină,

fermă şi foarte suculentă, cu un gust dulce-acidulat, foarte plăcut, răcoritor, şi cu o aromă plăcută. Capacitatea de transport şi păstrare mare 10-12 luni. Şovari – soi românesc, de vigoare mare, productiv, rezistent la ger şi secetă, pretenţios faţă de sol, rezistent la boli şi chiar dăunători. Fruct mijlociu ca 207 mărime, verde gălbui acoperit cu roşu dungat. Fructele sunt de bună calitate. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Roşioare călugăreşti – soi românesc, răspândit în N-E ţării, de vigoare mare. Fructul este mare, sferic-turtit, regulat, fără coaste. Epiderma este groasă, aspră, de culoare galben-roşiatică, peste care se suprapun dungi roşii-cărămizii sau roşii vişinii şi puncte ruginii. Pulpa este fermă, albă, uneori cu striaţii roşiatice. Pomul este foarte rezistent la ger şi nepretenţios faţă de sol. Calitativ fructul face parte din grupa B şi se păstrează 4-6 luni. Poinic – soi de vigoare mare, cu fructul mijlociu, sferic turtit, uneor i cu coaste slabe. Epiderma este groasă, netedă, de culoare galbenă-verzuie până la galben-aurie, cu o rumeneală portocalie pe partea însorită. Sub epidermă prezintă puncte mici cenuşii-ruginii. Pulpa este albă-gălbuie, fermă şi cu aromă intensă. Se recoltează în septembrie şi se păstrează 6-8 luni. Domnesc – soi românesc, foarte vechi, întâlnit şi în alte ţări din Europa. Pom viguros, cu înflorire târzie, foarte productiv, longeviv, foarte rezistent la ge r, mediu sensibil la boli şi dăunători. Fructul este mare, sferic-turtit. Culoa rea de fond galbenă iar cea de acoperire roşie-carmin, aşezată în dungi şi cu puncte albe. Pulpa este fermă, sensibilă la manipulare şi transport, destul de bună, uşor acidulată, sălcie. Face parte din grupa calitativă B. Fondul genetic românesc, la măr, cuprinde peste 200 soiuri tradiţionale vechi şi cca. 30 soiuri noi de mare valoare. 11.2.4. Portaltoii mărului Mărul reprezintă specia cu cei mai mulţi portaltoi. Fondul de germoplasmă este foarte diversificat iar numărul portaltoilor într-o dinamică permanentă. Portaltoii mărului se pot împărţi în două mari grupe: - generativi; - vegetativi. Fiecare dintre aceştia prezintă avantaje sau dezavantaje pentru cultura mărului. Portaltoii generativi au ca avantaje: afinitate bună cu toate soiurile cultivate, rezistenţă sporită la ger, secetă, longevitate ridicată, producţii mari etc., iar ca dezavantaje: imprimă soiurilor vigoare mare, intrare târzie pe rod, heterogenitate genetică etc. La început s-a utilizat mărul pădureţ ca portaltoi, apoi mărul franc – soiuri locale adaptate la condiţiile ecologice specifice. Portaltoii vegetativi au ca avantaje: imprimă soiurilor vigoare mică, precocitate de rodire, capacitate de producţie mare, dar şi dezavantaje ca : durată de viaţă mai scurtă, rezistenţă mai mică la ger, secetă, viruşi, etc. În ameliorarea acestor portaltoi un rol deosebit l-au avut următoarele staţiuni de cercetare: East Malling din Anglia, unde au fost obţinuţi primi i portaltoi din seria EM I-XV, apoi cei din seria MM obţinuţi la Institutu l Jhon Merton din încrucişarea tipurilor EM cu soiul de măr Northern Spy, rezisten t la păduchele lânos. 208

Ulterior cercetări similare au fost întreprinse în Olanda (Wageningen), Suedia (Alnarp), Franţa (Angers), Canada, România, S.U.A, Rusia, Germania etc. Portaltoii mărului utilizaţi în România Portaltoi generativi: P.F. Pătul - imprimă soiurilor vigoare mare, este recomandat pentru majoritatea zonelor de cultură a mărului pentru soiuri de vigoare mijlocie sau mare mai ales pentru plantaţii pe pantă. Este rezistent la ger, pretenţios la umiditate, are afinitate bună cu toate soiurile pomii intră pe rod, în anii 5-7 de la plantare sunt longevivi şi dau producţii mari. P.F. Creţesc – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru zona subcarpatică meridională. Preferă soluri argilo-nisipoase, profunde, reavene fertile. Are afinitate bună cu toate soiurile inclusiv cu cele de vigoare mică. P.F. Vieşti – portaltoi de vigoare mare şi recomandat pentru soiurile de vigoare mijlocie, mai ales în zona subcarpatică din estul ţării. P.F. Bistriţa 50 (Maşanschi) – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru zonele colinare din Transilvania, pentru soiuri de vigoare mijlocie şi chia r mică. Mai există şi alţi portaltoi generativi P.F. Trotuşe, P.F. Călugăresc ş.a. Portaltoi vegetativi utilizaţi în România M 9 – portaltoi de vigoare slabă, cu înrădăcinare superficială şi trasantă necesită spalier. Cere soluri fertile, de preferinţă argilo-nisipoase, bine d renate. Este sensibil la: secetă, păduchele lânos şi cancerul bacterian. Imprimă soiuril or intrare pe rod la 3-4 ani, longevitate mică (20 ani). Se înmulţeşte prin ma rcotaj vertical şi produce puţin (7 marcote/tufă). M 26 – portaltoi de vigoare mijlocie-mică, drajonează puţin (4-6 marcote/tufă) ancorare mijlocie în sol (necesită spalier). Este pretenţios faţă de fertilitatea şi umiditatea solului, are rezistenţă mijlocie la secetă şi ger. Este sensibil la putrezirea coletului de aceea se recomandă pentru solur i drenate, fără exces de umiditate. Soiurile altoite pe el intră pe rod la 2-3 ani de la plantare şi produc fructe mari, intens colorate. M 7 – portaltoi de vigoare mijlocie, cu ancoraj bun în sol, cu tendinţă de drajonare, rezistent la ger, asfixia radiculară şi păduchele lânos. Necesită sol uri profunde, cu textură mijlocie, umede. Are afinitate bună cu soiurile de t ip “standard” şi mai slabă cu cele “spur”. Se înmulţeşte prin marcotaj şi butăşire. MM 106 – portaltoi de vigoare mijlocie, mai viguros decât M 7 , cu înrădăcinare bună, nu necesită susţinere. Este rezistent la ger dar sensibil la secetă. Cere soluri fertile, profunde, bine aprovizionate cu apă dar cu drenaj bun.

Având compatibilitate cu soiurile de vigoare mică şi pentru cele “spur” este c el mai indicat pentru plantaţiile cu densitate mare din zona dealurilor, pe terenurile 209 fertile de la baza pantelor şi în luncile deschise ale râurilor ferite de curenţii reci. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi produce 14-16 marcote la tufă. M 4 – portaltoi de vigoare mijlocie cu sistemul radicular fibros şi trasant, necesită sistem de susţinere. Dă rezultate bune pe solurile cu fertilitate medie, suficient de umede. Este slab rezistent la secetă dar rezistent la ger. Se foloseşte din ce în ce mai puţin fiind înlocuit de MM 106 . Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi produce 15-20 marcote/tufă. A 2 – portaltoi viguros, cu înrădăcinare foarte bună, rezistent la ger, dă rezultate bune pe terenuri cu fertilitate medie, putând fi folosit în zona dealurilo r mijlocii pe terenuri mai profunde şi cu umiditate satisfăcătoare. Soiurile altoite pe acest portaltoi intră pe rod la 5-6 ani de la plantare şi sunt foarte productive. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi produce 14-15 marcote/tufă. G 21 – portaltoi românesc, de vigoare mică, bine ancorat în sol. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi butăşire în uscat, are afinitate foate bună majoritatea soiurilor din sortiment. Voineşti 2 – portaltoi românesc, de vigoare mică recomandat pentru plantaţii intensive şi superintensive. Are afinitate cu toate soiurile de măr din sortiment cărora le imprimă precocitate şi productivitate ridicată. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi este foarte productiv 230.000 marcote/ha. Portaltoii mărului utilizaţi pe plan mondial În ultimii ani, au fost selecţionaţi portaltoi cu vigoare mai mică decât M 9 şi M 26 (seria CG-Novole, CG 10 , CG 60, CG 47 ; ECC). Majoritatea acestor portaltoi induc însă o productivitate mai mică decât M 9 . Pentru măr sunt deja disponibili şi alţi portaltoi de vigoare mică. O parte dintre aceştia sunt mai rezistenţi la ger decât M 9 şi M 27

ca de exemplu Sel B 9 . (Czynezyc, 1996). Rezultate bune au dat seriile de portaltoi MAC (SUA), Jork, DAB şi Pillnitz (Germania), Budagovschi (Rusia), P 10 /Ln/9 Pajam (Franţa). În prezent, pe plan mondial se utilizează pentru măr următorii portaltoi: - Seria M (East Malling): M 9 ; M 26 şi M 27 – cu caracteristicile deja prezentate; - Seria MM (Malling Merton): MM 106 ; MM 111 ; - Seria MAC: Mark (Mac 9); Mac 24; - Seria CG: Novole;CG 10 ; CG 47 ; CG 60 ; ECC. - Seria P: P 1 ; P 2 ; P 16 ; P 18 ; P 22 ; - Seria Budagowski: Bud 9; Bud 490; Bud 491; - Seria Ottawa: Ottawa 3; Ottawa 8; - Seria Jork: Jork 9; - Seria Pillnitz: Pi 80; Superter 1, 2, 3. Clone ale portaltoiului M 9 ; M 9 EMLA; M 9a ; B 20 ; Pajam 1 (Lancep); Pajam 2 (Cepiland); M 9-337 ; M 9-338 ; M 9-339

. Alţi portaltoi: Bemali; Robusta 5. 210 Dintre aceste serii s-au individualizat clone valoroase care imprimă pomilor o creştere mai redusă decât portaltoii mai vechi, au o ancorare în sol mai bună permiţând cultura fără sistem de susţinere, au o rezistenţă mai mare la ger facilitând extinderea culturii mărului în zone cu restricţii pentru alţi portalt oi şi sunt mai rezistenţi la arsura bacteriană şi putregaiul coletului. De o importanţă deosebită sunt portaltoi liberi de virusuri (Pajam 1,2,3). 11.2.5. Particularităţile de creştere şi fructificare ale mărului Sistemul radicular Creşterea sistemului radicular depinde de portaltoi, soi, însuşirile fizicochimice şi sistemul de întreţinere ale solului precum şi de alţi factori. În general, sistemul radicular al mărului este destul de superficial în comparaţie cu alte specii pomicole. Portaltoii generativi şi cei vegetativi de vigoare mare (A 2 , M 25 , M 11 ) dezvoltă un sistem radicular profund, cu rădăcini de schelet şi semischelet viguroase şi cu marea masă a rădăcinilor active situate în stratul de sol cup rins între 20-60 cm. O parte dintre rădăcinile principale pot ajunge la adâncimi de 2-4 m, iar unele chiar până 9 m. În această situaţie nu se impune montarea sistemului de susţinere. Portaltoii vegetativi de vigoare slabă M 9 , M 27 , G 21 , Voineşti 2 etc. dezvoltă un sistem radicular mult mai slab cu masa rădăcinilor active plasa te în stratul de sol de 10-30 cm. În acest caz se impune susţinerea pomilor cu tutori sau spalieri, pentru a se evita dezrădăcinarea lor de vânturi sau sub greutatea fructelor. Extinderea sistemului radicular este mai mare şi mai rapidă decât a coroane i, ajungând să depăşească de 2-3 ori raza proiecţiei coroanei la pomii maturi. Metabolismul rădăcinilor se declanşează când temperatura în sol depăşeşte 0,4 o C, devine perceptibilă la 1,0-1,5 o C, satisfăcătoare la 7-9 o C şi maximă la 1823 o C când se alungesc cu 3-9 mm. Peste 25 o C în sol ritmul de creştere încetineşte şi se reia toamna până la îngheţarea solului. Conţinutul în oxigen al solului trebuie să fie mai mare de 6-8%. În cadrul ciclului anul, se observă două creşteri m

ai intense a rădăcinilor, unul primăvara şi altul toamna, o reducere a ritmului de creştere în timpul verii şi o stagnare pe timpul iernii. Rădăcinile la măr încep să crească primăvara înaintea dezmuguritului şi îşi continuă creşterea după căderea frunzelor. Forma şi dimensiunile coroanei – sunt caracteristice soiului. Coroanele pot fi sferice sau globuloase (Creţesc, Pătul, Jonathan), larg piramidale (Starking delicious), invers piramidale (Parmen auriu, Wagener premiat), pletoase (Granny Smith) sau chiar columnară (Wijcik, Walz, Bolero etc.). Vigoarea merilor cultivaţi este foarte variată, fiind determnată de soi, portaltoi, factori de mediu, agrotehnica folosită etc. Vigoarea foarte di ferită a soiurilor existente în cultură a permis gruparea lor în mai multe categorii : soiuri foarte viguroase (Frumos de Boskoop, Gravenstein); viguroase (Voinea, Frum os de Voineşti, Auriu de Bistriţa); vigoare mijlocie (Romus 3, James Griéve, Pionier, 211 Idared, Golden delicious); submijlocie (Gloria, Fălticeni, Romus 1); slabă (Starkrimson, Wagener premiat, Golden spur, Delia). Capacitatea de ramificare. Unele soiuri (Jonathan, Kaltherer Böhmer, Granny Smith) au capacitatea de ramificare mare, altele mijlocie (Golde n Delicious) sau slabă (Wagener premiat, Starkrimson). Soiurile care ramifică slab şi rodesc pe ramuri scurte formează coroane rare şi mai înguste, cele care ramifică puternic şi rodesc pe ramuri lungi formea ză coroane mari, dese şi largi, de regulă mai slab luminate. Specificul fructificării mărului Studiul variabilităţii, în cadrul speciei măr, arată o diversitate continuă de caractere implicate în definirea habitusului şi a tipului de fructificare. Tipul de fructificare este caracterizat prin volumul zonei productive, prin amplasarea ramurilor de rod pe lemn mai tânăr sau mai în vârstă, precum şi prin evoluţia zonei productive în coroană. În bibliografia mai veche soiurile din România au fost grupate în patru tipuri de fructificare. În urma avansării cercetărilor şi apariţiei soiurilor noi, considerăm că a apărut şi un al cincilea tip de fructificare – cel columnar. Y. Lespinasse (1992) identifică patru tipuri de fructificare eliminând tipul II şi ordonând soiurile astfel: tipul I – columnar, II – spur, III – standard, IV – plângător. Vom prezenta în continuare cele două variante de tipuri de fructificare. Tipul I de fructificare - cuprinde soiuri de tip “spur” (Starkrimson, Golden spur, Wagener premiat). Aceste soiuri au o vigoare redusă şi capacitate s labă de ramificare, de regulă nu formează subşarpante şi nici ramuri de semischelet. Fructificarea se realizează aproape exclusiv pe ţepuşe, ramurile lungi apar ca ramuri de prelungire a scheletului şi semischeletului. Lăstarii şi ramurile anuale prezintă internoduri mai scurte, frunzele au mezofilul mai gros şi o capacitate mai mare de sinteză. Potenţialul productiv al ramurilor de semischelet este mai mare decât la alte tipuri, dar apare mai accentuat fenomenul de alternanţă de rodire la pomii maturi

datorită epuizării vetrelor de rod. Produc fructe de calitate. Tiupl II de fructificare - se întâlneşte la soiurile Parmen auriu, Glochard , Renet gri de Canada. Această grupă se caracterizează printr-o zonă de fructificare ceva mai mare şi mai depărtată de ax şi şarpantă, prezintă o dominanţă netă a axului iar soiurile rodesc pe ramuri de rod scurte care sunt înserate pe ramuri în vârstă de 2-5 ani. Creşterile au o tendinţă bazitonă când soiurile sunt altoite e portaltoi de vigoare mare sau mijlocie. Şi aceste soiuri sunt predispuse la alternanţă de rodire. Tipul III de fructificare – cuprinde majoritatea soiurilor aflate în cultu ră (Jonathan, Golden delicious, Generos, Prima etc). Soiurile din această gr upă au pomi de vigoare mijlocie-mare, capacitate mare de ramificare şi cu fructificare pe ramuri lungi (nuieluşe, mlădiţe) formează uşor subşarpante şi ramuri de semischelet. Tăierile de fructificare sunt complexe şi necesită o rărire şi o 212 întreţinere permanentă a semischeletului. Axul este puternic iar coroana are forma de trunchi de con. Tipul IV de fructificare – este specific unui număr redus de soiuri cum ar fi: Frumuseţea Romei, Granny Smith, Florina şi se caracterizează prin: - fructificare pe ramuri lungi (mlădiţe şi nuieluşe) care se arcuiesc sub greutatea fructelor căpătând un aspect pletos (plângător); - coroana este deasă, semischeletul se degarniseşte, iar zona productivă se depărtează de ramurile de schelet; - se manifestă destul de puternic fenomenul de acrotonie, pomii căpătând o formă cilindrică. Fig. 11.1. - Tipuri de fructificare la măr (după Y. Lesspinasse, 1992, citat de V. Cociu, 1999) Tipul columnar – este întâlnit la puţine soiuri Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan, Tuscau, Telanou etc. şi se caracterizează prin: - fructifică pe ţepuşe situate pe lemn cu vârsta de peste doi ani; - capacitate de ramificare foarte redusă şi implicit un volum redus de coroană productivă; - creşterile vegetative anuale sunt reduse, internodiile sunt scurte, iar ramurile anuale mai groase decât la soirile standard sau spur. Alternanţa de rodire apare relativ repede. Pomologia franceză, prin Lespinasse (1992) descrie patru ideotipuri arhitecturale (fig. 11.1): după V. Cociu şi colab. 1999. - ideotipul 1 – columnar – se caracterizează printr-un ax garnisit, cu ramuri scurte, dispuse pe toată lungimea trunchiului; necesită intervenţii sumare, însă are tendinţa genetică spre alternanţă de rodire. Această caracteristică se transmite simplu fiind dominată de o alelă dominantă. A fost identificată ca mutantă a soiului Mc Intosh, de către O. Lapins şi R. Watkins în anul 1973. Obiecti vele principale ale ameliorării acestui tip au în vedere înlăturarea alternanţei şi sporirea rezistenţei la boli. Soiuri: Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan, etc. - ideotipul 2 este tipul “spur” – caracterizat prin formare de ramuri scurte ţepuşe sau “spur”, repartizate pe toată lungimea şarpantei; modul de creştere al pomului este de tip baziton, portul este dresat. Pomul reprezintă o ten dinţă

213 naturală de alternanţă de rodire. Soiuri: Starkrimson, Golden spur, Wagener premiat. - ideotipul 3 – “standard” este reprezantat de cele mai multe soiuri aflate în cultură (Golden delicious, Jonathan, Generos, Prima etc.). Ramificarea de tip mezoton este dispusă în jurul axului principal; fructificarea se face pe lemn de 2-4 ani. - ideotipul favorizează c pe mlădiţe, iar Cele patru

4 – se caracterizează printr-o slabă dominantă a axului ceea ce dezvoltarea ramurilor fructifere laterale; fructificarea are lo pomul nu este predispus la alternanţă de rodire. ideotipuri referitoare la arhitectonica pomului, acoperă întreaga

gamă de soiuri cunoscute în ceea ce priveşte epoca de maturare, forma, mărimea, culoarea şi alte caracteristici ale fructului. Vârsta intrării pe rod (precocitatea) este influenţată de mai mulţi factori, unii fundamentali (soi, portaltoi) alţii tehnologici (tăieri, fertilizatori, irigări, etc.). În plantaţiile superintensive, altoite pe portaltoi de vigoare slabă, pomii plantaţi cu început de coroană dau primele fructe chiar în anul plantării. În anii II şi III de la plantare aceste soiuri dau producţii economice şi constante. Din acest punct de vedere, mărul a devenit una din cele mai precoce specii concurând cu piersicul şi caisul. Referitor la soiurile semiprecoce şi tardive acestea intră pe rod cu 1-2 ani respectiv 3-4 ani mai târziu, iar producţii economice şi constante produc l a 3-5 ani. Tabelul 11.4. Precocitatea soiurilor de măr Vârsta intrării pe rod Categoria soiurilor Exemple de soiuri Portaltoi viguroşi Portaltoi semiviguroşi şi slabi Foarte precoce şi precoce Romus 1, 2; Pioner, Florina, Wellspur, Starkrimson, Wagener, Goldenspur 3-5 ani 1-2 ani Semiprecoce Romus 3, Voinea, Generos Liberty, Priscilla, Prima, Frumos de Voineşti; 6-7 ani 3-4 ani Tardive Mc Free, Dayton, Domnesc, Pătul, Mc Intosh. 7-9 5-6 ani

Bibliografia mai veche preciza că mărul este o specie cu pronunţată rodire alternativă. Afirmaţia este adevărată dacă se are în vedere soiurile mai vechi precum şi o tehnologie depăşită. În prezent, dintr-un studiu pe 20 soiuri şi 30 hibrizi, cele mai importa nte pentru pomicultura României s-a ajuns la concluzia că 2/3 dintre acestea au un 214 indice de alternanţă mic (I.A.< 20) şi 1/3 sunt practic fără alternanţă de rodir

(I.A=0-5), (IA = A-B/ A+B x 100 ). Productivitatea şi calitatea fructelor reprezintă caracteristici de soi şi portaltoi fiind influenţată de factorii ecologici şi tehnologici. Sunt considerate soiuri productive: Frumos de Voineşti, Golden delicious, Jonathan, Starkrimson, Florina, Pionier, Romus 2, Delia, Idared, Gloria, etc. Ce va mai slab productive sunt: Romus 3, Close, Auriu de Bistriţa, Voinea, etc. Calitatea fructelor este influenţată radical de soi. Studiile au demonstrat că şi portaltoiul poate influenţa calitatea fructelor. Astfel portaltoii de vi goare mică (M 9 , M 26 ) imprimă fructelor demensiuni mai mari, cu maturare mai timpurie şi capacitate de păstrare mai mică. Portaltoii mai viguroşi conduc la fructe mai mici, cu o coloraţie mai bună şi o capacitate de păstrare mai bună. Dintre ramurile de rod, nuieluşele asigură fructe de calitate mai bună. Ramurile viguroase, puternice, situate pe suport solid, asigură fructe de calitate superioară. Durata de viaţă a pomilor este influenţată de portaltoi, soi, factorii ecologici şi tehnologia de cultură. Soiurile viguroase altoite pe portaltoi viguroşi trăiesc 50-60 ani şi dau producţii economice 30-40 ani. Cele de vigoare mi jlocie altoite pe portaltoi mijlocii trăiesc 40-50 ani şi dau producţii economice 20-30 ani, iar soiurile de vigoare mică altoite pe portaltoi de vigoare slabă trăiesc 15-20 ani şi dau producţii economice 10-15 ani. Ciclul anual al mărului Mărul este o specie cu repausul relativ lung cu înflorire târzie, după speciile drupaceae şi după păr. Există o variabilitate mare între primele soiuri care înfloresc (Romus 1, Romus 3, Saratom, Clar alb) şi ultimele (Generos, Verzişoare, Leneş, etc.), înregistrându-se un interval de cc a. 20-22 zile, cele din a doua grupă scapă de efectul brumelor şi îngheţurilor târzii. Particularizând, afirmăm că mărul cultivat în sudul şi vestul ţării începe să înflorească în a doua jumătate a lunii aprilie, iar în celelalte zone colinare sau înalte înflorirea are loc în prima şi a doua decadă a lunii mai. Polenizarea Soiurile de măr sunt în general, autoincompatibile (autosterile) la polenizare. Autosterilitatea este de tip gametofit, particularitate c e determină oprirea creşterii tuburilor polenice în treimea superioară a stilului. Autopolenizarea are loc, totuşi, într-o foarte mică măsură, fără asigurarea unor producţii de fructe şi nici măcar obţinerea unei generaţii mendeliene pentru studii genetice.

Interfertilitatea este generală, soiurile polenizându-se reciproc. Există şi excepţii, în care câteva perechi de soiuri intersterile şi care trebuie evita te la înfiinţarea plantaţiilor comerciale (Starking delicious cu Clar alb, Pătul cu Parmen auriu, Gravenstein cu Creţesc etc.). Ereditatea caracterelor. Mărul este o specie cu un caracter heterozigot foarte pronunţat şi cu fecundare aproape în exclusivitate alogamă. Acest fapt determină ca transmiterea în descendenţă a caracterelor să fie haotică, aleatorie. Puritatea unui caracter în descendenţă este aproape imposibil de regăsit. 215 Cazurile de control monogamic sau oligogenic ale unor caractere, recent descoperite includ: gena Vf (Malus floribunda 821) care controlează şi tra nsmite rezistenţa la rapăn în raport de segregare de aproximativ 1/1 (sensibil/rezi stent) sau gena m.a. care controlează aciditatea fructelor, în stare homozigotă, ac easta conferind fructelor gustul dulce. Căderea fiziologică a fructelor are loc în două etape: prima la 10-12 zile de la polenizare şi a doua în luna iunie când fructele au diametrul de 8-12 mm. Intensitatea de cădere este influenţată de mai mulţi factori (ecologici şi tehnologici) şi poate influenţa producţia. În cazul unei tehnologii improprii sau a unui accident climatic căderea fructelor este masivă influenţând negativ producţia. În condiţii bune pomii reţin un număr mai mare de fructe decât cele necesare unei producţii normale, necesitând în această situaţie rărirea fructelor, pentru a se obţine o producţie calitativ superioară. Căderea prematură – este un fenomen negativ şi are loc de la intrarea fructelor în pârgă până la recoltare. Acest fenomen are cauze diferite: seceta, excesul de apă, atacul unor boli sau dăunători, temperaturile scăzute survenit e brusc, determinismul genetic etc. Pentru a preveni căderea prematură este necesară o zonare corectă a soiurilor, evitându-se zonele cu risc mare, protecţie fitosanitară corectă şi efectuarea unor tratamente cu substanţe specifice – auxine (AIA, IBA, ANA – 2000 ppm) cu cca. o lună înainte de recoltat. 11.2.6. Cerinţele mărului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină Faţă de acest factor, specia măr are pretenţii moderate, cu excepţia zonelor premontane unde devine ceva mai exigent. Datorită poziţiei geografice a ţării noastre (43 o 3 ' şi 48 o 15 ' latitudine nordică) se întrunesc condiţii normale din punct de vedere al iluminării. Cu toate acestea, o bună iluminare a coroanelor realizată prin alegerea formei optime, corelarea distanţelor de plantare cu habitusul pomului, amplasarea în teren a parcelelor şi a rândurilor, conduce la obţinerea unor fructe de calitate superioară, cu un surplus de substanţe biochimice şi o colorare mai intensă.

Cerinţele mai mari faţă de lumină ale mărului se înregistreză la înflorit şi în ultimile 3-4 săptămâni înainte de recoltare. În condiţii de lumină insuficientă pomii sunt mai sensibili la atacul unor boli şi dăunători, mai puţin rezistenţi la iernare, se degarnisesc iar fructele au o calitate inferioară. Indicele foliar al mărului este cuprins între 2,2 şi 6,1 şi este considerat foarte mic, comparativ cu alte specii, în special cereale. Sistemul de plantaţie influenţează şi conversia luminii solare astfel: - în plantaţiile extensive de măr coeficientul de conversie a radiaţiei solare fotosintetic active este de 1,26-1,31%, iar producţia de 17,6-18,5 t/ha: 216 - în plantaţiile intensive coeficientul radiaţiei solare (k) este sub mediu 1,64-1,90% iar producţia fiind de 23,7-30 t/ha; - în plantaţiile superintensive, k=2,082% ceea ce corespunde unei valori medii precum şi unei recolte de 36,3-37,5 t/ha (V.I. Babuc 1992). O bună iluminare corespunde formelor de coroană zvelte (cordon, fus etc.) şi celor aplatizate. Formele de conducere şi celelalte elemente tehnologice trebuie să asigure un nivel de interceptare şi distribuire a luminii, egal cu ne cesarul fiziologic al plantei (cca. 700 Kmol m 2 s -1 ) şi nu mai mare. Acesta este punctul de saturaţie al speciei măr, care se corelează cu cel de compensare. Excesele de lumină la această apecie, pe lângă faptul că sunt inutile, pot avea chiar efecte negative, inducând în condiţii de deficit hidric închiderea stomatelor şi reducerea schimbului de gaze iar în caz de exces hidric intensificarea transpiraţiei. Experienţele proprii ne-au demonstrat că tăierile “în verde” influenţează pozitiv receptarea luminii şi implicit calitatea fructelor. Cerinţele faţă de căldură – mărul are pretenţii moderate, faţă de temperatură, dând rezultate bune în zone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8 şi 9,5 o C, dar poate creşte şi fructifica satisfăcător şi în regiuni cu temperaturi medii de 7,5-7,9 o C. Cerinţele faţă de temperatură diferă de la soi la soi. Soiurile din grupa Starking delicious au exigenţe mai mari faţă de căldură, în timp ce soiurile Frumos de Boskoop, Kaltherer Böhmer, James Grieve, Pătul, Creţesc, Mc Intosh etc. sunt mai puţin pretenţioase. Pragul biologic al mărului este de 8 o C, iar cel pentru deschiderea în masă al florilor este de 11 o C. Temperatura optimă de germinare a polenului este de 21-27 o C iar cea minimă de 10 o C. Soiurile mai pretenţioase la temperatură au nevoie pentru înflorire de 15-17 o C temperatură medie zilnică fapt cu o importanţă deosebită asupra zonării acestor soiuri. În zonele în care aceste temperaturi nu se realizează,

producţiile sunt mai mici atât calitativ cât mai ales cantitativ. Media temperaturilor din timpul perioadei de vegetaţie a mărului trebuie să fie cuprinsă între 12 şi 19 o C. Soiurile de vară au nevoie de o temperatură medie de cca. 12 o C iar cele de toamnă şi iarnă de peste 15 o C. Unele soiuri (ex. Granny Smith, Rădăşeni) au nevoie de o sumă a temperaturilor mai mare pentru a-şi matura fructele. Mărul este o specie foarte rezistentă la ger, partea epigee suportând în perioada de repaus –33 o C ... -35 o C iar cea hipogee –7 o C ... -12 o C. Rezistenţa la îngheţurile târzii de primăvară depinde de stadiul fenologic: la dezmugurire –5 o C până la –6 o C; la buton floral –3,9 o C; la apariţia petalelor -3,3 o C; în plină floare –2,2 o C şi imediat după legarea fructelor –1,7 o C. Necesarul de frig al mărului (temperaturi pozitive joase 1÷7 o C) se situează între 400 ore (Winter Banana, Anna, Primicia) şi 1500 ore (Northern Spy, Frumuseţea Romei). Majoritatea soiurilor se încadrează în necesarul de 800-1000 ore. 217 Acest necesar de frig are importanţă în a activa unii biostimulatori, care au rolul de a scoate mugurii din stadiul de repaus. În situaţia că nu se realizează necesarul de frig se decalează pornirea în vegetaţie a pomilor, înflorirea este eşalonată şi anormală, florile prezintă malformaţii, legarea este slabă etc. Necesarul de frig constituie un factor restrictiv în cultura mărului mai ales pentru zonele calde ale globului. Dacă ne referim la România, precizăm că soiurile cu o nevoie mare de frig nu sunt recomandate pentru cultura în Bărăgan sau Dobrogea. La nivel mondial au fost create soiuri cu pretenţii mici faţă de necesarul de frig (Primicia, Galicia, Centenaria, Adina, Marquesa etc.) făcând, astfel, posibilă cultivarea mărului în zone mai calde (Africa de sud, Australia, Brazilia, Chile etc.). O importanţă deosebită pentru colorarea fructelor o are diferenţa de

temperatură de la zi la noapte din timpul maturării fructelor. Optim ar fi ca acest contrast să fie de 8-12 o C, mai ales, pentru soiurile care se colorează mai greu (Generos, Jonagold, Rădăşeni etc.). Temperaturile mai ridicate din timpul maturării fructelor ce urmează după perioade mai reci şi umede conduc la apariţia unor deranjamente fiziologice cum ar fi: sticlozitatea, brunificarea internă, arsuri etc.). Cerinţele faţă de apă - Mărul este o specie cu pretenţii ridicate atât faţă de umiditatea din sol cât şi faţă de cea atmosferică. Rezultatele foarte bune în cultura mărului se obţin în zonele unde precipitaţiile depăşesc 650-700 mm bine distribuite în cadrul perioadei de vegetaţie. În condiţii de irigare mărul se comportă bine şi în zona de stepă cu precipitaţii chiar sub 500 mm. Coeficientul de transpiraţie (cantitatea de apă necesară pentru 1 kg substanţă uscată) al mărului este de 170-300 kg fiind influenţat de umiditatea relativă, lumină, temperatură şi vânt. Perioadele de secetă cât şi excesul de apă din sol, sunt greu suportate de măr, portaltoii franc şi cei de vigoare mare comportându-se cel mai bine în aceste cazuri comparativ cu cei de vigoare slabă. Umiditatea optimă a soiului pentru specia măr este de 70-75% din capacitatea de câmp, iar cea relativă aerului de 70-80%. Soiurile din gru pa Red Delicious necesitând valori mai scăzute pentru umiditatea relativă (65-70%). Soiurile au o comportare diferită faţă de necesarul de apă, existând soiuri cu cerinţe mai mari (Pătul, Creţesc, Frumos de Boskoop, Renet de Canada, Kaltherer Böhmer, Rădăşeni) sau mai mici (Golden, Starkrimson, Jonathan), care pot suporta chiar perioade mici de secetă. Excesul de apă este greu de suportat de către măr şi nu trebuie să depăşească 10-14 zile în perioada de repaus relativ şi 4-5 zile în timpul perioadei de vegetaţie. De asemenea, umiditatea atmosferică ridicată favorizează atacul unor boli foarte periculoase (rapăn), micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie, împiedicând maturarea lemnului şi fructelor etc. Soiurile de vară au nevoie de mai puţină apă decât cele de toamnă şi iarnă. 218 Perioadele critice pentru apă: creşterea intensă a lăstarilor şi a fructelor. Nivelul apei freatice trebuie să se situeze la 1,2-1,5 m în cazul soiuri lor altoite pe portaltoi de vigoare slabă şi de 2,5-3,0 m în cazul portaltoilo r viguroşi cu înrădăcinare profundă. Cerinţele faţă de sol. Cultura mărului reuşeşte pe o gamă largă de soluri, atât ca textură (luto-argiloase, lutoase, luto-nisipoase), cât şi ca tip de s ol (podzoluri, soluri de pădure, cernoziomuri, aluviuni, negre de fâneaţă), datorită, în special, multitudinii şi diversităţii portaltoilor.

Tabelul 11.5 Parametrii chimici şi fizici optimi ai solurilor pentru cultura mărului (după Davidescu, 1992) Simbol Parametrii chimici şi fizici PH Reacţia solului 5,5-7 V Gradul de saturaţie în baze % >60 T Capacitatea totală de schimb cationic (me/100g) 15-20 S Salinitatea (ppm) 4-5 O C. Măsuri de igienă culturală şi

agrotehnice. 2. Dezmuguri t -monilioze (Monilinia laxa şi M. fructigena); -ciuruirea micotică (Stigmina carpophilla) - ulceraţia şi ciuruirea bacteriană (Pseudomonas spp.); antracnoză (Coccomyces hiemalis) Turdacupral 50 PU (0,3%) Zeamă bordeleză (1%) 3. Buton alb -monilioze -ciuruirea micotică -ulceraţia şi ciuruirea bacteriană -antracnoză Cuprozis 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,3%) -monilioze -antracnoză -ciuruirea micotică şi bacteriană Sumilex 50 WP (0,1%); Ronilan 50 WP (0,1%); Rovral 50 WP (0,1%); Topsin M 70 (0,07%) Tratament obligatoriu. 4. Începutul scuturării petalelor -afide, acarieni, gărgăriţele fructelor, omizi defoliatoare, etc. Cascade 5 EC (0,05%); Talstar 10 CE (0,01%); Sintox 25 EC (0,2%) -antracnoză -ciuruirea frunzelor -monilioze Derosal 50 WP (0,07%); Merpan 50 WP (0,2%); Saprol 19 EC (0,125%) La avertizare 5. Fructul cu Ø 0,5 cm -afide; -insecte defoliatoare,

minatoare etc. Sumialpha 2,5 CE (0,015%); Diazol 60 EC (0,15%) PED = 10% lăstari infestaţi 335 Continuare tabelul 17.7. 0 1 2 3 4 -monilioze -antracnoză -ciuruirea frunzelor Sumilex 50 PU (0,1%); Ronilan 50 WP (0,07%) Topsin M 70 (0,1%) 6. Fructul cu Ø 1 cm (la avertizare) -musca cireşelor (Rhagoletis cerasi); -afide – PED = 10%, lăstari infestaţi; -insecte minatoare, defoliatoare Decis 2,5 EC (0,03%); Sumicidin 20 EC (0,02%) Ekalux S (0,075%) Cu respectarea timpului de pauză -monilioze -ciuruirea bacteriană şi micotică etc. Dithane M 45 (0,2%); Merpan 50 WP (0,2%); Saprol 19 EC (0,125%) 7. După recoltat (la avertizare) -păduchele din San José -acrieni Reldan 40 CE (0,15%); Demitan 200 SC (0,07%) PED > 5 forme mobile pe frunză.

-antracnoză -ciuruirea frunzelor Folpan 50 WP (0,2%); Turdacupral 50 PU (0,3%) 8. După tăierile în verde (la avertizare) -păduchele din San José, afide, etc. Dursban 480 EC (0,2%); Pyrinex 48 EC (0,2%) Măsuri de igienă culturală 9. 75% frunze căzute -ulceraţia şi ciuruirea bacteriană; -boli de scoarţă şi lemn; -ciuruirea micotică Turdacupral 50 PU (0,5%); Zeamă bordeleză (1%) Se asigură o îmbăiere a pomului. Temp. > 5 0 C.

Particularităţi ale maturării, recoltării, păstrării şi valorificării fructelor În perioada de pârgă şi în zilele premergătoare recoltatului, cireşele au o creştere accentuată atât în volum, cât şi în greutate, desăvârşindu-şi totodată şi însuşirile gustative. După desprinderea de pe pom, cireşele nu-şi mai continuă maturarea, rămânând cu un gust amărui, ierbos şi se depreciază în scurt timp. De aceea, stabilirea momentului optim de recoltare trebuie făcut cu mult discernământ, ţinând cont de mai mulţi indicatori, cum ar fi: mărimea, culoarea, fermitatea, vârsta fructelor (50-60 zile de la înflorirea deplină la recoltare), suma gradelor de temperatură pentru acelaşi interval (900-1390 C) etc. Cireşele sunt considerate fructe foarte perisabile alături de caise, vişine, piersici, prune etc. (A. Gherghi, 1993). 336 Recoltarea industrială a cireşelor se face la o singură trecere, deşi maturarea are loc eşalonat în 5-6 zile. Lucrarea de recoltare este foarte costisito are şi reprezintă 70-80 % din necesarul anual de forţă de muncă. Recoltatul propriu-zis constă în prinderea fructelor dintr-o inflorescenţă între degetul mare şi arătător, cât mai aproape de ramură, imprimându-i o mişcare de torsionare, concomitent cu aplecarea în sens invers prinderii de ramură. Nu se va trage de pedunculii fructelor, pentru că odată cu aceştia se vor rupe şi buchetele de mai. Pentru consum în stare proaspătă, fructele se vor recolta numai cu peduncul şi numai manual.

Ambalajele cele mai adecvate pentru cireşe sunt cele de capacitate mică, 56 kg maxim 10-12 kg. Pentru industrializare fructele se pot recolta şi mecanizat sau semimecanizat. Problema păstrării cireşelor se pune, în special, în vederea transportului la distanţe mari. Pierderile şi deprecierile sunt minime la 0 o C şi 85 % umiditate relativă, păstrarea putând fi 14-16 zile. La 12 o C păstrarea se reduce la 12 zile, iar la 18 o C la 4 zile. În condiţii de atmosferă controlată (3 % O 2 şi 5 % CO 2 , 0 o C, 85 % U.R.), păstrarea se poate face până la 30 zile. Tehnologia “View Fresh” patentată de Thomas Bailey la Orchard View Farms, Oregan, SUA şi comercializată de Teknoterm, Norvegia în Europa, permite păstrarea cireşelor în stare proaspătă (fără alterări) timp de 90 zile. Această tehnică constă în ambalarea fructelor în pungi speciale din material plastic într-o compoziţie de gaze total modificată.(S. Budan, G. Gradinariu, 2000).

337

CAPITOLUL 18 CULTURA VIŞINULUI Cerasus vulgaris Mill., Subfam. Prunoideae

Fam. Rosaceae

18.1. Importanţa, originea şi aria de răspândire

18.1.1. Importanţă Vişinul este o specie pomicolă deosebit de importantă, de aceea şi producţia mondială reprezintă cca 40 % din cea de vişine şi cireşe la un loc. Fructele se folosesc în special, pentru industrializare, dar şi pentru consum în stare proaspătă, având un conţinut complex, echilibrat, bogat în elemente nutritive, săruri minerale şi vitamine cum ar fi: substanţă uscată 13,9-23,2%; zaharuri 5-19,4%; acizi organici 0,9-1,9 mg%; proteine o,8-1,1 mg%; pectine 0,41,0 mg%; substanţe tanoide 0,12-2,35 mg%; K 46-92,5%; P 21-26 mg%; Mg 7-20 mg%; Ca 3,8-19,3 mg%; vitamina PP 0,06-0,52 mg%; E 0,21-1,32 mg%; B 1 , B 2 ; caroten 0,15-0,95 mg%; acid folic etc. Cura de vişine are efect tonic, contribuind la ameliorarea afecţiunilor renale, hepatice, cardiovasculare, a anemiei şi stressului. Pedunculii fructelor sunt foarte bogaţi în potasiu şi se foloses c sub formă de ceai sau infuzie. Celelalte organe, ramurile tinere, frunzele, florile, fructele au însuşiri antiseptice şi se folosesc la conservarea produselor alimentare şi în medicina populară. Vişinul este o specie pomicolă cu o mare plasticitate ecologică, ce poate valorifica cu succes terenurile în pantă, erodate. De asemenea, această spec ie se poate cultiva în zonele de câmpie, cât şi în cele colinare şi premontane. Multe soiuri au o rezistenţă mare la ger, ceea ce face ca specia să fie cultiv ată la altitudini superioare celor destinate culturii cireşului. Este o specie decorativă, dar şi bună meliferă (77-88 kg miere/ha). 18.1.2. Originea şi aria de răspândire Vişinul este o specie tetraploidă (2n = 32 cromozomi), provenită probabil din hibridarea naturală dintre Cerasus avium şi Cerasus fructicosa. Istoria culturii vişinului este strâns legată de cea a cireşului, deşi unele date din literatură sunt contradictorii. Vişinul comun nu se întâlneşte în stare sălbatică, 338 însă creşte semispontan în jurul Mării Caspice, în Caucaz, India, Iran, Asia Mică şi Peninsula Balcanică, care ar fi şi originile sale. Spre deosebire de cireş, cultura vişinului depăşeşte paralela de 60 o latitudine nordică devansând chiar şi cultura mărului. Producţia mondială de vişine la nivelul anului 1998 a fost de 560.000 t. Ţări mari producătoare de vişine sunt: Germania, Italia, Spania, Grecia, SUA, Turcia, România. În România, vişinul ocupă cca 6000 ha, cu o producţie de aproximativ 40000 t anual (Anuarul statistic, 1999). Producţia de vişine şi repartiţia ei pe principalele zone ale României este prezentată în tabelul 18.1. Tabelul 18.1. Producţia de vişine în principalele judeţe ale României (după N. Branişte şi D. Drăgoi, 1999), tone

Judeţul/anul 1991 1996 % Total, d.c. 2.500 39.000 100 Iaşi 3.199 6.239 20,8 Botoşani 3.876 4.361 14,5 Bacău 914 3.161 10,5 Argeş 450 1.945 6,5 Buzău 445 1.764 5,9 Cluj 1.000 1.506 5,0 Mureş 700 1.161 3,8 Dolj 235 937 3,1 Vâlcea 235 741 3,0 Vişinul este întâlnit în majoritatea zonelor ţării, cu precădere în zona colinară atât în plantaţii industriale, cât şi în suprafeţe mici în jurul gospodăriilor. 18.2. Particularităţi biologice şi ecologice 18.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Toate aceste specii fac parte din genul Cerasus, sunt în număr de peste 100, dar pentru practică prezintă interes doar 4-5: 1. Cerasus vulgaris Mill. (sin. Cerasus acida) – Vişinul comun este un p om propriu-zis, cu coroana sferică, frunza obovată, fructe sferice cordiforme roşii. Sistemul radicular este destul de superficial. În cultură, această specie es te reprezentată prin două mari grupe: - vişinul arbustoid - creşte până la 3-4 m înălţime, drajonează puternic, este foarte rezistent la ger şi secetă; rodeşte în general pe ramuri plete; - vişinul arborescent – creşte până la 6-10 m înălţime, formează trunchi puternic, drajonează mai puţin; rodeşte cu preponderenţă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii; fructele sunt de culoare mai deschisă (Spaniole, Montmorency etc.). 2. Cerasus fructicosa Pall. – vişinul de stepă sau vişinul pitic, creşte în sudul şi centrul Europei sub formă de tufă înaltă de 1-1,25 m. Frunzele sunt mici, lanceolate şi pubescente pe partea inferioară. Fructele sunt mici, sferice, colorat e 339 în purpuriu închis sau roz.Maturarea este tardivă. Drajonează puternic şi este rezistent la secetă. 3. Cerasus mahaleb L. (Mill.) (sin. Prunus mahaleb) – mahalebul sau vişinul turcesc. Este de talie mijlocie (4-7 m), cu coroana globuloasă. F ructele sunt mici, sferice, ovoide, negre. Este rezistent la secetă. Nu drajonea ză. Se foloseşte ca portaltoi. 4. Cerasus tomentosa – vişinul pâslos (păros) – creşte sub formă de tufă de 1-1,25 m. Fructul este sferic, de culoare roşie-deschis. Sistemul radicul ar este ramificat şi superficial adaptat pentru terenuri umede şi reci. Este foarte rezisten t la ger, rezistând până la –41 o C. 5. Cerasus bessey Bail (sin. Cerasus pumila L.) - vişinul de nisipuri sau vişinul american – creşte sub formă de tufă (0,5-2 m). Fructele sunt mici, sferice, galbene sau purpurii. Este rezistent la ger şi secetă. Se foloseşte ca por taltoi pentru piersic, prun, cais. 18.2.2. Obiectivele principale şi metodele utilizate în ameliorarea vişinului

Sunt în general asemănătoare cu cele prezentate în capitolul 8, la cultura cireşului. Soiurile autohtone, ca şi cele aduse de peste hotare, oferă - în prezent – suficient material iniţial care să asigure realizarea obiectivelor stabilite . Obiectivele urmărite în ameliorarea vişinului şi soiurile care sunt folosite în realizarea acestora sunt prezentate în tabelul 18.2. Tabelul 18.2. Obiective de ameliorare şi soiuri folosite (după V. Cociu şi colab., 1999) Obiective urmărite Soiuri folosite ca genitori Productivitate ridicată Nana, Schattenmarelle, Oblacinska, Northstar, Pitic de Iaşi, Engleze timpurii, Mocăneşti 16, Sumadinka, Meteor, Favorit, Lutovka Talie redusă Nana, Schattenmarelle, Oblacinska, Pitic de Iaşi, Nefris, Northstar, Meteor, Sumadinka Autocompatibilitate Nana, Schattenmorelle, Oblacinska, Pitic de Iaşi, Meteor Korai, Erdy Nagygyulmolcsu Înflorire târzie Schattenmorelle, Pitic de Iaşi, Pandy 35 Maturare timpurie Mari timpurii, Engleze timpurii, Ţarina, Meteor korai, Timpurii de Osoi Maturare târzie Schattenmorelle, Pitic de Iaşi, Pandy 114, Grossa. Gamba, Liubskaia Calitatea superioară a fructelor Crişana (2, 11/18, 15/10, 11/6), Mari timpurii, Meteor Korai, Pandy (38, 35, 50, 114) Pandy BBC, Schattenmorelle Rezistenţă la boli (Coccomyces, Mari timpurii, Timpurii de Cluj, Spanca, 340 Obiective urmărite Soiuri folosite ca genitori Monilinia) Spaniole Precocitate de rodire Nana, Schattenmorelle, Ilva, Oblacinska, Pitic de Iaşi, Nefris, Ţarina, Northstar Rodire pe formaţiunile tip spur Engleze timpurii, Oblacinska, Ţarina, Meteor korai, Regale Duke, Granatnaia Rezistenţă la ger Schattenmorelle, Oblacinska, Mocăneşti 16, Ilva, Northstar, Pitic de Iaşi, Nana, Grossa gamba Culoare suc roşu Scuturător, Dropia, Schattenmorelle, Nefris, HV 13/20, HV 37/43, HV 45/24, Shirpotreb ciornaia Randament suc HV 18/59, Oblacinska, Nefris, Northstar, Pandy 50, Erdy Nagygyumolcsu, Nana

18.2.3. Sortimentul de soiuri Din lista oficială (2000) fac parte 21 de soiuri care se pot clasifica astfel: 15 soiuri româneşti şi 6 soiuri străine (USA, Polonia, Anglia, Iugoslavia). Perioada de maturare a fructelor are o amplitudine de 60-70 zile din prima decadă a lunii iunie până în prima decadă a lunii august. După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi: - autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris, Meteor, Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi; - parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj, Scuturător; - autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.; - perechi intersterile: Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor. 1. Timpurii de Osoi – soi românesc (1989), obţinut la SCPP Iaşi prin selecţie naturală dintr-o populaţie locală de vişin. Este viguros, cu coroana globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, parţial autofertil, cu fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (5,3 g), sferic turtit, roşu-închis cu epiderma rezistentă şi pulpa dulce-acidulată. Maturitatea: prima decadă a lunii iunie. 2. Timpuriu de Piteşti – soi românesc (1982), de vigoare supramijlocie, cu coroana globuloasă, precoce, semiproductiv, rezistent la ger, autosteril. Fructul este mijlociu (4,5 g), roşu până la roşu închis, pulpa suculentă, roşie, dulceacidulată. Maturitatea de recoltare: prima decadă a lunii iunie. 3. Ţarina – soi românesc, 1984 (Engleze timpurii x vişin arbustoid), de vigoare submijlocie, cu coroana piramidală, semiprecoce, cu producţii modera te, rezistent la ger, fructifică cu preponderenţă pe ramuri scurte. Fructul este mijlociu (4,2 g), sferic-alungit, vişiniu-închis, cu pulpa colorată, suculentă, bună pentr u consum în stare proaspătă. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 4. Sătmărean – soi românesc, 1994 (Engleze timpurii x vişin arbustoid), semiviguros, cu rezistenţă medie la ger şi bună la Monilinia, cu coroană 341 piramidală, rodeşte atât pe buchete de mai, cât şi pe ramuri mijlocii. Fructul este mijlociu (4,8-5,2 g), sferic-turtit, vişiniu, negru la supramaturare, pulp a colorată, mediu consistentă, sucul roz. Maturarea: decada a doua a lunii iunie. 5. Engleze timpurii – soi vechi, englezesc, interspecific (cireş x vişin), cu caractere intermediare, de vigoare mijlocie, cu coroana invers-piramidală, semiproductiv, precoce, cu fructificare predominantă pe buchete de mai. F ructul este mijlociu (3,5-5,5 g), sferic-alungit, de culoare roşie, cu pulpa ro z, fin aromată. Maturitatea de recoltare: eşalonată în decada a II-a şi a III-a a lunii iunie. 6. De Botoşani – soi românesc, 1994, obţinut la SCPP Iaşi din selecţia unui biotip local, de vigoare medie, cu coroana globuloasă şi fructificare preponderentă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (5,5-6 g) spre mare, turtit la bază, r oşuvişiniu, lucios. Pulpa este roşie-vişinie, suculentă, mediu consistentă, cu sucul colorat. Este asemănător cu soiul Crişane.Maturarea: decada a doua a lunii iunie. 7. Timpurii de Cluj – soi românesc, 1969 (Spaniole x Prunus fructicosa) x (Engleze timpurii x Prunus fructicosa), de vigoare mijlocie, coroana piramidală în tinereţe, apoi globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, mediu rezistent la boli şi secetă, autosteril, bun polenizator, cu intermitenţe de rodire.

Fructul este mijlociu spre mare (5,2 g), sferic turtit, roşu vişiniu, lucios, cu pul pa colorată, de consistenţă medie, sucul colorat, peduncul lung. Maturarea: sfârşitu l lunii iunie. 8. Crişana 2 – soi românesc, 1975 (Crişana x selecţie locală), de vigoare mare, coroana piramidală, foarte productiv, înflorire târzie, autosteril, medi u rezistent la secetă şi boli. Fructul este mare (6,3 g), sferic, roşu-vişiniu, cu pulpa şi sucul colorate, gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 9. Ilva – soi românesc, 1982, de vigoare submijlocie, cu coroana semiglobuloasă, cu fructificare preponderentă pe ramuri lungi, semiprecoce, autofertil, productiv, rezistent la ger şi mediu rezistent la secetă. Sens ibil la Coccomyces. Fructul este mijlociu (5,8 g), sferic, roşu-lucios, cu pulpa colorată, suculentă, acidulată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 10. Nana – soi românesc, 1977, obţinut prin polenizarea liberă a soiului Crişana, de vigoare mică, autofertil şi cu mare plasticitate ecologică. Fructi fică preponderent pe ramuri plete, este precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, sensibil la Coccomyces şi Monilinia. Fructul este mijlociu (5 g), sferic , roşuvişiniu, pulpa şi sucul colorate. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 11. Schattenmorelle – soi german, cu mare plasticitate ecologică, de vigoare mică, cu coroana sferic-turtită, cu fructificare preponderentă pe ram uri mijlocii; este autofertil, foarte productiv, rezistent la ger, sensibil la boli. Fructul este mijlociu (4,5-5 g), ovosferic sau larg cordiform, vişiniu-închis până spr e negru la supramaturare, cu pulpa şi sucul colorate. Pedunculul este bine prins de fruct. Maturitatea de recoltare: decada a doua a lunii iulie. 12. Dropia – soi românesc, 1982, obţinut din polenizarea liberă a soiului Vladimirskaia, de vigoare submijlocie, cu coroana larg-globuloasă, semiprec oce, productiv, rezistent la ger şi secetă, autofertil, sensibil la Coccomyces. Fructul 342 este mijlociu ca mărime (3,5-4 g), sferic, vişiniu-închis cu pulpa şi sucul colorate, bun pentru industrializare. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. 13. Mocăneşti 16 – soi românesc, 1975, foarte productiv, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana piramidală, cu fructificare predominantă pe ramuri scurte şi mijlocii, semiprecoce, rezistent la ger, mediu rezistent la secetă. Este b un polenizator. Fructul este mijlociu, sferic sau sferic-turtit, roşu-cărămiziu, cu pulpa roşie, gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 14. Scuturător – soi românesc, 1985, semiviguros, precoce, productiv, cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, rezist ent la ger şi secetă, autofertil. Fructul este mare (6,5 g), globulos, turtit do rso-ventral, roşu-închis, pulpa şi sucul colorate. Fructul se desprinde uşor de peduncul. Maturarea: sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie. 15. Oblacinska – soi iugoslav, 1979, de vigoare mică, cu coroana piramidală, deasă, foarte productiv, precoce, autofertil, rezistent la ger şi

Coccomyces, drajonează foarte puternic. Fructul este mic (3,5 g), sfericturtit, vişiniu-închis, cu pulpa şi sucul intens colorate. Se valorifică prin industrializare, în special pentru sucuri. Se pretează la recoltarea mecanizată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 16. Nefris – soi polonez, 1991, de vigoare mică spre mijlocie, cu coroan a sferică, este precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger dar sensib il la boli. Fructul este mare (6 g), sferic, vişiniu-închis, cu pulpa intens colorată, acidulată. Se valorifică pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: prima jumătate a lunii iunie. 17. Meteor – soi american, 1979, de vigoare mijlocie, coroana largpiramidală, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, precoce, produ ctiv, autofertil, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu spre mare (5,5 g), sfe ric, uşor cordiform, roşu-aprins, cu pulpa roşie şi sucul slab colorat. Maturarea:a doua decadă a lunii iulie. 18. Vrâncean – soi românesc, 1985, de vigoare mică, cu coroana piramidală, productiv, autofertil, rezistent la ger şi secetă, sensibil la Coccomyces. Fructul este mijlociu (4,5 g), globulos, uşor alungit, cu pulpa roşie, plăc ută la gust, cu destinaţie mixtă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 19. Northstar – soi american, 1991 (English Morelle x Serbien), de vigoare mică, cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii, este precoce, productiv, rezistent la ger şi boli, autofertil. Fructul este mijlociu spre mare (5,5 g), sferic, uşor alungit, vişiniu-închis, cu pulpa intens colorată şi gust astringent. Maturarea: decada a doua şi a treia a lunii iulie. 20. Bucovina – soi românesc, 1984, de vigoare redusă, coroana globuloasă, fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, precoce, productiv, a utofertil, rezistent la ger şi Coccomyces. Fructul este mijlociu (4-4,5 g), sferic-turtit, roşu închis, lucios, cu pulpa şi sucul colorate, plăcut la gust, cu valorificare mixtă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 21. Pitic de Iaşi – soi românesc, 1985, obţinut prin polenizare liberă a soiului Plodorodnaia Miciurina, de vigoare foarte redusă, cu coroana globuloasă, 343 pletoasă, cu ramuri de schelet subţiri, cu fructificare preponderentă pe ram uri plete, este precoce, productiv, autofertil. Este rezistent la ger, medi u sensibil la boli. Este pretenţios faţă de tehnologie. Fructul este mijlociu (4,8 g), sf eric, uşor alungit, vişiniu, cu pulpa roşie, suculentă, pronunţat acidă. Se valorifică prin industrializare. Maturarea: prima decadă a lunii august. Soiuri din vechiul sortiment întâlnite încă în plantaţii: Mari Timpurii, Spaniole, Turceşti, Crişana, Mocăneşti, Josika Gabor etc. 18.2.4. Portaltoii vişinului Portaltoii vişinului se pot grupa astfel: - generativi: vişinul franc, mahalebul, G 2

; - vegetativi: Colt, SL 64 , F 12/1 , Selecţiile CAB, selecţiile germane Weihroot (W 10 , W 11 , W 13 ), selecţiile româneşti IPC 1 , VV 1 , VG 1 . Vişinul franc (Cerasus acida) - se utilizează ca portaltoi în regiunea dealurilor şi în zona de silvostepă cu peste 450 mm precipitaţii. Se folosesc unele soiuri cu maturare târzie a fructelor: Schattenmorelle, Dropia, Mocăneşti 16, Meteor. În şcoala de puieţi răsare slab (20-30 %). Mahalebul (Cerasus mahaleb) - este recomandat pentru zona dealurilor joase din zona de stepă şi silvostepă. Determină o creştere moderată a soiurilor

altoite. Vişinul vegetativ (V.V.1) - obţinut de M. Movileanu la SCPP Fălticeni (1980). Se înmulţeşte prin marcotaj şi drajonaj. 18.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare ale vişinului Sistemul radicular - al vişinului este influenţat de portaltoi, de altoi, de fertilitatea solului şi de sistemul de întreţinere a solului. În general, vişin ul altoit pe vişin are sistemul radicular mai superficial decât cireşul, masa principa lă a rădăcinilor aflându-se între 15 şi 40 cm adâncime, iar extinderea laterală depăşeşte de 1,5-2 ori proiecţia coroanei. Unele rădăcini cu creştere verticală pot ajunge la adâncimi de 2-2,5 m. În cazul altoirii pe mahaleb, înrădăcinarea vişinului este mai profundă, masa principală a rădăcinilor aflându-se în stratul de sol de 20-60 cm. Mahalebul nu drajonează. Portaltoii vegetativi formează un sistem radicular mai trasant, fiind şi m ai sensibil la ger şi secetă. Creşterea sistemului radicular la vişin are loc în două etape cu intensităţi maxime: una primăvara şi la începutul verii, care durează până la încetinirea creşterii lăstarilor, iar alta toamna, în perioada îngălbenirii şi căderii frunzelo . Rădăcinile îşi încetează creşterea când temperatura solului scade sub 2 o C. Partea epigee. - Vişinul creşte ca pom propriu-zis, de talie mijlocie (4-6 m, mai rar 7-9 m) sau ca arbustoid. Vişinul are o capacitate de ramificare mai ma re decât cireşul, coroana având tendinţe de îndesire. În schimb, creşterile anuale sunt mai puţin viguroase decât la cireş. Există soiuri cu o mare capacitate de ramificare, ce formează coroane mai aglomerate (Crişana, Nana, Vrâncean, Early 344 Richmond) şi soiuri cu ramificare mai slabă (Engleze timpurii, Ţarina, Timpu

rii de Cluj). După vigoarea pomilor soiurile de vişin se clasifică astfel: - cu vigoare mare: Crişana, Timpuriu de Osoi, Timpurii de Piteşti; - cu vigoare mijlocie: Ţarina, Timpurii de Cluj, Dropia, Scuturător, De Botoşani, Mocăneşti, Nefris, Meteor, Northstar, Sătmărean; - cu vigoare mică: Pitic de Iaşi, Oblacinska, Bucovina, Vrâncean, Schattenmorelle, Nana, Ilva. Specificul de fructificare. - Vişinul rodeşte pe buchete de mai care au longevitatea de 4-5 ani, ramuri plete ce trăiesc 5-7 ani, degarnisindu-s e anual în zona de fructificare şi ramuri mijlocii şi lungi care evoluează în elemente de semischelet. După specificul de fructificare, soiurile de vişin se pot clasifica: - soiuri cu fructificare predominantă pe buchete de mai: Timpurii de Osoi, Engleze timpurii, Timpurii de Cluj, Mocăneşti, Turceşti, Ţarina, de Botoşani, Bucovina, Meteor; - soiuri cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai: Northsta r, Sătmărean, Scuturător; - soiuri care fructifică cu predominanţă pe ramuri plete: Crişana, Schattenmorelle, Nana, Dropia, Pitic de Iaşi. După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi: - autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris, Meteor, Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi; - parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj, Scuturător; - autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.; - perechi intersterile: Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor. Anumite cercetări şi observaţii (Caliope Riţiu, 1975) au arătat că unele soiuri de vişin dau o proporţie mai mare de flori fecundate când sunt polenizate cu soiurile de cireş Germersdorf, Boambe de Cotnari şi Pietroase Dönissen. Proporţia cea mai mare de flori fecundate (45-61%) se înregistrează la soiu rile care fructifică pe ramurile plete şi înfrunzesc târziu după căderea petalelor. La soiurile care fructifică în principal pe buchete de mai şi care înfrunzesc târziu, după înfloritul în masă (Mari timpurii, Mocăneşti, Spanca) proporţia florilor fecundate este, de asemenea, relativ ridicată (21-37%). În schimb, soiurile la care înfrunzitul incipient se suprapune cu înfloritul şi fecundarea au o proporţie mai scăzută de flori fecundate (12-18%). La cele mai multe soiuri de vişin cad fiziologic 10-30% din fructe (Gr. Mihăescu şi Caliope Riţiu, 1970). Pentru a se realiza o recoltă normală la vişin, este necesar să fie fecundate cel puţin 20-25% din flori la soiurile care rodesc în principal pe buchete de mai şi 4550% la cele care fructifică pe ramuri plete, iar căderea fiziologică să nu afecteze mai mult de 20-25% din fructe. 345 La vişin, polenizarea este entomofilă şi încrucişată. Polenizarea trebuie să aibă loc în primele trei zile de la deschiderea florilor, întrucât stigmatul se ofileşte repede şi devine nereceptiv pentru polen. Deşi vişinul înfloreşte abundent, legarea florilor este de multe ori nesatisfăcătoare, căderea fiziologică a fructelor depăşeşte normalul, şi în consecinţă, fructificarea este slabă. Principalele cauze ar fi următoarele: lip sa polenizatorilor sau amplasarea necorespunzătoare a acestora, nutriţie deficit ară a

pomilor, afecţiuni produse de virusul Stecklenberg, precum şi de Coccomyces hiemalis; condiţiile climatice deficitare în perioada înfloritului, temperaturi scăzute în timpul iernii care au produs îngheţarea mugurilor de rod etc. Vârsta intrării pe rod a soiurilor este diferită şi poate fi: - precoce – începând cu anul II de la plantare; - semiprecoce – fructifică în anul III de la plantare: majoritatea soiurilor; - tardivă – după anul III de la plantare. Productivitatea este foarte diferită de la un soi la altul, variind de la 20 la 35 kg/pom. Longevitatea economică – este influenţată de portaltoi şi soi. La soiurile cu pomi propriu-zişi este de 25-30 ani, iar la cele arbustoide de 18-20 ani. 18.2.6. Cerinţele vişinului faţă de factorii ecologici

Lumina. - Faţă de acest factor, vişinul are pretenţii mai mici decât cireşul, dând rezultate bune chiar pe expoziţii nord-estice sau nord-vestice, mai a les în zonele cu deficit de umiditate. Lipsa luminii conduce la formarea unor ramuri debile, slab garnisite, cu muguri de rod, cu tendinţă accentuată la degarni sire. Dintre vişini, sunt mai pretenţioşi la lumină hibrizii naturali cireş-vişin şi mai puţin pretenţioşi vişinii arbustoizi. Vişinul se situează în grupa speciilor cu pretenţii moderate faţă de lumină împreună cu părul, mărul şi prunul. Indicele foliar este cuprins între 0,6-1,5. Căldura - Vişinul este o specie cu pretenţii modeste faţă de temperatură. Cultura lui reuşeşte bine atât în zonele de stepă, cât şi în zonele colinare şi chiar înalte. Rezultate bune se obţin în zone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8-10,5 o C, cu un optim caloric în perioada de vegetaţie de 15-17 o C şi un necesar de zile cu optim caloric de 55-93. Pentru dezmugurit, are nevoie de 135-150 o C, pentru înflorit de 295-315 o C, iar pentru maturarea fructelor de 1160-1315 o C. Perioada de vegetaţie a vişinului este lungă, depăşeşte 210 zile, perioadă în care suma gradelor de temperatură trebuie să depăşească 3600 o C. Este o specie rezistentă la temperaturi scăzute. La -30 o C, lemnul rezistă bine, dar mugurii în faza de umflare îngheaţă la temperaturi mai coborâte de -12 o C, bobocii florali la -5 o C, iar florile şi fructele abia legate la -2,2 o

C. Rezistenţa la temperaturi scăzute diferă de la un soi la altul şi este corelată cu agrotehnica aplicată. Pragul biologic al vişinului este de 8 o C.

