Managementul Riscurilor in Afaceri [PDF]

Zitiervorschau

Ministerul Educatiei Republicii Moldova Universitatea de Stat din Moldova Facultatea Stiinte Economice Departamentul”Business si Administrare”

Lucrul individual la cursul Managementul riscurilor in afaceri „Clasificarea riscurilor in business si caracteristica lor”

A elaborat: studenta gr. BA 171 Proca Elena Verificat:Verejan N.

Chisinau 2020

Cuprins: 1. Aspecte teoretice privind notiunea de risc financiar…………………………….…………….3 2. Tipuri de riscuri financiare……………………………………………………………….……4 2.1. Riscul de credit……………………………………………………………………………5 2.2. Riscul de piață…………………………………………………………………………….6 2.3. Riscul de insolvabilitate ………………………………………………………………….7 2.4. Riscul de lichiditate………………………………………………………………….……8 2.5. Riscul operațional ……………………………………………………………………….9 2.6. Alte riscuri ………………………………………………………………………………..9 2.7. Riscuri associate cu instrumente derivate….……………………………………………10 3. Concluzii ………………………………………………………………………...…………..12 Bibliografie

2

1. Aspecte teoretice privind notinea de risc financiar Funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească un sistem de management al riscului financiar, sunt următoarele: a) Evaluarea, dată de preţul pieţei; b) Verificarea tranzacţiei şi autorizarea acesteia; c) Analiza tranzacţiei; d) Managementul poziţiei respective; e) Managementul riscului (de piaţă şi de credit; scenarii posibile; analiză profit/pierdere); f) Acceptarea tranzacţiei; g) Confirmarea; h) Managementul lichidităţii (fluxului de încasări şi plăţi); i) Plăţi şi regularizări. Aplicaţiile în managementul riscului au avut o evoluţie dinamica deosebită. Participanţii în sistemele specifice managementului riscului sunt: a) Instituţiile financiare mari - bănci mari şi medii, instituţii financiare şi, probabil un număr restrâns de corporaţii foarte mari, care realizează operaţiuni importante pe piaţa monetară şi valutară şi deci trebuie să facă faţă unor riscuri crescute. b) Instituţiile financiare de dimensiuni mici şi mijlocii - băncile comerciale de mici dimensiuni, companiile de asigurări, societăţi de brokeraj, administratori de fonduri, precum şi societăţile comerciale mijlocii cu frecvente şi importante operaţiuni de trezorerie. Clasificarea noilor modele: A. Modelele de tip business-to-business (B2B) - oferă posibilitatea realizării de analize financiare şi menţinerii în stare de funcţionare a propriului sistem de management al riscului financiar. - modelul AF(Aplicaţii de la Furnizori)- aplicaţiile se află pe serverul furnizorului, dar cu impact redus asupra costurilor generate de IT; - modelul bazat pe portaluri- furnizorii se asociază într-o corporaţie virtuală. B. Modelul de tip furnizor-client (business-to-consumer).

3

2. Tipuri de riscuri financiare Riscurile financiare au existat încă de la începuturile relaţiilor comerciale. În timp, însă, nivelul până la care au fost identificate măsurate şi controlate a variat foarte mult. Pierderile 2financiare suportate de companii renumite pe plan internaţional, datorate activităţii defectuoase de management al riscului şi mai ales puternic mediatizate, au condus la conştientizarea de către manageri a importanţei majore a gestiunii riscurilor. Managementul riscului este o activitate complexă, multidirecţională şi presupune parcurgerea unor etape, de regulă, în orice proces de conducere. Aceste etape pot fi succesive sau simultane, ele reprezentând următoarele demersuri specifice: • Înţelegerea fiecărui tip de risc; • Identificarea tuturor tipurilor de risc; • Evaluarea anticipată a riscurilor; • Definirea politicii de management al riscului; • Determinarea limitelor de risc; • Stabilirea şi implementarea procedurilor de management al riscului; • Controlul riscurilor. Activitatea de management al riscului este relativ puţin dezvoltată. Riscul este definit ca fiind expunerea la o anumită schimbare sau ca posibilitatea unei deviaţii adverse de la situaţia prevăzută. Percepţia riscului este un proces complex şi subiectiv; de aceea în analize interesează percepţia globală, agregată. În viaţa economico-financiară, riscul este o componentă a oricărei activităţi, regăsindu-se în agenda zilnică a managerilor companiilor. Modificări neprevăzute în evoluţia ratei dobânzii, ale cursului de schimb sau ale preţului unei produs nu numai că afectează rezultatele financiare ale unei firme, dar pot determina chiar falimentul acesteia. De fapt, natura deciziilor financiare implică incertitudine. Deciziile financiare sunt luate în funcţie de cash-flow-urile prevăzute de contractele viitoare, care sunt prin excelenţă incerte. Riscul este deci o componentă inerentă a deciziilor financiare. Nu este deloc surprinzător că o funcţie importantă a sistemului financiar este alocarea riscului legat de evoluţia ratei 4

