Metode de Cunoastere A Personalitatii Si A Grupurilor [PDF]

Zitiervorschau

METODEDE CUNOAȘTERE A PERSONALITĂȚII ELEVILOR ȘI A GRUPURILOR

• Psihologia

împarte metodele de cunoaştere în două categorii: metode clinice (observaţia, autoobservaţia, convorbirea, metoda biografică) şi metode psihometrice sau experimentale. Cele din prima categorie sunt folosite pentru cunoaşterea mai detaliată a persoanei, au orientare predominant calitativă, dar un grad de obiectivitate mai scăzut. Celelalte au orientare predominant cantitativă, urmăresc stabilirea rangului ocupat de o persoană în cadrul unei populaţii, au un grad mai ridicat de obiectivitate, datorită faptului că datele pot fi mai strict interpretate (Neculau, 1983; Hăvârneanu, 1999).

• În

funcţie de scopul folosit şi de persoana care le valorifică, putem grupa aceste metode pe trei categorii (F. Mogonea, 2010):

• A.

Metode de cunoaştere/autocunoaştere a personalităţii: observaţia (cu varianta autoobservaţia); convorbirea; ancheta prin chestionar; testul; studiul de caz; focus-groupul; analiza produselor activităţii; analiza SWOT.

• B.

Metode folosite exclusiv în procesul autocunoaşterii: meditaţia (reflecţia personală); rugăciunea; autocaracterizarea; Metoda „Cine sunt eu?” (CSU)/ „Cine sunteţi dumneavoastră?” (CSD).

• C. Metode de intercunoaştere: Metoda „Ghici cine?”; Fereastra lui Johari; metoda de apreciere obiectivă a personalităţii.

Metode de cunoaştere/autocunoaştere

• Observaţia - presupune urmărirea şi cunoaşterea directă a unor manifestări comportamentale, atitudinale, într-un anumit context situaţional.

• Există mai multe forme ale observaţiei, stabilite în funcţie de diferite criterii:

• • După orientarea ei: observaţia sau autoobservaţia; • • După obiectivele urmărite: integrală sau selectivă; • • După

prezenţa intenţiei, caracterul planificat: ocazională (spontană) sau sistematică;

• • După prezenţa observatorului: directă sau indirectă (mediată).

• Dintre

condiţiile de eficienţă ale utilizării observaţiei, ca metodă de cunoaştere a personalităţii elevilor, menţionăm (Bocoş, 2003):

• • Stabilirea clară a obiectivelor; • • Alegerea celor mai potrivite forme şi, în funcţie de acestea, crearea condiţiilor necesare;

• • Elaborarea unui plan de observare; • • Consemnarea imediată a observaţiilor într-un protocol; • • Efectuarea

unui număr suficient de observări în situaţii cât

mai variate;

• • Utilizarea

grilelor de observaţie; nedeclinarea identităţii observatorului.

• Dintre avantajele utilizării acestei metode, amintim: • • Surprinderea manifestărilor în condiţiile şi în ritmul lor natural de afirmare;

• • Posibilitatea interpretării calitative a observaţiilor; • • Posibilitatea realizării unui număr mare de observaţii; • • Accesibilitatea acestei metode, care nu necesită o foarte mare pregătire anterioară şi nici resurse materiale costisitoare.

• Ca dezavantaje, putem menţiona: • • Nevoia, de multe ori, a aşteptării manifestării fenomenului; • • Bugetul mare de timp, care trebuie alocat; • • Posibilitatea apariţiei unor denaturări, omisiuni involuntare.

• Ca

variantă a observaţiei, autoobservaţia presupune investigarea propriilor gânduri, idei, sentimente, ea putându-se realiza doar pe baza exerciţiului, graţie căruia se formează deprinderea de autoobservare şi se asigură eliminarea elementelor subiective, care pot duce la deformări ale realităţii. Pentru A. Barna, autoobservarea este o metodă specifică deopotrivă autocunoaşterii şi autoeducaţiei, având două forme: directă (nemijlocită) şi retrospectivă (presupune apelul la memorie) (Barna, 1995).