346 Apa. - Vişinul reuşeşte bine atât în zonele secetoase cu mai puţin de 500 mm apă anual, cât şi în regiunile umede cu peste 700-900 mm anual. Portalto iul are o mare importanţă. Mahalebul are o rezistenţă mai mare la secetă comparativ cu vişinul comun. Excesul de apă din sol şi, în special băltirea sunt dăunătoare provocând asfixierea rădăcinilor. Solul. - Cu un sistem radicular superficial, vişinul valorifică bine solur ile subţiri, slab erodate şi chiar uşor alcaline. Plantaţiile intensive, comerciale trebuie amplasate pe soluri fertile, bine drenate, mecanizabile. Cele mai bune terenuri pentru cultura intensivă a vişinului sunt cele plane sau cu panta mică (10-12 %), însă în condiţii de amenajare a terenului se pot folosi şi pantele până la 20-25 %. Vişinul este una dintre speciile pomicole care valorifică cu rezultate bun e nisipurile şi solurile nisipoase din sudul Olteniei, în condiţii de irigare şi în nordvestul Transilvaniei. Cultura comercială a vişinului se poate practica până la altitudinea de 500-650 m. 18.3. Particularităţile tehnologice ale vişinului 18.3.1. Specificul producerii materialului săditor

Portaltoii folosiţi pentru vişin au fost prezentaţi în subcapitolul 18.2.4., ia r obţinerea acestora este în general asemănătoare cu cea de la cireş. La înfiinţare plantaţiilor comerciale se vor folosi numai pomi altoiţi.Altoirea se face la începutul campaniei, deoarece vişinul îşi încetează devreme circulaţia sevei. 18.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Alegerea terenului în vederea plantării se va face în funcţie de cerinţele speciei, iar pregătirea acestuia este asemănătoare cu cea de la cireş. Plantarea de toamnă este preferabilă celei de primăvară. Pe pantă vişinul se amplasează în treimea mijlocie sau superioară. Fiind o specie cu probleme l a polenizare este recomandat ca într-o parcelă să se planteze 3-4 soiuri interfertile, chiar în combinaţie cu cireşul. Distanţa dintre soiul polenizator şi cel poleni zat trebuie să nu fie mai mare de 20-25 m. Polenizatorii principalelor soiuri de vişin existente în cultură sunt prezentate în tabelul 18.3. La stabilirea distanţelor de plantare se va avea în vedere faptul că vişinul necesită un bun drenaj aerian, în consecinţă se va evita plantarea prea deasă. De asemenea, se va ţine seama de vigoarea soiului şi de portaltoiul pe care este altoit . Astfel, soiurile de vigoare mică se conduc sub formă de tufă, fus subţire şi cordon vertical, cu distanţe de plantare de 4 x 1,5 x 2 m, cele de vigoare mijlocie şi chia r

mare în palmetă etajată cu braţe oblice la distanţe de plantare de 4 x 3-3,5 m. Pentru soiurile viguroase se mai folosesc piramida mixtă şi vasul ameliorat, iar distanţa de plantare este de 5 x 4 m. Chiar unii autori recomandă plantarea vişinului în benzi de câte 2-3 rânduri. 347 Imediat după plantare se urmăreşte formarea coroanelor. Acest obiectiv se realizează în special prin operaţii în verde, pentru a nu întârzia intrarea pe rod a pomilor şi constă în poziţionarea corectă a viitoarelor ramuri de schelet şi semischelet, înlăturarea celor cu poziţii incorecte, a celor rupte etc. Tabelul 18.3. Polenizatorii soiurilor de vişin Soiul de polenizat Soiuri bune polenizatoare Timpuriu de Osoi Engleze timpurii, Ţarina Timpurii de Piteşti Engleze timpurii, Mari timpurii, Mocăneşti 16 Ţarina Timpurii de Cluj, Nana, Crişana Engleze timpurii Timpurii de Piteşti, Timpurii de Cluj, Mocăneşti 16, Crişana 2 Timpurii de Cluj Engleze timpurii, Mocăneşti 16, Nana, Crişana 2 Crişana 2 Nana, Mocăneşti 16. Engleze timpurii, Meteor, Dropia, Oblacinska Ilva Nana, Crişana 2, Schattenmorelle Nana Crişana 2, Meteor, Mocăneşti 16, Oblacinska, Schattenmorelle Schattenmorelle Meteor, Mocăneşti 16, Crişana 2, Dropia, Nana Dropia Nana, Crişana 2, Schattenmorelle, Oblacinska, Mocăneşti 16 Scuturător Mocăneşti 1 Mocăneşti 16 Nana, Crişana 2, Timpurii de Cluj, Engleze timpurii Oblacinska Crişana 2, Nana, Nefris Nefris Crişana 2, Oblacinska, Mocăneşti 16 Meteor Mocăneşti 16, Crişana 2, Nana, Nefris, Schattenmorelle, Oblacinska Vrâncean Crişana 2, Mocăneşti 16, Nana, Oblacinska, Schattenmorelle Northstar Mocăneşti 16, Oblacinska Bucovina Ilva, Nana Tăierile de fructificare Au rolul de a menţine pomul la un nivel de creştere şi de producţie ridicat. De asemenea, prin aceste operaţiuni se limitează la nivelul volumului proi ectat şarpantele şi subşarpantele, se reîntinereşte semischeletul epuizat, bolnav, rupt, se asigură o rărire corespunzătoare şi se normează încărcătura de rod. Un alt obiectiv

este acela al menţinerii zonei de fructificare cât mai aproape de baza şi axul coroanei, cunoscut fiind faptul că la vişin fenomenul de degarnisire este destul de accentuat. Reducţiile axului, şarpantelor şi subşarpantelor se fac deasupra unor ramuri laterale, orizontale, suficient de viguroase, care să poată prelua energia de creştere şi să repartizeze uniform pe formaţiunile de semischelet şi fructifere (N. Ce poiu, 2001). Reducţia semischeletului se execută la nivelul unei ramuri anuale vegetative sau de rod cu potenţial ridicat de creştere şi fructificare. Pentru normarea încărcăturii de rod se fac tăieri de reducţie a semischeletului şi de rărire a ramurilor plete şi a ramurilor mijlocii, la distanţa de 15-20 cm una de alta. 348 Particularizând, în continuare precizăm că la soiurile de vişin care fructifică pe buchete de mai şi ramuri mijlocii (Mocăneşti, Oblacinska, Nefris), tăierile de întreţinere şi fructificare constau în rărirea ramurilor de semischelet, pentru a crea o zonă bine iluminată şi aerisită în coroană. Dintre acestea, cele lipsite de creşteri vor fi regenerate prin scurtarea lor întotdeauna deasupra unei ramificaţii laterale. În cazul soiurilor care fructifică cu precădere pe ramuri plete (Schattenmorelle, Crişana, Pitic de Iaşi, Nana etc.) se vor efectua tăieri de fructificare încă din primii ani de rodire, evitându-se pe cât posibil apariţia

ramurilor plete. În vederea regenerării unei ramuri plete, aceasta se scur tează deasupra unei ramificaţii apărute la bază. În ultimele decenii s-au generalizat şi la noi în ţară tăierile în timpul perioadei de vegetaţie, mai ales după recoltarea fructelor. Aceste tăieri pot începe în luna mai, când lăstarii viguroşi se ciupesc la 10-15 cm pentru obţinerea ramurilor de rod bifuncţionale (2-3 ramuri anticipate, 1-2 plete şi 3-4 buchete de mai sau pinteni), iar lăstarii de prisos se suprimă. Tăierile în verde, după recoltarea fructelor, se efectuează respectând aceleaşi principii ca şi la tăier ile în timpul perioadei de repaus. Aceste tăieri au avantajul că îmbunătăţesc regimul de lumină al pomului, fortifică mugurii diferenţiaţi, limitează apariţia gomelor, productivitatea muncii este mult sporită. Datorită acestor avantaje, acest e tăieri vor înlocui în totalitate tăierile din timpul perioadei de repaus. În zonele mai reci şi umede, cu geruri şi îngheţuri de revenire, cum ar fi cele din nordul ţării, sunt necesare lucrări de tăiere suplimentare pentru eliminarea ramurilor afectate. Vişinul suportă tăierea mecanizată (de contur) în verde, efectuată imediat după recoltarea fructelor, completată cu intervenţii manuale în interiorul coroanei (V. Cireaşă, 1973, Lidia Rasa, 1986). Întreţinerea solului Eeste în general asemănătoare cu cea de la cireş, cu particularitatea că plantaţiile de vişin au densităţi mult mai mari, portaltoii au o înrădăcinare mai superficială, iar unii dintre ei drajonează de mult. Sistemul ales trebuie să ţină seama de precipitaţiile din zonă, de panta terenului, de vârsta plantaţiei et c. În plantaţiile tinere se pot folosi culturile intercalate pe intervalele dintre rânduri , iar pe rând se lucrează. Ca specii folosite sunt: căpşunii, leguminoasele, cartofii etc. În plantaţiile mature, în zonele cu precipitaţii suficiente, pe terenurile în p

antă, intervalele dintre rânduri se pot înierba, iar pe rând se întreţin ca ogor lu crat. În zonele de stepă cu deficit de apă, solul se va întreţine ca ogor lucrat. În zonele de nisipuri, intervalele dintre rânduri se vor semăna cu îngrăşăminte verzi care se vor încorpora în sol cu cca. o săptămână înainte de începerea creşterii intense a lăstarilor. Plantaţiile mature de vişin se pot erbicida însă cu discernământ, mai ales acolo unde portaltoii drajonează. Fertilizarea Fertilizarea suplimentară dă rezultate foarte bune, mai ales în ceea ce priveşte calitatea fructelor. Aceasta trebuie făcută după efectuarea analizelor de sol şi plantă. Orientativ, se recomandă ca într-o plantaţie tânără să se aplice la 2-3 349 ani 20-25 t/ha gunoi de grajd, 60-80 kg fosfor şi anual 40-50 kg azot /ha. Într-o plantaţie pe rod se va dubla cantitatea de azot. În plantaţiile tinere, îngrăşămintele se vor aplica localizat sub coroană. O soluţie complementară este şi fertiliz area foliară. Terenurile cu reacţie acidă se vor corecta cu amendamente calcaroase (2-4 t/ha la 2-3 ani). Irigarea plantaţiilor Irigarea plantaţiilor - de vişin se impune în zonele deficitare în precipitaţii şi în zonele nisipoase. Momentele critice pentru apă ale vişinului sunt: la înflorire, în faza creşterii intense a lăstarilor şi fructelor şi la diferenţierea mugurilor de rod. De asemenea, dacă toamna este foarte secetoasă, se recomandă o udare de aprovizionare. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Vişinul are în general aceleaşi boli şi aceiaşi dăunători ca şi cireşul, de aceea şi combaterea este în general asemănătoare (vezi capitolul 17.3.). Specificul maturării şi recoltării vişinelor Vişinele sunt fructe perisabile, care se maturează eşalonat în cadrul aceluiaşi pom, însă se menţin pe ramuri până la maturitatea deplină. De aceea, în plantaţiile comerciale se recoltează la o singură trecere, iar în cele gospodăreşti în 2-3 reprize. Vişinele cresc considerabil în volum şi greutate până la maturitat ea deplină, de aceea se vor recolta în acest moment sau cu maxim 2-3 zile înainte, deoarece fructele de vişin nu îşi mai continuă maturarea după recoltare. Pe măsură ce fructele avansează în maturare, forţa lor de reţinere pe pedunculi se micşorează. Uşurinţa desprinderii de peduncul şi apariţia sucului în cantitatea pedunculară este o caracteristică de soi. Pentru consum în stare proaspătă, vişinele se recoltează manual cu tot cu peduncul, în ambalaje de capacităţi mici (4-5 kg). Imediat după recoltare se vor transporta din livadă şi se vor introduce la prerăcire şi apoi la răcire. Pentru industrializare, unele soiuri se pot recolta şi mecanizat prin scuturare cu vibratorul şi preluare pe prelate şi recipienţi speciali cu apă la 10-12 o C. Uşurarea desprinderii de peduncul se poate face aplicând unele tratamente cu substanţe stimulatoare (acid 2-cloretilfosforic 500 ppm), cu o săptămână înainte de recoltare. Şi la vişin se întâlneşte fenomenul de crăpare a fructelor, însă mult mai restrâns decât la cireş.

350

CAPITOLUL 19 CULTURA CAISULUI Armeniaca vulgaris Lam., Subfam. Prunoideae

Fam. Rosaceae,

19.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 19.1.1. Importanţă. Caisele sunt considerate fructe “de lux”, mult solicitate de consumatori, mai ales ca fructe proaspete, dar şi prelucrate. În prezent există o cerer e neacoperită de caise în majoritatea ţărilor. Mai mult decât atât, în zonele cu climat rece sunt considerate fructe exotice. Toate acestea sunt determinate de însuşirile lor calitative şi tehnologice: gustul plăcut, fineţea pulpei, aroma specifică, conţinutul ridicat în diferite componente biochimice, vitamine etc., foarte utile organismului uman. Principalele componente ale fructelor sunt: substanţa u scată 10,6-21,71 %; zahăr 6-15,68 %; aciditate totală 0,34-2,61 %; proteine brute 1,091,64 %; pectine 0,55-1,10 %; substanţe minerale: K =75,4-112,0 mg %; P = 21,332,0 mg %; Ca = 6,6-16,4 mg %; vitamina A (caroten) = 0,41-3,2 mg %; vitamina C = 8,5-37,0 mg %; vitamina P = 35-38 mg %; vitamina E = 0,72-1,8 mg %. Valoarea energetică este de 21-77 calorii/100 g. Caisele au efect benefi c asupra digestiei, contribuie la formarea hemoglobinei etc. Caisele au o valoare ridicată chiar şi prelucrate. Astfel, compoziţia chimică a nectarului de caise este foarte apropiată de a fructelor proaspete. De asemenea, sâmburii de caise au o valoare nutritivă ridicată: 28 % substanţe pectice; 29,5-57,7 % grăsimi; 3,1 % săruri minerale etc., fiind folosiţi pentru extragerea amigdalinei sau în cofetărie ca înlocuitori ai migdalelor. Un alt avantaj al caisului este acela că intră repede pe rod în anul 2-4 de la plantare, produce mult şi relativ constant. Ca dezavantaj este acela că se adaptează mai greu la condiţiile ecologice, având o rezistenţă scăzută în special la temperaturi scăzute. În acest sens cercetătorii depun eforturi pentru crearea de noi soiuri, pentru modernizarea tehnologiilor de cultură, obiective ce vor permite lărgirea ar iei de răspândire a acestei specii. 351 19.1.2. Originea şi aria de răspândire Caisul, ca gen aparte “Armeniaca”, a fost clasificat de botanistul francez Tomnefort (1700) ca apoi Linne (1747) să-l unească cu prunul, cireşul şi piersicul.

Originea acestei specii este destul de controversată. Studii mai vechi (Vavilov, 1951; Kostina, 1969) sau mai noi (V. Cociu, 1993) au delimitat 4 zone (13 subzone) principale de formare a soiurilor de cais: a) - zona din Asia Centrală, considerată cea mai veche şi mai bogată în diversitatea formelor, cuprinzând Asia Centrală, China, Afganistan, Pakistan,

Nordul Indiei, este după unii autori singura zonă de origine a caisului; b) - zona irano-caucaziană cuprinde Armenia, Georgia, Iran, Siria, Turcia, Africa de Nord, sudul Spaniei şi Italiei etc.; c) - zona europeană este destul de restrânsă şi relativ nouă; d) - zona Dzungar-Zailiy este cea mai restrânsă cuprinzând zone din Kazahstan şi din China (Sin Kiang). Bailey şi Hangh (1975) şi Smâkov (1981) propun o a cincea zonă în care se înscriu unele forme ale caisului asiatic, China de Nord şi Est, hibrizi rezistenţi la ger. Cultura caisului se întâlneşte în Europa încă din sec. I d. Ch., mai întâi în Grecia, apoi în Italia şi de aici în toată Europa. În prezent este răspândită a emisfera nordică (Europa, Asia, America şi Oceania), cât şi în cea sudică (Africa de Sud, America de Sud şi Australia). Pe plan mondial, producţia în anul 2000 a fost de cca 2.800.000 t, pe primul loc situându-se Asia, urmată de Europa (tabelul 19.1.). Tabelul 19.1. Repartiţia producţiei de caise pe plan mondial (t) (Buletin FAO, 1999) Continentul 1996 1997 1998 TOTAL, d.c. 2.346.191 2.544.500 2.674.208 Asia 1.123.023 1.395.930 1.397.394 Europa 543.007 511.670 630.134 Africa 298.734 329.030 328.240 America de Nord 127.795 108.970 119.580 America de Sud 56.859 61.580 61.540 Oceania 27.400 30.000 30.200 America Centrală 2.473 4.120 4.120

Caisul deţine cca. 0,6% din producţia mondială de fructe, cu o tendinţă de creştere. Suprafaţa plantaţiilor este estimată la 350-380 mii ha. Dintre ţările mari producătoare precizăm: SUA, Spania, Iran, Italia etc. (tabelul 19.2.). De mare perspectivă sunt: Turcia, Grecia şi Italia. 352 Tabelul 19.2. Ţări mari producătoare de caise (t) (Buletin FAO, 1999) Ţara 1997 1998 1999 SUA 549.000 393.000 627.000 Spania 388.851 202.600 272.800 Iran 74.396 111.992 111.992 Italia 104.678 87.958 87.958 Tunisia 51.000 58.700 60.000 Maroc 86.800 65.700 40.000 Grecia 43.224 34.763 34.763

Se remarcă în majoritatea ţărilor o creştere importantă şi o stabilitate mai mare a producţiilor în ultimii 10-15 ani datorită soiurilor noi, perfecţionării tehnologiilor şi înfiinţării de noi plantaţii. În România, cultura caisului nu este extinsă la nivelul posibilităţilor, fiind într-o scădere evidentă. Dacă în anul 1991 caisul ocupa 1,7% din suprafaţa plantaţiilor existente şi 2,9% din producţia de fructe, respectiv 43.100 ton e, în anul 1999 producţia de fructe a scăzut la 28.000 t, reprezentând doar 1,8% din producţia de fructe (tabelul 19.3.). Tabelul 19.3. Principalele judeţe producătoare de caise din România (t) (Anuarul statistic, 1998) Producţia totală În sectorul particular Judeţul T % T % TOTAL d.c 27.623 100 21.384 100 Galaţi 2.524 9,1 2.143 10 Constanţa 2.304 8,3 824 3,8 Călăraşi 2.229 8,0 1.964 9,1 Ialomiţa 1.834 6,6 1.536 7,1 Olt 1.363 4,9 801 3,7 Teleorman 1.377 4,9 961 4,9 Dolj 1.289 4,6 897 4,2 Dâmboviţa 1.291 4,6 1.149 5,4 Brăila 1.260 4,5 909 4,2 Tulcea 1.260 4,5 539 2,5 Ilfov 1.129 4,0 719 3,3 Consumul de caise pe locuitor ajunge la 5 kg în Grecia, 3 kg în Italia , 1,4 kg în Franţa, 1,3 kg în Belgia, 0,5 kg în Anglia, 0,3 kg în România etc. Peste 45 % din producţia mondială de caise este destinată prelucrării.

353 19.2. Particularităţi biologice şi ecologice 19.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor În prezent se cunosc opt specii de cais care sunt folosite ca surse d e germoplasmă în ameliorarea caisului, care fac parte din genul Prunus L., subgenul Prunophora: Prunus armeniaca L. (Armeniaca vulgaris) – se întâlneşte spontan şi se cultivă din Asia Mică până în Manciuria. Majoritatea soiurilor cunoscute în cultură fac parte din această specie. Prunus sibirica (Armeniaca sibirica L.) – creşte spontan în Mongolia, China, nordul Indiei. Fructele sunt mici, asemănătoare cu migdalele, pulpa uscată necomestibilă, acră şi amăruie. Pomii au o mare rezistenţă la ger, dar au perioadă de repaus scurtă. Prunus manshunica (Armeniaca manshunica) – creşte spontan în Orientul Îndepărtat, Coreea. Fructele sunt de calitate inferioară, dar totuşi mai bune decăt cele de P. sibirica. Este foarte rezistent la ger, dar cu perioada de repaus scu rtă.

Prunus ansu Komar (Armeniaca ansu) - creşte spontan şi este cultivat în zonele umede din China, Coreea şi Japonia. Fructele sunt de mărime medie, sferice, galbene-poortocalii, suculente, dar de calitate mediocră. Pomul e ste rezistent la ger, dar cu mugurii floriferi sensibili la temperaturi scăzute. Prunus dasycarpa (Armeniaca dasycarpa) – este un hibrid natural între P. armeniaca şi P. cerasifera (caisa neagră). Este cultivat în Asia Centrală, Kaşm ir, Iran, Transcaucazia. Fructele sunt mediocre, dar pomii sunt rezistenţi la boli, mugurii floriferi rezistă mai bine la frig, iar înflorirea este ceva mai târzie decât la caisul obişnuit. Prunus armeniaca var. holosericea (Armeniaca holosericea), Batul – creşte spontan în Tibet. Are fructe mijlocii, cu pulpa subţire, uscată. Prunus brigantica Vill (caisul de Briancon, prunul alpin) – derivă din P. armeniaca. Este un arbust sau arbustoid ce creşte la poalele Munţilor Alp i Francezi. Fructele sunt mici, glabre. Toate speciile de cais au 8 cromozomi în faza haploidă (2 n = 16). S-a găsit şi un soi de cais triploid (3 n = 24) în cadrul speciei P. mume. Existenţa aceluiaşi număr de cromozomi uşurează încrucişarea interspecifică. De asemenea, există hibrizi între cais şi vişin, între cais şi cireş etc. 19.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea caisului Ameliorarea rezistenţei la ger şi în special a mugurilor florali, a florilor şi mai ales a unor componente ale acestora (ovarul). Ca surse de germopl asmă pentru acest obiectiv precizăm soiurile: Sungold, Moongold, Harlyne, NJA 35, Olimp, Litoral, Comandor, Sulmona, Sulina etc. Unele soiuri cum ar fi Zard, Semennoi, Orange Red etc. transmit însuşirea lor de înflorire târzie şi repaus profund mai lung. 354 Ameliorarea rezistenţei la boli. S-a constatat că soiurile cu maturare timpurie sunt mai rezistente la Monilinia şi Clasterosporium decât cele ta rdive. Sursele de germoplasmă se vor alege diferenţiat, astfel: pentru rezistenţa l a dăunători Patriarca temprano, Amal, Litoral, Sirena etc.; pentru rezistenţa l a Monilinia - Callatis, Olimp, Saturn etc.; pentru rezistenţa la Alternaria: Umberto , NJA 8, CR 24-17, Sunglo etc.; pentru rezistenţa la Gnomonia erythrostroma NJA 19, CR 2-63 etc.;pentru rezistenţa la Stereum purpureum Nikitski, Timpuri i de Chişinău, NJA 11, NJA 54 etc. Ameliorarea precocităţii de rodire se pot utiliza cu succes următorii genitori: NJA 19, NJA 17, CR 2-63, CR 24-17, Canada 60011, 60012, RR 18-64, B 11-13, Manitoba, Early Ryl, Stark Early Orange – care intră pe rod în anii 2-3 de la plantare. Ameliorarea soiurilor cu maturare timpurie sau târzie. Pentru timpurietate se pot folosi următorii genitori: NJA 19, 21, 38, 42, 43, 53, 54; CR 2-63; CR 2417, Bucurie, Priusadebrâi, Sayeb etc. pentru tardivitate soiurile Ampins, Paviot, Târzii de Bucureşti, Litoral, Valvenasta, Muscat tardiv, Septembriska etc. Ameliorarea calităţii fructelor. La acest obiectiv se urmăresc următoarele: mărimea fructului peste 50-70 g/buc. Genitori: Goldrich, Wilson Delicious,

Venus. Culoarea roşie a epidermei şi fermitatea mare a pulpei pentru fructele destinate consumului în stare proaspătă - genitori: NJA 30, NJA 35, RR 1864, Harcot, Harogem, Rouge de Rousillon etc.; pulpa moale şi suculentă pentru soiurile destinate industrializării.Genitori: soiuri din Asia Centrală, Iran, Caucaz . Substanţa uscată în cantitate mare – genitori: Grevani, Bordenni, Grana, Vinoslivâi, Litoral, Goldcot, B 32/32, B 32/29 etc. Metode de ameliorare a soiurilor de cais Hibridarea sexuată este principala metodă de ameliorare. Nu există dificultăţi deosebite privind tehnica hibridării dintre soiurile şi speciile de cais şi nici limite de combinare genetică. Mutageneza este destul de limitată deoarece mutaţiile la cais sunt destul de reduse. De asemenea, mutageneza indusă artificial se foloseşte foarte puţin. Selecţia clonală pare să fie o metodă de perspectivă. 19.2.3. Sortimentul de soiuri Lista oficială a soiurilor elaborată de ISTIS pentru anul 2000 cuprinde u n număr de 27 soiuri din care 19 soiuri româneşti şi 8 străine. Acestea acoperă cu fructe proaspete o perioadă de 50-60 zile, începând cu prima decadă a lunii iunie până în a doua parte a lunii august. Alte caracteristici importante: calitate superioară a fructelor, producţie mare şi constantă (15-20 t/ha), rezistenţă mare la ger (-28 o C), inclusiv a mugurilor floriferi la gerurile de revenire, rezistenţă la pieirea prematură, toleranţă la boli etc. 1. NJA 42 - soi american, extratimpuriu, semiviguros, cu coroana conică, autosteril, cu înflorire timpurie, mediu productiv, rezistent la gerurile de reven ire 355 din primăvară. Fructul este mijlociu (65 g), ovoidal, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa consistentă, plăcută. Maturarea: prima decadă a lunii iunie – cel mai timpuriu soi. 2. NJA 19 – soi american, extratimpuriu, viguros, coroana conică, cu fructificare preponderentă pe ramuri buchet, înflorire timpurie, productiv ( 16-20 t/ha), autosteril. Fructul este mare (70-80 g), ovoid, portocaliu cu r oşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fadă. Maturarea: decada a III-a a lunii iunie. 3. Traian – soi românesc, 1993 (Viceroy x NJA 2), SCPP Constanţa, de vigoare mică, coroana invers piramidală, înflorire timpurie, cu fructificare predominantă pe ramuri buchet, productiv, rezistent la boli. Fruct mijloc iu spre mic (40 g), portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, consis tentă, suculentă, foarte bună la gust, neaderentă. Maturarea: decada II-III a lunii iunie. 4. C.R. 2-63 - soi american, viguros, precoce, productiv, timpuriu şi c a înflorire şi ca maturare, rezistent la ger şi tolerant la Monilinia. Fructi fică cu preponderenţă pe buchete de mai. Fructul este mare (70-80 g), portocaliu, cu pulpa uniform colorată în galben-limoniu, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 5. Harcot – soi canadian, viguros, coroana globuloasă, productiv, cu mare

plasticitate ecologică. Fructifică preponderent pe ramuri mijlocii şi scurte. Fructul este mare (60-70 g), ovoid-turtit, portocaliu deschis cu roşu, pulpa fer mă, puţin aromată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. 6. Tudor – soi românesc, obţinut la SCPP Constanţa, 1993 (Viceroy NJA 2), viguros, coroana invers-piramidală, înflorire timpurie, mediu productiv, rezistent la ger, sensibil la boli, cu fructificare preponderentă pe buc hete de mai. Fructul este mic spre mijlociu (40-42 g), sferic, uşor aplatizat, poroto caliu cu roşu-carmin pe partea însorită, pulpa este portocalie, cu gust dulce-acrişor, fermă, suculentă, neaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. 7. Dana – soi american, de vigoare mică, cu coroana piramidală, cu ramuri de schelet viguroase dar fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (40-65 g), globulos, puţin alungit, brăzdat de la vârf la bază, cu epiderma pubescentă, galbenă-portocalie cu roşu-carmin pe partea însorită. Pulpa este de culoare portocalie-deschisă, aromată, dulce-acidulată, neaderentă. Maturarea: prima decadă a lunii iulie. 8. Dacia (B 29/4) – soi românesc, 1989, Băneasa, de vigoare medie, precoce, foarte productiv, cu fructificare preponderentă pe buchete de ma i, rezistent la Monilinia şi Clasterosporium. Fructul este mare (70-90 g), sferic, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă cu gust plăcut. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. 9. Neptun (Mărculeşti 42/24) – soi românesc, 1980, de vigoare mică, coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (4 5-48 g), sferic, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. 10. Goldrich – soi american, viguros, productiv, cu fructificare preponderentă pe ramuri mixte, parţial autofertil, mediu rezistent la Monil inia. 356 Fructul este mare spre foarte mare (80-90 g), oblong-eliptic, portocaliu cu roz pe partea însorită, pulpa portocalie, de calitate mediocră. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. 11. Saturn (Mărculeşti 23/4) – soi românesc, hibrid între Mărculeşti 40 şi zarzăr, de vigoare mică, coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu spre ma re (48-80 g), sferic, uşor asimetric, portocaliu cu roşu pe partea însorită, pul pa fermă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: decada a II-a a lunii iulie. 12. Cea mai bună de Ungaria – soi vechi cu origine incertă, semiviguros, cu coroana sferic-turtită, productiv, sensibil la boli, rezistent la ger, cu plast icitate ecologică bună. Fructul este mijlociu spre mare (45-80 g), ovoid-rotunjit, galbenportocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocaliu-deschis, fermă, cu gust bun. Maturarea: jumătatea lunii iulie. 13. Venus (Mărculeşti 19/2) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, produc tiv, rezistent la ger. Fructul este mare (80 g), sferic-turtit, uşor asimetri c, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: a doua jumătate a lunii iulie. 14. Calatis (Mărculeşti 5/5) – soi românesc, 1982, de vigoare mijlocie

spre mică, cu plasticitate ecologică ridicată, fructificare pe buchete de ma i, productiv, rezistent la ger. Fructul este mare (70-80 g), ovoidal, galben-portoc aliu cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă, uşor aromată, mediu suculentă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 15. Sulina – soi românesc (Mărculeşti 1980), de vigoare mică spre mijlocie, coroana invers-piramidală, precoce, productiv, sensibil la boli, reziste nt la ger. Fructul mijlociu (50-60 g), sferic-alungit, galben-portocaliu, p ulpa fină, fermă, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 16. Mamaia (H 91/8) – soi românesc (Mărculeşti 1975), de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă-răsfirată, rezistent la ger şi la variaţiile de temperatură, mediu rezistent la Monilinia, sensibil la Plum-pox. Fructul este mijlociu spre mare (50-65 g), ovoidal spre tronconic, portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa consistentă, fin aromată, dulce, uşo r acidulată. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 17. Roşii de Băneasa (B 1/3) – soi românesc, 1982 (Cea mai bună de Ungaria x Paviot), de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, productiv, rezisten t la ger, la Monilinia şi la Clasterosporium. Fructul este mare (70-80 g) , ovoidal, portocaliu cu roşu-aprins pe partea însorită, cu pulpa fermă şi de calitate fo arte bună. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 18. Excelsior (B 33/13) – soi românesc (Băneasa, 1987), de vigoare mică spre mijlocie, coroana sferică, cu înflorire târzie, productiv, rezistent la ger şi boli . Fructul este mare (70-75 g), sferic-alungit, turtit lateral, galben-portocaliu c u roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, consistentă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 357 19. Umberto – soi italian, de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, înflorire târzie, productiv, cu plasticitate ecologică bună, sensibil la Clasterosporium. Fructul este mare (70-75 g), ovoidal, galben-auriu cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, mediu consistentă, fadă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 20. Favorit (Mărculeşti 22/4) –soi românesc, 1987 (Mărculeşti 23-52-50 x Luizet x Umberto), semiviguros, cu coroana globuloasă, product iv, rezistent la ger, mediu rezistent la Monilinia şi Clasterosporium. Fructul mijloci u (55-60 g), ovoid, de culoare oranj cu roşu, pulpa consistentă cu gust plăc ut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 21. Selena (Mărculeşti 12/8) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu coroana sferică, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, precoce, foarte productiv, rezistent la boli şi ger. Fructul este mijlociu (50-60 g), o voidal, roşuturtit lateral, galben-portocaliu cu puncte şi pete roşii pe partea însorită, pulpa fină, plăcută la gust, cu aromă de busuioc. Maturarea: jumătatea lunii august. 22. Silvana (Mărculeşti 16/7) – soi românesc, 1982, de vigoare mijlocie, cu fructificare pe buchete de mai, precoce, foarte productiv, rezistent la ger şi

Clasterosporium. Fructul este mijlociu (40-50 g), ovoidal, galben-portocaliu, roşu pe partea însorită, cu pulpa fermă, crocantă, suculentă, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 23. Sirena (Mărculeşti 18/4) – soi românesc, 1979, de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu (60-70 g), globulos spre ovoidal, uşor asimetric, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, bună la gust. Maturarea: prima jumătate a lu nii august. 24. Sulmona (Mărculeşti 8/1) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu coroana invers piramidală, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, foarte productiv, rezistent la boli şi ger. Fructul este mijlociu spre mare (65-75 g), ov oid, uşor turtit, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, f ermă, cu gust plăcut. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 25. Olimp (Mărculeşti 17/2) – soi românesc, 1984, de vigoare mică, coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, produc tiv, rezistent la ger, parţial autofertil. Fructul mijlociu (60-70 g), ovoid, portocali u, cu roşu pe partea însorită, pulpa galben-portocalie, aromată, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 26. Comandor (Mărculeşti 18/6) – soi românesc, 1983, de vigoare submijlocie, cu coroana globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (70-80 g), sferic, uşor alungit, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie-deschis, fermă, suculentă, dulce şi aromată. Maturarea: a doua jumătate a lunii august. 27. Litoral (Mărculeşti 20/6) – soi românesc, 1983, de vigoare mică, coroană globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (6070 g), ovoidal-alungit, galben-limoniu, cu roşu pe partea însorită, pulpa ga lbenă, fermă, aromată. Maturarea: a doua jumătate a lunii august. 358 19.2.4. Portaltoii caisului În prezent, caisul se altoieşte pe portaltoi ce provin din 6 specii ale genului Prunus: P. armeniaca, P. cerasifera, P. domestica, P. insitiţia, P. pier sica şi P. amygdalus. Alegerea unui portaltoi se face în funcţie de mai mulţi factori, printre care cei mai importanţi sunt compatibilitatea cu soiul respectiv, condiţiile eda fice şi ecologice. Zarzărul (Armeniaca vulgaris) - are afinitate bună cu toate soiurile de cais, fiind recomandat pentru solurile nisipoase, calcaroase, din zonele secetoase. Es te sensibil la Phytophtora, Armillaria şi Verticillium, dar rezistent la nem atozii galicoli (Meloidogyne, Agrobacterium tumefaciens). Nu suportă solurile grel e, umede. Grăbeşte pornirea în vegetaţie cu consecinţe negative cunoscute. Caisul franc –este unul din cei mai utilizaţi portaltoi datorită afinităţii bune şi diversităţii genotipurilor. La noi în ţară se folosesc biotipurile locale sau chiar

soiuri (Trandafirii târzii), iar pe plan mondial o serie de selecţii cum ar fi: Manicot G.F. 1236 – este obţinut în Franţa, creşte uniform, are afinitate cu toate soiurile, grăbeşte intrarea pe rod, asigură producţii mari însă este sensibil la asfixiere, la verticilioză, la putrezirea rădăcinilor şi la cancer. Haggith – portaltoi canadian, rezistent la ger, productiv, autofertil, tolerant la viroze, are afinitate bună cu toate soiurile exceptând cazurile de inf ecţie cu virusul CLSV. Mirobolanul sau Corcoduşul (P. cerasifera) – portaltoi cu multe biotipuri, ceea ce conduce la diferite grade de compatibilitate, moduri de creşter e etc. Dintre acestea cele mai importante sunt: Mirobolanul B – este obţinut în Anglia, se înmulţeşte vegetativ relativ uşor, însă nu are compatibilitate cu toate soiurile. Mirobolan GF 31 – portaltoi obţinut în Franţa, cu o compatibilitate mai bună decât precedentul. Este sensibil la bacterioze, la viroze şi la verticilioză. Se poate folosi pe terenurile fertile şi mai umede. Mirobolan 29 C – este obţinut în America, se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi. Se adaptează bine pe diferite tipuri de sol. Este rezistent la nematozi şi la Phytophtora cactorum. Imprimă soiurilor productivitate. Prunul franc – imprimă soiurilor de cais o vigoare mare, rezistenţă la ger, secetă şi la exces temporar de umiditate. Oteşani 8 – portaltoi românesc, imprimă vigoare mică pomilor, grăbeşte intrarea pe rod, rezistă bine la ger şi dă rezultate bune pe solurile argiloase. P.F. Renclod verde – portaltoi românesc, drajonează în livadă şi este sensibil la viroze şi micoplasme. Selecţia INRA, Renclod 1380 – portaltoi francez, liber de viroze. Este compatibil cu toate soiurile de cais, însă este sensibil la putrezirea rădăci nilor şi mediu rezistent la asfixiere şi verticiloză. Conferă calitate şi coloraţie bună fructelor. Se înmulţeşte greu, prin butaşi. Se recomandă pe solurile profunde, umede, dar bine drenate. 359 Mariana 2624, Mariana G.F. 8-1 (P. cerasifera x P. munsoniana) – sunt selecţii americane, cu înmulţire acceptabilă, mai uşoară la G.F. 8-1, prin butaşi, imprimă vigoare medie, precocitate şi productivitate, compatibilitate relativ bună cu soiurile de cais.. M 2624 are un ancoraj slab şi este sensibil la cancerul bacterian. G.F. 8-1 imprimă vigoare foarte mare, necesită altoire târzie. Brompton (P. domestica) – portaltoi englezesc, se înmulţeşte prin butaşi, creşte viguros, se altoieşte la înălţime, imprimă soiului o vigoare medie, are afinitate bună dar nu cu toate soiurile. Intră repede pe rod, grăbeşte matur area fructelor imprimându-le o coloraţie bună. Este recomandat pe solurile fertile şi reavene, fără exces de umiditate. Prunul Saint-Julien – este puţin folosit ca portaltoi pentru cais. Se recomandă altoirea la înălţime deoarece trunchiul este rezistent la ger. Prind erea la altoire este slabă, iar în livadă pomii drajonează puternic. Saint Julien A – este o selecţie ce se înmulţeşte relativ uşor prin butaşi lemnificaţi şi prin marcotaj. Are afinitate bună cu soiurile de cais şi este destul de tolerant la viroze. Piersicul franc – este folosit ca portaltoi pentru cais pe solurile uşor acide. Din această specie au fost selecţionate mai multe biotipuri, cele mai imp ortante sunt: G.F. 305, Lovell şi Nemaguard, Siberiana, Montclair, Rubina, Nemared etc. Nu toate soiurile au compatibilitate cu piersicul franc. Piersicul fran c se poate

folosi pe solurile fertile, relativ subţiri, uscate şi pietroase, bine încălzi te. Pomii intră repede pe rod, la 2-3 ani, dar trăiesc puţin. Migdalul – nu are afinitate cu toate soiurile de cais, se recomandă pe solurile uscate, calcaroase, pietroase din zonele secetoase. Citation – portaltoi american interspecific (5 specii), de vigoare mică, rezistent la crown gall şi nematozi, cu ancoraj bun. 19.2.5. Particularităţile de creştere şi fructificare ale caisului Sistemul radicular. Dezvoltarea părţii hipogee a pomilor altoiţi de cais este dependentă de portaltoi, vârsta pomilor, tipul de sol etc. Când este altoit pe zarzăr, pomul dezvoltă un sistem radicular foarte ramificat şi profund. Mare a masă a rădăcinilor se găsesc în stratul de sol cuprins între 10 şi 60 cm, iar cele verticale pot ajunge până la 3-4 m adâncime, ceea ce imprimă caisului o mar e rezistenţă la secetă. Rădăcinile sunt repartizate relativ uniform sub proiecţia coroanei, depăşind-o. Rădăcinile de zarzăr şi cais franc au culoarea roşie-vişinie caracteristică. Cercetări întreprinse de M. Botez (1959), Fl. Lupescu (1961), N. Ghena (1962), Gr. Mihăescu (1977) au arătat că: - cea mai mare cantitate de rădăcini o are prunul Roşior de Voineşti 3739,8 g, urmat de corcoduş –3501,7 g, zarzăr – 3386,9 g şi piersic 2605,5 g; - prunul Roşior de Voineşti are majoritatea rădăcinilor (80,4 %) situate în stratul de sol cuprins între 30-60 cm; tot la această adâncime se găsesc 72 ,5 % rădăcini de zarzăr şi 63,4 % de piersic, în schimb cele de corcoduş (66,1 %) se găsesc în stratul de sol de 0-30 cm. 360 Cel mai mare număr de rădăcini se găsesc în apropierea trunchiului pe o rază de 1 m. În cazul înţelenirii solului, se constată o deplasare a rădăcinilor spre suprafaţa solului, cu consecinţe de cele mai multe ori nefaste. Şi partea epigee influenţează dezvoltarea sistemului radicular. Cu cât aceasta este mai dezvoltată, cu atât imprimă o creştere mai puternică şi sistemului radicular. Partea epigee. În primii ani de viaţă, tulpina caisului are o creştere foart e viguroasă, greu de dirijat. Ramurile anuale depăşesc frecvent 1-1,5 m, au 2 -3 valuri de creştere, formând multe ramuri anticipate. Caisul formează la maturitate un trunchi destul de puternic, cu scoarţa d e culoare brun-închisă, crăpată longitudinal, uneori şi transversal. Ramurile de schelet sunt solide, relativ groase; acestea sunt garnisite cu ramuri de ordinul 2, iar acestea cu ramuri fructifere, care dau coroanei un aspe ct compact, îndesat. Ramurile de rod ale caisului sunt: buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă şi ramura anticipată. Acestea se formează începând cu anul 2-3 de la plantare, mai întâi cele lungi, mijlocii şi anticipate, apoi buchetele ramif icate şi alte ramuri mijlocii. Lăstarii la început au culoarea verde, iar la sfârşitul vegetaţiei au o culoare roşie-sângerie. La pomii maturi intensitatea creşterilor se reduce, coroana pomilor se deschide iar creşterile devin mai mici începând totodată şi fenomenul de entropie.

Capacitatea de regenerare a caişilor din mugurii dorminzi este foarte ma re, ceea ce permite refacerea plantaţiilor prematur îmbătrânite, prin tăieri de regenerare. Durata de viaţă a ramurilor de rod este de 4-5 ani. Mugurii sunt grupaţi câte 2-8 la subsuoara unei frunze, mai rar sunt solitari. În fiecare grup, mugurul central este vegetativ, iar ceilalţi florali. Dintr-un mugu re floral apare o singură floare de tip rozaceu, mare, cu petale albe sau roz, ce se deschide înaintea înfrunzitului. Diferenţierea mugurilor floriferi începe odată cu încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor (iulie-august) şi durează 42-85 zile. Începutul procesului de microsporogeneză corespunde cu fenofaza de preumflare a mugurilor, adică de îndepărtare uşoară a solzilor de vârf. Formarea polenului în antere corespunde cu faza umflării mugurilor floriferi, care se înregistrează din a doua jumătate a lunii februarie până în a doua decadă a lun i martie. Acest fenomen are loc după acumularea a 40 o C peste pragul biologic (6,5 o C), iar înflorirea după acumularea a 170-200 o C temperatură activă. Cunoaşterea dinamicii de diferenţiere a mugurilor floriferi de cais, precum şi a particularităţilor biologice ale acestora în cursul microsporogenezei şi îndeosebi aceea a mugurilor floriferi formaţi pe lăstari din valul al doile a de creştere, care înfloresc cu câteva zile mai târziu decât aceia din valul unu de creştere, are o importanţă practică deosebită. prin diferite măsuri agrotehnice (tăieri în verde) se poate întârzia formarea mugurilor floriferi. 361 Mugurii formaţi mai târziu, pe lăstari crescuţi în a doua jumătate a verii, înfloresc primăvara cu 3-4 zile mai târziu, uneori după trecerea pericolului brumelor. Durata înfloritului, în cadrul soiului, este de 2-5 zile, iar între soiuri de 2-8 zile. Majoritatea soiurilor europene de cais sunt autofertile, însă polenizarea încrucişată influenţează pozitiv procentul de legare uneori până la 50 %. Există şi soiuri parţial autofertile sau chiar autosterile. Cauza procentului scăzut de fructe legate, la unele soiuri, este determinată de numărul mare de flori cu pistilul defect sau incomplet dezvoltat. Deşi florile par normale, ia r înflorirea este bogată, fructele nou legate cad repede. Ciclul anual al caisului Perioada de vegetaţie a caisului este lungă, începând cu înflorirea foarte timpurie şi terminând cu căderea frunzelor, care are loc toamna târziu. Repau sul de iarnă este scurt. De aceste particularităţi se va ţine seama la zonarea culturii şi la aplicarea unor măsuri agrotehnice. Potenţialul productiv al caisului este mare. La vârsta de 4-5 ani, caişii produc până la 10-15 kg de fructe, iar în plină producţie câte 30-70 kg/pom. Producţia la hectar variază de la 8 la 15 tone. Longevitatea economică a pomilor este de 15-20 ani, dar pomii pot trăi 3040 ani. În Asia centrală caişii trăiesc şi produc până la 80 ani. 19.2.6. Cerinţele caisului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de temperatură - ale caisului sunt mari, aceasta constituind

un factor limitativ decisiv în extinderea culturii. Caisul reuşeşte bine în z one cu temperaturi medii anuale de 9,6-11 o C şi cu temperatura medie a lunilor iunie de peste 19 o C şi iulie de peste 21 o C. Optimul caloric în perioada de vegetaţie este de 18-20 o C, iar necesarul de zile cu optim caloric este de 88-115. În cursul perioadei de vegetaţie insolaţia trebuie să fie de cca 1900 ore (V. Cociu, 1993). Pomii pornesc în vegetaţie după o perioadă de 7-10 zile cu temperaturi peste pragul biolog ic (6,5 o C), iar înflorirea şi legarea fructelor se realizează dacă sunt asigurate 1012 o C. Important este faptul că această specie rezistă mai bine la temperaturi scăzute decât piersicul, migdalul şi chiar unele soiuri de măr şi păr. Lemnul bine maturizat rezistă până la –25 o C, chiar –27 o C. Ramurile anuale şi mugurii vegetativi degeră la –28 o C. Mugurii floriferi sunt cei mai sensibili la ger. Astfel, în fenofaza de umflare sunt distruşi în cea mai mare parte de temperaturi de – 12…-14 o C. La apariţia petalelor, puţine soiuri suportă –6 o C, iar florile complet deschise sunt distruse la –2…-3 o C, în timp ce ovarele, după scuturarea petalelor, sunt distruse la -1…-2 o C. Referitor la rezistenţa florilor de cais, unii autori (V. Cociu, 1993) precizează că temperaturile scăzute, dar nu negative, nu împiedică polenizarea şi fecundarea ca la alte specii la care temperaturi de 0-15 o C şi lipsa albinelor compromit legarea fructelor. În asemenea condiţii, caisul poate lega bine chiar şi fără zborul albinelor datorită conformaţiei florilor. Aceasta, înainte de a se deschide, “ţine pistilu l 362 strâns” între stamine, a căror antere pot crăpa şi arunca polen pe stigmat asigurând astfel autopolenizarea chiar înainte de fenofaza optimă a înfloritului. Cerinţele faţă de lumină. Caisul face parte din grupa speciilor de climat temperat cu pretenţii mari faţă de lumină. Acest fapt face ca plantaţiile să fi e amplasate pe terenuri cu expoziţie favorabilă, iar densităţile şi formele de coroană

să permită o iluminare cât mai bună. O mare atenţie se va acorda distanţelor d e plantare, ştiind faptul că această specie are creşteri viguroase. Indicele foliar al caisului este destul de ridicat (2,2-6,1) comparativ cu al majorităţii speciilor pomicole, însă indicele luminat este mai redus. De asemenea, indicele de reflexie al frunzelor este destul de ridicat, mult mai ma re decât al mărului şi asemănător cu al majorităţii soiurilor de păr. Pentru parcurgerea în condiţii normale a fenofazelor de vegetaţie, caisul are nevoie de minim 1900 ore de insolaţie, din care 250 ore în luna iunie şi 280 ore în luna iulie, fiind considerat o plantă de zi scurtă. Suprafaţa medie a unei frunze de cais este de 31,1 cm 2 , superioară prunului şi mărului (16,7 respectiv 25,0 cm 2 ), ceea ce semnifică o bună receptare a luminii la suprafaţa coroanei, dar o slabă pătrundere în coroană. Penetrarea slabă a luminii în coroană se datorează şi dispunerii frunzelor pe verticală, la cais fiind ap roape perpendicular. Datorită acestor elemente, autoumbrirea la cais este mare, în mod deosebit pe durata de timp cât soarele este mai sus de 45 o faţă de orizont. În concluzie, precizăm că orice încercare de îndesire a plantaţiilor de cais a condus la rezultate slabe, chiar la pieirea acestuia. Cerinţele faţă de umiditate Caisul este o specie cu cerinţe mici faţă de apă, rezistent la secetă, deoarece s-a format în zone secetoase şi este mai bine adaptat la zonele de clim at uscat. Totuşi, cerinţele faţă de apă variază destul de mult de la o grupă de soiuri la alta. Astfel, soiurile originare din Asia centrală sunt mai rezistente la secetă comparati v cu cele din Europa şi America de Nord. Rezultate bune se obţin în zone cu 450-550 mm precipitaţii anuale. Cu toate acestea, precizăm că secetele prelungite din vară (iulie-septembrie) sunt suportate greu de cais, având consecinţe negative asupra creşterii şi fructificării acestuia. Această specie reacţionează bine la irigaţie, formând lăstari noi, care de cele mai multe ori diferenţiază muguri de rod. De asemenea, cantitatea şi calitatea producţiei este influenţată pozitiv de un regim optim de umiditate. Umiditatea ridicată din sol şi aer din primăvară, precum şi în perioada de maturare a fructelor, are implicaţii negative asupra producţiei, a calităţii fructelor etc. Caisul nu suportă excesul de umiditate din sol nici chiar temporar (2-3 zile) , acestea conducând la pieirea în masă a pomilor datorită asfixierii rădăcinilor. Cerinţele faţă de sol Caisul are pretenţii moderate faţă de sol, reuşind bine pe solurile adânci, fertile, bine aprovizionate cu fosfor şi potasiu, permeabile pentru aer şi apă, cum ar fi solurile bălane şi cernoziomurile. Sunt favorabile terenurile fără schel et sau cu până la 5% schelet, volum edafic de 100%, cu pH de 7,3-8,4. 363 Orizontul de carbonaţi să fie sub 100 cm, cu un conţinut de calciu activ de până la 8%. Preferă solurile nesalinizate, nealcalizate şi fără caractere vertice. Terenurile să fie neinundabile şi să aibă un volum de sol negleizat de minimum 91%, c u o porozitate de 23-30%. Pentru cais sunt preferate terenurile plane sau înclinate, dar nu mai mult de

15 %, uniforme, fără denivelări, cu expoziţie SV, SE sau V, neerodate la suprafaţă sau în profunzime. Trebuie excluse de la cultura caisului solurile grele , reci, cu slabă permeabilitate pentru aer şi apă, precum şi cele pietroase, sărăturoase, cu pânza de apă freatică la mai puţin de 2-3 m adâncime. Zonarea agroclimatică a culturii caisului în România În funcţie de cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, diferiţi cercetători (Roman Ana Maria, 1982; Ichim M., 1981; V. Cociu, 1978, 199 3 etc.) au stabilit şi delimitat cinci zone de cultură pe grade de favorabilitate, astfel: Zona I de favorabilitate – cuprinde terenurile din imediata apropiere a Dunării, precum şi pe litoralul Mării Negre, la o distanţă mai mare de 3-5 km. Zona a II a de favorabilitate – cuprinde terasele mai depărtate ale Dunării, fâşia de 3-5 km de litoral în vecinătatea Mării Negre şi o parte a Câmpiei Timişului din vestul ţării. Zona a III a de favorabilitate – cuprinde sudul Câmpiei Moldovei, Podişul Central Moldovenesc, vestul Câmpiei Siretului, Câmpia Râmnicului, latura exterioară a Subcarpaţilor de Curbură, partea centrală şi sudică a Podişului Dobrogean, arealul limitrof, cea mai mare parte a Câmpiei Române şi a Podişului Getic. În vestul ţării, această zonă include partea centrală a Câmpiei Crişurilor, o mare parte a Câmpiei Transilvaniei şi Culuarului Mureşului. Zona a IV a de favorabilitate – cuprinde Valea Siretului cu latura interioară a Subcarpaţilor de Curbură, nordul Câmpiei Române şi al Podişului getic. De asemenea, mai cuprinde Câmpia Someşului şi pantele domoale ale piemontului vestic, precum şi extremitatea vestică a Câmpiei Crişurilor şi a Aradului. Zona a V a de favorabilitate – se situează în afara celor precizate, dar în cadrul cerinţelor minime cerute de cais. În general, această zonă se reduce din sud înspre nord. 19.3. Particularităţi tehnologice 19.3.1. Specificul producerii materialului săditor Principalii portaltoi ai caisului au fost prezentaţi la cap. 19.2.4. Aceşt ia se înmulţesc în special pe cale generativă, dar şi vegetativă. La noi în ţară se folosesc în procent foarte mare portaltoii generativi, dar în lucrările de cercetare se folosesc şi cei vegetativi. Câmpul I se poate înfiinţa cu puieţi portaltoi sau prin semănare direct în câmp. Puieţii au o tendinţă de creştere exagerată, peste limita de altoire, de aceea fertilizarea şi irigarea vor fi moderate. Caisul se altoieşte devreme, la începutul 364 epocii de altoire, deoarece îşi reduce devreme circulaţia intensă a sevei. Du pă prinderea altoilor, irigarea se va sista pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie. În cazul când înfiinţarea câmpului I s-a făcut prin semănare directă, se va tăia pivotul rădăcinii în luna octombrie pentru a stimula ramificarea. Creşterea pomilor în pepinieră este în general viguroasă, indiferent de portaltoi, pomii prezintă mulţi lăstari anticipaţi încât se poate proiecta coroana în câmpul II (P. Parnia şi colab., 1992). 19.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Înfiinţarea plantaţiilor de cais se face după o pregătire corectă a terenului prin lucrări de: alegerea terenului, nivelarea, parcelarea, amplasarea perdelelor de protecţie, desfundarea, fertilizarea de bază, săpatul gropilor, lucrări, de alt fel, specifice oricărei specii de pomi. La alegerea terenului, factorul esenţial este expoziţia, având în vedere

pretenţiile deosebite ale acestei specii faţă de lumină. Trebuie respectate şi celelalte cerinţe faţă de căldură, umiditate, sol, prezentate anterior. Distanţele de plantare sunt influenţate de portaltoi, soi, formă de coroană şi fertilitatea solului. Astfel, pentru coroanele de tip vas, distanţele dintre rânduri vor fi de 5-6 m, iar pe rând de 4-5 m. Pentru formele de coroană aplatizate, pomii se vor planta la 4-5 m între rânduri şi la 3-4 m pe rând. Pentru suprafeţe mici, bine expuse, pentru aliniamente etc., distanţele de plantare se pot reduce. Nu este recomand ată reducerea distanţei dintre rânduri sub 4 m. La densităţi mai mari, sporuri de producţie comparativ cu livezile clasice se constată numai în primii ani. Începând cu anul al II-lea de la plantare, pr oducţii mai mari se obţin în plantaţiile extensive sau semiintensive. Ca forme de coroană recomandate precizăm: vasul ameliorat, vasul întârziat, vasul întârziat aplatizat, vasul californian, fusul tufă ameliorat, piramida neetajată modificată, palmeta etajată, palmeta neetajată, palmeta liberă. O formă de coroană care a dat rezultate bune la cais este tufa liberă (spindelbuch), deoarece se formează uşor. Fiecare din formele de coroană enumerate se vor aplica în funcţie de vigoarea soiului. Plantarea de toamnă este recomandată celei de primăvară. Dacă se va planta primăvara, aceasta se va face foarte devreme. La plantare se va ţine seama de comportarea soiurilor în procesul polenizării şi fecundării, ştiind faptul că nu toate soiurile sunt autofertile. Într-o parcelă se vor planta 2-3 soiuri interfertile şi cu o perioadă de maturare a fructelor apropiată. Pentru suprafeţe mari se recomandă o eşalonare a soiurilor în funcţie de perioada de maturare. Tăierile de formare - la cais încep chiar din pepinieră şi se continuă în primii 3-4 ani după plantare. Acestea se recomandă a fi făcute mai ales în perioada de vegetaţie şi se vor limita la maxim pentru a nu întârzia intrarea pe rod. La soiurile cu creşteri viguroase şi unghiuri mici de ramificare, se vor efectua 365 tăieri de transfer pe ramificaţiile laterale. Celelalte măsuri de formare a coroanelor sunt specifice fiecărei forme. Tăierile din timpul perioadei productive au mai multe scopuri: - întreţinerea coroanei formate; - tăieri de fructificare în perioada de repaus şi în verde; - tăieri de reîntinerire; - tăieri de corectare. Tăierile de întreţinere au ca scop asigurarea unei bune luminări şi aerisiri a coroanei, prin menţinerea elementelor structurale ale coroanei la caracter isticile formate. Aceasta se realizează prin: - reechilibrarea şarpantelor şi subşarpantelor prin scurtări sau transferuri de creştere; - subordonarea subşarpantelor cu 10-15 cm faţă de şarpante; - substituirea axului precum şi a ramurilor cu tendinţă de creştere verticală cu o ramură subterminală la soiurile viguroase; - suprimarea ramurilor concurente, lacome, deficitar plasate, bolnave etc. Tăierile de fructificare le completează pe cele de întreţinere şi se aplică în special ramurilor de rod şi a celor de semischelet. La începutul perioadei de rodire, la soiurile cu fructificare dominantă pe ramuri mixte-mijlocii, tăierile constau în: - rărirea acestor ramuri la 12-15 cm prin îndepărtarea celor prea viguroase

de pe partea superioară sau prea slabe de pe partea inferioară a ramurei de semischelet; - scurtarea ramurilor mixte la 60-65 cm. La soiurile ce fructifică preponderent pe buchete, ramurile mixte se vor scurta la 40-45 cm dacă sunt mai lungi pentru ramificare şi se vor rări la 15-20 cm; buchetele de mai se vor rărări la 8-10 cm. În perioada de mare producţie, la ambele categorii de soiuri se includ l a tăiere şi ramurile de semischelet, astfel: - cele de 4-5 ani se vor scurta cu 1/3 până la lemn de 2-3 ani; - 1/3 din ramurile de semischelet de 4-5 ani se vor suprima, înlocuindu -se cu altele tinere; - ramurile mixte-mijlocii se vor rări la 12-15 cm şi se vor scurta dacă depăşesc 70 cm la 60-65 cm; - buchetele se vor scurta la primele ramificaţii şi se vor rări la 10-12 cm. Pentru soiurile cu fructificare dominantă pe buchete: - 1/5 din ramurile de peste 5-6 ani se suprimă înlocuindu-se cu creşteri tinere; - buchetele de mai ramificate se scurtează la prima ramificaţie şi se vor rări la 8-10 cm; - ramurile mixte de 30-50 cm se vor rări la 15-20 cm. Dacă tăierile nu s-au realizat în perioada de vegetaţie, atunci acestea se vor efectua la pornirea în vegetaţie, pentru a permite eliminarea ramurilor afectate de îngheţ. 366 Tăierile “în verde” (perioada de vegetaţie) pot înlocui într-o mare măsură tăierile din perioada de repaus. Se utilizează foarte mult în timpul formării coroanelor, dar şi în perioada de rodire. Tăierile în perioada de vegetaţie se pot efectua înainte de recoltarea fructelor şi după recoltarea acestora. Tăierile în verde înainte de recoltatul fructelor conduc la formarea a două chiar trei valuri de creştere. Mugurii de rod de pe lăstarii anticipaţi, d iferenţiaţi mai târziu, vor înflori cu 5-6 zile în urma celorlalţi, scăpând de brumele târzii.Lăstarii se vor scurta la 35-40 cm, când au 40-45 cm.În urma scurtării vor rezulta 4-5 lăstari ce vor creşte 50-60 cm şi vor diferenţia muguri de rod. Tăierea se poate efectua şi asupra ramurilor de semischelet, imediat după legatul fructelor, când se scurtează cu 1/2-1/3 din lungime, 50 % din ramurile de semischelet, dar nepurtătoare de rod. Cele 50 % din ramurile de semisch elet purtătoare de rod se vor scurta după recoltarea fructelor (N. Cepoiu, 1980). Tăierile în verde după recoltatul fructelor tind să înlocuiască tăierile din perioada de repaus. Au, în general, aceleaşi scopuri şi se realizează după aceleaşi metode. În schimb, au multe avantaje deja cunoscute. Ca perioadă de execu tare, cercetările au demonstrat că cea mai favorabilă este prima decadă a lunii august. Pentru o bună reuşită a tăierilor în timpul perioadei de vegetaţie, este necesar ca după fiecare intervenţie să se fertilizeze şi să se irige, iar vol umul tăierilor să nu depăşească 30 % din cel al coroanei.

Fig. 19.1. - Tăierea de fructificare la cais

1, 2, 3 - locul unde pot fi scurtate ramurile buchet de 4 ani; 4, 5 - locul de scurtare a ramurilor mixte-mijlocii de peste 60 cm. 367 Tăierile de reîntinerire sunt necesare în perioada de declin a pomilor, când creşterile vegetative sunt sub 15-20 cm iar producţia în scădere. Aceste tăieri trebuie corelate cu măsuri agrotehnice suplimentare (fertilizări, irigări etc. ). Tăierile se efectuează prin scurtări energice în lemn bătrân şi transfer pe lemn de 4-5 ani, chiar pe lăstari lacomi, diametrul ramurilor scurtate să nu depăşească 5-6 cm. Efectul tăierilor de reîntinerire este şi mai evident când se reîntinereşte şi sistemul radicular (Cornelia Parnia, Şt. Coman, Niculina Burlui, 1989). Tăierile de corectare se efectuează la pomii neglijaţi sau la cei la care s-au aplicat tăieri defectuoase. Ele au ca scop aducerea formelor de coroană e xistente la cele corespunzătoare unui echilibru între creştere şi rodire, precum şi a u nei bune luminări (V. Cociu, 1993). Întreţinerea solului Sistemul de întreţinere a solului poate influenţa producţia, calitatea acesteia şi longevitatea plantaţiei de cais. Cel mai bun sistem de întreţinere a solului în ţara noastră pentru cultura caisului este ogorul lucrat, fertilizat cu îngrăşăminte organo-minerale (Niculina Burlui, 1958; A. Bunea, 1989; Pr. Ionescu, 19 75). Acest sistem are multe avantaje dar şi dezavantaje. În plantaţiile tinere, terenul poate fi cultivat prin alternarea intervalel or lucrate cu cele cultivate cu legume (ceapă, mazăre, morcov, pepeni etc.) şi căpşuni. Un alt sistem de întreţinere a solului este sub formă de ţelină, cu precizarea că trebuie fertilizat şi irigat suplimentar. Iarba dintre rânduri se va cosi repetat şi se va folosi ca mulci. Producţia de fructe este mai scăzută decât în cazul ogorului lucrat. Rezultate bune s-au obţinut şi în cazul folosirii îngrăşămintelor verzi (lupin, mazăre etc.), care s-au încorporat în sol în perioada înfloririi plante lor respective, după care solul se menţine ca ogor lucrat. O metodă eficientă şi economică de întreţinere a solului este şi erbicidarea. În acest sistem, producţiile şi calitatea acestora au fost sensibil egale cu variantel e martor întreţinute ca ogor lucrat. Fertilizarea plantaţiilor Este o verigă tehnologică foarte importantă pentru cais, având în vedere pretenţiile ridicate ale acestei specii faţă de minerale. O formulă de fertilizare cât mai apropiată de optim se realizează funcţie de fertilitatea solului, de po rtaltoi, soi, vârstă, sistemul de întreţinere a solului etc. Datele din literatura de specialitat e arată că un hectar plantat cu cais pe rod consumă în cursul perioadei de vegetaţie următoarele cantităţi de elemente: N=47-147 kg, P=12-31 kg, K=72-121 kg, precum şi importante cantităţi de calciu, magneziu, sulf, microelemente etc. Funcţie de conţinutul macroelementelor din trunchi, şarpante, ramuri şi fructe, la pomii de 5 ani, C. Huget (1980) a stabilit consumul de îng răşăminte la 368 hectar, respectiv: 236,5 kg azot; 24,5 kg fosfor; 182,4 kg potasiu; 134,7 kg cal

ciu; 14,0 kg magneziu; 1,4 kg fier; 0,2 kg mangan; 0,8 kg zinc; 0,3 kg bor. Fekete (1971), citat de Nyuto-Suranyi (1981), consideră că pentru fiecare 100 kg de fructe se extrag din sol 0,40 kg N; 0,13 kg P 2 O 5 şi 0,60 kg K 2 O, date apropiate şi în literatura italiană. Pe un sol mediu aprovizionat cu elemen te nutritive se recomandă încorporarea anuală a 120 kg/ha N; 80-100 kg/ha P şi 80100 kg/ha K, la care ase adaugă o dată la 3-4 ani 40 t/ha gunoi de grajd. Pe terenurile cu un conţinut redus de humus şi slab aprovizionate cu fosfor şi potasiu mobil, dozele recomandate sunt de 160 kg azot, 100 kg fosfor şi 200 kg potasiu substanţă activă la hectar (V. Cociu şi colab., 1993). Fertilizarea cu azot trebuie făcută moderat deoarece acest element prelungeşte maturarea fructelor şi a lemnului, cu consecinţe negative. Îngrăşămintele cu fosfor, potasiu şi 1/3 din azot se administrează după recoltat. Celelalte 2/3 de azot se aplică înainte de înflorit (1/3) şi după căd erea fiziologică a fructelor (1/3). Irigarea plantaţiilor Fiind o specie rezistentă la secetă, dar pretenţioasă faţă de căldură şi lumină, caisul se cultivă cu predilecţie în zone de stepă deficitare în apă. Se constată că în zonele recomandate culturii caisului, precipitaţiile medii anuale sunt reduse, înregistrându-se deficite de umiditate atât în sol cât şi în er, mai ales în perioada de vegetaţie activă. O consecinţă a lipsei apei este fructificarea neregulată şi nesatisfăcătoare, uneori chiar oprirea proceselor de creştere şi diferenţiere (Docev, 1968). În cazul unui deficit accentuat de umiditate, frunzele de cais acumulează o serie de inhibitori ai creşterii (Pustovoitova, 1981). Lipsa de umiditate din perioada de vegetaţie afectea ză pomii şi în afara acestei perioade, reducând-le rezistenţa la ger. Având în vedere toate aceste considerente şi pentru a se obţine producţii mari, constante şi de calitate, se impune irigarea caisului, mai ales în fazele critice: înainte de înflorit, la întărirea endocarpului, la creşterea intensă a lăstarilor, la diferenţierea mugurilor, după recoltarea fructelor. Normele de udare vor fi de 400-500 m 3 apă la hectar în plantaţiile tinere şi pe soluri uşoare (nisipuri), respectiv până la 600-700 m 3 la hectar în cazul plantaţiilor pe rod. Se poate utiliza orice metodă de irigat. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli specifice caisului sunt: ciuruirea frunzelor (Coryneum bejerinckii), Monilioza (Monilinia laxa, M. fructigena), făinarea (Phodosph aera tridactyla), cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens), boala plumbul ui (Stereum purpureum) etc. Dintre dăunători, cei mai reprezentativi sunt: gândacul negru al puieţilor (Copnodis tenebroides), Păduchele din San-Jose (Quadraspidiotus perniciosus), gărgăriţa fructelor (Rhynchites bacchus), acarianul

roşu al pomilor (Panonychus ulmi) etc. Tratamentele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se efectuează la avertizare, conform tabelului 19.4. 369 Tabelul 19.4. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR SI DAUNATORILOR LA CAIS Nr. tr. Fenofaza Bolile şi dăunătorii de combătut Produsul recomandat şi concentraţia Observaţii 0 1 2 3 4 1. Repaus vegetativ Coccideae; Ouă de afide, acarieni, insecte defoliatoare etc. Forme de rezistenţă la majoritatea bolilor Oleoecalux 3 CE (1,5%) Oleocarbotox (3%) Polibar 45 PU (6%) Se asigură o îmbăiere a pomului temp >6 C 2. Umflarea mugurilor -Monilioze (Monilinia laxa); Ciuruirera frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea ramurilor (Cytospora cincta); -Ciuruirea bacteriană a frunzelor (Xanthomonas pruni) Cuprazin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,4%) 3. Buton alb -Monilioze (Monilinia laxa) -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla) -Uscarea ramurilor; -Rapăn Captadin 50 PU (0,25%) Merpan 50 WP (0,2%) Topsin M70 (0,07%) -Monilioze; -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea ramurilor Sumilex 50 WP (0,1%) Rovral 50WP (0,1%) Ronilan 50 WP (0,1%) Konker (0,125%) 4. 10 – 15 %

din flori au început săşi scuture petalele -Insecte defoliatoare, minatoare -Molia piersicului (Anarsia lineatella) Konate 2,5 EC (0,02%) Fastac 10 EC (0,015) Zolone 35 EC (0,2%) Sumi – Alpha 2,5 EC (0,04%) -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla) -Monilioze; -Uscarea ramurilor -Rapăn etc. Merpan 50WP (0,2%); Captadin 50 PU (0,25%); Systane 12,5 CE (0,04%); Trifmine 30 WP (0,03%) 5. Fructul cu ∅ de 1cm (la avertizare) -Afide; Insecte defoliatoare şi minatoare etc. Fastac 10 EC (0,015%) Nurelle D (0,075%) Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor, (Stigmina carpophilla); Uscarea ramurilor; Alternaria, rapăn etc. Ditahane M45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Perozin 75 (0,5%) Vondozeb 80 PU (0,2%) 6. Fructul cu ∅ de 1,5 – 2 cm (la avertizare) Molia orientală a fructelor (Grapholita molesta), Molia piersicului (Anarsia lineatella), Afide etc. Decis 2,5 EC (0,03%) Talstar 10EC (0,04%) Reldanm 40 EC (0,1%) Carbetox 37 EC (0,5%) Monilioze, Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor etc. Sumilex 50 WP (0,1%) Topsin M 70 (0,07%) Ronilan 50 WP (0,1%) 7. Fructul de mărime normală (la avertizare) Păduchele din San José,

molii, insecte defoliatoare etc. Ekalux S (0,075%) Nurell D (0,075%) Se respectă timpul de pauză Ciuruirea frunzelor; Uscarea ramurilor; Boala petelor de plumb (Stereum purpureum) Rugina, Alternaria etc. Merpan 50 WP (0,25%) Ziram 75 PU (0,2%) Befran 25 EC (0,4%) 8. După recoltarea fructelor şi tăierea în verde Păduchele din San José, Molii, afide etc. Dursban 480 EC (0,2%) Carbetox 37 EC (0,5%) Măsuri de igienă culturală şi agrotehnică 9. 75% din frunze au căzut Ciuruirea frunzelor; Uscarea ramurilor, Monilioze; Boala de plumb (Stereum purpureum) Cuprozin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,5%); Zeama bordoleză (1%) Se asigură o îmbăiere a pomului. Temp. > 5°C 370 Pieirea prematură a caisului Pieirea prematură a caisului sau apoplexia caisului sau declinul caisului etc. este un fenomen complex ce se manifestă la început printr-o vegetaţie mai slabă, frunzele şi fructele sunt mai mici, pe ramuri se observă brunificări sub f ormă de fâşii. Toate acestea conduc în final la o uscare bruscă a pomilor (5-7 zile) sau mai lentă (câteva săptămâni). Cauzele care favorizează apariţia acestui fenomen nu sunt încă pe deplin elucidate. Se cunosc însă unii factori favorizanţi: - acţiunea unor fitoparaziţi care produc cancerul şi necrozarea; - factorii de natură biologică: portaltoiul, soiul, incompatibilitatea etc.; - factorii de natură agropedologică: solul, fertilizarea, irigarea etc.; - factorii de natură climatică: temperatura, precipitaţiile, grindina etc. - suprarecoltele etc. Măsurile de prevenire sunt singura cale pentru evitarea apariţiei

apoplexiei caisului, deoarece odată declanşat acest fenomen nu mai poate fi oprit. La aplicarea măsurilor de profilaxie trebuie avut în vedere înlăturarea tuturo r condiţiilor care favorizează declinul pomilor. Măsurile preventive se referă la: - amplasarea plantaţiilor de cais pe terenuri uşoare, drenate şi în zone cu microclimat favorabil; - folosirea unui material săditor garantat din punct de vedere fitosanitar; - asigurarea unei compatibilităţi cât mai aproape de optim între portaltoi şi altoi şi plantarea acestor soiuri în zonele cele mai favorabile; - asigurarea unui regim optim de fertilizare şi irigare; - efectuarea tăierilor în perioada de minimă acţiune a unor patogeni şi dezinfecţia rănilor şi a uneltelor; - evitarea rănirii rădăcinilor prin lucrările mecanice; - protejarea trunchiului de orice vătămări mecanice; - metode chimice care au totuşi un efect destul de redus şi numai la anumite boli (Monilinia); - tratamente biologice etc.; - distrugerea prin ardere a pomilor atacaţi, precum şi a plantelor-gazdă pentru boli şi dăunători. Particularităţile maturării caiselor şi recoltarea Caisele fac parte din categoria fructelor perisabile, având la maturitate a deplină epicarpul subţire şi fermitatea pulpei foarte mică. Un alt aspect este acela că fructele de cais nu-şi mai continuă maturarea după recoltare, ci doar o înmuiere a pulpei. Caisele au un ritm destul de rapid şi grupat de maturare în cadrul aceluiaşi soi. Maturarea durează aproximativ 6-7 zile. Un alt fapt de care trebuie ţinut cont 371 este acela că la multe soiuri fructele cad din pom când ajung la maturi tate. De aceea, stabilirea momentului optim de recoltare trebuie făcut cu mult discernământ, în funcţie de destinaţia producţiei. În plantaţiile mici sau în grădinile populaţiei, recoltarea se face în 2-3 reprize la intervale de 2-3 zile, dar în cele industriale recoltatul se va face pr intr-o singură trecere. Pentru consumul în stare proaspătă, compoturi şi dulceţuri, fructele se recoltează manual în faza de pârgă avansată, când pulpa este încă fermă, iar nuanţa verde virează către galben sau roz, specifică soiului. Caisele destinate deshidratării, preparării gemului, pastei, nectarului sau marmeladei se recoltează la maturitatea deplină, manual sau mecanizat. Durata menţinerii calităţii caiselor depinde de condiţiile de păstrare, parametrii optimi realizându-se la 0…0,5 o C şi umiditatea relativă de 90 %. Aceste valori variază în funcţie de soi, condiţii ecologice şi tehnologice sau a celo r premergătoare recoltării. În general, durata de păstrare a caiselor este de două săptămâni, perioadă în care pierderile totale ajung la 3,5-5 %. În cazul soiurilor tardive, cu capacitate de păstrare mai mare şi prin respectarea tehnologiei de valorificare, durata de păstrare se poate prelungi la c ca. 4 săptămâni. Recoltarea se face în ambalaje de capacităţi mici, 6-10 kg, iar transportul se efectuează cu mijloace auto frigorifice. Pentru a se evita formarea condensului şi accelerarea deprecierilor calitative, după scoaterea din spaţiile frigorifice fructele se reîncălzesc pregresiv.