dobânzii, preţurile acţiunilor, ratele de schimb sau preţul anumitor mărfuri. Piaţa de capital oferă numeroase instrumente atât pentru diversificarea riscurilor, cât şi pentru realocarea acelor riscuri ce nu pot fi diversificate în cadrul unei societăţi prin împărţirea acestora între mai multe companii. Evenimentele

de

risc

extrem

prezintă

o

serie

de

particularităţi

care

impun

adaptarea

metodologiilor,procedurilor şi instrumentelor ca răspuns eficient la caracteristica probabilitate redusăimpact extrem; guvernele au încercat diverse soluţii atât pentru cazul hazardelor naturale cât şi pentru evenimentele produse de acţiunea umană (accidente tehnologice sau biologice, acte de terorism internaţional etc.). Tipuri de risc: • de credit; • de piaţă; • riscul de insolvabilitate; • de lichiditate; • operaţional; • alte tipuri specifice evenimentelor de risc extrem. 2.1. Riscul de credit (contrapartidă) Este riscul provenit din incertitudinea capacităţii, abilităţii sau dorinţei partenerilor de afaceri de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale. Exemple: - banca ce acordă un împrumut unei firme este supusă riscului de contrapartidă; - la scadenţa unui contract forward valutar, din cauza diferenţelor de fus orar, există o diferenţă de timp până ce banca face plata dolarilor deci riscul ca banca să nu poată face plata si un risc de contrapartidă pentru firma; - la un swap pe rata dobânzii intre doua firme, există un risc de neîndeplinire a obligaţiei, respectiv un risc de contrapartidă. Aspecte: - mod de calcul, evaluare: riscul de contrapartidă în cazul derivativelor este măsurat pe baza sumei cheltuielilor cu înlocuirea poziţiilor actuale, la care se adaugă o estimare a expunerii viitoare a firmei datorată mişcărilor pieţei; - riscul de contrapartidă este foarte frecvent întâlnit;

5

- riscul pe derivative este diferit - deoarece valoarea acestora depinde de un activ de bază, expunerea aferentă acestora nefiind egală cu valoarea expunerii activului de bază; în cazul în care contrapartida nu-şi îndeplineşte obligaţiile se consideră costul înlocuirii contractului.

2.2. Riscul de piaţă Este riscul rezultat din evoluţia adversă a preţului sau a volatilităţii activelor care fac parte din portofoliul unei firmei. Este diferit de marcarea la piaţă a unei firme, care reprezintă valoarea prezentă a instrumentelor financiare ale firmei respective. Riscul de piaţă corespunde pierderilor potenţiale ca urmare a modificării preţurilor sau volatilităţii activelor. O firmă trebuie să-şi măsoare riscurile de piaţă care derivă din portofoliul deţinut. Firmele care au un portofoliu foarte activ trebuie să măsoare zilnic expunerea pieţei, iar cele cu portofolii mai mici şi nu foarte active pot să o facă mai rar. Riscul de piaţă include riscul ratei dobânzii şi riscul valutar (expunerea contractuală, expunerea contabilă şi expunerea economică). Expunerea contractuală se referă la o încasare/plată în valută menţionată într-un contract ferm viitor sau care se află în curs de desfăşurare. Aceasta apare în momentul încheierii unei relaţii contractuale care conţine plată sau încasare valutară, sau plata se face în lei, dar preţul produsului este exprimat în valută. Expunerea economică se referă la modificarea poziţiei unui produs/firme pe piaţă datorită modificărilor la nivelul ratelor de schimb între valute. Expunerea contabilă este dată de influenţa înregistrării operaţiunilor valutare în evidenţele contabile sau de plăţile/ încasările în valută eşalonate pe o perioadă. Riscul de piaţă poate fi măsurat ca fiind câştigul sau pierderea potenţială aferentă unei poziţii sau întregului portofoliu, asociată cu o modificare de preţ sau o probabilitate dată într-un anumit orizont de timp- abordarea VaR (Value at Risk). Modalitatea de calcul reprezintă o decizie importantă care este luată în general de comitetul director al unei firme. De asemenea, managementul superior trebuie să decidă cu privire la parametrii cheie care vor fi folosiţi în calcularea VaR. Aceştia pot oglindi sau reflecta orizontul de timp sau intervalul de încredere - procent din portofoliu care este luat în considerare de calculul VaR. Parametrii menţionaţi mai sus trebuie să facă parte din orice raport referitor la riscul de piaţă, deoarece ei sunt indispensabili interpretării rezultatului calculelor.