• Dintre condiţiile impuse de utilizarea cu succes a acestei metode, amintim:

• • Crearea unor ocazii complexe, diversificate de exersare, de către elevi, a capacităţii de autocunoaştere;

• • Precizarea clară, exactă a criteriilor pe baza cărora se realizează o autoobservaţie;

• • Antrenarea clasei în activităţi care să asigure interobservarea, cu posibilitatea prelungirii sale în autoobservare;

• • Asigurarea

unui grad ridicat de obiectivitate al celor constatate, care să ia în calcul aspectele reale, şi nu cele dorite, aşteptate, care să aprecieze corect circumstanţele;

• • Necesitatea

corelării informaţiilor oferite de această metodă cu cele oferite de alte metode, a corelării tuturor acestor date într-o imagine unitară asupra propriei personalităţi.

• Convorbirea

– reprezintă o discuţie pe anumite teme sau probleme, cu scopul obţinerii unor informaţii relevante, concordante cu scopul urmărit. Prin convorbire, se urmăreşte investigarea unor conduite, reacţii, sondarea vieţii interioare a persoanei, dezvăluirea intenţiilor, atitudinilor, intereselor, aspiraţiilor, evidenţierea unor tensiuni, conflicte

•

Precizăm câteva condiţii de eficienţă:

∙ Stabilirea prealabilă a planului de întrebări; ∙ Desfăşurarea în condiţii naturale; ∙ Câştigarea,

în prealabil, a încrederii persoanelor implicate în

convorbire;

∙ Menţinerea unei atmosfere deschise, calme, bazate pe sinceritate; ∙ Adaptarea

planului de întrebări, anterior stabilit, la situaţia

respectivă, astfel încât să se creeze impresia unei discuţii libere;

∙ Încurajarea

exprimării libere şi sincere a elevilor/studenţilor

implicaţi în convorbire;

∙ Consemnarea rezultatelor în caietul de observaţii.

• Ancheta pe bază de chestionar • Reprezintă

una din cele mai uzitate metode în scopul

obţinerii unor informaţii utile în legătură cu o anumită populaţie investigată, informaţii de genul intereselor, a atitudinilor pozitive sau negative, a aspiraţiilor profesionale etc. (Chircev, apud Şuteu, 1978; Zlate, 2007).

•

Utilizarea acestei metode nu este de dată recentă, însă, pentru a conduce la obţinerea unor informaţii pertinente, trebuie să se respecte anumite exigenţe de către cel care o foloseşte:

∙ Definirea

clară, corectă, a problemei care urmează a fi studiată, pentru a se stabili cu exactitate conţinutul chestionarului;

∙ Alegerea formei potrivite de întrebare; ∙ Cunoaşterea exactă a tipului de răspuns solicitat; ∙ Formularea

corectă a întrebărilor, evitându-se greşeli de tipul: formularea unor întrebări insuficient de specifice; folosirea unui limbaj greoi; utilizarea unor cuvinte ambigue, vagi; folosirea întrebărilor tendenţioase, prezumtive (care implică dinainte cunoaşterea a ceva despre subiectul supus cercetării), a unor întrebări ipotetice (Zlate, 2007).

•

În utilizarea acestei metode, ne interesează în mod special chestionarele care pot fi aplicate populaţiei şcolare. În acest context, cele mai utilizate sunt (Şuteu, 1978):

∙ Chestionarele

autobiografice – care urmăresc obţinerea unor informaţii legate de vârsta subiectului, de familia sa, de mediul său de viaţă, de evenimentele mai importante din viaţa sa, de activităţile cele mai plăcute etc.;

∙ Chestionarele

de interese – care pun în evidenţă obiectele de studiu preferate ale elevului, activităţile preferate în timpul liber, emisiunile Radio şi Tv preferate etc.;

∙ Chestionarele de atitudini sociale – relevă date despre mediul social în care elevul îşi desfăşoară activitatea;

∙ Chestionarele

de aptitudini – aplicabile elevilor mai mari, cu scopul identificării unor posibile înclinaţii, aptitudini ale acestora pentru anumite domenii;

∙ Chestionarele de personalitate, care pot fi folosite tot la elevii mai mari.