În acest caz, se are în vedere ca între temperatura fructelor şi temperatura aerului exterior să nu fie o diferenţă mai mare de 6-8 o C (V. Cociu, 1993).

372

CAPITOLUL 20 CULTURA PIERSICULUI Piersica vulgaris L. Subfam. Prunoideae

Fam. Rosaceae,

20.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 20.1.1. Importanţă Cultura piersicului are o deosebită importanţă în economia pomicolă mondială, unde ocupă locul al III-lea după măr şi păr, dar şi în economia românească, unde ocupă locul VI după măr, prun, cireş, cais şi păr. Această importanţă deosebită reiese din calitatea fructelor, rentabilităţii culturii în zon ele favorabile, precocităţii speciei, productivităţii ridicate etc. Valoarea alimentară a piersicelor rezultă din compoziţia lor complexă şi echilibrată: apă 82,6-91,4 g; substanţă uscată 10,0-21,5 g; zahăr total 6,38-14,7 g; aciditate 0,22-0,95 g; taninuri 0,015-0,34 g; substanţe proteice 0,35-1,37 g; substanţe pectice 0,26-1,26 g; substanţe minerale (P, K, Mg, Fe, etc.) 0, 3-0,65; celuloză 0,32-0,86 g; vitamina C 5,28-32,0 g şi alte vitamine: P, PP, E, B 1 , B 2 , B 9 etc., valori raportate la 100 g substanţă proaspătă (V. Cociu, 1993).

Valoarea energetică a fructelor este de 34-76 % mai redusă decât a prunelor sau caiselor. În stare proaspătă, piersicile stimulează secreţia gastrică, uşurează digestia, normalizează peristaltismul intestinal şi reglează tranzitul alimente lor. Valoarea terapeutică a piersicilor mai reiese şi din faptul că sunt indicate în bolile infecţioase acute, hipertensive şi arteroscleroză, în litiaza renală etc. De asemenea, piersicile au rolul de a reduce conţinutul de colesterol din sânge, facil itează eliminarea lichidelor din organism, sunt folosite în profilaxia bolilor cardiovasculare, renale şi a anemiilor. Fructele sunt foarte apreciate de către consumatori, atât pentru consum în stare proaspătă, dar şi industrializate sub formă de dulceaţă, gem, compot, nectar, suc, fructe deshidratate, congelate, distilate etc. Datorită sortimentului bogat de soiuri existent, consumul de fructe proaspete se eşalonează pe o perioadă lungă de cca 4 luni (iunie-octombrie). 373 Referitor la precocitate, precizăm că piersicul intră pe rod în anii 2-3 de la plantare, iar ca productivitate piersicul produce mult, 20-30 t/ha. Ţara noastră se situează aproape de limita nordică de cultură eficientă a piersicului, având totuşi şi zone favorabile pentru această cultură. Totuşi, extinderea trebuie să se facă cu prudenţă, datorită cerinţelor mari faţă de temperatură, însă calităţile acestei specii motivează extinderea ei în mai multe zone din România. 20.1.2. Originea şi aria de răspândire Mult timp s-a considerat, probabil şi datorită denumirii, că piersicul este originar din Persia. Cercetările (De Candalle, 1883; Hedrick, 1916) au demonstrat că această specie este originară din China, unde se cultiva cu 2000 de ani înainte de a fi cunoscută de vechii greci şi romani. Biotipurile sălbatice se întâlnesc în general în Turchestanul chinezesc şi în provinciile Sianfu şi Shensi – zone mai secetoase. În Europa, piersicul a fost introdus la începuturile Erei Creştine, dar cul tura s-a dezvoltat abia în secolele XVIII şi XIX. Primele soiuri sunt descrise de Leroy în 1870, în Franţa. Urmează o perioadă de declin a culturii piersicului în Europa, contrapusă uneia de dezvoltare în America, unde demarează primele programe de ameliorare (Connors, 1917). Către sfârşitul secolului XX şi în Europa este reconsiderată această cultură, trecându-se la modernizarea ei, mai ales în Italia şi Franţa, dar şi în alte ţări mari producătoare. Cea mai accentuată creştere a producţiei se întâlneşte în prezent în China, de altfel ca la majoritatea speciilor pomicole. Producţia mondială de piersici este de peste 11 milioane tone, în creştere constantă, cu excepţia Americii de Nord unde este staţionară (tabelul 20.1.). Tabelul 20.1. Producţia mondială de piersici (tone) (Buletin FAO, 1999) Continentul 1997 1998 1999 TOTAL d.c. 10.994.340 10.996.496 11.326.026 Asia 4.466.280 4.586.221 4.587.418 Europa 3.604.349 3.587.695 3.844.767 America de Nord 1.457.994 1.338.800 1.368.200 America de Sud 769.187 759.477 791.544 Africa 463.916 472.279 478.400 America Centrală 128.604 150.000 150.000 Oceania 104.010 102.024 105.700 În Europa, piersicul se cultivă în majoritatea ţărilor, dar marea producţie – aproximativ 4 milioane tone – se obţine în câteva ţări ca: Italia, Spania, Grec ia,

Franţa etc. (tabelul 20.2.). 374 Tabelul 20.2. Ţările europene mari producătoare de piersici (tone) (Buletin FAO, 1999) Ţara 1997 1998 1999 Total d.c. 3.604.349 3.587.695 3.844.767 Italia 1.158.288 1.428.730 1.428.730 Spania 946.600 896.800 911.600 Grecia 588.000 500.000 600.000 Franţa 464.000 341.300 470.600 Moldova 80.000 72.000 72.000 România 17.140 17.881 17.881 În România, cultura piersicului este foarte veche, fiind introdusă de greci sau romani, la început ca pomi izolaţi, apoi în culturi organizate. În anii 1970-1990, această cultură s-a extins foarte mult, ajungând la 11.000 ha, cu o producţie de 70-80.000 tone. După anii 1990 şi cultura piersicului a cunoscut un declin accentuat, producţiile situându-se în jur de 17-18.000 tone, concentrată, mai ales, în partea de sud şi vest a ţării. În prezent, plantaţiile sunt îmbătrânite sau în declin şi trebuie refăcute cel puţin la nivelul anului 1990, pentru a asigura un consum normal de fructe/locuitor şi un mic excedent pentru export. Cea mai mare parte a producţiei omânia este cantonată în judeţele Constanţa şi Bihor (peste 50%), dar sunt această specie să fie cultivată în majoritatea zonelor pomicole ale factorul temperatură nu este limitativ. Principalele zone producătoare iersici în România sunt prezentate în tabelul 20.3.

din R condiţii ca ţării, unde de p

Tabelul 20.3. Principalele judeţe producătoare de piersici din România (t) (Anuarul statistic, 1998) Producţia totală d.c. În sectorul privat Judeţul T % T % Total d.c. 17.140 100 8.953 100 Bihor 4.781 27,9 4.023 44,9 Constanţa 3.921 22,8 241 2,7 Arad 1.112 6,5 689 7,7 Dolj 1.112 6,5 52 0,5 Timiş 984 5,7 335 3,7 Ilfov 847 4,9 330 3,7 Sălaj 422 2,4 184 2,0 375 20.2. Particularităţi biologice şi ecologice 20.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Diversitatea genetică a speciilor Persica este destul de redusă. Dintre ce le cinci specii, doar una, Persica vulgaris Mill.- a avut o importanţă mai mare în crearea soiurilor pe plan mondial (peste 4800). Acestea sunt: Persica vulgaris Mill (Piersicul comun) – pom de vigoare mică sau

mijlocie. Există două varietăţi de P. vulgaris: P.vulgaris var. rosaeflora Riob, cu flori de tip rosaceu şi P. vulgaris var. campanulae flora Riab., cu fl ori de tip campanulat, fiecare cu câte două subvarietăţi: Lanuginosa, cu fructe pubescente şi Nucipersica cu fructe glabre (nectarine, brugnone). După culoarea pulpei se disting trei forme: cu pulpa albă – leucocarpa, cu pulpa galbenă – xanthocar pa, cu pulpa roşie - hematocarpa. Persica ferganensis Kov et Rest (Piersicul de Fergana) – cu fructe sfer ic turtite, aplatizate, pubescente. Se cultivă în special în Asia centrală, China, dar şi în Europa şi America. Este rezistent la făinare. Persica davidiana carr. (Piersicul lui David) – este foarte rezistent la ger şi secetă, poate avea flori trandafirii sau albe. Se înmulţeşte ca plantă decoratică, dar poate fi folosit ca portaltoi, datorită afinităţii bune cu soiurile de pier sic, cais, migdal şi chiar unele soiuri de prun. Persica mira Kochne (Piersicul mira) – este un arbustoid cu înflorire târzie, cu fructe mici şi sâmburi netezi. Persica kansuensis Rehd (Piersicul de Kansu) – are fructe cu pulpa roşie şi flori de tip rozaceu. Prezintă interes pentru ameliorarea portaltoilor. 20.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea piersicului Cele mai importante sunt: - obţinerea soiurilor de piersic şi nectarine timpurii şi extratimpurii, cu pulpa galbenă, fermă, neaderentă sau semiaderentă, fruct mare, gust armonios, epiderma intens pigmentată cu roşu; - obţinerea soiurilor de sezon mediu şi târziu, cu aceleaşi calităţi, cu utilizare mixtă, consum în stare proaspătă sau industrializare; - soiuri clingstone (pavii), destinate în special industrializării, cu pulp a cartilaginoasă, uniform colorată în galben, fără infiltraţii de roşu în jurul sâmburelui, destinate pentru nectar, gem, compot, pastă etc.; - soiuri cu fruct plat (Peen-too), neted, pulpa crocantă, suculentă, foart e dulce şi aromată, neaderentă, cu sâmbure mic; - soiuri rustice, de talie mică, tip dwarf, destinate grădinilor individua le, atât pentru caracterul lor ornamental, dar şi pentru producţia de fructe. Atât pentru consumul în stare proaspătă, cât şi pentru industrializare, noile soiuri vor trebui să aibă următoarele însuşiri: 376 - vigoare scăzută; - rezistenţă la agenţii patogeni; - înflorire târzie, autofertilitate şi autoreglare a încărcăturii de fructe; - frunze cu mare capacitate de fotosinteză; - productivitate mare (V. Cociu, 1999). Pentru realizarea fiecărui obiectiv sunt folosite surse de germoplasmă (genitori potenţiali) specifice. România este una dintre ţările cu importante programe de ameliorare a piersicului şi cu foarte bune rezultate (peste 20 soiuri). Metodele de ameliorare - a piersicului sunt în general asemănătoare cu cele de la celelalte specii pomicole, dar cu unele deosebiri privind tehnica de lucru. Hibridarea este principala metodă de ameliorare. Piersicul prezintă un cariotip constant diploid cu un număr redus de

cromozomi (2n = 16). La această specie se pot obţine rezultate bune chia r din prima generaţie (F 1 ). Mutageneza spontană sau dirijată - este o altă metodă de obţinere a soiurilor noi de piersic. Varietăţile mugurale sunt destul de frecvente la piersic şi vizează habitusul pomilor, epoca de maturare a fructelor, epoca de înflori re etc. Mutageneza spontană apare încă întâmplător, iar cea dirijată (colchicină, radiaţii gama, x etc.) nu a dat rezultatele aşteptate. Alte metode: - cultura embrionilor imaturi pe medii artificiale; - hibridarea în sere sau case de vegetaţie prin polenizare forţată şi mărirea numărului de embrioni; - selecţia clonală. 20.2.3. Sortimentul de soiuri Pe plan mondial există peste 4000 de soiuri majoritatea aparţinând speciei P. vulgaris Mill. În ţara noastră ISTIS a aprobat pentru înmulţire în anul 2000 un număr de 29 de soiuri dintre care: 9 sunt româneşti, 19 americane şi unul italian. Dintre acestea cele mai multe sunt destinate consumului în stare proaspătă (16), unele (9) sunt nectarine şi pot avea utilizare mixtă, iar celelalte (4) sunt p avii şi sunt destinate în special industrializării. Aceste soiuri asigură un consum în stare proaspătă de cca. 80-90 zile, de la jumătatea lunii iunie până la jumătatea lunii septembrie. După tipul florilor există două varietăţi, precizate anterior cu flori de tip rozaceu, cu petale mari din care fac parte soiurile: Triumf, Nectared 4, Springo ld, Springcrest, Southland, Congres, Suncrest, Redskin, Independence, Flavorto p, Fantasia etc; cea de a doua varietate o reprezintă soiurile cu flori d e tip campanulat, cu petale mici, roze cum ar fi: Victoria, Flacăra, Cardinal, Superbă de toamnă, Collins, Jerseyland, Redhaven etc. 377 Toate soiurile din sortiment au pulpa galbenă, însă în cultură se mai întâlnesc şi soiuri cu pulpa albă (Madeleine Pouyet, Springtime, May Flower, John Rivers, Silver Lade etc. Pe plan mondial se cultivă patru grupe de soiuri de piersic: -piersici propriu-zise (freestone) - fin pubescente, cu pulpa neaderentă cu excepţia soiurilor extratimpurii care au pulpa semiaderentă; -pavii (clingstone) - pubescente, cu pulpa aderentă; -nectarine - fructe glabre cu pulpa neaderentă; -piersici brugnone - fructe glabre, cu pulpa aderentă. Nu se cultivă în ţara noastră. A. Soiuri de piersic propriu-zis 1. Springold - soi american, viguros, productiv, de tip rosaceu, sensib il la Taphrina şi Fusicladium; fructul este mijlociu (120 g), sferic, simetric, galbenoranj, acoperit 70-80% cu roşu, cu pulpa galbenă, suculentă, fermă, semiaderentă la sâmbure, dulce, aromată. Sâmburele crapă uşor. Maturarea: VI/2-VII/1. 2. Springcrest - soi american, viguros, rustic, productiv, de tip rosa

ceu, sensibil la Taphrina; fructul este mijlociu (120 g), sferic, roşu, stria t pe partea însorită, pulpa galbenă, fină, suculentă uşor aderentă. Maturarea: VI/3-VII/2. 3. Cardinal - soi american (obţinut prin autopolenizarea soiului Halehaven), cu plasticitate ecologică, semiviguros, productiv, cu flori campanulate, sensibil la ger şi Taphrina. Fructul este mijlociu (140 g), Sferic, asimetric, galben-portocaliu acoperit cu roşu-carmin; pulpa este galbenă, cu slabe infiltraţii roşii sub epidermă, semiconsistentă, fin aromată, aderentă la sâmbure. Formează multe fructe gemene. Maturarea: VII/1. 4. Collins - soi american de vigoare mijlocie spre mare, productiv, rezistent la ger şi Taphrina, mediu rezistent la făinare, cu flori campanulate; fru ctul este mijlociu (140 g), oblong, roşu marmorat, cu pulpa galbenă, fermă, dulce aromată, semiaderentă. Maturarea: VII/2. 5. Jerseyland - soi american, cu plasticitate ecologică mare, semiviguros , foarte productiv, rezistent la boli şi ger, cu flori campanulate; fructu l este mare (180 g), uşor eliptic, galben-portocaliu, cu roşu pe partea însorită (80%), p ulpa galbenă, mediu suculentă, semiaderentă, placută la gust. Maturarea: VII/1-2. 6. Redhaven - soi american, cu plasticitate ecologică mare, semiviguros, foarte productiv, sensibil la ger şi Taphrina, rezistent la bacterioză; fr uctul este mijlociu spre mare (160 g), sferic, uneori uşor mamelonat, galben portoc aliu, acoperit 3/4 cu roşu; pulpa galbenă, semiaderentă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, plăcută la gust. Maturarea: VII/1-3. 7. Splendid - soi românesc (J.H. Hale x Peen-Too, 1982), de vigoare mijlocie, foarte productiv, rezistent la ger, cu flori campanulate; fructul este mare (200 g), sferic, alb-gălbui, cu roşu dungat pe partea însorită; pulpa este a lbgălbuie, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, neaderentă, forte bună la gust. Maturarea: VII/3. 378 8. Southland - soi american (obţinut prin autopolenizarea soiului Halehaven), viguros, productiv, cu plasticitate ecologică ridicată, flori de tip rozaceu, ce înfloresc timpuriu; fructul mijlociu (160 g), sferic, galben, acoperit 3/4 cu roşu-viu; pulpa galbenă cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fermă, suculentă, neaderentă. Maturarea: VII/3. 9. Congres- soi românesc (Flacăra x Splendid, 1985), semiviguros, coroană globuloasă, flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger şi boli, înfloreşte târziu; fructul este mare (200 g), sferic alb-gălbui, acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa gălbuie, neaderentă, suculentă, fin aromată şi plăcută la gust. Maturarea: VII/3-VIII/1. 10. Suncrest - soi american, de vigoare mare, cu plasticitate ecologică ridicată, foarte productiv, flori de tip rozaceu, înflorire semitimpurie, r ezistent la ger, sensibil la Taphrina; fructul este mare (200 g), sferic, simetric, uşor aplat izat galben-portocaliu, acoperit 2/3 cu roşu; pulpa galbenă, cu infiltraţii roşii în

jurul sâmburelui, suculentă, plăcută la gust, neaderentă. Maturarea: VII/3-VIII/1. 11. Jerseyglo (NJ 224) - soi american, semiviguros, precoce, productiv, mediu rezistent la ger şi boli; fructul supramijlociu (170 g), sferic, galben cu r oşu pe partea însorită; pulpa fermă, fină, suculentă, neaderentă. Maturarea: VIII/1. 12. Triumf - soi românesc (May Flower x Elberta, 1984), semiviguros, coroana globuloasă, flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger; fruc tul foarte mare (230-250), sferic, uşor turtit lateral, galben-auriu, acoperit 3/4 cu roşu; pulpa galbenă-portocalie, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fin aromată, gust dulce-acidulat, neaderentă. Maturarea: VIII/2. 13. Victoria - soi românesc (J.H. Hale x Sunrise, 1985), semiviguros, coroană globuloasă, flori campanulate, foarte productiv, rezistent la ger, secetă şi boli; fructul este mare (200 g), sferic, aspectos, galben, acoperit 3/ 4 cu roşu şi dungi roşii-carmin; pulpa galbenă, mediu suculentă, fin aromată, neaderentă. Maturarea: VIII/2. 14. Redskin - soi american, semiviguros, productiv, cu flori de tip rozaceu; fructul supramijlociu (165 g), sferic, galben cu roşu; pulpa galbenă, nead erentă, plăcută la gust. Maturarea: VIII/2-3. 15. Flacăra - soi românesc (J.H. Hale x Elberta, 1970), de vigoare mijlocie, coroana globuloasă, flori campanulate, foarte productiv, sensibil la ger, pretenţios faţă de sol, rezistent la boli; fructul este foarte mare (300 g), sferic , galben portocaliu, cu roşu pe panta însorită; pulpa este galbenă cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fermă, plăcut aromată, neaderentă. Maturarea: IX/2. 16. Superbă de toamnă - soi românesc (Elberta x May Flower, 1982), semiviguros, coroana invers-piramidală, flori campanulate, foarte productiv, rezistent la ger, secetă şi boli; fructul este mare (200 g), sferic, alb-gălbui cu roşu, pulpa alb-gălbuie, cu slabe infiltraţii în jurul sâmburelui; pulpa este fermă, neaderentă, plăcută la gust. Maturarea IX/1-2.

379 B. Soiuri nectarine 1. Cora - soi românesc, (1991), de vigoare supramijlocie, productiv, mediu rezistent la ger şi boli; fructul este mic (60-65 g), sferic, cu epide rma subţire, lucioasă, galbenă-verzuie, acoperită 2/3 cu roşu-rubiniu; pulpa galbenă suculentă, aromată, neaderentă. Maturarea: VI/3-VII/1. 2. Delta - soi românesc (1991), viguros, cu coroana globuloasă, productiv, sensibil la ger şi boli. Fructul este mic (65-95 g), sferic-alungit, lu cios, galben acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, aderentă, suculentă. Maturarea: VI/3-VII/1. 3. Romamer -2 - soi românesc (1984), semiviguros, productiv, flori campanulate ce înfloresc timpuriu, rezistent la boli, mediu rezistent la ger; fruc tul este mic (60-80 g), sferic, galben, acoperit cu roşu pe toată suprafaţa, p ulpa

galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fermă, aromată, plăcută la gust aderentă. Maturarea: VI/3-VII/1. 4. Crimsongold - soi american, de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger, sensibil la făinare; fructul supramijlociu (90-110 g), sferic, uşor turtit, galben, acoperit pe cca 1 /2 din suprafaţă cu roşu; pulpa este galbenă, fermă, suculentă, semiaderentă. Maturarea: VII/2. 5. Nectared-2 - soi american, viguros, precoce, productiv, cu flori de tip rozaceu sensibil la făinare, fructul este mic (60-80 g), sferic, roşu pe toată suprafaţa; pulpa galbenă, aromată, plăcută, semiaderentă. Maturarea: VII/2. 6. Independence - soi american, viguros, productiv, flori de tip rozaceu, cu o plasticitate ecologică bună; fructul este mijlociu (150 g), sferic, uşor asimetric, roşu; pulpa galbenă, cu vinişoare roşii, neaderentă, suculentă de calitate bună. Maturarea: VII/2-3. 7. Nectared-4 - soi american, viguros, foarte productiv, cu flori de tip rozaceu, sensibil la făinare, fructul mijlociu (130 g), sferic, lucios, galben aco perit cu roşu pe întreaga suprafaţă, pulpa galbenă, neaderentă, de calitate bună. Maturarea: VII/3. 8. Flavortop - soi american, viguros, productiv, flori de tip rozaceu, mediu rezistent la ger şi făinare; fructul supramijlociu (130-170 g), sferic, asimetric, r oşu pe cca. 2/3 din suprafaţă; pulpa galbenă, fermă, neaderentă. Maturarea: VIII/2. 9. Fantasia - soi american, viguros, foarte productiv, flori de tip r ozaceu, mediu rezistent la ger şi boli; fructul este mare (175-200 g), sferic, galben, acoperit cu roşu pe 2/3 din suprafaţă; pulpa galbenă, fermă, uşor fibroasă, neaderentă. Maturarea: VIII/2-3. C. Soiuri de pavii 1. N.J.C. 108 - soi american, de vigoare mică spre mijlocie, productiv, sensibil la ger, Taphrina şi Sphaerotheca; fructul este supramijlociu (80 -120 g), sferic, galben acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, neaderentă. Maturarea: VI/3-VII/1. 380 2. Loring - soi american, viguros, cu coroană globuloasă, rezistent la ge r, mediu rezistent la Taphrina; fructul supramijlociu (110-125 g), sferic-t urtit, asimetric, galben cu roşu pe cca 1/2 din suprafaţă; pulpa este galbenă, fermă, dulce, aderentă. Maturarea: VII/2-3. 3. Vesuvio - soi italian, viguros, productiv, rezistent la ger şi boli, flori de tip rozaceu; fructul este supramijlociu (130 g), oblong, galben, cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, fermă, aderentă. Maturarea: VII/3-VIII/1. 4. Veteran - soi american, semiviguros, precoce, productiv, fructul supramijlociu (120 g), sferic, cu pulpa galbenă, fermă, aderentă. Maturarea: IX/1-2. 20.2.4. Portaltoii piersicului Pentru piersic se folosesc portaltoi generativi dar şi vegetativi. Cei m

ai importanţi sunt: Piersicul franc (P. vulgaris L.) - manifestă o bună compatibilitate cu majoritatea soiurilor cultivate, formează un sistem radicular puternic, im primă pomilor vigoare mare şi longevitate mijlocie. Preferă soluri bine drenate, uscate, calde. Nu suportă soluri grele, reci, umede cu apă stagnantă. Se folosesc pomi pe rădăcini proprii verificaţi, soiuri tardive (Ex. Elberta) sau unele selecţii cum ar fi: PSB 2 , PSA 5 , PSA 6 în Italia; Rubina în Franţa, etc. Mirobolanul sau corcoduşul (Prunus cerasifera Ehrh.) - este folosit uneori ca portaltoi, mai ales pe solurile grele, compacte şi umede. Pri nderea la altoire este bună, dar durata de viaţă a pomilor în livadă este mai scurtă (10 -15 ani). Rezultatele sunt de multe ori contradictorii, datorită diversităţii materialului . Migdalul (Amygdalus communis L.) - este un portaltoi mai puţin utilizat ca urmare a unei insuficiente compatibilităţi cu unele soiuri. Se poate u tiliza în zone secetoase, cu conţinut ridicat de calcar. Bune rezultate pe aceste terenuri s e obţin cu hibrizi interspecifici (piersic x migdal) G.F. 557, G.F. 667 c are se înmulţesc vegetativ. G.F. 305 - este un portaltoi selecţionat în Franţa dintr-o variaţie mugurală de piersic. Are bună germinare şi compatibilitate. Oradea 1 - portaltoi generativ selecţionat de I. Ştefan, din soiul de piersic Bonami. Formează un sistem radicular bine dezvoltat, necesită soluri bine aerate, prezintă rezistenţă la ger şi secetă. De Balc - portaltoi generativ, românesc selecţionat dintr-o populaţie de piersic comun. Este viguros, rezistent la ger, rezistent la sol, cu prindere bună de altoire. T 16 - portaltoi, românesc, rezistent la calcar, nu suportă solurile reci, grele, umede şi cu conţinut ridicat de argilă. Prunul franc (Prunus domestica L.) - este folosit puţin în România datorită prinderii reduse la altoire, creştere neuniformă, tendinţă de drajonare etc. Există însă şi soiuri de prun la care aceste inconveniente sunt minime. Cei mai importanţi portaltoi sunt: MSR 5/2, Prunul de Damasc, Saint Julien A, Brompton. 381 Saint Julien A şi Brompton - au afinitate bună cu majoritatea soiurilor şi pot fi folosiţi pe soluri mai grele şi mai umede. Nemaguardul - este un portaltoi generativ obţinut în seră în S.U.A. prin încrucişarea speciilor P. persica şi P. davidiana, formează un sistem radicula r puternic dar sensibil la cloroză. Alţi portaltoi româneşti de perspectivă mai sunt Tomis 1 şi Tomis 79 introduşi recent în cultură. 20.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare ale piersicului Sistemul radicular - Piersicul dezvoltă un sistem radicular deosebit în

funcţie de tipul portaltoiului. În cazul altoirii pe piersic franc, pomii dezvoltă un sistem radicular amplu, bine ramificat, cu dezvoltare în plan orizontal şi oblic dar şi pe verticală. Cele mai multe dintre rădăcini (70-80%) se află amplasate în stratul de sol de 20-40 cm, dar cele cu creştere verticală pot pătrunde în sol până la 3-4 m. Proiecţia orizontală a sistemului radicular depăşeşte de 1,7-2 ori pe cea a părţii epigee (Gh. Mihăiescu, 1979). Rădăcinile pomilor vecini se evită, acestea dezvoltându-se pe intervale în cazul măririi densităţii. Piersicul altoit pe prun franc sau mirobolan dezvoltă un sistem radicula r mai superficial şi de o amplitudine mai redusă. La piersicul altoit pe migdal sistemul radicular este mai profund dar mai slab dezvoltat pe orizontală. Perioada de creştere a rădăcinilor este foarte lungă. Acestea încep să crească la 2-4 C, cu 3-4 săptămâni înainte de înflorit şi prezintă două maxime: sfârşitul primăverii şi începutul toamnei. Dacă temperatura din sol nu scade sub 2 C, creşterea poate continua în tot timpul anului. Partea epigee Piersicul poate ajunge la maturitate la un volum mediu al coroanei cu

înălţimi cuprinse între 4-5 m. Există în cultură şi piersic pitic genetic (prezin gena dwarf) cu un volum al coroanei foarte mic (1-2 m înălţime), ce poate fi cultivat şi în vase de vegetaţie în spaţii închise. În acest sens există rezulta la Facultatea de Horticultură Bucureşti (N. Cepoiu) şi la S.C.P.P. Constanţa. În tinereţe piersicul are o creştere luxuriantă şi rapidă formând una sau două serii de lăstari anticipaţi ce permit formarea uşoară a coroanei, mai ales, prin operaţii în verde. În condiţiile unei creşteri libere (fără tăieri) piersicul lăstăreşte puternic şi formează o coroană sub formă de tufă deasă cu ramuri multe şi subţiri care se rup sau se dezbină uşor, ceea ce conduce la o rodire excesivă a bazei şi inter iorului coroanei. În mod natural coroana piersicului poate fi: globulos alungită (Cardinal, Elberta), invers piramidală (Madeleine Pouyet), sferic turtită (Redhaven, Southand). Trunchiul - este în general scurt, gros, cu ritidomul exfoliat, sensibil la ger, gomoze şi lovituri mecanice. Ramurile de rod (fructificarea) ale piersicului sunt: buchetul de mai, ramura mixtă, ramura anticipată şi ramura salbă. 382 În tinereţe piersicul fructifică pe ramuri mixte şi anticipate apoi şi pe salbe. Mugurii piersicului sunt aşezaţi solitar pe buchete şi salbe şi grupaţi pe ramura mixtă. Dintr-un mugure florifer se formează o singură floare. Piersicul este specia care necesită obligatoriu tăieri anuale, în caz contra r ramurile de rod se epuizează şi se degarnisesc, cu implicaţii majore asupra producţiei şi calităţii acesteia. Această specie are capacitatea de a emite lăstari din zona bazală a coroanei (bazitonie), precum şi lăstari lacomi care uneori po t fi folosiţi la refacerea scheletului rupt, etc. După cum am precizat, piersicul are un habitus mediu sau mic, în comparaţie cu alte specii pomicole. Totuşi, în acest cadru se pot distinge mai multe grupe de soiuri: - de vigoare foarte mare: Aurelia, Earlygold; - de vigoare mare: Springcrest, Springold, Suncrest, Halehaven,

Flavorcrest, Jerseyland, Nectared-4, etc; - de vigoare mijlocie: Redhaven, Cardinal, Victoria, Triumf, Congres, Splendid, Redskin etc.; - de vigoare mică: N.J.C. - 108, Red Loudy, Fillette etc; - dwarf: Bonanza, Floria, Garden Beauty, Silverade, Late Red. Piersicul este o specie precoce, înfloreşte chiar în pepinieră, dar fructifică normal începând cu anii 2-3 de la plantare. Aşa după cum s-a mai arătat, soiurile de piersic pot avea flori de tip rozaceu sau, altele, de tip campanulat. Toate soiurile incluse în sortimentul din ţara noastră sunt autofertile dar există şi soiuri autosterile (J.H. Hale, Halberta Giant). După gradul de polenizare liberă, soiurile pot fi: cu polenizare mijlocie (20-50% din flori) şi cu polenizare bună (peste 50% din flori) (D. Hoza, 2000). Ciclul anual al piersicului Repausul obligatoriu al piersicului este foarte scurt. Necesarul de fri g este realizat până în luna ianuarie, (800-1000 ore), când se definitivează micro şi macrosporogeneza. Pornirea în vegetaţie are loc primăvara devreme (martieaprilie), iar creşterea intensă a lăstarilor în mai-iunie. Diferenţierea mugurilo r de rod începe în ultima decadă a lunii iunie şi prima jumătate a lunii iulie, când suma gradelor de temperatură ajunge la 1570-1900 C, (V. Sonea, Elena Voica). Înfloritul are loc în aprilie-mai, concomitent cu migdalul şi durează 10-14 zile, iar maturarea fructelor este o caracteristică de soi (70-80 zile de la înflorit pentru soiurile timpurii şi 130-140 zile pentru cele târzii). Căderea fiziologică normală are loc la 4-6 săptămâni de la înflorit, dar aceasta poate avea loc imediat după înflorit sau chiar înainte de recoltat. Potenţialul productiv - este puternic influenţat de condiţiile ecologice, tehnologice, soi, portaltoi etc. Producţia poate oscila de la 10 la 25 t/ha. Longevitatea economică a plantaţiilor - este destul de redusă, fiind influenţată, ca şi potenţialul productiv, de mai mulţi factori. În medie aceasta este de 14-16 ani, însă pomii pe rădăcini proprii pot trăi mai mult. 383

20.2.6. Cerinţele piersicului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină - ale piersicului sunt foarte ridicate, comparabile cu ale migdalului şi smochinului. Indicele foliar al piersicului este de 0,5-0,9, cel mai scăzut dintre speciile pomicole, asemănător cu al părului. În cursul perioadei de vegetaţie, această specie necesită peste 1500 ore de insolaţie pentru soiu rile timpurii şi peste 1800 ore pentru cele cu maturare târzie. Plantat în zone cu deficit de insolaţie, diferenţierea este slabă, lăstarii au creşteri slabe şi sunt subţiri fructele rămân mici, slab colorate, de calitate inferioară. În aceste condiţii, pomii devin sensibili la ger, se degarnisesc mai uşor etc. Cunoscându-se toate aceste consecinţe ale lipsei de lumină, se vor lua măsuri de plantare a acestei specii numai pe pantele bine expuse, sudice, sud-vestice sau sud-estice; se vor alege c ele mai adecvate forme de coroană, care valorifică la maximum lumina (vas, palmete, ypsilon etc); distanţele de plantare vor fi corelate cu vigoarea soiului şi cu portaltoiul; prin tăieri se vor menţine pomii în volumul de coroană proiectat ; respectarea cu stricteţe a tehnologiei de cultură etc.

Cerinţele faţă de temperatură - sunt, de asemenea, foarte mari, acest factor fiind limitativ în cultura piersicului, de aceea şi extinderea sa în România se face cu mare prudenţă. Piersicul creşte şi fructifică bine în zone cu temperatur a medie anuală de 10-11,5 C, respectiv 13-16 C în timpul înfloritului. Suportă bine temperaturile excesive din timpul verii dacă nu sunt însoţite de insuficienţa apei în sol. Partea epigee rezistă în perioada de repaus până la -23 ... -25 C în cazu l în care pomii au intrat bine pregătiţi în iarnă. Amplitudinile mari de temperatură mai ales din a doua parte a iernii p ot produce pierderi mari de muguri chiar la -10 ... -12 C. Mugurii floriferi în stare d e boboc rezistă până la -3,9 C, florile deschise până la -2,8 C, iar fructele tiner până la -1,1 C. Sistemul radicular rezistă până la -10 ... -14 C, funcţie de portaltoi, optimul de creştere fiind de 24 C, minimul 6-7 C, iar maximum 35 C. Pragul biologic este de 6,7-7 C, optimul caloric în perioada de vegetaţie este de 18-20 C, iar necesarul de zile cu optim caloric de 85-101. Pen tru maturarea fructelor este necesară acumularea a 900-1100 C la soiurile extratimpurii, 1600-2000 C pentru cele cu perioada de maturare medie şi 28 003000 C pentru cele cu perioada de maturare târzie. Microclimatul are o influenţă importantă asupra culturii piersicului. Astfel, altitudinea, văile, umiditatea ridicată, vânturile pot amplifica acţiunea distructivă a temperaturilor scăzute. De aceea, zonarea şi microzonarea culturii piersicul ui se va face cu mare rigurozitate. Cerinţele faţă de apă - sunt reduse, mai ales, când este altoit pe piersic sau migdal. În aceste condiţii reuşeşte bine în zone cu 500-600 mm precipitaţii anuale. În situaţia când este altoit pe corcoduş sau prun franc, cerinţele faţă de apă t mai mari. În regiunile cu mai puţin de 500 mm anual precipitaţii, cultura industrială a piersicului devine rentabilă numai în condiţii de irigare. Lipsa apei are i nfluenţe 384 negative asupra producţiei şi calităţii fructelor dar şi asupra metabolismului pomilor în general. Fructele rămân mici, asimetrice, cu pubescenţă grosieră, sunt fade, raportul pulpă/sâmbure este anormal, diferenţierea mugurilor slabă, creşterea lăstarilor mică, etc. Soiurile timpurii suportă mai uşor seceta, comparativ cu cele cu maturare tardivă la care fructele rămân mici şi cad înaintea maturării depline. Excesul de umiditate din sol şi aer este deosebit de dăunător piersicului. Cel din sol provoacă asfixierea rapidă a rădăcinilor iar umiditatea relativă ridicată favorizează atacul bolilor criptogamice şi întârzierea maturării lemnului. Alte forme ale apei (ceaţa, chiciura, poleiul) sunt dăunătoare culturii piersicului. Cerinţele faţă de sol - ale piersicului sunt destul de reduse, acesta dă producţii mari şi pe soluri relativ sărace, pietroase, nisipoase, cu condiţia să i se asigure apa necesară şi substanţele nutritive. Nu suporta solurile reci, gre le, compacte, argiloase, impermeabile, cu exces de umiditate. Concentraţia în calcar activ al solului nu trebuie să depăşească 7% dacă portaltoiul este franc sau 15% când este altoit pe migdal iar pH-ul să fie cuprins între 5,5-7,5, conţinutu l în

substanţă organică să fie de 2-3%, iar în humus de 1-1,5%. Pânza de apă freatică să fie situată la minim 2,5 m. Solurile cele mai favorabile pentru cultu ra piersicului sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate de pădure, brune de luncă, nisipurile. Piersicul este o specie deosebit de sensibilă la fenomenul de "oboseală biologică a solului", de aceea nu se va replanta după el însuşi decât după o perioadă de 4-6 ani. Pentru cultura piersicului un rol deosebit îl are aerul prin compoziţia, mişcările sale, relieful, altitudinea, latitudinea. Toate aceste elemente alături de ceilalţi factori crează microclimatul necesar creşterii şi dezvoltării piersicului. 20.3. Particularităţi tehnologice 20.3.1. Specificul producerii materialului săditor Principalii portaltoi ai piersicului folosiţi în ţara noastră şi pe plan mondial au fost prezentaţi în subcap. 20.2.4. Marea majoritate a acestor portaltoi se înmulţesc pe cale generativă. O parte dintre aceştia se pot înmulţi şi prin metode vegetative sau in vitro. În cazul înmulţirii generative semănatul se poate face şi direct în câmpul I, deoarece puieţii răsar şi cresc relativ uşor. Tehnologia a fost prezentată şi la

celelalte drupaceae. În situaţia în care portaltoii se obţin în şcoala de puieţi, se adoptă densităţi mari (1-2 cm între puieţi pe rând), pentru a rezulta puieţi cu dimensiuni optime pentru plantare în câmpul de altoire. În câmpurile de formare se va fertiliza moderat, pentru a se evita îngroşarea exagerată a puieţilor până la altoire. Piersicul se altoieşte în prima parte a epocii de altoire, iar după prindere se sistează irigarea, pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie. 385 La piersic compatibilitatea este foarte bună când este altoit pe piersicul franc; în cazul folosirii corcoduşului sau prunului ca portaltoi o serie de soiuri (Babygold, Springold etc) manifestă încă din pepinieră fenomene de incompatibilitate, care nu este totală, dar permite conveţuirea în livadă un număr mic de ani (M. Popescu, 1989). 20.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Înfiinţarea plantaţiilor Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor de piersic trebuie să aibă în vedere cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici şi în special faţă de temperatură, lumină şi sol. Cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici a u fost prezentaţi în subcap. 20.2.6. Piersicul va fi amplasat în locuri mai adăpostite, pe terenuri plane sau cu panta de 10-12% sau chiar mai mari dar amenajate în terase. Sunt recomandate terasele late de 8-12 m pe care se plantează trei rându ri de pomi. Pe pante, piersicul va ocupa treimea mijlocie a versantului, evitându-s e treimea inferioară unde pericolul îngheţurilor şi a brumelor târzii este mai ma re. Ca altitudine piersicul nu poate depăşi înălţimile de 300-400m. Deşi marea majoritate a soiurilor sunt autofertile, totuşi pentru un spor de producţie se recomandă asocierea într-o parcelă a 2-3 soiuri. S-a constatat că procentul de germinare diferă mult de la un soi la altul (de

la 90% la Cardinal, până la cca. 70% la Redhaven şi Dixired). Soiurile cu flori campanulate au o mai mare predispoziţie la autopolenizare comparativ cu cele cu flori rozaceae, care preferă polenizarea încrucişată. Pregătirea terenului se face prin aceleaşi lucrări ca şi la cais şi se referă la: desfundat, fertilizat, dezinfectat. Desfundatul se face la 50-60 cm, ia r fertilizarea cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, la care se adaugă, în funcţie de fertilitat ea solului, îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu. O atenţie deosebită se va acorda dezinfecţiei solului şi combaterii nematozilor şi viermilor sârmă. În cultura piersicului sunt utilizate toate cele trei tipuri de plantaţii, extensiv, intensiv şi superintensiv. Pentru fiecare sistem se vor folosi soiuri, forme de coroană şi distanţe de plantare specifice după cum urmează: - pentru sistemul extensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mare şi foarte mare, conduse sub formă de vas ameliorat sau vas întârziat şi plantate la 6 x5 m; 6 x 4 m sau 5 x 4 m; - pentru sistemul intensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mijlocie şi mare; ca forme de coroană se recomandă; vasul aplatizat, palmeta etajată, palmeta neetajată, palmeta liberă sau palmeta simplă; distanţele de plantare recomandat e sunt: 4 x 3,5 m; 4 x 2-2,5 m; - pentru sistemul superintensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mică;

formele de coroană vor fi: fusul subţire, cordonul vertical, coroana Pillar; distanţe de plantare: 4 x 1-1,5 m. Soiurile pitice (dwarf) pot fi plantate la distanţe şi mai mici, dar acestea nu se recomandă decât în grădinile familiale, atât pentru producţie, cât şi ca plante ornamentale. 386 Perioada de plantare cea mai potrivită pentru piersic este toamna, cu 3 -4 săptămâni înainte de venirea îngheţurilor, primăvara foarte devreme înainte de dezmugurit; pomii sunt sensibili la deshidratare. Odată cu plantarea, axul pomului se scurtează la 60-70 cm, iar ramurile anticipate se vor scurta la 3-4 muguri, alegându-se cele cu poziţia cea mai favorabilă pentru viitoarea formă de coroană. Tăierile de formare - a coroanelor la piersic, încep odată cu plantarea. Coroanele se formează relativ uşor şi repede mai ales prin operaţii în verde. Lucrările în verde se fac de două ori pe an, prima când lăstarii au 10-15 cm şi constă în suprimarea lăstarilor de prisos, lăsându-se intacţi cei necesari pent u formarea scheletului coroanei, a doua intervenţie în verde vizează, în primul rând lăstarii anticipaţi, din care unii se suprimă, iar alţii se lasă intacţi pentru a deveni ramuri de rod (Gr. Mihăiescu, 1996). La formarea coroanelor, ramurile de schelet şi semischelet vor fi condus e astfel încât, să realizeze cu axul unghiuri mai mici sau egale cu 45 . Tăierile de întreţinere şi fructificare - Se aplică cu scopul normării producţiei din anul în curs şi asigurarea lemnului de rod pentru anul următor. Prin tăierile de fructificare, care la piersic sunt obligatorii să se realizeze în fiecare an, este diminuat sau stopat procesul de degarnisire, iar potenţialul product iv al pomilor se menţine la un nivel ridicat. Ramurile de rod ale piersicului după o fructificare se epuizează şi trebuie

înlocuite cu altele tinere de un an. Ramura mixtă este principala formaţiune de rod în fructificarea piersicului. Buchetele de mai şi ramurile salbe sunt slab productiv e şi de regulă se suprimă dacă rodul este asigurat de ramurile mixte. Fig. 20.1. - Tăierea lungă a piersicului (după Cornelia Parnia şi colab., 1989) 387 Prin tăierile de fructificare sunt suprimate, în primul rând, ramurile care au rodit, cele de prisos, astfel încât între ramurile rămase să fie o distanţă de 0-25 cm. La un piersic viguros, condus sub formă se palmetă cu braţe oblice, s e lasă 100-150 de ramuri mixte, în cazul palmetei libere 60-70 de ramuri mixte , iar la cordonul vertical 30-50; la formele de vas numărul ramurilor mixte rămase în urma tăierilor trebuie să depăşească 150. Tăierile se vor face diferenţiat în funcţie de starea pomului. Când în coroana pomilor predomină buchetele de mai şi ramurile salbe, aceasta constituie un indiciu că pomii sunt debilitaţi şi s e impun tăieri mai energice, asociate cu celelalte lucrări agrotehnice. Dimpotrivă când predomină ramurile anuale prea viguroase (peste 70 cm) şi multe ramuri anticipate, rezultă că pomii au avut o recoltă de fructe sl abă. În această situaţie, se vor evita scurtările exagerate iar reglarea încărcăturii se va face prin răriri. În practica pomicolă tăierea piersicului se poate efectua după mai multe curente sau metode: clasică, modernă, mixtă. Fig. 20.2. - Tăierea în verde a piersicului, după recoltarea fructelor (după Cornelia Parnia şi colab., 1989) Tăierea clasică - este o tăiere severă şi are în vedere rărirea ramurilor mixte la 25-30 cm, scurtarea a 2/3 din ele, la 6-8 grupe de muguri (35-40 cm), i ar cealaltă treime se va scurta la 2-3 muguri vegetativi (cepi). Dacă producţi a este asigurată de ramurile mixte, celelalte ramuri se înlătură. Metoda este deficitară prin faptul că: nu valorifică suficient potenţialul soiului, mai ales în tinereţe; se elimină o mare cantitate de lemn; produc e multe răni pomilor; necesită multă forţă de muncă. Metoda se recomandă doar la pomii îmbătrâniţi. 388 Tăirea modernă (lungă) - constă în menţinerea ramurilor mixte de vigoare mijlocie (40-60 cm), cu poziţie corectă, distanţate la 20-30 cm. Sunt preferate cele cu poziţie laterală. Ramurile mixte mai lungi de 70 cm se vor scurta. Deoarece, în pom rămâne un număr mare de ramuri mixte şi muguri, se impune normarea încărcăturii de rod prin rărirea fructelor. Această metodă este preferată în perioadele de tinereţe ale pomilor. Tăierea mixtă - îmbină cele două metode şi contă în scurtarea diferenţiată a ramurilor mixte pe lumgimea şarpantelor şi subşarpantelor. Astfel, ramurile mixte din zona bazală se scurtează în cepi (2-4 grupe de muguri), în zona mediană la 35-40 cm (6-10 grupe de muguri), iar cele din partea superioară vor

rămâne întregi sau se vor scurta la 40-60 cm. Rezultate bune s-au obţinut prin tăierile "în verde" mai ales după recoltatul fructelor. Acestea se fac după aceleaşi principii ca şi la tăierile din peri oada de repaus. De altfel, la piersic există o complementaritate între aceste tăieri. În iernile geroase multe ramuri şi muguri degeră. În consecinţă trebuie ca tăierile să compenseze acest fenomen. Se vor reţine în coroană pentru fructificare toate ramurile rămase viabile. Acestea se află situate, de regulă, în partea superioară a coroanei. Ramurile afectate de ger se vor elimina iar cele sănătoase (dar cu muguri floriferi distruşi) se vor scurta în cepi de 2-3 muguri. Când este afectată şi structura de bază a coroanei, atunci se va interveni pe lemn vechi de 46 ani, pentru regenerarea scheletului. Întreţinerea solului În plantaţiile de piersic solul se poate întreţine în diferite sisteme în funcţie de condiţiile ecologice, densitate, vârsta plantaţiei etc. Având în vedere că această specie se cultivă cu preponderenţă în zone mai secetoase, cel mai recomandat sistem este ogorul lucrat. Acest sistem constă în menţinerea solului fără buruieni şi crustă prin lucrări repetate (4-5) printre rândurile de pomi cât şi pe rând. acest fel, sunt distruse buruienile care concurează pomii, cât şi crusta, conservând mai bine apa. În plantaţiile mature se poate erbicida pe rândul de pomi cu Simazin 5-10 kg/ha, preemergent sau Roundup 7 l/ha postemergent. Pe rândul de pomi solul poate fi întreţinut ca mulci,t mai ales în plantaţiile intensive şi superintensive. Mulcirea se poate realiza cu: resturi vegeta le, rumeguş, ramuri măcinate, materiale textile speciale sau folie plastică. În plantaţiile fără deficit de umiditate sau cu posibilităţi de irigare, solul se poate înierba printre rânduri, alternând o bandă lucrată cu una nelucrată, iar p e rând se va lucra sau se va erbicida. În zonele bine echilibrate hidric se pot folosi culturile intercalate sa u îngrăşămintele verzi. Pentru culturile intercalate cele mai recomandate sunt leguminoasele pentru boabe (fasolea, soia, mazărea), legumele (ceapa, cart ofi timpurii, pepeni verzi etc.). Rezultate bune s-au obţinut mai ales în pla ntaţiile tinere, dacă s-au luat măsuri tehnologice suplimentare (fertilizat, irigat). 389 Îngrăşămintele verzi (ovăz, hrişcă, facelie, măzăriche, borceag etc), prezintă avantajul că măresc cantitatea de materie organică din sol şi îmbunătăţesc structura şi activitatea microbiană din sol. Fertilizarea plantaţiilor Piersicul este o specie foarte productivă, dar şi cu consum specific mare de elemente nutritive din sol, situându-se alături de prun şi cais din acest punct de vedere. După S.Trocme şi R. Gras, consumul anual de elemente nutritive este de: 144 kg/ha N; 32 kg/ha P; 31 kg/ha K, 152 kg/ha Ca şi 31 kg/ha Mg, la acestea adăugându-se o serie întreagă de microelemente, mai importante fiind Bo, Mn şi Fe. Pe un sol mediu aprovizionat în elemente nutritive M. Popescu şi colab., 1992, recomandă ca într-o plantaţie tânără să se administreze 5 kg gunoi de grajd/m 2

, 16 g N/m 2 , 12 P 2 O 5 /m 2 şi 8 g K 2 O/m 2 . Într-o plantaţie pe rod, aceeaşi autori, recomandă administrarea a 30-40 t/ha gunoi de grajd, odată la 3-4 ani, iar anual 120-150 kg/ha N, 50-60 kg /ha P 2 O 5 şi 90-120 kg/ha K 2 O. Aceste îngrăşăminte se vor administra astfel: gunoiul de grajd, cele cu fosfor şi potasiu şi o treime din azot se vor aplica toamna, iar restul de azot în două reprize, înainte de înflorit şi respectiv la începutul lunii iunie, când ar e loc întărirea endocarpului şi creşterea intensă a lăstarilor. Fertilizarea foliară şi irigaţia fertilizantă au dat rezultate bune în cultura piersicului, mai ales în momentele critice pentru hrană. Irigarea plantaţiilor - constituie o verigă tehnologică importantă în marea producţie, mai ales în zonele deficitare în apă. Piersicul consumă între 4000 şi 6000 m 3 /ha, din care cca 4000 m 3 numai în procesul de transpiraţie. Când rezerva de apă din sol scade sub 40% din I.U.A. plantele încep să sufere, iar acest deficit corelat cu temperaturi ridicate de peste 24-26 C conduce la formarea în sol a unor substanţe fitotoxice (ex. acid cianhidric). Umiditatea optimă a solului pentru piersic trebuie să fie cuprinsă între 6070% din I.U.A. Pentru realizarea acestui optim în zonele cu precipitaţii sub 500 mm sunt necesare 4-5 udări cu norme de 400-600 m 3 /ha. Momentele critice pentru apă ale piersicului sunt: primăvara înainte de înflorit, la întărirea endocarpului, la intrarea fructelor în pârgă, toamna după căderea frunzelor ca udare de aprovizionare. Metodele de irigare se vor adapta condiţiilor locale de sol şi materiale. Normarea producţiei Este o verigă tehnologică importantă în cultura piersicului şi se realizează prin tăieri şi prin rărirea fructelor care poate fi: manuală, mecanică sau chi mică. Normarea producţiei numai prin tăieri nu rezolvă în totalitate această problemă. Piersicul este o specie cu tendinţă de supraîncărcare cu rod. Un pom, în condiţii optime ecologice şi tehnologice, leagă 2000-3000 fructe, în timp ce capacitatea sa de hrană este pentru 500-600 de fructe. 390

Rărirea manuală a fructelor începe la 25-30 zile după înflorire şi se încheie odată cu întărirea endocarpului. La soiurile de piersic cu fructe mici şi mi jlocii (Springold, Springcrest) fructele se răresc la 8-10 cm, la cele cu fructe supramij locii (Cardinal, Collins) la 10-15 cm, iar la cele cu fructe mari (Redhaven , Suncrest, Redskin) sau foarte mari (Flacăra) distanţa va fi de 15-20 cm. Rărirea manuală necesită un volum mare de manoperă. Rărirea mecanizată se efectuează prin scuturare, folosind vibratorul, în perioada când începe căderea fiziologică a fructelor şi până la întărirea endocarpului. Rărirea chimică este de perspectivă. Aceasta se poate aplica florilor sau fructelor folosindu-se deferite substanţe: Ethrel, 360 ppm, în perioada maximă de înflorire, amida acidului 2-3 clorfenoxipropionic, 150-300 mg/l, acidul naftilacetic 120-180 mg/l, sevinul, 1500-2000 mg/l, în perioada de început a citochinezei endospermului, respectiv la 15-30 zile de la înflorit. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Piersicul este o specie relativ sensibilă la atacul bolilor şi dăunătorilor, care netrataţi corespunzător pot compromite producţia sau chiar plantaţia. Ca la majoritatea speciilor pomicole şi la piersic sunt necesare minimum două tratamente în perioada de repaus şi mai multe în perioada de vegetaţie. Principalele boli ale piersicului sunt: băşicarea frunzelor, ciuruirea frunzelor, făinarea, monilioza, iar dintre dăunători precizăm: molia lăstarilor, molia fructelor, păduchii de frunze etc. Tratamentele şi perioadele de aplicare sunt prezentate în tabelul 20.4. Tabelul 20.4. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR LA PIERSIC (după Elisabeta Stoian 1999) Nr. trat. Fenofaza Bolile şi dăunătorii de combătut Produsul recomandat şi concentraţia Observaţii 0 1 2 3 4 1. Repaus vegetativ Coccideae; Ouă de afide, acarieni, insecte defoliatoare etc. Forme de rezistenţă la majoritatea bolilor Oleoecalux 3 CE (1,5%) Oleocarbotox (3%) Polibar 45 PU (6%) Se asigură o îmbăiere a pomului temp >6 C 2. Umflarea

mugurilor -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Monilioze (Monilinia laxa) -Ciuruirera frunzelor (Stigmina carpophilla) Cuprazin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,4%)

391 Continuare tabelul 20.4. 0 1 2 3 4 -Uscarea ramurilor (Cytospora cincta) -Rapăn (Venturia cerasi) -Ciuruirea bacteriană a frunzelor (Xanthomonas pruni) -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Ciuruirea bacteriană a frunzelor (Xanthomonas pruni); -Uscarea ramurilor (Cytospora cincta) -Rapăn (Venturia cerasi) Cuprazin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,4%) 3 Dezmugurit (buton verde) Ouă de acarieni U.S1 (!,5%) La avertizare -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Monilioze (Monilinia laxa) -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor -Uscarea ramurilor -Rapăn Ziradin 75 PU (0,4%) Sumilex 50 WP (0,1%) 4 Buton roz -Molia piersicului (Anarsia lineatella Talstar 10 EC (0,04%) Sumithion 50EC (0,%) La avertizare

-Monilioze (M. laxa ,M. fructigena) -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla) -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. persicae) Ditahane M45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Merpan 50WP (0,2%) Ziram 75 PU (0,2%) 5 10 – 15 % din flori au început săşi scuture petalele -Insecte defoliatoare, minatoare; -Molia piersicului (Anarsia lineatella) Casacade 5 EC (0,05%); Fastac 10 EC (0,015) La avertizare -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) - Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor -Uscarea ramurilor -Rapăn Ditahane M45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Merpan 50WP (0,2%) Ziram 75 PU (0,2%) 6. Fructul cu ∅ de 0,51cm (la avertizare) Molii, afide, insecte defoliatoare Sonet 100 EC (0,05%) Ekalux S (0,075%) -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor, (Stigmina carpophilla) Alternaria, rapăn etc. Systhane 12,5 CE (0,04%) Score TOP 20 WG (0,025%) Punch 40 EC (0,05%9 7 Fructul cu ∅ de 1,5 – 2 cm (la avertizare)

Păduchele din San José, molii, insecte defoliatoare etc. Ekalux S (0,075%) Reldan 40 EC (0,1%)

392 Continuare tabelul 20.4. 0 1 2 3 4 -Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. persicae) Bumper 250 EC (0,03%) Karathane LC (0,05%) Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor etc. Folpan 50 WP (0,2%) Merpan 50WP (0,2%) Păduchele din San José, molii, insecte defoliatoare etc. Actellic 5 EC (0,2%) Decis 2,5 EC (0,05%) 8 Fructul cu ∅ de 2,5-3 cm (la avertizare) Acarieni Mitac EC (0,2%); Demitan 200 CE (0,05%); Nissorun 10 WP (0,03%) Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor etc. Sumilex 50 WP (0,1%); Rovral 50 PU (0,1%) -Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. persicae) Microthiol special (0,4%) Saprol 190 CE (0,125%) 9 Fructul de mărime normală Molia orientală Dimilin 2555 WP (0,03%) Măsuri de igienă culturală şi agrotehnică 10 După căderea frunzelor -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans); Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor; Uscarea ramurilor Cuprozin 50 PU (0,3%)

Turdacupral 50 PU (0,5%) Zeama bordoleză (1%) Se asigură o îmbăiere a pomului. Maturarea şi recoltarea fructelor La piersic fructele se maturează eşalonat (7-10 zile), recoltatul efectuânduse în 2-3 reprize. Momentul optim de recoltare se consideră atunci când fructele au ajuns la mărimea, forma şi pigmentaţia caracteristică soiului. Recoltate înainte, piersicel e nu realizează însuşirile caracteristice soiului, iar cele cu grad de maturare avansat se depreciază uşor. Piersicele sunt fructe perisabile, de aceea recoltatul, ambalatul, trans portul şi valorificarea trebuie să se facă cu mare atenţie în ambalaje specifice, de capacităţi mici, alveolare etc. Recoltatul se face manual. Păstrarea temporară a fructelor se face în spaţii frigorifice sau cu atmosferă controlată. Temperatura în aceste spaţii trebuie să fie de 1-2 C, iar umiditate a relativă de 80%. Durata de păstrare este de 2-4 săptămâni în condiţii frigorifice şi 6-8 săptămâni în condiţii de atmosferă controlată. La sfârşitul perioadei de păstrare, se va realiza o maturare complementară prin păstrarea acestora la temperatura de 18-20 C timp de 1-3 zile (A. G herghi, 1994).

393

CAPITOLUL 21 CULTURA MIGDALULUI Amygdalus communis L., Subfam. Prunoideae

Fam. Rosaceae

21.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 21.1.1. Importanţă Migdalul este o specie mult răspândită şi apreciată în alte ţări, dar este aproape necunoscut în ţara noastră. El se cultivă pentru fructele sale, ce constituie un aliment aproape complet datorită compoziţiei lor: substanţe proteice 14,737,3%, hidraţi de carbon 7-20%, substanţe grase 37-61,8 %, săruri minerale, vitamine etc. Datorită gustului dulce sau uşor amar, migdalele se pot consuma atât în stare proaspătă, cât mai ales în industria alimentară. De asemenea, derivatele obţinute din migdale au o largă întrebuinţare în industria farmaceutică şi

cosmetică. Endocarpul migdalelor este folosit la obţinerea cărbunelui activ, la colorarea băuturilor etc. Lemnul, datorită proprietăţilor sale este mult căutat în industria mobilei şi a obiectelor de artă. Este o specie care intră timpuriu pe rod, dă producţii mari şi constante dacă este cultivat în zone favorabile. Migdalul este considerat o bună plantă meliferă şi totodată o apreciată plantă ornamentală. Recoltatul fructelor, transportul, păstrarea şi valorificarea lor nu ridică probleme deosebite datorită caracteristicilor lor. Migdalul franc poate fi folosit ca portaltoi pentru migdal, piersic şi cais. 21.1.2. Originea şi aria de răspândire Migdalul este originar din Asia Centrală unde se mai întâlneşte şi în prezent în stare sălbatică. De aici s-a răspândit spre vest, formând un al doilea centr u genetic în nordul Pakistanului. Din Asia, migdalul a fost adus în Europa cu cca. 350 ani înainte de Hristos, în secolul VI şi VII a ajuns în Africa de Nord, iar în a doua jumătate a secolului IX migdalul a fost introdus în zona Mediteranea nă, în Australia de Vest, Africa de Sud şi America. 394 Producţia mondială de migdale este de cca 1,5 milioane tone cea mai mare parte obţinându-se în Europa urmată de Asia şi America (tabelul 21.1). Tabelul 21.1 Producţia mondială de migdale (t) (Buletin FAO 1999) Continentul 1997 1998 1999 Total d.c. 1.594.550 123.769 1.575.709 Europa 557.878 341.886 416.437 Asia 283.566 365.531 362.951 America 549.000 393.000 362.951 Africa 187.516 176.361 152.320 Oceania 117.86 12.000 12.000 America de Sud 3.460 3.660 3.670 Între ţările mari producătoare de migdale se numără: America, Spania, Iran, Italia etc. (tabelul 21.2.). Tabelul 21.2 Ţările producătoare de migdale (t) (Buletin FAO 1999) Continentul 1997 1998 1999 USA 549.000 393.000 362.951 Spania 388.851 207.600 272.800 Iran 74.396 111.992 111.992 Italia 104.678 87.958 87.958 Pakistan 48.990 48.990 48.990 Turcia 33.000 34.000 34.000 China 23.000 23.000 23.000 În ţara noastră se mai întâlnesc în cultură cca. 500 ha foarte dispersate, de pe care se obţin mai puţin de 1000 tone fructe. 21.2. Particularităţi biologice şi ecologice 21.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Pe plan mondial, în flora genului Amygdalus se întâlnesc cca. 45 specii dintre care, doar 4-5 prezintă interes pentru ameliorare.