6

De exemplu, o cifră zilnică VaR de 10 milioane USD la un interval de încredere de 95% poate fi interpretată astfel: firma poate să piardă/câştige până la 10 milioane USD în 19 din 20 zile de tranzacţionare. O cifră zilnică VaR de 10 milioane dolari la 99% interval de încredere înseamnă că firma poate să piardă/câştige până la 10 milioane USD în 99 din 100 de zile. Intuitiv, firma cu VaR zilnic de 10 milioane dolari la 99% are un portofoliu mai puţin riscant decât cea cu VaR 10 milioane dolari la 95% interval de încredere. 2.3. Riscul de insolvabilitate Riscul de insolvabilitate sau a neplăţii la scadenţă, se manifestă în condiţiile nerespectării de către clienţii băncii a contractelor de credit în ceea ce priveşte rambursarea datoriilor către bancă şi are ca efect fie o pierdere definitivă de capital, fie o recuperare parţială şi întârziată , în urma acţionării juridice a debitorilor. Studiile în domeniu au pus în evidenţă factorii determinanţi ai insolvabilităţii: a) riscul insolvabilităţii este direct proporţional cu masa creditelor acordate şi este invers proporţional cu oferta de credite. Odată cu creşterea volumului creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc, deoarece în masa debitorilor apar tot mai multe persoane potenţial insolvabile. Banca fiind sensibil la riscul insolvabilităţii impune ea însăşi un prag dincolo de care nu va acorda credite, indiferent de condiţiile avantajoase care decurg din dobânzile mari. Se creează astfel o zonă de inflexibilitate în relaţia cerere - ofertă de credite. Fiecare bancă promovează o anumită strategie de reţinere în creditare, luând o serie de măsuri de siguranţă. Aceste reglementări, cunoscute sub denumirea de norme prudenţiale se referă la următoarele aspecte: - obligaţia băncilor de a constitui un capital minim de rezervă; - prevederea unei anumite rate de acoperire a riscurilor, determinată ca raport între nivelul fondurilor proprii şi suma creditelor acordate; - stabilirea unei rate de diviziune a riscurilor, care limitează dimensiunea creditelor ce pot fi acordate unui singur client, astfel încât falimentul unui mic grup de clienţi să nu afecteze esenţial starea de lichiditate a băncii. b) riscul insolvabilităţii este în strânsă legătură cu performanţa la nivel microeconomic. Gradul de risc este diferit în funcţie de natura clientului(dacă este agent economic sau persoană fizică)şi în funcţie de tipul creditului. Prin natura lor creditele acordate persoanelor fizice au un grad mai mare de garantare.