• Testul • Cu

scopul

cunoaşterii

unor

calităţi,

trăsături

ale

personalităţii, al stabilirii nivelului unor capacităţi, competenţe pot fi utilizate fie probe nestandardizate, fie standardizate.

• Testul a fost introdus în 1890 de către I. M. Cattel şi este definit în literatura psihopedagogică drept „o probă standardizată din punctul de vedere al sarcinii propuse spre rezolvare, al condiţiilor de aplicare şi instrucţiunilor date, precum şi al modalităţilor de cotare şi interpretare a rezultatelor obţinute” (Hăvârneanu, 1999, p. 98).

•

Astfel, C. Hăvârneanu propune următoarea clasificare (1999, p. 98):

∙ teste

de inteligenţă şi dezvoltare mintală (măsoară capacitatea cognitivă generală şi gradul dezvoltării caracteristicilor individuale atins);

∙ teste de aptitudini şi capacităţi (cuantifică dezvoltarea aptitudinilor generale şi specifice);

∙ teste

de personalitate (în această categorie, sunt integrate două categorii de teste: obiective, care urmăresc obţinerea unor date care pot fi măsurate în mod precis şi tehnici proiective, care se bazează pe mecanismul de proiecţie);

∙ teste de cunoştinţe sau docimologice (identifică nivelul cunoştinţelor subiecţilor pe o anumită temă, reprezentând o metodă de verificare a cunoştinţelor utilizată în şcoală).

•O

altă clasificare este cea propusă de T. Şuteu. Autorul

selectează câteva categorii de teste (Şuteu, 1978, pp. 154-174):

∙ teste de randament (în această categorie, autorul citat cuprinde: testele pentru determinarea nivelului de dezvoltare intelectuală a individului, testele de cunoştinţe, testele de aptitudini generale – de atenţie, de memorie, de gândire etc. - sau speciale);

∙ teste de comportament; ∙ teste proiective (care sunt prin excelenţă calitative şi care sunt numite de obicei, menţionează autorul citat, teste de personalitate).

• Studiul de caz • Este

o metodă care oferă posibilitatea culegerii unor

informaţii privind anumite persoane, situaţii deosebite, considerate „cazuri”. „Cazul” reprezintă o situaţie particulară, o experienţă, o situaţie-problemă, de multe ori, de preferat reală, decupată din realitate (Bocoş, 2003). Exemple cazuri: un elev cu dificultăţi de învăţare; un elev cu probleme de integrare/adaptare şcolară; un adolescent cu performanţe înalte, dar cu probleme de relaţionare; un elev aflat în situaţia de insucces şcolar; un elev aflat în situaţia de abandon şcolar; un lider formal al clasei, cu probleme de relaţionare.

• Algoritmul

realizării

unui

studiu

de

caz

cuprinde

următoarele etape:

∙ Alegerea cazului, „decuparea” lui din realitate; ∙ Documentarea

obiectivă privind cazul şi principalele aspecte

pe care acesta le implică;

∙ Identificarea modalităţilor de analiză şi interpretare, precum şi a celor mai eficiente modalităţi de soluţionare a cazului;

∙ Aplicarea

modalităţilor de intervenţie asupra cazului şi de

soluţionare a lui.

•

Condiţii de eficienţă:

∙ Alegerea adecvată a „cazului”, astfel încât acesta să reprezinte cu adevărat o situaţie problematică şi să permită realizarea unor generalizări pentru o clasă de situaţii similare;

∙ Realizarea unei ample documentări, care să furnizeze informaţiile relevante despre situaţia respectivă;

∙ Analiza complexă şi completă, din diferite perspective (psihologică, pedagogică, sociologică etc.) a tuturor aspectelor cazului ales;

∙ Elaborarea unor modalităţi de soluţionare, întocmirea unui program de intervenţie, cu insistenţă pe alternativele rezolutive;

∙ Realizarea unui feed-back permanent privind eficienţa modalităţilor de soluţionare propuse ş realizarea reglărilor necesare.

