Libertatea Individuală Și Siguranța Persoanei, Drept Fundamental Apărat Și Garantat de Constituție [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

Libertatea individuală și siguranța persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Conducător ştiinţific Lect. univ. dr. Simona L. Th. MIHĂILESCU-PENE

Absolvent

Alexandru-Tiberiu Toma

2015

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

CUPRINS INTRODUCERE______________________________________________________________4 CAPITOLUL 1. Consideraţii generale privind importanţa şi actualitatea examinării libertăţii individuale____________________________________________________________6 SECŢIUNEA 1. Libertatea individulă şi siguranţa persoanei în contextul drepturilor şi libertăţilor omului____________________________________________________________6 1.1. Definiţie şi accepţiuni ale termenului “libertate individuală şi siguranţă al persoanei”__8 1.2. Conceptul de libertate individuală şi siguranţă al persoanei______________________12 1.2.1. Doctrina românească________________________________________________12 1.2.2. Doctrina străină_____________________________________________________15 1.2.2. Concluzii__________________________________________________________17 SECŢIUNEA 2. Dimensiunile juridice ale libertăţii individuale_______________________18 2.1. Doctrina juridică internă_________________________________________________18 2.2. Doctrina juridică internaţională____________________________________________21 2.3. Concluzii_____________________________________________________________24 CAPITOLUL 2. Libertatea persoanei, drept fundamental apărat şi garantat de constituţie ____________________________________________________________________________26 SECŢIUNEA 1. Terminologia utilizată în Constituţia României în privinţa libertăţii individuale_________________________________________________________________26 SECŢIUNEA 2. Dimensiunile libertăţii individuale în concordanţă cu art. 23 din Constituţie_________________________________________________________________32 SECŢIUNEA 3. Interdependenţa dintre Libertatea persoanei şi celelalte drepturi şi libertăţi prevazute în Constituţia României______________________________________________38 SECŢIUNEA 4. Garanţiile acordate libertăţii individuale___________________________41 4.1. Garanţiile juridice de fond________________________________________________41 4.2. Garanţiile de procedură sau jurisdicţionale___________________________________41 4.3. Concluzii_____________________________________________________________43 CAPITOLUL 3. Condiţiile în care se pot aduce limitări libertăţii individuale____________46 SECŢIUNEA 1. Cazurile legale care aduc atingere libertăţii persoanei.________________46 1.1. Percheziţia____________________________________________________________46 1.2. Reţinerea_____________________________________________________________50 1.3. Arestarea unei persoane__________________________________________________56 1.4. Prezumţia de nevinovăţie_________________________________________________64 1.5. Principiul legalităţii incriminării si legalităţii pedepsei__________________________65 SECŢIUNEA 2. Garanţiile acordate persoanelor private de libertate__________________66 2.1. Concept______________________________________________________________66 2.2. Limitarea duratei măsurilor preventive şi obligaţia de verificare periodică a arestării preventive. Termen rezonabil_________________________________________________66 2.3. Dreptul la exercitarea căilor de atac________________________________________67 2.4. Obligaţia comunicării motivelor reţinerii sau arestării în limba pe care o înţelege persoana privată de libertate__________________________________________________68 2.5. Dreptul persoanei reţinute sau arestate la avocat_______________________________69 2.6. Dreptul persoanei private de libertate la despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate__________________________________________________________________69 SECŢIUNEA 3. Punerea în libertate a persoanei reţinute sau arestate. Liberarea provizorie __________________________________________________________________________70 3.1. Punerea în libertate_____________________________________________________70 3.1. Liberarea provizorie____________________________________________________71

2

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

CAPITOLUL 4. Caracterul exclusiv penal al oricărei sancţiuni privative de libertate_____73 SECŢIUNEA 1. Concept______________________________________________________73 SECŢIUNEA 2. Reglementarea constituţională___________________________________73 SECŢIUNEA 3. Prevederile legale în materie_____________________________________74 SECŢIUNEA 4. Doctrină_____________________________________________________76 4.1. Doctrina românească____________________________________________________76 4.2. Doctrina străină________________________________________________________80 SECŢIUNEA 5. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului_________________81 CONCLUZII ŞI PROPUNERI__________________________________________________83 BIBLIOGRAFIE_____________________________________________________________85

3

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

INTRODUCERE Ideea protecţiei unor drepturi fundamentale ale persoanei nu aparţine doar timpurilor noastre. Ideologiile şi principiile revoluţiilor burgheze au folosit ca port-drapel ideea drepturilor inerente persoanei. Stau mărturie în acest sens, declaraţiile de drepturi de la sfârşitul sec. al XVIII-lea: Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, declaraţiile de drepturi din America de Nord, Bill of Rights al Constituţiei americane, din 1791. Se recunoaşte îndeosebi că, stabilitatea care a urmat Revoluţiei franceze a reflectat contractual social şi teoria drepturilor naturale a lui Lock1 şi a filosofilor francezi Montensquieu şi Rousseau. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 a făcut vizibil faptul că adevărata fericire se gaseşte in libertatea individuală care este produsul “drepturilor provenite de la natură, inalienabile şi sacre ale omului”. Ceea ce este important între aceste drepturi este faptul că ele sunt moştenite natural, sunt universale şi inalienabile: ele aparţin indivizilor, prin simplul fapt că sunt fiinţe omeneşti, şi nu pentru ca sunt subiecte de legi statale. După Cel de-al doilea război mondial au loc numeroase dezvoltări normative în ceea ce priveşte drepturile omului. Astfel, se trece de la preocuparea asigurării şi protecţiei unor anumite categorii de persoane (străini, minorităţi), ori a unor drepturi considerate în mod individual şi raportate la anumite domenii prioritare în perioada postbelică (dreptul la muncă), la asigurarea şi protecţia drepturilor într-o viziune de ansamblu, globală. Cel mai important rol în acest proces l-au avut documentele internaţionale 2 adoptate, suportul “formal” în care au fost consacrate sau confirmate aceste drepturi. Ele prezintă o deosebită varietate, atât prin problematica abordată, cât şi prin caracterul lor, şi se referă fie la aspecte cu caracter general vizând proclamarea unor drepturi, indicarea unor direcţii de acţiune sub formă pragmatică, fie la anumite aspecte ce ţin de realizarea drepturilor omului. Este apreciat aproape unanim că cea mai importantă preocupare a comunităţii internaţionale în prezent este aceea de a asigura respectarea şi dezvoltarea liberă şi demnă a fiinţei umane. Aşadar, oricare ar fi dezbaterile teoretice sau doctrinare asupra bazelor revoluţiilor franceze sau americane, este clar că fiecare dintre ele, în felul său, a contribuit la dezvoltarea formelor democraţiei liberale, în care drepturile omului, ale persoanei, constituie punctul suprem în protejarea indivizilor de tendinţa statelor spre autoritarism. În prezent, lumea este zguduită de cele mai atroce atacuri la adresa existenţei umane: conflicte armate dintre cele mai sângeroase, mai ales cele de destructurare, tensiuni şi tulburări 1

John Locke distingea, în lucrarea Du governement civil (Amsterdam, 1780, p. 175), între drepturile care aparţin omului în starea sa naturală şi pe care şi le conservă şi după încheierea contractului social şi, pe de altă parte, drepturile ce aparţin omului în calitatea sa de membru al societăţii şi pe care acesta le dobândeşte la încheierea contractului social. 2 Declaraţia universală a drepturilor omului (1948), Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (1950), Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2000)

4

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

interne deosebit de violente, crime de o cruzime înfiorătoare, sărăcie, foamete, lupte fratricide pe motive dintre cele mai absurde, trafic de stupefiante şi de fiinţe umane, manifestări rasiste şi şoviniste, abuzuri grave ale autorităţilor. Toate acestea sunt pericole grave care planează în fiecare clipă asupra comunităţilor umane şi asupra fiecărui individ uman. Preocupările de creare a unor sisteme de protecţie a drepturilor si libertăţilor persoanelor sunt concretizate atât in planul realităţilor interne ale statelor cât şi în plan internţional. În astfel de tratate, ideea principală este aceea că statul să respecte, sa asigure şi să apere ficare individ şi libertatea acestuia în interiorul jurisdicţiei sale fără discriminare de orice fel, pe temei de: rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, statut social, boală sau de orice alt fel, iar în eventualitatea unei violări a libertăţii individului, persoana în cauză va dispune de un remediu efectiv. Astăzi, drepturile fundamentale, precum libertatea individuală sau altele asemenea, sunt o necesitate într-o societate în care individul se vrea a fi poziţionat în centrul intereselor statului. Pretutindeni, ţările democratice pornesc în edificarea statală de la construirea unui sistem juridic care să asigure indivizilor o protecţie şi o garantare reală a drepturilor şi a libertăţilor lor. Se afirmă în doctrină că drepturile şi libertăţile fundamentale reprezintă o „limbă comună a tuturor oamenilor”. În acelaşi timp, toate drepturile şi libertăţile trebuie exercitate cu bună credinţă şi în limitele prevăzute de lege pentru că aşa cum spuneau romanii acum mai bine de două mii de ani Neminem laedit qui suo jure utitur (Cel ce uzează de dreptul său nu vatămă pe nimeni). Motivaţia principală a alegerii acestei teme de licenţă a fost modificarea constituţională din anul 2001 cât şi cea legislativă de natură penală şi procesual penală survenită în cursul anului 2014, cu impact major asupra competenţelor procurorului şi judecătorului în materia măsurilor preventive. Tema este cu atât mai provocatoare, cu cât transferul atribuţiilor privind măsurile preventive a început treptat de la procuror către judecător, cu numeroase comentarii discordante în doctrină şi practică, cu multe semne de întrebare, orgolii şi dezbateri agitate printre teoreticieni şi practicieni. Aşadar, am dorit să analizez în detaliu articolul 23 din Constituţia României în care viziunea dată de jurisprudenţa C.E.D.O. asupra măsurilor preventive a triumfat în cele din urmă atât în legislaţia naţională romană cît şi în jurisprudenţa românească, ajungându-se la soluţiile normative din prezent, unde funcţiile judiciare implicate în etapele procesului penal, în luarea şi menţinerea/reanalizarea măsurilor preventive sunt mult mai clar disociate, mai ales în noul Cod de procedură penală.

5

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

CAPITOLUL 1. Consideraţii generale privind importanţa şi actualitatea examinării libertăţii individuale SECŢIUNEA 1. Libertatea individulă şi siguranţa persoanei în contextul drepturilor şi libertăţilor omului Istoria îndelungată şi sinuoasă a libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei, permanentele conflicte ce intervin între legislaţie şi teorie, pe de o parte, respectiv între normele juridice şi practica autorităţilor publice, pe de altă parte, au impus formularea unor reguli constituţionale clare, a căror aplicare să nu fie stânjenită de interpretări sau speculaţii 1. Libertatea, ca posibilitate de mişcare în spaţiu şi timp, atât ca fenomen natural, cât şi ca stare socio-umană, a constituit dintotdeauna subiect de maximă preocupare atât pentru ştiinţele naturii, cât şi pentru filozofie, artă, religie şi, nu în ultimul rând, pentru ştiinţele socio-politice şi juridice, sens în care cele mai luminate minţi ale tuturor timpurilor au contribuit prin ideile lor, adesea contradictorii, la potenţarea cu noi şi generoase valenţe ale conţinutului conceptului de libertate. Ideea recunoaşterii, examinării drepturilor omului a ocupat un loc central în preocupările multor înţelepţi în decursul istoriei. Astfel, Pericle, Platon, Aristotel, Cicero, Seneca, Marcurs Aurelius, Toma d'Aquino, Locke, Milton, Blackstone, Montesquieu, Franklin, Leibnitz, Kant, Hegel şi mulţi alţii au postulat, în domeniile studiate, drepturile inerente ale individului2. Realitatea practică dovedeşte că protecţia juridică a drepturilor omului se realizează, în primul rând, pe plan intern, aceasta constituind o condiţie sine qua non pentru orice guvernare democratică. Libertatea, în accepţiunea sa generală, priveşte capacitatea oamenilor de a acţiona fără oprelişti şi este o valoare socială inestimabilă, dat fiind că ea conferă posibilitatea valorificării tuturor însuşirilor, atributelor, intereselor şi aspiraţiilor legitime şi raţionale ale fiinţei umane, în limitele admise de lege. În societatea democratică, Statul fiind organismul politic care dispune de forţă şi decide cu privire la întrebuinţarea ei, garantează juridic şi efectiv libertatea şi egalitatea indivizilor, procedând la propria sa limitare, Hegel subliniind în acest sens că „ideea dreptului 1

I. Muraru, Gh. Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle constituţionale, partea I, IRDO, Bucureşti, 1992, p. 42. Pentru a argumenta că dreptul la libertate personală este un drept esenţial pentru fiinţa umană, W. Blackstone arăta că: „Păstrarea dreptului la libertate personală este de cea mai mare importanţă pentru cetăţeni, pentru că dacă s-ar lăsa în puterea vreunui magistrat, fie chiar celor mai înalţi sau agenţilor lui, să închidă, în mod arbitrar, pe cine ar vrea el, s-ar nimici toate celelalte drepturi şi imunităţi. Atacuri nedrepte, arbitrare din partea magistraţilor, chiar asupra vieţii sau proprietăţii, sunt mai puţin periculoase pentru comunitate decât cele îndreptate împotriva libertăţii personale a supusului. A răpi unui om viaţa, a-i confisca cu violenţă averea fără să fi fost condamnat de judecată, ar fi un act de despotism aşa de mare, aşa de notoriu, încât imediat ar transmite alarma tiraniei în tot regatul, dar arestarea unei persoane, zvârlindu-l în mod secret în închisoare, unde suferinţele lui sunt necunoscute sau uitate, e un act mai puţin public, mai puţin impresionant şi prin urmare mult mai periculos”. Citat de C. Dissescu, Drept constituţional, ed. a 3-a, Ed. Librăriei SOCECCO, Societate anonimă, Bucureşti, 1915, p. 237-238. 2