7

Creditele imobiliare garantate prin ipotecă sunt supuse mai puţin riscului. În aceeaşi situaţie se află şi creditele de consum, întrucât, de regulă obiectul creditabil se constituie până la rambursarea ratelor în gaj, la dispoziţia creditorului. Aceste credite, cât şi împrumuturile acordate salariaţilor se află sub incidenţa domicilierii obligatorii a veniturilor în conturile bancare. Pentru agenţii economici analiza financiară şi cunoaşterea amănunţită a condiţiilor de funcţionare constituie o bună modalitate de prevenire a riscului de insolvabilitate. Analiza de bonitate a clientului presupune cunoaşterea detaliată a întregii sale activităţi: - tendinţa de dezvoltare; - evoluţii conjuncturale; - trăsături caracteristice ale firmei; - factorii de creştere a afacerii; - evoluţia şi perspectiva desfacerii bunurilor; - evoluţia profitului; - evoluţia fondului de rulment; - evoluţia disponibilităţilor în conturile bancare; - evoluţia indicatorilor de solvabilitate şi lichiditate; - evoluţia nivelului de îndatorare. Din dorinţa de a diminua riscul de insolvabilitate, băncile au tendinţa de a favoriza creditarea activităţii curente şi în special creditarea ciclului comercial. 2.4. Riscul de lichiditate Cele mai multe instituţii se confruntă cu două tipuri de risc de lichiditate. Primul se referă la adâncimea (profunzimea) pieţei şi se referă la produsele tranzacţionate specifice, iar cel de-al doilea la finanţarea activităţilor de tranzacţionare. În cadrul procesului de stabilire a limitelor pentru diversele tipuri de riscuri aferente produselor tranzacţionate, managementul de nivel superior trebuie să ia în calcul mărimea, adâncimea şi lichiditatea pieţei respective, deoarece lichiditatea pieţei produsului respectiv poate afecta capacitatea firmei sau instituţiei de a-şi schimba profilul de risc, în mod suplu, rapid, eficient, la un preţ rezonabil. Riscul de lichiditate intervine atunci când o firmă nu poate să deruleze o tranzacţie mare la un anumit moment de timp sau atunci când firma respectivă nu este capabilă să obţină fonduri pentru a-şi achita obligaţiile impuse de fluxul de numerar previzionat. În cazul evenimentelor de risc extrem, 8

sumele ce trebuie mobilizate rapid sunt imense şi soluţiile clasice sunt adeseori greu sau chiar imposibil de realizat. Managementul riscului trebuie aşadar să găsească soluţii inovative noi, bine adaptate din punct de vedere dinamic, eficiente, fezabile şi robuste. Un exemplu din sistemul financiar bancar este cazul Barings, unde lipsa lichidităţilor a dus la colapsul celebrei bănci britanice cu o vechime de peste 200 ani. Acest caz este mai mult decât grăitor, el dovedind efectul devastator al crizei lichidităţilor şi mai ales criza rezultată din lipsa unei politici de acoperire a riscului de lichiditate care poate duce la ruinarea rapidă chiar şi a unei firme solide. 2.5. Riscul operaţional Acest tip de risc poate fi reprezentat de deficienţele apărute în sistemul informatic sau în activitatea de control intern al firmei. Riscul operaţional poate fi asociat cu eroarea umană, căderea unui sistem sau aplicarea incorectă a unor proceduri. Prin natura lui, acest risc este dificil de cuantificat. În timpul anilor '90, instituţiile financiare au început să-şi îndrepte atenţia asupra riscurilor asociate operaţiunilor lor de back office - ceea ce urma să se numească risc operaţional. Fiind deja preocupate de riscul de piaţă şi riscul de contrapartidă, multe instituţii au încadrat în riscul operaţional toate celelalte riscuri cu excepţia primelor. Alţii au definit riscul operaţional mult mai restrâns, asociindu-l cu eroarea umană sau căderea sistemelor tehnologice. Pentru un plus de claritate, se prezintă câteva exemple de risc operaţional: - activitatea de back office a unei bănci nu observă o discrepanţă între o raportare a unei tranzacţie şi confirmarea ei de către partener. În acest caz, tranzacţia poate face obiectul unei dispute, ceea ce poate cauza chiar o pierdere financiară. - un ring de tranzacţionare este cuprins de incendiu. (cum a fost cazul Credit Lyonnais în 1996). - un trader realizează o operaţiune de hedging perdantă, pierderea fiind de 10 mil. USD. Decât să anunţe operaţiunea făcută, traderul intră în sistemul informatic al instituţiei şi acoperă operaţiunea de hedging eronată. Apoi, intră pe o poziţie speculativă, sperând să recupereze din pierderea suferită. 2.6. Alte riscuri Diversitatea activităţilor unei companii implică o multitudine de alte riscuri, în afara celor expuse anterior şi anume riscul juridic, riscul de ţară, riscul de reglementare, riscul de transpunere contabilă, riscul de model, riscul sistemic etc.