Dintre avantajele utilizării acestei metode, putem aminti:

∙ Posibilitatea studierii unor situaţii din realitatea imediată; ∙ Posibilitatea formulării unor concluzii, a unor generalizări privind diferite modalităţi acţionale pentru clase sau categorii de situaţii.

Ca dezavantaje, menţionăm:

∙ Timpul

şi efortul uneori mari, necesare analizării şi

soluţionării unor cazuri mai complexe;

∙ Riscul

interpretării subiective a unor informaţii, riscul

realizării unor generalizări incorecte.

• Focus-groupul • Considerat o variantă a interviului de grup, focus-group-ul reprezintă un interviu de grup focalizat şi structurat, în cadrul căruia participanţii se pot implica în discuţie fie răspunzând pe rând la aceeaşi întrebare (tehnica cercului), fie angajându-se în discuţia generată prin lansarea unei idei controversate, fie prin construirea de răspunsuri, având ca fundament prezentarea unui scenariu de idei, fie prin intermediul unui brainstorming (Băban, 2003). Această metodă oferă posibilitatea cunoaşterii opiniilor unui grup de participanţi, în legătură cu o anumită temă sau problemă supusă discuţiei.

•

Condiţii de eficienţă:

∙ Formularea unui număr optim de întrebări (7-10 întrebări); ∙ Formularea clară şi corectă a întrebărilor; ∙ Oferirea posibilităţii de exprimare fiecărui participant; ∙ Gestionarea

corectă a situaţiei de comunicare, astfel încât să fie

prevenite/rezolvate eventualele neînţelegeri, probleme;

∙ Stimularea,

încurajarea

schimbului

de

idei,

de

soluţii,

a

intercomunicării;

∙ Dacă este bine planificat şi monitorizat, focus-group-ul poate oferi informaţii relevante atât pentru fiecare participant la discuţie, cât şi pentru grupul constituit din aceste individualităţi.

• Analiza produselor activităţii elevilor • Constă

în culegerea indirectă a unor informaţii despre

diferite trăsături de personalitate sau despre nivelul de dezvoltare intelectuală, despre anumite aptitudini, interese, preocupări etc. ale elevului, din analiza şi interpretarea unor rezultate ale muncii şi activităţii acestuia (teme, lucrări de control, desene, construcţii, mulaje, compoziţii, portofolii ş.a.), în diferite situaţii şcolare sau extraşcolare. Aceste produse pot fi realizate la cerere sau din proprie iniţiativă, pot fi spontane sau create după anumite modele.

• Prin intermediul acestei metode, profesorul are posibilitatea de a surprinde diferite aspecte ale eficienţei activităţii desfăşurate împreună cu elevul: cunoaşterea nivelului succesului şcolar; cunoaşterea locului ocupat de elev în ierarhia clasei; dinamica rezultatelor şcolare ale acestuia; preferinţa sau aptitudinea pentru o anumită disciplină şcolară; afirmarea unor dominante ale personalităţii etc. Criteriile de evaluare urmărite sunt: corectitudinea/incorectitudinea, originalitatea/banalitatea, complexitatea/simplitatea; expresivitatea/nonexpresivitatea.

• Analiza SWOT • Analiza

sau tehnica SWOT este o metodă eficientă de

cunoaştere, care presupune identificarea de către fiecare subiect a: punctelor tari (engl. strengths) – respectiv a calităţilor, trăsăturilor pozitive, a atitudinilor, comportamentelor corecte; punctelor slabe (engl. weakness) – a unor neajunsuri care pot fi remediate; oportunităţilor (engl. opportunities) – a posibilităţilor de care dispune persoana respectivă pentru a se autodezvolta; ameninţărilor (engl. threats) – care pot împiedica dezvoltarea normală a subiectului, formarea unei stime de sine pozitive (Băban, 2003; Crăciun, 2004; Voiculescu, 2004).