6

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

este libertatea”. Pe de altă parte, egalitatea nu poate exista decât între oameni liberi, iar la rândul său libertatea nu poate exista decât între oameni a căror egalitate este consfinţită juridic 1. La fel ca egalitatea2, libertatea este în acelaşi timp cea mai naturală şi totodată cea mai himerică dintre noţiunile utilizate şi explicate de ştiinţele juridice, traiectoria sa extrem de zbuciumată în istoria umanităţii, avatarurile pe care le parcurge şi în prezent ilustrând fără dubiu aceste trăsături. De altfel, corelaţia dintre egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor şi recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor fundamentale a fost reliefată în toate documentele internaţionale din domeniul drepturilor omului, începând cu Declaraţia universală a drepturilor omului şi continuând atât cu documentele universale, cât şi cu cele regionale. Recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului nu decurge, aşa cum sa subliniat în doctrină3, din apartenenţa indivizilor la un anumit stat, la o anumită comunitate, ci constituie un atribut natural al acestora. Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt nu numai o realitate 4, ci şi scopul firesc al umanităţii în societatea democratică. Exercitarea, respectarea şi garantarea drepturilor omului sunt strâns legate de organizarea vieţii politice, economice şi sociale, statul, prin autorităţile sale, fiind primul care poate garanta, prin intermediul legilor şi prin politicile administrative, măsurile necesare exercitării şi protecţiei acestor drepturi, măsuri care pot diferi de la ţară la ţară. Pe de altă parte, libertatea presupune şi responsabilitate asumată de către fiecare individ în parte5, în aşa fel încât limitele ce se impun pentru fiecare libertate personală în parte, necesare pentru o bună funcţionare a societăţii, să fie admise şi respectate de toţi indivizii. Trebuie subliniat că drepturile omului se impun a fi puse în aplicare de fiecare individ în strânsă interdependenţă cu îndatoririle faţă de semenii săi, faţă de societate. Aceste drepturi, cu excepţiile de rigoare, nu constituie drepturi absolute ale indivizilor, existând obligaţia fiecăruia de a nu încălca drepturile celorlalte fiinţe umane, fiindcă numai astfel exercitarea drepturilor omului se poate realiza în condiţii de deplină egalitate pentru toţi. În acest sens, dar referitor mai cu seamă la raporturile dintre particulari, romanii au emis celebrul dicton Qui jure suo utitur neminem laedit 6, principiu care a fost preluat în multe acte juridice fundamentale declarative de drepturi, inclusiv în art. 57 din Constituţia României din 1991 1

N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 121. E.S. Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. XVII. 3 I. Vida, Drepturile omului în reglementări internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 21. 4 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a 13-a, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 135. 5 J.P. Sartre spunea, în lucrarea L’existentialisme est un humanism (Ed. Nagel, 1964, p. 36-37), că „omul este condamnat să fie liber. Condamnat pentru că nu el s-a creat pe sine însuşi şi deoarece este responsabil de tot ceea ce face”. 6 Cine îşi exercită propriile drepturi nu poate leza drepturile altuia. Romanii au stabilit, într-o singură enumerare, preceptele dreptului, făcând astfel corelaţia cu limitele libertăţii persoanei concentrate în dictonul latin amintit mai sus: juris praecepta sunt hec: honeste vivere, alterum non laedere, suum quique tribuere. 2

7

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

republicată1. Ca atare, se impune precizarea că cerinţa respectării drepturilor omului nu trebuie situată exclusiv în legătură cu acţiunea sau inacţiunea statului, a organelor sau instituţiilor sale. Drepturile omului, având un caracter universal, se cer a fi respectate de orice cetăţean şi în raport cu semenii săi. Principiul general al libertăţii se difuzează în ramurile dreptului fie sub forma libertăţilor generale, fie sub forma libertăţilor individuale. Libertatea omului se înfăţişează dintrun punct de vedere întreit: libertatea în raport cu natura, libertatea în raport cu societatea şi libertatea omului în raport cu sine însuşi, libertatea fiind o condiţie fundamentală a responsabilităţii2. Indiferent de opinia exprimată cu privire la originea drepturilor omului, recunoaşterea acestora în dreptul pozitiv, ca drepturi subiective, a constituit soluţia prin care s-a reglementat statutul juridic al individului, poziţia acestuia în societate. Preocuparea pentru protecţia şi promovarea libertăţii individuale, a drepturilor fundamentale în general, deşi are o istorie îndelungată, începând cu actele constituţionale engleze Magna Carta Libertatum (1215) şi Habeas Corpus Act (1679), îşi regăseşte totuşi cele mai importante puncte de reper în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului (1789), în Declaraţia universală a drepturilor omului (1948) şi în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (1950), constituind în permanenţă o temă de mare actualitate, drept dovadă fiind Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în prezent având forţă juridică asemănătoare Tratatelor UE, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona pe întreg teritoriul Uniunii Europene, la 1 decembrie 2009. În condiţiile societăţii contemporane, caracterizată printr-o complexitate accentuată a relaţiilor dintre indivizi, pe de o parte, respectiv a relaţiilor dintre individ şi societate, pe de altă parte, raporturi care au o dinamică atât internă, cât şi externă în permanentă creştere, oamenii nu mai solicită doar simpla reglementare a libertăţii, ci ei solicită măsuri juridice eficiente pentru garantarea participării la libertate 3, ceea ce presupune existenţa cât mai multor garanţii juridicostatale pentru drepturi şi libertăţi, pentru libertatea personală în particular.

1

Articolul 57, text marginal „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor”, are următorul conţinut: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”. 2 N. Popa, Teoria..., op. cit., p. 121. 3 N. Popa, Teoria..., op. cit., p. 122-123.

8

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

1.1. Definiţie şi accepţiuni ale termenului “libertate individuală şi siguranţă al persoanei” Dintre drepturile şi libertăţile omului, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt acelea care consacră la nivel normativ acele drepturi pe care guvernanţii doresc să le garanteze, astfel încât forţa lor juridică şi garanţiile lor sunt cele ale normei juridice prin care au fost consacrate1. Ioan Muraru, în cadrul Adunării Constituante din 1991, definind practic drepturile şi îndatoririle fundamentale, a arătat că „Noi, oamenii, avem multe drepturi şi libertăţi şi multe îndatoriri. Cele înscrise în Constituţie sunt fundamentale. Altfel spus, din punct de vedere strict juridic, numai drepturile şi libertăţile nominalizate în Constituţie sunt drepturi fundamentale. Celelalte sunt drepturi subiective, obişnuit ele sunt ocrotite, dar nu au importanţa juridică pe care o au drepturile prevăzute în Constituţie”2. Noţiunea de «drepturi şi libertăţi fundamentale» a cunoscut evoluţia pe care a urmat-o societatea în ansamblul ei. Terminologia actuală face referire fie la drepturile cetăţenilor, la drepturi fundamentale, fie la drepturile omului, ca urmare a transpunerii acestei problematici din dreptul intern în dreptul internaţional şi invers3. Distincţia între drepturile fundamentale şi celelalte drepturi ale omului rămâne de actualitate. În literatura juridică se face distincţie între libertatea ca atribut al persoanei umane şi libertatea ca drept fundamental al cetăţeanului. Primul aspect are în vedere posibilitatea de mişcare a persoanei, libertatea însoţind toate manifestările sociale ale acesteia şi încorporându-se în noţiunea de inviolabilitate a persoanei, în timp ce sub cel de-al doilea aspect libertatea apare ca un complex de drepturi recunoscute şi garantate prin Constituţie. Libertatea omului, se arată în doctrină4, se înfăţişează dintr-un întreit punct de vedere: libertatea în raport cu natura, libertatea în raport cu societatea şi libertatea omului în raport cu sine însuşi, libertatea fiind o condiţie fundamental a responsabilităţii. Semnificaţia cuvântului «libertate» constă în posibilitate de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă. Sugestivă este definiţia dată libertăţii în art. 4 din Declaraţia Franceză a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului 5 din 1789: „libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează celuilalt: astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaşte decât acele 1

I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional…, op. cit., p. 138. I. Muraru, Geneza Constituţiei României din 1991- Lucrările Adunării Constituante, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, p. 341. 3 J. Rivero, Les Libertés publiques, P. U.F., 1984, p. 23. 4 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 124. 5 A se vedea Constituţia Republicii Franceze, Ed. All, Bucureşti, 1998, în traducere realizată de A. Ciobanu-Dordea, p. 40. 2

9

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

limite care sunt necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de către lege”. Montesquieu arăta că „libertatea constă în exercitarea voinţei noastre, sau cel puţin (dacă ţinem seama de toate sistemele), în convingerea pe care o avem că ne exercităm voinţa” şi că „libertatea politică constă în siguranţa sau cel puţin în convingerea pe care o avem cu privire la siguranţa noastră”, libertatea reprezintă „dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; şi dacă un cetăţean ar putea sa facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”1. Denumirea de «libertate» are, în plan juridic, mai multe nuanţe, fapt reflectat atât în doctrină, cât şi în unele acte declarative de drepturi, sensul termenului fiind dat de contextul în care este utilizat. Din punct de vedere etimologic, cuvântul «liber» îşi are originea în latinescul liber, iar cuvântul «libertate» în latinescul libertas/libertatis, de unde au fost împrumutate atât în limba română, cât şi în limba franceză. Semnificaţia cuvântului «libertate»2 constă în posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă. În doctrină şi în majoritatea actelor fundamentale, precum şi în declaraţiile de drepturi, în convenţii şi pacte, termenul de «libertate» este utilizat în cel puţin două sensuri: pe de o parte pentru a desemna noţiunea de «libertate individuală» sau «libertatea persoanei», adică libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea deplasa liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de constituţie şi legi3. Pe de altă parte, noţiunea de «libertate» desemnează totalitatea drepturilor fundamentale, adesea sub expresia «libertăţi publice», drepturi care îi incumbă statului obligaţia de a asigura realizarea condiţiilor de exerciţiu. În privinţa termenului de «libertate», Ion Deleanu apreciază că, pornind de la natura juridică de drepturi subiective a tuturor prerogativelor persoanei, semnificaţia priveşte acele drepturi în exercitarea cărora aprecierea titularului este strict exclusivă, numai el putând decide asupra posibilităţii de a face sau a nu face ceva (de exemplu, libertatea cuvântului, libertatea de asociere etc.)4. Doctrina juridică subliniază în mod firesc ideea libertăţii omului ca fiind starea sa naturală, particularizând în sensul că libertatea individuală este expresia constituţională a stării 1

Ch.L. de Secondat Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere în limba română, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964-1970, p. 232; 2 O frumoasă definiţie a libertăţii au dat romanii: Libertas est naturalis facultas ejus qoud cuique facere libet nisi si quid vi aut jure prohibetur; această definiţie a fost parafrazată de Bluntschli în sensul că „libertatea juridică consistă în facultatea de a executa propria sa voinţă în limitele dreptului”. A se vedea pentru detalii C. Dissescu, op. cit., p. 440 3 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., p. 166; a se vedea şi I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, Bucureşti, 1991, p. 79; C. Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915, p. 426; G. Alexianu, op.cit., p. 129. 4 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri..., op. cit., p. 138.

10

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

naturale umane, omul născându-se liber. Societatea are obligaţia de a respecta şi proteja libertatea omului1. Libertatea persoanei nu este un concept abstract inventat de jurişti sau de filosofi, ci ea rezultă dintr-o relaţie obiectivă dintre om şi societatea, mediul din care face parte, în care îşi duce existenţa, relaţie în cadrul căreia omul este acela care prin manifestarea sa de voinţă, în mod conştient, îşi asumă căile şi mobilurile de acţiune, prin raportare la condiţiile în care trăieşte şi la constrângerile impuse de societate. Libertatea omului presupune o libertate acordată acestuia de a alege dintre opţiunile ce i se relevă, ţinând cont de propriile sale nevoi şi idealuri, dar şi de constrângerile şi limitările pe care le-a impus societatea sau care sunt necesare pentru convieţuirea în societate, de libertatea colectivă. În doctrina română mai veche2 s-a arătat că «libertatea individuală », în sensul larg al expresiei, înseamnă liberul exerciţiu al drepturilor inerente persoanei omului, inviolabilitatea, dreptul de a nu fi oprimat de nicio forţă. În doctrina interbelică 3 ideea de libertate individuală a primit diferite înţelesuri: libertatea individuală în sens restrâns, adică nu numai dreptul de a merge şi de a veni liber, de a rămâne sau pleca de pe teritoriul naţional, ci şi ceea ce doctrinarii secolului XVIII numeau siguranţă, adică garanţia contra arestărilor şi pedepselor nedrepte şi arbitrare; în aceeaşi opinie4, în sensul larg al cuvântului, libertatea individuală ar avea drept consecinţă imediată proprietatea individuală. George Alexianu era de părere că tot din libertatea individuală mai decurge dreptul inviolabilităţii domiciliului, garanţia judecătorească, adică dreptul de a nu fi sustras judecătorilor fireşti, libertatea de locomoţie şi emigraţie, care la rândul ei cuprinde libertatea cultului, libertatea conştiinţei şi a propagandei. Sub aspect terminologic, aşa cum doctrina română şi străină în egală măsură subliniază, «libertatea individuală» în sens restrâns priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinută în sclavie sau altă formă de servitute, de a nu fi privată de libertatea fizică în mod nelegal 5. O definiţie asemănătoare se utilizează în doctrina franceză recentă6, autorii francezi admiţând, de asemenea, că există mai multe sensuri ale noţiunii de libertate individuală, în sensul cel mai restrâns aceasta având semnificaţia de 1

Este interesant în acest sens ceea ce spunea unul dintre raportorii proiectului Codului penal francez din 1807, în sensul că exercitarea libertăţii individuale „este pentru omul trăind în societate primul dintre toate bunurile, cel a cărui conservare interesează cel mai mult fericirea lui. Guvernanţii şi legea trebuie deci să o protejeze şi să o apere cu o atenţie religioasă contra oricărui act arbitrar din partea miniştrilor şi agenţilor lor”. Aceasta implică, dacă este cazul, în funcţie de gravitatea încălcărilor, unele măsuri care privesc direct libertatea persoanei precum percheziţii, reţineri, arestări (I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., ed. a 12-a, p. 203). 2 C. Dissescu, Dreptul..., op. cit., p. 464. 3 G. Alexianu, op. cit., p. 130. 4 G. Alexianu, op. cit., p. 130. 5 A se vedea I. Muraru, Gh. Iancu, Drepturile, libertăţile..., op. cit., p. 43. 6 A se vedea L. Favoreu, P. Gaia, R. Ghevontian, J.L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, Droit constitutionnel, 4 edition, Dalloz, Paris 2001, p. 758.