9

Riscul juridic se referă în principal la riscul ca un anumit contract să nu fie recunoscut de partea contractantă şi, în consecinţă, obligaţiile contractuale să nu fie îndeplinite. Riscul de reglementare se referă la posibilitatea ca reglementările privind piaţa financiară să sufere o schimbare imprevizibilă. Astfel, anumite tipuri de tranzacţii pot deveni ilegale. Riscul de impozitare se referă la interpretarea legislaţiei cu privire la impozitarea operaţiunilor de hedging sau la lipsa reglementărilor cu privire la impozitarea hedging-ului, cum este cazul României. Riscul contabil este deseori întâlnit şi este determinat de diferenţele de reglementări contabile din diferite ţări, mai ales în cazul unei companii multinaţionale. Riscul sistemic are un impact negativ asupra unui lanţ economic. Un exemplu grăitor este crahul financiar din octombrie 1987 din SUA, când piaţa de capital a cunoscut scăderi foarte mari şi participanţii au fost cuprinşi de panică. Falimentul unei instituţii financiare poate duce la căderea multor altor instituţii financiare, conducând astfel la un crah financiar. Riscul sistemic este acea situaţie de tipul crahului financiar, care se propagă în toate sectoarele economice şi afectează negativ întreaga economie. Riscurile specifice evenimentelor extreme sunt greu de anticipat şi evaluat datorită caracteristicilor specifice. Analiza acestora se face cu metode speciale, care se adaptează în funcţie de caracteristicile şi mecanismele concrete ale evenimentelor analizate. 2.7. Riscurile asociate cu instrumentele derivate Riscurile menţionate mai sus pot fi parţial sau total acoperite şi gestionate prin utilizarea instrumentelor financiare derivate (contracte forward, contracte futures, contracte cu opţiuni, etc.), instrumente ce vor fi descrise pe larg în capitolele următoare. Dar însăşi utilizarea acestor instrumente induce riscuri suplimentare la nivelul firmelor. În ultimii ani, preocuparea băncilor, a forurilor reglementatoare şi a altor instituţii ale pieţei s-a îndreptat în special asupra identificării şi măsurării calitative a acestor riscuri. Mai specific, se observă o relaţie foarte strânsă între instabilitatea indicatorilor economici şi creşterea constantă a volumului de tranzacţionare a derivativelor, determinată atât de inovaţia financiară şi expansiunea produselor, cât şi de dezvoltarea pieţei OTC. În acest context, sunt de semnalat câteva întrebări inevitabile, al căror răspuns explicit sau implicit poate contribui la clarificarea problematicii riscurilor de acest gen. 1. În primul rând, piaţa derivativelor şi activitatea de tranzacţionare a acestora sunt noi surse de risc? 2. Tranzacţionarea contractelor derivate afectează preţul activelor de bază ale acestora? 10

3. Putem face mai mult decât să identificăm şi să calificăm sursele de risc, în vederea folosirii metodelor de măsurare cantitativă pentru monitorizarea lor? 4. Sunt sistemele interne de monitorizare a riscurilor suficiente şi eficiente sau avem nevoie de mecanisme suplimentare care să menţină expunerea la risc într-o limită acceptabilă? 5. Ce rol ar trebui să joace regulamentele interne şi cele externe pentru a monitoriza nivelurile risc acceptate de participanţii pieţei? Pentru a încerca să răspundem întrebărilor de mai sus, mai întâi vom analiza lanţul care leagă produsele derivative de utilizatorii finali prin prisma funcţiilor acestora în cadrul unei economii. Categoria riscurilor explicite conţine expunerile la riscurile normale ale pieţei, atât cele ale pieţei derivatelor, cât şi cele ale pieţei activului de bază (activului suport). Categoria riscurilor implicite include riscurile referitoare la folosirea derivativelor într-un anume mediu economic şi într-o situaţie definită a pieţei. Riscul de contrapartidă aferent unei tranzacţii cu derivative este un exemplu clasic al unui astfel de risc. De exemplu, un contract cu opţiuni tranzacţionat pe piaţa OTC prezintă un risc de contrapartidă superior faţă de un contract similar tranzacţionat pe piaţa CBOE (Chicago Board Options Exchange). Acest risc va fi inclus în valoarea primei opţiunii, care va fi mai mică pentru piaţa OTC şi mai mare pentru piaţa bursieră. În afara riscului de contrapartidă, alte tipuri de riscuri sunt: riscul de lichiditate, riscul operaţional, riscul juridic. Ceea ce trebuie menţionat în această ordine de idei este că nu produsele derivate în sine creează asemenea riscuri, ci forma/structura pieţei în care sunt acestea tranzacţionate. Ceea ce mai devreme am denumit riscuri de percepere sunt acele riscuri datorate neînţelegerii sau înţelegerii greşite a noţiunilor privitoare la instrumentele financiare derivate, la imperfecţiunile pieţei în ceea ce priveşte cadrul legislativ şi cel al autoreglementării. Trei factori pot genera sau creşte aceste riscuri, şi anume: - lipsa transparenţei pieţei din punct de vedere al informaţiilor; - lipsa educaţiei şi cunoştinţelor cu privire la instrumentele financiare derivate a utilizatorilor finali ai acestora; - folosirea inadecvată a acestor instrumente datorită măsurării incorecte a riscurilor în cadrul unei companii. Astfel, rezultă în mod evident că gradul de informare şi educare referitor la instrumentele financiare derivate determină într-o măsură importantă gradul de expunere la riscurile asociate utilizării lor. 11