Analiza SWOT

Puncte tari (Strengths)

Nevoi/Puncte slabe (Weakness)

Oportunităţi (Opportunities)

Riscuri/Ameninţări (Threats)

•Metode folosite exclusiv în procesul autocunoaşterii

• Meditaţia

(reflecţia personală) - reprezintă o modalitate

eficientă de comunicare cu sine, de analiză şi evaluare a unor acţiuni proprii, săvârşite, dar şi de proiectare a unor acţiuni viitoare; presupune o sondare a propriei interiorităţi pentru adoptarea unor soluţii, a unor decizii, pentru emiterea unor judecăţi de valoare, pentru formularea unor aprecieri, a unor evaluări ale unor acţiuni proprii. Pe lângă acest aspect pur pragmatic, esenţial, însă, reflecţia personală poate constitui şi o modalitate de autorelaxare, atunci când se ajunge la starea spirituală de meditaţie (Macavei, 2002).

• În funcţie de scopul urmărit şi de raportul dintre momentul realizării reflecţiei personale şi cel al realizării, al producerii faptelor, întâmplărilor, acţiunilor supuse meditaţiei, putem distinge între o meditaţie (reflecţie) retrospectivă şi una anticipativă.

• Rugăciunea este considerată de asemenea o metodă graţie căreia o persoană poate să ajungă la cunoaşterea de sine (Comănescu, 1996). Ea asigură stabilirea unei relaţii a individului cu Divinitatea, asigură comunicarea şi apropierea de aceasta. Orele de religie desfăşurate în şcoală sau diferitele activităţi de natură religioasă la care pot participa elevii pot crea condiţiile necesare iniţierii elevilor în această practică. De asemenea, în cadrul orelor de dirigenţie pot fi discutate teme cu caracter religios.

•

Autocaracterizarea

•

Reprezintă o metodă de autoevaluare transversală a celui care o realizează, presupunând formularea unor judecăţi de valoare în legătură cu diferite aspecte ale personalităţii sale.

•

Condiţii de eficienţă:

∙ Trebuie câştigată încrederea celui care se autocaracterizează, astfel încât acesta să trateze această problemă cu seriozitate şi sinceritate;

∙ Să fie utilizată în diferite momente, etape ale şcolarităţii; ∙ Să fie utilizată cu tact şi prudenţă. •

În cazul acestei metode, există riscul subiectivismului exagerat (evident, de altfel, autocunoaştere).

şi

în

cazul

celorlalte

metode

de

•

Metoda

„Cine

sunt

eu?”

(CSU

)/

„Cine

sunteţi

dumneavoastră?” (CSD)

•

A fost folosită iniţial (în 1950) de către F.J.T. Bugental şi S. L. Zelen sub forma unei probe care le cerea subiecţilor investigaţi să elaboreze trei răspunsuri la întrebarea „Cine eşti tu?” (Allport, 1991). Ulterior, în anul 1954, M. H. Kuhn şi T.S. McPartland au îmbunătăţit această probă, cerându-le subiecţilor să completeze, într-un interval de 15 minute, 20 de spaţii care începeau cu formularea „Eu sunt…”. Sub această formă, proba este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de TST (Twenty Statesments Test – testul celor 20 de propoziţii) sau WAY („Who are you?”). Variantele ulterioare nu se deosebesc prea mult de această formă (Radu, 1988; Zlate, 1997).

• Varianta românească sub numele „Cine sunt eu?” aparţine psihologului M. Zlate, fiind prezentată pentru prima dată în 1988. Proba constă într-o compunere cu titlul „Cine sunt eu?” pe care cei examinaţi trebuie s-o scrie, referindu-se la ei înşişi. Subiecţii au libertatea de a scrie această compunere când doresc, la şcoală sau acasă, au libertatea de a o semna sau nu sau, mai mult, se pot chiar sustrage de la îndeplinirea acestei sarcini. Li se cere ca, la începutul lucrărilor, să noteze prima reacţie faţă de întrebarea pusă (Zlate, 1997).