11

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

siguranţă a persoanei, aşa cum se regăseşte consacrată şi în Declaraţia franceză a drepturilor de la 1789. Siguranţa persoanei apare ca o garanţie a libertăţii individuale, referindu-se la legalitatea măsurilor privative de libertate ce pot fi dispuse de către autorităţile publice 1. În limbajul juridic britanic2, dreptul la siguranţa persoanei a fost numit habeas corpus şi are semnificaţia de garanţie acordată la nivel de lege fundamentală fiecărui cetăţean astfel încât, o dată arestat sau reţinut, acesta va fi deferit fără întârziere unui juriu, chemat să pronunţe fie punerea în libertate a celui învinuit, fie menţinerea lui în stare de detenţie 3. Exprimarea britanică s-a extins ulterior în multe sisteme de drept, fiind de asemenea preluată de doctrină pentru a se explica libertatea individuală, conţinutul acestui drept fundamental. În prezent, libertatea persoanei este prevăzută la nivel internaţional 4 într-un număr semnificativ de instrumente juridice, precum şi în numeroase reglementări constituţionale interne, atât în Constituţia României din 19915, cât şi în constituţiile a peste 40 de state ale lumii. 1.2. Conceptul de libertate individuală şi siguranţă al persoanei 1.2.1. Doctrina românească Doctrina românească este unanimă în sensul că libertatea individuală şi siguranţa persoanei intră în sfera drepturilor din prima generaţie, aceea a drepturilor civile şi politice, considerate ca fiind cele mai necesare pentru afirmarea individului în raport cu puterea de stat6. Sub aspectul clasificării drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe criteriul conţinutului acestora, libertatea individuală intră în categoria inviolabilităţilor7, adică a acelor drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice 8, opinie care este împărtăşită şi de alţi

1

I. Muraru, Gh. Iancu, Drepturile, libertăţile..., op. cit., p. 44. A se vedea, pentru detalii, R. Cabrillac, M.-A. Frison-Roche, Th. Revet, D. Thomas, Libertés et droits fondamentaux, 10 edition, Dalloz, Paris, 2004, p. 315. 3 T. Drăganu, Tratat de drept constituţional..., op. cit., p. 159. 4 Magna Carta Libertatum (1215), Petition of Rights (1688), Habeas Corpus Act (1679), Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului (1789), Declaraţia universală a drepturilor omului (1948), Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (1950), Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2000) 5 Revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată cu noua numerotare a articolelor în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003. 6 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., ed. a 12-a, p. 143. A se vedea şi A. Crişu în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 215. 7 I. Deleanu include libertatea individuală în categoria drepturilor şi libertăţilor persoanei în raporturile ei cu societatea sau cu statul, exercitate de regulă individual (I. Deleanu, Instituţii şi proceduri..., op. cit., p. 431). 8 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., ed. a 13-a, p. 156. 2

12

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

autori1 şi la care subscriu. Cu privire la natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, deci şi a libertăţii individuale, în doctrina românească2 s-a afirmat, după cum am arătat mai sus, că acestea sunt drepturi subiective şi fac parte din statutul juridic al cetăţeanului, alături de îndatoririle corelative. Doctrina a subliniat că, pentru înţelegerea conceptului juridic (constituţional) de libertate individuală, trebuie să plecăm de la o constatare de notorietate, şi anume că libertatea individuală nu este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută 3. Aceasta înseamnă că ea urmează a se realiza în coordonatele impuse de către ordinea constituţională sau mai pe larg de ordinea de drept. Încălcarea ordinii de drept de către individ îndreptăţeşte autorităţile publice la intervenţie, la represiune. Aceasta implică, dacă este cazul, în funcţie de gravitatea încălcărilor, unele măsuri care privesc direct libertatea persoanei, precum percheziţii, reţineri, arestări4. Potrivit doctrinei recente, aceste acţiuni ale autorităţilor pentru restabilirea ordinii de drept trebuie să fie circumscrise unor reguli ferme şi clar delimitate pentru a asigura persoanei ocrotirea juridică necesară5, astfel încât libertatea individuală să fie respectată şi nicio persoană care este inocentă să nu fie victima unor acţiuni abuzive sau determinate eventual de raţiuni pur politice 6. În doctrină sintagma «libertatea persoanei» este privită ca fiind sinonimă cu aceea de «libertate individuală», precum şi cu sintagma «siguranţă personală», teoreticienii incluzând-o în rândul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în categoria drepturilor de primă generaţie, a drepturilor naturale inerente fiinţei umane7. Aceste două noţiuni, «libertate individuală» şi «siguranţa persoanei», nu au aceeaşi semnificaţie, nu formează o categorie juridical unică, dar se impune să fie folosite şi explicate împreună. Exprimarea constituţională este rezultatul faptului că libertăţile aparţinând persoanei trebuie reglementate nu numai în totalitatea lor, ca fiind esenţiale pentru individ şi indivizibile, ci şi fiecare în parte8. Pentru o corectă înţelegere a conceptului de libertate individuală se cuvine a reaminti că drepturile şi libertăţile fundamentale, sunt drepturi subiective şi indispensabile pentru

1

A se vedea A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 215. A se vedea şi Gh. Iancu, Drept constitutional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 124. 2 A se vedea A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 215. A se vedea şi Gh. Iancu, Drept constitutional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 142. 3 M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită - comentarii..., op. cit., p. 40. 4 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., ed. a 13-a, p. 166. 5 C. Sima, Al. Ţuculeanu, D. Ciuncan, Arestarea preventivă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 5. 6 I. Muraru, Gh. Iancu, Drepturile, libertăţile..., op. cit., p. 43. 7 Dintre autorii români amintesc câteva nume reprezentative: I. Muraru, E.S. Tănăsescu, I. Deleanu, T. Drăganu, Gh. Iancu, G. Vrabie, C. Dissescu, G. Alexianu, P. Negulescu. 8 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional…, op. cit., p. 165-166.

13

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

libera dezvoltare a personalităţii umane, care sunt înscrise şi garantate de norme având o deosebită valoare juridică (declaraţii de drepturi, constituţii, alte legi fundamentale)1. Potrivit teoriei lui Constantin Dissescu, libertatea individuală pe care omul o posedă este anterioară Statului, pentru că Statul se întemeiază tocmai pe abdicarea voluntară la o porţiune din libertatea preexistentă a individului, pentru a se închega organizarea Statului pe de o parte şi pe de altă parte siguranţa sa personală, aceasta fiind teoria dreptului natural dezvoltată de autori din diferite timpuri şi din care s-a născut doctrina drepturilor individuale2. Fără a da o definiţie propriu-zisă libertăţii individuale, Ion Deleanu foloseşte două expresii alternative pentru a numi inviolabilitatea consacrată în art. 23 din Constituţia României, şi anume «dreptul la siguranţă individuală» şi «dreptul la libertate individuală», subliniind că libertatea individului şi siguranţa persoanei trebuie să se bucure de garanţii supreme, ele fiind valori imanente şi naturale ale fiinţei umane, indisociabile de dreptul la viaţă, de când această fiinţă a dobândit conştiinţă de sine”3. Autorul, subliniind existenţa unor reglementări comune în Constituţia României din 1991 şi în Convenţia europeană a drepturilor omului, opinează 4 că „dreptul la libertate vizează libertatea individului în sens clasic, adică libertatea fizică a persoanei, în timp ce dreptul la siguranţă, deşi nu pare a avea o semnificaţie fundamentală diferită de libertatea individului, poate totuşi evoca şi un sens propriu, anume protecţia faţă de ingerinţele arbitrare ale autorităţilor publice în spaţiul libertăţii individuale, ingerinţe nematerializate în reţinerea sau deţinerea persoanei; dreptul aici în discuţie priveşte persoana fizică, nu bunurile ei, şi numai în raport cu autorităţile, nu şi cu particularii...”. Ion Deleanu îşi centrează analiza libertăţii individuale pe reglementarea din art. 5 din Convenţia europeană şi pe jurisprudenţa Curţii Europene, relevând că esenţa „dreptului la libertate şi siguranţă” în reglementarea Convenţiei constă în precizarea riguroasă a cazurilor în care, potrivit căilor legale, o persoană poate fi privată de libertate5.

1

I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Naturismului, Bucureşti, 1991, p. 56- 57. C. Dissescu, op. cit., p. 442. 3 I. Deleanu, Instituţii..., op. cit., p. 433. 4 I. Deleanu, Instituţii..., op. cit., p. 434. 5 I. Deleanu aminteşte că în Hotărârea din 21 februarie 1986 Curtea Europeană a stabilit că o măsură privativă de libertate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului; cu alte cuvinte, ea trebuie să fie, în acelaşi timp, convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta. A se vedea I. Deleanu, Instituţii..., op. cit., p. 433. 2

14

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

1.2.2. Doctrina străină Autorii francezi1 recunosc la unison că libertatea individuală si-a găsit consacrarea de timpuriu în Habeas Corpus Act din 1679, în Petition of Rights din 1688, în Declaraţia franceză a drepturilor omului si cetăţeanului din 1879, fiind dezvoltate apoi în Declaraţia Universală a Drepturilor omului din 1948, în Convenţia europeană a drepturilor omului, mai ales sub forma unei proceduri de protecţie a individului, fiind inclusă în categoria drepturilor naturale2. Jean Morange sublinia3 că «siguranţa persoanei» şi principiile de habeas corpus care o garantează „devin realitate doar în cazul îndeplinirii a două condiţii: procesul penal trebuie să se desfăşoare corect; posibilitatea încarcerării arbitrare trebuie suprimată”. Frederic Sudre arată că dreptul la libertate şi siguranţă vizează protejarea libertăţii fizice a persoanei împotriva oricărei arestări sau detenţii arbitrare ori abuzive 4. Didier Thomas5, fără a da o definiţie propriu-zisă, opinează că a nu fi arestat sau deţinut arbitrar constituie în mod incontestabil cel mai important drept pentru orice persoană, acest drept figurând, chiar dacă cu denumirea oarecum desuetă de siguranţă, pe lista drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului ce au fost proclamate de art. 2 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789. Autorul citat a arătat că dreptul la siguranţă este un drept fundamental, inspirat din procedura engleză habeas corpus de protecţie a libertăţii fizice a persoanei, în baza căreia orice persoană care se consideră deţinută ilegal are dreptul de a fi dusă în faţa unui judecător care să verifice legalitatea deţinerii şi, dacă e cazul, să dispună eliberarea acesteia. Un alt autor arată că libertatea individuală trebuie înţeleasă în accepţiunea sa clasică, anume aceea de libertate fizică a persoanei6. Patrick Waschmann 7 dă conceptului de «libertate individuală» o accepţiune mai largă, incluzând în conţinutul acesteia dreptul de a nu fi nici arestat şi nici deţinut arbitrar, libera

1

Putem aminti pe J. Morange, L. Favoreu, G. Vedel, J. Rivero, P. Pactet, P. Waschmann. Teoria drepturilor naturale este prima teorie propriu-zisă emisă referitor la natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiind formulată în preajma Revoluţiei franceze de la 1789 de către John Locke, William Blackstone, Jean J. Rousseau, Thomas Hobbes. În esenţă, teoria drepturilor naturale se axează pe concepţia că libertăţile publice cuprind o suită de drepturi înnăscute, deosebite de toate celelalte drepturi ale omului, pe care cetăţeanul le dobândeşte prin faptul naşterii, în calitatea sa de om şi care sunt anterioare, opozabile Statului. 3 J. Morange, op. cit., p. 56. 4 F. Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, traducere în limba română, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 239. Această definiţie se regăseşte şi în jurisprudenţa C.E.D.O., în cauza Engel şi alţii din 08 iunie 1976, apud de J. De Meyer, în L.E. Pettiti, E. Decaux, P.H. Imbert (coord.), La Convention européenne des droits de l'homme: commentaire article par article, Ed. Economica, Paris 1999, p. 189. 5 R. Cabrillac, M.-A. Frison-Roche, Th. Revet, D. Thomas şi alţii, Libertés et droits fondamentaux, 10 edition, Dalloz, Paris, 2004, p. 315. 6 L.E. Pettiti, E. Decaux, P.H. Imbert (coord.), La Convention européenne des droits de l'homme: commentaire article par article, op. cit., p. 189-190. 7 P. Wachsmann, Libertés publiques, 4 edition, Dalloz, Paris, 2002, p. 372-374. 2