Migdalul comun (Amygdalus communis L.) este un arbustoid de 4-8 m înălţime, cu fructe dulci sau amare, sensibil la ger. Creşte spontan în Asia Centrală, China, India, Bazinul Mării Mediterane, Europa Centrală şi America. Prezintă mai multe varietăţi: Amygdalus communis L. var. tipica - cu formele: cristata (migdale “cu creastă”); lanceolată (fructul lanceolat); ostraeiformis (“scoarţă uriaşă”); ovata (sâmbure în formă de ou); microcarpa (formă de alună). Toate au endocarpul tare şi miezul dulce sau amar. 395 Amygdalus communis L. var. fragilis - cu endocarp subţire, cu miezul dulce sau amar; prezintă formele: rotundă, ascuţită, obtuză. Amygdalus communis L. var. spontanea – cuprinde forme sălbatice cu miez amar sau dulce. Migdalul pitic de stepă (Amygdalus nana L.) – este un arbust de 1-1,5 m ce drajonează. Fructul este globulos cu miez amar (45% amigdalină). Se utilizează ca portaltoi de vigoare mică dar şi ca plantă ornamentală. Alte specii: Amygdalus bucharica, Amygdalus spinosisima, Amygdalus scorpia, Amygdalus webbii, etc. 21.2.2. Obiective şi metode principale în ameliorarea migdalului Obiective de ameliorare: - autocompatibilitate (autofertilitatea), pentru eliminarea polenizatorilor şi asigurarea polenizării în orice condiţii climatice din perioada înfloritului; - înflorire târzie pentru a scăpa de brumele târzii de primăvară; - precocitate ridicată şi constantă; - rezistenţă sporită la boli şi dăunători; - calitatea miezului -conţinut sporit în protide şi grăsimi; (V. Cociu, 1999). Metode de ameliorare: - hibridarea; - acţiunea radiaţiilor ionizante. 21.2.3. Sortimentul de soiuri Deşi migdalul este o specie puţin răspândită în ţara noastră, totuşi, în zonele favorabile acestei specii există multe biotipuri locale. În prezent, România deţine un fond de germoplasmă, la migdal, de peste 200 de genotipuri. Lista oficială de soiuri (2000) cuprinde 9 genotipuri dintre care unul românesc iar celelalte din alte ţări. Maturarea fructelor are loc în perioada septembrie-octombrie. Toate soiurile din sortiment au endocarpul fragil, iar sămânţa se extrage uşor. 1. Mărculeşti – soi românesc (1991), semiviguros, cu coroană sferică, cu fructificare predominantă pe buchete de mai, productiv, rezistent la sece tă, sensibil la boli. Sâmburii sunt mijlocii (4 g), ovoidali-alungiţi, cu endo carpul subţire. Sămânţa reprezintă 52% din greutatea sâmburelui, cu miez alb-gălbui, crocant, dulce, plăcut la gust (49% grăsimi). Maturitatea de recoltare: VI II/3 – IX/1. 2. Preanâi – soi rusesc, (Nikitski 6 x Fără asemănare, 1955) de vigoare mijlocie, trunchi uşor torsionat, coroana sferic-turtită, rară, înflorire tardivă, mediu productiv, rezistent la boli, sensibil la ger. Sâmburii sunt mijlo cii (4,5g), ovoidali, bombaţi, cu endocarpul foarte subţire şi fragil. Sămânţa reprezintă cca 396

50% din greutatea sâmburilor, de multe ori câte două, are miezul foarte du lce, aromat, (52 – 55% substanţe grase). Maturarea: IX/1-2. 3. Texas – soi american, (1981), de vigoare mare, cu coroana largă şi răsfirată, înfloreşte târziu, foarte productiv, rezistent la ger. Sâmburii sunt mari (5 g), ovoidal-bombaţi, rotunjiţi la vârf, cu endocarpul semifragil, miezul croc ant, dulce, plăcut la gust, aromat, uneori cu câte două seminţe. Maturarea: IX/1-2. 4. YXL – soi american, de vigoare mare, mediu productiv. Sâmburii sunt mijlocii (3,5-4 g), ovoidali, cu endocarpul subţire, fragil şi cu miezul alb, dulce, foarte bun (57% lipide). Maturarea: IX/1-2. 5. Nikitski – soi rusesc, vechi, viguros, cu coroana largă, slab ramifica tă, înflorire tardivă, precoce, productiv, rezistent la ger sensibil la boli. Sâmburii sun t mari (4,5 g), ovoidali, bombaţi, cu endocarpul relativ gros dar fragil, miezul (45%) este dulce, aromat, crocant, alb (56% lipide). Maturarea: IX/1-2. 6. Ferragnes – soi francez (Cristomora x Ai, 1960), viguros, slab ramificat, înflorire tardivă, productiv, rezistent la ger. Sâmburii sunt mijlocii (4 g), ovoidalalungiţi, comprimaţi lateral, cu vărful scurt-ascuţit, cu endocarpul semifragil, neted: miezul (39%) este alb, dulce. Maturarea: IX-3. 7. Pomorâe – soi bulgăresc, de vigoare mijlocie, cu fructificare preponderentă pe ramuri buchet, productiv şi cu bună plasticitate ecologică. Sâmburii sunt mici (2,5 – 3 g), ovoidali, cu endocarpul subţire şi fragil, miezul (55%), este alb, dulce. Maturarea: IX – 3. 8. Primorski – soi rusesc, semiviguros, cu coroana globuloasă, rară, înflorire tardivă, foarte productiv, rezistent la boli, sensibil la ger. Sâm burii sunt mari (4,5 g), elipsoidali, comprimaţi lateral, cu vârful scurt, ascuţit, end ocarpul subţire, fragil, sfărâmicios; miezul (48%) are tegumentul cafeniu-gălbui, este dulce, de calitate foarte bună (48% grăsimi). Maturarea: IX/3-4. 9. Retsou – soi grecesc, de vigoare mijlocie spre mare, mediu productiv cu fructificare predominantă pe ramuri buchet. Sâmburii sunt mici (2 g), glob uloşialungiţi, cu endocarpul subţire şi fragil; miezul (52%), este dulce şi plăcut la gust. Maturarea IX/4. În cultură se mai întâlnesc şi alte soiuri printre care cele mai importante sunt: Non pareille – cu sâmburii mici, elipsoidal-bombaţi, cu vârful ascuţit şi încovoiat ca un cerc. Maturare: VIII/4. Prinţesa – soi francez, cu sâmburi mari, alungiţi, cu vârful ascuţit. Maturarea: VIII/4. Burbank – soi viguros, cu sâmburii mari şi foarte mari. Maturarea: IX/2-3. Meteor – soi românesc, rezistent la ger, cu sâmburii mijlocii dar cu un conţinut mic în miez (22-25%). Maturarea: IX/2-3. Nec Plus Ultra – soi cu plasticitate ecologică mare, rezistent la boli; productiv, cu sâmburi mijlocii ce conţin 55-60% miez, foarte bun. Maturare a: IX/3-4. Lovrin 18 – soi românesc, cu sâmburi mijlocii şi conţinut mic în miez (20%). Maturarea: IX/3-4. 397 Alte soiuri: Mari de stepă, Ai, Budateteny, Sudak, De Ialta, Marcona, D e Crimeea, etc.

De perspectivă: Mari de stepă, Mercur, Ovale de Mărculeşti, Felix.

Fig. 21.1. - Soiuri de migdal (după Gr. Mihăescu 1977) a - Fără asemănare; b - Exonograd; c - Burbank; d - Mărculeşti 8/53; e - Nikitski cu înflorire târzie; f - Nec plus ultra; g - Prinţesa; h - Daghestan 2661 .

398 21.2.4. Portaltoii migdalului Migdalul poate fi altoit pe diferiţi portaltoi. Cei mai importanţi sunt: Migdalul franc (Felix) - este o selecţie din biotipurile locale, obţinut la SCPP Oradea. Are afinitate bună cu toate soiurile de migdal, imprimă precocitate şi productivitate bună. Valorifică bine solurile cu un conţinut mai ridicat în calcar (15%). Este mai sensibil la excesul de umiditate şi la agenţii patogeni ai sistemului radicular. Piersicul franc - reprezentat de o serie de biotipuri locale sau selecţii: PS 1 , PSB 2 , PSA 5 , etc. este un portaltoi bun dar pretenţios faţă de sol, preferând solurile bine drenate, uscate, calde, cu pH cuprins între 6 şi 8 şi calcar activ sub 5%. Formează un sistem radicular puternic, imprimă vigoare mare şi longevitate medie pomilor. Nici acest portaltoi nu suportă excesul de apă din sol şi este sensibil la boli. Nu este compatibil cu unele soiuri (Prinţesa, Nec Plus Ultra, et c.). Hibrizii de piersic x migdal sau migdal x piersic - imprimă soiurilor o vigoare medie, precocitate, rezistenţă la calcar şi la excesul de umiditate. Cei mai importanţi sunt G.F.-557, G.F.-667, I.N.R.A., etc. Mirobolanul se foloseşte pe solurile mai grele, umede. Nu are afinitate bună cu multe soiuri. (Nec Plus Ultra, Prinţesa, De Ialta, etc.). Prunul franc - se foloseşte pe solurile umede dar cu calcar puţin. Nu a re afinitate cu toate soiurile şi imprimă o creştere neuniformă. Zarzărul – se foloseşte puţin din cauză că formează o sudură slabă şi se dezbină uşor. 21.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Sistemul radicular – este influenţat de portaltoi. Astfel, prunul şi mirobolanul dezvoltă un sistem radicular mai trasant şi mai slab dezvoltat . Când este altoit pe migdal sau piersic, migdalul formează un sistem radicular profund, cu dezvoltare verticală şi masa principală a rădăcinilor în stratul de sol de 2 5-60 cm. În toate cazurile, sistemul depăşeşte proiecţia coroanei. Rădăcinile prezintă

două maxime de creştere, primăvara devreme şi toamna. Temperaturile optime de creştere sunt cuprinse între 10 şi 22°C. Partea epigee – Migdalul formează un trunchi de regulă scurt, drept sau torsionat, în tinereţe cu scorţa netedă care pe măsură ce înaintează în vârstă formează un ritidom ce se exfoliază. Coroana poate fi piramidală, sferică, ovoidală, etc., iar înălţimea naturală a pomului poate să ajungă la 6-12 cm. Aceasta este influenţată de soi. În pepinieră şi în tinereţe migdalul manifestă o creştere viguroasă, formând numeroşi lăstari anticipaţi (2-3 serii). Creşterea viguroasă a lăstarilor, combinată cu fructificarea abundentă, conduce la înclinarea ramurilor de semischelet. Odată cu înaintarea în vârstă, vigoarea de creştere scade iar coroanele se degarnisesc. Nu toate soiurile au aceeaşi intensitate de creştere. Există, astfel, soiuri: - viguroase: Ferragnes, Preanâi, Cristomarto, etc.; - de vigoare mijlocie: Nikitschi 62, Mărculeşti 54/7, Retsou, etc.; 399 - de vigoare mică: Mari de stepă, Thompson, Ai, Exinograd (N. Cepoiu, 2001). După tipul de creştere se disting următoarele grupe de soiuri: -cu creştere semierectă: Mărculeşti, Ferragnes, Mari de stepă, etc; -cu creştere semietalată: Primorski, Thompson, Ai; -cu creştere etalată: Nikitski, Preanâi. Fructificarea migdalului are loc pe buchete de mai, ramuri mixte, ramu ri salbe şi anticipate. Majoritatea soiurilor au fructificare preponderentă (60 -70%) pe buchete de mai (Ferragnes, Mari de stepă, Pomorâe, Thompson etc.); unele au fructificare mixtă (Preanâi, Nikitski 62, Exinograd), iar altele fructifică preponderent pe ramuri mixte (Ai). Diferenţierea mugurilor de rod începe cu 30-40 zile înainte de maturarea fructelor şi durează 50-120 zile. Înfloritul începe când temperatura medie zilni că este de 8-10°C. Toate soiurile de migdal sunt autosterile dar interfertile, iar polenizarea este entomofilă. Floarea este de tip rozaceu, asemănătoare cu cea a piersicului. Fructul - este o drupă cu mezocarpul subţire şi pubescent care la maturitate se usucă şi crapă, lăsând liber endocarpul lignificat, neted, cu pori caracteri stici, care conţine una sau două seminţe comestibile. Intrarea pe rod - a migdalului are loc la 2-3 ani după plantare, dând producţii maxime după 8-10 ani. Ciclul anual – Migdalul are o perioadă lungă de vegetaţie, cu o pornire în vegetaţie şi înflorire foarte timpurie (a treia specie pomicolă după alun şi corn) şi o încetare a vegetaţiei toamna târziu. Potenţialul productiv – al migdalului este mic, comparativ cu a altor specii pomicole fiind cuprins între 1500 - 4000 kg la ha fructe în coajă. Există diferenţe mari între soiuri, mai ales în ce priveşte procentul de miez. O cultură est e rentabilă la o producţie de peste 500 kg miez la hectar. Longevitatea pomilor – este mai mare decât a piersicului, fiind de 30-40 ani cu producţii economice. Sunt exemplare, mai ales pe rădăcini proprii, ce po t depăşi 80-90 ani. 21.2.6. Cerinţele migdalului faţă de factorii ecologici Lumina Faţă de acest factor migdalul are cerinţe mari. Acest fapt are o deosebită importanţă la stabilirea densităţilor, la alegerea formelor de coroană şi a expoziţiei. Necesită o durată de strălucire a soarelui de 1700-1800 ore în perioada

de vegetaţie. Temperatura ca factor ecologic, este limitativă pentru cultura migdalului, aceasta fiind una din cele mai pretenţioase specii faţă de căldură. Zonele favorabile culturii sunt cele cu temperaturi medii anuale cuprin se între 10,5°C şi 12,0°C chiar şi mai ridicate, iar în perioada de vegetaţie media 400 temperaturilor să fie de 17-18°C. Înfloritul se declanşează la 8-10°C, legatul fructelor la 11-13°C. Partea epigee rezistă până la –22 … -24°C în timpul repausului profund. Butonii florali rezistă până la –2,1 … -3,1°C, florile deschise până la –1,1 -2,7°C, iar fructele abia legate până la –0,5 … -1,1°C. Gerurile de revenire sunt foa rte periculoase pentru migdal, acestea pot distruge toţi mugurii de rod, une ori chiar întreg pomul. Migdalul este foarte rezistent la temperaturile ridicate di n timpul verii, chiar şi la arşiţă. Pragul biologic la migdal este de 5°C apropiat de cel al arbuştilor. Pentru maturarea fructelor este necesară o sumă a temperaturilor active de 3900-4000°C. Migdalul nu suportă curenţii şi vânturile reci, precum şi ceaţa de primăvară. Apa. Migdalul are cerinţe mici faţă de apa din sol cât şi faţă de umiditatea relativă. Cultura reuşeşte bine în zonele cu 400-500 mm precipitaţii anuale. Dacă umiditatea relativă este ridicată, devine sensibil la boli. Este ceva mai pretenţioasă faţă de apă când portaltoii sunt prunul sau mirobolanul şi necesită 500-550 mm precipitaţii anuale. Nu suportă excesul de umiditate nici pentru perioade scurte, în schimb dă rezultate bune în condiţi i de irigare. Solul ca factor ecologic. Faţă de sol migdalul are cerinţe moderate. În funcţie de portaltoi poate valorifica diferite tipuri de sol. Reuşeşte bine pe soluril e uşoare, profunde, scheletice, pietroase, calcaroase dar bine drenate. Conţinutul în calcar să fie sub 15%, iar nivelul apei freatice să fie la peste 3-4 m. 21.3. Particularităţi tehnologice 21.3.1. Specificul producerii materialului săditor Principalii portaltoi ai migdalului au fost prezentaţi la subcap. 21.2.4. Pentru înfiinţarea plataţiilor se folosesc numai pomi altoiţi. Altoirea se poate face în pepinieră sau direct în plantaţie, deoarece migdalul suportă greu transplantarea. Datorită vigorii mari de creştere în şcoala de puieţi, se recomandă înfiinţarea câmpului I prin semănare directă. În câmpul II se poate proiecta deja coroana datorită creşterilor viguroase. În situaţia când se produc puieţi, iar aceştia se altoiesc în câmpul I şi pomii se formează în câmpul II, aceştia sunt prea viguroşi, au un sistem radicular foarte dezvoltat, care în cea mai mare parte se rupe la scoatere, ceea ce conduce la procente scăzute la prindere şi întârzierea intrării pe rod. 21.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Alegerea terenului se face funcţie de cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici şi de sol. Se vor avea în vedere solurile cu expoziţie favorabilă la lumină, bine drenate, lipsite de curenţi reci. 401 Pregătirea terenului se face prin aceleaşi lucrări prezentate la celelalte specii cu precizare că desfundarea sau scarificarea să se facă cu mare rigurozitate.

Epoca de plantare optimă este toamna devreme, pentru ca pomii să beneficieze de suficientă umiditate şi căldură pentru prindere şi fortificare. Plantarea din primăvară are mai multe inconveniente cum ar fi: pomii porn esc foarte repede în vegetaţie riscând să înflorescă în stratificare; migdalul suportă greu stratificarea şi transplantarea; primăvara de multe ori este secetoasă şi pornirea în vegetaţie se face greu. La plantare se va evita fasonarea energică a rădăcinilor, expunerea acestora la soare sau temperaturi scăzute, iar pomii plantaţi se vor uda abundent şi des. Deoarece, mjoritatea soiurilor de migdal sunt autosterile, se recomandă c a într-o parcelă să se planteze 2-3 soiuri cu aceeaşi perioadă de înflorire, pentru a se asigura polenizarea încrucişată. Distanţele de plantare se vor alege funcţie de soi, portaltoi, tipul de sol, forma de coroană, agrotehnica aplicată. Acestea pot fi de 6 x 4 m sau 6 x 3 m, când se va utiliza ca formă de coroană vasul ameliorat, sau piramida întreru ptă; când pomii vor fi conduşi sub formă de palmetă distanţele de plantare vor fi de 4,5 x 4,5 m sau 4,5 x 5 m. Vasul ameliorat cu 3-4 braţe şi trunchi scurt (30-50 cm) are avantajul că permite recoltarea mecanizată a fructelor. Rezultate bune se obţin şi atunci când pomii sunt conduşi sub formă de palmetă liberă. Tăierile de formare. La plantare varga se scurtează la 60-80 cm de la punctul de altoire. Dacă pe porţiunea rămasă există ramuri anticipate, acestea se scurtează la cep (2-3 muguri) în partea superioară şi se taie la inel sub 50 cm înălţime. După aceste operaţiuni tăierile de formare vor fi specifice formei de coroane alese. La migdal trebuie ţinut cont de faptul că unghiul de inse rţie al şarpantelor să fie de 40-45°, deoarece dacă este mai mic, va fi favorizată dezbinarea lor, iar în cazul unui unghi mai larg rezultă un schelet slab. Este bine ca în perioada de formare să nu se facă scurtări ale ramurilor de prelungire, pentru că acestea au o capacitate mare de ramificare. În cursul formării coroanei, având în vedere capacitatea mare de lăstărire, sunt necesare operaţii în verde, care constau în plivirea lăstarilor concurenţi, lacomi şi a celor amplasaţi pe latura superioară sau inferioară ale şarpantelor. De asemenea, se vor ciupi lăstarii fără perspectivă în formarea coroanei. Tăierile de întreţinere şi fructificare – se rezumă la uşoare răriri anuale (mai ales spre vârful şarpantelor şi mai puţin la baza lor), deoarece, major itatea soiurilor fructifică pe buchete de mai. Dacă ramurile anticipate sunt viguroase, pot fi reţinute pentru fructificare iar cele slab dezvoltate se vor suprima. Când buchetele de mai şi ramurile mixte sunt insuficiente, salbele vor fi păstrate pentru fructificare. Ramurile mixte nu se scurtează. Ramurile anuale curtează numai dacă depăşesc 50-60 cm. Deoarece, aceste ramuri de rod ramuri de semischelet care se arcuiesc sub greutatea rodului, vor scurta la 6-8 buchete de mai, atunci când încep să se epuizeze. Ramurile lacome 402

lungi se s evoluează în ele se se suprimă

sau se scurtează la 3-5 muguri, în cazul necesităţii completării ramurilor degarnisite. În cazul când pomii au îngheţat parţial, refacerea lor se face prin tratarea plăgilor, scurtarea scheletului şi semischeletului până la lemn sănătos. Tot prin tăieri se menţine şi volumul coroanei în parametrii productivi. În perioadele d e bătrâneţe, când creşterile se reduc iar ramurile se degarnisesc, se impun tăieri de reîntinerire, prin reducerea scheletului la lemn de 3-4 ani. Tăierile “în verde”, după recoltarea fructelor poate constitui o alternativă la tăierile din timpul perioadei de vegetaţie. Tăierile din perioada de repaus trebuie realizate după trecerea perioadei cu geruri mari dar înainte de dezmugurit. Întreţinerea solului La distanţele de plantare precizate, în plantaţiile tinere şi în zone cu un aport hidric normal, se pot înfiinţa culturi intercalate. În această situaţie, agrotehnica va fi completată cu lucrări specifice în special de fertilizare. În zonele mai aride şi în plantaţiile mature este recomandat sistemul de ogor lucrat pe întreaga suprafaţă. În zonele cu regim hidric normal sau cu posibilităţi de irigare intervalele dintre rânduri pot fi întreţinute înierbate. Erbicidarea, este o soluţie dar trebuie aplicată cu mult discernământ. Fertilizarea – Migdalul reacţionează pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor şi în special a celor cu azot şi potasiu. Fertilizarea a condus la mărirea p roducţiei chiar până la 200%. La plantare se va face fertilizarea de bază cu 40-50 t/ha gunoi de grajd, 800-1000 kg/ha superfosfat, 500 kg/ha sare potasică şi 300 kg/ha azotat de amoniu. După intrarea pe rod se va aplica anual cca. 100 kg azot, 50-80 kg fosfor şi 60-120 kg potasiu la hectar. În cazul solurilor irigate, cantităţile de îngrăşământe vor fi mărite. Fosforul şi potasiul asigură o mai bună acumulare a substanţelor lipidice şi proteice în miezul fructelor. Odată la 2-3 ani se vor aplica şi 30-40 t/ha gunoi de grajd.

Irigarea se impune mai ales în zonele în care precipitaţiile sunt sub 500 mm, iar umiditatea solului scade sub 45-55% din IUA. În aceste condiţii migdalul răspunde foarte bine la irigare mai ales când aceasta se realizează cu cantităţi mici de apă (300-400 m 3 /ha). Momentele critice pentru apă sunt: primăvara înainte de înflorit, dacă primăvara a fost secetoasă, în faza de întărire a endocarpului, la diferenţierea mugurilor de rod şi toamna, ca udare de aprovizionare. Se va avea în vedere faptul că dozele excesive de îngrăşăminte azotoase combinate cu norme mari de udare favorizează creşteri vegetative prea viguroase, o slabă matura re a lemnului şi o slabă rezistenţă la ger. 403 Combaterea bolilor şi dăunătorilor Migdalul este atacat, în general, de aceleaşi boli şi dăunători ca şi piersicul. Unele dintre acestea (Taphrina deformans) nu sunt aşa de virulente. Dint re boli cele mai periculoase sunt ciruirea frunzelor şi monilioza, iar dintre dăunăt ori,

afidele, nematozii, păduchii ţestoşi etc. Schemele de tratament sunt asemănătoare cu cele de la piersic. Caracteristicile maturării migdalelor şi recoltarea lor Migdalele ajung la maturitate deplină la cca. 4-5 luni după legat, funcţie de soi, condiţii climatice şi tehnologice. În timpul maturării, cantitatea de apă din miezul migdalelor scade de la 83% la 25%. Migdalele se recoltează când crapă mezocarpul iar sâmburele este eliberat uşor. Recoltarea se poate face manual sau mecanizat cu ajutorul vibratoarelor. Imediat după recoltat, migdalele se separă de mezocarp, se pun la uscat la soare sau în spaţii speciale, altfel mucegăiesc foarte uşor. Există metode de îndepărtare a mezocarpului asemănătoare cu cele de la nuci. Păstrarea se face în spaţii bine ventilate şi cu umiditatea relativă cuprinsă între 60-65% pe rafturi sau în ambalaje specifice.

404

CAPITOLUL 22 CULTURA NUCULUI Juglans regia L.,

Fam. Juglandaceae

22.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 22.1.1. Importanţă Nucul este una din cele mai valoroase specii pomicole, datorită fructelo r, lemnului şi a capacităţii de adaptare ecologică. Miezul de nucă este un aliment complet, complex şi concentrat datorită conţinutului în grăsimi (52-77,5%); substanţe proteice (11-25%), zaharuri (524%); substanţe minerale Cu, Zn, K, Mg, P, S, Fe, Ca, etc. (1,3-2,5%), vitaminele A, B

1 , B 2 , vitamina C (40-50mg/100 g). Valoarea energetică este de 6500-7000 cal/kg, valoare echivalentă cu a următoarelor alimente: 1 kg pâine + 0,5 kg carne + 0,5 kg cartofi + 0,5 kg peşte + 0,5 kg pune uscate + 1kg pere, (V. Cociu şi colab. , 1983). Miezul de nucă se consumă în stare proaspătă, dar mai ales prelucrat în cofetării sau patiserii. Uleiul de nucă este foarte valoros fiind folosit în industria alimentară, în pictură, în cosmetică, în industria chimică, etc. Produsele secundare rezultate de la prelucrarea miezului sunt, de asemenea, foarte valoroase pentru prelucrarea unor alimente sau furaje. Nucile verzi - au un conţinut foarte ridicat de vitamina C şi sunt utilizate la prepararea dulceţei, şi a unor băuturi alcoolice sau nealcoolice. Lemnul de nuc este foarte apreciat în industria mobilei, în sculptură şi artizanat. Endocarpul – este folosit pentru obţinerea cărbunelui activ, a amestecurilor abrazive etc. Din fructele verzi şi din frunze se obţin diferite produse farmaceutice, folosite în tratarea unor afecţiuni (dispepsii, avitaminoze, conjuctivite, rahitism etc.). Nucul este şi o valoroasă plantă decorativă, datorită frunzişului său bogat, de culoare verde intens sau alte nuanţe; este folosit pentru aliniamente, solitar sau 405 în grupuri. Umbra acestei specii este deosebit de odihnitoare şi relaxantă, datorită ionilor negativi pe care îi emană. 22.1.2. Originea şi aria de răspândire Nucul este originar din Asia Centrală. Aria de origine este foarte exti nsă, din Caucaz până în Iran şi Turkestan apoi în Himalaya, China de Est, Asia Mică şi Balcani. Se mai întâlneşte încă în stare sălbatică în masive silvice în estul Turciei, în Caucaz, Irak, Iran, Afganistan, Pakistan, India, Nepal, Tibet, China. Nucul a fost cultivat mai întâi în China, Japonia şi India (înainte erei creştine), apoi în Europa. Din Europa Centrală cultura nucului s-a extins în Anglia, Portugalia, ţările scandinavice, Africa de Nord, cele două Americi. O dezvoltare importantă a căpătat această cultură în secolul XX, în California. În prezent, specia Juglas regia se cultivă în toate zonele de climat temperat între paralelele de 10 şi 50° (Bergougnoux şi Grospiere, 1975). În unele zone (China), cultura nucului se întâlneşte chiar la altitudinea de 800-1000 m. Printre ţările mari producătoare de nuci se numără: China , SUA, Iran, Turcia, România, Franţa (tabelul 22.1). Până în deceniul al şaselea şi al şaptelea al secolului XX – România era între primele trei ţări mari producătoare de nuci. Tabelul 22.1 Ţări mari producătoare de nuci (t) (Buletin FAO, 1999) Ţara 1992 1998 1999 2000 Total d.c. 11.001.101 1.122.802 1.184.549 China 249.834 2.651.121 275.000 SUA 244.000 205.900 254.000 Iran 124.870 145.820 145.820 Turcia 115.000 120.000 120.000 România 32.880 32.493 32.493 Franţa 23.461 24.682 23.000

În Europa, România este ţara cu cea mai mare producţie. Dinamica suprafeţelor şi producţiilor a fost foarte oscilantă în timp. Multe dovezi arată că nucul este o specie cultivată încă din vechime pe teritoriul ţării, ocupând cele mai mari suprafeţe pomicole. Suprafeţele şi producţiile au crescut până în deceniul şapte, după care au cunoscut o dinamică descendentă accentuată. În prezent, este reconsiderată cultura acestei specii, fiind deja create premizele unei relansări. Cea mai mare parte din producţie se obţine în sectorul privat. 406 Tabelul 22.2 Principalele judeţe producătoare de nuci Total d.c. Sector privat Judeţul tone % tone % Total d.c. 34080 100 33528 100 Vrancea 3311 10,0 3296 10,1 Bacău 2161 6,5 2160 6,6 Vâlcea 1789 5,4 1789 5,5 Iaşi 1800 5,7 1780 5,5 Bihor 1795 5,4 1785 5,5 Hunedoara 1414 4,3 1408 4,3 Neamţ 1383 4,2 1361 4,1 Gorj 1305 3,9 1280 3,8 Arad 1266 3,8 1262 3,8 Alături de pomicultori, şi silvicultorii derulează programe de ameliorare a speciei, atât pentru lemn cât şi pentru fructe. 22.2. Particularităţi biologice şi ecologice 22.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Ordinul Juglandaeles cuprinde 60 specii care fac parte din 4 genuri principale dintre care doar genul Juglans prezintă importanţă practică. Genul Juglans cuprinde cca 20 specii mai importante cu multe disponibilităţi de încrucişare între ele rezultând foarte mulţi hibrizi. Aceste specii fac parte din 4 secţii: Trachycaryon şi Cardycaryon (nuci cenuşii), Rhyzocar yon (nuci negre) şi Dioscardyon (nuci albe). Selecţia Dioscardyon cuprinde o singură specie şi cea mai importantă: Juglans regia – nucul comun. Pentru crearea de soiuri şi portaltoi până în prezent, în ţara noastră au fost folosite doar speciile Juglans regia şi Juglans nigra. Pe plan mondial au mai fost folosite speciile: J. hindsii Sarg, J. cinerea L., J. californica Watt etc. Juglans regia L. – a contribuit la formarea soiurilor şi a unor portalto i; creşte în toată zona temperată şi are o mare plasticitate ecologică. Are vigoare mare, intră târziu pe rod şi este destul Juglans nigra, nucul negru american Este sensibil la secetă, la excesul rilor o vigoare mai redusă, grăbeşte intrarea pe

de sensibil la bacterioză şi antracnoză. – se utilizează numai ca portaltoi. de apă şi la cloroza ferică. Imprimă soiu rod, dar pomii au o viaţă mai scurtă.

22.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea nucului Pe plan mondial şi în România există programe de ameliorare a nucului

acestea fiind în general asemănătoare: - fructificarea pe ramuri laterale, însuşire de bază pentru soiurile de mar e productivitate; - intrarea timpurie pe rod; 407 - pornire în vegetaţie şi înflorire tardivă; - rezistenţă sau toleranţă la bacterioză sau antracnoză; - mărimea fructului: peste 15 g; - calitatea fructului: procent de miez peste 40% din greutatea totală, epicarpul subţire, uşor de spart, lemnos şi cu sudura valvelor bună, forma fructului cât mai regulată (V. Cociu şi colab., 1999). Metode de ameliorare pricipale sunt:- hibridarea naturală şi artificială. Pentru precocitate şi rezistenţa la boli, puieţii hibrizi sunt supuşi unor teste speciale. Observaţiile încep în anul 3 după plantarea puieţilor pe rădăcini proprii în parcela de selecţii. Selecţia definitivă se face după 7-8 ani de la plantare sau 2-3 ani de la fructificare. Hibrizii preselecţionaţi se vor înmulţi vegetativ pentru testul de productivitate şi adaptare. Pentru crearea unui soi nou sunt necesari cel puţin 20 ani. 22.2.3. Sortimentul de soiuri Datorită particularităţilor sale, specia nuc, are foarte multe biotipuri. Pri n programele de ameliorare desfăşurate în Franţa, SUA, România, Ungaria, Republica Moldova etc. s-au obţinut multe soiuri dar nici unul nu întruneşte toate condiţiile cerute. Mai mult, în România au fost create peste 25 soiuri, toate selecţii din flora cultivată dar care sunt deficitare în special la productivitate. Sortimentul actual este alcătuit din 14 soiuri, toate româneşti, cu perioada de recoltare în perioada septembrie-octombrie. 1. Jupâneşti – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu (12 g), oval-alungit, cu endocarpul cafeniu-gălbui, 52% miez şi 62% substanţe grase. Maturarea: IX/1-2. 2. Argeşean – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul mijlociu (13 g), sferic, galben-cafeniu cu 51% miez şi 60% lipi de. Maturare: IX/2. 3. Bratia – soi viguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul mare (14 g), ovoidal, cu endocarpul cafeniu-deschis, 49% miez şi 64% lipide. Maturarea: IX/2. 4. Geoagiu 65 – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul este mare (14 g), elipsoidal, endocarpul cafeniu deschis, 50% miez şi 60% lipide. Maturarea: IX/2. 5. Miroslava – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul este mare (14 g), elipsoidal, 52% miez, 60% lipide. Maturarea: IX/2. 6. Muscelean – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger şi boli; fructul este mare (14 g), rotund-alungit, 51% miez, 61% lipide. Maturarea: IX/2. 7. Sarmis – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fru ctul este mijlociu ovoidal (12 g), 50% miez, 68% lipide. Maturarea: IX/2. 408 8. Velniţa – soi semiviguros, protogin, foarte productiv, rezistent la ger şi boli; fructul este mijlociu (13,5 g), rotund-ovoid, 50% miez, 60% lipi de.

Maturarea: IX/2. 9. Germisara – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul este mare (14 g), ovoid, cu 52% miez, 69% lipide. Maturarea: IX/2-3. 10. Mihaela – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructe mijlocii (10 g), ovoidal-alungite, cu 49% miez. Maturarea: IX/2-3. 11. Roxana – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul mijlociu (11 g), ovoid, endocarp semifragil, neted cu 52% miez, 63% lipide, 19% proteine. Maturarea: IX/2-3. 12. Sibişel-44 – soi viguros, homogam, productiv, foarte rezistent la ger; fruct eilpsoidal mare (14 g), cu 50% miez, 65% lipide. Maturarea: IX/2-3. 13. Novaci – soi semiviguros, relativ homogam spre protogin, foarte productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu (11,7 g), sferic endocarp cen uşiugălbui, cu 44% miez, 71% lipide. Maturarea: X/3. 14. Suşiţa – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu (12,5 g), ovoid, cu 44% miez, 69% lipide. Maturarea: X/3. În cultură se mai întâlnesc o serie de soiuri româneşti: De Mărculeşti, Victoria, Sibişel precoce, De Târgu Jiu, Piteştean, Peştişani, Orăştie, Geoagiu 67, Productiv de Geoagiu, Dumitra, De Baia de Aramă, Fălticeni 12, Valcor, Valrex, etc., sau străine: Maytte, Franquette, Parisiene, Sorrento. 22.2.4. Portaltoii nucului În România, cât şi pe plan mondial sunt foarte puţini portaltoi pentru nuc majoritatea aparţinând speciei Junglans regia. La prezentarea anterioară (22.2.1.), adăugăm că în prezent în majoritatea ţărilor se utilizează ca portaltoi hibrizii fructe de mărime mijlocie şi procent mare de răsărire (Ex. Tg. Jiu 1; Secular R-M) au afinitate bună cu toate soiurile de nuc. Junglans nigra – este din ce în ce mai puţin folosit ca portaltoi chiar în ţări ca SUA şi Franţa unde se folosea mult. Alături de caracteristicile prezenta te anterior, mai precizăm că Junglans nigra nu are afinitate bună cu toate soiurile de nuc. În unele ţări (SUA, Franţa, Iran) s-a încercat folosirea ca portaltoi a speciilor J. sieboldiana, J. hindsii, J. cinerea etc. dar cu rezultate foarte slabe şi fără perspectivă. 22.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare ale nucului Sistemul radicular Nucul dezvoltă un sistem radicular puternic atât în plan vertical (6-7m) cât şi orizontal, situaţie în care depăşeşte de 3-4 ori raza coroanei. Dezvoltarea sistemului radicular este influenţată de tipul de sol, vârsta pomilor şi soi. Majoritatea soiurilor au o înrădăcinare trasantă. Marea masă a rădăcinilor se află 409 în stratul de sol cuprins între 10 şi 40 cm în şcoala de puieţi, între 15 şi 60 cm în câmpurile de formare şi între 10 şi 50 cm la pomi maturi. În plan orizontal masa principală a rădăcinilor se întâlneşte la 3-4 m de trunchi. Creşterea rădăcinilor începe la 5 o C şi prezintă 3 vârfuri de creştere: decembrie-ianuarie, dacă temperatura este de 4 o C, aprilie-iulie şi septembrieoctombrie. Spre deosebire de alte specii, rădăcinile pomilor vecini se întrepătrund. Un element pozitiv în absorbţie îl reprezintă micorizele ce se formează pe rădăcinile active.

Partea epigee Nucul formează destul de repede un trunchi puternic, înalt de 1-2 m şi gros de 50-60 cm diametru, acoperit la început cu un ritidom tare, neted, alb-cenuşiu, care odată cu înaintarea în vârstă crapă longitudinal şi capătă o culoare cenuşie negricioasă. Coroana naturală a nucului depăşeşte ca volum toate celelalte specii pomicole. În general, aceasta este globuloasă pentru o receptare maximă a luminii cu un diametru de 20-30 cm. Înălţimea pomilor poate ajunge la 20-25 m. Ramurile principale sunt puternice, cilindrice, cu ritidomul alb-cenuşiu. Lăstarii sunt viguroşi, cilindrici, cu mult ţesut medular. Nucul manifestă o mare capacitate de lăstărire, ceea ce permite o regenerare activă după accidente climatice sau după tăieri severe. Ritmul de creştere a lăstarilor este lent în primii ani după plantare dar s e accentuează foarte mult în următorii ani. În cadrul ciclului anual lăstarii nucului au un ritm rapid de creştere: ce i fertili îşi încheie creşterea în lungime odată cu apariţia florilor (în mai), iar la cei vegetativi ritmul de creştere este maxim în luna mai şi încetează în a doua jumătate a lunii iunie. Mugurii. Nucul este specie unisexuat monoică la care se întâlnesc muguri vegetativi, muguri masculi şi micşti (unisexuaţi femeli). Mugurii vegetativi se află pe toată lungimea ramurilor anuale la pomii tineri şi numai în treimea superioară la cei intraţi pe rod. Specific pentru nuc este dispunerea serială a mugurilor. La noduri se întâlnesc frecvent 2 muguri di spuşi serial, astfel pot exista: 2 muguri masculi, un mugure mascul şi unul femel sau, uneori un mugur mascul şi unul vegetativ. Din mugurii masculi, diferenţiaţi în anul anterior, se formează amenţi, iar din cei micşti apar lăstari fertili care poartă terminal 1-3 flori unisexuat femele. La marea majoritate a soiurilor şi hibrizilor de nuc, lăstarii fertili ap ar numai din mugurii micşti cu poziţie terminală pe ramurile anuale. Pe plan mondial şi mai recent şi în ţara noastră se selecţionează soiuri care diferenţiaz lăstari fertili şi din mugurii laterali şi care au o mare capacitate productivă. Nucul fructifică pe ramuri anuale mijlocii. Acestea sunt creşteri anuale c u lungimea de 10-30 cm şi grosimea de 6-10 mm. Terminal, ramura anuală prezintă un mugure mixt, iar pe toată lungimea sa poartă 2-3 muguri masculi. În un ele cazuri se pot întâlni 1-3 muguri subterminali femeli. 410 Florile mascule sunt pendule, grupate câte 70-150 în amenţi. Fiecare floare are 6-30 stamine. Înflorirea are loc de la bază spre vârful acestora când amenţii au atins 6-10 cm, iar florile devin vizibile. Un nuc matur eliberează 5-20 miliarde grăunciori de polen timp de 4-6 zile (fig. 22.1).

Fig. 22.1. - Fenofazele şi stadiile de dezvoltare ale amenţilor 1,2,3 - formarea amenţilor; 4 - începutul alungirii amenţilor; 5 - creşterea intensă; 6, 7, 8, 9, 10, 11 - înflorirea; 12, 13, 14 - brunificarea, uscarea anterelor şi căderea amenţilor.

Florile femele apar la vârful lăstarilor fertili. Înfloritul are loc târziu, în luna mai, durează 2-3 săptămâni după formarea frunzelor, de aceea florile nucului scapă, în general, de brumele târzii. După apariţia florilor, se formează stigmatul dublu cu lobii paraleli, care ulterior se curbează progresiv până devin opuşi şi capătă o culoare galben-rozie, fază ce corespunde receptivităţii maxime pentru polen. La nuc se întâlneşte frecvent fenomenul de dichogamie, (florile femele înfloresc în momente diferite faţă de cele mascule). Soiurile de nuc la care înfloresc mai întâi florile femele se numesc protogine, iar cele la care f lorile mascule înfloresc primele sunt denumite protandre. Există şi o a treia grupă de soiuri de nuc, la care înflorirea are loc simultan (soiuri homogame). L a primele două grupe de soiuri sunt necesari polenizatori cu aceeaşi epocă de înflorit. La descrierea soiurilor s-a precizat pentru fiecare tipul de înflorire. 411

Fig. 22.2. - Fenofazele şi stadiile mugurilor micşti femeli: 1 - mugur în repaus; 2 - umflarea mugurilor; 3 - buton alb; 4, 5 - dezmugurirea şi apariţia frunzelor; 6, 7 - căderea bracteelor şi începutul creşterii frunzelor; 8, 9, 10 - înflorirea; 11 - fecundarea. Polenizarea nucului este aproape în exclusivitate anemofilă. Vânturile slabe, umiditatea relativă mai redusă şi temperatura de 14-18 o C favorizează polenizarea şi fecundarea. Pentru o polenizare bună rândurile se vor orienta perpendicular pe direcţia vântului dominant, iar distanţa dintre soiul de bază şi cel polenizator să fie de 80-100 m. Fructul nucului este un “fruct fals”, deoarece acesta provine din ovar şi din unele componente ale periantului. Acesta poate fi considerat o pseudodr upă dehiscentă, deoarece la maturitate epicarpul şi mezocarpul crapă lăsând liberă sămânţa protejată de un endocarp sclerenchimatos (coaja). Sunt considerate valoroase soiurile cu fructul mare (peste 10 g), de formă regulată, cu endocarpul neted, de grosime medie, colorat în galben-pal, cu valvele bine sudate, cu peste 50% miez plăcut la gust. Ciclul anual - Nucul are o perioadă de repaus lungă, porneşte în vegetaţie primăvara târziu (aprilie) când temperatura medie zilincă devine constantă peste 10 o C. Frunzele cad relativ timpuriu (octombrie). Intrarea pe rod - Nucul pe rădăcini proprii (nealtoit) fructifică la 10-12 ani de la plantare şi produce economic începând cu anul 14-15. Altoit pe nuc comun începe fructificarea la 6-8 ani iar pe nuc negru la 5-6 ani. Nucul nu prezintă genetic periodicitate de rodire. 412 Potenţialul productiv al nucului este destul de scăzut la majoritatea

soiurilor (2-3,5 t/ha), ceea ce corespunde la 10-40 kg fructe/pom. În ultimele decenii au fost create soiuri în special în Asia (Iran, China), la care producţiile au ajuns la 6-8 t/ha. Longevitatea - Nucul este una din cele mai longevive specii pomicole. Durata economică a unei plantaţii durează 50-60 ani, dar frecvent nucul trăieşt e peste 100 ani. Când este altoit pe nuc negru, durata de viaţă se reduce foarte mult, la numai 20-30 ani. 22.2.6. Cerinţele faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină ale nucului sunt mari, de aceea, se comportă foarte bine ca pom solitar sau la distanţe mari de plantare; coroanele pomilor vecini nu se întrepătrund. Când lumina este insuficientă apare fenomenul de elagare, adică tulpinile cresc foarte înalte, ramurile de schelet se alung esc şi se degarnisesc, fructificând numai la periferia coroanei. De asemenea, creşteri le ramurilor de rod sunt reduse, diferenţierea mugurilor femeli deficitară, ia r producţiile sunt mici. Cerinţele nucului faţă de lumină sunt satisfăcute în zonele în care durata insolaţiei este 800-1000 ore în perioada 20-VI-15-IX şi, respectiv, 1100-1800 ore în perioada 30-IV-10-X- (I. Godeanu, 1975). Majoritatea zonelor pomicole ale României satisfac aceste cerinţe, cu condiţia ca nucul să fie plantat pe expoziţii sudice, sud-vestice sau sud-estice. În zo nele sudice, de şes, cu exces de căldură nucul se poate planta chiar pe versanţi nordvestici, estici sau chiar nordici. O mare importanţă o au distanţele de plantare. Cerinţele faţă de căldură ale nucului sunt mari. Această specie creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperatura medie anuală de 9-10,5 o C, cu ierni blânde şi veri călduroase. În perioada repausului profund pomii suportă temperaturi de -25 o C ..-30 o C. La -36 o C pomii tineri şi ramurile de 3-4 ani sunt distruse în întregime. Amplitudinile mari de temperatură de la sfârşitul perioadei de vegetaţie şi mai ales cele din primăvară provoacă mari pierderi nucului. Sensibilitatea maximă la temperaturi scăzute se înregistrează în perioada înfloritului şi a legatului fructelor. Astfel, amenţii şi mai ales stigmatele sunt distruse la -1 o C, fructele nou formate la -2 o C, iar la -3 o C frunzele şi lăstarii.

Temperaturile ridicate (peste 35 o C), din timpul verii, corelate cu seceta prelungită sunt foarte dăunătoare culturii nucului. Pragul biologic al nucului este de 10 o C, iar necesarul de zile cu optim caloric (18-20 o C) este de 110-145. Cerinţele faţă de apă. Nucul are pretenţii relativ mari faţă de apă datorită sistemului radicular trasant şi a procesului de evapotranspiraţie mare. Cel e mai nefavorabile sunt situaţiile extreme, de exces sau lipsă prelungită de umidi tate. 413 Specia reuşeşte bine în zone cu 550-600 mm precipitaţii anuale dar şi în zone cu 900-1000 mm (ex. Baia Mare, Gorj etc), şi 60-80% umiditate relativă. În zo nele cu precipitaţii puţine, cultura nucului reuşeşte numai în condiţii de irigare. Umiditatea relativă ridicată favorizează atacul bolilor criptogamice. Necesarul maxim de apă se înregistrează în prima parte a perioadei de vegetaţie şi în special în timpul creşterii intense a lăstarilor (mai-iunie). Excesul de umiditate din timpul maturării fructelor are influenţe negative asupra calităţii fructelor. De asemenea, excesul de apă din sol conduce la asfixierea rădăcinilor în 34 zile. Cerinţele faţă de sol. Deşi mult timp s-a considerat că nucul ar fi o specie cu pretenţii mici faţă de sol, precizăm că rezultatele bune se obţin numai pe soluri fertile, profunde, permeabile pentru apă şi aer, cu textură uşoară sau mijlocie cu subsol profund, pH slab acid (6,0-7,0) şi pânza de apă freatică la minim 2,5-3 m. Dacă terenul este amenajat nucul se poate planta, chiar pe soluri frământate, cu pantă mare, chiar parţial erodate. În condiţii de irigare şi fertilizare corespunzătoare, nucul se poate cultiva cu eficienţă şi pe nisipuri. Se evită plantarea nucului pe soluri grele, umede şi reci, de asemenea, pe solurile scheletice (regosolurile, grohotişuri etc). 22.3. Particularităţi tehnologice 22.3.1. Producerea materialului săditor Producerea portaltoilor la nuc se face pe cale generativă. În vederea înfiinţării plantaţiilor se va folosi numai nuc altoit. Există mai multe metode de altoire, care deşi au încă un randament scăzut, permit înmulţirea soiurilor valoroase. Scoaterea puieţilor de nuc din şcoala de pieţi se va face cu rădăcinile cât mai intacte, deoarece au o putere de refacere greoaie. În ţara noastră se mai practică producerea pomilor direct din sămânţă în special a soiurilor valoroase. Se pot înmulţi soiurile care corespund obie ctivelor de ameliorare. Câmpul I se poate realiza prin semănare direct, toamna, sau cu puieţi obţinuţi la ghivece sau cu puieţi produşi în şcoala de puieţi. Plantarea se face la distanţele de: 1 : 0,40 m sau 1 : 0,50 m. Producerea nucului altoit. Datorită unor particularităţi morfologice şi fiziologice, la nuc există greutăţi la altoire (mărimea măduvei, fluxul mare al

sevei în timpul altoirii, care îngreunează sudura, grosimea şi tăria fibrelor liberolemnoase, oxidarea rapidă a ţesuturilor etc). Altoirile în câmp nu dau rezultate satisfăcătoare, acestea depinzând mult de evoluţia temperaturii şi a umidităţii relative. 414 Ca metodă de altoire se folosesc: altoirea în oculaţie, cu ferestruică, în fluier, cu rumară detaşată în despicătură etc. O metodă care a dat rezultate bun este cea în oculaţie cu scutişor (chip budding). Momentul altoirii este când portaltoiul se află în faza de umflare a mugurilor iar temperatura în timpul altoirii şi calusării este constantă şi peste 18 C (Lefter şi colab., 1988). Pe plan mondial şi mai nou la noi în ţară se utilizează cu succes altoirea la masă a nucului. Aceasta se realizează cu maşini de altoit care efectuează tăie turi în “scăriţă” sau în omega. Înainte de altoire puieţii şi ramurile altoi se stratifică iar după altoire se preforţează în camere speciale, la temperatura de 27-28 C şi 8090% umiditate relativă timp de 10-14 zile. Imediat după altoire, zona se parafinează. După prindere, materialul astfel obţinut se va planta în câmp atun ci când condiţiile climatice o permit. Atât puieţii cât şi ramurile altoi trebuie să aibă originea cunoscută şi să fie libere de boli şi dăunători. 22.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiei Înfiinţarea plantaţiilor – se face cu material altoit şi numai accidental cu pomi pe rădăcini proprii. Se pot înfiinţa plantaţii pure (specializate) dar şi asociat cu alte specii pomicole de vigoare redusă şi precocitate de rodire (gutui , vişin, cais, piersic, coacăz, agriş etc). Plantarea nucului se va face în sistem clasic (10-12 m / 10-12 m) sau semiintensiv (8/6) m în funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului. Ast fel, soiurile viguroase cu fructificare terminală altoite pe Juglans regia se vor planta la distanţe mai mari comparativ cu soiurile cu fructificare laterală altoi te pe Juglans nigra sau chiar Juglans regia. Întrucât, nucul suportă greu stratificarea şi transplantarea, se recomandă plantarea din toamnă sau primăvara devreme, direct din pepinieră. Fasonarea rădăcinilor va fi foarte sumară iar mocirlirea foarte bună. Într-o parcelă se vor planta 2-3 soiuri în benzi de maxim 6-8 rânduri. Formarea şi întreţinerea coroanelor Nucul poate fi condus sub formă de vas ameliorat, vas întârziat aplatizat şi piramidă neetajată întreruptă cu 4-5 şarpante. După plantare, varga se scurtează la 1,7-1,8 m (înălţime necesară pentru formarea unui trunchi de 100-120 cm şi a unui număr de 2-3 şarpante distanţate la 35-40 cm). Odată cu scurtarea vergii, se orbesc 3-4 muguri principali situaţi spre vârful acesteia pentru a forma şarpantele superioare din muguri stipelari, cu unghiuri de ramificare mai mari. În anul II de la plantare se aleg 23 ramuri anuale, necesare pentru a forma şarpantele (distanţate pe ax la 15-30 cm) care se scurtează la 80-90 cm pentru a favoriza ramificarea lor. Celelalte ramuri se suprimă. În primăvara anului III pe fiecare şarpantă se la să câte o subşarpantă situată la 60-80 cm de la baza ei, iar prelungirea anuală a şarpantelor se scurtează tot la 60-80 cm de la bază în vederea obţinerii subşarpantei următoare.

415 Tăierile de fructificare au în vedere eliminarea zonelor degarnisite, reîntinerirea semischeletului şi a ramurilor de rod, menţinerea coroanei la volumul proiectat. Şarpantele şi subşarpantele se vor scurta la lemn de 4-6 ani, semischeletul se răreşte, se reduce, sau se elimină dacă este degarnisit, lun g, subţire, debil. Pentru a se evita unele uscări, reducţia şi scurtarea ramurilor se face întotdeauna în cepi de 15-20 cm, deasupra ramurii de înlocuire sau a unei ramuri lacome. La pomii puternic degarnisiţi se vor efectua tăieri de regenerare a scheletului şi a ramurilor de rod. De regulă, nucul se regenerează uşor în ur ma accedentelor climatice sau a tăierilor. Tăierile se vor executa primăvara, în faza de umflare a mugurilor, când calusarea rănilor se face mai repede şi mai complet. Rănile mai mari de 4-5 cm se vor netezi şi se vor acoperi cu substanţe cicatrizante sau vopsea. Prin tăieri, se va avea în vedere o bună iluminare a coroanei. Întreţinerea solului - Distanţele mari de plantare şi creşterea lentă a pomilor în tinereţe permit înfiinţarea culturilor intercalate. În această situaţie e va fertiliza şi iriga suplimentar, mai ales în lunile iulie şi august, când consumul nucului este maxim. Se pot cultiva plante leguminoase sau alte specii pomicole precoce şi de vigoare mică. Odată cu intrarea pe rod, solul se poate întreţin e ca ogor lucrat pe rândul de pomi şi înierbat printre rânduri. O atenţie deosebită se va acorda adâncimii de lucru a solului, care nu trebuie să depăşească 15-16 cm în perioada de repaus sau 10-12 cm în perioada de vegetaţie. Pe terenurile în pantă, în zonele cu suficiente precipitaţii, pentru a preveni eroziunea, terenului dintre rânduri se înierbează, iar iarba se coseşte repetat şi se foloseşte ca mulci. Fertilizarea plantaţiilor – de nuc este necesară atât în tinereţe când pomii au o creştere slabă, cât şi după intrarea pe rod datorită consumurilor mari. În perioada de tinereţe se vor aplica în special îngrăşăminte cu azot, pentru stimularea creşterilor (100-300 g/pom), dacă s-a făcut o fertilizare corectă l a înfiinţare. Îngrăşămintele se vor aplica sub coroană. După intrarea pe rod se vor aplica 100-120 kg/ha azot în trei reprize: înainte de pornirea în vegetaţie (martie-aprilie), după legarea fructelor şi în timpul creşterii intense a fructelor. Se vor aplica 60-80 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu, aplicate toamna, precum şi unele microelemente indispensabile nucului (Ca, Bo, Zn, Mg). Odată la 3-4 ani se recomandă fertilizarea cu 40-50 t/ha gunoi de grajd situaţie în care nu se va mai fertiliza mineral. Irigarea plantaţiilor este o secvenţă tehnologică deosebit de importantă pentru reuşita culturii nucului mai ales în zonele cu precipitaţii sub 500 mm, din care 100 mm în luna mai. La pomii tineri se aplică 1-2 udări cu 700-800 m 3 apă/ha, astfel încât, apa să umecteze solul din zona majorităţii rădăcinilor. Ca metode de irigare se poate folosi: irigarea prin picurare, prin br azde, prin aspersiune cu microjet sub coroană, etc. Este bine să se evite udarea în exces a părţii epigee având în vedere sensibilitatea acesteia la unele boli. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Faţă de alte specii pomicole, nucul este atacat de mai puţine boli şi dăunători. Cele mai periculoase boli sunt:

416 antracnoza (Gnomonia juglandis), care produce brunificarea frunzelor, a fructelo r şi chiar a lăstarilor; arsura bacteriană (Xanthomonas juglandis), care atacă lăstarii, frunzele, florile, fructele şi ramurile tinere. Dintre dăunători, pagubele cele mai mari le produce viermele nucilor (Carpocapsa amplona), păduchii ţestoşi (Eulecanium corni), păduchi de frunze (Callaphis juglandis, Cromophis juglandicola), omizile şi insectele defolia toare (Operophtera brumata, Hibernia defoliaria, Cetonia aurata, Hyphantria cun ea,), insectele xilofage (Zeuzera sp. şi Cossus sp.), acarienii (Aceria trestiata). Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se aplică un număr de 6-7 tratamente în perioada de repaus şi vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare pe baza datelor furnizate de staţiile de prognoză. Maturarea şi recoltarea nucilor Recoltarea nucilor se face când mezocarpul lor (coaja verde) prezintă crăpături de 10-15 mm şi fructele încep să cadă din pom. Pentru a stabili momentul optim de recoltare se iau periodic cca. 100 nuci şi se ţin în apă 12-24 ore. Dacă la 80-90% din fructe decojirea se face uşor, poate să se efectueze recoltarea lor. Aceasta se face prin scuturare, cu ajutorul unei prăjini prevăzute cu cârlige. Operaţia se execută de obicei în două reprize, pentru a avea o maturare mai uniformă a fructelor. După detaşarea de pe pom, nucile se separă în două grupe: cu mezocarp şi fără mezocarp. Pentru a înlătura mezocarpul, nucile se aşază în lădiţe şi se introduc în bazine cu apă la temperatura 15-18 o C timp de 12-24 ore. După îndepărtarea mezocarpului, nucile se spală, pentru a îndepărta resturile care ar putea produce pătarea lor, iar apoi se usucă în curent de aer cald, la temperatura de 40-45 o C, cu o viteză de 2-3 m/s. Uscarea se poate face şi în poduri sau în camere, pe rafturi. Periodic nucile sunt amestecate pentru grăbirea uscării. Pentru obţinerea unui produs cât mai atrăgător, nucile la care sudura carpelară este bună şi locul de inserţie a pedunculului bine astupat se pot înălbi. (V. Cociu şi colab., 1983). Această operaţie se execută în instalaţii speciale, prin tratarea lor cu amestecul a două soluţii de bază: - prima soluţie se prepară din 5,8 kg hipoclorit de calciu şi 1,36 kg carbonat de sodiu cristalizat, care se solubilizează în 100 l apă: - soluţia a doua se prepară din 125 cm 3 acid sulfuric concentrat, care se amestecă cu 100 litri apă. Cele două soluţii se amestecă înainte de a fi utilizate în următoarele proporţii: 15 părţi soluţie I şi o parte soluţia a II-a, durata tratamentului fiind 2-4 minute (G. Grădinariu, 1992). Păstrarea nucilor în coajă se face la temperatura de 0...+3°C, la umiditatea relativă a aerului de 75%. Nucile pot fi ambalate în saci, lăzi sau pot fi întinse într-un strat de 15-22 cm grosime. 417

CAPITOLUL 23 CULTURA ALUNULUI Coryllus avellana L.,

Fam. Betulaceae

23.1. Importanţa şi aria de răspândire. 23.1.1. Importanţă Alunele pot fi consumate în stare proaspătă sau prelucrate. În stare proaspătă consumul se eşalonează în tot cursul anului. Pentru pomicultura modernă alunul constituie una dintre speciile de mare interes, datorită cererii nelimitate pentru fructele sale. Există ţări ca Turc ia, Spania, Italia, U.S.A. (statul Oregon etc) în care cultura alunului repr ezintă o sursă importantă de venituri pentru locuitorii lor (V. Cociu, 1997). Alunele prezintă un conţinut scăzut de apă (3,5-7,1%), dar ridicat în proteine (10,0-22,0 %) şi în special în grăsimi (53,0-72,0%), multe elemente minerale: săruri de potasiu (636 mg/100 g produs proaspăt), vitamina B 1 (0,39 mg/100g), vitamina B 2 (0,21 mg/100 g), vitamina PP (1,35 mg/100g), acid pantotenic (1,15 mg/100 g), acid folic (71 mg/100 g). În cantităţi reduse se mai găsesc carotenul (0,029 mg/100 g) şi vitamina C (3,0 mg/100 g). Valoarea energetică a alunului este ridicată (694 Kcal) fiind depăşită numai de nuci. Alunul se foloseşte frecvent în lucrările de îmbunătăţiri funciare executate pe terenuri în pantă, cu grad accentuat de eroziune. Alunul este şi o imp ortantă plantă decorativă. Lemnul de alun se foloseşte în construcţie, pentru împletituri sau obiecte sculptate. 23.1.2. Originea şi aria de răspândire. Alunul este o specie foarte veche, dar din cauza cerinţelor sale ecolog ice specifice ocupă suprafeţe restrânse pe glob, comparativ cu alte specii pomicole. 418 Originea acestei specii este europeană, unde creşte şi în prezent în stare sălbatică. De asemenea, în mod spontan alunul se întâlneşte în China, Tibet, Manciuria, India, Asia Mică, Altai, Ural, SUA, Canada. Arealul economic este mult mai restrâns decât cel botanic. Ponderea acestei specii se întâlneşte între paralele 30 - 50° latitudine nordică. Nu se întâlneşte în emisfera sudică. Suprafaţa ocupată de alun pe plan mondial este de peste 600.000 ha (Al vi n, 1994) cele mai mari suprafeţe se găsesc în Turcia (540.000 ha), Italia (70 .000 ha), Spania (30.000 ha), SUA (16.000 ha). Producţia mondială de alune oscilează

între 500.000 t şi 75.000 t în ultimul deceniu, din care Turcia realizează 450.000 – 550.000 t, Italia 85.000 – 128.000 t, Spania 12.000 – 27.000 t, SUA 18. 000 – 37.000 t. În prezent, în România, alunul se cultivă pe suprafeţe reduse (200 ha) în judeţele: Vâlcea, Olt, Caraş - Severin, Argeş, Mureş, Arad, Gorj, etc. 23.2. Particularităţi biologice şi ecologice 23.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Majoritatea botaniştilor recunosc 9 specii de alun, dar în realitate sunt între 9 şi 20 de specii ce fac parte din genul Corylus. Corylus avellana L. - alunul comun, creşte spontan în Europa, Turcia, Siria, Iran etc. sub formă arbustoidă şi este principala specie care a dat naştere la cele mai multe soiuri şi are cea mai mare importanţă economică. Corylus maxima Mill - alunul de Lombardia, creşte spontan în sud-estul Europei, Asia Mică, SUA, este un arbustoid din care provin foarte puţine soiuri, dar cu fructul mare. Corylus heterophylla Fisch - alunul siberian, este un arbustoid de tal ie mică, precoce, productiv, cu mare plasticitate ecologică, rezistent la ger. Nu a dat naştere la soiuri valoroase, dar este folosit în continuare în ameliorare. Corylus colurna L. - alunul turcesc, are talie mare, intră târziu pe rod, este longeviv, rezistent la boli şi dăunători. Datorită calităţii inferioare a fructelor este utilizat doar pentru ameliorarea portaltoilor. Corylus americana - alunul american, arbustoid cu talia redusă, cu mare plasticitate ecologică. Corylus cornuta Marsh - alunul cu vârf, creşte spontan în America de Nord. Corylus ferosc Wall - alunul himalaian, creşte în Nepal, Tibet, China. Corylus sieboldiana - alunul japonez, creşte în Japonia, N-E Asiei, Coreea, nordul Chinei. Corylus tibetica Botel - alunul tibatan, creşte în China centrală şi de vest. Populaţiile de Corylus avellana, de pe teritoriul României prezintă un înalt grad de variabilitate, atât în ceea ce priveşte plantele cât şi fructele. 419 Funcţie de originea geografică, speciile genului Corylus prezintă următoarele seturi de cromozomi X = 11 şi 2n = 18 sau 2n = 22. 23.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea alunului Obiective: - ameliorarea productivităţii (peste 2 t fructe/ha); - calitatea fructelor (peste 3,5 g, uniforme, aspectoase, cu coaja subţi re, minim 45% miez, gust plăcut); - rezistenţă la principalele boli şi dăunători (Xanthomonas, Gleosporium, Botrytis, Phytoptus); - rezistenţă la temperaturi scăzute (-25 … -38 °C); - reducerea procentului de fructe seci; - maturitatea timpurie. Metode de ameliorare: - hibridarea intraspecifică şi interspecifică; - selecţia clonală individuală;

- selecţia variaţiilor mugurale; - înmulţirea prin meristeme (creează variabilitate). 23.2.3. Sortimentul de soiuri Deşi în flora spontană se întâlnesc foarte multe biotipuri, în cultură sunt relativ puţine soiuri comparativ cu alte specii (cca. 250), iar la noi în ţară 15-20 soiuri. Din tre acestea, lista oficială include 5 soiuri din care 3 româneşti şi 2 străine. Pentru determinarea soiurilor se analizează următoarele caractere pomologice: - involucrul (lungime, formă, grad de acoperire a fructului); - fructul (mărime, formă, culoare); - endocarpul (culoare, grosime, uşurinţa de spargere); - sămânţa (formă, consistenţă, gust, conţinut în lipide, substanţe proteice etc.); - tegumentul. 23.2.4. Portaltoii alunului În general, alunul se înmulţeşte pe cale vegetativă (marcotaj), iar marcotele se plantează direct fără altoire. În situaţia când se înmulţeşte prin altoire se folosesc ca portaltoi: - alunul comun (Corylus avellana); - alunul turcesc (Corylus colurna); - alunul siberian (Corylus heterophylla); - alunul american (Corylus americana), s.a.