Metode de intercunoaştere

• Dintre metodele şi tehnicile de inter-cunoaştere mai frecvent folosite, am selectat metoda „Ghici cine?”, metoda de apreciere obiectivă a personalităţii şi aşa-numita „Fereastră a lui Johari”.

• Metoda „Ghici cine?” • Constă în prezentarea unor întrebări elevilor unei clase sau membrilor unui grup întrebări prin care sunt prezentate sau descrise anumite trăsături, cerându-li-se să numească pe acel coleg despre care crede că posedă acea trăsătură (Maciuc, 2000). Aplicarea probei propriu-zise este precedată de un mic instructaj în care li se explică subiecţilor că vor primi mici descrieri care corespund unor colegi din clasă/grup, ei având sarcina de a indica un coleg (sau mai mulţi) căruia i se potriveşte acea descriere. În cazul în care nu recunosc pe nici unul dintre colegi, pot lăsa loc liber (Zlate, 1972).

• Una

din exigenţele esenţiale ce trebuie respectate în

utilizarea acestei metode este reprezentată de pertinenţa, claritatea caracterizărilor făcute, astfel încât acestea să permită indicarea cât mai precisă a persoanelor respective, precum şi de necesitatea existenţei unei minime experienţe comune a membrilor colectivului de elevi/grupului respectiv, care să le permită acestora realizarea de asocieri între caracterizările prezentate şi diferiţi colegi.

Fereastra lui Johari •

Reprezintă o metodă eficientă în relaţionarea informaţiilor legate de propria persoană cu cele despre ceilalţi. Modelul apare sub forma unei ferestre în cadrul căreia sunt delimitate patru zone, fiecare având o anumită semnificaţie. Astfel, prima dintre ele cuprinde informaţii deschise, accesibile atât persoanei în cauză, cât şi celorlalţi. Din acest motiv, este numită „fereastra deschisă” (arena). A doua zonă cuprinde informaţii accesibile altora, dar despre care persoana respectivă nu are cunoştinţă (zona oarbă). În cea de-a treia zonă sunt cuprinse acele informaţii pe care doar subiectul însuşi le are despre sine şi care sunt inaccesibile celorlalţi (zona ascunsă – faţada). În sfârşit, ultima zonă cuprinde acele informaţii care nu sunt accesibile nici persoanei, nici celorlalţi (zona necunoscută) (Iovănuţ, 2001; Băban, 2003; Baudon, 2004; Crăciun, 2004).

•

Metoda de apreciere obiectivă a personalităţii

•

Iniţiată de către Gheorghe Zapan, această metodă urmăreşte gradul inter-cunoaşterii dintre elevii unei clase/membrii unui grup. Metoda presupune parcurgerea a trei etape: prezentarea de către cadrul didactic a unor descrieri amănunţite a unei trăsături de personalitate vizate; formularea unei sarcini de lucru pentru elevi/membrii grupului: să noteze pe primii 30% dintre elevii clasei/membrii grupului, despre care cred că posedă acea trăsătură şi pe ultimii 30% dintre aceia care nu posedă acea trăsătură; în încheiere, profesorul realizează, pe baza aprecierilor făcute de către membrii grupului, o clasificare medie care este apoi comparată cu cea reală (Zlate, 1972). Utilizată regulat, această metodă poate conduce la intercunoaşterea membrilor grupului, dar şi la cunoaşterea personală.

• Cunoașterea colectivului de elevi nu presupune doar cunoașterea personalității membrilor lui, ci vizează surprinderea acelor caracteristici prin care se definește ca un tot, ca o unitate de sine stătătoare, ca un grup social.

Grupurile sociale – definiţie, caracteristici • = ansambluri de indivizi umani între care există diferite tipuri de interacţiuni şi relaţii comune determinate.