15

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

circulaţie1 şi dreptul la respectul vieţii private. Acelaşi autor subliniază că dreptul de a nu fi arestat sau deţinut arbitrar (accepţiunea restrânsă a libertăţii individuale) rezultă din însăşi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789, astfel încât creionează definiţia acestui drept fundamental pe baza textului din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789, observând că Declaraţia îl proclamă sub denumirea de «siguranţă » în art. 2 şi îl consacră în art. 7, unde detaliază conţinutul acestei libertăţi. Patrick Wachsmann, referindu-se la libertatea individuală prin prisma jurisprudenţei Consiliului Constituţional francez, arată că acest concept cuprinde mai întâi dreptul de a nu fi deţinut arbitrar, care rezultă expres din textele constituţionale franceze. Autorul mai arată că libertatea individuală nu priveşte numai protecţia contra detenţiilor arbitrare, Consiliul Constituţional francez adoptând o concepţie largă a libertăţii individuale, ce include şi libertatea de a veni şi a pleca, protecţia vieţii private, inviolabilitatea domiciliului2. Alţi autori francezi3, printre care Louis Favoreu, definesc «libertatea individuală» în sens restrâns ca fiind un habeas corpus, şi anume dreptul persoanei de a nu fi arestată şi nici deţinută în afara cazurilor limitative prevăzute de lege, conceptul de siguranţă suprapunându-se astfel celui de libertate individuală în sens restrâns. Aceiaşi autori vorbesc şi despre accepţiunea intermediară a noţiunii de libertate individuală, care include, alături de libertatea individuală în sens restrâns, libertatea de a veni şi a pleca (libertatea de mişcare) a străinilor în cadrul sistemului statal de supraveghere a acestora, sub forma reţinerii administrative4. Jan De Meyer, explicând5 prevederile cuprinse în art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, utilizează limbajul textului Convenţiei, cu exprimarea din titlul marginal al articolului 5, ce include atât noţiunea de libertate individuală (droit ả la libertẻ), cât şi pe cea de siguranţă (droit ả la sủretẻ), opinând că noţiunile utilizate definesc conţinutul unui singur drept, şi anume dreptul la libertate individuală, ce constă în dreptul oricărei persoane de a nu face obiectul unui atentat arbitrar asupra libertăţii sale.

1

Exprimarea folosită de Patrick Waschmann, consacrată ca atare în limbajul juridic francez, este la liberte d’aller et de venir (op. cit., p. 372). A se vedea L. Favoreu, P. Gaia, R. Ghevontian, J.L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G.Scoffoni, Droit constitutionnel, op. cit., p. 758. 2 P. Wachsmann, op. cit., p. 146. 3 L. Favoreu, P. Gaia, R. Ghevontian, J.L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux,G. Scoffoni, Droit constitutionnel, op. cit., p. 758. 4 Consiliul Constituţional francez s-a pronunţat în această privinţă, constatând că legislaţia franceză respectă garanţiile corespunzătoare libertăţii „de a veni şi a pleca”. A se vedea, pentru detalii, L. Favoreu, P. Gaia, R. Ghevontian, J.L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, Droit constitutionnel, op. cit., p. 759. 5 L.E. Pettiti, E. Decaux, P.H. Imbert, J. De Meyer şi colectiv, La Convention Européenne de Droits de l’Homme: commentaire article par article, op. cit., p. 189-190.

16

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

1.2.2. Concluzii Din explicaţiile conceptului de libertate individuală/siguranţa persoanei (indiferent de terminologia utilizată pentru desemnarea acestui drept fundamental) extrase mai sus din doctrina română şi cea străină, putem desprinde concluzia că definiţia cea mai cuprinzătoare pentru acest drept fundamental, fără a fi excesiv de amplă, este centrată atât pe sensul clasic al libertăţii individuale, de libertate fizică a persoanei, cât şi, mai ales, pe reglementarea cuprinsă în Convenţia europeană a drepturilor omului în art. 5, aplicabil în această materie, care include şi garanţiile acordate libertăţii individuale, exigenţe pe care le îndeplinesc şi unele definiţii date în doctrina română1. Teoriile expuse mai sus asupra conceptului de «libertate individuală» au puncte comune dintre acestea ne interesează cu precădere garanţiile acordate siguranţei persoanei în sistemele de drept privite mai mult global2, apreciindu-se că libertatea individuală reprezintă un concept mai amplu, ce include mai multe drepturi fundamentale, alături de siguranţa persoanei, şi anume dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi psihică, dreptul la liberă circulaţie, inviolabilitatea domiciliului, libertatea conştiinţei3. Alţi autori4, pentru a desemna această inviolabilitate, au optat pentru terminologia «siguranţă a persoanei». Acest punct de vedere îşi centrează analiza şi definirea libertăţii individuale (în sensul de libertate fizică ce constă în dreptul de a nu fi arestat sau deţinut în mod nelegal) mai mult pe garanţiile acordate siguranţei persoanei în reglementarea constituţională internă Habeas Corpus Act din 1679, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789 şi în reglementarea Convenţiei europene a drepturilor omului. I se poate reproşa acestei opinii faptul că ea observă numai accepţiunea tehnică juridică a garanţiilor libertăţii individuale şi se limitează la examinarea dimensiunii negative5 a acestui drept de primă generaţie, adică la obligaţia puterii publice de a se abţine de la orice încălcare a dreptului la libertate individuală. Acestei teorii îi lipseşte, aşadar, dimensiunea pozitivă a libertăţii persoanei, dimensiune care priveşte exercitarea libertăţii 1

A se vedea I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., p. 166. T. Drăganu menţionează textul Constituţiei României în explicarea conceptului de siguranţă a persoanei, particularizând într-o anumită măsură definiţia acestui drept fundamental, dar fără să o centreze propriu-zis numai pe textul art. 23 din Constituţie. 3 Autori precum T. Drăganu, C. Dissescu, P. Wachmann dau noţiunii de libertate individuală un sens mai larg decât cel de libertate fizică a persoanei, limitând-o pe aceasta din urmă la dreptul persoanei la siguranţă. 4 F. Sudre, C.A. Colliard, J. Murdoch, D. Thomas, T. Drăganu, C. Dissescu,B. Selejan-Guţan ş.a. În explicarea dreptului la siguranţă, Colliard precizează însă că dreptul la siguranţă se fundamentează pe libertatea individuală, făcând astfel o corelaţie explicită între drept şi garanţiile acestuia. Mai mult, Colliard arată că libertatea individuală nu este absolută, că măsurile care pot atenta la libertatea individuală, sub forma unor măsuri represive la îndemâna societăţii, sunt arestarea şi detenţia (a se vedea A.C. Colliard, Les Libertés publiques, op. cit., p. 237). 5 Jellinek a clasificat drepturile fundamentale în: drepturi cu statut negativ sau defensiv, corespunzător drepturilor din prima generaţie, cu privire la care statul are o obligaţie de abţinere; drepturi cu statut pozitiv, unde statului îi revine obligaţia activă de a lua măsuri de protecţie, de sprijinire a titularilor acelor drepturi.; statutul activ, ce implică participarea titularilor acestor drepturi la formarea voinţei publice. A se vedea, pentru detalii, I. Deleanu, Instituţii..., op. cit., p. 417-418. 2

17

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

individuale înseşi; îi lipseşte definirea libertăţii individuale pentru care s-au reglementat garanţiile juridice de protecţie. O astfel de definiţie ar avea rolul de a contribui la stabilirea conţinutului şi a limitelor libertăţii individuale, fiind în ordinea naturală a lucrurilor ca un drept recunoscut să fie mai întâi apt a fi exercitat şi abia apoi să i se stabilească limitările, precum şi delimitările sau garanţiile faţă de manifestările discreţionare, imixtiunile abuzive ale puterii publice. După cum am arătat, mă raliez la opinia consacrată în doctrină potrivit căreia libertatea individuală intră în categoria inviolabilităţilor, făcând parte din sfera drepturilor de primă generaţie1, este un drept inalienabil2, având în prezent reglementarea în art. 23 din Constituţia din 1991 republicată a României, cu prevederi detaliate, text constitutional care introduce o întreagă procedură aplicabilă în cazul utilizării de către agenţii forţei publice a măsurilor privative de libertate. SECŢIUNEA 2. Dimensiunile juridice ale libertăţii individuale 2.1. Doctrina juridică internă Constantin Dissescu3 a considerat că dimensiunea juridică a libertăţii individuale cuprinde dreptul de a nu fi arestat ilegalmente, inviolabilitatea domiciliului, garanţia judecătorească adică dreptul de a nu fi sustras de la judecătorii săi fireşti, libertatea de locomoţie şi emigraţie şi libertatea religioasă, ce cuprinde libertatea de conştiinţă, libertatea cultului şi libertatea propagandei4. George Alexianu5 observă că ideea de libertate individuală are diferite înţelesuri, unul restrâns cuprinzând dreptul de a merge şi de a veni liber, de a rămâne sau pleca de pe teritoriul naţional, precum şi siguranţa persoanei ca garanţie împotriva arestărilor şi pedepselor nedrepte şi 1

Pentru detalii, a se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., ed. a 12-a, op. cit., p. 143, 156. Corneliu Bîrsan, comentând prevederile art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, califică dreptul la libertate ca fiind un drept inalienabil, la care nimeni nu poate renunţa, menţionând că garanţiile acestui drept fundamental privesc toate persoanele, inclusiv pe cele aflate în detenţie. A se vedea C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I - Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 277. 3 C. Dissescu, Dreptul..., op. cit., p. 461. 4 Constantin Dissescu opina că expresia «libertatea individuală» are două înţelesuri: primul, care desemnează unul din cele trei mari genuri de libertăţi alături de libertatea civilă şi libertatea politică, accepţiune care „cuprinde dreptul de a nu fi arestat nelegal, inviolabilitatea domiciliului, garanţia judecătorească, adică dreptul de a nu fi sustras de la judecătorii săi fireşti, libertatea de locomoţie şi emigraţie, libertatea religioasă, care la rândul ei cuprinde: libertatea de conştiinţă, libertatea cultului şi libertatea propagandei”. Al doilea sens al «libertăţii individuale» este cel restrâns şi constă în facultatea persoanei de a dispune de ea însăşi şi de a obţine protecţie contra arestărilor ilegale provenite fie din partea particularilor, fie din partea autorităţii, dreptul pe care îl are fiecare persoană de a nu fi arestată decât în cazurile prevăzute de lege. Idem, p. 464, 483 - la expunerea aplicaţiunilor şi consecinţelor libertăţii individuale. 5 G. Alexianu, Dreptul..., op. cit., p. 129-130. 2

18

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

arbitrare, iar în sens larg libertatea individuală include proprietatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, garanţia judecătorească (dreptul de a nu fi sustras judecătorilor fireşti), libertatea de locomoţie şi emigraţie, libertatea conştiinţei, a cultului şi a propagandei. Inspirându-se din doctrina franceză de la începutul secolului XX, George Alexianu arată că libertatea individuală, împreună cu libertatea civilă şi cu libertatea politică constituie cele trei elemente de care depinde dezvoltarea omului în societate1. Sub aspectul dimensiunii juridice a libertăţii fundamentale, putem observa o evoluţie în sensul unei perfecţionări a reglementării constituţionale utilizate de constituantul român din 1991 prin raportare atât la tradiţia constituţională românească în materia libertăţii individuale, cât şi prin raportare la alte constituţii străine sau la declaraţiile de drepturi şi la pactele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului2. În doctrină3 s-a amintit, cu privire la demersurile de redactare şi adoptare a Constituţiei din anul 1991, că mai multe amendamente au vizat simplificarea textului constituţional privind libertatea individuală în sensul că majoritatea prevederilor constituţionale în materia libertăţii individuale ar trebui să aparţină legii de procedură penală. Acelaşi autor a opinat însă că libertatea individului şi siguranţa persoanei trebuie să se bucure de garanţii supreme, ele fiind valori imanente şi naturale ale fiinţei umane, indisociabile de dreptul la viaţă, de când această fiinţă a dobândit conştiinţa de sine4. Aşa cum s-a opinat în doctrina recentă5, sub aspectul dimensiunii juridice, libertatea individuală are o sferă de cuprindere şi o generalitate mai mari decât cele ale siguranţei persoanei, aceasta din urmă fiind privită ca ansamblu de garanţii ale libertăţii individuale. Această opinie a devenit dominantă în doctrina românească, fiind preluată de mare parte a autorilor, fie întocmai 6, fie cu unele nuanţări 7, păstrând însă esenţa opiniei enunţate de Ioan Muraru8.