420 Tabelul 23.1 Principalele soiuri de alun cultivate în ţara noastră Principalele caracteristici Denumirea soiului Origine Plantă Fruct Recomand ări Romavel România S.C.P.P. Vâlcea Vigoare mare cu port semierect, precoce, productiv, rezistent la bacterioză şi păianjeni Maturarea: VIII/2, mijlociu (2,7 g), rotund, uşor turtit, miezul are 1,5 g. Randamentul în miez 50/55%. Soi de bază pentru plantaţiile intensive

Vâlcea 22 România S.C.P.P. Vâlcea Vigoare redusă, port etalat, precoce, productiv Maturarea IX/1. Mare (3,5-4,0 g), rotund cu coaja subţire, conţine 45% miez Recomandat pentru zona subcarpatică a Olteniei Tonda gentille delle Langhe Italia Vigoare mijlocie, port semietalat, precoce, productiv Maturarea VIII/3. Fructul mic spre mijlociu (2,3 g) rotund, conţine 45-52% miez Se recomandă pentru zonele cu ierni blânde Merveille de Bolwieller (Uriaş de Halle) necunoscută Vigoare mare, port erect, precoce, productiv Maturarea IX/3. Fructul mare (3,6 g) cu coajă groasă conţine 36-41% miez Se recomandă pentru zonele cu climat continental Ennis S.U.A. Vigoare mare, port erect, foarte productiv, rezistent la ger Maturare tardivă. Fructul mare (4,5 g), rotund, cu vârful conic, conţine 45-49% miez Soi valoros cu perspective de extindere Butler S.U.A. Vigoare foarte mare,

port semierect, productiv, puţin sensibil la bacterioză Maturare tardivă. Fructul mare (4,0 g), oval, randamentul în miez de 47-49% Soi valoros, de perspectivă Cozia România, S.C.P.P. Vâlcea Vigoare medie, port erect, precoce, productiv Maturarea IX/1. Fructul foarte mare (4,3 g) rotund compresat conţine 44-46% miez Soi valoros pentru plantaţii intensive Barcelona necunoscută Vigoare mare, port semierect, precoce, productiv, pretenţios la sol Maturarea VIII/3-IX/1. Fruct mare, rotund, conţine 42-44% miez Soi productiv, dar sensibil la unele boli 23.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare ale alunului Sistemul radicular. Este profund la speciile arborescente (C. colurna) şi

superficial de tip fasciculat, bine ramificat, şi dezvoltat la speciile a rbustoide (C. avellana, C. maxima, C. americana şi C. heterophilla). Marea masă a rădăcinil or se află în stratul de sol cuprins între 10-15 cm. În primii doi ani de la plantare, creşterea rădăcinilor este mai lentă, apoi creşterea este foarte intensă. 421 Cultivate pe terenuri argiloase, argilo-lutoase sau luto-nisipoase, soiurile de alun formează rădăcini care depăşesc de 1,5-2,0 ori proiecţia coroanei (I. Botu, 1987). Pe rădăcinile active, alături de perişorii absorbanţi, se găsesc şi micoriz ectotrofe specifice. Ritmul maxim de creştere a rădăcinilor are loc toamna (Tombesi, 1991). Tulpina. Alunul este un arbustoid înalt de 3-5 m, cu 15-20 ramificaţii d e diferite vârste, pornite din zona coletului. Coroana alunului este globuloasă, cu baza mult lărgită şi destul de deasă. Specificul de fructificare. Alunul este o specie unisexuat monoică care fructifică pe următoarele ramuri de rod: ramura scurtă, ramura mijlocie şi ramura

lungă. Ramura scurtă are 2-5 cm lungime şi prezintă terminal un mugur mixt, din care se formează un lăstar fertil. În unele cazuri, terminal, ramura poate avea un grup de amenţi. Pe toată lungimea ei se găsesc muguri vegetativi slab dezvoltaţi. În anul următor datorită mugurului mixt plasat termina,l se transformă într-o nouă ramură de rod scurtă. Ramura mijlocie are 15-40 cm. lungime şi poartă terminal un mugur mixt sau un grup de amenţi. Axial poate avea numai muguri micşti şi eventual câţiv a muguri vegetativi amplasaţi în zona bazală. Ramura lungă are 40-80 cm lungime şi poartă în vârf un mugur mixt sau un grup de amenţi. Axial are muguri micşti, vegetativi şi uneori amenţi. Aceste ramuri se găsesc în mod obişnuit la periferia coroanei. Mugurii. După modul de formare şi funcţiile pe care le îndeplinesc, mugurii la alun pot fi de 5 feluri: - muguri vegetativi, sunt situaţi la baza ramurilor anuale din coroană sau pe toată lungimea drajonilor; - muguri micşti (unisexuaţi femeli), care sunt situaţi de regulă în treimea superioară a ramurilor anuale şi din care în anul următor se formează lăstari de 515 cm, ce au în vârf inflorescenţele femele; - muguri micşti unisexuaţi, din care se formează atât inflorescenţele femele (2-3 la baza lăstarului), cât şi inflorescenţele mascule; - muguri floriferi, din care iau naştere inflorescenţe mascule (amenţi); - muguri adventivi, care sunt situaţi pe ramurile multianuale şi pe rădăcini. Florile bărbăteşti sunt grupate în amenţi. Fiecare ament cuprinde 130-160 flori apetale, alcătuite dintr-o bractee concrescută cu două bracteole şi patr u stamine bifurcate, terminate cu două antere. Florile femeieşti sunt grupate în inflorescenţe femele denumite şi glomerule cu 4-16 flori. O floare are un gineceu bicarpelar, cu două ovule, dint re care la majoritatea soiurilor se dezvoltă numai unul, iar celălalt avortează. Fructul. Este o achenă monocarpică (pseudoachenă), protejată până la maturitate de un involucru provenit din concreşterea a 1 – 3 bractei lob ate, ce conţine două ovule, din care se formează de regulă o singură sămânţă. Mărimea şi forma alunelor este diferită de la un soi la altul. 422 Ciclul de viaţă. Perioada de exploatare maximă a unei plantaţii de alun este de 30-50 de ani. Există însă plantaţii foarte vechi (peste 150 ani) aflate în că în plină fructificare (Turcia). Ciclul anual. Alunul porneşte în vegetaţie timpuriu (ianuarie-februarie), prima fenofază fiind înflorirea. În funcţie de momentul înfloririi soiurile de alun pot fi împărţite în trei grupe: - cu înflorire timpurie, între 20 ianuarie-10 februarie (Furlak, Tonda romana); - cu înflorire mijlocie, între 10 februarie-1 martie (Tonda gentille delle Langhe, Segorbe); - cu înflorire tardivă, după 1 martie (Cosford, Uriaşe de Halle). Fenomenul de dichogamie, adică de neconcordanţă a maturării florilor femele şi a celor mascule, este prezent la alun cazuri diferite: - protandria sau înflorirea florilor mascule înaintea celor femele Spania, Cosford); - protoginia sau înflorirea florilor femele înaintea celor

organelor şi prezintă trei (Lungi de mascule (Tonda

gentille delle Langhe); - homogamia sau înflorirea concomitentă a florilor femele şi a celor mascule. Polenizarea la alun este anemofilă. Majoritatea soiurilor de alun sunt autosterile. După polenizare, tubul polenic creşte rapid ajungând în 4-7 zile la baza ovarului, unde rămâne 4-5 lu ni, timp în care are loc maturarea ovulei după care are loc fecundarea (sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie). Productivitatea alunului este destul de scăzută, de 1,5 – 4 t/ha fructe în coajă. Plantaţia devine rentabilă la o producţie de peste 500 kg/ha miez. Longevitatea plantaţiilor: 30-40 ani economic, dar planta poate trăi 80 – 100 ani. 23.2.6. Cerinţele faţă de factorii ecologici Temperatura. Este unul din factorii climatici care limitează aria de cultură a alunului. Cultura alunului s-a dezvoltat cu precădere în zonele cu tempera turi medii cuprinse între 12 o şi 16 o C, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub -18 o ...20 o C în perioada de repaus şi sub -8 o ...-10 o C în perioada înfloritului. O rezistenţă ridicată a amenţilor se înregistrează în cazul unei evoluţii lente a temperaturilor, fără oscilaţii evidente. În iernile cu oscilaţii mari de temperatură, de la o zi la alta, sunt afectaţi amenţii şi florile femele chiar la temperaturi de -5 ... -18 o C. Cele mai rezistente la ger s-au dovedit a fi soiurile: Merveille de Bolwieller, Cosford şi Împărăteasa Eugenia. Lumina. Faţă de lumină, alunul are cerinţe mijlocii ce sunt satisfăcute pe întreg teritoriul ţării noastre. Pentru alun lumina este cu atât mai importan tă cu cât arealul său de cultură a fost deplasat substanţial, spre nord unde trebuie amplasat pe expoziţii estice, sudice, sud-estice şi sud-vestice. 423 Apa. Este un factor indispensabil pentru reuşita culturii alunului, atât în ce priveşte apa din sol, cât şi pentru cea din atmosferă. Alunul reuşeşte bine numai în acele zone în care suma precipitaţiilor anuale se situează între 700 şi 1200 mm. Umiditatea relativă optimă din perioada de vegetaţie este de 70-80% .Excesul de apă din sol de lungă durată cât şi din atmosferă este dăunător, provocând asfixierea rădăcinilor şi favorizând dezvoltarea unor boli critogamice (Botrytis cinerea şi Monilia fructigena). Alunul este tolerant la stressul hidric, dacă este de scurtă durată. Aerul. Prezintă importanţă pentru alun din punct de vedere al compoziţiei şi al mişcării sale (vânturi). Vânturile uşoare au o influenţă favorabilă asupra culturii în toate fenofazele, dar mai ales în perioada înfloritului, când asi

gură polenizarea şi în perioada maturării fructelor când reduc umiditatea atmosferică. Solul. Stratul fertil de sol destinat culturii intensive a alunului tr ebuie să aibă o grosime de minimum 60-80 cm, iar apa freatică să se găsească la mai mult de 1,5-2,0 m faţă de nivelul acestuia. Cele mai bune soluri s-au dovedit cele cu textură medie: lutoase, lutonisipoase, nisipo-lutoase şi luto-argiloase. Specia suportă o concentraţie în calcar activ de până la 10-12%. 23.3. Particularităţi tehnologice 23.3.1. Specificul producerii materialului săditor La alun, materialul săditor se produce în exclusivitate pe cale vegetativă prin drajoni, marcotaj, butaşi şi prin altoire. Înmulţirea prin drajoni. Este o metodă simplă şi uşoară, dar prin care se obţin un număr mic de plante comparativ cu alte metode 16-22 mii buc/ha. Gradul de înrădăcinare al drajonilor este scăzut, motiv pentru care drajonii respecti vi nu pot fi folosiţi la înfiinţarea unei plantaţii. Plantele obţinute din drajoni su nt neuniforme şi se refac foarte greu din cauza porţiunii înrădăcinate care este redusă. Metoda se utilizează mai ales în grădinile familiare. Înmulţirea prin marcotaj. La început, s-a folosit cu precădere marcotajul prin muşuroire, ulterior, s-au introdus metode mai avantajoase tehnic şi economic cum sunt marcotajul prin aplecare şi marcotajul prin ştrangulare. Marcotele obţinute prin ştrangulare şi drajonii înrădăcinaţi au un sistem radicular slab dezvoltat. Din această cauză necesită fortificarea pe parcursul unui an de vegetaţie în platforme de înrădăcinare. Butăşirea este o metodă de perspectivă pentru alun. Aceasta a dat bune rezultate în cazul butaşilor semilignificaţi, care se recoltează la mijlocul l unii iunie de pe mijlocul ramurilor anuale. Tratarea lor cu acid indolil-butiric (IBA ) în 424 doză de 1000 ppm, a favorizat înrădăcinarea la unele soiuri cu până la 100% (Barcelona şi Butler). Altoirea. Reuşita altoirii depinde de metodele de altoire şi de portaltoii folosiţi. Dintre metodele de altoire s-au dovedit mai eficiente altoirea în mugure crescând (în prima jumătate a lunii iulie cu muguri de pe lăstari) şi altoire a în despicătură în verde (de la începutul lunii iunie cu lăstari erbacei). La masă, alunul se poate altoi în despicătură şi copulaţie perfecţionată, metode prin care se pot obţine 20-60% plante altoite. Înmulţirea prin seminţe. Alunele au germinaţie scăzută (15-30%), înainte de semănat ele trebuie stratificate la 1-5 o C, timp de 110-120 zile. 23.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Sistemul de cultură. Alegerea terenului se va face în funcţie de cerinţele

ecologice ale soiurilor. Distanţele de plantare sunt influenţate de soi şi fertilitate a solului şi pot fi: 5,0-6,5 m între rânduri şi 3,0-6,0 m pe rând; 10-15 m într e rânduri şi 7-8 m pe rând pentru sistemul agropomicol, utilizând coroana tip tufă. În ultima perioadă s-au înfiinţat plantaţii intensive cu distanţe de 5,0 m între rânduri şi 3,0-4,0 m pe rând, pomi având un singur trunchi şi coroana condusă sub formă de vas ameliorat. Plantarea alunului se va face toamna, deoarece pornirea în vegetaţie are loc foarte devreme. Sistemul radicular este foarte sensibil, de aceea manipularea se va face cu mare grijă, pentru a nu se rupe rădăcinile absorbante sau acelea purtătoare de micoriză. Fiind o specie cu soiuri autosterile, dichogame, pentru fiecare soi de bază se vor alege 2-3 soiuri polenizatoare, cu aceeaşi perioadă de înflorire. La 3-4 rânduri din soiul de bază se intercalează 1-2 rânduri din soiurile polenizato are (tabelul 23.2). De asemenea, fiind o specie anemofilă, rândurile trebuie o rientate perpendicular pe direcţia vântului dominant. Tăierile de formare. Forma de coroană se realizează în 5-6 ani de la plantare, alunul fiind condus sub formă de tufă cu 4-10 tulpini. În cultur a intensivă a alunului mai este utilizată forma de vas ameliorat, cu trunchi mijlociu (40-60 cm) şi 4-7 şarpante. Tăierile de întreţinere şi fructificare sunt sumare în perioada de tinereţe şi constau numai din răriri. După intrarea pe rod şi îndesirea coroanei se efectuează următoarele lucrări: - anual se vor îndepărta creşterile viguroase din interiorul coroanei, pentru evitarea umbririi ramurilor fructifere; 425 - ramurile anuale din exteriorul coroanei cu lungimea mai mare de 5060 cm se vor scurtata la 40-50 cm, deoarece rodesc puţin, comparativ cu ramurile de 20-40 cm; - ramurile de semischelet, la care s-a produs degarnisirea, vor fi sc urtate, astfel încât să provoace noi creşteri anuale; - degajarea interiorului coroanei, pentru a spori intensitatea luminii şi a mări suprafaţa de rodire. Obligatorie este înlăturarea drajonilor şi lăstarilor ce cresc din zona coletului. Întreţinerea solului. În plantaţiile de alun se poate folosi: ogorul lucrat; ogorul erbicidat; ogorul combinat; mulcirea;ogorul cultivat cu îngrăşăminte verzi sau plante agroalimentare. Solul se lucrează pe o adâncime de 12-15 cm. Dintre erbicidele folosite amintim: Simazin 2-6 kg/ha; etc Diuran 1-2 kg/ha; Ustinex 10 kg/ha; Casorom 3 kg/ha. Erbicidarea în plantaţiile conduse sub formă de tufă trebuie făcută cu mult discernământ datorită riscului de a distruge şi pomii. În zonele cu precipitaţii suficiente şi pe terenul în pantă se foloseşte sistemul înierbat printre rânduri şi lucrat pe rând. Iarba se coseşte şi se foloseşte ca mulci.

Tabelul 23.2 Polenizatorii soiurilor de alun Soiul de polenizat Principalele soiuri polenizatoare Vâlcea 22 Fertila de Coutard, Tombul, Tonda romana Tonda gentille delle Langhe Cosford, Camponica, Imperial de Tiebizonda Merveille de Bolwieller Cosford, Daviana, Lungi de Spania Ennis Butler, Merveille de Bolwieller Butler Ennis, Fertilă de Coutard, Merveille de Bolwieller Barcelona Daviana, Mortarella, Imperial de Prebizonda, Merveille de Bolwieller

Fertilizarea plantaţiilor Alunul este o specie care răspunde favorabil la fertilizare. Mai mulţi autori au confirmat că pentru o producţie de 1,8 t/ha alunul absoarbe din sol următoarele cantităţi de elemente: 18,2 kg azot; 9,1 kg fosfor; 12,3 kg potasiu şi 16.3 kg Ca. În plataţiile tinere fertilizarea se face în special cu azot pentru dezvolt area sistemului radicular, dar şi a părţii epigee. Dozele orientative sunt: 60 kg/ha azot, 30 kg/ha fosfor şi 40 kg potasiu/ha. Fertilizarea în plantaţiile pe rod se realizează prin administrarea anual, a 100-150 kg/ha N; 80-100 kg/ha 2 O 5 şi 100-120 kg/ha K 2 O şi la 3-4 ani 30-40 t/ha gunoi de grajd. Atât în evita 426 utilizarea îngrăşămintelor sub acestei specii la clor. Metoda de diagnoză foliară nu cercetări.

P

plantaţiile tinere cât şi în cele pe rod se va formă de cloruri, având în vedere sensibilitatea este bine pusă la punct, necesitând încă

Irigarea. Fiind o specie pretenţioasă la apa din sol şi la umiditatea atmosferică, irigarea este o secvenţă tehnologică obligatorie. În cultura alunului apa fiin d un factor limitativ. Stabilirea regimului de irigare este strâns legat de perioadele critice ale alunului în ciclul anual. După Tasias şi Girona (1983) momentele critice sunt între 20-25 iunie şi 15-20 iulie, ca urmare a unui deficit hidric precum şi în

timpul creşterii seminţei. În plantaţiile de alun aflate în perioada de plină rodire su nt necesare 1000-3000 m 3 /ha apă asigurată prin irigaţii, în condiţiile unui regim pluviometric de sub 800 mm/an. Normele de udare la alun sunt cuprinse între 300 şi 500 m 3 /ha, fiind mai reduse decât la alte specii pomicole, din cauza sistemului radicular mai superficial. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Dintre bolile mai păgubitoare sunt: virozele (mozaicul alunului, atrofia lăstarilor; atrofia fructelor ş.a.), bacteriozele (Xanthomonas corylina) şi ci cozele (Cytospora corycola, Gleosporium coryli, Phyllactinia suffulta, Monilinia fructigena, Botrytis cinerea etc.). Cei mai periculoşi dăunători sunt: gărgăriţa alunului (Balaninus nucum) şi viermele alunelor (Mellisopus latifferanus) acarieni, afidele, insectele miniere . În cadrul schemei de combatere se va avea în vedere nivelul de combatere naturală, stabilirea pragului de dăunare, şi apoi efectuarea prognozelor şi avertizărilor toate în scopul raţionalizării tratamentelor chimice. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se va face prin tratamente în timpul perioadei de repaus şi în vegetaţie cu pesticidele cunoscute, aplicate la avertizare. Specificul maturării şi recoltării alunelor Momentul optim de recoltare este considerat atunci când fructele au ajun s la dimensiunile specifice soiului, iar pelicula ce separă sămânţa de pericarp devine brun-roşcată. Alunele se pot recolta cu sau fără involucru, manual sau mecanizat. În plantaţiile comerciale de alun se disting două moduri de recoltare a alunelor: - recoltarea în verde (cu involucru); - recoltarea în uscat (fără involucru). Recoltarea cu involucrul (recoltarea în verde) se recomandă la pomii tineri, la cei amplasaţi pe pante şi în plantaţiile cu solul înierbat şi se face în exclusivitate 427 manual. După recoltare, este necesară îndepărtarea imediată a involucrului, uscarea determinând desprinderea greoaie a acestuia de pe fruct. Recoltarea fără involucru se face când 90% din alune au căzut pe sol şi involucrul cade uşor. Căderea are loc într-un timp de 15-25 zile fără ca fructele să se deprecieze. Recoltarea mecanizată se face numai pe terenuri plane sau uşor înclinate cu solul arat, nivelat şi tăvălugit. Uscarea alunelor recoltate se face prin expunerea lor la soare timp d e 2-3 zile, până când umiditatea miezului scade sub 8%. Urmează sortarea calibrarea şi ambalarea fructelor. Ambalarea se face în saci care se stivuiesc pe palete cu montanţi sau în lăzi "P". Acestea se stivuiesc în spaţiul de păstrare. Păstrarea se face la temperatura de 0 o C şi umiditatea relativă a aerului de 70-75%, condiţii în care se poate menţi ne calitatea alunelor 1-1,5 ani.

Comercializarea alunelor în coajă sau decojite se face în ambalaje mici sub formă de preambalate, folosind pungi de 100-200 g.

428

CAPITOLUL 24 CULTURA CASTANULUI CU FRUCTE COMESTIBILE Castanea sativa Mill.

Fam. Fagaceae

24.1 Importanţă, origine, arie de răspândire 24.1.1. Importanţă Castanul cu fructe comestibile (castanul dulce sau nobil) este o specie cu o mare importanţă pomicolă, dar şi silvică, având lemnul de calitate superioară. Fructele conţin: 27-36,6 % amidon, 4,5-16,4% zaharuri, 2-5,8% lipide, 2,99,4% substanţe proteice, 2% celuloză, 1,2% substanţe minerale (S,K,P,Mg,Na,Ca, Fe), vitaminele C (27 mg%), B 1 ,B 2 , având valoarea energetică de 2100 cal/kg. Fructele se consumă fierte, prăjite, coapte sau sub formă de piureuri. Făina de castane se foloseşte în cofetărie sau pentru fabricarea alcoolului (randament 37%). Lemnul este superior celui de stejar, fiind dens, dur, elastic şi foart e rezistent la putrezire, fapt pentru care se utilizează la confecţionarea ambarcaţiunilor navale, stâlpilor de poduri, abatajelor de mine, doagelor p entru butoaie, parchetului, furnirului (brun-roşcat), mobilă de lux şi a obiectelor

artizanale. Involucrul fructelor, scoarţa tulpinei, frunzele fiind foarte bogate în substanţe tanante (30-33%), se folosesc în tăbăcărie şi în industria textilă pentr vopsirea ţesăturilor din bumbac, lână şi mătase într-o culoare brun închisă. Prin talia sa impunătoare, prin coloritul frunzişului din perioada de toamnă, castanul este unul din cei mai decorativi arbori. Pomul valorifică solurile în pantă, sărace, improprii altor specii. 24.1.2. Originea şi aria de răspândire Castanul cu fructe comestibile este originar din Europa, Asia Mică şi America de Nord. Cercetările paleontologice au dovedit că pe teritoriul ţării noastre, ca şi în Iugoslavia, Austria, Ungaria castanul există încă din terţiar, aria de răspândire restrângându-se în perioada postglaciară. 429 Creşte în stare spontană, formând masive forestiere, în Caucaz, Spania, sudul. Italiei şi Franţei, Peninsula Balcanică, nordul Africii etc. Pe plan mondial, producţia de castane este de cca 500.000 tone, respecti v, 0,3% din producţia totală de fructe, din care Asia asigură 300.000 tone (6 8%), Europa 150.000 tone (28,5%), iar America de Nord. 10.000 tone (1,9%). Principalele ţări producătoare sunt: Coreea, Italia, Japonia, China, Franţa, Grecia, Bolivia ş.a. În România, castanul se situează aproape de limita nordică de cultură. Creşte spontan sub formă de pomi izolaţi sau în masive pure, dar şi în amestec cu gorun, stejar, fag, carpen, paltin ş.a. Ocupă mari suprafeţe în depresiunea subcarpatică a Olteniei, depresiunea Lăpuş şi Baia - Mare. Principalele centre de cultură sunt: Baia Mare, Tăuţii de Sus, Şomcuţa Mare, Seini, Tismana, Horezu ş.a. Sub formă de pomi izolaţi sau mici pâlcuri se întâlneşte cu precădere în judeţele Caraş - Severin, Timiş, Hunedoara, Arad, Bihor, Sălaj, Cluj - Napoca, Alba, Mureş, Bistriţa-Năsăud ş.a. (Gr. Mihăescu, 1977, 1985). Producţia naţională de castane este de cca. 25000 tone şi se obţine de pe cca 800 ha. Colecţia naţională de soiuri şi biotipuri se află la S.C.P.P. Baia Ma re şi Tg. Jiu, unde se produce şi material săditor altoit. 24.2. Particularităţi biologice şi ecologice 24.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Specii. Genul Castanea cuprinde 9 specii, dintre care 4 sunt din America de Nord, 4 din Asia Mică şi una din Europa. Cele mai importante pentru pomicultură sunt următoarele: Castanea sativa Mill. - castanul european, răspândit în sud-estul Europei, a format soiurile cultivate în Italia, Franţa, Bulgaria, România. Are vigoare mare (25-35 m), este longeviv, intră târziu pe rod. Castanea crenata Sieb. şi Zucc. - castanul japonez, are port pitic, arbustoid cu coroana plângătoare, este precoce, formează fructe mari şi dulci, fiind genitorul soiurilor: Gynoise, Tamba, Izumo, Yamato, Ganne, cultivate în Japonia; Castanea dentata Borkh. - castanul dulce american, creşte sub formă de pom viguros, înalt de 30 m, intră târziu pe rod, este rezistent la ger, secetă, boli şi are fructe mici cu diametrul de 1,5-2,5 cm; Castanea mollisima Blume. - castanul chinezesc, creşte sub formă de pom înalt de 20-22m, este precoce, rezistent la boli şi ger, foarte productiv , formează

fructe mari şi aromate. Soiurile Naking şi Orrin sunt cultivate în S.U.A.; Castanea pumila Mill. - castanul pitic, originar din America de Nord, este un arbustoid, rezistent la secetă, cu fructe mici, cilindrice, foarte dulci. 430 24.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea castanului. Fiind o specie care prezintă anumite particularităţi biologice şi tehnologice castanul necesită încă multe etape şi obiective de ameliorare. Pe plan mondial obiectivele de ameliorare se referă la: productivitate, rezistenţă la boli (cancerul scoarţei şi boala de cerneală) atât a soiurilor cât a portaltoilor etc. Cercetătorii români şi-au stabilit ca principale obiective, următoarele: - obţinerea soiurilor de vigoare mică şi mijlocie; - precocitate de rodire (6-7 ani de la plantare); - productivitate ridicată; - fructe mari şi foarte mari (10-18 g), uşor detaşabile de involucru; - rezistenţă genetică la boli; pătarea frunzelor, crăparea scoarţei; - capacitate bună de adaptare la condiţiile ecologice. Ca surse de germoplasmă, soiurile Iza şi Mara se folosesc pentru ameliorarea productivităţii şi rezistenţei la condiţiile ecologice. Soiurile Tamba, Izuma Tsukuba şi Ishizuki pentru precocitate, vigoare redusă, mărimea fructelor şi rezistenţă la bolile specifice. Metode de ameliorare folosite în România: - selecţia individuală din populaţiile existente şi studiul în culturi de concurs a acestora; - hibridarea interspecifică (ex. C. sativa x C. crenata sau C. crenata x C. sativa). 24.2.3. Sortimentul de soiuri În România fondul de germoplasmă cuprinde 56 specii, soiuri şi selecţii. Prin selecţie clonală a biotipurilor valoroase de Castanea sativa s-au obţin ut soiurile: Iza, Mara, Tismana, Hobiţa, Goreni, Prigoria, Polovraci care sunt foar te productive, rezistente la boli, dăunători şi formează fructe mari (tabelul 24.1.). Tabelul 24.1 Principalele soiuri de castan cultivate în România Soiul Perioada de maturare Fructul Tismana IX/2-3 Mare, semisferic, cu vârf rotunjit Polovraci IX/3 Foarte mare (25 g), maroniu Prigoria IX/3 Mare (20g), castaniu Iza IX/3-X/1 Mijlociu (12 g), brun-roşcat Mara IX/3-X/3 Mijlociu (8 g), brun-închis Goreni X/2 Mijlociu (11 g), castaniu Hobiţa X/2 Mijlociu (10 g), maroniu 431 Interes pentru cultură prezintă şi numeroase biotipuri selecţionate din populaţiile locale cât şi hibrizii interspecifici obţinuţi la S.C.P.P. Baia Mare care au vigoare redusă şi permit intensivizarea culturii castanului (Is. Popa, 1987).

Dintre soiurile străine se remarcă: Castana de Montella, Madona di Canale, Carpinese, Marrone di Avelino ş.a. cultivate în Italia; Bouche'rouge, Belle Empine, Marrun duVar, Marrun d'Orleans din Franţa; Karlova 2, Karlova 6 şi Karlova 8 din Bulgaria. Dintre hibrizii interspecifici (C. sativa x C. crenata) se remarcă Marigoule 15 şi Maraval 75 obţinuţi în Franţa. 24.2.4. Portaltoii castanului Castanul franc (Castanea sativa) Tamba 1, portaltoi românesc, selecţie clonală a soiului Tamba. Se înmulţeşte prin seminţe şi imprimă soiurilor vigoare mijlocie; puieţii cresc bine, uniform, obţinându-se producţii de peste 95.000 buc/ha. Hobiţa, portaltoi românesc, obţinut prin selecţie clonală a unor biotipuri locale (Tg. Jiu). Are o răsărire bună, o creştere uniformă. Imprimă soiurilor vigoare mijlocie. Se înmulţeşte generativ. 24.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare ale castanului Sistemul radicular este trasant, puternic dezvoltat, extins în plan orizo ntal şi în profunzime la 1,5-2,5 m, masa principală a rădăcinilor active fiind dispusă în straturile superioare ale solului (E. Rusu, 1974). Pe rădăcinile absorbante sunt fixate ciuperci micoritice, care formează cu acestea o asociaţie simbiotică. Partea epigee Pomii sunt viguroşi, înalţi de 15-20 m (în regim silvic 30-35 m), cu trunchi gros, coroană globuloasă, largă (15-20 m în diametru la pomii izolaţi) şi şarpante lungi, puternice, cu unghi mare de inserţie. Creşterile anuale au internod ii scurte (1-1,5 cm) şi măduva continuă. Mugurii vegetativi sunt mici, conici, cafenii , cu vârful depărtat de ramură. Mugurii de rod sunt mai mari ca cei vegetativi, ovoizi sau uşor bombaţi şi situaţi în partea superioară a ramurilor anuale. Frunzele sunt mari (100-120/40-80 mm), piloase, lucioase, oblong lanceolate, cu marginile spinos dinţate şi au poziţie aproape orizontală. Specificul de fructificare. Castanul este o specie unisexuat monoică. Rodeşte pe ramuri anuale mijlocii, situate preferenţial la periferia coroan ei. Ramurile de rod poartă, în partea superioară, muguri micşti care primăvara evoluează în lăstari fertili. Pe lăstari, în axila frunzelor se formează inflorescenţe, respectiv, amenţi rectilinii, lungi de 15-35 cm (fig.24.1). În funcţie de tipul florilor, amenţii pot fi unisexuaţi şi bisexuaţi. Amenţii unisexuaţi sunt situaţi în partea inferioară a lăstarului fertil, poartă numai fl ori 432 mascule şi au o culoare alb-verzuie. Amenţii bisexuaţi sau androginii se formează în partea mediană şi superioară a lăstarilor fertili.

Fig. 24.1. - Lăstari de castan (după Gr. Mihăescu 1977): a-lăstar nefertil; b-lăstar fertil cu amenţi bărbăteşti (1) şi androgini (2) Ei poartă spre bază flori femele, iar spre vârf numai flori mascule. Flori le femele sunt grupate de regulă câte trei, în inflorescenţe mici acoperite cu

un involucru ţepos. Pe un ament apar 1-5 inflorescenţe femele, dintre care n umai primele 1-3 sunt fertile. Florile mascule sunt grupate câte 1-2 la subsuoara unei bractei şi au câte 10-12 stamine. După numărul de stamine şi lungimea filamentului acestora, florile mascule pot fi: - astaminizate - lipsite de stamine, pomii fiind androsterili; - brahistaminate - staminele au filamentul scurt şi anterele nu depăşesc periantul, au puţin polen fiind practic androsterile; - mezostaminate - filamentul fiind mai lung, staminele depăşesc periantul, sunt bogate în polen fertil; - longstaminate - filamentul are 5-7 mm lungime, anterele depăşesc periantul, sunt bogate în polen fertil, fiind foarte bune polenizatoare (Solignat G, 1958, citat de Cociu V., 1967). Înflorirea are loc târziu, în luna iunie-iulie şi este eşalonată. Amenţii unisexuaţi înfloresc înaintea celor androgini şi cad după 10-15 zile. Amenţii androgini înfloresc odată cu uscarea celor unisexuaţi, dar ceva mai târziu de cât florile femele. Polenizarea este anemofilă şi entomofilă. Florile femele sunt apte 433 pentru fecundare numai după 8 zile de la înflorire. Ele îşi menţin receptivita tea timp de cca 45 zile, cea mai bună polenizare realizându-se în zilele 8-20 de la înflorirea deplină. Fructul (gubă) este acoperit cu un involucru (mezocarp) gros, spinos, dehiscent la maturitate. El poate fi monogerm, când conţine o sămânţă numită maroană, sau poligerm, caz în care are 2-5 seminţe numite castane propriu-z ise (fig. 24.2.). Din punct de vedere botanic, castanul formează fructe uscate dehiscente, iar castanele sunt nişte achene cu pericarpul coriaceu, neted, lucios, tare şi de culoar e castanie, iar tegumentul subţire, cafeniu, pubescent, neaderent sau semiaderent. În vârful fructului se observă stilul persistent, iar la bază o cicatrice mare, circulară, mai deschisă la culoare, ce reprezintă locul de prindere de involucru. Intrarea pe rod. Începutul fructificării are loc la 8-10 ani la pomii obţinuţi din sămânţă şi la 3-4 ani în cazul celor obţinuţi vegetativ, cele mai precoce fiind soiurile japoneze. Producţia medie este de 10 kg/pom la vârsta de 12 ani, 20-30 kg/pom la 2550 ani, 50-60 kg/pom la 50-100 ani, iar la pomii solitari şi viguroşi se pot obţine până la 300 kg/pom (Bordeianu T. şi colab., 1955). În masivele silvice de l a Tismana şi Baia - Mare se obţin 12-20 kg/pom (Liacu A., Popescu V., 194 9). Producţia variază în raport cu soiul, condiţiile ecologice şi tehnologice de cultură. Castanul nu prezintă periodicitate de rodire. Fig. 24.2 - Ramură cu fruct şi involucru la castan (după G. Mihăescu 1977) Durata de viaţă a castanului este foarte mare, respectiv, 200-300 ani, da r poate ajunge până la 500-1200 ani (Bordeianu T. şi colab., 1961). El are o creştere lentă în special în primii 5-6 ani, când se dezvoltă prioritar sistemul radicu

lar. 434 După vârsta de 8 ani, creşterea părţii aeriene se intensifică iar sistemul radic ular devine trasant. În cadrul ciclului anual, perioada de vegetaţie durează 6-8 luni, frunzele apar în aprilie-mai şi cad la începutul lunii noiembrie. Înflorirea are loc la 61-81 zile de la dezmugurire, iar maturarea fructelor la 91-109 zile de la înflorire. 24.2.6. Cerinţele faţă de factorii ecologici Fiind o specie tipică zonelor colinare, castanul la noi în ţară preferă altitudini de până la 500 m, poate urca la 660 m, (Polovraci) sau chiar 760 m (Frăsineşti-Vâlcea), caz în care fructele sunt mai mici (Bârlădescu E., 1964). În ţările cu climat mai blând, castanul se întâlneşte la altitudinea de 800-1200 m, iar în Caucaz se ridică până la 1800 m. Faţă de lumină are cerinţe reduse, mai ales în perioada juvenilă, când preferă condiţiile de semiumbră. După intrarea pe rod, devine mai pretenţios, lumina insuficientă determinând înălţarea puternică a coroanei şi scăderea producţiei de fructe. În stare spontană castanul se întâlneşte cu precădere spre marginea pădurilor. Necesită anual peste 2000 ore de strălucire a soarelui. Faţă de căldură este pretenţios, reuşind în zonele de climat cu influenţă mediteraneană (Banat, Oltenia) sau oceanică (vestul Transilvaniei). Necesită o temperatură medie anuală de 9,5...10,5°C, de la dezmugurire la înflorire 13,2...17,7°C, de la înflorire la recoltare 16...19°C, iar pe toată durata perioadei de vegetaţie, o temperatură medie de 14,8...18,5°C. Pentru maturarea fructelor e ste necesar acumularea a 2800...3500°C temperatură activă, toamne lungi şi secetoase. Este destul de rezistent la ger, suportând temperaturi de -22...-24°C. Îngheţurile şi brumele târzii de primăvară nu afectează producţia, deoarece castanul înfloreşte târziu, după trecerea acestora. Faţă de apă are cerinţe mari, necesitând 700-1000 mm precipitaţii anuale, din care 400-500 mm în perioada aprilie-septembrie. Precipitaţiile abundente din perioada înfloritului împiedică polenizarea şi fecundarea florilor, diminuând producţia, iar cele din timpul maturării fructelor determină indehiscenţa involucrului. Umiditatea relativă a aerului de peste 70-75% favorizează ata cul bolilor. Faţă de sol este destul de pretenţios. Preferă soluri cu textură lutoasă, lutoargiloasă, argilo-nisipoasă, profunde, permeabile, bine drenate şi aerate, acide, cu pH = 4,5-6,5, sărace în calciu (sub 1,8%), bogate în potasiu, cu pânza de apă freatică la adâncimea de minimum 4 m. Cultura reuşeşte pe soluri de origine vulcanică sau aluviuni grosiere, brun-roşcate podzolite, brun-galbene de pădure şi negre de pădure. Deşi preferă soluri adânci, în regim silvic reuşeşte şi pe coastele stâncoase, cu solul subţire. Terenurile argiloase sau nisipoase, prea subţiri , erodate, slab aerate, cu apă stagnantă şi reacţie neutră sau alcalină nu sunt indicate pentru cultura castanului. 435 24.3. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor. Castanul se înmulţeşte prin altoire şi marcotaj, iar în scop silvic direct prin seminţe.

Înmulţirea prin altoire se practică prioritar. Ca portaltoi se folosesc puieţi de castan franc Iza şi Mara, Tamba 1, Hobiţa (Parnia P. şi colab., 1984). Seminţele se stratifică imediat după recoltare şi se seamănă toamna la distanţa de 90/20 cm (A. Lazăr şi colab., 1977). În şcoala de puieţi răsărirea este de 77-85%, iar producţia de 80-95000 puieţi/ha. În şcoala de pomi se practică altoirea sub scoarţă perfecţionată, grosimea portaltoilor fiind de minim 10 mm. Se obţine o producţie de 25000 pomi/ha. Înmulţirea prin marcotaj este mai puţin folosită şi prezintă anumite particularităţi: ştrangularea lăstarilor şi tratarea cu biostimulatori. Astfel, în luna mai-iunie, când lăstarii au 30-40 cm lungime, se defoliază zona bazală şi se ştrangulează cu un inel de sârmă zincată. Zona defoliată se pensulează cu vaselină care conţine substanţe biostimulatoare rizogene, după care se acoperă prin muşuroire cu pământ reavăn şi bine mărunţit. De la o tufă se obţin 7-9 marcote înrădăcinate, respectiv, 35000 buc./ha (biotipurile Tamba 26 şi S-1 de la S.C.P.P. Baia - Mare) (A. Lazăr ş.a., 1989). Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor. Castanul se cultivă pe terenuri cu panta amenajată în terase continue sau individuale. Fertilizarea de bază constă în administrarea a 20-30 t/ha gunoi de grajd, 200 kg/ha P 2 O 5 şi 300 kg/ha K 2 O. Pomii se plantează toamna, imediat după ce au fost scoşi din pepinieră, pentru a evita deshidratarea rădăcinilor şi distrugerea ciupercilor micoritice. Distanţa de plantare depinde de vigoarea soiurilor cultivate, fiind de 6 x 5 m (333 pomi/ha) pentru Iza, Mara, Hobiţa şi Polovraci şi de 8 x 6 m (20 0 pomi/ha) pentru soiul Goreni care este de vigoare mare. Pentru asigurarea polenizării într-o parcelă se plantează 2-3 soiuri interfertile. Pomii se conduc sub formă de vas ameliorat sau piramidă neetajată. Castanul suportă greu tăierile, fapt pentru care ele se reduc cât mai mult

posibil. Pentru formarea coroanei varga se scurtează după plantare la 0,8-1 m de la sol, iar în continuare se aplică numai lucrări în verde. Tăierile de întreţin re vizează eliminarea ramurilor care îndesesc coroana, a celor rupte, bolnave, uscate etc. Spre sfârşitul perioadei de maximă producţie se recomandă aplicarea tăierilor severe de revitalizare şi regenerare. Rănile se dezinfectează cu o soluţie de 20% sulfat de fier şi se badijonează cu mastic. Întreţinerea şi lucrarea solului. Pe terenurile în pantă expuse eroziunii, solul se menţine înierbat cu graminee sau leguminoase perene. În cazul plantaţiilor amplasate pe pante până la 12%, în livezile tinere se practică culturile legumicole intercalate, iar în livezile pe rod ogorul lucrat şi înierbarea provizorie în benzi. 436 Fertilizarea constă la administrarea, la pomii tineri, a 40-50 g NPK s.a./pom anual şi 40 t/ha gunoi de grajd odată la 3-4 ani. În plantaţiile pe rod, pe solurile podzolice, anual se aplică: 120-250 N, 60-70 P 2 O 5 , 120-150 K 2

O kg s.a./ha (A. Lazăr şi colab., 1989). Principalele boli şi principalii dăunători - pătarea frunzelor (Mycosphaerella punctiformis), care poate duce la defolierea pomilor în anii ploioşi; - boala cernelei (Phytophthora cambivora) este foarte periculoasă, afectează florile, frunzele, ramurile, rădăcina şi provoacă uscarea pomilor; - cancerul scoarţei (Endothia parasitica); - gărgăriţa castanelor (Balaninus elephans); - viermele castanelor (Laspeyresia splendana) s.a., (Smaranda Florea, Is . Popa, 1989). Particularităţile maturării şi recoltării fructelor Maturarea fructelor are loc la sfârşitul lunii septembrie şi în octombrie în funcţie de soi şi altitudine, decalajul putând fi de peste 30 zile. Involu crul se deschide în 2-4 valve, iar castanele se desprind şi cad. La unele biotip uri cu involucru indehiscent aceasta se desprinde de peduncul, odată cu castanel e. Maturarea are loc la 70-125 zile de la înflorire (soiuri timpurii 70-90 zile; soiuri mijlocii 90-110 zile; soiuri târzii peste 110 zile). Recoltarea se efectuează la sfârşitul lunii septembrie şi în octombrie, atunci când involucrul devine dehiscent, iar castanele se colorează în brun roşcat până la brun închis şi cad în mod natural. În toamnele ploioase, involucrul nu mai crapă şi cade cu tot cu castane, separarea lor făcându-se destul de anevoios , manual, după uscare. Recoltarea se face prin scuturare manuală, la fel ca şi la nuci sau prin scuturare cu vibratorul. După uscarea sub şoproane, castanele se sortează pe categorii de mărimi (mari 80-110 buc/kg, mijlocii 120 buc/kg, mici peste 200 buc/kg) se ambalează în saci şi se păstrează la temperaturi scăzute (+2°C) şi U.R.=65-70%, în spaţii bine ventilate pentru a nu se deprecia. Castanele sunt considerate fructe uşor perisabile, deoarece sunt sensibile la atacul ciupercilor, care produc mucegaiuri. Conservarea pe o perioadă de 1-2 ani se face prin uscare, la o temperatură de 50-70°C, până ce coaja (pericarpul) devine sfărâmicios şi se desprinde uşor de miez (sămânţă).

437

CAPITOLUL 25 CULTURA CĂPŞUNULUI Fragaria grandiflora Ehrh

Fam. Rosaceae

Subfam. Rosoideae 25.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 25.1.1. Importanţa Primele fructe proaspete care apar în ţara noastră sunt căpşunile, de aceea, dar şi datorită calităţii şi compoziţiei lor sunt foarte apreciate de toţi consumatorii. Soiurile remontante dau mai multe recolte pe parcursul verii până în toamnă. Fructele conţin: 6,7-13,9% substanţă uscată totală, 5-12% zaharuri, 0,6-1,6% acizi, 40-106% vitamina C, 0,94-1,74% săruri minerale, 0,1-0,51% proteine, vitaminele A,B 1 ,B 2 ,PP, acid pantotenic etc. Căpşunele se consumă în stare proaspătă cât şi industrializate sub diferite forme: sucuri, dulceţuri, gemuri etc. Prin conţinutul ridicat de mangan şi vitamine în special din grupa B, fructele au un rol important în buna funcţionare a sistemului nervos, în anemie etc. Căpşunul este una din cele mai rentabile specii pomicole, dacă întruneşte condiţiile tehnologice şi ecologice. Producţia la soiurile nou create pe pla n mondial poate ajunge la 40-50 t/ha. Productivitatea, plasticitatea ecolo gică, calitatea fructelor, rezistenţa la boli şi tehnologia relativ simplă, au făcut ca această specie să capete o extindere deosebită. Ameliorarea şi crearea de soiuri este uşurată datorită multor resurse de gene de care dispune genul Fragaria. 25.1.2. Originea şi aria de răspândire Majoritatea soiurilor de căpşun provin din speciile americane (Fragaria virginiana, F. chiloensis şi F. grandiflora); din speciile europene de fragi (F. v esca L.) şi de căpşun (F. elatior sin moschata) s-au obţinut soiuri cu o valoare mult mai scăzută. Deci, originea acestor specii este americană şi europeană. În prezent, datorită calităţilor prezentate, căpşunul este răspândit şi se cultivă pe tot globul, datorită şi multiplelor posibilităţi de cultivare. 438 Producţia mondială de căpşun este în continuă creştere, situându-se în anul 2000 la cca. 3 mil tone, din care peste 1.200.000 t se obţin în Europa, urmată de America de Nord, Asia, America Centrală etc. (tabelul 25.1) Tabelul 25.1. Producţia de căpşun la nivel mondial (t) (Buletin FAO 2000) Continentul 1997 1998 1999 Total d.c. 2683365 2701470 2796011 Europa 1155935 1131434 1207215 America de Nord 765825 794200 813300 Asia 518394 526961 526701 America Centrală 99398 111000 111000 America de Sud 63039 63365 63365 Africa 60774 54510 54430 În România cultura căpşunului se întâlneşte aproape în toate zonele, dar producţia comercială este concentrată în câteva zone de maximă favorabilitate: Satu Mare, Botoşani, Suceava, Vâlcea, Ilfov, Dolj, Olt, Constanţa, Galaţi, Brăila, Ialomiţa. Producţia de căpşuni din ţara noastră până în anul 2000 a fost într-o

continuă scădere. Ultimele date arată că după anul 2000 tendinţa este de revigoare a culturii căpşunului. Astfel, dacă în anul 1989 în ţara noastră s-au obţinut pe 30000 t căpşuni, în anul 1999 producţia a fost de cca. 14000 t, ceea ce reprezintă o scădere la mai puţin de jumătate. (tabelul 25.2). Tabelul 25.2. Producţia de căpşun din principalele judeţe cultivatoare (t) (Anuarul statistic al României) 1998 Judeţul 1991 1996 Total d.c. Sector privat Total d.c. 22500 28400 13499 13029 Satu Mare 9648 8665 9474 9353 Giurgiu 380 927 1082 1079 Arad 440 472 696 678 Vâlcea 545 328 609 307 Gorj 428 280 285 285 Suceava 282 200 285 285 Ilfov 129 50 162 162 După cum se constată din tabelul 25.2.aproape întreaga producţie se obţine în sectorul particular, acesta fiind cel ce va relansa această cultură. 439 25.2.Particularităţi biologice şi ecologice 25.2.1.Specii care au contribuit la formarea soiurilor În prezent se cunosc peste 50 specii ale genului Fragaria, foarte variate din punct de vedere cromozomial, de la diploide până la octoploide. Dintre ac estea doar 5 specii, au contribuit aproape exclusiv la formarea soiurilor. Fragaria vesca-fragul de pădure, cuprinde 4 subspecii (F. vesca ssp. europeana, F.v. ssp. americana, F.v. ssp. californica, F.v. ssp. bracte a), creşte spontan în ţara noastră dar şi în alte zone din Europa şi America. Această specie este diploidă (2n=2x=14), are fructele şi seminţele mici. Primele trei subspecii au flori hermafrodite iar ssp. bractea prezintă uneori şi flori femele. Nu formează stoloni, de aceea în producţie se înmulţeşte prin despărţirea tufei. Fragaria moschata (sin F. elatior): este singura specie hexaploidă cunoscută 2n=6x=42 fiind răspândită în Europa până în munţii Urali. Este o specie mai viguroasă, cu flori mari, dioice sau trioice, situate deasupr a tufei. La maturarea fructelor tijele florale se apleacă pe sol. Fragaria virginiana este originară din America de Nord. Are frunzele alungite, de culoare verde deschis, fructele au gustul acid. Florile s unt hermafrodite. S-au identificat 4 subspecii: ssp. virginiana, ssp. platya stela, ssp. glauca, ssp. grevara. Este o specie octoploidă 2nx8x=56. Fragaria chiloensis se întâlneşte în stare sălbatică în Chile şi Argentina având aceeaşi morfologie cu a soiurilor cultivate cu excepţia fructelor care sunt mai mici. Este o specie octoploidă 2n x 8x=56. Fragaria grandiflora-fragul de grădină, este un hibrid natural între F. virginiana şi F. chiloensis, are flori hermafrodite. Alte specii cu importanţă mai mare în ameliorare şi obţinere de soiuri: F. viridis, este răspândită în Europa, F. rubicola, în Asia Centrală, F. daltoniana, în Himalaya, F. nipponica în Japonia, F. orientalis în estul Siberiei, Mancin ia şi

Mongolia, F. corymbosa în nordul Chinei etc. În urma încrucişării naturale a diferitelor specii de fragaria au apărut specii noi cu un număr variabil de cromozomi (V. Cociu şi colab., 1999). 25.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea căpşunului Căpşunul este specia care, datorită programelor de ameliorare a ajuns la parametrii superiori. Totuşi, în continuare specia este supusă unor programe ample de ameliorare care se referă la: - productivitate; - calitatea fructelor (mărimea, simetria, forma, fermitatea, culoarea, luciul, aroma, desprinderea uşoară de caliciu, conţinutul în vitamine şi săruri minerale etc.); atragem atenţia că programele internaţionale au avut ca obiective, în special, 440 aspectul comercial şi producţia, în detrimentul însuşirilor organoleptice şi biochimice; - vigoarea plantei; - tipul de fructificare; - epoca de maturare a fructelor; - durata perioadei de repaus; - simultaneitatea maturării fructelor; - plasticitate ecologică, - rezistenţă la boli şi dăunători; - obţinerea de soiuri cu fructificare continuă (remontante) mai ales pentr u grădinile individuale. Metodele de ameliorare sunt în general cele comune speciilor pomicole, cu unele particularităţi cum ar fi: efectul consangvinizării este foarte accentu at, în generaţiile 3,4 şi 5 apare o depresie de consangvinizare puternică, material izată prin apariţia de plante sterile, cu fasciaţii etc. Hibridarea intraspecifică are în vedere încrucişarea unor genotipuri îndepărtate geografic, dar asemănătoare din punct de vedere fenotipic (M. Coman, s.a. 1997). Hibridarea interspecifică se utilizează între specii cu grade diferite de ploidie. Variaţii somaclonale se realizează prin aplicarea tehnicilor “in vitro” pentru provocarea variaţiei genetice şi apoi selecţia variantelor somaclonale. Metoda se foloseşte destul de mult datorită faptului că celelalte două sunt dificile şi cu rezultate slabe iar aceasta oferă posibilitatea modificării expresiei unor gene, fără a diminua esenţial însuşirile şi caracterele pozitive ale genotipurilor. În acest sens şi în ţara noastră sunt obţinute, deja, rezultate promiţătoare. (ROF 92-3-022, ROF 92-3007, GOF 92-3-013). Toate aceste variante somaclonale au însuşiri superioare soiurilor (Aiko şi Gorella), de la care s-au prelevat grupul de celule (A. Popescu, 1996). 25.2.3. Sortimentul de soiuri Deşi există de soiuri etodele clasice de noi încă nu au dat

o mare diversitate genetică în cadrul genului Fragaria, numărul la nivel mondial este relativ scăzut, aceasta deoarece prin m ameliorare apare o depresie de consangvinizare, iar metodele rezultate spectaculoase. În consecinţă, sortimentul este destul de

restrâns, iar soiurile vechi rezistă încă în cultură. Ciclul de viaţă scurt al căpşunului nu conduce obligatoriu la obţinerea facilă de noi soiuri. Sortimentul actual aprobat pentru România cuprinde 13 soiuri. Aceste soiuri asigură un consum de fructe proaspete o perioadă de 30-40 zile, din ultima decadă a lunii mai, până la sfârşitul lunii iulie. Pentru cultura anuală şi cultura în spaţii protejate sunt preferate soiurile cu maturarea grupată a fructelor (Pocahontas, Red Gauntlet, Gorella, Coral etc). După direcţiile de valorificare a fructelor soiurile pot fi: - pentru consum în stare proaspătă: toate soiurile; 441 - pentru congelare: Senga Sengana, Gorella, Pocahontas etc.; - pentru suc, sirop, dulceaţă, gem: Coral, Gorella, Senga Sengana, Pocahontas, Red Gauntlet. Soiuri neremontante 1. Premial, (Timpurii de Piteşti) - soi românesc, obţinut prin selecţie dintr-o populaţie hibridă americană (1989), timpuriu, rezistă la ger, brume, b oli, productiv (18 t/ha); planta creşte sub formă de tufă semiviguroasă, răsfirată. Florile înfloresc simultan cu celelalte soiuri din sortiment; fructele su nt mijlocii (8-9g), sfero-conice, colorate uniform în roşu-aprins, lucioase, pulpa este roşie cu striaţiuni mai deschise în zona centrală, consistentă, suculentă, plăcută la gust. Maturarea: V/4-VI/1. 2. Sunrise (Răsărit de soare) - soi american, rezistent la ger şi secetă, mediu productiv (10-12 t/ha); planta este foarte viguroasă, semierectă, cu frunze mari rotunde, fructele sunt mijlocii, conice, uşor alungite spre caliciu, roşii strălucitoare; pulpa este roşie la periferie şi albicioasă în zona centrală, consistentă, intens aromată, bună la gust. Maturarea: VI/1-2. 3. Coral - soi românesc (1992), mediu productiv (10-15 t/ha), rezistent la ger şi făinare, sensibil la pătarea albă a frunzelor; planta este viguroasă, formează tufe sferic-alungite, cu forme erecte; fructele sunt mijlocii ca mărime, conicalungite, roşii-aprins, lucioase, pulpa este roşie, fermă cu gust dulce-acidu lat, aromată. Maturarea: VI/1-3. 4. Real - soi românesc, (1998), rezistent la ger, sensibil la Mycosphaerella. Planta este viguroasă, cu înflorire tardivă; fructul este mare (14-15 g), c onic, de culoare roşie, uniformă, lucioasă; pulpa este uniform colorată în roşu sau roşuportocaliu, gustul dulce-acidulat, fără aromă intensă. Producţia: 19-29 t/ha; Maturarea: VI/1. 5. Aiko - soi american, productiv (18-22 t/ha); Planta este semiviguro asă, laxă, produce stoloni viguroşi. Are tendinţa de a fructifica de două ori pe parcursul unei perioade de vegetaţie. Este rezistent la boli. Fructele d e mărime medie spre mare (10-12 g), sunt conice, roşii, aspectuoase; pulpa este fermă, bună la gust. Maturarea: VI/2-3. 6. Gorella - soi olandez, productiv, rezistent la boli, dar sensibil la Rizoctonia şi Verticillium. Planta este viguroasă, cu port dresat, formează un număr moderat de stoloni. Fructele sunt de mărime medie (10-19 g), neuniforme, conic-alungite, cu suprafaţa uşor vălurată, roşii, lucioase; pulpa este roşie,uniform colorată, consistentă, mediu aromată, bună pentru masă, industrializare şi congelare. Maturarea: VI/1. 7. Magic - soi românesc (1998), cu tufa globuloasă mijlociu de viguroasă şi

densă, rezistent la temperaturi scăzute şi chiar la secetă. Faţă de boli are o rezistenţă superioară soiului Gorella. Formează un număr mijlociu de stoloni. Fructul este conic, mijlociu spre mare (14-15 g), roşu uniform, lucios, desprinderea de caliciu groaie. Pulpa este uniform colorată în roşu, este f ermă şi 442 rezistentă la transport, bună pentru masă. Producţia: 16-25 t/ha. Maturitatea: VI/1-2. 8. Pocahontas - soi american, productiv (20 t/ha), rezistent la ger, secetă, şi principalele boli, sensibil la pătarea roşie a frunzelor. Planta este vigu roasă, răsfirată, formează numeroşi stoloni. Fructul este mare (14-16 g), conic, alun git spre caliciu, roşu-închis, lucios. Pulpa este roşie, uniform colorată, fermă, suculentă, slab aromată, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea: VI/2. 9. Red Gauntlet - soi american, cu mare plasticitate ecologică, rezistent la ger, secetă şi făinare, foarte productiv (25 t/ha), cu caracter de remontanţă. Planta este semiviguroasă, produce stoloni mulţi. Fructul este mijlociu (10-12 g), scurtconic, uşor turtit lateral şi costat, roşu închis. Pulpa colorată în roşu intens către exterior şi mai deschis spre interior, fermă, mediu suculentă, aromată, bună la gust dar şi la industrializare. Maturarea: VI/2-3. 10. Răzvan - soi românesc (1998), cu tufa semiviguroasă, globulosaplatizată, de densitate medie, formează mulţi stoloni, rezistent la temperat uri scăzute, sensibil la secetă dar mai rezistent la boli decât soiul martor R ed Gaunthlet. Fructul este mijlociu ca mărime (10-12 g), conic, de culoare roşie, lucios, desprinderea de caliciu se face uşor. Pulpa este roşie, uniformă, f ermă, rezistentă la transport. Producţia mare 30-37 t/ha. Maturarea: VI/2-3. 11. Benton - soi american (1992), productiv (25-30 t/ha), mediu rezistent la principalele boli ale căpşunului, rezistent la ger. Planta este viguroasă, e rectă. Fructele sunt mari, roşii-intens, cu luciu, de calitate superioară.Maturarea: VI/2-3 . 12. Sătmărean - soi românesc (1998). Planta este de vigoare medie, tufa globulos-aplatizată şi densă. Este rezistent la temperaturi scăzute, mediu rezistent la secetă şi la atacul bolilor specifice. Fructul este mijlociu ca mărime (10-11 g) globulos, roşu-închis, fără luciu, se desprinde uşor de caliciu. Pulpa are o fermitate mijlocie, uniform colorată în roşu închis. Producţia 20-30 t. Destinaţia: în principal pentru industrializare. Maturarea: VI/4. 13. Senga Sengana - soi german, productiv (25-30 t/ha), rezistent lage r, secetă, făinare şi sensibil la Mycosphaerella. Are o mare plasticitate ecolo gică. Planta este viguroasă, are port dresat, frunziş bogat, formează stoloni puţini şi scurţi. Fructul este mijlociu spre mare (10-12 g), scurt-conic, roşu închis, cu pulpa consistentă, colorată roşu-intens, acidulată, puternic aromată, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea: VI/2-3. Soiuri remontante 14. Profunzion - soi francez, viguros, formează mulţi stoloni; fructele sunt mijlocii ca mărime, globuloase, scurt-conice, roşii cu pulpa semiconsistentă, roză spre periferie şi albă în centru, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea

fructelor începe la sfârşitul lunii mai. 15. Red Rich - soi american, semiviguros, cu fructe de mărime mijlocie, sfero-conice, roşii-închis, cu pulpa roşie, fermă, consistentă, bună pentru industrializare. Maturarea este tardivă, prima recoltă se realizează la sfârşitul lunii iunie. 443

25.2.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale căpşunului Partea hipogee, a căpşunului este reprezentată de o porţiune de tulpină scurtă (rizom de 0,5-2 cm) care formează în partea inferioară o rădăcină iar în partea superioară o rozetă de frunze. Sistemul radicular este superficial, alcătuit dintr-un număr mare de rădăcini fibroase. Majoritatea se întâlnesc în stratul de sol de 10-15 m, dar unele pot ajunge la adâncimea de 40-50 cm. După 3-4 an i de fructificare a plantei rădăcinile profunde încep să se usuce iar cele de la suprafaţa solului se ramifică dar sunt supuse stresului hidric şi nu au capacitatea de a aproviziona planta cu hrană şi apă, producându-se un dezechilibru între partea hipogee şi cea epigee cu implicaţii negative asupra producţiei. De aceea, o cultură de căpşun nu poate fi rentabilă mai mult de 4-5 ani. Partea epigee este alcătuită din ultimele ramificaţii ale rizomului, precum şi din lăstarii scurţi (1-2 cm), din frunze şi din stoloni. Frunzele căpşunului sunt trifoliate şi lung peţiolate. Acestea se formează succesiv, trăiesc 60-70 zile şi apoi se usucă eşalonat dând impresia de plantă, verde perpetuum. Frunzele formate spre toamnă au peţiolii mai scurţi şi rămân verzi până primăvara dacă nu îngheaţă Stolonii reprezintă organe de înmulţire ale căpşunului şi sunt formaţi din filamente prevăzute cu noduri de unde vor lua naştere frunze iar pe fila mente se vor forma rădăcini, moment în care devin plante de sine stătătoare şi se pot separa de planta mamă. Numărul de stoloni formaţi este o caracteristică de soi şi variază de la 8 la 25. Diferenţierea mugurilor de rod începe în cursul lunii iulie. Florile sunt de tip rozaceu şi sunt grupate în inflorescenţe, 2-5 la începutul fructificării şi 5-10 în anii 2-3. Într-o inflorescenţă sunt în medie 8-10 flori, care se deschid şi leagă în serii de la baza inflorescenţei spre vârf. Primele flori formează fructe mari iar ultimele foarte mici sau chiar n u leagă. Fiecare floare rămâne deschisă 3-4 zile, iar perioada de înflorire durea ză 21-55 zile în funcţie de soi. Majoritatea soiurilor de căpşun sunt autofertil e şi formează flori hermafrodite. Polenizarea este entomofilă (albine, furnici etc.), rar anemofilă. Sortimentul cuprinde şi soiuri cu flori unisexuat femele care necesită obligatoriu polenizatori. Acestea se folosesc mai ales în activitatea de ameliorar e. Fructele căpşunului sunt nucule (poliachene), diseminate în pulpa fructului fals (cărnos) provenit din îngroşarea receptaculului florii. După specificul fructificării, soiurile de căpşun se împart în: - soiuri cu o recoltă pe an (mai-iulie)-majoritatea soiurilor - soiuri remontante, fructifică practic din mai până în octombrie, dar cu două maxime (mai-iunie şi septembrie). Sunt puţine astfel de soiuri şi prezin tă importanţă doar pentru grădinile mici. Ciclul anual. Căpşunul porneşte în vegetaţie primăvara foarte devreme.

Întâi apar frunzele şi apoi florile. Perioada de la dezmugurit şi până la apariţ a 444 primei flori este de 26-40 zile, iar de la înflorit la maturarea primelor fructe d e 4053 zile. Potenţialul productiv al căpşunului este ridicat fiind în medie de 10-12 t/ha, dar sunt soiuri nou create cu un potenţial productiv de 20-30 to ne. În spaţii protejate aceste producţii se pot chiar dubla. 25.2.5. Cerinţele căpşunului faţă de factorii ecologici Temperatura. Căpşunul are cerinţe moderate faţă de acest factor, deoarece sub stratul de zăpadă este protejat. În lipsa zăpezii şi în condiţiile unei temperaturi sub –18 o C o mare parte din plante (40-60%) degeră. Sistemul radicular rezistă doar până la –8 o C. În timpul perioadei de vegetaţie căpşunul necesită 800-1000 o C. Primăvara, porneşte în vegetaţie când temperatura medie a aerului depăşeşte 5 o C. Florile încep să se deschidă mai târziu, după parcurgerea unei perioade de 8-10 zile consecutive cu temperaturi medii de 14-18 o C. Temperaturile de peste 35 o C stânjenesc desfăşurarea proceselor metabolice, diferenţierea şi fructificarea. Necesarul de frig al căpşunului este satisfăcut dacă timp de o lună temperaturile medii zilnice sunt sub 5 o C. Apa este un factor limitativ în cultura căpşunului. Aceasta datorită sistemului radicular superficial şi al originii sale din zone umede. Cul tura căpşunului poate fi rentabilă în zone cu 600-900 mm precipitaţii anuale, bine repartizate. Perioadele critice pentru apă sunt: înfloritul, legarea fructel or şi diferenţierea mugurilor de rod. În condiţii de umiditate insuficientă, durata înfloritului se reduce, o parte din flori avortează, fructele nu realizează mărimea şi însuşirile calitative specifice soiului. Excesul de umiditate, mai ales din perioada de maturare şi recoltare a fructelor produce multe pagube prin favorizarea atacului de boli (Botrytis ciner ea) şi a recoltării greoaie. Totodată, calitatea fructelor, în aceste condiţii, este mai deficitară. Lumina. Faţă de acest factor, căpşunul are cerinţe moderate, suportând chiar semiumbra. Totuşi, rezultatele cele mai bune se obţin atunci când pla ntele primesc lumina solară direct, fructele având calităţi superioare. De asemenea, lumina favorizează diferenţierea mugurilor şi dezvoltarea stolonilor. În condiţii de semiumbră, producţia este mai mică, fructele au o calitate mai slabă şi sunt

mai sensibile la boli. Solul. Potenţialul productiv ridicat şi sistemul radicular superficial recomandă pentru căpşun soluri fertile, uşoare, bine drenate, cu un pH slab acid sau neutru (5,5-7), cu apa freatică la minim 1 m şi conţinutul în calciu a ctiv sub 75%. Sunt recomandate solurile aluvionare, cernoziomuri cenuşii sau chiar brun roşcate dacă se asigură o fertilizare echilibrată. În condiţii de irigare se obţi rezultate bune şi pe solurile nisipoase din sud şi sud-vestul ţării. De asemenea, se 445 recomandă solurile bine expuse, care se zvântă şi se încălzesc mai repede după ploi. Vor fi evitate de la plantare solurile argiloase, grele, umede, reci, sărăturate, mlăştinoase. 25.3. Particularităţi tehnologice 25.3.1.Specificul producerii materialului săditor (stolonilor) Căpşunul se înmulţeşte pe cale vegetativă prin stoloni. Materialul săditor se produce numai din verigi superioare prin culturi de ţesuturi “in vitro” după următoarea schemă (fig.25.1.) Fig. 25.1. Producerea stolonilor LTV Plantaţii de producţie Selecţie clonală Autenticitate; soiuri productive şi calitatea superioară

Înmulţire “in vitro” Eliberare de virusuri şi de alţi agenţi patogeni Micropropagare “in vitro” Obţinerea în vitro de plante iniţiale Complex de înmulţire prin meristeme Aclimatizare Trecerea în vitro şi aclimatizarea pl. iniţiale. Testare virologică.

Izolator Înmulţirea plantelor iniţiale (PL) Obţinerea plantelor superelită (B.S.E.)

Câmp superelită (unitate specializată) Înmulţirea plantelor (baza superelită) Obţinerea plantelor superelită (SS)

Câmp elită (forme de prod. ant.) Înmulţirea plantelor superelită (SS) Obţinerea plantelor elită (S) Plantaţii comerciale Fiecare din verigile prezentate în schemă necesită o dotare specială întâlnită numai în unităţile autorizate. 446 O altă metodă pentru producerea materialului săditor “liber de viroze” este şi termoterapia. Metoda este mai greoaie şi mai nesigură, acţionând numai asupra virusurilor termolabile. 25.3.2.Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de căpşun

Căpşunul poate fi cultivat după mai multe tehnologii şi sisteme atât în câmp cât şi în spaţii protejate (sere, răsadniţe, solarii). În câmp această specie poa i cultivată în cultură anuală sau multianuală. Cultura anuală a căpşunului Această metodă de cultură este mai recentă decât cea clasică având unele avantaje economice. Cultura se realizează numai în condiţii de irigare şi numai cu stoloni “liberi de virusuri”. În acest sens alegerea terenului se va face cu grijă. Acesta trebuie să fie plan sau uşor înclinat, cu posibilităţi de irigare şi con form cerinţelor acestei specii. Pregătirea terenului se face prin: nivelare, desfundare, dezinfectare împotriva nematozilor, modelare, fertilizare de bază cu 40 t/ha gunoi de grajd bine descompus, 150-200 kg fosfor şi 80-120 kg potasiu la hectar. Parcelarea terenului se va face în aşa fel încât rândurile să nu fie mai lungi de 100-120 m pentru a creşte productivitatea la recoltatul manual. De asemenea, se recomandă ca o fermă să nu fie mai mare de 10-30 ha, având în vedere cerinţa foarte mare de forţă de muncă pentru recoltare (80-100 kg/zi/om). Plantarea se poate face pe teren modelat sau nemodelat. Stolonii se v or fasona uşor şi se vor mocirli. Plantarea se poate face manual sau mecani zat, cu maşina de plantat legume. Distanţele de plantare sunt:70-80 cm între rânduri şi 15-25 cm pe rând, în cazul rândurilor echidistante. Pe brazde înălţate se plantează câte două benzi de câte două rânduri la 25 cm între rânduri. Se realizează astfel o densitate de 80-100 mii plante la hectar. Adâncimea de plantare trebuie să respecte adâncimea din stolonieră.