• Diferitele tipuri de grupuri sociale se deosebesc între ele prin mai multe caracteristici legate de:

• Scopurile şi obiectivele grupului; • Compoziţia grupului; • Sarcinile şi activităţile grupului; • Organizarea grupului; • Normele grupului; • Conducerea grupului.

Scopurile

• Scopurile grupurilor educaţionale se deosebesc de cele ale altor tipuri de grupuri sociale, în primul rând prin orientarea lor explicită în direcţia realizării unor finalităţi formative.

• Categorii: • scopuri prescriptive – stabilite anterior, din afara grupului şi înscrise în documentele curriculare;

• scopuri ale grupului însuşi, rezultate din maniera specifică de asimilare de către grup a scopurilor prescriptive;

• scopuri individuale generate de tendinţa, existentă în orice om, de afirmare ca persoană unică.

• Compoziţia

grupului de elevi ai clasei se caracterizează printr-o relativă omogenitate a membrilor, ca vârstă, interese, nevoi, aspiraţii şi nivel de pregătire.

• Sarcinile

şi activităţile grupului sunt de tip instructiv-educativ: activităţi de predare, învăţare, verificare, evaluare, activităţi în laboratoare, activităţi cultural educative, desfăşurate în interiorul, dar şi în afara şcolii. Principalele activităţi desfăşurate de grupul-clasă au un caracter planificat.

• Organizarea grupului care compune o clasă de elevi este de tip circular, profesorul este liderul formal, aflat în centrul tuturor activităţilor pe care le vor desfăşura toţi membrii grupului-clasă, el este iniţiatorul, coordonatorul şi evaluatorul acestora;

• în

raport cu profesorul, elevii au statute egale, astfel încât liderul formal ocupă o poziţie centrală, în jurul căreia “gravitează” toţi ceilalţi membrii ai clasei.

• Normele grupului unei clase de elevi se referă la modalităţile de rezolvare a unor situaţii sociale şcolare, asupra cărora grupul a ajuns la un consens şi nu mai pot fi puse în discuţie

• Conducerea grupului clasă este realizată de liderul formal al grupului – profesorul – sau de liderul informal al grupului.

• Aspectul specific faţă de alte grupuri sociale este legat de existenţa unei preocupări de a educa treptat capacitatea de autoconducere a grupului clasă.

Interacţiuni sociale în clasa de elevi Interacţiunile sociale din interiorul clasei de elevi pot fi analizate la două niveluri:

Pe verticală Pe orizontal • ă

•relaţiile profesori-elevi

•relaţiile elevi-elevi

Relaţiile pe verticală • în interiorul clasei sunt relaţiile de conducere, care se stabilesc între membrii grupului şi lider. Ele pot fi:

• •relatii

autoritare (autocratice), de dominare, atunci când liderul tinde să dea ordine, să transmită comenzi neaşteptate, să critice sau să laude fără obiectivitate;

• •relaţii

democratice, atunci când liderul înclină să controleze comportamentul grupului, oferind sugestii şi informaţii;

• •relaţii de neimplicare (laissez-faire), atunci când liderul este pasiv, lasă grupului libertatea totală de decizie, fără organizarea activităţilor.

să intervină în

Relaţiile pe orizontală • se stabilesc între un elev şi alt elev (interpersonale), între un elev şi un grup de elevi/colectivul clasei; între microgrupuri de elevi

• a) Relaţiile interpersonale: relaţii de intercunoaştere; relaţii de intercomunicare; relaţii socio-afective preferenţiale

• b)

Interacţiunile dintre elevii care compun un grup şcolar reprezintă modalitatea esenţială de existenţă a grupurilor sociale, caracteristica lor de bază. Se defineşte ca un tip de relaţii între două sau mai multe persoane, în care acţiunea uneia dintre ele este afectată de acţiunea celeilalte