Revenind la întrebările mai sus invocate, putem încerca, succint, unele răspunsuri adecvate. Pentru prima întrebare, este clar că riscurile explicite asociate utilizării derivativelor nu sunt noi, din moment ce rezultă din redistribuirea riscurilor de piaţă inerente pieţei activelor suport, conform unui joc cu sumă nulă. În ceea ce priveşte a doua întrebare, nu este greu de dedus, că celelalte surse de risc ce aparţin categoriei riscurilor implicite şi a riscurilor de percepere îşi găsesc originile în structura pieţei de tranzacţionare şi în nivelul de transparenţă a acesteia. Se poate afirma de asemenea, că, de exemplu, riscul de contrapartidă, riscul educaţional sau riscul contabil nu sunt nici create de instrumentele financiare derivate şi nici specifice acestora. În ceea ce priveşte relaţia dintre produsul derivat şi activul suport, există numeroase păreri divergente. Totuşi, opiniile majoritare confirmă că apariţia derivativelor nu a avut o influenţă majoră asupra riscurilor de piaţă aferente activelor suport. Bineînţeles această afirmaţie este valabilă în condiţii obiective de percepere a pieţei şi nu în lipsa transparenţei informaţionale a acesteia sau în cazul în care gradul de înţelegere a noţiunilor este redus. 3. Concluzii Riscurile financiare au existat încă de la începuturile relaţiilor comerciale. În timp, însă, nivelul până la care au fost identificate măsurate şi controlate a variat foarte mult. Pierderile 2financiare suportate de companii renumite pe plan internaţional, datorate activităţii defectuoase de management al riscului şi mai ales puternic mediatizate, au condus la conştientizarea de către manageri a importanţei majore a gestiunii riscurilor. Activitatea de management al riscului este relativ puţin dezvoltată. Riscul este definit ca fiind expunerea la o anumită schimbare sau ca posibilitatea unei deviaţii adverse de la situaţia prevăzută. Percepţia riscului este un proces complex şi subiectiv; de aceea în analize interesează percepţia globală, agregată. În viaţa economico-financiară, riscul este o componentă a oricărei activităţi, regăsindu-se în agenda zilnică a managerilor companiilor. Modificări neprevăzute în evoluţia ratei dobânzii, ale cursului de schimb sau ale preţului unei produs nu numai că afectează rezultatele financiare ale unei firme, dar pot determina chiar falimentul acesteia. De fapt, natura deciziilor financiare implică incertitudine. Deciziile financiare sunt luate în funcţie de cash-flow-urile prevăzute de contractele viitoare, care sunt prin excelenţă incerte. Riscul este deci o componentă inerentă a deciziilor financiare.

12

Bibliografie 1. Prelipcean G., Pieţe financiare internaţionale: tipuri, riscuri, operaţiuni, Editura Universităţii Suceava, 2002 2. Toma M., Brezeanu P., Finanţe şi gestiune financiară. - Bucureşti: Editura Economică, 1997. - 376 p. 3. Bârsan – Pipu N., Managementul riscului. Concepte şi abordări, Buletinul Ştiinţific al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Braşov, 2003 4. http://www.seap.usv.ro/~ro/cursuri/2_Partea%20II.pdf

13