Plantarea prea adâncă conduce la oprirea din creştere a plantelor şi chiar putrezirea mugurelui central. Stolonii plantaţi superficial se descalţă (rămân cu rădăcinile la suprafaţă) fiind expuşi la ger şi secetă. Perioada de plantare este în iunie-iulie în majoritatea zonelor ţării şi începutul lui august pentru zona sudică pentru ca până la venirea îngheţului mugurii de rod să fie diferenţiaţi. Într-o parcelă se vor planta mai multe soiuri cu perioade diferite de maturare pentru evitarea vârfurilor de recoltă. După plantare stolonii se vo r uda obligatoriu, iar plantele neprinse se vor înlocui după o săptămână cu stoloni di n acelaşi soi. Până toamna, terenul se va menţine curat de buruieni prin praşile repetate sau prin erbicidare şi periodic se va uda. În aceste condiţii plantele dif erenţiază suficienţi muguri de rod iar în anul următor vor rodi abundent. 447 Toamna, cultura se mulceşte pentru protejare în timpul iernii. Primăvara se scoate mulciul şi frunzele uscate, se fertilizează cu 150 kg azotat de amoniu şi se întreţine solul uscat. Imediat după legarea fructelor solul se mulceşte cu paie curate (mărunte, negrosiere), cu fâşii de plastic sau material sintetic, aşezate pe sol pe o lăţime de 20-25 cm de ambele părţi ale rândului. Lucrarea are ca scop evitarea contac tului dintre sol şi fructe. Materialul folosit ca mulci (pentru acoperirea int ervalului dintre rânduri) este foarte diferit şi ales funcţie de posibilităţile financiare ale producătorului. O altă metodă este de acoperire a întregii suprafeţe cu materia l special, sintetic, prevăzut cu orificii, conform schemei de plantare, în care se vor planta stoloni. Recoltarea se poate face manual pentru consunul în stare proaspătă sau mecanizat pentru industrializare. Producţia este de 15-25 t/ha. După recolt are cultura se defrişează, prin arătură, iar până în toamnă pe acel teren se pot înfiinţa culturi succesive de legume. Cultura multianuală (clasică). Prin această metodă se pot obţine 2-3 recolte rentabile. Se poate înfiinţa şi fără sistem de irigaţie permanent dacă nivelul precipitaţiilor din zonă este suficient. Alegerea şi pregătirea terenului se face la fel ca la cultura anuală. Diferenţa constă în momentul plantării şi a lucrărilor de întreţinere. Plantarea se efectuează în perioada 15 august-15octombrie în funcţie de zonă, în aşa fel încât până la venirea îngheţului plantele să se înrădăcineze şi să se fortifice. În cazul întârzierii plantării, procentul de prindere se reduce, de

asemenea, producţia anului următor este mică. Plantarea se poate realiza şi în primăvară (martie-aprilie), dar în aceste condiţii primul an este fără recoltă. La plantarea de vară-toamnă se vor folosi stoloni direct din stolonieră, iar l a cea de primăvară stoloni refrigenţi. Şi la această cultură se poate planta vara (iunie-iulie), dacă se poate asigura o udare ritmică până în toamnă. Terenul se menţine curat de buruieni şi se irigă. Ca lucrare suplimentară este cea de suprimare a stolonilor dintre rânduri, concomitent cu praşila. Fertilizarea se face, de asemenea, diferenţiat. Gunoiul de grajd se aplică la înfiinţarea plantaţiei, iar îngrăşămintele chimice cu fosfor (150-200 kg/ha) şi cu potasiu (120-180 kg/ha) se administrează în două reprize: toamna, odată cu lucrarea solului şi vara după recoltarea fructelor. Îngrăşămintele cu azot se aplică

în trei etape: toamna odată cu fosforul şi potasiul, primăvara cu 12-15 zile înainte de înflorit şi vara după recoltatul fructelor (100-120 kg azot s.a./ha). Dacă în plantaţiile cu vârsta de peste 2 ani apare atac de boli, după recoltarea fructelor se recomandă cositul frunzelor, după care se va ferti liza suplimentar cu 40-50 kg azot s.a./ha, se va afâna solul şi se va iriga. La căpşun, îngrăşămintele chimice se vor alege atent, deoarece această specie este sensibilă la cloruri. Perioada de exploatare economică a unei astfel de culturi este de 3-4 ani, cu un maxim de producţie în anii 2 şi 3. Producţia este înmedie de 6-8 t/ha. 448 Cultura protejată a căpşunului, se practică în adăposturi temporare sau permanente cum sunt: tunelele din folii de plastic, solarii bloc, răsadniţe etc. Distanţele de plantare se vor alege în aşa fel încât să se realizeze densităţi de peste 100 mii plante/ha. Acoperirea se realizează la sfârşitul lunii februarie, începutul lunii martie. Acoperirea mai târzie în spaţiile de cultură nu se mai justifică economic. Pregătirea terenului şi plantatul sunt identice cu cele de la culturile d in câmp. După încălzirea solului, când temperatura în adăpost trece de 18-20 o C începe aerisirea culturii. O lucrare importantă este asigurarea polenizării p rin introducerea unor stupi cu albine. Celelalte lucrări de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la cultura în câmp. Maturarea fructelor se face mai repede cu 20-30 zile. Cultura forţată a căpşunului se realizează în sere industriale încălzite, în care producţia se obţine cu 1-2 luni mai devreme. Pentru realizarea unei astfel de culturi se parcurg două etape: fortificarea stolonilor şi forţarea plantelor. Fortificarea stolonilor. Se plantează în câmp, în luna iunie stoloni refrigeraţi, care până în iarnă vor forma 3-5 ramificaţii purtătoare de muguri floriferi. Toamna după prima brumă (-1…-3 o C) plantele se scot şi se păstrează în pungi perforate de plastic în camere frigorifice până la plantare, care se realizează la sfârşitul lunii noiembrie. Tehnica plantării şi densităţile sunt ca şi cele de la celelalte culturi. Înainte de plantare stolonii se vor dezinfecta, pentru distrugerea sporilor de Botrytis. Temperatura în sere se va conduce astfel: după plantare timp de o lună se menţine la 1-5 o C, apoi se ridică zilinc cu un grad până la 15-18 o C. La începutul înfloritului temperatura trebuie să fie de 18-20 o C iar la maturarea fructelor de 22-24 o C ziua şi 14-16 o C noaptea. Umiditatea solului se va menţine la 70-72% din capacitatea de câmp, iar cea atmosferică la 60-70%. În cazul depăşirii acestor valori se va proceda la aerisirea serelor. O altă

lucrare obligatorie este iluminatul în timpul înfloritului la un nivel de 13-25 mii de lucşi. Polenizarea se va face cu ajutorul albinelor introduse cu stupii în seră. Celelalte lucrări sunt asemănătoare culturilor prezentate anterior. Recoltatul începe la sfârşitul lunii februarie-începutul lunii martie. Producţia este în medie de 0,8 -1 kg/m 2 la soiurile timpurii şi de 2-4 kg/m 2 la soiurile productive. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli care pot influenţa economic producţia sunt: pătarea albă a frunzelor (Mycosphaerella fragariae), pătarea roşie şi brună a frunzelor (Phytophthora cactorum), mana căpşunului (Phytophthora fragariae), făinarea (Sphaerotheca macularis), putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), arsura bac teriană a frunzelor (Xanthomonas fragariae) (tabelul 25.3.). Principalii dăunători ai căpşunului sunt: păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae), gărgăriţa neagră (Anthonomus rubra); păianjenul căpşunului (Tarsonemus fragariae), viermii albi ai rădăcinilor (Melolontha) etc. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la căpşun se realizează prin 5-6 tratamente, din care 2-3 înainte de recoltare şi 2-3 după recoltare. Primul tratament se face la 449 apariţia inflorescenţelor, cu produse pe bază de cupru în amestec cu un insecticid. Al doilea tratament se realizează împotriva dăunătorilor, iar al treilea se va aplica pentr u protecţia fructelor împotriva putregaiului cenuşiu, a făinării, a afidelor şi acarienilor. Tratamentele vor fi mixte cu fungicide şi insecticide. La cultura multia nuală se vor aplica 2-3 tratamente mixte după recoltarea fructelor. Tabelul 16.3 Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la căpşun (după N Branişte, 2000) Nr trat. Fenofaza Boala sau dăunătorul Produse pesticide folosite 1 După grebalarea culturii, la apariţia primelor frunze Pătarea albă şi brună a frunzelor, putrezirea coletului, defoliatoare, acarieni etc. Fungicid: Turdacupral 50 PU (0,3%) sau zeamă bordeleză (0,5%) + Insecticid: Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%) 2 La apariţia şi înălţarea inflorescenţelor Putregaiul fructelor, făinare, pătarea albă şi brună a frunzelor, gărgăriţa florilor, molia căpşunului, acarieni etc. Fungicide: Captadin 50 PU

(0,2%9, Dithane M 45 (0,2%) sau Vondozeb 80 WP (0,2%) + Insecticide: Thiodan 35 EC (0,2%), Sintox 25 CE (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%) 3 3-5 % din inflorescenţe sunt “buton alb” Putregaiul fructelor, făinare, pătarea albă şi brună a frunzelor, gărgăriţa florilor, molia căpşunului, acarieni etc. Fungicide: Sumilex 50 WP (0,1%), Konker (0,15%) sau Sevinal 50 WP (0,15%) + Aliette 80 PU (0,2%) + Derosal WP (0,07), Benlate 50 WP (0,05%) sau Bayleton 25 WP (0,05%), Insecticide: Thiodan 35 EC (0,2%), Thionex 35 CE (0,2%) 4 La începutul scuturării petalelor Idem tratamentul 3 Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Aliette 80 PU (0,2%) + Topas 100 EC (0,08%); Insecticide: Zolone 35 Ec (0,2%), Karate 2,5 Ec (0,02%) sau Fastac 10 Ec (0,08%) 5 La intrarea în pârgă a fructelor Putregaiul fructelor, făinare, pătarea albă şi brună a frunzelor, gărgăriţa florilor, molia căpşunului; etc. Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%) Insecticide: Bactospeine PM (0,!%), Dipel WP (0,1%) sau Foray-Biobit (0,05%) Recoltarea fructelor Pentru consumul în stare proaspătă recoltarea se efectuează în faza de colorare completă, când s-au realizat gustul şi aroma caracteristice soiului. Fructele ce se vor transporta la distanţe mari se vor recolta mai în pârgă, atunci când pigmentaţia acoperă 50-75% din suprafaţa fructelor. Recoltarea se va face cu caliciu pentru consum în stare proaspătă şi fără caliciu pentru industrializare, în ambalaje mici de 0,5-3 kg până la 5 kg. Căpşunile fac parte din grupa fructelor foarte perisabile. Păstrarea o perioadă scurtă (1-2 săptămâni) se realizează la temperatura de 0 o C şi umiditatea relativă de 85-90%.

450

CAPITOLUL 26 CULTURA COACĂZULUI Ribes nigrum L.-coacăz negru, casis ae, Ribes rubrum L.-coacăz roşu e Ribes sp.L.-coacăz alb

Familia Saxifragace Subfam. Ribesoidea

26.1. Importanţă Coacăzul are o deosebită importanţă datorită faptului că: - intră repede pe rod; - se înmulţeşte relativ uşor; - se regenerează repede şi trăieşte 15-20 ani; - are un potenţial biologic ridicat; - este o specie cu o plasticitate ecologică ridicată; - se poate cultiva pe suprafeţe întinse, dar şi pe suprafeţe restrânse în gospodăriile populaţiei; - fructele au o valoare alimentară ridicată; coacăzele negre conţin: 9,5% zaharuri, 2,1% acizi; 0,9% proteine, elemente minerale, vitamine, vitami na C150-300 mg% etc.; - fructele se pot consuma în stare proaspătă, dar şi industrializate sub formă de suc, sirop, compot, marmeladă, gem, jeleu, lichior etc.; - din anumite porţiuni de plantă (frunze, fructe, lăstari etc.) se prepară medicamente şi ceaiuri pentru diferite afecţiuni (gastro-intestinale, hepato-biliare , renale, cardio-vasculare etc.). 26.1.2. Originea şi aria de răspândire Deşi localizarea originii coacăzului negru nu se cunoaşte exact, se presupune că zona de origine este Europa, Asia şi America, unde se găseşte şi azi în flora spontană a zonelor temperate mai umede şi mai răcoroase. În Europa, şi mai ales în ţările apropiate Mării Baltice (Olanda, Danemarca, Germania, Ţările Scandinavice) această specie se cultiva cu peste 400 ani în urmă. În Anglia a ajuns ceva mai târziu, iar în America de Nord în jurul anului 1630. 451 În prezent, coacăzul se întâlneşte în cultură pe toate continentele, dar cu preponderenţă în zona temperată a emisferei nordice, obţinându-se cca. 590 mii t fructe anual din care în Europa se realizează cca 80% (375000 t). În Rusia şi celelalte ţări limitrofe se obţin peste 180.000 t. În Europa cele mai mari cultivatoare sunt: Polonia 162.000 t, Germania 90.000 t, Cehia 25.000 t , Anglia 19.000 t, Norvegia 18.000 t, Austria 16.000 t, Franţa 13.000 t. La noi în ţară existau în 1989 peste 2500 ha de coacăz în cultură pură şi peste 700 ha intercalat. În prezent, mai există cca 1000 ha cultură pură şi 300 ha intercalat. Producţia comercială este în jur de 3000 t. În zonele submontane ale ţării noastre se găsesc principalele centre de cultură a coacăzului: Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung-Muscel, Suceava, Bistriţa Năsăud, Baia-Mare, Mureş Argeş, Mehedinţi, Sălaj, Dâmboviţa.

Coacăzul se cultivă la noi în ţară cu rezultate bune până la altitudinea de 1020 m (Mioarele). 26.2. Particularităţi biologice şi ecologice 26.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Genul Ribes face parte din familia Saxifragaceae. Speciile cu fructe n egre fac parte din Secţia Eucorosma (16 specii grupate în următoarele: Nigra, Dikurcha, Fragrantes) din care au provenit majoritatea soiurilor. Acestea sunt: Ribes nigrum L. – (coacăzul negru european, casis), creşte spontan în Europa şi Asia. Ribes americanum Mill. – (coacăzul negru american), creşte spontan în America de Nord. Ribes bracteosum Dougl. – (coacăzul negru bracteat). Ribes vulgaris Lam. – (coacăzul obişnuit), creşte spontan în Munţii Alpi şi Pirinei şi în regiunile muntoase din Belgia şi Anglia. Ribes petreum Wulf. – (coacăzul de stâncă), creşte spontan în Alpi, Pirinei, Carpaţi, Balcani, Caucaz, în locuri stâncoase. Este rezistent la ger, secetă şi antracnoză. Alte specii: Ribes petiolare Dougl. (coacăzul vest-american), Ribes hudsonianum Rich (coacăzul negru de nord), Ribes ussuriensis (din estul Asiei) etc. Speciile cu fructe roşii şi albe sunt grupate în secţia Ribesia şi cuprinde speciile: R. rubrum L. (coacăzul roşu), creşte sponton în centrul şi nordul Europei şi Asiei; R. sativum Syn din vestul Europei, R. multiflorum Kit, coacăzul roşu esteuropean; R. triste Pall – din nordul Rusiei şi Americii. Cu un rol mai mic în ameliorarea coacăzului mai sunt subgenurile: Eugrosularia, Calabotria, Heritiera, Bersia.

452 26.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea coacăzului Pe plan mondial şi în ţara noastră există mai multe programe de ameliorare dar care au în general aceleaşi obiective: - rezistenţa la boli şi dăunători: (făinarea americană – Spherotheca mosuvae, rugina – Cronartium ribicola, antracnoza – Pseudopeziza ribes, păianjenul galicol – Cecidophyopsis etc). - productivitate ridicată, autofertilitate; - plasticitate ecologică şi în special rezistenţa la ger; - pretabilitatea la recoltarea mecanizată; - creşterea calităţii fructelor (conţinut zahăr, vitamina C, alte componente). Metode de ameliorare - hibridarea intraspecifică are rezultate, însă hibrizii F 1 sunt sterili; - hibridarea interspecifică produce descendenţi viguroşi etc; - hibridarea coacăzului roşu cu agrişul este incompatibilă. 26.2.3. Sortimentul de soiuri Lista oficială a soiurilor pentru anul 2000 cuprinde 14 soiuri, din care 8 cu fructe negre, 5 cu fructe roşii şi unul cu fructe albe.

Soiuri cu fructe negre: 1. Record – soi românesc (Resenthal Schwarze x Amintirea lui Miciurin, 1972), productiv (5-6 t/ha), cu înflorire timpurie, sensibil la îngheţurile târzii şi la făinare, cu bace (8-10), rare, mari (10-11 g), uniforme, sferic turtite, aspectuase, negre, lucioase, cu pulpa verzuie, aromată, foxată, bună pentru consum în sta re proaspătă şi industrializare. Maturarea VII/3-4. 2. Joseni 17 – soi românesc (1991), rezistent la ger şi făinare, de vigoare mare, tufa răsfirată, cu fructificare pe ramuri mijlocii şi scurte, este pr actic autosteril. Ciorchinii au 5-6 cm lungime, cu 5-10 bace de mărime mijloc ie, rotunde, negre, cu pieliţa subţire, neuniforme. Pulpa este verde, moale, suculentă, cu gust nefoxat, aromată. Maturarea: VII/2-3. 3. Tsema – soi olandez (1993), productiv, mediu rezistent la ger, cu înflorire semitimpurie, sensibil la antracnoză şi rugină. Tufa este de vigoare medie, sferic turtită, răsfirată, cu tendinţă de aplecare a tulpinilor sub greu tatea rodului. Ciorchinii sunt mijlocii (5,5 g), lacşi, cu bace de mărime medie (18 g), sferice, negre-albăstrui, lucioase, cu bune calităţi organoleptice, destinate consumului în stare proaspătă şi industrializării. Maturarea: VII/1. 4. Blackdown – soi englezesc (1993), rezistent la ger şi secetă, foarte rezistent la făinare, tolerant la rugină şi antracnoză. Tufa este de vigoare mijlocie, sferic-turtită, cu tulpini semierecte. Ciorchinii sunt mijlocii spre mari (6-7 cm), 453 alcătuiţi din bace mari (0,8-0,9 g), sferic alungite, cu epiderma neagră-mar onie, fermă şi strălucitoare. Maturarea: VII/2-3. 5. Tenah – soi olandez (1993), mediu rezistent la ger, cu înflorire semitimpurie, este productiv (4,2 kg/tufă), dar sensibil la rugină. Tufa e ste semiviguroasă, sferic-turtită, răsfirată, tulpinile se curbează sub greutatea rodului. Ciorchinii sunt mijlocii ca lungime (7 cm), sunt lacşi, uşor detaşabili de pe ramuri; bacele sunt mari (1 g), negre-albăstrui, lucitoare, plăcute la gus t. Maturarea: VII/2-3. 6. Cotswold Cross – soi englezesc, vechi (1958), sensibil la secetă, productiv (6-10 t/ha), rezistent la ger. Tufa este semiviguroasă, rară, cu tulpini semierecte. Ciorchinii sunt scurţi şi grupaţi câte 2-3, cu bace mari, sferice , uşor turtite, lucioase, dulci-acrişoare, slab foxate, bune pentru consum în star e proaspătă şi industrializare. Maturarea: VII/3-4. 7. Bogatâr – soi rusesc (1970), parţial autofertil, recomandat pentru zonele înalte, bogate în precipitaţii, este productiv (8-10 t/ha), rezistent la ger şi cu înflorire târzie. Tufa este semiviguroasă, globuloasă, răsfirată. Ciochinii sunt de lungime medie, cu bace mari (0,9 g), sferic-turtite, negre-albăstrui, luc ioase, foarte bune pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: VII/4, neuniformă.

8. Tinker – soi englezesc (1970), cu tufe mari, viguroase, sferice cu tulpini semierecte. Este foarte productiv şi cu mare siguranţă în fructificare, parţial autofertil. Ciorchinele este lung, cu bace mijlocii, neuniforme, răsfirate , de calitate mediocră, cu gust puternic foxat şi aciditate ridicată. Maturarea: VII/4, neuniformă. Soiuri de coacăz roşu 1. Roşu timpuriu – soi românesc 1974, (Heros x Roşii de Versailles), cu tufe viguroase, semierecte, cu înflorire timpurie, este foarte productiv (10-12 t/ha), rezistent la ger, făinare, rugină şi semirezistent la antracnoză. Ciorc hinii sunt lungi, compacţi, cu bace de mărime mijlocie, roşii-intens, lucitoare, cu pieliţa subţire, transparentă, pulpa zemoasă, aromată, foarte plăcută la gust, bun pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. Maturarea: VI/2. 2. Red Lacke – soi american (1920), mediu productiv (6-8 t/ha), mediu rezistent la ger şi secetă, sensibil la făinare şi rugină, mediu rezistent la antracnoză. Tufa este viguroasă, sferică, uşor turtită, cu tulpinele semierecte. Ciorchinii sunt lungi, cu bacele răsfirate, de culoare roşie-lucioasă, este destinat consumului în stare proaspătă şi industrializare (peste 57% randament în suc). Maturarea: VII/3-4. 3. Jonkeer van Tets – soi olandez, (1967), cu tufa de vigoare mijlocie , cu tulpini erecte, lungi relativ subţiri, înfloreşte timpuriu, este productiv (4 -9 kg/tufă), autofertil, rezistent la ger, făinare şi rapăn. Ciorchinii sunt lungi (6-9 cm), cu bac ele supramijlocii, roşii-aprins, cu pulpa zemoasă, aromată, plăcută la gust, bună pent ru consumul în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: VII/2-3. 454 4. Abundent – soi românesc (Roşu timpuriu x (Roşii de Versailles x Fays)), cu tufa semiviguroasă, globuloasă, uşor turtită, înfloreşte timpuriu, are ciorchinii compacţi, medii ca lungime (7-8 cm) cu câte 10-12 bace roşii, lucioase, cu pieliţa subţire şi transparentă, pulpa este zemoasă, acidulată, răcoritoare şi gust foarte plăcut. Soiul produce mult şi constant. Maturarea: VI/2-3. 5. Houghton Castle – soi englezesc, foarte vechi, foarte productiv (6 kg/tufă), se cultivă din anul 1800. Planta este viguroasă, cu tufe mari şi dese, înfloreşte şi se maturează târziu, este rezistent la ger şi boli. Ciorchinii sun t mijlocii, compacţi, cu 10-12 bace de mărime mijlocie, uşor piriforme, roşii-închis, lucioase, cu pulpa zemoasă, cu aciditate pronunţată şi cu multe seminţe. Maturarea: VII/4. Coacăz alb 1. Mărgăritar – soi românesc (Heros x Red Dutch, 1972), foarte productiv (10-12 t/ha), rezistent la ger şi boli, pretenţios faţă de sol. Tufa este d e vigoare medie, uşor turtită, deasă, cu tulpinile erecte. Ciorchinii sunt mijlocii ca lungime, compacţi, cu bace de mărime medie, de culoare galbenă-pai, cu epiderma subţire, transparentă, pulpa suculentă bună pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. În producţie se mai întâlnesc şi alte soiuri de coacăz negru cum ar fi: Negre Lee, Negre mari, Mendip Cross, Consort, Coronatium, Negre Rosenthal, Da niel de Septembrie etc, de coacăz roşu: Piaţa Londrei, Roşu de Olanda, Heros, Red

Dutch, Productivul lui Fay, Roşii de Versailles etc.; sau de coacăz alb: Albe de Versailles, Albe mari etc. 26.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Sistemul radicular este pivotant la plantele înmulţite pe cale generativă şi adventiv la plantele înmulţite pe cale vegetativă. Acesta este puternic ramificat şi dispus între 10-40 cm adâncime, iar pe orizontală până la 80 cm de centrul tufei. Coacăzul roşu şi alb înrădăcinează mai profund decât cel negru. Partea epigee este formată din tulpini de diferite vârste, care cresc de regulă, din zona coletului. Tulpinile sunt, în general, viguroase, în primii ani atingând înălţimea de 70-100 cm, după care intensitatea de creştere se reduce ajungând totuşi la maturitate la 1,5-2 m, ceva mai redusă la coacăzul roşu şi alb. Pe aceste tulpini cresc ramuri laterale, care le depăşesc în creştere pe cele iniţiale. În contact cu solul ramurile emit uşor rădăcini adventive. Ramurile de rod se aseamănă cu ţepuşele de la pomaceae, la coacăzul negru şi cu buchetele de mai de la drepaceae, la coacăzul roşu şi alb. Din mugur ii terminali ai tulpinilor de 1 an se formează lăstarii vegetativi lungi şi er ecţi, iar o parte a celor axilari se transformă în ramuri de rod. Acestea îşi menţin capacitatea de rodire timp de 5-8 ani, cu un maxim de producţie în anii 2-4. Ramurile de rod sunt grupate mai ales la limita dintre creşterile de 1-2 ani. Mugurii pot fi vegetativi (de obicei, aşezaţi la baza tulpinilor) din care cresc lăstari viguroşi, floriferi, care formează câte o singură inflorescenţă şi micşti, din care se formează o inflorescenţă şi un lăstar scurt (sau o rozetă de frunze). 455 Mugurele terminal este vegetativ la ramurile viguroase şi mixt la creşteri le de vigoare slabă (fig. 26.1.). Fig. 26.1. – Lăstari şi inflorescenţe de coacăz negru apărute din muguri micşti Inflorescenţa este un racem, mai scurt la coacăzul negru (5-15 flori) şi mai lung la coacăzul roşu şi alb (5-25 flori). Florile sunt campanulate (la coacăzul negru), mici, de culoare verzuie c u nuanţe roşietice, hermafrodite şi se deschid eşalonat de la baza inflorescenţei spre vârf. La coacăzul roşu şi alb, florile sunt de forma unei farfurii mai mult sau mai puţin plate. Coacăzul înfloreşte aproximativ concomitent cu prunul, unele soiuri de păr, cu 8-10 zile înaintea mărului şi cu circa o lună înaintea afinului şi zmeurului. Durata înfloritului la coacăz este de 10-18 zile, dar perioada de polenizare şi fecundare a florilor este numai de 1-3 zile. Între epocile de înflorire a soiurilor sunt diferenţe mici (2-4 zile). Soiurile de coacăz roşu şi alb sunt autofertile, iar cele de coacăz negru pot fi: autofertile, parţial autofertile sau autosterile. Pentru asigurarea polenizării se vor planta grupat 2-3 soiuri, iar în perioada înfloritului se introduc în plantaţie 3-4 colonii de albine la ha, măsuri ce contribuie la creşterea producţiei şi la obţinerea unor fructe mai mari. În zonele înalte maturarea fructelor are loc la 50-70 zile de la înflorit, funcţie de soi şi condiţiile anului. Soiurile de coacăz negru se maturează cu 10-20 zile mai devreme. Fructul este o bacă de diferite mărimi (0,5-1,5 g) şi forme cel mai des globuloase, de culoare neagră, roşie sau albă. În masa pulpei se găsesc 10-30 seminţe. Potenţialul productiv. Coacăzul rodeşte în anul al doilea de la plantare.

Începând din anul al V-lea producţia la soiurile de coacăz negru este de 4-9 t/ha, iar la cele de coacăz roşu şi alb 10-15 t/ha. Durata economică a unei plantaţii de coacăz este de 12-15 ani, chiar mai mult dacă se respectă agrotehnica specifică. 456 26.2.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici

Cerinţele faţă de lumină. Coacăzul negru are pretenţii mici pentru lumină, suportă parţial umbrirea, dar cel roşu este mai pretenţios faţă de lumină. Acesta poate fi cultivat intercalat în livezile pomicole. Reacţionează favorabil şi dă rezultate foarte bune în condiţii de lumină deplină. Cerinţe faţă de căldură. Coacăzul are pretenţii moderate faţă de căldură, reuşind bine în zonele cu intervale cuprinse între 7,5...8,5°C. În perioada repausului coacăzul rezistă până la -20°C...-25°C. Această specie suportă mai greu temperaturile ridicate din timpul verii. Porneşte în vegetaţie la 5°C, legarea fructelor este optimă între 18 şi 20°C. Temperaturi sub 12°C care se menţin mai multe zile produc perturbări în procesul de legare, urmată de căderea în masă a florilor. Gerurile de revenire (-5°C) pot distruge în totalitate florile deschise. Cerinţe faţă de apă. Coacăzul este o specie iubitoare de umiditate. Coacăzul negru dă rezultate bune în zonele cu peste 700 mm precipitaţii, iar coacăzul roşu şi alb chiar şi în zonele cu peste 550 mm dacă în perioada de vegetaţie cad cel puţin 350 mm, din care peste 150 mm în lunile mai-iunie. Datorită înrădăcinării superficiale, coacăzul este sensibil la excesul chiar temporar de umiditate. Cerinţe faţă de sol. Coacăzul se dezvoltă bine şi fructifică abundent pe solurile fertile, aluvionare, argilo-nisipoase, argilo-lutoase şi chiar arg iloase, bogate în humus şi cu drenaj acvatic satisfăcător. Sunt nepotrivite solurile sărace, nisipoase, precum şi cele acide, sărăturoase sau cu exces de umiditate. La plantare se vor evita locurile expuse vînturilor puternice şi curenţilor reci în timpul iernii, care intensifică procesul de evaporare, stânjenesc zb orul albinelor şi provoacă scuturarea fructelor. 26.3. Particularităţi tehnologice 26.3.1. Producerea materialului săditor Coacăzul se înmulţeşte prin butăşire, marcotaj, despărţirea tufelor, altoiri şi culturi de ţesuturi şi numai în scop de cercetare prin seminţe. În mod curent se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi (18-20 cm), recoltaţi toamna şi plantaţi toamna sau primăvara la 90 cm între rânduri şi 5-6 cm pe rând. Pe 10 m 2 se pot obţine 100-150 butaşi înrădăcinaţi de coacăz negru şi 60-100 butaşi înrădăcinaţi de coacăz roşu şi alb. Coacăzul se poate înmulţi şi prin microbutaşi lignificaţi scurţi de 1-2 muguri. Butăşirea, în această situaţie, se face în spaţii speciale pe suporturi speciale. 26.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de coacăz Plantaţiile de coacăz se vor amplasa pe versanţi uniformi, mecanizabili, cu panta până la 15-20%. 457 Desfundatul se va face la 45-50 cm, pe curbele de nivel cu subsolaj la adâncimea de 60-70 cm. În prealabil se face o fertilizare de bază cu 60-80 t/ha gunoi de grajd

completată cu 600-800 kg superfosfat şi 400-500 kg sare potasică /ha. Distanţele de plantare trebuie să fie de 2,3-3 m între rânduri şi 1-1,2 m între plante pe rând. Pentru mecanizarea recoltării fructelor distanţele pe rând vor fi de 0,7-0,8 m. În teren desfundat, plantarea se face în gropi cu dimensiunile de 30 x 30 x 30 cm. În teren nedesfundat dimensiunile gropilor pot fi de 50 x 50 x50 cm. Epoca de plantare optimă este toamna şi numai în cazuri obligate primăvara foarte devreme. Plantarea se face cu 5-6 cm mai adânc decât în pepinieră. După plantare, plantele se udă cu 6-8 litri apă, se muşuroiesc şi se fasonează la nivelul bilonului. Întreţinerea plantaţiilor de coacăz Sisteme de conducere. Cele mai folosite sunt tufa obişnuită şi tufa aplatizată. Se mai practică conducerea plantelor sub formă de gard fructifer

vertical sau în "V". Există şi alte sisteme de conducere, dar care nu se justifică economic. Tăierile de formare. La soiurile cu capacitate mare de lăstărire (Tinker ş.a.) în primăvara anului al doilea de la plantare se aleg trei-patru tulp ini care se scurtează de la 2-3 muguri de la bază. În timpul vegetaţiei se reţin 4-6 lăstari bine amplasaţi, iar ceilalţi se suprimă. În următorii trei ani se adaugă similar câte 4-5 tulpini în aşa fel încât în anul 5 planta să aibă 15-20 tulpini crescute din z na coletului. La soiurile cu capacitate mai redusă de ramificare (Costwold Cross, Baldwin etc.), în anii II-IV, din tulpinile reţinute în fiecare an, jumătate se taie în cepi, iar jumătate rămân intacte (fig. 26.2.).

Fig. 26.2. – Formarea tufelor la coacăz 458 Tăieri de întreţinere şi de fructificare. Efectuarea tăierilor şi reînnoirea elementelor de schelet vor fi determinate de specificul biologic al fi ecărui soi, precum şi de vigoarea plantei. Prin tăieri se va urmări un echilibru între creştere şi rodire, înlăturându-se anual tulpinile mai vechi de 5-7 ani. Tototdată, se vo r elimina ramurile ce îndesesc exagerat tufa, rupte, atacate de boli şi dăunători etc. Ramificaţiile şi prelungirile anuale ale tulpinilor de bază nu se scurtează, deoarece se înlătură mugurii de rod. Tăierile mai au ca scop şi întreţinerea tufei, care se realizează prin eliminarea de la colet a tulpinilor îmbătrânite, îndepărtarea a 1/3, 1/2 sau 2/3 din lungimea tulpinilor de 2-4 ani, deasupra unei ramuri anuale viguroase (fig. 26.3 .).

Fig. 26.3. – Tăierea plantelor la coacăz Întreţinerea solului. Coacăzul nu suportă concurenţa buruienilor. De aceea, în primii ani după plantare solul se menţine curat de buruieni prin praşile repetate. Pe terenurile cu pericol de eroziune, intervalele pot fi cultivate alt

ernativ cu plante agroalimentare cu partea comestibilă în sol. În zonele cu precipitaţii de peste 750 mm intervalele pot fi înierbate, iar pe rândul de plante se poate face erbicidarea. Fertilizarea plantaţiilor. Se face o dată la trei ani cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, 400-600 kg superfosfat şi 300-400 kg sare potasică. Anual, se aplică 300 kg azotat de amoniu la ha, în două reprize, prima cu 23 săptămâni înainte de înflorire şi a doua după legarea fructelor. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai frecvente boli sunt antracnoza coacăzului (Pseudopeziza ribis), făinarea (Spheroteca mass-mae), rugina coacăzului (Cronatium ribicole). Acestea se combat la avertizare, cu ajutorul fungicidelor Dithane M 45 (0,2%), Captadin 50 (0,2%), zeamă 459 sulfocalcică (20%) în perioada de repaus şi 2% în perioada de vegetaţie, zeamă bordoleză 1% şi alte fungicide existente în comerţ. Principalii dăunători ai coacăzului sunt: Sfredelitorul ramurilor (Sesia tipuliformis), păduchi ţestoşi, afide şi păianjeni (tabelul 26.1.). Aceştia se combat atât în perioada de vegetaţie, cât şi în perioada de repaus cu diferite insecticide. Reducerea rezervei biologice de boli şi dăunători s e realizează şi prin măsuri de igienă culturală şi agrotehnică. Tabelul 26.1. Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la coacăz şi agriş (după N Branişte, 2000) Nr trat. Fenofaza Boala sau dăunătorul Produse pesticide folosite 1 Repaus vegetativ Păduchele din San José, ouă de afide, acarieni, defoliatoare etc. Oleoeekalux (1,5%), Polisulfură de bariu (6,0%) sau zeamă sulfocalcică (20%) 2 La umflarea mugurilor Acarieni, afide (ouă), făinare Polisulfură de bariu (1,0%) sau zeamă sulfocalcică (2%) 3 La înfrunzire (3 frunze detaşate) Antracnoză, făinare, acarieni afide etc. Fungicide: Topsin M 70 (0,1%), Metoben 70 (0,1%), Captadin 50 PU (0,25%); Acaricide: Neoron 500 EC (0,1%) +US1 (1,5%) 4 La apariţia inflorescenţelor Antracnoza şi făinarea frunzelor, sfredelitorul tulpinilor

(G1), defoliatoare etc. Fungicide: Topsin M 70 (0,1%), Metoben 70 (0,1%), Karathane NF 57 (0,2%), Bayleton 25 WP (0,05 %), Saprol 19 EC (0,125%) sau Rubigan 12 EC (0,04%); Insecticide: Sintox 25 EC (0,2%), Nurelle D (0,075%) sau Primor 50 WP (0,1%) 5 Când toţi butonii florali sunt liberi Idem tratamentul 4 Idem tratamentul 4 . Se recomandă alte produse decât la tratamentul precedent 6 La înflorire Antracnoza, făinarea şi rugină, sfredelitorul tulpinilor (G2), defoliatoare etc. Fungicide: Topas 50 WP (0,1%), Tilt 250 EC (0,02%), Anvil 5 SC (0,04%) sau Dithane M 45 (0,2%) + Afugan (0,1%) sau Nissorun (0,05%); Insecticide: Zolone 35 EC (0,2%), Karate 2,5 EC (0,02%) sau Fastac EC (0,08%) 7 Când fructele au mărimea naturală Idem tratamentul 4 + Păduchele din San José(G1) Fungicide: Topas 50 WP (0,1%), Tilt 250 EC (0,02%), Anvil 5 SC (0,04%) sau Topas C (0,1%) Insecticide: Actellic 50 (0,2%) sau Decis 2,5 EC (0,05%) 8 Imediat după recoltarea fructelor Antracnoza, făinarea şi rugină; sfredelitorul tulpinilor (G2), defoliatoare păduchele din San José(G1) etc. Fungicide: Captadin 50 PU (0,25%) sau Ziram 75 PU (0,4%); Insecticide: Carbetox 37 Ec (0,5%) Acaricide: Neoron 500 Ec (0,1%), Mitac 20 (0,2%), Peropal (0,1%) sau Omite 57 CE (0,1%)

460 Particularităţile maturării şi recoltării fructelor Maturarea fructelor are loc eşalonat în ciorchine, dar diferenţele sunt de numai câteva zile. Alegerea momentului optim de recoltare se face în funcţi

e de specie şi destinaţia producţiei. Recoltarea se poate face manual sau mecanizat. În general recoltatul manual se efectuează atunci când fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă. Recoltarea se face cu rahis, pe timp răcoros, în ambalaje de capacitate mică (0,5 -1,0 kg) sau mare (5-6 kg). Recoltatul mecanizat se realizează cu ajutorul unei combine speciale, car e au o productivitate de 8-16 t/schimb. Pentru uniformizarea maturării şi uşurarea desprinderii bacelor se recomandă stropirea plantelor cu ETHREL (300-500 ppm), cu circa 5 zile înainte de data recoltării, sau cu alte substanţe biostimulatoare. Coacăzele fac parte din grupa fructelor foarte perisabile, de aceea, imediat după recoltare se recomandă păstrarea acestora în condiţii optime (T=0°C, U.R.= 90-95% etc.).

461

CAPITOLUL 27 CULTURA AGRIŞULUI Grossularia reclinata Mill. Subfam. Ribesoideae

Fam. Saxifragaceae,

27.1. Importanţă, origine, arie de răspândire 27.1.1. Importanţă Agrişul este o specie fructiferă cu o plasticitate ecologică mult mai largă

decât a coacăzului. Fructele se consumă în stare proaspătă sau industrializată sub formă de suc, gem, peltea, compot, vin, etc. Fructele proaspete conţin: 0,6% proteine, 1,4% acizi organici, 8% zahăr etc. De asemenea, fructele mai conţin cantităţi importante de săruri minerale, vitamine, (40 mg fosfor, 36,4 mg Ca, 8,3 mg K, 15 mg Mg, etc., 30 mg vitamina C, 0,10 mg vitamina B 2 , 0,02 vitamina B 1 , etc). Agrişul fructifică regulat şi abundent, începând cu anul al treilea de la plantare. Se poate cultiva uşor pe spaţii restrânse, improprii altor culturi . Are totuşi o valoare economică mai mică decât ceilalţi arbuşti şi se cultivă puţin î ţara noastră. 27.1.2. Origine şi arie de răspândire Agrişul este întâlnit în flora spontană din Europa, începând cu munţii Caucaz până în partea de nord a Africii mai ales în pădurile din zona colinară şi montană. În Asia e răspândit în partea de vest a Chinei şi în Japonia. De asemenea, îl întâlnim în America de Nord şi în America Centrală. În prezent, pe glob se produc circa 160000 tone agriş, din care cca. 90 % numai în Europa. Ţări cu tradiţie în cultura agrişului sunt: Rusia, Ucraina, Moldova, Polonia, Germania, Anglia, Austria etc. La noi în ţară suprafeţele cultivate cu agriş depăşesc cu puţin 65 ha şi sunt cantonate în nordul şi nord-vestul ţării în cea mai mare parte ca şi culturi intercalate sau suprafeţe mici în grădinile individuale etc. Producţia de agrişe este în jur de 50-60 tone. 462 27.2. Particularităţi biologice şi ecologice 27.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor

Pe plan mondial se cunosc peste 50 specii aparţinând genului Grossularia. Dintre acestea cele mai importante sunt: Ribes grosularia sin. Grossularia reclinata - (agrişul european), se întâlneşte în stare sălbatică în Europa şi nordul Africii, prezintă ţepi puternici este sensibil la făinare. Ribes hirtellum Mich sin. Grossularia hirtella, sin Ribes gracile – (agrişul cu ghimpi puţini), creşte spontan în America Centrală şi de Nord. Are tulpini cu ţepi mici şi rari, este rezistent la ger şi secetă. Ribes cynobasti L. sin R. gracilies Mich – (agrişul ghimpos), creşte în America de Nord, este rezistent la ger. Există şi biotipuri cu ghimpi puţini. Ribes missourien L. sin Grossularia missouriensis Nut. – creşte spontan în America Centrală şi de Nord, are la fiecare nod trei ghimpi, formează fructe mici, roşii şi acidulate. Alte specii cu importanţă mai redusă: R. alpestre Done, R. stenocarpum Maxim, R. divaricatum Dougl etc. 27.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorare - reducerea sau eliminarea spinozităţii; - creşterea productivităţii şi fructificare constantă; - calitatea fructelor (mărime, compoziţie, fermitate, lipsa pubescenţei şi a perişorilor, rezistenţa epidermei etc. - sporirea rezistenţei la boli şi dăunători; - capacitate mare de înrădăcinare şi regenerare; - pretabilitate la recoltare mecanizată.

Ca metode se pot folosi hibridările intraspecifice şi interspecifice. În urma hibridărilor rezultă hibrizi fertili. Hibrizii de agriş, proveniţi din soiuri europene, sunt sensibili la făinare iar descendenţii din R. divaricatum, deşi sunt rezistenţi la făinare, moştenesc totuşi o calitate inferioară a fructelor. În cazul agrişului, rezistenţa la făinare este recesivă iar lipsa spinilor este dominantă. 27.2.3. Sortimentul de soiuri Având în vedere extinderea redusă a culturii agrişului şi numărul de soiuri este destul de restrâns. Sortimentul din ţara noastră include un număr de şase soiuri (tabelul 27.1.). În cultură se mai întâlnesc şi alte soiuri cum ar fi: Doneţki, Maurers Sömling, Jubiliar, Hönings Frübeste, Lady Delamere. 463 Tabelul 27.1 Caracterizarea principalelor soiuri de agriş Denumirea şi originea Perioada de maturare Caracterizarea plantelor Caracterizarea fructelor 1. White Smith Anglia VII/1 Semiviguroase, ghimpii rari, semirezistente la boli, productive Mijlocii (6 g), ovoidalungite, verzi-gălbui, suculente, dulciacrişoare 2. Zenit SCPP Cluj VII/2-3 Semiviguroase, tufe relativ rare, rezistente la făinare, foarte productive Mijlocii (4-5 g), ovale, verde-pal, glabre, plăcute la gust, cu 10,7% zahăr 3. Someş SCPP Cluj 1982 VII/2-3 Semiviguroase, rustice, foarte productive, rezistente la făinare Mijlocii (5 g), inversovoide, gălbui, glabre, gustoase, cu 10,2%

zahăr 4. Coreless Anglia VII/2-3 Vigoare mijlocie, ghimpozitate accentuată, foarte productive Mari (8,2 g), ovoidalalungite, verzi-deschis, fin pubescente, suculente dulciacidulate 5. Rezistent de Cluj R-1982 VII/2-3 Viguroase, tulpini erecte, cu ghimpi, precoce, foarte productive (20 t/ha) Mijlocii (3,2-5 g), ovalalungite, acoperite cu pruină 6. Houghton Seedling SUA VII/3 Viguroase, rustice, cu aspect decorativ, foarte productive, rezistente la boli; recomandat pentru grădinile populaţiei Mici (2 g), ovoidale, roşii-închis, semilucioase, dulciacidulate, de calitate superioară 27.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Agrişul creşte sub formă de tufe mici (0,8-1m), dese, având tulpini arcuite şi cu ghimpi. Sistemul radicular al agrişului este bogat şi se situează în stratul de sol de la 10-40 cm, iar pe orizontală se dezvoltă până la 1,5 m. Datorită acestui f apt, agrişul poate fi folosit cu succes ca plantă antierozională. Partea epigee. În primii 2 ani, tulpinile crescute din zona coletului s e ramifică, dar nu rodesc. Pe tulpini se găsesc muguri vegetativi, mici, as cuţiţi şi subţiri, mugurii de rod şi mugurii micşti, din care se formează câte un lăstar scurt cu frunze şi 1-3 flori. Agrişul rodeşte pe ramuri buchet scurte, care trăies c 2-3 ani. Cele mai productive sunt tulpinile în vârstă de 3-6 ani. La agriş, există tendinţa de supraîncărcare cu formaţiuni de rod şi creşteri vegetative, conducând la o îndoire exagerată a tufei. 464 Fructele sunt bace de diferite mărimi, culori, forme, pubescenţă, gust şi perioade de maturare.

Specia înfloreşte timpuriu, cu 8-10 zile înaintea coacăzului, iar fenofaza durează 12-15 zile. Florile sunt hermafrodite, iar soiurile autofertile. Polenizarea este entomofilă, agrişul fiind şi o bună plantă meliferă. Maturarea fructelor are loc, funcţie de soi, de la începutul lunii iulie până în august. Potenţialul productiv este foarte ridicat, producţiile fiind de 8-12 t/ha, respectiv 2-4 kg/tufă. Durata de exploatare economică a plantaţiilor este de 12-15 ani, dar producţii economice se obţin până la vârsta de 10 ani. 27.2.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici

Agrişul are pretenţii modeste faţă de lumină, suportând bine şi semiumbra. Faţă de temperatură are pretenţii scăzute. În perioada de repaus rezistă până la -32°C. Florile şi fructele mici rezistă până la -4°C, iar rădăcinile până la 18°C. Se dezvoltă bine în zonele în care temperatura medie din perioada de vegetaţie este de 15-17°C. Nu suportă arşiţele mari din timpul verii. Seceta combinată cu temperaturi ridicate conduce la desfrunzirea prematură a plant elor, în consecinţă agrişul se va cultiva în zone cu peste 600 mm precipitaţii anual, din care mai mult de jumătate să cadă în perioada de vegetaţie şi în special în lu e mai-iunie. Se recomandă a se cultiva pe soluri fertile, drenate cu pH acid sau sla b acid (4,8-5,2) cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă, cu apa freatică sub 1 m adâncime. Agrişul poate fi cultivat şi pe terenuri pietroase sau nisipoase, însă productivitatea este mai scăzută. Curenţii reci şi vântul sunt dăunătoare culturii agrişului. 27.3. Particularităţi tehnologice 27.3.1. Specificul producerii materialului săditor Agrişul se înmulţeşte prin butaşi verzi sau lignificaţi şi chiar prin marcote. Specia se poate înmulţi şi prin altoire, pentru obţinerea de material săditor cu trunchi (25-110 cm). Ca portaltoi se foloseşte Ribes aureum (cuişorul). Altoirea se face în despicătură în verde în luna mai (Botez şi colab. 1984). Portaltoiul se scurtează la înălţimea de trunchi dorită, plus 10 cm. La altoir e se folosesc vârfuri de lăstari de 10 cm. Înmulţirea prin despărţirea tufei se aplică destul de rar, doar în cazul unor soiuri foarte valoroase. Înmulţirea prin seminţe se foloseşte doar pentru lucrări de cercetare şi creare de noi soiuri. 465 27.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Alegerea, pregătirea, fertilizarea de bază şi săpatul gropilor se efectuează ca şi la cultura coacăzului. Distanţele de plantare recomandate sunt de 2,5-3 m între rânduri şi 1,21,5 m pe rând, în cazul efectuării mecanizate a lucrărilor, şi de 1,5 m între rânduri şi 0,7-1 m/rând, când lucrările se vor efectua manual. Plantarea marcotelor sau a butaşilor înrădăcinaţi se face vertical sau înclinat sub un unghi de 45°. Plantele pot fi conduse sub formă de tufă (cel mai recomandat), de gard fructifer (pe spalier) sau cu trunchi înalt de 25- 110 cm, când este altoit pe Ribes aureum.

Lucrările de întreţinere a solului, fertilizarea plantaţiilor, tăierile de formare şi fructificare, sunt similare cu cele de la coacăz. Se impun măsuri deosebite pentru prevenirea şi combaterea făinării americane (Sphaerotheca morsuvae), boală ce poate distruge complet planta. Se fac tratamente cu fungicide şi se iau măsuri curative. Dăunătorii sunt, în general, comuni cu cei ai coacăzului şi se combat, la avertizare cu aceleaşi pesticide.

Fig. 27.1.a – Tăierea de formare a tufei de agriş anul I a) şi II b) de la plantare (după I. Modoran şi A. Botar)

Fig. 27.1.b – Tăierea de formare a tufei de agriş anul III c) şi IV d) de la plantare (după I. Modoran şi A. Botar) 466 Maturarea fructelor - se face uniform ceea ce permite recoltarea lor la o singură trecere. Momentul de recoltare se alege funcţie de destinaţia producţiei şi de soi. Astfel, pentru consum în stare proaspătă fructele se recoltează la maturitatea deplină, adică atunci când acestea au atins culoarea, gustul, ar oma specifică şi au început să se înmoaie. Pentru compoturi se recoltează cu câteva zile înainte. Recoltarea se poate face manual sau mecanizat în ambalaje cu capacităţi mici. Datorită ghimpilor se vor lua măsuri de protejare a mâinilor. Recolta rea mecanizată se execută cu aceleaşi tipuri de combine ca şi la coacăz. Păstrarea temporară a agrişelor se face în depozite frigorifice la temperatura de 0°C şi umiditatea relativă a aerului de 90%. În aceste condiţii agrişele îşi t menţine calitatea 2 - 3 săptămâni.

467

CAPITOLUL 28 CULTURA ZMEURULUI Rubus ideaus L. Subfam. Rosoideae

Fam. Rosaceae

28.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 28.1.1. Importanţa culturii Zmeurul se cultivă pentru fructele sale deosebit de apreciate atât pentru consumul în stare proaspătă, cât şi pentru industrializare sub formă de dulceaţă, compot, gem, sirop, suc, îngheţată etc. Această valoare ridicată este dată de conţinutul complex al fructelor: 4,5-10,6% zaharuri, 1,1-2,3% acizi organici, 0,52,8% pectine, 1,2% proteine, săruri de K, P, Ca, Mg, Mn, Na, Zn, Cu, Fe, etc., vitamina B 1 , B 2 , D, P, C (25mg/100g). Fructele, lăstarii şi frunzele tinere se folosesc în industria farmaceutică pentru prepararea unor medicamente sau ceaiuri împotriva, anginei, amigdal ite, diareei etc. Specia are o mare plasticitate ecologică, fiind cultivată în d iferite condiţii de la şes până la altitudini foarte mari (peste 1000 m). Datorită drajonării puternice şi a sistemului radicular ramificat şi destul de profund, zmeurul este şi o plantă care combate eroziunea solului, valorificând în acelaşi timp solurile subţiri, sărace şi improprii altor culturi. Plantaţia de zmeur intră repede pe rod şi permite recuperarea investiţiilor în timp scurt. 28.1.2. Originea şi arealul de cultură Cercetările au demonstrat că majoritatea speciilor de zmeur s-au format în estul Asiei, de unde apoi s-au răspândit în toată zona temperată, în special în emisfera nordică (Europa, Asia, America de Nord), unde se întâlneşte şi în prezent în stare sălbatică. De asemenea, se întâlneşte mai rar şi în vegetaţia zonelor înalte tropicale din emisfera sudică precum şi în Oceania. Pe plan mondial cultura zmeurului este în creştere, obţinându-se în prezent peste 300.000 t din care peste 50% se obţin în Europa. 468 Dintre ţările mari producătoare sunt: Rusia (90.000 t), ex. Iugoslavia (40.0 00 t), Polonia (40.000 t), Germania (20.000 t), Anglia (11.000 t), etc. În ţara noastră această cultură este răspândită în special în zonele înalte, bogate în precipitaţii. Există în prezent în ţara noastră peste 1500 ha plantate cu zmeur din care cca. 110 ha se întâlnesc în gospodăriile individuale din judeţe

le Argeş, Vâlcea, Harghita, Covasna, Cluj, Suceava, Mureş, etc. Cultura zmeurului la noi în ţară a cunoscut o dezvoltare importantă până în anii ’90, după care a înregistrat o decădere foarte mare. În prezent, există tendinţa reconsiderării acestei culturi. Cele peste 1000 t ce se obţin şi comerciali zează în prezent în România provin în cea mai mare parte din flora spontană. 28.2. Particularităţi biologice şi ecologice 28.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Pe plan mondial există peste 3000 de specii ce aparţin genului Rubus şi subgenului Idaeobatus, dintre care numai în ţara noastră se întâlnesc peste 180 specii în flora spontană (I. Nyaradi). Din această multitudine de specii doar câteva prezintă importanţă deosebită în crearea de soiuri. Rubus idaeus L. – zmeurul comun cu două varietăţi: Rubus idaeus L. – var. vulgatus Arheu – zmeurul roşu european, din care au rezultat soiurile europene; Rubus idaeus L. – var. strigosus – zmeurul roşu pufos american, din care au rezultat soiurile americane. Din încrucişarea celor două subspecii au rezultat majoritatea soiurilor de zmeur roşu. Rubus occidentalis – zmeurul negru american, nu drajonează, formează fructe negre, pe tulpini subţiri, lungi şi arcuite. A contribuit la obţinerea soiurilo r americane. În Europa, America şi Asia în programele de ameliorare se mai folosesc şi alte specii cum ar fi: R. articus, R. odoratus, R. spectabilis (din America de Nord), R. iasiostylus (din Asia), etc.

28.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea zmeurului Programele de ameliorare din principalele centre au ca obictive următoarele: - creşterea plasticităţii ecologice reprezentată prin: rezistenţa la temperaturi scăzute, în zonele nordice, rezistenţă la amplitudinile mari de temperatură din zonele temperate continentale, rezistenţă la arşiţă şi secetă, necesar redus de fr g pentru zonele mediteraniene; -îmbunătăţirea unor însuşiri şi caractere ale plantei: port erect şi rigid, vigoarea mai slabă, spinozitatea redusă, productivitate ridicată, rezistenţă la boli şi dăunători, maturare grupată a fructelor în cadrul inflorescenţei şi a soiului, drajonare modestă; 469 -extinderea sezonului de maturare a fructelor prin crearea de soiuri extratimpurii sau tardive; -calitatea superioară a fructelor: culoare intensă, fermitate, suculenţă, aromă, gust, conţinut ridicat în elemente nutritive, absenţa sarmenţilor şi a perilor stacei etc. Pentru fiecare din aceste obiective există suficiente surse de gene. Ca metode de ameliorare se folosesc cele clasice (hibridările intra şi interspecifice). Compatibilitatea la încrucişare dintre diferite soiuri de z meur depinde de apartenenţa genitorilor şi de constituţia lor genetică. În general hibrizii sunt fertili sau parţial fertili. Hibridările dintre zme ur (diploid) şi mur (hexaploid) au reuşit numai în cazul când soiurile de mur au avut în constituţia lor genetică şi genoame de zmeur. Lipsa spinilor este dată în general de genitorii materni iar remontanţa se

obţine numai dacă ambii genitori sunt remontanţi. 28.2.3. Sortimentul de soiuri Deşi există foarte multe specii de genuri Rubus, totuşi numărul de soiuri valoroase este destul de restrâns. În România, pentru anul 2000 au fost admise la înmulţire un număr de 8 soiuri dintre care 2 româneşti şi 6 străine. 1. Citria – soi românesc (Cayuga x Ors Seedling, 1996), productiv (9-11 t/ha), tulpini viguroase (1,5-2 m) şi erecte, cu spinozitate redusă, rezistent la ge r şi boli. Fuctele sunt mijlocii (2,5-3 g), scurt conice, galbene portocalii . Maturarea: VI/4. 2. Cayuga – soi american, foarte vechi (1911), viguros (1,5-2 m), drajonează puternic, este rezistent la ger (-25 C) şi la temperaturile rid icate din timpul verii, este rustic, tolerant la boli, mediu productiv (5-6 t/ha ). Fructul este ferm, mijlociu ca mărime (2-4 g), sferic sau ovo-sferic, de culoare roşie cărămizie, pulpa este gustoasă, plăcut acidulată şi aromată. Maturarea: VI/4. 3. Englezesc A 1 – soi originar din Anglia, de vigoare medie (1,5 m), rezistent la ger, şi secetă, sensibil la boli, productiv (8-9 t/ha). Fructele sunt m ari sau foarte mari, conice, roşii, suculente, plăcute la gust. Se pretează pen tru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturare: VII/1-2. 4. Malling Exploit – soi englezesc, cu tulpini viguroase (2 m), cu tendinţă de ramificare, sensibil atât la gerurile din timpul iernii cât şi la căldurile excesive. Fructele sunt alungite sau tronconice, de culoare roşie deschis, cu pulp a fermă, gustoasă. Maturarea: VII/1-2. 5. Newburg – soi american, semiviguros, productiv, drajonează mult. Fructele sunt mijlocii (2-3 g), conic-alungite, colorate în roşu-intens, ma te, cu pulpa suculentă, dulce, plăcut acidulată, aromată. Maturarea: VII/2-3. 6. Rubin bulgăresc – soi originar din Bulgaria, vechi şi mult răspândit în cultură şi în ţara noastră, productiv (7-11 t/ha), de vigoare medie, cu tulpini lungi şi groase, puţine la număr, cu capacitate slabă de drajonare, mediu rezistent la ger, sensibil la boli. Fructul este mare, conic, rubiniu, cu pulpa compactă, mediu 470 suculentă, slab aromată, gustoasă, cu seminţe mari. Bun şi pentru congelare. Maturare: VII/4. 7. Ruvi – soi românesc (Rubin bulgăresc x Viking, 1996), viguros, cu tulpini erecte, lungi (1,8-2 m), productiv (7-9 t/ha), rezistent la ge r, mediu rezistent la boli. Fructele sunt mari (3-4 g), de calitate bună, conictrunchiate, roşii-violaceu. Maturarea: VII/4. 8. The Latham – soi american, vechi, viguros, drajonează puternic, rezistent la ger, secetă, sensibil la făinare şi putregaiul fructelor. Fruct ele sunt mijlocii (2-3 g), sferice sau conico-sferice, roşii-carmin cu luciu alb; pulpa este suculentă, mediu consistentă, slab aromată, de calitate medie. Este destinat în

special industrializării. Maturarea: VII/4. Soiuri remontante

Romy – soi elveţian, semiviguros, drajonează puternic, productiv (8-10 t/ha), sensibil la viroze şi ger. Fructele sunt mijlocii (2-3 g), roşii-v iolaceu, aromate plăcute la gust. Maturarea: începând din iunie până în septembrie, cu două vârfuri (VI şi IX). Lloyd George – soi englezesc, viguros, cu fructe mari, roşii intens, conicalungite, de calitate bună. September – soi american, semiviguros, rezistent la ger şi secetă, productiv, sensibil la boli. Fructul este mijlociu, conic sau trunchiat -alungit, carmin-vişiniu. Maturarea: prima recoltă în iunie, a II-a recoltă în septembrieoctombrie. Alte soiuri existente în cultură: Taylor, Malling Jewel, June, Indian Summer, Malling promise, Golden Queen etc. 28.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Zmeurul este un semiarbust, ce creşte spontan sau cultivat şi are caracteristici specifice. Partea hipogee - este reprezentată de un rizom (tulpina subterană), din care pornesc rădăcini adventive, fibroase, situate în stratul de sol de 10-30 cm. Unele rădăcini pot pătrunde în sol până la 80-100 cm. Pe toată lungimea rădăcinilor se diferenţiază încă din luna iunie muguri adventivi, care vor da naştere drajonilor în anul următor. Aceştia au rolul de a înlocui tulpinile care au fructificat, reînnoind anual organele aeriene ale plantei. Drajonii îşi formează sistem radicular propriu, devenind independenţi de planta mamă. Partea epigee este formată din mai multe tulpini de 1-2 m, cilindrice, de aceeaşi grosime, cu o durată de viaţă de 2 ani, în primul an cresc, iar în anul al IIlea rodesc, apoi se usucă. Majoritatea soiurilor au tulpinile erecte, de stul de rezistente dar necesită sistem de susţinere, sunt acoperite cu ghimpi acic ulari. Sunt şi soiuri fără ghimpi. Lăstarii sunt fără gimpi la ambele tipuri de soiuri. 471 Mugurii – se formează la baza peţiolului, grupat din care creşte numai unul. La baza tulpinii se formează muguri vegetativi, în treimea mijlocie şi superioară muguri micşti. Inflorescenţele - sunt alcătuite din 4-15 flori hermafrodite autofertile şi nectarifere. Polenizarea este entomofilă. Zmeurul înfloreşte la 50-60 zile de la umflarea mugurului de rod, începând din vârful lăstarului şi progresează bazipetal, având o durată de 3-4 săptămâni. Fructul – este fals, respectiv o polidrupă, compusă din mai multe drupeole aşezate în jurul unui receptacol, poate avea diferite culori şi forme. În cultură se întâlnesc soiuri neremontante (care dau o singură recoltă pe an) şi soiuri remontante (cu două recolte pe an). Acestea din urmă sunt f oarte puţine şi nu dau rezultate în zonele mai reci, deoarece a doua recoltă nu ajunge la maturitate. Ciclul anual Perioada de repaus este destul de profundă, începe după căderea fiziologică a frunzelor şi se continuă până primăvara târziu. Perioada de vegetaţie se

desfăşoară pe parcursul a 180-200 zile. Zmeurul înfloreşte de regulă în cursul lunii mai (în funcţie de zonă), scăpând de îngheţurile târzii de primăvară. Creşterea şi maturarea fructelor se face într-un ritm intens (30-35 zile). Potenţialul productiv. Durata de exploatare economică a unei plantaţii este de 10-12 ani, cu o producţie medie de 6-12 t/ha, la început mai mică, maximă la 4-10 ani, apoi

descrescătoare. 28.2.5. Cerinţele zmeurului faţă de factorii ecologici Lumina - influenţează pozitiv calitatea fructelor. Este o specie exigentă faţă de lumină. De aceea zmeurul se va planta pe versanţii cu expoziţie favorabilă. De asemenea, direcţia rândurilor se va orienta în aşa fel încât să valorifice la maximum lumina, mai ales în zonele înalte. Temperatura - poate fi un factor limitativ pentru cultura zmeurului. Acesta nu suportă temperaturi excesiv de scăzute (-20 … -25°C) în perioada de repaus, dar nici extrem de ridicate în perioada de vegetaţie. Cultura reuşeşte bine în zone cu ierni blânde şi veri în care temperatura medie nu depăşeşte 16-17°C. Pentru desfăşurarea normală a înfloritului necesită 580-600 C. Temperatura solului nu trebuie să depăşească 16 C. Dacă, toamna este rece şi umedă, lignificarea tulpinilor este deficitară iar rezistenţa la ger scade până la 15 C. Umiditatea reprezintă unul din factorii principali de care depinde reuşita culturii zmeurului. Este o specie cu pretenţii mari faţă de umiditate. Se recomandă a se cultiva în zone cu 700-1000 mm precipitaţii anuale, bine repartizate în 472 perioada de vegetaţie (iunie-august). În caz contrar, este absolut obligato rie irigarea. Excesul de apă (băltirea) este, de asemenea, dăunător putând provoca asfixierea rădăcinilor. Pânza de apă freactică trebuie să fie la peste 80 cm. Zmeurul creşte şi se dezvoltă bine în zone în care umiditatea relativă este mai mare. Solul cel mai recomandat pentru cultura zmeurului este cel nisipo-lutos , bogat în humus, cu bună capacitate de reţinere a apei şi bine aerisit, cu pH = 5,66,5, cu subsol permeabil şi cu o grosime de cel puţin 50 cm, bogat în a zot şi potasiu. Este sensibil la deficitul în Fe şi Mn. Nu sunt recomandate sol urile sărace, foarte grele, reci, sau uscate şi calcaroase. Curenţii de aer, iarna pot mări pagubele prin îngheţ iar vara măresc seceta atmosferică etc. Totuşi lipsa totală a acestora favorizează apariţia bolilor şi măreşte pericolul îngheţurilor târzii de primăvară. 28.3. Particularităţi tehnologice 28.3.1. Specificul producerii materialului săditor Zmeurul se înmulţeşte prin drajoni, butaşi de rădăcină şi despărţirea tufelor. Drajonii se obţin în plantaţiile specializate (10.000 – 14.000 plante /ha), înfiinţate şi întreţinute corespunzător unor plantaţii elită. După doi ani dintr-o astfel de plantaţie se obţin 150.000 – 200.000 de drajoni înrădăcinaţi bine. Înmulţirea prin butaşi de rădăcină - se practică mai ales la soiurile care nu drajonează sau drajonează foarte puţin. Butaşii se recoltează toamna (10-12 cm) şi se plantează primăvara în rigole adânci (8-10 cm). Înmulţirea prin despărţirea tufelor – se foloseşte rar, în cazul plantelor, valoroase, în grădinile individuale. Prinderea la plantare este slabă iar pl

antele sunt în general debile. 28.3.2. Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor Pentru eşalonarea maturării şi a perioadei de recoltare, într-o parcelă se vor planta 3-4 soiuri cu diferite perioade de maturare. La pregătirea terenului se va fertiliza intens cu îngrăşăminte organice şi minerale, deoarece după intrarea pe rod lucrarea se efectuează cu greutate datorită drajonării puternice. Funcţie de nivelul de aprovizionare a solului se vor efectua fertilizarea cu 60-80 t gunoi de grajd, 600-800 kg superfosfat şi 400-500 kg sare potasică/ha. Desfundatul se face la 40-50 cm, cu subsolaj. Pe terenurile cu panta peste 20%, se amenajează terase pe care se vor planta minimum două rânduri, iar pe cele cu panta sub 20%, zmeurul se plantează sub formă de gard fructifer, pe direcţia curbelor de nivel. 473 Distanţele de plantare sunt de 2,5-3 m între rânduri şi 0,5 m pe rând. Plantarea drajonilor se efectuează toamna sau primăvara foarte timpuriu în gropi de 40 x 40 x 40 cm sau în şanţuri, astfel încât coletul să fie la sup rafaţa solului. În prealabil, drajonii se fasonează la 20-25 cm şi se mocirlesc. După plantare, drajonii se muşuroiesc şi se scurtează la nivelul muşuroiului sau bilonului. Sistemul de conducere. Majoritatea soiurilor de zmeur necesită sistem de susţinere (fig. 28.1 - 28.2).

Fig. 28.1. – Susţinerea zmeurului pe spalier cu un cuplu de sârme duble Cel mai utilizat sistem este spalierul cu două sau trei sârme duble, fixate de stâlpi din beton sau lemn. Primul rând de sârme se aşază la 60 cm faţă de sol, iar cel de-al II-lea la 1,2 m de sol. Pentru soiurile cu port înalt se foloseşte spalier ul cu trei rânduri de sârme, distanţate la 50 cm una de alta. În acest sistem se realizează benzi continui cu grosimea de 40-50 cm. Cultura sub formă de gard fructifer se realizează fără sistem de susţinere. Se folosesc soiuri cu tulpini erecte groase (The Lathan, June, Indian Summer etc . care se autosusţin. Densităţile mari, în ambele cazuri, conduc la producţii calitativ inferioare.

Fig. 28.2. - Susţinerea zmeurului pe spalier cu două cupluri de sârme duble 474

Fig. 28.3. - Susţinerea zmeurului prin legare pe un singur arac Conducerea sub formă de evantai pe spalier sau araci (fig. 28.3.). Tulpinile se palisează în poziţie aproape orizontală, jumătate într-o parte, jumătate în cealaltă.

Cultura pe araci (fig. 28.4.) - se foloseşte pe suprafeţe mici în grădinile individuale. Fig. 28.4. – Susţinerea zmeurului pe araci, în evantai Cultura cu spalier de tip olandez – se folosesc două rânduri de spalier cu câte o sârmă Tulpinile se arcuiesc şi se leagă jumătate de o sârmă, jumătate de cealaltă. Întreţinerea solului În plantaţiile de zmeur se recomandă ogorul lucrat, iar începând din anul al IIlea se poate şi erbicida însă cu precauţie. Aceasta, deoarece sistemul radicu lar al zmeurului este puternic ramificat şi superficial şi nu suportă nici un fel de concurenţă. Doar în primul an după plantare se pot folosi culturi intercalate de talie mică şi care se recoltează timpuriu (fasole, mazăre, cartofi, spanac, salată).