1

G. Alexianu, Dreptul..., op. cit., p. 129-130. Spre exemplificare, Constituţia României din anul 1923 avea, în privinţa reglementării privind libertatea individuală (plasată în art. 11), un conţinut mult mai restrâns decât cel din art. 23 al Constituţiei actuale, prima limitându-se la o câteva norme absolut necesare pentru garantarea libertăţii individuale, anume: efectuarea investigaţiilor penale cu respectarea principiului legalităţii, efectuarea privărilor de libertate numai pe baza unui mandat emis de judecător, cu obligaţia comunicării ordinului judecătoresc de arestare în cel mult 24 de ore de la momentul arestării. Examinarea acestor prevederi va fi detaliată în Capitolul III, unde va fi prezentat şi istoricul constituţiilor române, a se vedea infra. 3 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri..., op. cit., p. 432-433. 4 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri..., op. cit., p. 432-433. 5 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., ed. a 13-a, op. cit., p. 166. 6 Gh. Iancu, Drept constituţional, op. cit., p. 137. 7 Alexandru Ţuculeanu adaugă faptul că prin proclamarea acestui drept fundamental Constituţia garantează cetăţenilor posibilitatea de a se bucura de libertate şi, totodată, asigură securitatea juridică a acestora în raporturile lor cu autorităţile publice. A se vedea Al. Ţuculeanu, Garanţiile libertăţii individuale înscrise în Constituţia României, în Dreptul nr. 12/1999, p. 25. 8 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., ed. a 13-a, op. cit., p. 166-167. 2

19

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Corneliu Bîrsan1 porneşte de la premisa, pe care o apreciem corectă şi concordantă cu majoritatea doctrinei române şi străine în domeniu, că dreptul la libertate şi dreptul la siguranţă constituie un drept fundamental care nu cunoaşte alternativă; există stare de libertate sau, în antiteză, stare de lipsire de libertate, după cum starea de semilibertate, de libertate supravegheată ori de liberare condiţionată trebuie privite ca forme ale lipsirii de libertate. Acelaşi autor a mai arătat că, în concepţia Curţii Europene, noţiunea de libertate trebuie apreciată în contextul concret al unei situaţii aflată în discuţie, potrivit regimului juridic la care este supusă o anumită persoană. Spre exemplu, noţiunea de libertate pentru un militar poate să apară ca diferită faţă de cea care priveşte o persoană civilă, statele dispunând în privinţa organizării disciplinei militare de o anumită marjă de apreciere în organizarea acesteia, astfel încât limitele impuse de art. 5 noţiunii de libertate nu sunt identice pentru militari şi pentru civili. Autorul dezvoltă raţionamentul privind dimensiunea juridică a dreptului la libertate şi siguranţă prin prisma analizei urisprudenţei Curţii Europene, subliniind că, indiferent de drepturile indicate în conţinutul sesizării reclamantului ca fiind cele încălcate de către autorităţile statale reclamate, Curtea rămâne suverană în a aprecia modul în care circumstanţele unei cauze reprezintă punerea în discuţie a imperativelor art. 5 din Convenţie, Curtea putând ajunge la concluzii diferite de cele ale reclamantului cu privire la drepturile nesocotite de autorităţile statale, mai cu seamă când este vorba despre libertatea reclamantului 2. Tot în dimensiunea juridică a libertăţii individuale (în accepţiunea Convenţiei, desigur), susţine autorul în mod întemeiat, se înscrie practica C.E.D.O. potrivit căreia respectarea dreptului la libertate impune ca, în măsura în care o persoană a fost legal deţinută, iar instanţa a dispus eliberarea sa imediată, autorităţile statale competente să execute această decizie judecătorească fără nicio întârziere3. O a patra precizare (pe care o apreciem, de asemenea, întemeiată) o face acelaşi autor 4 cu privire la caracterul limitat al marjei de apreciere de care dispun statele contractante referitor la substanţa, limitele dreptului la libertate a unei persoane: statele trebuie să aibă în vedere menţinerea unui just echilibru între apărarea instituţiilor democratice şi interesul comun al apărării drepturilor individuale, fără însă a se atinge substanţa dreptului la libertate a unei persoane5. Argumentând acest din urmă punct de vedere, autorul a menţionat 6 din jurisprudenţa Curţii europene afirmaţia că excepţiile de la recunoaşterea dreptului la libertate al unei persoane prevăzute de art. 5 parag. 1 constituie o listă exhaustivă şi numai interpretarea restrictivă a 1

C. Bîrsan, Convenţia europeană..., op. cit., p. 283-284. A se vedea C.E.D.O., cauza Guzzardi c. Italia, 6 noiembrie 1980, Serie A nr. 30, par. 63. 3 A se vedea C. Bîrsan, Convenţia europeană..., op. cit., p. 285. 4 A se vedea C. Bîrsan, Convenţia europeană..., op. cit., p. 285. 5 C.E.D.O., Brogan şi alţii c. Regatul Unit, 29 noiembrie 1988, Serie A nr. 145-B, par. 59. 6 C. Bîrsan, Convenţia europeană..., op. cit., p. 286, notele de subsol , 3 şi 4, referitoare la deciziile C.E.D.O. din 2 august 2001 şi 1 iulie 1997. 2

20

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

acesteia corespunde scopului acestui text, exemplificând că o întârziere de 3 zile pentru punerea în libertate a unei persoane aflate în detenţie semnifică încălcarea dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţie. 2.2. Doctrina juridică internaţională Doctrina străină, în privinţa dimensiunilor juridice ale libertăţii individuale, este circumscrisă în principiu actelor cu valoare fundamentală, constituţională din istoria diferitelor state şi popoare, respectiv actelor internaţionale de după al doilea război mondial prin care au fost consacrate la nivel mondial ori regional drepturile şi libertăţile fundamentale (declaraţii de drepturi, pacte, convenţii, charte ale drepturilor fundamentale). Referindu-se la întinderea noţiunii de «libertate individuală», Jean Morange arăta că „Deşi libertatea are mai multe faţete, ea decurge dintr-o idee foarte simplă: înainte chiar de a fi un cetăţean liber, fiinţa umană trebuie să fie liberă, la adăpost de atingerile arbitrare ce-i pot fi aduse persoanei sale fizice, intimităţii sau propriei conştiinţe”1. Autorul atribuie pentru libertatea individuală, aşa cum şi alţi autori francezi procedează, o sferă mai largă, ce acoperă libertatea de mişcare a per soanei, siguranţa persoanei2, precum şi protecţia vieţii private, în sensul de protejare a sferei intime de viaţă a individului3 şi care include, în viziunea aceluiaşi autor, protecţia vieţii private stricto sensu4, libertatea domiciliului5, secretul corespondenţei6, libertatea conştiinţei7, dintre acestea siguranţa fiind singura explicată pe baza textului art. 7 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului, cu referire numai la procesul penal şi subliniind că scopul consacrării acestei libertăţi este acela de a evita privarea de libertate în mod arbitrar8. 1

A se vedea J. Morange, Libertăţile..., op. cit., p. 6-12; a se vedea P. Wachsmann, Libertés publiques, 4 edition, Dalloz, 2002, p. 1-8. 2 Jean Morange porneşte analiza libertăţii individuale de la conceptul englez Habeas corpus, pe care îl explică în sensul său originar, din Magna Charta Libertatum din 1215: conform acestui act, orice persoană care se consideră privată de libertate în mod ilegal, putea cere instanţei judecătoreşti ca aceasta să ordone aceluia care a procedat la privarea de libertate să explice motivele şi să prezinte probele ce stau la baza reţinerii. Un refuz expunea pe cel în cauză la grele sancţiuni, iar Curtea putea ordona eliberarea imediată a celui reţinut. A se vedea J. Morange, Libertăţile..., op. cit., p. 55. 3 J. Morange, Libertăţile..., op. cit., p. 62 şi urm. 4 Viaţa privată a fost definită de Jean Carbonnier ca fiind „acea sferă secretă a vieţii în care individul are dreptul să interzică accesul altor persoane..., dreptul de a fi lăsat în pace...”. A se vedea J. Morange, op. cit., p. 62, pentru detalii. 5 Libertatea domiciliului include, potrivit opiniei lui Jean Morange, trei aspecte definitorii: libertatea de a alege domiciliul dorit, de a se folosi de acesta aşa cum persoana în cauză crede de cuviinţă, cât şi dreptul de a îndepărta intruşii. J. Morange, op. cit., p. 65. 6 Jean Morange apreciază că acest drept ţine atât de dreptul de proprietate, cât de libertatea de expresie şi de răspândire a opiniilor, menţionate în Declaraţia franceză de la 1789, op. cit., p. 67. 7 A se vedea J. Morange, op. cit., p. 51-73. Am arătat mai sus că autorul clasifică libertăţile publice în libertatea individuală şi libertăţi colective. 8 J. Morange, op. cit., p. 57. Autorul enumeră mai multe situaţii în care o persoană poate fi încarcerată arbitrar, în absenţa unei judecăţi: privarea de libertate dispusă de autorităţile administrative cu ocazia controalelor de identitate, în timpul reţinerii efectuate de organele de poliţie în timpul anchetei şi în timpul arestărilor dispuse de judecătorul de instrucţie, măsură criticată de autor pentru uşurinţa cu care este dispusă de magistraţii francezi. A se vedea, pentru

21

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Louis Favoreu este de părere că definiţia şi, totodată, dimensiunea juridică a libertăţii individuale este determinată de utilizarea acestei sintagme fie la singular, fie la plural: astfel, la plural ea desemnează ansamblul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, adică libertăţile publice ataşate individului, iar la singular conceptul vizează atât o accepţiune restrânsă, anume siguranţa persoanei1, cât şi una extensivă, care include garanţiile împotriva arestărilor şi detenţiilor arbitrare, libertatea de mişcare (liberte d’aller et venir – libertatea de a pleca sau a veni, în traducere), dreptul la respectarea vieţii private prin care se înţelege inviolabilitatea domiciliului, a corespondenţei şi libertatea căsătoriei2. Patrick Wachsmann opinează, la rândul său, că libertatea individuală are atât o dimensiune juridică restrânsă, ce se referă numai la dreptul persoanei de a nu fi arestată sau deţinută în mod arbitrar, precum şi una largă ce are în vedere dreptul de a nu fi arestat sau deţinut arbitrar, libertatea de mişcare şi dreptul la respectul vieţii private, argumentând cu unele decizii ale Consiliului Constituţional date în exercitarea atribuţiilor sale privind controlul de constituţionalitate3. Sub aspectul întinderii aplicării libertăţii/libertăţilor individuale, Didier Thomas, la fel ca alţi autori francezi, este de părere că siguranţa personală priveşte atât persoanele supuse reţinerii şi arestării, cât şi celor aflate în stare de detenţie. Frederic Sudre creionează dimensiunea juridică a libertăţii individuale pe baza dispoziţiilor art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, apreciind că dreptul la libertate şi siguranţă vizează protejarea libertăţii fizice a persoanei împotriva oricărei arestări sau detenţii arbitrare ori abuzive, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudenţa sa4. Jan De Meyer, examinând dimensiunea dreptului la libertate şi la siguranţă, opinează, în consonanţă cu alţi autori ce au comentat conţinutul Convenţiei, că dreptul la libertate reglementat în art. 5 din Con venţie semnifică faptul că nimeni nu trebuie să se teamă că va face obiectul unor atentate arbitrare la libertatea sa5. Autorul mai constată că art. 5 parag. 1 nu se limitează la recunoaşterea, consacrarea în termeni generali a dreptului la libertate şi siguranţă, ci precizează detalii, J. Morange, op. cit., p. 61. 1 Asimilată şi de Louis Favoreu cu habeas corpus în sensul clasic, dat de englezi şi care se regăseşte şi în art. 2 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789. L. Favoreu şi colectiv, Droit constitutionnel, op. cit., p. 758. 2 L. Favoreu şi colectiv, Droit constitutionnel, op. cit., p. 758. 3 P. Wachsmann, Libertés publiques, op. cit., p. 144-151, 372 şi urm. Autorul precizează la p. 147 că majoritatea doctrinei franceze deduce din decizia din 12 ianuarie 1977 a Consiliului Constituţional includerea protecţia vieţii private în libertatea individuală. Autorul mai arată că, de altfel, Consiliul Constituţional s-a pronunţat în acest sens în mai multe decizii, cum ar fi şi decizia din 20 ianuarie 1993, decizia din 18 ianuarie 1995, decizia din 22 aprilie 1997, decizia din 23 iulie 1999. Patrick Wachsmann mai subliniază în acelaşi curs universitar, la p. 146, că libertatea individuală este legată de protecţia inviolabilităţii domiciliului. 4 A se vedea F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, 2006, p. 239. Spre exemplu, cauza Engel ş.a., 1976, GACEDH, nr. 4, par. 58. 5 A se vedea J. De Meyer, în L.E. Pettiti, E. Decaux, P.H. Imbert (coord.), La Convention européenne des droits de l'homme: commentaire article par article, op. cit., p. 190-191.