• c) Relaţiile dintre grupurile de elevi

•Interacţiunile din interiorul unui grup pot fi de mai multe tipuri: •

relaţii de cooperare – elevii acționează împreună pentru atingerea unui obiectiv comun;

•

relaţii de competiţie – individul sau subgrupurile rivalizează cu ceilalţi sau cu alte subgrupuri pentru dobândirea unei anumite poziţii în cadrul clasei sau a superiorităţii;

•

relaţii de coacţiune – când fiecare lucrează în prezenţa celorlalţi, fără însă a se interesa de conţinutul muncii acestora;

•

relaţii de conflict – indivizii/subgrupurile se află în opoziţie mutuală.

• Grupul

în care un elev activează la un moment dat se numeşte grup de apartenenţă

• Un elev poate să facă parte temporar dintr-un grup constituit pentru a rezolva în colaborare o sarcină de învăţare, iar asemenea grupuri, care se destramă după îndeplinirea sarcinii, se numesc grupuri de lucru

• Există şi grupuri constituite, din care un elev încă nu face parte, dar îşi doreşte să fie acceptat în interiorul lor, se raportează şi aspiră la ele, numite grupuri de referinţă

În procesul de investigație a grupului pot fi adaptate metodele folosite în studierea personalității individului.

Psihologia de grup este diferită de suma psihologiilor fiecărui individ ce îi apartine, cunoașterea colectivului de elevi nu presupune doar cunoașterea personalității membrilor lui, ci vizează surprinderea acelor caracteristici prin care se definește ca un tot, ca o unitate de sine stătătoare, ca un grup social. Tehnicile sociometrice asigură o cunoaştere amănunţită mai ales a structurii informale/afective a grupului.

Metodele sociometrice - utilizate pentru studierea colectivelor de subiecți/grupuri/organizații sociale

• a)

Testul sociometric reprezintă un instrument de cercetare alcătuit dintr-un ansamblu de întrebări care le solicită subiecţilor investigaţi să îşi exprime preferinţele socio-afective, sentimentele de simpatie şi antipatie faţă de membrii grupului din care fac parte (de exemplu, grupul-clasă).

instructiv-educative ale învăţării prin cooperare". TEST SOCIOMETRIC

• • • •

Numele şi prenumele Clasa Şcoala Data Cu care din colegii tăi ai prefera să înveţi/ lucrezi împreună ?

•

1

•

2

•

3

Cu care din colegii tăi nu ai dori să înveţi/ lucrezi împreună ?

•

1

•

2

•

3

Numeşte colegii care ai dori să facă parte din grupul în care lucrezi tu şi care este format din 7 persoane.

•

1

•

2

•

3

•

4 ....

b) Matricea sociometrică reprezintă un instrument de cercetare alcătuit sub forma unui tabel cu două intrări, în care, atât pe orizontală, cât şi pe verticală sunt consemnaţi membrii grupului. Pentru studierea alegerilor şi respingerilor se întocmesc tabele separate. Datele înregistrate sunt totalizate atât pe orizontală, cât şi pe verticală, obţinându-se totaluri care au următoarele semnificaţii:

• totalurile de pe orizontală indică date referitoare la expansiunea socială - câte alegeri (în matricea pentru alegeri) sau câte respingeri (în matricea pentru respingeri) a efectuat subiectul respectiv

• totalurile

de pe verticală indică date referitoare la incluziunea socială - câte alegeri (în matricea pentru alegeri) sau câte respingeri (în matricea pentru respingeri) a primit subiectul respectiv.

Exemplu de matrice

• Sociograma reprezintă un instrument de cercetare care redă sub formă grafică, cu ajutorul unor elemente simbolice, relaţiile interpersonale dintre membrii grupului, relaţii consemnate în matricile sociometrice. Din punct de vedere al modului de reprezentare grafică există o varietate de sociograme.

• Sociogramele pot fi

individuale - dacă redau relaţiile unui subiect cu ceilalţi subiecţi şi colective/de grup - dacă redau relaţiile dintre elevi.

Exemple de sociograme