Fertilizarea de bază se efectuează la planta premergătoare. 475 Fertilizarea plantaţiilor de zmeur se efectuează o dată la 3-4 ani cu 20-4 0 t gunoi de grajd/ha iar anual cu 300-400 kg superfosfat şi cu 200-300 kg sare potasi că. Îngrăşămintele cu azot se aplică în două reprize: primăvara devreme după dezgheţarea solului şi imediat după înflorit. În primii doi ani, pe un teren fertil nu este necesar să se fertilizeze. Irigarea plantaţiilor – Lipsa apei din sol are consecinţe negative asupra drajonării, asupra diferenţierii mugurilor de rod, asupra înfloritului şi legării fructelo r şi în final asupra producţiei şi calităţii acesteia. Zmeurul are nevoie de apă în cantităţi moderate pe tot parcursul vegetaţiei, mai puţin toamna. De aceea, zmeurul se va uda de 4-6 ori cu câte 300-400 m 3 /ha. Irigarea de toamnă prelungeşte vegetaţia şi împiedică maturarea corespunzătoare a lemnului. Tăierile. - În primăvara anului următor plantării, tulpinile se scurtează la 0,8-1 m lungime, se îndepărtează şi ramurile purtătoare de rod pentru fortificarea sistemului radicular şi stimularea drajonării. Începând cu anul al II-lea, se vor înlătura tulpinile de 2 ani care au rod it (imediat după recoltare). Totodată, se înlătură şi tulpinile anuale de vigoare slabă. Primăvara, după trecerea pericolului de îngheţ, tulpinile se răresc (12-16 buc/m liniar) şi se scurtează la 1,5-1,7 m. Tulpinile soiurilor din grupa Malli ng, la care mugurii de rod se formează, în general, pe treimea superioară nu se scurtează. La soiurile remontante tăierile se fac după aceleaşi criterii ca şi la cele obişnuite, cu deosebirea că după maturarea fructelor din prima recoltă se înlătură vârful care a rodit. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Bolile care provoacă cele mai mari pierderi sunt: - pătarea brună a lăstarilor (Didynella applanta), antracnoza (Elsinoe nelleta) şi putregaiul cenuşiu al fructelor (Botrytis cinerea). Combaterea acestor bol i se realizează prin măsuri de igienă culturală şi tratamente fitosanitare (tabelul 28.1.). Tabelul 28.1. Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la zmeur (după N Branişte, 2000) Nr

trat. Fenofaza Boala sau dăunătorul Produse pesticide folosite 0 1 2 3 1 Repaus vegetativ Păduchele din San José, ouă de afide, acarieni etc. Oleoekalux (1,5%) sau Polisulfură de bariu (6,0%) 2 La umflarea mugurilor Antracnoza zmeurului, pătarea brun-violacee a ramurilor, acarieni, insecte defoliatoare, afide. Fungicid : un produs cupric. Turdacupral 50 PU (0,2%), zeamă bordeleză (0,5%)+ Insecticid: Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%) 3 La înfrunzire Pătarea brună a ramurilor, pătarea albă a frunzelor, acarieni, gărgăriţa florilor, afide etc. Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4%), Ziram 75 (0,¤%) + Insecticid: Thiodan 35 Ec (0,2%), Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1% 476 Continuare tabelul 28.1. 0 1 2 3 4 La înălţarea inflorescenţelor Făinare, pătarea brună a ramurilor, antracnoză, gărgăriţa florilor, gândacul zmeurului etc. Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4%), Ziram 75 (0,¤%) sau Captadin 50 PU (0,2%) + Metoben 70 (0.1%) + Insecticid: Thiodan 35 Ec (0,2%), Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1% 5 La începutul înfloritului Putregaiul fructelor, pătarea albă a frunzelor, rugina, făinare, gândacul zmeurului, etc.

Fungicide: Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Metoben 70 (0,1%) sau Topsin M 70 (0,1%) + Insecticid: Decis 2,5 EC (0,025%) 6 La începutul scuturării petalelor Idem tratamentul 5 Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Topas 100 EC (0,08%), Anvil 5 SC (0,04%) sau Tilt 250 EC (0,02%) + Insecticide: Zolone 35 Ec (0,2%), Karate 2,5 Ec (0,02%) sau Fastac 10 Ec (0,08%) 7 La mărimea normală a fructelor Putrgaiul fructelor, făinare, rugină, pătarea albă a frunzelor, pătarea brună a ramurilor etc. Fungicide :Ronilan 50 WP (0,1%), Sumilex 50 WP (0,1%) sau Rovral 50 WP (0,1%) + Anvil 5 SC (0,04%) sau Tilt 250 EC (0,02%) 8-9 După recoltarea fructelor ( la avertizare) Antracnoza ramurilor, pătarea brun-violacee a ramurilor, Păduchele din San José, Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4 %), Ziram75 (0,¤%)sau Captadin 50 PU (0,2%) + Insecticid: Carbetox 37 CE (0,5%) Dăunătorii cei mai periculoşi sunt: gărgăriţa mugurilor de zmeur (Anthonomus rubi-idaei), gândacul mic al florilor de zmeur (Byturus tomentosus), acarienii etc. Combaterea acestora se face la avertizare cu insecticide specifice existente în comerţ. Recoltarea fructelor. Zmeura se recoltează la maturitatea de consum, deoarece această specie nu are perioadă de postmaturaţie. Recoltarea fructelor se face manual, fără receptacul sau cu tot cu receptacul, în ambalaj de capacităţi mici (0,1-0,5 kg), care se aşază în lădiţe. Zmeura este un fruct excesiv de perisabil, de aceea se va manipula, transporta şi depozita cu mare precauţie. Când este destinată industrializării, recoltarea se poate face şi în găleţi, iar depozitarea în butoaie închise ermetic. Totuşi, 3-5 zile se poate păstra în depozite frigorifice la temperatura de 0°C şi U.R. de 80-90%.

Pe plan mondial există preocupări pentru recoltarea mecanizată a zmeurii.

477

CAPITOLUL 29 CULTURA MURULUI Rubus caesius L. Fam Rosaceae Subfam. Rosoideae 29.1. Importanţă, origine şi aria de răspândire 29.1.1. Importanţă

Murul se cultivă pentru fructele sale care sunt destinate în principal industrializării sub formă de suc, sirop, gem, peltea, dulceaţă, lichior etc. Prin adaos de zahăr se realizează diferite băuturi alcoolice. Fructele de mur sunt mult apreciate şi pentru consumul în stare proaspătă, datorită conţinutului în zaharuri, proteine substanţe minerale, vitamine (zahăr = 3,6-6%, acizi organici 2-5%, vitamina C = 28-41%). De asemenea, murul prezintă şi o deosebită importanţă farmaceutică; ceaiurile din frunze tinere au efect antiinflamator, în colit e, gastroenterite etc. Este o plantă rustică, poate valorifica terenuri improprii altor culturi, având şi un important rol antierozional. Este o specie precoce şi dă producţii ridicate (18-20 t/ha). Datorită taliei reduse şi a pretabilităţii de a fi condus sub diferite forme, murul se poate culti va cu mult succes în curţile şi grădinile din jurul casei. 29.1.2. Originea şi arealul de cultură Spontan, murul creşte în zonele temperate ale globului, situate în general în subzonele cu altitudine mijlocie, prin pădurile submontane şi montane, iar unele specii de mur se întâlnesc în zonele colinare şi de şes, în văile şi luncile apelor. La începutul acestui secol, murul s-a extins în cultură, pe suprafeţe de tip comercial în: America, Olanda, iar în ultimii ani în Iugoslavia şi Bulgaria. În S.U.A., murul se cultivă organizat de peste 100 ani şi există tendinţa de extindere a acestei culturi, mai ales după obţinerea soiurilor fără spini. 478 În România, există în cultura organizată mai puţin de 100 ha, în exclusivitate, soiuri fără spini. Cea mai mare parte a producţiei se realizează din flora spontană. Un factor limitativ în extinderea acestei culturi îl reprezintă rezistenţa sa slabă la temperaturi scăzute (-12 ... -15 C)

29.2. Particularităţi biologice şi ecologice 29.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor În cadrul genului Rubus au fost identificate peste 300 specii grupate d upă unii autori (F. Gruber) în 12 secţii iar după alţii în 7 secţii (E.N. Nyarady). În România se întâlnesc peste 100 specii cu aproximativ 80 hibrizi. Speciile cele mai importante în procesul de ameliorare sunt: Rubus caesius L. sin R. dumentorum - (murul de câmpie), creşte spontan în Europa, Asia Mică şi Asia Centrală, Caucaz şi vestul Siberiei. Este un subar bust târâtor sau căţărător cu tulpini de cca 1,5 m, cu ţepi scurţi şi încovoiaţi, cu fructe negre brumate. Această specie are numai în ţara noastră peste 14 varietăţi. Rubus fructicosus L. sin R. plicatus, sin R. hirtus - (rugul sau mur ul de pădure), creşte spontan în Europa în zona dealurilor mai înalte. Formează tufe bogate cu tulpini viguroase şi lungi până la 1,5 m, prevăzute cu ghimpi. Fu ctul este mijlociu ca mărime, negru, cu gust plăcut. Rubus procerus - creşte spontan în Europa şi Caucaz, iar în ţara noastră în zone de deal. Este un arbust viguros, înalt de 1,5-2 m, cu tulpini foarte lungi, până la 5-6 m, cu ghimpi lungi. Fructul este de culoare neagră, cu drupeole mari, cu gust acrişor. În ţara noastră există 7 varietăţi. Din hibridarea speciei R. procerus cu R. caesins a rezultat hibridul R. conylifolius S.M., cu frunze asemănătoare celor de alun (M. Botez, 1984). Alte specii importante sunt: R. chamaemorus L. (murul galben sau morişca), R. ulmifolius, R. macrocarpus, R. ursinus etc, ultimele două de provenienţă americană. 29.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea murului Dacă pe plan mondial această specie este mai mult cercetată, în România primul program de ameliorare a început după anii 1980. Obiectivele stabilite prin acest program coincid în general cu cele de pe plan mondial şi se referă la: - sporirea rezistenţei la gerurile din iarnă, cel puţin până la -25 C la murul cu ghimpi şi la -20 C la cel fără ghimpi; - creşterea erectă a tulpinilor, cu scopul de a renunţa la sistemul de susţinere; - lipsa spinilor sau reducerea spinozităţii; - calitatea fructelor, care trebuie să fie mari, aromate, cu maturare timpurie şi cât mai grupată în cadrul inflorescenţelor şi a soiului; - rezistenţa sporită la boli, şi în special la rugină (Phragmidium rubi idaei), putregaiul cenuşiu al fructelor (Botrytis cinerea) s.a. 479 Ca metode utilizate în ameliorarea murului precizăm: - hibridarea dirijată intraspecifică, interspecifică şi intergenerică; - hibridarea naturală şi consangvinizarea (ca metode auxiliare), încrucişările fiind de tip ciclic, semidialele şi dialele. 29.2.3. Sortimentul de soiuri Cuprinde mai multe soiuri, aproape în exclusivitate americane atât cu ghimpi cât şi fără ghimpi (tabelul 29.1.). Lista oficială cuprinde patru soiuri americane: Darrow, Smoothstem, Thornfree, Thornless Evergreen. Tabelul 29.1

Soiuri de mur Denumirea şi originea Maturitatea de recoltare Caracterizarea soiului Caracterizarea fructului Soiuri cu ghimpi 1. Kittatinny SUA VIII viguros, tulpini erecte, mediu productiv mijlociu, cilindric, negrulucios, de calitate foarte bună 2. Lawton SUA VIII semiviguros, tulpini erecte mare, sferic, negru-lucios suculent, uşor amărui cu numeroase seminţe 3. Wilson's Early SUA VIII semiviguros, tulpini erecte, productive mare, cilindric, negru, slab amărui cu numeroase seminţe 4. Darrow SUA VIII semiviguros, tulpini erecte, productive mare (8 g), cilindro-sferic, negru-lucios, acidulat, moderat suculent 5. Comanche SUA VIII mediu viguros, tulpini erecte, sensibil la ger, mediu productiv mare, sfero-conice, negre uşor acidulate, de calitate foarte bună 6. Cherokee SUA VIII semiviguros, tulpini erecte, permite recoltarea mecanizată mijlociu, cilidro-sferic, negru, cu pulpa fermă, dulce, aromată Soiuri fără ghimpi 7. Loganberry SUA

VII/1-3 hibrid între zmeur şi mur, viguros, tulpini de 4-5 m, se înmulţeşte numai prin butaşi mari (6,5 g), conice sau cilindrice, roşii-purpurii 8. Smoothstem SUA VIII/2-3 viguros, tulpini târâtoare de 3-5 m, tardiv, foarte sensibil la Botrytis mijlocii (5 g), sferic-alungite, negre-închis 9. Thornfree SUA VIII/2-3 viguros, rustic, tulpini de 4-8 m, foarte productiv, mediu rezistent la ger mari (7-8 g), sferice sau sferice-alungite negrelucioase 10. Thornless evergreen SUA VIII/1-3 semiviguros, tulpini de 36 m, târâtoare, sensibil la rugină, mediu productiv mijlocii (3,6 g), sfero-conice, negre strălucitoare 11. Hull Thornlees SUA VIII/2-3 foarte viguros, tulpini lungi de 5m mari (6 g), sfero-conice, negre, lucioase, suculente 480 29.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Murul este un semiarbust cu partea hipogee perenă şi cu partea epigee bienală. În primul an tulpinile cresc, în anul doi fructifică, apoi se usucă. Există şi soiuri ce rodesc mai mulţi ani. Sistemul radicular al murului este profund, bine ancorat în sol şi care explorează o mare suprafaţă în jurul plantei. Mugurii adventivi de pe rădăcină pot fi reactivaţi, dând posibilitatea ca specia să se înmulţească prin butaşi de rădăcină (Botez M. 1984). Partea epigee este formată din mai multe tulpini foarte lungi, atingând l a unele soiuri 7-8 m, care cresc în lungime şi grosime până toamna târziu. La majoritatea soiurilor acestea sunt prevăzute cu ghimpi. Anual, de la baza plantei cresc lăstari viguroşi, care înlocuiesc tulpinile ce au rodit. Acestea se ramifică şi formează muguri de rod.

Mugurii - sunt grupaţi câte doi la baza frunzelor, cel secundar rămâne latent iar cel principal în anul 2 va da naştere la lăstari fertili. Florile - murului sunt grupate (8-80) în inflorescenţe (corimbe), sunt hermafrodite, mai rar unisexuat monoice sau dioice. Inflorescenţele se fo rmează pe un lăstar fertil situat pe tulpini de 2 ani. Fructul - este apocarpic, cu mai multe drupeole aderente la un recept acul conic. Numărul drupeolelor variază de la 32-109 şi fiecare conţine câte o sămânţă. Fuctul poate fi negru sau roşu şi poate avea diferite forme. Durata de viaţă este de 12-16 ani. Producţia 5-12 t/ha. Ciclul anual - al murului este destul de lung, începe în primăvară odată cu dezmuguritul (aprilie) şi se sfârşeşte toamna târziu. 29.2.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici Faţă de temperatură, murul are pretenţii deosebite, atât în perioada de vegetaţie, cât mai ales în cea de repaus. Acesta este sensibil la temperat urile scăzute din timpul iernii, la -12°C o parte din muguri sunt distruşi, iar la -15°C pierderile pot fi totale. Dezmuguritul se declanşează după acumularea a 204, 2°C - 226°C temperaturi active. În zonele temperate cu climat continental este

obligatorie şi protejarea plantelor peste iarnă. Pentru deschiderea florilor sunt necesare 630-1050°C în funţie de soi. Pentru maturarea tuturor fructelor sunt necesare 1700°C, pentru soiurile timpurii şi peste 3000°C pentru cele târzii. Deşi murul din flora spontană suportă semiumbră, cel cultivat este iubitor de lumină. Această specie are cerinţe mari faţă de apă şi suportă excesul acesteia în sol. În condiţiile ţării noastre, zonele cu precipitaţii de peste 750 mm repar tizate uniform, satisfac în întregime pretenţiile de umiditate ale murului cultivat. 481 Murul preferă soluri argilo-nisipoase, bogate în substanţe nutritive, dar se poate cultiva şi pe soluri mai puţin fertile. 29.3. Particularităţi tehnologice 29.3.1. Producerea materialului săditor Murul se înmulţeşte prin, marcote, drajoni, butaşi de rădăcină, despărţirea tufei, altoire, seminţe şi "in vitro". Înmulţirea prin drajoni se face la soiurile care au capacitatea de a drajona. Înmulţirea prin marcote se practică foarte mult la soiurile târâtoare. Pentru marcotaj se vor folosi tulpinile de 1 an, lungi de 1,5-2 m şi groase de 8-12 mm, cu ţesuturile semilignificate şi vârful în plină creştere. Înmulţirea prin butaşi de rădăcină se practică la soiurile ce nu drajonează. Butaşii au 7-10 cm, se preforţează în spaţii protejate, apoi se plantează în câm De asemenea, butaşii de tulpină se preforţează înainte de plantare. Înmulţirea prin despărţirea tufei şi altoire se practică mai mult de amatori. Înmulţirea "in vitro" este de perspectivă la mur. 29.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Înfiinţarea plantaţiilor se face ca şi la celelalte specii de arbuşti fructiferi, cu unele particularităţi legate de biologia speciei, privind sensibilitatea la curenţi i reci, expoziţie, sol, etc. Distanţele de plantare Variază de la 2-3,5 m între rânduri şi de la 1,5-2 m pe rând. În condiţiile ţării noastre, la soiurile existente în prezent şi pentru sistemul de susţinere (spalier cu 3 sârme), generalizat deja în cultură, distanţa recomandată este de 2,5 m între

rânduri şi 1,8-2 m pe rând. Plantarea se face primăvara, pentru a evita per icolul îngheţului, lucrarea efectuându-se manual sau mecanic. Sistemele de conducere Acestea au evoluat funcţie de habitusul diferit al soiurilor, posibilităţile materiale şi inventivitatea cultivatorilor. Indiferent de formele de conducere, to ate se bazează pe principiul separării tulpinilor fructifere de cele de înlocuire. Principalele sisteme de conducere a murului sunt: pe un singur tutore, pe doi tutori, pe spalier cu două sârme, pe spalier cu ondularea tulpinilor, pe spalier sub formă de evantai (fig. 29.1.). Întreţinerea şi lucrările solului sunt aceleaşi ca şi la zmeur. Fertilizarea - Cerinţele murului faţă de elemente nutritive sunt mai mari şi trebuie asigurate încă de la plantare. Cantităţile de îngrăşăminte ce trebuie încorporate sunt în medie asemănătoare cu cele de la zmeur, dar ele depind de fertilitatea solului, vârsta plantaţiei, starea fiziologică a plantei etc. 482 Irigarea - este obligatorie în zone deficitare în precipitaţii. Având în vedere sistemul radicular superficial, murul are nevoie de udări repetate (4-6), cu canti tăţi mici de apă 300-400 m 3 /ha; din a doua jumătate a lunii septembrie irigarea va înceta pentru a crea condiţii de maturare a lemnului.

Fig. 29.1. - Conducerea murului pe spalier a.- sistem cu două sârme şi un cuplu; b- sistem cu trei sârme simple şi dispunerea tulpinilor în evantai Tăierile se pot grupa în două categorii: de formare şi de rodire. Tăierea de formare începe imediat după plantare, prin scurtarea tulpinilor la înălţimea de 15-20 cm. Creşterile din timpul verii se conduc şi se palisează cu grijă. În anul II, se efectuează tăieri de formare şi de rodire. Lucrările se execută primăvara după trecerea îngheţului şi constau în alegerea a 2-3 tulpini care se scurtează la 1,20-1,30 m. Ramificaţiile laterale se răresc la 25-30 cm una de alta, iar cele din treimea bazală a tulpinii se elimimă. În cazul soiurilor cu ramificaţii lungi acestea se scurtează la 25-30 cm (2-4 muguri bine dezvoltaţi). Tăierile de rodire urmăresc asigurarea echilibrului dintre creştere şi rodire. 483 Imediat după intrarea pe rod, se aleg 6-7 lăstari care se scurtează la 60 -80 cm şi se dirijează pe spalier, iar restul se suprimă. În anii următori se opresc alţi 34 lăstari şi în paralel se elimină cei care au fructificat. Începând cu anul IV se pot menţine pe plantă 6 - 8 tulpini. Bolile şi dăunătorii murului

Principalele boli sunt: rugina murului (Phragmidium rubi-idaei), putregaiul cenuşiu al fructelor (Botrytis cinerea), pătarea albă a frunzelor de mur (Mycosphaerella rubi), boala lăstarilor (Rhabdospora ramealis), Gnomonia ru bi, cancerul lăstarilor (Pseudomonas tumefaciens). Dintre dăunătorii cei mai importanţi amintim: Molia murelor (Europhyes essipi), Gărgăriţa mugurilor (Anthonomus rubi), afidele etc. În lupta pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor la mur, un efect pozitiv îl au măsurile preventive şi curative. Tratamentele fitosanitare se efectuează l a avertizare cu substanţele cele mai eficiente. Recoltarea fructelor În condiţiile din ţara noastră, maturarea murelor şi recoltarea începe în prima decadă a lunii iulie şi durează 20-25 zile pentru soiurile timpurii, iar pentru celelalte soiuri, de la jumătatea lunii august şi durează 50-60 zile. Maturarea deplină corespunde cu momentul în care fructele se desprind uşor de receptacul. Condiţiile de recoltare, manipulare, transport şi păstrare sunt asemănătoare cu cele de la zmeur.

484

CAPITOLUL 30 CULTURA AFINULUI Vaccinum corymbosum L.

Fam. Ericaceae

30.1. Importanţă, origine, arie de răspândire 30.1.1. Importanţa Afinul prezintă importanţă în primul rând datorită fructelor sale, care sunt

deosebit de valoroase atât pentru consumul în stare proaspătă cât şi industrializate sub formă de suc, sirop, gem, dulceaţă, jeleu, afinată etc. Fructele se remarcă printr-un conţinut ridicat în elemente biochimice: 14-18% s.u., 7-13% zahăr, 0,8-1,2% proteine, 0,8-1,15% acizi, 12-20 mg vitamina C/100g, vitaminele A, PP, B1, B2, E, precum şi săruri minerale de K, Ca, P, S, Mg, Cl, Mn, Fe etc. Tototdată fructele, dar şi alte părţi ale plantei au o deosebită importanţă farmaceutică. Frunzele şi lăstarii conţin tiamină, riboflavină, vaccinină, arbutină, ericolină, acizii (chininic, miristic, palmitic), alcooli (cerilic şi mirici lic) etc. De aceea, aceste părţi al plantei dar mai ales fructele sunt utilizate în tra tarea unor afecţiuni gastrointestinale, ale aparatului urinar, în diabet, oftalmologie etc. Afi nul poate valorifica superior şi solurile acide (pH=4,5-5,5), improprii altor specii. 30.1.2. Originea şi aria de răspândire Majoritatea speciilor îşi au originea în Asia de sud-est. şi America de Nord, unde în prezent este cultivat pe o suprafaţă de peste 10.000 ha. În prezent, afinul are o largă răspândire pe toate continentele. În Europa suprafeţe apreciabile se întâlnesc în Olanda şi Germania urmate de Austria, Danemarca, Anglia, Scoţia, Elveţia, Polonia şi România. În România se cultivă peste 100 ha, în special în zonele premontane şi montane. Se obţin peste 300 t fructe în cea mai mare parte din flora spontană mult răspândită în zonele înalte. 485 30.2. Particularităţi biologice şi ecologice 30.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Din numeroasele specii ale genului Vaccinum doar două au o importanţă deosebită în ameliorarea soiurilor de afin cu tufa înaltă: V. australe Small şi V. corymbosum L.,specii ce cresc spontan în America de Nord. Vaccinum corybosum L. sin V. albiflorum, sin V. vicinium etc. - (afin ul gigant), este o specie tetraploidă, creşte în partea de nord-est a Statelor Unite ale Americii şi în sud-estul Canadei. Cere umiditate moderată dar constantă în tot timpul anului, este foarte rezistent la ger. Tufele sunt viguroase şi a ting înălţimi de 4-4,5 m. Fructele sunt mari (7-10 mm Ø), de culoare albastră strălucitoare până la neagră. Vaccinum australe Small - tetraploid, are aceeaşi arie de răspândire ca şi precedenta şi aceleaşi cerinţe faţă de climă şi sol. Fructele sunt mai mari (peste 10 mm Ø), de culoare albastră şi de calitate foarte bună. Vaccinum lamarkii Camp. - (afinul pitic), tetraploid, creşte în nord-vestul Americii de Nord, are talie mică (0,4-0,5 m). Fructele sunt mijlocii (5-7 mm Ø) , de culoare albastră intens, gust foarte dulce, cu o mare capacitate de conservare. Vaccinum myrtilus L. - (afinul negru), diploid, este răspândit în Europa, America de Nord, Asia Mică. În România se întâlneşte pe suprafeţe mari în pădurile din zonele colinare şi înalte. Tufele sunt pitice (0,15-0,50 m), c u mare capacitate de drajonare. Fructele sunt negre, mici, acoperite cu pruină, cu maturare eşalonată (iulie-august). Vaccinum uliginosum L. - (afinul vânăt), diploid, răspândit în aceleaşi zone

cu V. myrtilus. Se deosebeşte de acesta prin faptul că nu are ramurile muchiate. Fructele sunt mici, negre, cu pruină, fără gust şi aromă, sucul este incolor. Vaccinum vitis-idaea L. - (afinul roşu), creşte în Europa, Siberia, Japonia, pe soluri acide la atitudini mari (1000-3000 m). 30.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea afinului Deşi pe plan mondial s-a lucrat mult la ameliorarea acestei specii (SUA , Germania, Polonia), în România cercetările sunt puţine şi încă incomplet verificate. Principalele obiective se referă la: - adaptabilitatea la soluri mai puţin acide (pH 6-6,2); - creşterea productivităţii; - creşterea calităţii fructelor, îndeosebi mărimea, conţinutul în zahăr şi alte elemente, aspectul etc.; - crearea de soiuri mai timpurii sau mai tardive care să valorifice condiţiile din diferite zone; epocă de maturare mai scurtă pentru zonele înalte şi mai lungă pentru celelalte; - rezistenţă sporită la gerurile din timpul iernii. 486 Ca metode de ameliorare precizăm hibridarea intra şi interspecifică. Încrucişarea dintre soiurile apropiate genetic şi ca zonă geografică reuşeşte mai uşor, comparativ cu cele îndepărtate geografic. La afin unele caractere (vig oare, precocitate, mărime şi culoarea fructului) sunt dominante. Unele specii (V. angustifolium), pe lângă unele însuşiri valoroase pot transmite şi unele însuşiri negative (fruct mic, culoare prea închisă, vigoare mică a plantei). 30.2.3. Sortimentul de soiuri Principalele soiuri de afin cultivate în România sunt prezentate în tabelul 30.1. Tabelul 30.1 Soiuri de afin Denumire şi origine Perioada de maturare Caracterizarea plantelor Caracterizarea fructelor Blueray SUA VI/3 viguroase, tufă erectă, productive mari, sferice, albastre închis, ciorchini mici, denşi Coville SUA VII/2-3 viguroase, tufă răsfirată, foarte productive foarte mari, sferice, negre puternic brumate, ciorchini lacşi

Herma-1 Germania VI/3 viguroase, tufă erectă, productive mari, sferice, albastre de calitate foarte bună Ivanhoe SUA VI/3 viguroase, tufă erectă, productive foarte mari, sferice, albastre deschis, ciorchini mijlocii şi răsfiraţi Pembertan SUA VI/3-VII/1 semiviguroase, tufă erectă, foarte productive foarte mari, sferice, uşor tuitite, albastre deschis, fin aromate Waymontt SUA VI/2 semiviguroase, tufă erectă, foarte productive mijlocii, sferice, albastre, plăcute la gust Azur VII/2-3 R. tufa semiviguroasă, rezistentă la ger, boli, cere pH = 5,8 - 6,1, foarte productiv 1,1 kg/tufă medii (1,6-2 g), albastre închis cu multă pruină, capacitate de păstrare mare Safir VII/2-3 R. tufa semiviguroasă, rezistentă la ger, boli, cere pH = 5,8 - 6,1, foarte productiv 1,2 kg/tufă medii (1,4-2 g), globulos aplatizat, albastru închis cu multă pruină, ciorchine compact, mare şi foarte mare Deşi la noi în ţară, datorită condiţiilor ecologice şi a suprafeţelor restrânse, numărul de soiuri este mic, pe plan mondial există un sortiment de afin destul de bogat, ce cuprinde pe lângă soiurile prezentate şi altele cum ar fi: Berke ley, Bluecrop, Blauweiss, Record, Bluetta, Burlingron, Collins, Darrow, Dixi, Earlyblue, Goldtraube, Morow, Rubel, Stanley, Herma 2 etc. 487

30.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Afinul cultivat creşte sub formă de tufă cu înălţimi diferite în funcţie de soi, de la 0,5-2 m sau de la 1-4 m. Unele soiuri au tufele cu portul erect (Pemberton , Lvauhae, Blueray) altele au tufele uşor răsfirate (Berkeley, Coville), iar altele a u tufa foarte răsfirată (Goldtraube). Sistemul radicular - este alcătuit din formaţiuni fine cu diametrul cuprins între 0,5-1,5 mm, cu grad de penetrare redus, (30-40 cm), iar pe orizo ntală rar depăşeşte raza de 1 m. Rădăcinile au puţini perişori absorbanţi, de aceea capacitatea de absorbţie este foarte mică. Partea epigee - este formată din numeroase tulpini ce alcătuiesc o tufă cu înălţimea de 1-3 m, cu port variabil de la un grup de soiuri la altul. Ramurile multianuale au lemnul tare iar cele anuale fragil. Culoarea ramurilor este o caracteristică de soi şi poate varia de la verde la roşu maroniu. Tulpinile sunt de vârste diferite şi au pe ele muguri activi (ramuri anu ale) sau muguri dorminzi (ramuri multianuale). Mugurii - floriferi se formează pe lăstarii anuali, în treimea superioară şi au forma rotund-ovală.

Fig. 30.1. - Lăstar de afin cu fructe şi frunze (după Mary-Ann Drobotă) Inflorescenţa este un racem şi cuprinde 5-15 flori pedunculate hermafrodite, situate pe un ax comun. Afinul înfloreşte târziu, la 10-15 zile după măr. Înflorirea are loc eşalonat de la baza inflorescenţei spre vârf şi durează 12-15 zile. Soiurile de afin sunt autofertile. Polenizarea este entomofilă. Fructele sunt bace, sferic-turtite cu greutatea de 1-2,5g, de culoare neagrăalbăstruie, albastru-strălucitor şi acoperite de regulă cu pruină. Maturarea fructelor are loc la 60-75 de zile de la înflorit. Acestea se menţin pe tulpini 8-1 2 zile, după care cad. 488 Ciclul anual - Perioada de repaus profund este scurtă şi se sfârşeşte la mijlocul lunii ianuarie, după ce s-a realizat necesarul de frig de cca. 800 ore. Perioada de vegetaţie începe cu umflarea mugurilor de rod, apoi a celor vegetativi şi sfârşeşte cu căderea frunzelor. În medie această perioadă durează între 190-240 zile, fiind influenţată de condiţiile ecologice şi de soi. Potenţialul productiv. O tufă de 6-8 ani produce cca 3-5 kg fructe, ceea ce corespunde cu 3-4,5 t/ha, iar durata unei plantaţii este de 20-25 de ani. 30.2.5. Cerinţele afinului faţă de factorii ecologici Afinul cu tufă înaltă (cultivat) are pretenţii mai deosebite faţă de anumiţi factori ecologici şi în special faţă de sol. Lumina Faţă de acest factor, afinul are cerinţe mici, suportând chiar condiţii de semiumbră. Totuşi în condiţiile de luminozitate normală rezultatele culturii sunt superioare. Perioadele critice pentru lumină sunt în fenofaza înfloririi

şi a legării fructelor. Pretenţiile sunt mult mai reduse în celelalte fenofaze. Temperatura nu reprezintă un factor limitativ al acestei culturi, cel puţi n pentru ţara noastră. Reuşeşte bine în zone unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 7,8 şi 8,5 C, iar cea din perioada de vegetaţie între 15 şi 17 C

Lemnul bine maturat rezistă până la (-25 C). Rezistenţa scade mult, dacă plantele au intrat nepregătite în iarnă. Pragul biologic este de 5 C. În condiţii premontane (800 m), afinul are nevoie în medie de 2730 C de la umflarea mugurilor şi până la căderea frunzelor. Umiditatea Afinul este o specie deosebit de pretenţioasă faţă de apă, datorită în primul rând sistemului radicular superficial. Rezultate bune se obţin în zone cu peste 700 mm precipitaţii, din care 1/3 până la 2/3 să cadă în perioa da aprilie-august. Solul este un factor limitativ în reuşita culturii şi în special pH-ul acestuia (4,8-5,5). Speciile parentale necesită un pH mult mai acid (4,3-4,8). Soiurile nou create, ameliorate suportă un sol cu un pH cu o aciditate ceva mai ri dicată (5,86,1). Sunt recomandate solurile brune tipice, acide, cu textură mijlocie, cu drena j bun, fără fenomene de gleizare pe adâncimea 40-50 cm. Rezultate bune s-au obţinut şi pe solurile brune podzolice, turboase din zonele înalte etc. Conţinutul în humus trebuie să fie ridicat, de minimum 3,5-4%. 30.3. Particularităţi tehnologice 30.3.1. Specificul producerii materialului săditor Afinul se înmulţeşte prin butăşire în uscat şi în verde, prin marcotaj, despărţirea tufei, altoire şi prin seminţe. În practică se utilizează metoda de înmulţire prin butaşi în uscat şi în verde. Butaşii se recoltează din plantaţii mamă elită. Se recoltează toamna şi se păstrează până primăvara când se fasonează (8-12 cm), se parafinează (50-60 C) şi se plantează (10-15 aprilie), în sere sau solarii, cu umiditate ridicată (95-98%), pe un substrat acid (turbă + nisip cuarţos sau perlit în 489 proporţie de 2:1 sau 1:1), cu pH 4,3-4,8. După înrădăcinare se pot planta în câmp, în anul următor. Butaşii în verde se obţin de la creşterile laterale şi trebuie să aibă 8-12 cm. Butăşirea se face în sere sau solarii cu umiditatea relativă = 90-95%. Plant ele înrădăcinate se transplantează în câmpul de fortificare pe un substrat de turbă 50%, pământ de ţelină 25% şi nisip 25%. În toamna anului II materialul este bun de plantat la locul definitiv. Celelalte metode de înmulţire se folosesc în general în programele de cercetare sau de către amatori. 30.3.2. Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor Înfiinţarea plantaţiilor de afin se va realiza pe terenurile cele mai fertile, cu reacţie acidă situate la baza versanţilor. Terenul se pregăteşte în general ca şi pentru ceilalţi arbuşti, în plus se face o corecţie a pH-ului prin administrarea a 2-4 t/ha sulf praf. Distanţele de plantare folosite sunt: 3x1 m sau în benzi de 3x1x1 m. În grădinile individuale distanţele de plantare sunt 1,5-2 m între rânduri şi 1 m pe rând. Plantarea se face în gropi de 40x40x40 cm în teren desfundat şi 50x50x50 cm în sol nedesfundat. Plantarea de toamnă se recomandă în zonele cu precipitaţii mai puţine. Primăvara, plantatul se va executa cât mai devreme posibil în teren dezgheţat. Pentru reuşita unei culturi de afin, încă de la plantare trebuie să se ţină cont de câteva particularităţi: - la plantare se vor folosi numai plante înrădăcinate de doi ani; - protejarea sistemului radicular foarte fragil; - plantarea obligatorie cu bolul de pământ din pepinieră; - folosirea turbei acide (10-15 kg/groapă) la plantare. Adâncimea de plantare este cu 4-5 cm mai mare decât în pepinieră. După plantare, plantele se udă cu 10-15 litri apă, se muşuroiesc, se scurtează la 3-4 muguri şi se elimină toţi mugurii de rod.

Sisteme de conducere - Afinul cu tufă înaltă, datorită particularităţilor biologice oferă posibilităţi minime de conducere. Astfel, cele mai recomandat e forme sunt tufă şi gardul aplatizat, care necesită intervenţii minime atât pent ru formare cât şi pentru întreţinere. În cea de a doua variantă se vor mări distanţele de plantare pe rând la 1,21,5 m. Tăierile de formare şi fructificare În primul an se vor reţine 3-4 tulpini crescute în zona coletului, care în anul al doilea se vor scurta cu 1/3 sau 1/2 din lungimea lor, îndepărtându-se obligatoriu şi formaţiunile de rod. 490 În următorii 3-4 ani se mai lasă 4-8 tulpini, care pentru a se fortifica se vor scurta şi acestea la 1/3 sau 1/2. După anul 5 tufele vor avea 12-16 tulpini de vârste diferite. Tăierile de fructificare au ca obiectiv întinerirea tufelor, rărirea acestora , îndepărtarea ramurilor bolnave, rupte, cu poziţii incorecte etc. Totodată se urmăreşte stabilirea unui echilibru între creşterile vegetative şi fructificare, cunoscut fiind faptul, că afinul are tendinţă de supraîncărcare cu fructe, cu efect negativ asupra calităţii producţiei şi a plantei, în general. O importanţă deosebită pentru cultura afinului o au şi tăierile de întinerire care se bazează pe marea capacitate de regenerare a afinului din muguri dorminzi, existenţi pe toată lungimea tulpinilor. Aceste tăieri severe se execută primăvar a devreme. Întreţinerea solului în plantaţiile de afin Afinul nu suportă sub nici o formă înţelenirea şi concurenţa buruienilor. De aceea, pe rândul de plante solul se menţine ca ogor lucrat. În plantaţiile ce au depăşit 5 ani se poate face şi erbicidarea, dar cu precauţie. În primii ani după plantare intervalele pot fi cultivate cu plante agroalimentare. În zonele bogate în precipitaţii şi pe terenurile în pantă, rezultate bune se obţin, prin înierbarea intervalelor, cosirea repetată şi mulcirea acestora. Mulcirea suplimentară cu rumeguş, turbă, deşeuri vegetale este una din cele mai uzitat e măsuri, având rezultate pozitive. Alegerea mulciului se va face în funcţie de reacţia solului şi posibilităţile de aprovizionare cu materialele necesare.

Fertilizarea se face atât cu îngrăşăminte organice (20-25 t/ha gunoi de grajd odată la 2-3 ani), cât şi minerale (200-300 kg superfosfat şi 100-150 kg sare potasică). Îngrăşămintele cu azot (250-300 kg/ha) se adiministrează în două reprize, jumătate primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, iar cealaltă jumătate după înflorit. Irigarea - Având în vedere faptul că această specie creşte în exclusivitate în zone bogate în precipitaţii (cu peste 700 mm anual), irigarea devine un element tehnologic secundar. Se va interveni cu udare numai în perioadele cu de ficit de precipitaţii şi în fenofaze critice (primăvara, după ierni lipsite de zăpadă sau vara). Se va uda repetat cu cantităţi mici de apă 300-400 m 3 /ha.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor În general, afinul, este puţin atacat de boli şi dăunători. Dintre bolile întâlnite sporadic la afin, cele mai periculoase sunt: cance rul tulpinii (Botryosphaeria corticis) şi putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), iar dintre dăunători gărgăriţa mugurilor (Sciaphobus squalidus) şi molia verde (Archips padanus). 491 Combaterea bolilor şi dăunătorilor, se va face la avertizare, prin tratamente cu pesticide, atât în perioada de vegetaţie cât şi în perioada de repaus. Un r ol deosebit în combaterea bolilor şi dăunătorilor îl au măsurile de igienă culturală şi respectarea tehnologiei de cultură. Maturarea şi recoltarea fructelor Maturarea fructelor are loc eşalonat, începând cu a doua jumătate a lunii iulie şi continuând funcţie de soi circa 4-7 săptămâni. Momentul optim de recoltare se consideră atunci când fructele ajung la culoarea specifică soiului, pieliţa devine elastică etc. Pentru a uniformiza maturarea în cadrul unei tufe sau chiar a unui ciorchine se pot face tratamente cu substanţe biostimulatoare (Ethrel-4000ppm aplica t cu 10-12 zile înainte de recoltat). Recoltarea afinelor se face eşalonat, în 3-4 reprize, la interval de 5-6 zile. Pentru consum în stare proaspătă, recoltarea se face numai manual în ambalaje de 0,5-1 kg până la 3-4 kg. Pentru industrializare se poate face recoltatul mecanizat sau semimecanizat.

492

CAPITOLUL 31 CULTURA CĂTINEI ALBE Hippophaë rhamnoides L.

Fam. Eleagnaceae

31.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 31.1.1. Importanţă Cătina albă este un arbust recent introdus în cultură la noi în ţară, fiind unul dintre cele mai valoroase specii de arbuşti fructiferi. Valoarea deosebită a acestei specii reiese din multiplele sale întrebuinţări în alimentaţie, farmacologice, zootehnie, în silvicultură, ca planta antierozională şi ornamentală. Fructele de cătină conţin numeroase substanţe bioactive, valoroase cu rol important în prevenirea şi tratarea a numeroase boli (hipertensiune , avitaminoze, boala de iradiere etc.). Compoziţia fructelor este foarte complexă şi completă: substanţă uscată: 15-20%, zahăr total 6-8%, acizi organici: 1,5-4,5%, pectide: 0,14-0,50%, proteine: 1,2, substanţe grase: 8-12%, betacaroten 3,5-10%, calciu 211,8 mg %, fosfor 198,4 mg %, magneziu 186,1%, fier 13,84 mg %, vitamina C 130-800 mg %, vitamina F 8 mg %, vitamina E 16 mg %. Uleiul de cătină conţine de 10 ori mai mult caroten decât morcovul. Din fructele cătinei albe se prepară suc, sirop, vin, gem (asociate cu cireşe, mere şi prune), diferite produse farmaceutice (pastile polivitaminate, ule i, hidrolizate de ulei ş.a.) şi furaje pentru animale şi păsări. 31.1.2. Originea şi aria de răspândire Cătina albă este originară din Asia Centrală. În prezent, creşte spontan în Europa, Caucaz, Asia şi Japonia. Primele plantaţii au fost înfiinţate în Rusia, apoi în Germania, Polonia şi Ungaria. În ţara noastră primele plantaţii de cătină au avut scop dublu de fixare a solului erodat, degradat sau a nisipurilor dar şi pentru fructele sale valoroase. 493 O acţiune susţinută în promovarea acestei specii a avut-o U.Ş.A.M.V. Iaşi prin Victor Cireaşă, care a reuşit chiar să înfiinţeze primele plantaţii. În prezent, suprafeţele cultivate în România sunt sub 100 ha iar producţia de cca. 1000-1500 t se realizează în cea mai mare parte din flora spont ană. Nu există date statistice oficiale privind suprafeţele sau producţia acestei spe cii pe plan mondial şi în România. Cătina albă se întâlneşte în stare spontană în zona subcarpatică din Moldova şi Muntenia, începând din bazinul superior al Siretului până la râul Olt. În subcarpaţii Moldovei, cătina albă se întâlneşte pe văile râurilor Bistriţa, Tazlău, Trotuş, Putna şi Milcov. În zona subcarpatică a judeţului Buzău, cătina albă are o frecvenţă mai mare decât în alte părţi din ţara noastră. De asemenea, cătina albă se întâlneşte pe văile râurilor Teleajen şi Dâmboviţa.

31.2. Particularităţi biologice şi ecologice 312.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Genul Hippophaë cuprinde o singură specie cu trei subspecii: Hippophaë rhamnoides L. ssp. eur rhamnoides L. - are multe varietăţi şi este răspândită în Europa şi Asia Centrală. Hippophaë rhamnoides ssp. thibetana Schletht - creşte în Tibet, la mare altitudine (2000-4000 m altitudine), este rezistentă la ger şi secetă, are talie pitică. Hippophaë rhamnoides ssp. salicifolia Don - creşte în Himalaya într-un climat cald şi suficient de umed. Botanistul român Ţopa, în 1960, a identificat şi subspecia Carpatica. Alţi autori (Hegi) grupează fiecare subspecie în câte două varietăţi. Hippophaë rhamnoides var. minor Serv cu fructe mici şi Hippophaë rhamnoides var. major Serv cu fructe mari. 31.2.2. Obiective principale şi metode de ameliorare Fiind o specie recent introdusă în cultură, ameliorarea acesteia pune încă multe semne de întrebare. Cele mai importante obiective se referă la: - reducerea spinozităţii sau chiar eliminarea spinilor; - desprinderea uşoară a fructelor de pe ramuri, în vederea recoltării macanizate; - creşterea productivităţii; - creşterea calităţii fructelor (peste 0,5, peducul mai lung de 3-4 mm, conţinut ridicat în vitamina C, peste 400 mg %, ulei peste 12 %; - obţinerea de plante cu trunchi sau semitrunchi şi cu o coroană cât mai regulată; - drajonare cât mai redusă. Ca metode, până în prezent sunt folosite cele clasice (hibridările) însă materialul iniţial este puţin şi slab cercetat. 494 31.2.3. Sortimentul de soiuri şi biotipuri Tabelul 31.1. Soiuri şi selecţii de Cătină albă Denumirea Caracterizarea plantelor Caracterizarea fructelor Moldova viguroase, precoce, foarte productive mari (0,5 g), oval cilindrice, portocalii-deschis cu pedunculul lung Delta - 1 viguroase, productive (4-6 kg/pl.), spini rari, lungi mari (0,5 g), rotunde, portocalii, pedunculul lung (3-4 mm) Delta - 2 semiviguroase, spini mari neagresive, foarte productive mijlocii (0,3 g), oval-alungite, portocalii Delta - 3 viguroase, tufă rară, fără spini mijlocii (0,3 g), rotunde, portocalii

Mărăcineni-1 semiviguroase, foarte productive (22 t/ha) mijlocii (0,3 g), rotunde, galbeneintens Şerpeni-2 semiviguroase, precoce productive mijlocii (0,3 g), oval-cilindrice, portocalii 31.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Cătina este un arbust sau arbustoid unisexuat dioic, înalt de 1,5-3,5 m, care formează o tufă deasă; cu multe ramuri prevăzute cu ghimpi puternici. Sistemul radicular al cătinei albe este bine ramificat, fibros şi emite drajoni în număr foarte mare, de aceea fixează solul superficial, unele rădăcin i trasante pot avea până la 20 m lungime. Sunt situaţii în care rădăcinile se dezvoltă şi pe verticală pătrunzând în sol 2-3 m. Cătina albă este de altfel o plantă, amelioratoare de sol, pe care-l îmbogăţeşte în azot prin nodozităţile numeroase de pe rădăcini. Capacitatea exagerată de drajonare şi de formare a spinilor, constituie principalele defecte ale acestei specii. Partea epigee - este formată din numeroase ramuri, care au mulţi ţepi. De asemenea, toate creşterile anuale se termină cu ghimpi. Mugurii florali sunt micşti din care se va naşte o inflorescenţă şi un lăstar după înflorit. Diferenţierea acestor muguri are loc în treimea medie şi inferioară a ramurei. Frunzele sunt mici şi înguste, dispuse altern, argintii pe faţa inferioară. Au valoare furajeră ridicată, conţin până la 350 mg % vitamina C. Cătina albă este o specie unisexuat-dioică (are plante cu flori femele şi plante cu flori mascule). Plantele mascule sunt mai viguroase decât cele femele, au ramuri anuale mai lungi, mai groase şi de culoare mai închisă, precum şi muguri mai mari. Florile mascule sunt grupate în conuri scurte (5-6 mm), de culoare brună, care se află pe ramurile anuale. Florile femele sunt grupate câte 10-12 într-un racem foarte scurt, bracteat. 495

Fig. 31.1 - Hippophaë rhamnoides - ramură cu fructe (după Mary-Ann Drobotă) Fructele sunt bace false, rezultate din dezvoltarea receptaculului flora l. Fiind în număr foarte mare, foarte scurt pedunculate şi aşezate unele lângă altele, fructele îmbracă ramurile ca un manşon. Ele au formă de butoiaş, ovoidă sau globuloasă, culoarea galbenă-aurie, galbenă-portocalie sau portocalie-roşcată. Fructul propriu-zis este o achenă ovoidă ce se află în interiorul bacei false. Înainte de maturare, fructele de cătină albă sunt pronunţat acide şi astringente. La completa maturitate, ele pierd mult din aciditate şi au o aromă particula ră, mai puternică atunci când recoltatul se face după îngheţ. Sămânţa, care în realitate este

adevăratul fruct, se găseşte închisă în interiorul pulpei câte una, mai rar două. Este mică, tare, avoid-alungită, îşi păstrează capacitatea de germinare timp de 2 ani. Ciclul anual. Cătina albă înfloreşte târziu în aprilie-mai, înaintea înfrunzitului. Polenizarea este atât anemofilă cât şi entomofilă. Având nectar foarte puţin, florile de cătină albă nu atrag albinele. Momentul optim de recoltare a fructelor este toamna, după căderea primelor brume. Dacă recoltarea se face cu întârziere, fructele se depreciază, unele dintre acestea crapă şi pierd din suc . Fructele se pot menţine pe ramuri până în primăvară. Vârsta intrării pe rod. Cătina albă formează primele fructe în anul II de la plantare şi începe să rodească constant începând din anul al treilea. Potenţialul productiv. După vârsta de 7-8 ani, o plantă de cătină bine dezvoltată produce 7-14 kg fructe. Durata plantaţiilor este considerată relativ scurtă. Plantele femele trăiesc 15-20 de ani, iar cele mascule până la 30-32 de ani. În stare naturală însă, plantele se regenerează continuu, prin drajoni. 496 31.2.5 Cerinţele cătinei albe faţă de factorii ecologici Lumina. Cătina este o plantă heliofilă, care nu suportă umbra şi creşte bine numai în locuri luminate. În condiţii de umbră plantele se degarnisesc rapid şi în câţiva ani se usucă. Temperatura. Faţă de temperatură are cerinţe modeste, suportând temperaturi de -35 C ... -40 C, chiar -50 C. Totodată rezistă şi la temperaturi foarte ridicate de peste +45 C. Apa. Fiind o plantă rustică, se adaptează uşor la secetă dar şi la excesul de apă temporar. Solul. Este factorul la care cătina se adaptează foarte uşor. În mod natural, întâlnim cătina pe nisipuri, grohotişuri, prundişuri etc., soluri pe care alte specii cresc greu. 31.3. Particularităţi tehnologice 31.3.1. Specificul producerii materialului săditor Cătina se înmulţeşte prin: seminţe, butaşi, marcote, drajoni şi altoire. Înmulţirea prin seminţe se practică destul de mult. Seminţele se extrag din fructe bine maturate, se stratifică 30 zile la 1-5 C, sau se ţin 30 ore în apă curată la temperatura de 15-18 C. Apoi, se dezinfectează şi se seamănă în şcoala de puieţi unde rămân 2-3 ani pentru determinarea sexului. Înmulţirea prin butaşi lignificaţi este asemănătoare ca la coacăz negru, cu deosebirea că se pot folosi ramuri de 2-3 ani. Înmulţirea prin butaşi verzi şi drajoni este relativ simplă cu precizarea că aceştia trebuie să fie fortificaţi 1-2 ani. Altoirea se practică rar, prin m etoda copulaţiei perfecţionate. 31.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Având în vedere marea plasticitate ecologică a acestei specii, alegerea terenului este foarte facilă. Organizarea, amenajarea şi pregătirea terenului este asemănătoare cu a celorlalţi arbuşti. Plantarea se face primăvara devreme în teren pregătit din toamnă. Distanţele de plantare sunt de 4 x 2 m, în plantaţii industriale şi de 3 x 2 m sau 3 x

1,5 m în grădinile populaţiei. La 5-7 plante femele trebuie să revină câte 1-2 plante mascule. Pe pantă se plantează în treimea superioară. Conducerea plantelor se face sub formă de tufă globuloasă, tufă aplatizată sau gard fructifer liber aplatizat. 497 În grădina, pe lângă casă se pot planta 2-3 tufe de cătină albă (plante femele şi mascule), în locuri însorite şi separate de restul grădinii printr-o alee a sfaltată sau pietruită, care să împiedice extinderea drajonilor. În primul an după plantare, cătina albă creşte încet, iar la sfârşitul anului al doilea, tufa atinge o înălţime de 50-150 cm şi un diametru de 50-100 cm. Întreţinerea solului În plantaţiile tinere, intervalele dintre rânduri se cultivă cu leguminoase, legume prăşitoare etc. În plantaţiile pe rod situate pe terenuri în pantă cele mai bune rezultate le dă înţelenirea intervalelor dintre rânduri, exceptând o fâşie lată de 0,75 - 1 m de fiecare parte a rândului care se menţine ca ogor lucrat. Fertilizarea - dă rezultate foarte bune mai ales în ceea ce priveşte calitatea fructelor. Irigarea - Fiind o plantă rustică, rezistă la secetă. Cercetări privind această verigă tehnologică nu există, dar considerăm că în condiţii de secetă pentru a creşte productivitatea şi calitatea fructelor şi ţinând cont de sistemul radicul ar se impun udări cu cantităţi mici de apă 300-400 m 3 /ha. Îngrăşămintele chimice se aplică anual, în doze moderate, iar gunoiul de grajd odată la 3-4 ani. Tăierile de formare şi de întreţinere sunt simple. În primii ani se taie cât mai puţin, vizând aplatizarea coroanei şi dirijarea braţelor pe rând. La plante le intrate pe rod se execută tăieri de reducţie pe lemn de 3 ani, concomiten t cu suprimarea ramurilor rupte, uscate sau bolnave. De asemenea, dacă este c azul se fac tăieri de rărire. În ţara noastră, cu excepţia ciupercii Pythium de Baryanum, care atacă puieţii în pepinieră, provocând brunificarea, putrezirea coletului şi uscarea plantelor, nu sunt semnalate alte boli. Contra ciupercii menţionate se t ratează preventiv seminţele, înainte de semănat, cu soluţie de permanganat de potasiu 1‰ timp de 10 min. Reco
tarea fructe
or. Este ce
mai difici
segment a
tehno
ogiei. Se face manua
(cu ajutoru
unor piepteni) sau mecanizat, cu ajutoru
maşinii E. I. M. 200-8. Recoltarea manuală este foarte greoaie, datorită spinilor lungi şi deşi, precum şi faptului că fructele sunt foarte mici (0,30 - 0,55 g) şi aşezate prea des, de regulă la baza spinilor. Fructele se ţin foarte bine pe ramură. Pentru a reuşi recoltarea fructelor se impun efectuarea unor tratamente cu substanţe biostimulatoare (ex. Ethrel 750 ppm). Totodată, asemenea tratamente au influenţă pozitivă şi asupra calităţii fructelor.

498

CAPITOLUL 32 CULTURA CORNULUI Cornus mas L.

Fam. Cornaceae

32.1. Importanţa,originea şi aria de răspândire 32. 1.1. Importanţă Importanţa acestei specii reiese din mai multe considerente: - are plasticitate ecologică mare, se poate cultiva în cele mai diferite zone; - este o bună plantă antierozională; - fructele sale sunt destul de valoroase şi se pot consuma atât în stare proaspătă cât şi prelucrate sub diferite forme: gemuri, sucuri, dulceţuri, băuturi

alcoolice etc. Fructele conţin 18,5% substanţă uscată, 9,3% zahăr total, 2,5% aciditate totală, 0,8% substanţe tanoide, 0,62% substanţe proteice, 1,02% cenuşă, 85,6 mg % vitamina C etc. Au de asemenea, importanţă farmaceutică. - lemnul este foarte rezistent şi elastic având multe întrebuinţări; - este o plantă decorativă, datorită înfloritului bogat şi foarte timpuriu, a doua specie după alun. 32.1.2. Originea şi aria de răspândire Cornul creşte spontan în Europa Centrală şi de sud-est, în partea de sud a Ucrainei, în Armenia, Asia Mică, Balcani etc. De asemenea, cele peste 50 de specii sunt răspândite în majoritatea zonelor temperate ale lumii. În ţara noastră, această specie creşte spontan pe un areal foarte vast, din zonele de şes, până în cele colinare şi înalte. De asemenea, se întâlneşte culti foarte puţin în cadrul staţiunilor de cercetare, a grădinilor botanice sau în grădinile populaţiei. Această specie a fost mult studiată de către prof. Dumitru Cărăuşu de la Universitatea Al. I. Cuza Iaşi, care a înfiinţat mai multe plantaţii cu biot ipuri valoroase. De asemenea, a fost studiată şi în cadrul U.A.Ş.M.V. Iaşi de către G . Grădinariu. 499 Cercetări avansate finalizate cu crearea de soiuri şi înfiinaţare de plantaţii au loc în Republica Moldova (I. Ţurcanu). 32.2 Particularităţi biologice şi ecologice 32.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Din numeroasele specii (peste 50) răspândite în toată zona temperată doar câteva prezintă importanţă pentru ameliorare: Cornus mas L., Cornus sanguineaea L. şi Cornus hungarica Karp. Pentru fructe importanţă prezintă doar specia Cornus mas, la care, în ţara noastră s-au identificat şapte subspecii: Cornus mas ssp. typica (cornul comun); Cornus mas ssp. macrocarpa (cu fructe mari de 14-15 mm lungime); Cornus mas ssp. albocarpa (cu fructe galbene);

Cornus mas ssp. sphaerocarpa; Cornus mas ssp. dulcis (cu fructe dulci); Cornus mas ssp. aurea (cu frunze galbene); Cornus mas ssp. argentea - marginata (frunze cu margini albe). În cazul acestor subspecii există foarte multe varietăţi. Principalele obiective ale ameliorării acestei specii se referă la obţinerea soiurilor cu fructe mari, cu conţinut ridicat de vitamina C (peste 500 mg % g), care să se poată înmulţi uşor, mai ales pe cale vegetativă, iar pomii să fie conduşi cu trunchi. Un alt obiectiv este obţinerea soiurilor cu flori hermafrodi te, ştiind faptul că există biotipuri unisexuat dioice. Ca metode de ameliorare sunt cele clasice folosite în pomicultură, iar dintre acestea hibridarea controlată este cea mai utilizată. 32.2.2. Soiuri şi selecţii de corn Dragodana 13 - soi cu fructe mari (2,6 g), roşii. Maturarea: VIII/4. Piteşti 10 - fructe mari (2 g), roşii-închis spre negru. Maturarea: IX/1-2. Mh-8 - a fost obţinută la ICPP Piteşti-Mărăcineni. Formează plante de vigoare mijlocie, înfloreşte timpuriu şi produce 3,5 kg/plantă, în anul VII de la plantare. Fructele sunt de mărime mijlocie (1,3-1,7 g), fusiform-ovoidale, culoarea roşie-închis. Perioada de maturare: mijlocul lunii august. Sibiu T 3 - are fucte mari (1,8 g), roşii vişinii, bogate în vitamina C (peste 150 mg %). Maturarea: IX/2-3. Mh-9 - obţinută la ICPP Piteşti-Mărăcineni, formează coroană globuloasă, înfloreşte timpuriu, este precoce şi asigură producţii de 3 kg/pom. Fuctele sunt mari (1,8-2,1 g), roşii-întens, dulci-acidulate, slab astringente, bogate în vitamina C (peste 100 mg %). Perioada de maturare: după 15 august. 500 Tg-1 - selecţionat la ICPP Piteşti-Mărăcineni. Are vigoare mare, formează coroană piramidală şi produce 3 kg fructe/pom în anul VII de la plantare. Fructele sunt mari (2,4-3,0 g), au formă oval-cilindrică, culoarea roşieînchis până la grena, pulpa (84% din fruct) este intens colorată şi plăcută la gust. Perioada de maturare: începutul lunii august. Aceste soiuri sau biotipuri au fost selecţionate din flora spontană, încercate în culturi de concurs şi apoi recomandate pentru producţie. 32.2.3. Particularităţi de creştere şi fructificare Cornul este un arbustoid sau pom cu talie în general redusă (3-4 m). Sunt şi exemplare de corn cu talie mare (8-10 m), şi o coroană foarte dezvoltată, cu un diametru de peste 10 m. Este o specie foarte longevivă (100-200 ani). Sistemul radicular - este foarte dezvoltat ce exploatează un volum mare de sol, conferindu-i o mare rezistenţă la secetă. Drajonează destul de mult. În mod normal cornul creşte sub formă de tufă cu 4-5 tulpini, din care una se erijează în trunchi. Formează o coroană globuloasă, rară şi bine luminată. În regiunea coletului şi imediat superior acesteia se află o zonă foarte activă, care generează muguri dorminzi, încât cornul lăstăreşte abundent chiar şi la vârste mai înaintate. Lăstarii sunt relativ muchiaţi, de un verde cenuşiu până la roşu purpuriu, fin pubescenţi. Florile sunt mici, de culoare galbenă. Fructele sunt drupe mici (1,2-3 g) de diferite forme şi culori de la galben, roşu, roşu închis (fig. 32.1.).

Fig. 32.1. - Corn: a - ramură cu muguri vegetativi; b - muguri floriferi; c - ramu ră cu inflorescenţe; d - floare; e - frunze şi fructe; f - fructe în secţiune. 501

Intrarea pe rod este tardivă (6-8 ani) dar poate da producţii susţinute până la vârste înaintate (120-150 de ani). Cerinţele faţă de factorii de mediu Temperatura. Faţă de căldură, cornul are cerinţe moderate necesitând temperaturi ceva mai ridicate în timpul maturării fructelor, condiţie de car e depinde calitatea, acestora dar şi desfăşurarea celorlalte procese metabolice cu implicaţii asupra rezistenţei la ger. Lumina. Cornul este exigent faţă de factorul lumină, mai ales, în fenofaza de înflorit. Creşte şi în condiţii de semiumbră însă fructificarea este slabă iar calitatea fructelor deficitară. În condiţii de iluminare normală dă rezultate fo arte bune. Umiditatea. În ceea ce priveşte umiditatea, cornul este recunoscut pentru rezistenţa sa mare la secetele de lungă durată. Reacţionează foarte favorabil l a irigare moderată pe timp scurt, chiar la unele inundaţii. Solul. Faţă de sol, cornul manifestă pretenţii reduse. Cultura reuşeşte pe cele mai variate terenuri, creşte însă foarte bine pe solurile uşoare, aerate, fertile, cu un exces uşor de calcar. 32.3 Particularităţi tehnologice 32.3.1. Specificul producerii materialului săditor În scopuri de ameliorare sau pentru plantaţiile antierozionale, înmulţirea cornului se face prin sâmburi. Procentul de răsărire este foarte scăzut (10-1 2%). Rezultate mai bune se obţin când sâmburii se extrag din fructe aflate în prepârgă (G. Grădinariu 1980). Tratarea cu acid sulfuric sau crăparea uşoară a endocarpului conduc, de asemenea, la rezultate mai bune. Butăşirea este o metodă dificilă, datorită înrădăcinării foarte slabe. Înmulţirea prin drajoni este mai facilă precum şi cea prin marcotaj. Cea mai indicată este înmulţirea prin altoire cu ramură detaşată în despicătură primăvara şi cu mugure dormind vara, în lemn de 1-2 ani. Înfiinţarea plantaţiilor de corn se realizează conform tehnologiei de la celelalte specii pomicole, ţinându-se cont de cerinţele care sunt mult mai mici decât a celorlalte specii. Distanţele de plantare se vor corela cu formele de coroană propuse, panta terenului şi tipul de sol. Astfel, în situaţia plantării pe pantă, iar pomii sunt conduşi sub formă de tufă distanţele de plantare vor fi de 3 x 3 m iar pe terenuri plane de 4 x 3 m. În situaţii că pomii sunt conduşi cu trunchi de 4060 cm şi coroană piramidală distanţele se vor mări la 5 x 3 m. Plantarea trebuie executată toamna, în gropi cu dimensiunile de 50/50/40 cm, deoarece pornirea în vegetaţie a cornului se face foarte devreme. Sisteme de conducere. În cultură, cornul se poate conduce sub formă de tufă, cu trunchi obişnuit sau pitic. 502 Conducerea cu trunchi înalt (0,70-0,80 m) se practică la pomii izolaţi din curţi şi grădini.

Forma de coroană este piramida neetajată. Conducerea cu trunchi pitic (35-40 cm) dă rezultatele cele mai bune, având în vedere particularităţile biologice ale cornului. Conducerea sub formă de tufă liberă sau aplatizată se practică mai mult în plantaţiile extensive, pe terenuri accidentate, pe pante, unde cornul are şi rolul d e fixare a solului (M. Botez şi colab.,1984). Tăierile de formare - sunt simple şi se vor adapta la forma de conducer e propusă. Se vor alege ramurile ce vor forma viitoarele şarpante, după proiectarea trunchiului. Se va avea în vedere că această specie drajonează, dar emite şi lăstari din zona coletului. Toţi aceştia, inclusiv cei de pe trunchi se vor înlătura. În rest se vor efectua operaţii în verde, mai rar în perioada de repaus, pentru provo carea ramificării sau pentru corectarea poziţiei unor ramuri în coroană. Tăierile de fructificare vizează normarea încărcăturii de rod şi o bună iluminare a coroanei prin rărirea sau scurtarea unor ramuri. În faza de declin se vor efectua tăieri severe în lemn de 4-5 ani. Întreţinerea solului şi fertilizarea plantaţiilor se face în funcţie de tipul de sol, panta terenului, fertilitatea naturală şi de starea fiziologică a plantaţiei. Astfe l, ca metode de întreţinere se pot folosi: ogorul lucrat, înierbarea intervalel or, culturile intercalate etc. Fertilizarea se face numai în caz de necesita te, odată la doi ani cu îngrăşăminte chimice sau odată la trei ani cu îngrăşăminte organice, pentru creşterea calităţii fructelor. Necesarul de apă este în general scăzut. Pretenţii mai mari le are după creşterea intensivă a lăstarilor, când are loc diferenţierea mugurilor de rod şi creşterea fructelor. Se va iriga cu cantităţi mici de apă 300-400 m 3 /ha în două reprize. Combaterea bolilor şi dăunătorilor este relativ simplă întrucât această specie este puţin atacată. Bolile întâlnite sunt: Septoria cornicola şi Monilia iar dintre dăunători păianjenul roşu, care în general au un grad de atac scăzut. Recoltarea fructelor În general, coarnele sunt destinate industrializării şi se recoltează mecanizat prin scuturare. Pentru consum în stare proaspătă se recoltează manual în ambalaje de volum mic. Fructele recoltate cu puţin înainte de maturitatea completă s e pot păstra 2-3 săptămâni la temperatura de 3-4 C. Coarnele sunt considerate fructe perisabile.

503

CAPITOLUL 33

CULTURA SOCULUI Sambucus nigra L.

Fam. Caprifoliaceae

33.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire Socul este o specie pomicolă valoroasă, datorită însuşirilor alimentare, farmaceutice, ornamentale şi tehnologice. Este foarte răspândit în flora spontană, dar se impune şi în cultura organizată. Valoarea alimentară a fructelor este dată de compoziţia acestora: zahăr 910%, proteine 2-3%, potasiu 300 mg%, Ca, P, Vitamina C 60-130 mg%, vitaminele A, B, E etc. Fructele se consumă aproape exclusiv preparate sub formă de sirop, lichior, dulceaţă, suc, băuturi alcoolice etc. De asemenea, floril e sunt mult utilizate la obţinerea de sucuri, siropuri, arome, băuturi alcoolice, etc. Din fructe se poate obţine un colorant vegetal foarte eficient. Atât fructele cât şi florile au şi importanţă farmaceutică în combaterea gripei, bronşitei, a unor afecţiuni renale, în astm, au efect diuretic şi uşor purgativ. Înfloritul şi frunzişul bogat fac din soc şi o importantă plantă decorativă. De asemenea, este şi o bună plantă antierozională.

Originea acestei specii se consideră a fi Europa, Bazinul Mediteranean, de unde s-a extins în Asia, nordul şi estul Africii şi mai târziu în America. În Europa se întâlneşte în majoritatea ţărilor, în special în Rusia, Norvegia, Suedia, Angli Elveţia, Franţa, Austria. În ţara noastră, creşte spontan de la şes până în zonele colinare şi înalte, dar şi cultivat în cadrul unităţilor de cercetare pomicolă sau în grădinile populaţiei Până în anul 1990 suprafeţele cultivate în România depăşeau 300 ha, însă în prezent acestea sunt nesemnificative.

504 33.2. Particularităţi biologice şi ecologice 33.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Există în flora spontană peste 20 specii dintre care doar câteva au fructe negre valoroase: Sambucus nigra L. (socul european), este un arbustoid sau arbust, are fructe negre, nu drajonează. Sambucus canadensis Hess. (socul american), creşte în America, are fructe mari, dulci şi aromate, drajonează mult. Sambucus caerulea (socul albastru), are o răspândire extinsă, are fructe mari, negre albăstrui, nu drajonează, creşte foarte viguros până la 15 m înălţime. 33.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea socului În flora spontană există o diversitate mare de biotipuri de soc. La SCPP Fălticeni şi Vâlcea există colecţii cu peste 70 biotipuri. Multe dintre acestea au fost folosite în programe de ameliorare. Principalele obiective se referă la: - reducerea vigorii plantelor; - creşterea diametrului inflorescenţei şi a calităţii florilor, aromă puternică, înflorire uniformă etc; - creşterea calităţii fructelor (peste 0,25 g, zahăr peste 8%, vitamina C peste 120 mg %, culoarea intensă a sucului etc.);

- creşterea rezistenţei la temperaturi scăzute, viroze etc. Ca metode se folosesc hibridările intra şi interspecifice. 33.2.3. Sortimentul de soiuri Tabelul 33.1. Soiuri de soc Denumire şi origine Perioada de maturare Caracterizarea plantei Caracterizarea fructelor 0 1 2 3 1. Brădet R - 1984 VIII/1-2 semiviguroasă, autosterilă, precoce, productivă (18-19 t/ha) mijlocii, rotunde, negre, lucioace 2. Flora R - 1993 VIII/2-3 viguroasă mari (0,2 g), negre, rotunde, lucioase, inflorescenţe mari, semicompacte 3. Ina R - 1984 VIII/2-3 semiviguroasă, autosterilă, productivă (10 t/ha) mari (0,2 g), negreintens, strălucitoare, inflorescenţe mari, compacte 505 Continuare tabelul 33.1. 0 1 2 3 4. Nora R - 1984 VIII/2-3 semiviguroasă, autosterilă, productivă (9 t/ha) mici, negre, suc intens colorat, inflorescenţe mari, compacte 5. Mărăcineni-1 R - 1984 VIII/3

semiviguroasă, precoce, foarte productivă (17 t/ha), parţial autofertilă mari (0,2 g), negreintens, 90 mg % vitamina C 6. Vâlcea-10 viguroasă, productivă (11,7 t/ha), autosteril mari (peste 0,20 g), negre intens colorate 33.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Socul poate fi un arbust, arbustoid sau chiar pom propriu-zis (fig. 33.1.).