22

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

în acelaşi timp că nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât în cazurile prevăzute în alineatele de la a) până la f) din art. 5 şi după procedurile legale. Spre deosebire de alte reglementări internaţionale, dar şi faţă de diferite constituţii, în dimensiunea juridică a libertăţii individuale şi siguranţei persoanei din Convenţia europeană a drepturilor omului sunt incluse şi forme extrapenale de lipsire de libertate, cum ar fi detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, toxicoman sau vagabond, precum şi a celui aflat în curs de expulzare sau extrădare 1. De altfel, Convenţia Europeană este primul act cu valoare juridică în materia drepturilor omului care încearcă o enumerare exhaustivă a excepţiilor de la starea de libertate a oricărei persoane. Tot în dimensiunea juridică a libertăţii individuale, aşa cum se regăseşte aceasta în art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, intră şi garanţiile pe care Convenţia le-a introdus: dreptul persoanei arestate sau deţinute de a fi informat, dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător, de a fi trimis în judecată într-un termen rezonabil sau eliberat, dreptul la recurs şi dreptul la despăgubiri pentru detenţia ilegală. Dimensiunea juridică în Convenţia Europeană mai cuprinde2 şi norma juridică prevăzută în art. 1 din Protocolul 4, potrivit căreia „nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa pentru simplul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală”, text care se regăseşte şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 3, în art. 11. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul Kurt c. Turciei (1998), a stabilit că „detenţia nerecunoscută a unui individ constituie o negare a garanţiilor prevăzute în art. 5 din Convenţie şi o violare extrem de gravă a acestei dispoziţii. Autorităţile care au reţinut un individ au îndatorirea să dezvăluie locul unde acesta se găseşte. Curtea a tras concluzia că autorităţile nu au furnizat o explicaţie plauzibilă şi fundamentală cu privire la locul în care se găseşte fiul petiţionarei şi în legătură cu ce s-a întâmplat cu acesta după ce a fost reţinut în sat. Ele nu s-au achitat de obligaţia lor de a da seama de moartea acestuia. Există motive pentru a admite că fiul se află într-o detenţie nerecunoscută, în absenţa totală a garanţiilor prevăzute în art. 5. Este vorba aici de o violare deosebit de gravă a dreptului la libertate şi la siguranţă garantat prin acest articol”4. În privinţa dreptului la libertate şi siguranţă personală Curtea Europeană s-a mai 1

C.E.D.O. a stabilit în cauza Irlanda c. Regatul Unit din anul 1978 că art. 5 parag. 2 se aplică şi arestărilor efectuate cu ocazia controalelor de identitate sau de securitate cu caracter general, fără acuzaţii anume. 2 A se vedea şi L. Barac, Europa şi drepturile omului. România şi drepturile omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 29-31. Autoarea aminteşte dintre reglementările din Convenţia europeană a drepturilor omului ce se referă la dreptul la libertate individuală şi la siguranţă atât art. 5, cât şi art. 1 din Protocolul nr. 4, art. 6, art. 2-4 din Protocolul nr. 7, art. 13. O analiză mai detaliată asupra acestora vom face în secţiunea în care vom prezenta Convenţia europeană a drepturilor omului. 3 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevede în art. 11 că: „Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală”. 4 V. Berger, op. cit., p. 78-79.

23

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

pronunţat, spre exemplu, în cazurile Neumeister c. Austriei; De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei; T. şi V. c. Regatului Unit (1999); Engel şi alţii c. Olandei; Bozano c. Franţei (1986), precum şi în alte hotărâri. Dimensiunea juridică a libertăţii individuale în constituţiile străine se prezintă diferit de la etapă istorică la alta, de la o constituţie la alta. Reperele constituţionale cele mai vechi, Habeas Corpus Act şi, ulterior, Declaraţia franceză a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului de la 1789 şi Declaraţia Drepturilor (Bill of Rights) - primele 10 Amendamente la Constituţia SUA din 1791 1 stabileau reguli simple, dar explicite privind protecţia libertăţii individuale, acestea fiind centrate pe respectarea principiului legalităţii incriminării şi legalităţii procedurii judiciare penale, precum şi pe obligativitatea prezentării acuzatului în faţa unui judecător (în sistemul englez) sau a unui juriu (în sistemul american) care să hotărască asupra stării de deţinere sau de libertate a acestuia. Constituţia SUA, în Amendamentul VI, introduce garanţii suplimentare pentru acuzat, referitoare la dreptul de a fi asistat de un avocat, obligaţia organelor judiciare de a-l încunoştinţa cu privire la acuzaţia care îi este adusă, precum şi dreptul acuzatului referitor la ascultarea martorilor în favoarea sa şi a martorilor acuzării. 2.3. Concluzii Din cele expuse se poate observa că în reglementarea românească constituţională din prezent, aşa cum se reflectă de altfel în doctrina românească, libertatea individuală are o dimensiune juridică mai amplă decât în majoritatea legilor fundamentale, cu garanţii mai detaliate, care nu permit legiuitorului un spaţiu de manevră prea larg în stabilirea regimului juridic procesual penal pentru măsurile privative de libertate, atenţia constituantului român fiind orientată spre consacrarea unui număr cât mai mare de garanţii pentru protecţia libertăţii individuale, astfel încât arbitrariul legiuitorului să aibă o plajă de acţiune cât mai restrânsă în acest domeniu. Pe de altă parte, se poate observa că o serie de garanţii ale libertăţii individuale se regăsesc în diferite pacte şi convenţii2 în reglementarea altor drepturi decât libertatea individuală, dar există o certă legătură între ele şi dreptul la libertate individuală şi la siguranţă, legătură pe care constituantul român a preferat să o expună într-o sistematizare

1

Primele 10 amendamente au fost ratificate la data de 15 decembrie 1791 şi formează Declaraţia de Drepturi din SUA, denumită Bill of Rights. 2 Declaraţia universală a drepturilor omului face referiri la regimul libertăţii individuale în mai multe articole: art. 3, art. 4, şi art. 7-11; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: art. 8-11; Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 5, art. 6, art. 13, art. 1 din Protocolul nr. 4, art. 2-4 din Protocolul nr. 7.

24

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

cât mai unitară, în cea mai mare parte în conţinutul aceluiaşi articol (anume art. 23) sau în acelaşi capitol, referitor la drepturile şi îndatoririle fundamentale1. În privinţa doctrinei străine, în special doctrina franceză sumar analizată mai sus, se poate observa că dimensiunea juridică a libertăţii individuale este mai cuprinzătoare decât în doctrina românească, cuprinzând mai multe drepturi şi libertăţi fundamentale decât dreptul la libertate şi siguranţă personală din reglementarea art. 23 din Constituţia României şi art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cum ar fi inviolabilitatea domiciliului, libertatea de mişcare, protecţia vieţii private. De lege ferenda, apreciez că regulile incluse în conţinutul art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care este detaliat şi comprehensiv 2, reprezintă un punct de reper foarte bun pentru legislaţiile naţionale, astfel încât ar fi util ca, în eventualitatea unei revizuiri constituţionale, constituantul să adapteze conţinutul normativ al textului constituţional care consacră libertatea individuală (art. 23 în reglementarea constituţională română actuală) la reglementarea europeană, adaptare ce ar putea avea un dublu scop: acela al instituirii unor norme constituţionale interne la rândul lor comprehensive şi cât mai eficiente prin care să fie prevenite orice forme de arbitrariu, respectiv pentru a determina o simetrie cât mai fidelă între textele constituţionale naţionale şi prevederile Convenţiei, simetrie cu ajutorul căreia statul român să îşi armonizeze cât mai bine, în profunzime, filosofia politico-juridică în materia libertăţii şi siguranţei persoanei cu filosofia izvorâtă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi din cuprinsul Convenţiei europene a drepturilor omului, în art. 5 în mod particular.

CAPITOLUL 2. Libertatea persoanei, drept fundamental apărat şi garantat de constituţie 1

A se vedea infra, capitolul IV, secţiunea referitoare la legătura libertăţii individuale cu alte drepturi şi libertăţi fundamentale în Constituţia României. 2 Pentru o analiză detaliată a art. 5 din Convenţie, a se vedea J. Murdoch, Article 5 of the European Convention on Human Rights. The protection of liberty and security of person, Council Of Europe Publishing, Strasbourg 2002.

25

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

SECŢIUNEA 1. Terminologia utilizată în Constituţia României în privinţa libertăţii individuale Terminologia juridică determină dimensiunea aplicării normelor juridice, aşa încât este necesar să se stabilească sensurile folosite de legiuitorul român, în special în art. 23 din Constituţia României atât în redactarea sa iniţială (din cuprinsul Genezei Constituţiei din 1991 rezultând volumul foarte mare de lucrări de expertiză ştiinţifică efectuate de Comisia de redactare a proiectului, precum şi numeroasele dezbateri din Adunarea Constituantă necesare pentru a se da textului privind libertatea individuală forma adoptată în cele din urmă 1), cât şi în forma republicată2. Libertatea individuală figurează în catalogul drepturilor şi libertăţilor consacrate în Constituţia din 1991 a României în categoria inviolabilităţilor3. Problematica stabilirii terminologiei este cu atât mai mult de actualitate, cu cât unele articole din Constituţia în vigoare a României 4 au fost modificate, inclusiv art. 23 referitor la libertatea individuală5 prin Legea de revizuire a Constituţiei din anul 2003. 1

A se vedea Geneza Constituţiei României 1991 - Lucrările Adunării Constituante, Monitorul Oficial, 1998, p. 189440. 2 În procesul de redactare a Constituţiei României, caracterizat ca fiind unul complex, au fost formulate numeroase propuneri suplimentare faţă de textul propus de Comisia ce a redactat proiectul supus dezbaterii Adunării Constituante, propuneri şi puncte de vedere ce se regăsesc în monumentala lucrare intitulată „Geneza Constituţiei României din 1991 - lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial 1998. Spre exemplu, la p. 196-197 se găseşte alocuţiunea raportorului Comisiei de redactare – prof. univ. dr. Ioan Muraru, unde se menţionează că în Titlul II se află şi capitolul privind drepturile şi libertăţile fundamentale, la p. 212 sunt propunerile formulate de deputatul Ioan Gavra pentru articolul ce urma să consacre libertatea individuală, la p. 298-300 sunt amendamentele aduse de deputaţi şi senatori la art. 23 privind libertatea individuală din Proiectul de Constituţie, la p. 341-352 sunt consemnate dezbaterile din Adunarea Constituantă cu privire la art. 23 din Proiectul de Constituţie, fiind formulate atât obiecţiuni asupra terminologiei utilizate în proiect, cât şi observaţii de fond, de exemplu adăugarea termenului „percheziţionarea” la alin. (2) din art. 23, alături de reţinere şi arestare. 3 I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 172-173. 4 Constituţia din 8 decembrie 1991, publicată în M. Of. nr. 233 din 21 decembrie 1991, adoptată prin referendumul din 08 decembrie 1991. 5 Articolul 23 din Constituţia României din 8 decembrie 1991, publicată în M. Of. nr. 233 din 21 decembrie 1991, adoptată prin referendumul din 08 decembrie 1991, prevedea în forma iniţială: „(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. (2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. (3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. (4) Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată. (5) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. (6) Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut. (7) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. (8) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. (9) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”. Articolul 23 din Constituţia României a fost modificat şi completat prin Legea de revizuire a Constituţiei, publicată în M. Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003, lege adoptată prin referendumul din 18-19 octombrie 2003, Constituţia

26

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Aşa cum s-a arătat în doctrină 1, regulile înscrise în art. 23 din Constituţia din 1991 revizuită a României au la bază ideea că libertatea individuală se numără printre libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, care, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, reprezintă „valori supreme şi sunt garantate”, iar principiul libertăţii şi siguranţei persoaneiare o valoare internaţională, europeană şi constituţională, valoarea acestui drept fundamental implicând necesi tatea unor obligaţii corelative pentru autorităţile judiciare ale statului, prevăzute atât de dreptul internaţional, cât şi de dreptul intern2. După adoptarea, prin Referendumul din 18-19 octombrie 2003, a Legii de revizuire a Constituţiei din 1991 a României3, textul art. 23 privind libertatea individuală a fost completat cu patru alineate noi, pe de o parte prin detalierea şi completarea garanţiilor de natură procesuală acordate persoanei private de libertate, referitoare la durata arestării preventive în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii, reguli de verificare a stării de arest, consacrarea dreptului arestatului la exercitarea căilor de atac, precum şi concepte juridice noi, cum este cel din alin. (13) privind interzicerea privării de libertate în materii extrapenale. Referitor la reflectarea terminologiei în modul de redactare din Constituţia actuală a «libertăţii individuale» şi «siguranţei persoanei», în doctrina recentă se arată4 că în întreg Titlul al II-lea al Constituţiei în vigoare al României s-a utilizat tehnica legislativă a enunţului existenţei dreptului fundamental şi a garantării lui alături de precizarea că o altă lege va reglementa revizuită a fost republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu renumerotarea alineatelor. 1 C. Bulai, Excepţii de neconstituţionalitate admise de Curtea Constituţională în materie penală, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 250. 2 Gh. Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 206-207. 3 M. Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003. Constituţia a fost republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003, art. 23 având următorul conţinut: „(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. (2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. (3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. (4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. (5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. (6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. (7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. (8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu; (9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege. (10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. (11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. (12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. (13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”. 4 D. Micu, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în Constituţia României, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 200-2001.

27

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

conţinutul, întinderea şi protecţia dreptului, la art. 23 exemplificând cu aliniatul (2) care prevede limitarea libertăţii individuale prin reţinere sau arestare „numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”. Se poate observa că legiuitorul constituant român de la 1991 şi-a însuşit concepţia monistă, apreciind ca necesară înscrierea drepturilor omului în normele constituţionale, urmată de măsuri adecvate, concrete, prevăzute prin legislaţia internă pentru garantarea acestora de către fiecare stat, astfel încât drepturile şi libertăţile cetăţeneşti să nu fie lipsite de eficienţă practică şi, deci, inoperante1. Articolul 23 din Constituţia României foloseşte pentru exprimarea libertăţii fundamentale consacrate de acest text două sintagme, şi anume cea de «libertate individuală» şi «siguranţa persoanei»2, sugerându- se că nu au aceeaşi semnificaţie şi nu formează o categorie juridică unică3. Cum am arătat mai sus4, noţiunea de «libertate individuală» în acest context, priveşte libertatea fizică a persoanei5, în timp ce «siguranţa persoanei» vizează totalitatea garanţiilor prin care persoana fizică este protejată faţă de orice arbitrariu al autorităţilor publice în sensul restrângerii libertăţii fizice6. Aşadar, noţiunea de «libertate individuală» are în Constituţia României o sferă de cuprindere şi o generalitate mai mare decât cea a siguranţei persoanei, în timp ce «siguranţa persoanei » poate fi privită ca garanţie a libertăţii individuale, întrucât vizează legalitatea măsurilor pe care le pot lua autorităţile judiciare, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege7. Termenul «inviolabil» desemnează acea trăsătură a libertăţii individuale potrivit căreia acest drept nu poate fi încălcat, violat, atins în mod arbitrar. În literatura juridică anterioară Constituţiei României de la 1991 s-au dat inviolabilităţii persoanei sensuri diferite, uneori mai largi decât cele determinate de Constituţia de la 1965. Astfel, unii autori considerau că inviolabilitatea persoanei trebuie înţeleasă în sensul respectării

1

În Geneza Constituţiei României din 1991 sunt enumerate 22 de amendamente la art. 23 (de la poziţia 144 la poziţia 165), fiind admise numai două pentru forma finală a textului constituţional, op. cit., p. 298-300. 2 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., p. 165-166. 3 A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 213. 4 A se vedea supra, Capitolul I, secţiunea a doua. 5 A se vedea şi A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 213. 6 A se vedea şi A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 213. 7 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., p. 166.

28

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

integrităţii fizice, psihice sau morale a persoanei1. Nistor Prisca, referindu-se la inviolabilitatea 2 persoanei, o defineşte ca „dreptul persoanei de a nu se exercita asupra ei niciun fel de acţiune violentă...”3. Unul dintre aspectele principale ale inviolabilităţii persoanei este acela privitor la libertatea fizică a acesteia în raport cu organele judiciare 4.Caracterul inviolabil reprezintă acea trăsătură a libertăţii individuale potrivit căreia acest drept nu poate fi încălcat, violat, atins în mod arbitrar, iar asupra persoanei nu se poate exercita niciun fel de violenţă. Sub aspect terminologic, art. 23 din Constituţia actuală a României cuprinde în conţinutul libertăţii individuale ca drept fundamental numai reflectarea acestui drept în materie penală, existând, cum am arătat mai sus, prevedere expresă în ultimul alineat al art. 23 potrivit căreia sancţiunile privative de libertate nu se pot aplica decât în materie penală. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională, insistând asupra caracterului inviolabil al libertăţii individuale, a subliniat că „art. 23 din Constituţie stabileşte ca principiu de bază al ocrotirii acestor valori (şi anume demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi libera dezvoltare a personalităţii umane – n.n.), iar libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, textul constituţional reglementând până la detaliu condiţiile în care se poate efectua arestarea şi garanţiile constituţionale necesare asigurării unui cadru adecvat protejării cetăţeanului împotriva unei astfel de măsuri”5. Limitele inviolabilităţilor sunt determinate de prevederile constituţionale, de instrumentele juridice internaţionale în materia drepturilor omului şi de legislaţia naţională, regimul juridic al acestor limite fiind, fără îndoială, cel stabilit de legea fundamentală, în cazul libertăţii individuale limitele fiind date de condiţiile în care libertatea individuală a unei persoane poate fi limitată, restrânsă sau anulată, prin formele de restrângere prevăzute în art. 23 din Constituţie, anume reţinerea, arestarea preventivă şi detenţia pe baza unei hotărâri definitive de condamnare. Constituţia menţionează percheziţia ca formă de limitare a libertăţii individuale, cu conotaţie strict penală. După cum s-a arătat şi în doctrină, prin «cazuri prevăzute de lege» vom înţelege situaţiile, împrejurările în care autorităţile publice competente pot proceda la percheziţii reţineri 1

E. Feraru, Inviolabilitatea persoanei, atribut esenţial al dreptului la libertate, în R.R.D. nr. 2/1967, p. 6. Autorul dă inviolabilităţiilor o definiţie cu o arie de cuprindere mai largă, înţelegând prin „inviolabilităţi” acea categorie de drepturi fundamentale ale cetăţenilor al căror scop este protejarea persoanei umane sub toate aspectele sale, adică sub aspectul vieţii, al integrităţii corporale, al libertăţii fizice şi morale, al demnităţii, al traiului personal, al gândirii şi sentimentelor sale atunci când le împărtăşeşte altei persoane şi nu doreşte să devină publice. N. Prisca, Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor..., op. cit., p. 256. A se vedea şi T. Mrejeru, B. Mrejeru, Măsurile procesuale penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 5-8. 3 N. Prisca, Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor..., op. cit., p. 260. 4 T. Mrejeru, B. Mrejeru, Măsurile procesuale penale, Universul juridic, Bucureşti, 2006, p. 7. 5 C.C., Decizia nr. 107 şi din 14 iulie 1998 (M. Of. nr. 287 din 05 august 1998), Decizia nr. 108 din 14 iulie 1998 (M. Of. nr. 287 din 05 august 1998). 2

29

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

sau arestări, iar prin «procedura prevăzută de lege» urmează să înţelegem regulile de procedură care trebuie respectate în mod obligatoriu1. Constituantul român foloseşte, de asemenea, şi alţi termeni în reglementarea conţinutului libertăţii individuale2: «percheziţionarea», care reprezintă o măsură3 prevăzută în Codul de procedură penală pe care o pot dispune organele judiciare penale pentru a verifica existenţa vreunui obiect sau înscris care interesează cauza penală 4, textul vizând cu precădere percheziţia corporală; «reţinerea», o măsură procesuală penală preventivă privativă de libertate, cu durata maximă de 24 de ore, pe care o pot lua organele judiciare faţă de o persoană suspectată de săvârşirea unei infracţiuni (învinuit sau inculpat); «arestarea » este o măsură care atinge grav libertatea individuală şi constă în lipsirea de libertate a unei persoane pe o durată stabilită explicit de constituant, mult mai mare decât durata reţinerii, cu respectarea unui termen rezonabil şi cu reguli exprese pentru prelungirea arestării, procedura de judecată, precum şi o serie de alte garanţii pentru dreptul la libertate şi siguranţă al persoanei, alături de durata maximă a reţinerii şi arestării, cum sunt: stabilirea rolului exclusiv al judecătorului în luarea principalelor măsuri privative de libertate (cu excepţia reţinerii), comunicarea învinuirii în limba pe care o înţelege acuzatul, dublul grad de jurisdicţie în soluţionarea măsurilor privind arestarea, dreptul la avocat şi garantarea dreptului la apărare al celui arestat, consacrarea dreptului arestatului de a cere liberarea provizorie (sub control judiciar sau pe cauţiune), limitele aplicării celor două măsuri preventive privative de libertate, consacrarea constituţională a principiului prezumţiei de nevinovăţie şi a principiului legalităţii incriminării şi legalităţii pedepsei. Constituantul român a mai inclus în conţinutul art. 23 alin. (13) şi regula potrivit căreia regimul sancţionator privativ de libertate nu poate fi decât de natură penală, plasând astfel privarea de libertate în sfera exclusivă a penalului.

1

I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., p. 166; M. Constantinescu, A. Iorgovan,I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 41. 2 A se vedea M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită..., op. cit., p. 40-44. 3 Constituţia menţionează regimul percheziţiilor, dar cu referire la cele domiciliare şi în art. 27, textul revizuit prevăzând în alin. (3) că percheziţiile pot fi dispuse numai de către judecător în condiţiile şi formele prevăzute de lege, iar în alin. (4) că percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă. 4 Termenul „percheziţie” a fost inclus în text prin amendamentul 144, formulat de deputatul Cristian Zăinescu, admis de Adunarea Constituantă. Geneza Constituţiei României din 1991, Lucrările Adunării Constituante, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, p. 298. A se vedea şi A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 215.

30

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României 1, cât şi în cea a Curţii Europeană a Drepturilor Omului2 libertatea individuală a fost amplu examinată, cele două jurisdicţii explicând, definind libertatea individuală şi siguranţa persoanei, subliniind şi interpretând, de regulă într-o viziune extensivă, trăsăturile şi garanţiile acestora. La fel ca şi celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale, libertatea individuală nu are un caracter absolut, astfel că exerciţiul acesteia poate fi restrâns în cazurile prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituţia României republicată [art. 49 alin. (1) în forma iniţială a Constituţiei României din 1991], şi anume „pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav”. Restrângerea în aceste cazuri trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii”. În doctrina românească inviolabilitatea reglementată de art. 23 din Constituţie a fost definită de mai mulţi autori, majoritatea adaptându-şi limbajul utilizat la terminologia folosită de constituant, dar multe dintre definiţii, mai recente, urmează definiţia cuprinsă în prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor omului 3, după cum am arătat mai sus (supra, capitolul II).

1

Dintre deciziile Curţii Constituţionale pronunţate cu privire la art. 23 din Constituţie, amintim: Decizia nr. 107 din 14 iulie 1998 (M. Of. nr. 287 din 05 august 1998), Decizia nr. 108 din 14 iulie 1998 (M. Of. nr. 287 din 05 august 1998), Decizia nr. 10 din 24 ianuarie 2000 (M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000), Decizia nr. 60 din 25 mai 1994 (M. Of. nr. 57 din 28 august 1995) rămasă definitivă prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995 (M. Of. nr. 57 din 28 august 1995), Decizia nr. 1 din 09 ianuarie 1996 (M. Of. nr. 141 din 08 iulie 1996), Decizia nr. 28 din 15 februarie 2000 (M. Of. nr. 301 din 03 iulie 2000), Decizia nr. 546 din 04 decembrie 1997 (M. Of. nr. 98 din 02 martie 1998), Decizia nr. 173 din 04 noiembrie 1999 (M. Of. nr. 624 din 21 decembrie 1999), Decizia nr. 145 din 07 octombrie 1999 (M. Of. nr. 85 din 24 februarie 2000), Decizia nr. 99 din 01 noiembrie 1994 (M. Of. nr. 348 din 15 decembrie 1994), Decizia nr. 9 din 24 ianuarie 2000 (M. Of. nr. 221 din 19 mai 2000), Decizia nr. 25 din 10 februarie 1998 (M. Of. nr. 143 din 08 aprilie 1998), Decizia nr. 106 din 14 iulie 1998 (M. Of. nr. 287 din 05 august 1998), Decizia nr. 92 din 12 octombrie 1995 (M. Of. nr. 294 din 20 decembrie 1995), Decizia nr. 22 din 10 februarie 1998 (M. Of. nr. 161 din 23 aprilie 1998), Decizia nr. 106/2001 (M. Of. nr. 416 din 26 iulie 2001) şi altele. 2 Exemplificăm cu cauze C.E.D.O., precum: Neumeister c. Austriei; De Wilde,Ooms şi Versyp c. Belgiei; T şi V c. Regatului Unit (1999); Engel şi alţii c. Olandei; Bozano c. Franţei (1986), Guzzardi c. Italia (1980), Lukanov c. Bulgaria (1997), Boumar c. Belgia (1988), Calmanovici c. România (2008), Tase c. România (2008), Galliani c. România (2008), Lapusan c. România (2008), Samoilă şi Cionca c.România (2008), Konolos c. România (2008), Hussain c. România (2008), Rusu c.Austria (2008), Lexa c. Slovacia (2008), Vrencev c. Serbia (2008), Castravet c. Moldova (2007), Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia (2004), McKay c. Regatului Unit (2006), Nielsen c. Danemarca (1998), Storck c. Germania (2005), Selcuk şi Asker c. Turcia (1996), Altun c. Turcia (2004), Mancini c. Italia (2001), Vachec c. Bulgaria (2004), DaCosta Silva c. Spania (2006). 3 A se vedea B. Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 105; A. Ciobanu-Dordea, G. Mazilu, Comentariul art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în D. Bogdan, M. Selegean coord., Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 100-195.