Fig. 33.1. - Ramură de soc cu frunze şi fructe, lăstar cu muguri Sistemul radicular - este bine dezvoltat, atât în adâncime cât şi pe orizontală, depăşind cu mult proiecţia coroanei. Partea epigee - În cele mai multe situaţii socul creşte sub formă de tufă cu mai multe tulpini, care pe parcurs se ramifică şi formează o coroană. Din z ona coletului se formează anual lăstari ce ajung la 1-2 m înălţime. Mugurii - sunt mari, depărtaţi de ramură, de formă alungit-ovală, solitari sau câte doi, din care unul este secundar. Frunzele - sunt mari, imparipenat compuse, cu 3-7 foliole. 506 Florile - sunt grupate şi formează cime umbeliforme mari cu diametrul de 2025 cm, cu 5 ramuri principale. Sunt mici, uneori autosterile, de culoare alb-cre m. Fructele - sunt drupe baciforme, globuloase, negre, lucioase, conţin 3-5 sâmburi cu câte o sămânţă. Maturarea are loc la sfârşitul lunii august începutul lunii septembrie. Producţia - este de 15-20 t/ha. 33.2.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici Căldura este un factor limitativ pentru cultura cornului, fiind sensibil la curenţii reci din timpul perioadei de vegetaţie. În perioada de repaus rezistă până la -25 C. Lumina. Faţă de lumină, are pretenţii mari, mai ales în zonele colinare şi înalte. În zonele deficitare în apă, are pretenţii mai mici faţă de lumină. Apa. Socul are pretenţii mari faţă de apa din sol dar şi faţă de umiditatea atmosferică. Solul Această specie valorifică o gamă largă de soluri, inclusiv pe cele cu fertilitate mai slabă. Preferă însă solurile fertile, bogate în substanţe minerale şi organice. 33.3. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor este relativ uşor. Această specie se poate înmulţi prin seminţe, care se seamănă cu fruct cu tot imediat după recoltare la maturitatea deplină. Puieţii rezultaţi au o creştere neuniformă în şcoala

de puieţi. Butăşirea este o altă metodă de înmulţire. Se practică atât butăşirea în uscat cât şi în verde. Procentul de înrădăcinare este relativ mic (25-50%), dacă se folosesc biostimulatori procentul creşte la 50-70%. Marcotajul şi altoirea sunt metode ce se folosesc rar, mai ales de către producătorii individuali. Înfiinţarea culturii Măsurile pregătitoare (alegerea terenului, organizarea, amenajarea şi pregătirea acestuia etc.) sunt în general asemănătoare cu cele de la ceilalţi arbuşti. Distanţele de plantare sunt de 4x3 m sau 5x3 m, în funcţie de forma de conducere. Într-o parcelă se vor asocia 2-3 soiuri pentru polenizare, deoa rece majoritatea soiurilor sunt autosterile. Conducerea plantelor se face în mod obişnuit sub formă de tufă cu 6-10 tulpini uşor aplatizate pe direcţia rândului. O altă formă de conducere este cea de pom propriu-zis, cu un trunchi pitic de 25-30 cm, şi coroana globuloasă. 507 Tăierile de formare şi fructificare

După plantare, varga se scurtează la 25-30 cm. Până toamna următoare tufa va avea 3-4 tulpini de 1-2 m. Anual se vor alege ramurile ce sunt folositoare la proiectarea coroanei. Tăierile de fructificare au drept scop rărirea tufelor, menţinerea unui echilibru între creştere şi rodire şi întinerirea tulpinelor sau ramurilor îmbătrânite. Se are în vedere, faptul că socul rodeşte pe lăstari proveniţi din muguri formaţi pe lemn de 1 an. Întreţinerea solului se poate face în diferite moduri: - culturi intercalate în primii ani după plantare; - ogor lucrat în plantaţiile mature; - înierbarea intervalelor în zonele cu exces de umiditate şi pe terenuri în pantă; - mulcirea solului. Fertilizarea plantaţiilor conduce la rezultate foarte bune. În cazul culturii de soc se obţin producţii mari şi calitative atât de flori cât şi de fructe d acă se respectă această secvenţă tehnologică. Se vor face fertilizări atât cu îngrăşăminte organice (30-40 t/ha, odată la 3-4 ani) şi chimice cu azot, fosfor şi pot asiu (60:50:40). Irigarea plantaţiilor este necesară în toate zonele cu mai puţin de 700 mm precipitaţii anuale. Cerinţele cele mai mari faţă de apă sunt înainte de înflorit la creşterea intensă a lăstarilor şi la intrarea fructelor în pârgă. Se va iriga cu norme mici de apă (300-400 m 3 /ha) în 2-3 reprize. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli ce atacă sporadic această specie sunt: Rammuralia sambuccina, Phoma sambuccina, Septoria ebuli, unele viroze etc. însă atacul acestora este mult sub pragul biologic. Dăunătorii cunoscuţi sunt cei polifagi. Tratamentele se efectează cu pesticidele cunoscute la apariţia atacului fără a afecta calitatea florilor sau fructelor. Recoltarea florilor şi fructelor

Inflorescenţele se recoltează când sunt complet deschise. Recoltarea se face eşalonat în cadrul unei tufe. Dacă nu se industrializează în stare proaspătă, se vor usca în condiţii bune în încăperi bine aerisite şi ventilate, în straturi subţiri. Recoltarea se face manual. Fructele sunt foarte perisabile, de aceea se recoltează cu mare atenţie, cu ciorchinii întregi. Se vor ambala în lădiţe de capacităţi mici, în straturi subţiri.

508

CAPITOLUL 34 CULTURA TRANDAFIRULUI PENTRU DULCEAŢĂ Rosa sp.L.

Fam Rosaceae

34.1. Importanţă, origine şi aria de răspândire Importanţa acestei specii rezultă din valoarea deosebită a petalelor, care se folosesc în industria alimentară, în industria farmaceutică şi în cea a cosmeticelor. În industria alimentară servesc la prepararea de sirop, dulceaţă, gem ş.a. iar în industria farmaceutică pentru prepararea uleiurilor, parfumurilor şi a alt or produse cosmetice. Fructele speciei Rosa rugosa conţin vitamina C (800-2700 mg%), vitaminele A, B 2, K, PP, zaharuri, săruri de K, Ca, Mg, Fe, acizi organici, pectine, taninuri, etc. Este o specie, precoce productivă, care valorifică foarte bine terenuri improprii altor culturi, fiind şi o bună plantă antierozională şi meliferă. Cele câteva specii de trandafir pentru dulceaţă sunt răspândite în majoritatea zonelor temperate, atât în stare spontană cât şi cultivate. Ţări mari cultivatoare sunt: China, Coreea, Bulgaria, Rusia etc. În ţara noastră, această specie a fost luată în cultură cu mai bine de jumătate de secol în urmă, în cadrul unor staţiuni de cercetări (Greaca, Bilceşti-Argeş, Fălticeni etc.), dar şi grădini individuale din Neamţ, Suceava, Argeş, Vâlcea, Olt, Dolj, Vaslui, Botoşani etc. Suprafeţele cultivate nu au depăşit niciodată 500 ha. În prezent, trandafirul de dulceţă se cultivă foarte puţin în grădinile populaţiei şi în cadrul unor unităţi de cercetare. 34.2. Particularităţi biologice şi ecologice 34.2.1. Particularităţi de creştere şi fructificare Din cadrul speciilor de roza nu s-au creat soiuri de sine stătătoare. În producţie se folosesc două specii: R. rugosa Thumb şi R. centifolia L. O varietate a speciei R. rugosa este Rosa damascena Mill. pe care unii cercetători au încadrato ca specie de sine stătătoare. 509 Ambele specii sunt arbuşti ce cresc sub formă de tufă, R. rugosa mai înaltă (1-2 m), iar R. centifolia mai joasă (0,5-1 m). Prima formează un sistem radicular

profund bine dezvoltat, cu multe tulpini subterane, iar cea de a doua un sistem radicular mai superficial şi mai ramificat. R. rugosa are tulpinile mai dezvoltate şi sunt prevăzute cu spini mari şi drepţi. R. centifolia are tulpini neuniforme cu spini curbaţi. Mugurii sunt micşti, mai mari la R. rugosa (3-6 mm) şi mai mici la R. centifolia (2-4 mm). Aceştia dau naştere la lăstari fertili de 10-25 cm, c are terminal vor forma inflorescenţe; 4-5 la R. rugosa sau 1-4 la R. centifolia. Florile au diametrul de 8-10 cm, sunt scurt pedunculate la R. rugosa şi lung pedunculate la R. centifolia, au culoarea roşie-purpurie, uneori cu refle xe violacee, la prima specie şi roz-intens la cea de a doua. Cele mai bu ne pentru dulceaţă sunt varietăţile cu petale roşii cu reflexe violacee. Fructele sunt mici spre mijlocii, ovoidale, roşii-ruginii sau roşii negricioase, puţin cărnoase. Înflorirea începe în prima decadă a lunii iunie, urmează un maxim de 3-4 săptămâni, după care scade în intensitate până la venirea brumelor. R. centifolia înfloreşte cu 2 săptămâni mai tărziu şi continuă până toamna. 34.2.3. Cerinţele faţă de factorii ecologici Temperatura. Cerinţele faţă de acest factor ale trandafirului sunt moderate, specia reuşind bine în zone cu temperatura medie cuprinsă între 7 şi 9 C. În perioada repausului R. rugosa rezistă până la -23 ... -25 C, iar R. centifolia până la -18 C. De asemenea, această specie nu surportă nici arşiţele din timpul verii. Lumina Şi faţă de acest factor, trandafirul are cerinţe modeste, suportând chiar semiumbra. Apa este un factor impotant şi indispensabil pentru ambele specii, care suportă excesul pentru câteva zile, însă nu şi lipsa acesteia. Solul. Ambele specii au pretenţii mici faţă de sol, ceva mai pretenţioasă este specia R. centifolia. 34.3 Particularităţi tehnologice Producerea materialului săditor Trandafirul pentru dulceaţă se poate înmulţi generativ sau vegetativ prin drajoni, butaşi şi altoire. Înrădăcinarea butaşilor se realizează în spaţii special amenajate, sub ceaţă artificială. Se vor folosi lăstari semilignificaţi, cu călcâi. După înrădăcinare se vor planta în câmpurile de forţare şi de aici la locul definitiv. 510 Înmulţirea prin altoire se foloseşte foarte mult, utilizându-se metoda cu mugure dormind sau cea cu mugure crescând (chip budding). Înfiinţarea plantaţiilor. Pregătirea terenului şi celelalte lucrări sunt aceleaşi ca şi la ceilalţi arbuşti, numai că nivelul fertilizării va fi redus la jumătate. Distanţele de plantare, pe terenuri mecanizabile, vor fi de 2,5 -3 m, în tre rânduri şi 1-2 m pe rând, iar pe cele nemecanizabile de 1,5-2 x 1 m. R. rugosa se va planta la distanţe mai mari, iar R. centifolia la distanţe mai mici. Plantarea se face toamna sau primăvara devreme în gropi de 30x30x30 cm, în sol desfundat şi de 40x40x40 cm în sol nedesfundat, în care caz se administrează 8-10 kg gunoi de grajd la fiecare plantă. După plantare, tulpinile se fasonează la 4-5 muguri şi se muşuroiesc.

Plantele se conduc sub formă de tufă naturală sau gard fructifer. Ambele forme se realizează uşor, prin alegerea în fiecare an a câte 3-4 tulpini viguroase şi bine plasate. În final tufa va avea 16-18 tulpini. Aceştia se scurtează la 40-50 cm. Începând din anul al V-lea al VI-lea se scot tulpinile în vârstă de peste 5 ani şi se reţin 3-4 tulpini tinere de înlocuire. Tufelor li se aplică tăieri de regene rare parţială, prin scurtarea unor ramuri slab productive, eliminarea celor uscate, rupte sau bolnave, a lăstarilor etc. R. centifolia se taie mai sever, pentru provocarea ramificărilor.

Întreţinerea solului În primii ani, pentru favorizarea creşterii plantelor şi emiterii de drajoni , solul se menţine ca ogor lucrat cel puţin pe rândul de plante. Intervalele se înierbează iar iarba se coseşte repetat şi se lasă ca mulci. Odată cu îngrăşarea, la 3-4 ani, intervalele se desţelenesc, se nivelează şi se înierbează. În plantaţiile pe rod, ogorul negru pe rând se poate combina cu erbicide: Simazin 50 (8 kg/ha)preemergent sau Devrinol 50 (6 kg/ha) + Dual 50 (4 kg/ha)-postemergent . Lucrarea se efectuează primăvara după desfundare, pe sol umed. Fertilizarea plantaţiilor se face odată la 3-4 ani cu 30-40 t gunoi 400-500 kg superfosfat şi 200 kg sare potasică/ha. În fiecare an se 300 kg/ha azotat de amoniu, în două reprize, prima înainte vegetaţie, iar a doua în preajma înfloritului. Îngrăşămintele organice şi cele azotoase sunt hotărâtoare în potenţialului productiv al plantelor.

de grajd, administrează de pornirea în menţinerea

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Trandafirul R. rugosa este rezistent la boli şi în special la făinare Rosa centifolia este sensibil la făinarea (Sphaeroteca pannosa var. rosae), şi la păduchii ţestoşi (Lepidosaphaes ulmi, Eulecanium corni). Combaterea se realizează prin măsuri de igienă culturală şi tratamente chimice, iarna, cu zeamă sulfocalcică 20%, iar în perioada de vegetaţie cu zeamă sulfocalcică 2 %, sulf muiabil 0,3%, Sinoratox R-35 0,1%, Zolone 35 E.C. 0,2%. 511 Recoltarea petalelor

Biotipurile speciei Rosa rugosa au o înflorire abundentă, eşalonată pe 3-4 săptămâni, începând cu prima decadă a lunii iunie, când se obţine cca. 75% din producţia de petale, după care înflorirea se continuă moderat până toamna, la căderea brumelor. Trandafirul Rosa centifolia are înflorirea uniformă, începând cu 2 săptămâni mai târziu şi continuând până toamna târziu. Pentru evitarea pierderilor prin scuturare (la R. rugosa), recoltarea petalelor se face manual, în faza de deschidere a bobocilor, împreună cu receptaculul , în coşuri de răchită. Petalele se răstoarnă în lăzi în straturi subţiri, care se aş locuri umbrite şi bine ventilate. Ambele specii sunt neremontante, de aceea pentru provocarea apariţiei de noi lăstari fertili florile se vor recolta cu tot cu receptacul. Deoarece, petalele sunt deosebit de perisabile, recoltarea lor se face numai pe vreme uscată şi se păstrează, în încăperi răcoroase, bine ventilate, în stratu

subţiri de 12-15 cm. Când păstrarea depăşeşte 12 ore, stratul de petale se lopătează periodic. În vârful de producţie, recoltarea se face zilnic sau cel mai târziu la 2 zile la Rosa rugosa şi la 3-4 zile la Rosa centifolia. Productivitatea la recoltare este de 2-3 kg/h (M. Botez şi colab., 1984).

512

CAPITOLUL 35 CULTURA MĂCEŞULUI Rosa canina L.

Fam. Rosaceae

35.1. Importanţa, originea şi aria de răspândire Prin fructele, florile şi seminţele sale, măceşul are o importanţă deosebită, alimentară, farmaceutică, cosmetică etc. Fructele măceşului sunt foarte bogate în vitamine (vit. C 5000-9000 mg % R. pendulina; 4000-5000 mg % R. visagiaca; 1000-2000 mg % R. rugosa; 5001000 mg % R. canina; Provitamina A 6000-10000 mg %; B2, K, PR, etc) , zaharuri (14-26%), substanţe minerale (K, Ca, Fe, Mg: 1,8-3,2%), acid malic (33,6%), acid citric (3%), pectină (25%), taninuri, uleiuri volatile, lecitină, dextri nă, vanilină etc. Din fructe se pot prepara siropuri, sucuri, marmelade, gelatine etc. Măceşul este o specie bună plantă antierozională şi meliferă. Cele peste 200 specii de măceş cresc spontan în toate zonele temperate şi calde până la latitudinea de 68 iar ca altitudine măceşul cu ghimpi creşte până la 1000-1500 m iar cel fără ghimpi până la 900-1000 m. Cultura acestei specii este mult răspândită în Rusia, Olanda, Germania, Bulgaria etc.

În România au existat preocupări de ameliorare a speciei, în cadrul staţiunilor de profil unde s-au obţinut şi unele soiuri valoroase. Practic nu se întâlneşte în plantaţii pure. 35.2. Particularităţi biologice şi ecologice Specii care au contribuit la formarea soiurilor Rosa pendulina L. (sin. R. alpina, sin. R. reversa) – trandafirul de munte – este un arbust de 0,75-2 m cu tulpini lipsite de ghimpi sau cu ghimpi foarte rar i, aciculari. Fruct foarte mare, globulos-elipsoidal lung de 2,5 cm, are un conţinut mare de vitamina C (3350-11000 mg %). Rosa vosagiaca Desp (sin. R. glauea) – trandafirul brumat – creşte ca arbust de 1-2 m, cu ramuri şi frunze brumate, cu ghimpi foarte puternici. Fruct foarte mare, globulos-ovoidal cu conţinut mare de vitamina C (20005000 mg %). Are multe varietăţi. 513 Rosa canina – măceşul propriu-zis – prezintă multe varietăţi, creşte înalt (2-3 m), au tulpini ramificate ce au mulţi ghimpi. . Este rezistentă la ger, secetă şi boli. Fructul este mijlociu, globulos-elipsoidal, roşu sau portocaliu Obiectivele principale de ameliorare urmăresc: - reducerea taliei; - lipsa sau reducerea spinozităţii; - productivitate mare; - calitate sporită a fructelor (conţinut ridicat în vitamine); - rezistenţă sporită la factorii de mediu şi la boli. Ca metode de ameliorare se folosesc hibridările intra şi interspecifice. Sortimentul de soiuri şi selecţii de măceş 1. Can soi omologat în 1996 la ICPP Piteşti-Mărăcineni. Plantele sunt de vigoare mijlocie spre mare, tufa este semirăsfirată, tulpinile erecte, aproape lipsite de spini, produce 9 t fructe/ha. Fructele sunt mari (2,4-3,4 g), roşii, conţin 450 mg vitamina C şi ajung la maturitate la mijlocul lunii septembrie. 2. Braşov-2 soi omologat în anul 1991 la Staţiunea Montană Cisnădie. Plantele sunt viguroase, productive, se comportă bine la ger, secetă şi atac de făinare. 3. Selecţiile M-1, H-1, H-2 s-au obţinut la ICPP Piteşti-Mărăcineni, formează tufe de vigoare mare, cu tulpini grose, erecte şi cu spini puţini. Fructele sunt mari (2-2,4 g), oval-alungite, roşii-intens şi ajung la maturitate spre sfârşitul lunii septembrie. Pe plan mondial se utilizează unele soiuri cun ar fi: Wageningen 2, W. 5 şi W. 7 soiuri obţinute în Olanda din R. pendulina, Piro 1, P 2 şi P 3 soiuri ce se caracterizează prin tufe înalte (1-3 m) lipsite de spini sau cu spini puţini. Particularităţi de creştere şi fructificare Măceşul este un arbust ale cărui tulpini pot fi erecte sau agaţătoare (fig. 35.1). Sistemul radicular Este puternic dezvoltat, atât în profunzime cât şi pe orizontală. Din rădăcina principală cresc anual lăstari viguroşi, care după un an vor diferenţia mugurii micşti. Tot din rădăcini cresc stoloni subterani lungi, lemnificaţi, care au o mare capacitate de drajonare, şi extindere.

514 Fig. 35.1. - Lăstari, fructe şi floare de măceş Partea epigee Este formată din tulpini cu ramuri erecte sau pendule, glabre sau păroase, de obicei cu ghimpi falcaţi, drepţi sau încovoiaţi sau fără ghimpi. Tufele măceşului cu ghimpi ating înălţimi de 2-3 m şi sunt bogat ramificate, iar cele ale măceşului fără ghimpi sunt de 1,5-2 m mai puţin ramificate, lipsite de ghimpi, cu ghimpi foarte rari sau cu tulpinile pubescente . În zonele de şes măceşul înfloreşte la sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie, iar în cele colinare şi înalte, începând cu a doua decadă a lunii iunie , iar înflorirea se eşalonează pe 3-4 săptămâni. Florile sunt de culoare albă sau roz. Măceşul fructifică pe ramuri anuale, crescute pe lemn de doi ani, cele mai mari producţii obţinându-se în anual al treilea, pe partea mediană a tulpinilor , după care producţiile scad. Maturarea măceşului are loc în luna septembrie, la speciile cu ghimpi şi cu două săptămâni mai târziu la cele fără ghimpi. Cerinţele măceşului faţă de factorii ecologici. Măceşul are pretenţii moderate faţă de căldură şi lumină şi mai mari faţă de umiditate. De aceea, în perimetrele pomicole de arbuşti i se vor rezerva versanţii mai puţin însoriţi (nordici, NE şi NV). Poate valorifica aproape toate tipurile de sol exi stente în zonele înalte. Rezistă până la -25 … -30 C. Speciile fără ghimpi sunt mai pretenţioase atât faţă de apă, cât şi faţă de sol. 35.3. Particularităţi tehnologice Producerea materialului săditor Măceşul se înmulţeşte prin seminţe, prin butaşi şi prin altoire. Pe cale generativă se înmulţeşte în scopuri de ameliorare şi pentru producerea portaltoilor. Seminţele se extrag din fructe aflate în prepârgă, se stratifică şi se seamănă toamna sau primăvara foarte devreme. Puieţii sunt buni de plantat după doi ani, iar când se folosesc ca portaltoi, după un an. 515 Butăşirea se practică în verde, în uscat, sau din porţiuni de rădăcină. Butaşii se înrădăcinează în spaţii special amenajate. Altoirea se practică mai ales la speciile fără ghimpi. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Lucrările pregătitoare sunt asemănătoare cu a celorlalte specii. Măceşul se va planta cu precădere pe terenurile improprii altor arbuşti, pe cele frământate (ca arbust antierozional), de-a lungul împrejurimilor plantaţiil or, în zone limitrofe canalelor de colectare şi evacuare a apelor etc. Distanţele vor fi de 2-3 m între rânduri şi de 1-1,5 m pe rând. Epoca optimă de plantare este toamna. În zonele umede plantarea se poate face şi primăvara devreme. După plantare, măceşul se va scurta la 2-3 muguri bine formaţi şi se va muşuroi. Datorită vigorii şi portului erect, măceşul se conduce sub formă de tufă liberă, formă de coroană indicată pe terenurile frământate şi pe pantele neamenajate. În plantaţiile mai mari este mai eficient gardul fructifer realizat în timp

, prin reţinerea tulpinilor cu poziţie bună pe direcţia rândurilor şi îndepărtarea celor dispuse spre interval. Tăierile de fructificare au ca scop menţinerea unui număr suficient de tulpini productive (de 2 ani), precum şi a celor de 1 an, ce vor asi gura rodul în anul următor. De asemenea, se vor înlătura tulpinile de 3 ani ce au rodit , cele uscate, prea dese, bolnave etc. Întreţinerea solului se menţine la început ca ogor lucrat, după care intervalele se pot înierba, cosi şi mulci. Fertilizarea – se face numai pe solurile deficitare în elemente nutritive şi numai dacă nu s-a efectuat la plantare. Aceasta se va repeta odată la 3-4 ani. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli ale măceşului sunt: făinarea (Sphaerotheca pannosa), boala petelor negre, rugina (Phragmidium disciflorum), iar dintre dăunători sunt: musca măceşelor (Pterandaus rosae) şi cicada trandafirului (Typhlocyba rosae). Atacul acestor boli şi dăunători asupra măceşului sunt de regulă sub pragul economic. Tratamentele se vor efectua după constatarea atacului. Recoltarea fructelor se face la maturitatea optimă când se acumulează un maxim de vitamina C. Măceşele se recoltează în ambalaje de capacitate mică. Dacă nu se prelucrează imediat, se pot păstra 20-30 zile în spaţii bine aerisite şi ventilate. Se pretează şi la uscare. 516

CAPITOLUL 36 CULTURA LĂMÂIULUI Citrus limonium Buru,

Fam. Rutaceae

36.1. Importanţa, originea şi aria de răspândire

Lămâiul este o plantă subtropicală care vegetează continuu. În condiţiile din ţara noastră, lămâiul nu poate rezista neprotejat peste iarnă. De aceea, cultivarea lămâiului la noi în ţară este mai dificilă, nu se poate extinde în s op comercial, dar se practică de câtre amatori în vase de vegetaţie cu adăpostire a peste iarnă a plantelor în spaţii protejate. Lămâiul se cultivă în special pentru efectul său decorativ prin prezenţa frunzelor în tot cursul anului, a florilor albe, plăcut mirositoare şi a f ructelor de culoare galbenă la maturitate. Fructele au o deosebită valoare dietetică, terapeutică şi alimentară. Sunt recomandate în tratamentul multor afecţiuni: infecţii, anemii, gripe, migrene, hipertensiune, reumatism, arteroscleroză etc. (Vohret, 1986).

Importanţa fructelor este dată de conţinutul acestora: vitamina C (60-160 mg %), vitamina A, B 1 , B 6 , PP, E etc, acid citric (3,5-7,2%), substanţe minerale (K, Ca, P, Mg, Fe), etc. Coaja lămâiului şi lăstarii tineri conţin de asemene a, multe vitamine şi principii bioactive. În condiţii tehnologice şi ecologice normale lămâiul produce mult şi constant. Originea lămâiului este în zona subtropicală, de unde cultura s-a extins atât cât i-au permis condiţiile ecologice. În prezent, se cultivă pe suprafeţe mari în Italia, Grecia, Turcia, Spania, Mexic, India, Argentina, Brazilia, SUA, Franţa etc . În România se cultivă numai în spaţii protejate. 36.2. Particularităţi biologice şi ecologice Specii şi soiuri Pe plan mondial există mai multe specii care stau la originea soiurilor şi portaltoilor de lămâi. Cele mai importante sunt: Citrus limonium, Citrus sin ensis sau Citrus medica. Ca portaltoi se mai foloseşte în special pentru lucrări de ameliorare şi specia Poncims trifoliata. 517 Pentru zonele subtropicale favorabile culturii lămâiului există create foarte multe soiuri. În cultura protejată, numărul de soiuri este mai restrâns, fiind condiţionate în special de vigoarea pomilor, care trebuie să fie cât mai redusă. Dintre soiurile vechi amintim: Mager, Lisbona, Villa Franea, Genova etc. Particularităţi de creştere şi fructificare În locurile de origine lămâiul creşte ca o plantă arborescentă de talie medie spre mare. În condiţii de spaţiu protejat lămâiul creşte ca un arbust cu o talie de 1,52,5m, coroana fiind dirijată în funcţie de spaţiul disponibil. Sistemul radicular nu are perişori absorbanţi ci doar micorize, de aceea, transplantarea se va face cu cât mai mult pământ. În caz contrar, prinderea şi refacerea sistemului radicular şi a plantei în general se face greu. Partea epigee este formată dintr-un trunchi scurt 20-30 cm, din care pleacă 3-4 ramuri principale de culoare cenuşie, pe care se vor forma ramificaţi i de ordinul II şi III şi formaţiuni de rod. Ramificarea se provoacă prin scurtări ca şi la ceilalţi pomi. Lăstarii au culoare verde, sunt muchiaţi, pot avea sau nu spini. Frunzele sunt simple, cu peţiolul aripat, persistente, servesc şi ca organe de depozitare a substanţelor de rezervă. Frunzele se reînoiesc treptat în timp d e 2-3 ani. Florile sunt hermafrodite, în general autofertile, de culoare albă sau cu nuanţe violacee, fin parfumate, ce înfloresc aproape în tot timpul anului. Fructul este o hesperidă (bacă specială) de mărime mijlocie sau mare (80160 g), sferic sau elipsoidal, cu coaja de culoare galbenă deschis, net edă sau cu glande ce conţin uleiuri volatile. Pulpa fructului este compartimentată şi cuprinde pungi membranoase ce conţin un suc bogat în acid citric, vitamina C şi al te elemente. Seminţele sunt albe, ovoidale şi au mai mulţi embrioni, din care numai

unul zigotic. Fructificarea începe la 3-5 ani în cazul lămâiului altoit şi la 8-10 ani în cazul celui înmulţit generativ. Pomii sunt longevivi, trăiesc 50-60 ani, dar producţia maximă se obţine la vârsta cuprinsă între 20-40 ani. Cerinţele faţă de factorii ecologici Temperatura normală creşterii şi rodirii lămâiului este cuprinsă între 16-18 C şi 26-28 C. La 5-7 C vegetaţia stagnează, iar sub 0 C plantele pierd frunzele şi fructele tinere. La -7 ... -9 C plantele sunt distruse total. Este foarte sensibil la curenţii reci de aer. De asemenea, aerul cald şi uscat din vecinătatea surselor de încălzire este dăunător lămâiului. Pe timpul verii, plantele pot fi scoase din spaţiile protejate în spaţii deschise, în primele săptămâni plantele se vor feri de razele directe a le soarelui sau de brume. 518 Lumina este deosebit de importantă pentru această specie, de aceea plantele se vor amplasa în locuri bine luminate. Lumina se corelează foar te bine cu temperatura. La o temperatură de 4-7 C procesele metabolice sunt foarte reduse, iar planta poate suporta chiar semiîntunericul. În asemenea condiţii, poate fi păstrat 2-3 luni. Apa este un factor indispensabil pentru cultura lămâiului. Solul trebuie menţinut umed, la 60% din capacitatea de câmp. Nu suportă excesul de apă în vasul de vegetaţie. Udările se vor face zilnic în cazul vaselor mici sau la 2-3 zile în cazul vaselor mari. Solul - trebuie să aibă o reacţie uşor acidă (pH = 5,8-6,8) şi să fie potrivit de reavăn, dar fertil şi permeabil. Periodic solul din vase se schimbă, de fapt se mută în vase mai mari cu tot cu cel precedent. 36.3. Particularităţi tehnologice Producerea materialului săditor se face pe cale generativă şi vegetativă prin butaşi sau altoire. Seminţele extrase din fructele mature se seamănă imediat sau într-un interval de 10-12 zile în ghivece mici, umplute cu un amestec de pământ f ormat din două părţi pământ de ţelină, o parte mraniţă şi o parte nisip. În ghiveci seamănă 2-3 seminţe iar solul se menţine reavăn. După răsărire (30-35 zile) în ghiveci se reţine o singură plantă, care se poate transplanta sau altoi. Altoirea se face cu 1-2 muguri luaţi de pe lăstari tineri de la plante valoroase. Momentul altoirii este de la începutul primăverii până către sfârşitul verii, atunci când circulaţia sevei este maximă. La 2-3 săptămâni după prinderea altoiului se vor desface legăturile şi se va elimina partea de plantă de deasupra altoiului. Butăşirea se face cu porţiuni de lăstari lignificaţi lungi de 18-20 cm, cu 2-3 frunze cu limbul redus legate în jurul butaşului. Butaşii se pun la înrădăcinat în spaţii cu umiditate relativă foarte ridicată. Formarea coroanei În încăperi cu spaţiu suficient, lămâiul se va conduce cu coroană globuloasă. Pentru aceasta, lăstarii se scurtează la 30-40 cm, aceştia se vor ramifica. Ramurile noi se vor scurta din nou la 30-35 cm, pentru a provoca noi

ramificaţii. Lucrarea va continua până la formarea a 3-4 ramuri principale, fiecare cu câte 3-4 ramuri de ordinul II ş.a.m.d. (fig. 36.1.). Pentru spaţii înguste se va putea alege o formă de coroană aplatizată care are şi un deosebit efect decorativ (fig. 36.2.). Tăierile de întreţinere au ca scop echilibrarea coroanei, eliminarea ramurilor de prisos sau cu poziţie incorectă, a lăstarilor lacomi dacă aceştia nu completează un spaţiu degarnisit. 519 Lăstarii au într-un an 2-3 valuri de creştere. În situaţia când pomul înfloreşte şi leagă prea mult, atunci din fiecare 2-3 ramuri una se scurtează cu 1/3 în momentul apariţiei bobocilor, provocându-se apariţia de noi lăstari care vor rodi în anul următor.

Fig. 36.1. - Formarea treptată a unei coroane globuloase la plantele de lămâi cultivate în vase de vegetaţie în cazul unor spaţii interioare largi (după M. Cotorobai, 1996)

Fig. 36.2. - Formarea treptată a unei coroane la plantele de lămâi cultivate în spaţii înguste (după M. Cotorobai) 520 Fertilizarea se face periodic cu îngrăşăminte chimice complexe de cele mai multe ori dizolvate în apă (0,5 %). Primăvara şi vara fertilizarea se poate face odată la 2-3 săptămâni, iar în celelalte anotimpuri adată la 1-2 luni cu doze mai moderate. Cantităţile de îngrăşăminte vor fi corelate cu volumul plantei şi cu volumul de sol din vas. Irigarea se va face diferenţiat în funcţie de temperatură şi de starea fiziologică a plantei. Astfel, vara se va uda odată la 2-3 zile, încât solul să fie în permanenţă reavăn. În anotimpul rece udările vor fi mult mai rare, la 1-2 săptămâni. Udarea se va face cu apă potabilă, la temperatura camerei. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli ce s-au întâlnit la lămâi sunt: bacteriozele şi putregaiul rădăcinilor, iar dintre dăunători cei mai periculoşi sunt păduchii ţestoşi şi păianjenii roşii. Pentru combaterea acestora se vor efectua tratamente cu pesticide. Se va acorda o atenţie deosebită tratamentelor cu insecticide în spaţiile de locuit. Iernarea lămâiului - se poate face în mai multe moduri: - la rece (4-7 C şi lumină difuză) în pivniţe, beciuri etc, unde se udă foarte puţin cu apă călduţă; - la cald (14-16 C şi lumină normală), se udă la 10-12 zile odată şi se fertilizează odată pe lună. Maturarea fructelor se face foarte eşalonat, începând din toamnă şi continuâd până primăvara. Fructele se ţin foarte bine pe ramură. Recoltarea are loc atunci când fructele au culoarea galbenă. Dacă nu se recoltează în această fază, fructele încep să se înverzească din nou, pot chiar să-şi continue creşterea şi

pot rămâne pe plantă 2-3 ani.

521

CAPITOLUL 37 CULTURA SMOCHINULUI Ficus carica L.

Fam. Moraceae

37.1. Importanţă, origine şi aria de răspândire Smochinul este o plantă de zonă subtropicală, unde se cultivă pe suprafeţe mari. Această specie se cultivă pentru fructele sale deosebit de valoroase şi echilibrate. Fructele se consumă în stare proaspătă, semiindustrializate sau industrializate sub formă de gemuri, dulceţuri etc. Valoarea alimentară a fructelor este dată de conţinutul lor în zahăr (10-25%), acizi (0,1-0,4), substanţe pecti ce (1,3%), grăsimi (6,7%), celuloză (1,6%), substanţe minerale (Ca, Fe, etc), Vitamine (A, B, C). Originea

Originea speciei este destul de incertă, unii cercetători o consideră în Arabia, alţi în Asia Mică unde mai creşte şi în prezent în stare sălbatică. Pli cel Bătrân menţionează această specie şi în Peninsula Italiei. Plantaţii mai mari se întâlnesc în Asia Mică, ţările din bazinul mediteranean, America, Asia şi Africa. Producţia mondială de smochine este de cca. 1 milion tone, din care 580 mii tone se obţin în Europa, 250 mii tone în Asia, 160 mii tone în Africa , cu o dinamică în scădere faţă de anii '70-'80. Ţări mari producătoare sunt: Portugalia, Grecia, Turcia, Italia, Algeria, Maroc, Egipt, etc. În ţara noastră smochinul a fost introdus încă din antichitate. Cu toate acestea, datorită condiţiilor ecologice necorespunzătoare, cultura smochinului se practică numai la nivel de amatori, în zonele cu microclimat mai blând, din

sudvestul ţării, în sud şi în Dobrogea.

522 37.2. Particularităţi biologice şi ecologice Specii care au contribuit la formarea soiurilor Familia Moraceae din care face parte şi smochinul cuprinde peste 1000 de specii, din care cele mai multe au fructe consumabile. Dintre acestea cele mai importante sunt: Ficus carica L, originară din Asia Mică, are flori unisexuate cu un sing ur gineceu. Alte specii sunt: Ficus geranifolia Miq, Ficus palmata care stă la orig inea smochinului cultivat, Ficus pseudocarpica, Ficus serata, Ficus sycomans L., care produce 4-6 recolte pe an şi Ficus sakalovarum care produce fructe mari şi gustoase (M. Botez şi colab. 1984). În ţara noastră, în prezent, extinderea culturii acestei specii este condiţionată de: - crearea soiurilor mai rezistente la temperaturi scăzute; - precocitate şi timpurietate; - fructe de calitate. În colecţiile de la SCPP Mehedinţi şi de la Universitatea din Craiova există peste 100 de selecţii de smochin. Sortimentul de soiuri Soiurile de smochin se împart în 4 grupe după tipul de flori: 1. Grupa smochinilor Adriatici cu flori unisexuat femele lung pistilate, nu se polenizează şi seminţele nu germinează, fructul se dezvoltă partenocarpic. 2. Grupa smochinilor de Smirna au flori unisexuate femele, care se polenizează numai cu polen de Caprificuşi aduşi de insecta Blastophaga. 3. Grupa smochinilor San Pedro dau două recolte pe an: prima se dezvoltă partenocarpic iar cea de a doua se formează în urma polenizării cu polen adus de pe Caprificuşi. 4. Grupa Caprificuşi cuprinde smochinii polenizatori, cu flori femele scurt pistilate, flori staminate şi flori mascule. Aceştia dau trei recolte pe an. În ţara noastră, în cultură, se întâlnesc numai smochini din grupa Adriatica. Cele mai răspândite soiuri româneşti sunt: Drobeta 1, Drobeta 3, Sviniţa, Caracal 3, iar străine: De Portugalia, Dotatto, Colimirna, Curmala (Datta) , De Crimeea 158 (De Iulie), De Soci nr. 4, San Pedro, De Adriatica. Particularităţi de creştere şi fructificare În zonele subtropicale smochinul creşte ca un pom propriu-zis cu înălţimea de 8-10 m. În ţara noastră smochinul creşte sub formă de tufă înaltă de 2-3 m. Sistemul radicular - este superficial dar ramificat, marea masă a rădăcinilor se află în stratul de sol cuprins între 10 şi 40 cm. 523 Tulpinile - sunt netede, cu cicatrici mari în locurile de unde au căzut fructele. Lăstarii sunt groşi, fragili, cu multă măduvă şi au lungimi de 25-70 cm. Frunzele sunt mari, poliforme, întregi sau palmate cu 3-7 lobi.

Mugurii pot fi solitari (cei vegetativi) sau grupaţi câte 2-3 vegetativi şi floriferi. Din mugurii florali apare o inflorescenţă, numită siconă, care are aceeaşi formă ca şi fructul în interiorul căreia se află florile. Smochinul este o plantă unisexuat dioică. Fructul la smochin este o siconă (fruct fals), formată în întregime din ţesut peduncular vegetativ. Seminţele sunt în număr foarte mare în interiorul siconei. Smochinul este o specie precoce, fructifică, încă din anul al doilea de la plantare, trăieşte mult (80-100 ani), (fig. 37.1.). a

b

Fig. 37.1. - a - tulpină cu fructe; b - fructificarea smochinului; (după G. Mihăescu) Cerinţele faţă de factorii ecologici Temperatura. Smochinul este foarte sensibil la ger, necesitând în timpul perioadei de vegetaţie o sumă termică de 3500-4000 C. În perioada repausului rezistă până la -12 ... -15 C. Lumina este un factor faţă de care smochinul are cerinţe foarte mari. Apa. Faţă de apă smochinul are pretenţii moderate, cultura reuşind bine în zone cu 600-700 mm precipitaţii anual. Solul nu pune probleme deosebite în cultura smochinului, aceasta reuşind bine atât pe soluri pietroase, granitice cât mai ales pe cele lutoase sa u lutonisipoase, calde, permeabile, fertile. Nu reuşeşte pe lăcovişti şi sărături. 524 37.3. Particularităţi tehnologice Smochinul se înmulţeşte pe cale vegetativă prin butaşi, marcote, drajoni, altoire, despărţirea tufelor sau foarte rar (experimental) pe cale generativă. Înfiinţarea plantaţiilor se va face numai în zone ce pot satisface cerinţele acestei specii faţă de căldură. Pregătirea terenului se face în general ca şi la celelalte specii. Distanţele de plantare sunt de 4-5 x 3-4 m. Plantarea se va face primăvara. Forma de coroană cea mai utilizată este cea de tufă cu 4-5 tulpini ce cr esc din zone coletului. Smochinul se mai poate conduce subformă de pom propriu-zis cu trunchi scurt 30-40 cm sau sub formă de cordon orizontal cu un trunchi de 20-30 cm. Tăierile de fructificare şi de întreţinere sunt relativ simple şi se rezumă la scurtarea ramurilor lungi ce depăşesc 70 cm, îndepărtarea ramurilor bătrâne, degarnisite şi lăstarii lacomi etc. Întreţinerea solului se face de regulă ca ogor lucrat, sau mulcit. Fertilizarea se face cu îngrăşăminte organice 20-30 t la 3-4 ani şi cu îngrăşăminte chimice anual 80-100 kg/ha azot, 60-80 kg/ha fosfor şi 40-60 kg/ha potasiu. Irigarea asigură sporuri importante de recoltă, deşi smochinul este destul de rezistent la secetă. Se vor aplica udări repetate cu cantităţi mici de apă 300-400 kg/ha pentru a se umecta solul până la 20-40 cm. Protejarea plantelor peste iarnă este o lucrare obligatorie în ţara noastră. Există mai multe metode: - aplecarea tulpinilor până aproape de sol şi acoperirea acestora cu diferite materiale şi pământ; - muşuroirea bazei tulpinilor;

- învelirea cu diferite materiale a întregii plante. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principala boală este antracnoza, iar ca dăunători ai smochinului sunt: puricii frunzelor (Homotema ficus), omida (Simactis nemorana), carii (Hipoborus ficus), păduchii, nematozii etc. Recoltarea fructelor Smochinele sunt fructe ce nu-şi mai continuă maturarea după recoltare, de aceea, momentul optim de recoltare trebuie ales cu grijă. Acesta depinde de destinaţia fructelor. Astfel, pentru consumul în stare proaspătă, pentru prepararea gemurilor sau pentru deshidratare smochinele se recoltează la maturitatea deplină. În unele situaţii, atunci când sunt destinate deshidratării fructele se pot lăs a pe plantă până se stafidesc. Fructele sunt foarte perisabile, de aceea, se recoltează în ambalaje de capacitate mică, ce se vor manipula şi depozita cu grijă, altfel în 1-2 zile se depreciază. 525

BIBLIOGRAFIE Andrieş N., 1996- Euras - soi nou de pere de iarnă. Revista Hortinform nr. 1/22. Amzăr Valentina, 1995 – Măsuri de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor în sectorul pomicol pe timpul iernii. Revista Hortinform nr. 1/36, 2/36. Amzăr Valentina, 1995 – Complexul fitosanitar în livadă recomandat pentru luna aprilie. Revista Hortinform nr. 4/38. Amzăr Valentina, 1995 – Complexul fitosanitar recomandat în livadă, în luna mai. Revista Hortinform nr. 5/35. Baldini E., 1988 - Arboricultura generale. Coop.libr.univ. Bologna. Babuc, V., 1995- Realizări şi perspective în sporirea productivităţii plantaţiilor intensive de măr, Lucrări şt., Seria Horticultură, vol 38. Balan V., Cimpoieş Gh., Barbăroşie M., 2001 - Pomicultura, Editura Museum Chişinău. Balan V., Peştean A., 1995- Contribuţii la stabilirea distanţelor de plantar e la măr, Lucrări şt. U.A.I., Seria Horticultură, vol 38. Barbăroşie M., Banu, V., 1995 - Particularităţile culturii coacăzului negru în Moldova, Lucrări şt. U.A.I., Seria Horticultură, vol 38. Bălan Viorica, Ivaşcu Antonia, 1992 – Tăierile de vară la cais. Revista Hortinform 6/13. Bălan Viorica, Ivaşcu Antonia, 1993 - Soiuri timpurii de cais, piersic şi nectarin. Revista Hortinform nr. 7/16; 8/16. Bădescu Gh., 1978- Perspectivele culturii arbuştilor fructiferi în zona premontană a ţării, Rev. Horticultura nr.4. Bădescu Cristina şi colab., 1998- Afinul de cultură, un arbust valoros pent ru zonele colinare şi submontane din România. Rev. Hortinform nr. 2/16,. Bodi I., Istrate M., 1987- Comportarea în livadă intensivă a unor soiuri de cais altoite pe zarzăr şi piersic, Cercetări Agronomice în Moldova, vol. 3. Bodi I., Istrate M., 1987 - Influenţa portaltoiului asupra creşterii pomilo r şi a producţiei de fructe la unele soiuri de vişin, Cercetări Agronomice în Moldova, vol. 3. Bodi I., 1975- Rezultate preliminare obţinute în livezi superintensive de măr, Cercetări Agronomice în Moldova, vol. 2. Botez M., Bădescu Gh., Botan A., 1984 - Cultura arbuştilor fructiferi, Ed

itura Ceres Bucureşti. Botu I., 1987- Cultura intentivă a alunului, S.C.P.P. Vâlcea, Redacţia de Propagandă Tehnică Agricolă, Bucureşti. Botu M., Achim Gh., 2001- Realizări şi perspective în cultura nucului. Revi sta Hortinform nr. 6/106. 526 Bogoescu M., Ana Grigore, 2000 - Posibilităţi de reducere a pierderilor p rin putrezire la mere, pe durata păstrării. Revista Hortinform nr. 9/33. Branişte N., 1984 - Polenizatorii recomandaţi pentru soiurile zonate de păr şi măr, Rev. de Horticultură nr.3. Branişte N., 1981- Realizări privind obţinerea de noi soiuri de măr şi păr rezistente la făinare, Rev. de Horticultură, nr. 2. Branişte N., 1995- Ameliorarea mărului în România. Revista Hortinform nr. 6/33. Branişte N., 1993 – Părul în România şi ţările estice. Revista Hortinform nr. 7/7. Branişte N., 1994 – Castanul comestibil. Revista Hortinform nr. 6/26. Branişte N., 2000- Sortimentul de măr şi păr - perspective. Revista Hortinfor m nr. 6/18. Branişte N., 2001- Probleme actuale ale ameliorării plantelor horticole, cu referire la aspcte specifice plantelor pomicole. Revista Hortinform nr. 3/103. Branişte N., 1996 - Stadiu actual al cercetărilor privind crearea de noi soiuri şi promovarea lor în producţie pomicolă. Revista Hortinform nr. 12/100. Budan S., Grădinariu G., 2000 - Cireşul. Editura "Ion Ionescu de la Brad" Iaşi. Budan S., 1995 – Noi soiuri de cireş, vişin şi cireş amar. Revista Hortinform 1/34, 2/34. Butură V., 1979 - Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. Burzo I., 1986 - Fiziologia şi tehnologia păstrării produselor horticole, Ed itura tehnică, Bucureşti. Butuam Galia şi colab., 1998 - Smochinul, în decorul peisagistic timişorean. Revista Hortinform nr. 1/15. Butuc Mădălina, 2001 - Ameliorarea prunului - realizări şi perspective. Revista Hortinform nr. 9/109. Cachiţă-Cosma Dorina, 1987 – Metode “in vitro” la plantele de cultură. Editura Cres, Bucureşti. Candela A., 1990- L’irigation ferti
isante, L’arboricu
ture fruitiere, nr. 433. Cârdei E., 1992 - Contribuţii privind fitoprotecţia speciilor seminţoase, Cercetări Agronomice în Moldova, Vol.2. Ceauşescu I., Negrilă A., Isac Il., Lazăr A., 1986 - Pomicultură, Bucureşti, Editura Ceres. Cepoiu N., 1994- Înfiinţarea unei plantaţii pomicole, Editura. Ceres, Bucureşti. Cepoiu N., 1996 - Tăierea pomilor în repausul vegetativ. Revista Hortinform nr. 12/100. Cepoiu N., Monica Murvai, 1991 - Pomicultură lucrări practice, Lito. Univ. de Ştiinţe Agricole Bucureşti. Cimpoieş Gh., 1995- Desăvârşirea tăierii mecanizate a pomilor de măr, Lucrări şt. U.A.I., Seria Horticultură, vol 38. Cimpoieş Gh., Bucarciuc V., Caimacan I. - Soiuri de măr. Editura Ştiinţa Chişinău.

527 Cimpoieş Gh., 2000 - Conducerea şi tăierea pomilor. Editura Ştiinţa Chişinău. Cireaşă V., Drobotă Gh., Drobotă Mari-Ann, 1990 - Pomicultură generală îndrumător de lucrări practice, Lito. U.A.I. Cireaşă V., 1995 - Pomicultură generală-curs lito. U.A. Iaşi. Cociu V., 1993 - Cultura piersicului în gospodărie, Editura Ceres, Bucureşti. Cociu V., 1993 - Caisul, Editura Ceres, Bucureşti. Cociu V. şi colab., 1994 – Modernizarea sortimentului de prun în România. Revista Hortinform nr. 1/12. Cociu V., 1974 - Nectarinele, Editura Ceres, Bucureşti. Cociu V., 1990 - Soiurile noi - factor de progres în pomicultură, Editur a Ceres, Bucureşti. Cociu V., Oprea Şt., 1989 - Metode de cercetare în ameliorarea plantelor Pomicole, Editura Dacia, Cluj-Napoca. Cociu V. şi colab., 1997 - Prunul, Editura Comphys. Cociu V. şi colab., 1999 - Progrese în ameliorarea plantelor horticole,vol . I, Pomicultura, Editura Ceres, Bucureşti. Cepoiu N., 2001- Pomicultură aplicată, Ed. Ştiinţelor Agricole, Bucureşti,. Cocucci S. et colab., 1990- Fruit developement, calcium level and Bitt er pit in apple, Adv. Hort. nr.3. Constantinescu N., Negrilă A., Ghena N. 1967- Pomicultură, Editura Agro Silvică, Bucuresti. Corellie Sansavini, S., 1988- Tipoologia ed Efficienza productiva degli impianti frutticoli, Riv. di Frutticoltura e di Ortofloricoltura, Italia, vol.50. Cornelia Parnia, Coman S., Niculina Burloi, 1989- Conducerea creşterii şi rodirii speciilor pomicole sâmburoase, Editura Ceres Bucureşti. Cotorobai M., 1996- Lămâiul cultivat în locuinţe. Revista Hortinform nr. 12/19. Cotorobai M., 1994 – Tăieri de întreţinere a coroanei la pomii fructiferi. Revista Hortinform nr. 1/20. Cotorobai M., 1995 – Tăieri de iarnă în livezi. Revista Hortinform nr. 3/39. Darbellay C. et colab., 1995- Influence de la Charge sur la croissance vegetativ e et sur l’a
ternance, Revue Suisse Vitic. Arboric. Hortic. vo
27. Davidescu D., Ve
icica Davidescu, 1992 - Agrochimie Hortico
ă, Editura Academiei, Bucureşti. Dascălu M., Dominte Tatiana, 1996 - Studiul unor arbuişti ornamentali ale căror fructe pot fi valorificate: Sorbus aucuparia L. var. edulis Dieck. şi Rosa canina L. var inermis, Lucr. şt., Seria Agronomie, vol. 38. Drăgănescu E., 1996 - Pomologie, Editura Mirton Timişoara. Drobotă Mari-Ann, 1986 - Cultura smochinului în gospodărie, Editura Ceres, Bucureşti. Drobotă Gh. şi colab., 1991- Cultura Prunului, Editura Ceres, Bucureşti. Drobotă Mari-Ann, 1996- Pomicultură, curs, lito., U.A.M.V. Iaşi. Duţu I., Parnia P., Mazilu C., 1988- Realizări şi perspective în domeniul ameliorării portaltoilor, Mapa documentară I.C.P.P. Piteşti nr. 15. 528 Dumitru Liana Melania, 2000 - Cercetări privind sortimentul de piersic l a S.C.P.P. Constanţa. Revista Hortinform nr. 10/98. Diaconeasa M. şi colab., 2000 – Rezultate privind cultura prunului pe dif erite moduri de amenajare a terenului în pantă. Revista Hortinform 10/21. Evenquez M. et colab., 1988- Incidences des tailles en vert sur le p ommier,

Revue Suisse Vitic., Arboric., Hortic., vol. 20. Filiberto Loreti, 1999 - Attuali conoscenze sui principali portimesti d egli da frutto, Revista di Frutticoltura e di ortofloricoltura, vol. LVI No. 9. Gautier, M., 1987- La culture fruitiere, volum 1 L’arbre fruitier, Techn ique et Documentation (Lavoisier). Gautier, M., 1990- Le contro
de nutrition par diagnostic fo
iare, L’arboricu
ture fruitiere, nr. 433. Ghena, N. şi colab., 1977- Pomicultură generală şi specială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti. Ghena N., Branişte N., 2003 – Cultura specială a pomilor. Editura MATRIX ROM, Bucureşti. Gherghi, A. şi colab., 1983. - Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructel or, Editura. Academiei, Bucureşti. Gherghi, A., 1994- Tehnologia valorificării produselor horticole vol I, II, Editur a Paideia, Bucureşti. Gherman N. - Afinul - Vaccinium mirtillus L. Revista Hortinform nr. 4/35. Ghidra V., Mariana Dejeu, 2001 - Soiuri de păr obţinute la S.C.P.P. Cluj Napoca, Revista Hortinform nr. 5/105. Ghidra V., 1998 - Moment de răscrucere pentru pomicultura din România. Revista Hortinform nr. 2/20. Ghidra V. şi colab., 2000 – INA FESTIVAL – un nou soi de păr. Revista Hortinform 9/22. Glăman Gh., 1994- Cercetări privind stabilirea direcţiilor de sporire a eficienţei economice în producţia pomicolă din România, Mapa documentară I.C.P.P. Piteşti nr. 39. Glăman Gh., 1994 – Problematica culturii prunului. Rev. Hortinform 7/12. Godeanu I., Popescu M., 1978 - Influenţa factorilor asupra rodirii nucul ui, Analele Univ. din Craiova, Seria Horticultură, vol. IX. Godeanu I., Baciu A., 1995 – Nucul – situaţia sa actuală. Revista Hortinform 1/33, 2/33. Grădinariu G. şi colab., 1995- Cercetări privind relaţia existentă între diferite variante de fertilizare şi creşterea fructelor, Analele U.A.I., seria Horticultură vol.-38. Grădinariu G. şi colab., 1995- Cercetări privind răritul chimic al merelor, Analele U.A.I., seria Horticultură 38. Grădinariu G. şi colab., 1992- Cercetări privind stabilirea procesului tehnologic de valorificare superioară a nucilor. Cerecetări Agronomice în Moldova, vol 2. 529 Grădinariu G. şi colab., 1992- The influence of some macro and microelements of the quality and crops of the main apple varieties in Moldova, Rev ue Romanian Society of Biominerals, vol 1. Grădinariu G., Cireaşă V., Istrate M., 1995 - Cercetări privind comportarea unor soiuri de măr rezistente la boli în condiţiile din N-E României, Analele Universităţii Agrare Chişinău, Rep. Moldova. Grădinariu G., Istrate M., 1996 - Cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, curs lito., U.A.M.V. Iaşi. Grădinariu G., Istrate M., Dascălu M., 1998 - Pomicultura, Ed. Moldova Iaşi. Grădinariu G., 2003 - Pomicultură specială. Ed. "Ion Ionescu de la Brad" Iaşi.

Hoza D., 2000- Pomologie, Editura Prahova. Iancu M. şi colab., 1994 - Unele particularităţi ale fertilizării la măr, Creşterea şi fructificarea pomilor, Lucr. Şt. ICPP Piteşti, vol XVII. Iftimie D.,1977 - Studiul în colecţie a unor soiuri de coacăz negru în cond iţiile din zona subcarpatică a Moldovei, Lucr. şt. ICPP Piteşti, vol V. Isac Maria, 1986 –Înmulţirea “in vitro” a unor portaltoi de cireş şi vişin. Prezent şi perspectivă în cultura cireşului şi vişinului. S.C.P.P. Caransebeş. Istrate M., Rominger E., 1992 - Comportarea unor soiuri de măr cu rezi stenţă la rapăn şi făinare în condiţiile din N-E Moldovei, Cercetări Agronomice în Moldova, vol.2. Istrate M., Rominger E., 1995 - Contribuţii la îmbunătăţirea sortimentului de cais pentru zona de N-E a Moldovei. C.A.M., vol.1-2. Ivan I. şi colab., 1992 - Selecţii de perspectivă la măr obţinute la S.C.P.P.Bistriţa, Lucrări ştiinţifice ale I.C.P.P. Piteşti vol XV. Lazăr Gh. şi colab., 1984 - Întreţinerea solului în livezile intensive de măr, situate pe terenurile în pantă, în condiţiile din N Moldovei, Cercetări Agronomice în Moldova, nr. 3. Lazăr A., Popa I., Gallov A., 1989 - Particularităţile tehnologiei de cultu ră a castanului comestibil, Redacţia de propagandă tehnică agricolă, A.S.A.S. Lemaine F. et colab., 1989 - Teneurs foliaires est N, P, K, Ca, Mg, B,recontrees dans le neyes de pommieres Golden delicious du Maine et Loire, L’arboricu
ture fruitiere, nr.2. Lespinasse J.M., De
art J.., 1994 - Le verger de pommieres, conduire ou tai

er?, Revue Suisse Vitic. Arboric. Hortic. 26. Lespinasse J.M., 1980 - La conduite du pommier. Centre Technique interprofessiona
des fruits et
egummes, Paris. Liacu A., 1974 - Pomicu
tură generală (partea I şi II), lito. U.A. Iaşi. Loretti F., 1988- Presente e futuro dei portimmesti degli alberi da frutto, Rivi sta di Frutticoltura e di Ortofloricoltura, Italia, vol. 1-2. Maxim Janoslava Olga, 1999 - Socul. Revista Hortinform nr. 4/36. Mladin Gh., Paula Mladin., 1992 - Cultura arbuştilor fructiferi pe spaţii restrânse, Editura Ceres, Bucureşti. Mladin Paulina şi colab., 1997- Soiuri româneşti de zmeur. Revista Hortinform nr. 8/20. 530 Maria Elena, Ceauşescu, Vieru, R., Teodorescu, Al., 1982 - Cultura şi valorificarea căpşunului, Editura Ceres, Bucureşti. Mihăiescu G., 1977- Pomicultură specială, Editura Ceres, Bucureşti. Mihăiescu G., Bădescu, Gh., 1985 - Pomicultura zonelor înalte, Editura Ceres , Bucureşti. Mihăiescu G., 1980 - Zonarea speciilor şi soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi, Lito. U.A. Bucureşti. Mihăiescu G., 1986 - Ghid pentru meseria de pomicultor, Editura Ceres, Bucureşti. Mihăiescu Gr., 1999 - Zmeurul şi murul fără ghimpi. Revista Hortinform nr. 6/15. Miliţiu I., 1980 - Ecologia speciilor fructifere în plantaţiile intensive şi superintensive - Lumina, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, B.A. Documentare curentă, Bucureşti. Milică C. I., 1983 - Substanţe bioactive în horticultură, Editura Ceres, Bucuresti. Movileanu M., 1989 - Crearea şi selecţia de portaltoi vegetativi pentru c ireş şi vişin, Lucrări şt. I.C.P.P. vol XIII.

Movileanu M., 2000 vigoare mijlocie cu ancorare Movileanu M., 2001 vigoare mică cu ancorare bună Mugur Silvia, 1999

- M.F. 5 - Un nou portaltoi vegetativ, de măr de bună în sol. Revista Hortinform nr. 9/37. - M.F. 10 - Un nou portaltoi vegetativ de măr de în sol. Revista Hortinform nr. 11/111. - Situaţia actuală a piersicului Dwarf şi semi Dwarf la

staţiunea pomicolă Bihor-Oradea. Revista Hortinform nr. 8/39. Neagu Tr.şi colab., 1979- Cu privire la mecanizarea lucrărilor în cultura intensivă şi superintensivă a pomilor, Lucrări şt., U.A.I., vol 23. Nica Stelian, 1993 – Înfiinţarea plantaţiilor pomicole. Revista Hortinform nr. 9/18. Ortiz C. şi colab., 1975- Influiencia del tiempo del recolencion sobre la conservacion frigorifica de manzana, Analele I.N.J.A., nr. 2. Parnia P. şi colab., 1984- Pepiniera pomicolă, Editura Ceres, Bucuresti. Parnia P., Mladin Gh., Duţu I., Wagner St., 1992 - Producerea, păstrarea şi valorificarea materialului săditor pomicol şi dendrologic, Editura Ceres, Bucureşti. Petre L. şi colab., 2000 - Soiul nou de vişin - De Botoşani. Revista Hor tinform 9/23. Petre L., Rominger E., 2000 – Soiuri noi de cireş amar create la SCPP Iaşi. Revista Hortinform 2/40. Petre L., Rominger E., 2000 – Soiuri noi de nuc create la SCPP Iaşi. R evista Hortinform 3/25. Platon I. şi colab., 1995 - Tehnologia de cultură a cireşului cu referire specială la soiurile create la SCPP Bistriţa. Revista Hortinform nr. 8/39. Platon I., 1992 – Tăierea de vară a pomilor fructiferi. Revista Hortinform 3/19. Popa V., 1967- Două soiuri valoroase de trandafir pentru dulceaţă, Rev. de Horticultură, nr. 11. 531 Popescu M. şi colab., 1982 - Pomicultură generală şi specială, Editura didactică şi pedagogică, Bucuresti. Popescu M. şi colab., 1992- Pomicultură generală şi specială, Editura didactică şi pedagogică, Bucuresti. Raţi V., 1992 - Contribuţii la îmbunătăţirea sortimentului de măr pentru zona Bacău, Lucrări ştiinţifice I.C.P.P. Piteşti. Raţi V., Brânză D., Raţi Luminiţa, 1992 – Cultura cătinei la S.C.P.P. Bacău. Revista Hortinform 5/14. Raţi V., 2001 - Mărul pasiune şi afacere, Editura Moldavia Bacău. Roman, R., 1994 - Structura sortimentelor pomicole admise la înmulţire în anul 1994, Mapa documentară I.C.P.P. Piteşti, nr.38. Roman R., 1996 - Sortimentul de prun cultivat în România şi particularităţile lui privind polenizatorii. Revista Hortinform nr. 1/20. Roversi A., Mezzandri G., 1986 - Caractterizzatione di mele di diversa provenienza. La coltura del melo verso gli anni ‘90, Roma. Sansavini S. şi colab., 1977 - Le Mele "Golden-Simili", Indagine Monogra fica, Bologna. Sansavini, S. şi colab., 1986 - Confronto fra portimmesti nanizzanti e alberi micropropagati di pero, Rivista di Frutticoltura e di Ortofloricoltura, Italia, nr. 1 Gilino, Sansavini S. et colab., 1974 - Soluzionii agrochimiche e construttive

per una frutticoltura protetta, Colture protette, 12. Schumacher R., 1989 - Die Fruchtbarkeit der Obstgehälze, Ulmer Fachbuch, Stuttgart. Stanciu N., 1997 - Tehnologia de cultură a trandafirului de dulceaţă. Revis ta Hortinform nr. 3/27. Şandru I., 1996 - Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor , Timişoara, Editura Helicon. Şchean V., 1999 - Soiuri de migdal. Revista Hortinform nr. 11/35. Şerbein Luca şi colab., 1998 - Ciprian - soi nou de măr la S.C.P.P. Voin eşti. Revista Hortinform nr. 11/26. Tănăsescu N., 1993 - Consideraţii generale privind metoda de irigare prin picurare şi unele realizări în acest domeniu în pomicultura din România, Mapa documentară, I.C.P.P. Piteşti nr. 36. Teaci D. şi colab., 1985 - Influenţa condiţiilor de mediu asupra creşterii pomilor în România. Editura Ceres Bucureşti. Teaci D. şi colab., 1976 - Fundamentarea pedologică a alegerii terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole. Rev. Horticultura nr.11. Toma C., 1970 - Căldura, factor de vegetaţie limitativ în zonarea culturilo r agricole, Rev. de Horticultură nr.9. Topor D., 1962 - Contribuţii la problema culturii măceşului în R..S.R., Revis ta Pădurilor nr.3. Topor Elena, 1999 - Câteva recomandări pentru obţinerea de producţii ridicate şi constante la cais. Revista Hortinform nr. 6/17. 532 Tomescu I., Roman I., Blaja D., 1993 – Noutăţi în sortimentul de castan comestibil. Revista Hortinform nr. 11/31. Trillot M., Lavoissire Ch., 1993 - La taille du pommier, L’Arboricu
ture fruitiere, nr. 465. Trocme S. et Gras R., 1968 - So
et ferti
isation en arboricu
ture frutiere, Par is, Edit Penin. Turcu, E. şi colab., 1983 - Comportarea unor selecţii de soc în cultură intensivă, Lucrări ştiinţifice I.C.P.P. Piteşti Mărăcineni. Teodorescu A., 1994 – Tehnologia culturii căpşunului pentru obţinerea producţie de fructe din primul an de vegetaţie. Revista Hortinform nr. 1/25. Teodorescu A. 1996 - Cultura căpşunului în actualitate. Revista Hortinform nr. 6/26. Ţurcan I., 1996 - Perspectivele culturii cornului (Cornus mas L.) în Repu blica Moldova, Lucr. şt., Seria Horticultură, vol 38. Ţurcanu I., 2001 - Cornul, situaţia actuală şi perspectivele cultivării lui. Revista Hortinform nr.4/104. Voiculescu N., 1990 - Resursele minerale ale solului cu rol major în n utriţia speciilor pomicole, Revista Pomicultura, A.S.A.S. nr.1. Vasilescu V., 1993- Sortimentul de nuc în România. Revista Hortinform nr. 9/20. Vasilescu V., 1996 - Extinderea în cultură a castanului comestibil. Revist a Hortinform 4/25. Westwood M.N., 1978 - Temperate zone pomology. Ed. W.H. Freeman and Comp., London. Wertheim, S.J., 1987 - Indizzi teecnici della coltura del melo e del pero in

Europa, Rivista di Frutticoltura e di Ortofloricoltura, Italia, nr.8. *** - Lucrări ştiinţifice U.A.Iaşi.1980-2001. *** - Lucrări ştiinţifice I.C.P.P. Piteşti 1980-2001. *** - Lucrări ştiinţifice I.C.D.V.P.H. I-XXVII. *** - Buletine A.S.A.S. 1980-2000. *** - Cercetări agronomice în Moldova 1980-2001. *** - L’Arboricu
ture fruitieres, 1975-2000. *** - Pomicu
tura, viticu
tura şi vinificaţia Moldovei, 1980-2000. *** - Anuarul Statistic al României (1991, 1992, 1993, 1994, 1995, 1996 , 1997, 1998, 1992). *** - La situation mondiale de L’a
imentation et
’agricu
ture 1990 O.N.U. .A.O., Ita
ia, 1991. *** - Lista oficia
ă a soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România, 1999. *** - Hortinform - Revistă de Horticultură 1996-2001. *** - Pomologia României vol. 1-8, Editura Academiei Bucureşti, 1963-1967.