31

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

SECŢIUNEA 2. Dimensiunile libertăţii individuale în concordanţă cu art. 23 din Constituţie În reglementarea constituţională actuală, mai cu seamă după revizuirea din anul 2003, constituantul1 a optat pentru prevederi detaliate în materia libertăţii individuale, în scopul de a împiedica abuzurile autorităţilor, dar şi de a se alinia la reglementările din documentele internaţionale (declaraţii de drepturi, pacte, convenţii), în special la prevederile 2 cuprinse în Declaraţia universală a drepturilor omului (art. 9), în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 9 parag. 1-5) şi în Convenţia europeană a drepturilor omului (art. 5), precum şi pentru armonizare cu cele mai moderne constituţii din Europa, al căror model l-a urmat3. Articolul 23 din Constituţia României are o dimensiune juridică complexă şi dusă până la detaliu, spre deosebire de nivelul de generalitate obişnuit în cazul legilor fundamentale din istoria constituţională românească, precum şi din dreptul comparat. Conţinutul normativ al dreptului la libertate individuală a fost amplu dezbătut în Adunarea Constituantă din 1991, membrii Constituantei formulând un număr mare de amendamente 4 la textul iniţial5, din dorinţa evidentă de a construi o reglementare cât mai cuprinzătoare, care să acopere cât mai multe ipoteze ale privării de libertate. Pentru a înţelege dimensiunea juridică a libertăţii individuale 6 din Constituţia României, se impune a reliefa într-o expunere sumară conţinutul normativ al art. 23 din Constituţie, demers întâlnit frecvent în doctrina românească7 şi pe care, în teză, l-am parcurs în secţiunea anterioară. 1

În Tezele Proiectului de Constituţie, libertatea individuală, împreună cu dreptul la integritate fizică şi psihică şi dreptul la apărare, figurau în Titlul I, Capitolul II, art. 2; a se vedea Geneza Constituţiei României. 2 A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 214. 3 A se vedea şi A.Şt. Tulbure, Procedură penală română. Parte generală, vol. I, Ed. Omnia Uni –S.A.S.T. Braşov, 1998, p. 85-89. 4 A se vedea, pentru detalii, Geneza Constituţiei României din 1991, Lucrările Adunării Constituante, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, p. 11, 191, 211-256, 341-434. S-au formulat, spre exemplu, amendamente privind introducerea noţiunii de «percheziţie» alături de reţinere şi arestare, a cuvântului «competent» lângă acela de «magistrat», stabilirea unui termen limită pentru durata arestului preventiv, menţiunea că arestarea se poate face numai în baza unui mandat, lămurirea sensului expresiei «de îndată» şi introducerea termenului de 24 de ore pentru comunicarea motivelor reţinerii sau arestării, înlocuirea cuvântului «garantat» cu «asigurat». 5 Iniţial Comisia de specialişti a elaborat tezele Constituţiei, apoi proiectul de Constituţie a fost redactat pe baza dezbaterilor ce s-au desfăşurat asupra tezelor iniţiale. 6 A se vedea A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 213. 7 Ion Deleanu, amintind dezbaterile numeroase din Adunarea Constituantă pe marginea textului art. 23 din Proiectul de Constituţie, arăta că era de aşteptat ca acest articol să fie unul intens prelucrat, din moment ce reglementează una dintre cele mai sensibile şi mai complexe valori ale fiinţei umane, libertatea individuală. Autorul a mai arătat că lipsirea de libertate, ca o „excepţie excepţională”, cum ar putea fi calificată, nu poate să rezulte din prezumţii de vinovăţie, ci numai din măsuri judiciare „motivate” şi operând rebus sic stantibus, astfel încât formularea propusă de Comisie pentru prezumţia de nevinovăţie să nu fie înlocuită cu un amendament propus la dezbateri, cu conţinutul: „inculpatul este prezumat nevinovat până ce vinovăţia sa va fi legalmente stabilită”. A se vedea, pentru detalii, I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad 2003, p. 432-433.

32

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

În rezumat, se poate reţine că libertatea individuală consacrată în art. 23 priveşte inviolabilitatea libertăţii fizice a persoanei, dreptul acesteia de a nu fi reţinută, arestată, condamnată sau supusă la executarea unei pedepse decât în condiţiile expres prevăzute de lege1. De asemenea, textul constituţional enumeră restrângerile ce pot afecta libertatea individuală, stabilind un set de garanţii pentru preîntâmpinarea oricăror abuzuri 2. Revizuirea din anul 2003 a adus unele retuşuri şi completări reglementării, dându-i articolului 23 o formă mai amplă, cu rigori mai numeroase şi mai clare pentru legiuitor şi pentru organele judiciare în egală măsură3. Tot sub aspectul dimensiunii constituţionale a reglementării libertăţii individuale, observăm că în art. 23 se regăsesc trei forme ale privării de libertate, anume reţinerea, arestarea preventivă şi detenţia în sensul executării unei pedepse cu închisoarea, toate numai în materie penală, constituantul înlăturând explicit privarea de libertate de natură extrapenală, cum era până atunci închisoarea contravenţională4. Spre deosebire de textul art. 23 din Constituţia României, în Convenţia Europeană, potrivit unor interpretări date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, condiţiile de detenţie nu sunt cuprinse în domeniul de aplicare a art. 5 din Convenţie şi nici incertitudinile date de statutul de imigrant, în timp ce internarea unei persoane într-un centru de reeducare, cu interdicţia de a ieşi din centru reprezintă privare de libertate, iar aplicarea unei pedepse disciplinare unui deţinut nu constituie încălcare a art. 5 din Convenţie.5 Prin urmare, se bucură de protecţia constituţională prevăzută de art. 23 libertatea fizică a persoanei în raport de măsurile pe care autorităţile statale le pot lua în materie penală, garanţiile constituţionale acordate libertăţii individuale şi siguranţei persoanei vizând, totodată, obligaţia negativă a statului de a nu institui norme juridice prin care să fie permisă aplicarea unor sancţiuni privative de libertate în materie extrapenală. 1

M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită..., op. cit., p. 40. Restrângerile libertăţii individuale pot fi aplicate numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, reţinerea este limitată în timp la 24 de ore, arestarea se poate face numai în baza unui mandat emis de judecător. Deşi în mod obişnuit în constituţiile altor state cu puternice tradiţii democratice nu este înscrisă o durată maximă a arestării, constituantul român a stabilit, totuşi, din dorinţa de a împiedica arbitrariul puterii politice şi al instituţiilor cu atribuţii judiciare, că durata arestării, la rândul său, este limitată în timp, la 30 de zile, făcând totodată, la nivel de lege fundamentală, delimitarea între faza de urmărire penală şi faza de judecată. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită..., op. cit., p. 42-43. 3 Au fost stabilite reguli mai clare pentru prelungirea arestării şi o durată maximă a arestării în cursul urmăririi penale de 180 zile. De asemenea, constituantul a introdus obligativitatea verificării periodice de către instanţa de judecată a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării. Norma constituţională menţionează şi liberarea provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune, precum şi regula parcurgerii căilor de atac în cazul măsurii arestării preventive. Totodată, la nivel constituţional sunt cuprinse şi alte reguli care în mod obişnuit se întâlnesc în legislaţia procesuală penală, cum sunt acelea privind comunicarea învinuirii către reţinut sau arestat în limba pe care o înţelege, în cel mai scurt termen şi în prezenţa unui avocat. 4 De remarcat că până la revizuirea din 2003, pedeapsa închisorii contravenţionale se executa în aceleaşi locuri de deţinere cu pedeapsa închisorii, deşi regimul lor juridic era fundamental diferit, iar calculele duratei executării închisorii contravenţionale se făceau distinct de cele ale pedepsei închisorii. 5 C. Bîrsan, Convenţia europeană..., op. cit., p. 283; Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 9 decembrie 1987, nr. 11703/1985, X c. Germania, DR nr. 54, p. 116, 22 februarie 1995, X c. Elveţia, DR nr. 80, p. 66. 2

33

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

După cum am arătat în capitolele precedente, în doctrina recentă 1 a fost reiterată concepţia consacrată în doctrină2 potrivit căreia dimensiunea conceptului de libertate individuală reglementat de art. 23 din Constituţie priveşte numai libertatea fizică a persoanei, respectiv dreptul acesteia de a se deplasa liber, de a nu fi reţinută sau arestată decât în cazurile prevăzute de lege, prin raportare, aşadar, numai la măsurile şi demersurile autorităţilor publice. Constantin Bulai, comentând deciziile nr. 60/1994 şi nr. 20/1995 ale Curţii Constituţionale 3, exprimă opinia că regula libertăţii individuale consacrată de art. 23 din Constituţie este una cu caracter de principiu care nu trebuie înţeleasă ca având caracter absolut, ci doar în sensul că libertatea persoanei este regula, iar restrângerea exerciţiului acestei libertăţi nu poate avea decât caracter excepţional, putând interveni numai în scopul apărării unor interese sociale majore. Autorul mai observă faptul că aproape toate regulile înscrise în art. 23 se referă la măsurile preventive şi alte măsuri procesuale restrictive sau privative de libertate ce pot fi luate în cadrul procesului penal român. Făcând o analiză şi a eficienţei normative a acestor reglementări, Constantin Bulai este de părere că toate aceste reguli de drept nu trebuie înţelese ca simple proclamaţii de principii, ci ca norme juridice obligatorii pentru elaborarea şi aplicarea dispoziţiilor Codului penal şi de procedură penală, care nu pot contraveni prevederilor constituţionale. Important de reţinut este şi faptul că dispoziţiile constituţionale româneşti privind drepturile şi libertăţile fundamentale se completează în aplicare, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi cu art. 20 din Constituţie 4, cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Convenţia europeană a drepturilor omului ocupă un loc aparte, deoarece prin recunoaşterea jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în urma ratificării acesteia de către România 5, hotărârile pronunţate de Curtea Europeană împotriva României trebuie respectate de statul român şi puse în executare potrivit dispoziţiilor date de instanţa europeană. Pe marginea art. 5 din Convenţie, unde se utilizează exprimarea «dreptul la libertate şi siguranţă», au fost emise numeroase opinii în doctrină, desprinzându-se opinia dominantă potrivit căreia noţiunea de libertate priveşte sensul 1

Gh. Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 203. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., p. 166. 3 A se vedea C. Bulai, Excepţii de neconstituţionalitate admise de Curtea Constituţională în materie penală, Ed. TREI, Bucureşti, 2002, p. 240-264. Decizia nr. 60 din 15 mai 1994 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 alin. (3) din Codul de procedură penală, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în M. Of. nr. 57 din 28 martie 1995. 4 Articolul 11 are titlul marginal „Dreptul internaţional şi dreptul intern”, iar art. 20 are denumirea marginală „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”, textul fiind revizuit prin Legea de revizuire a Constituţiei din 22 septembrie 2003. 5 Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994. La rândul său, art. 5 din C.E.D.O. este inspirat din prevederile art. 3 din Declaraţia universală a drepturilor omului („Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”) şi se aseamănă cu prevederile art. 9 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. 2

34

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

clasic al libertăţii, şi anume libertatea de a veni şi de a pleca 1, respectiv libertatea fizică a persoanei, libertatea şi siguranţa trebuind să fie privite ca ansamblu2. Pentru a ilustra dimensiunea constituţională corectă a libertăţii individuale şi siguranţei persoanei, se impune precizarea că, potrivit prevederilor din alin. (2), textul articolului 23 se corelează cu prevederile Codului de procedură penală în vigoare, această lege organică având menirea de a organiza procesul penal şi activitatea organelor judiciare care aplică legea penală. De altfel, această corelare se regăseşte în mod special în actuala redactare a art. 5 din Codul de procedură penală referitor la garantarea libertăţii individuale3. Dispoziţiile constituţionale se referă la «privarea de libertate», nu şi la «restricţiile» privind libertatea individului, deşi, uneori, demarcarea celor două categorii este dificilă 4. Într-o opinie diferită de cea consacrată în doctrina contemporană, Tudor Drăganu 5 suprapune conceptele de siguranţa persoanei şi libertatea individuală aşa cum este reglementarea din art. 23 din Constituţia României, sugerând că dimensiunea juridică a acestora, cel puţin privindu-le prin prisma reglementării constituţionale române actuale, este identică, în accepţiunea de habeas corpus şi în cea dată de Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789. O viziune similară pare a avea Victor Duculescu, care, în analiza art. 23 din Constituţie, subliniază latura de garantare a siguranţei persoanei prin setul de reguli habeas corpus pe care le cuprinde textul constituţional român6. Libertatea individuală are un conţinut distinct faţă de celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale7, astfel încât putem concluziona că dimensiunea constituţională a libertăţii individuale priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul acesteia de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinută în sclavie sau în orice altă servitute, de a avea conduita dorită, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi legi8. 1

A se vedea, pentru detalii, R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 186. 2 C. Bîrsan, Convenţia europeană..., op. cit., p. 282. 3 Caracterul detaliat al prevederilor art. 23 din Constituţie este criticat de o parte a doctrinei, cu motivarea că prevederile conţinute de art. 23 trebuie să îşi găsească locul în Codul de procedură penală. A se vedea I. Neagu, Drept procesual penal, op. cit., p. 101. 4 A se vedea I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. „Europa Nova”, Bucureşti, 1996, p. 147; A se vedea J. Murdoch, Articolul 5 din C.E.D.O. -Protecţia libertăţii şi securităţii persoanei, Council of Europe Publishing, op. cit., p. 9. 5 T. Drăganu, Drept constituţional..., op. cit., 159-160. 6 V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Constituţia României comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 98-99. 7 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., p. 166. 8 I. Muraru, Gh. Iancu, Drepturile, libertăţile..., op. cit., p. 42; A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 213.

35

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat rolul, importanţa art. 23 din Constituţia României, reţinând deseori în deciziile sale că art. 23 din Constituţie garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prin instituirea unor reguli precise privind măsura arestării1. Astfel, instanţa constituţională a constatat2 că art. 23 din Constituţie stabileşte, ca principiu de bază al ocrotirii valorilor constituţionale centrate pe drepturile şi libertăţile omului, faptul că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, textul constituţional reglementând până în detaliu condiţiile în care se poate efectua arestarea şi garanţiile constituţionale necesare asigurării unui cadru adecvat protejării cetăţeanului împotriva unei astfel de măsuri. Totodată, Curtea Constituţională face o corelaţie de mare fineţe teoretică între art. 1 alin. (3) din Constituţie (în forma sa iniţială – n.n.), potrivit căruia România este un stat de drept în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme ce sunt garantate şi consacrate prin Legea fundamentală, şi art. 23 din Constituţie, sugerând o relaţie de condiţionare între aceste dispoziţii constituţionale. De asemenea, Curtea Constituţională a extins interpretarea cazurilor de privare de libertate avute în vedere de constituant şi la interdicţia de a părăsi România impusă în cadrul unui proces penal de o altă persoană decât de un magistrat 3, reţinând că restrângerea dreptului la libera circulaţie trebuie dispusă de magistrat cu respectarea prevederilor art. 49 din Constituţie (forma iniţială a acesteia, text devenit art. 53 după republicarea din 2003 – n.n.), text constituţional care stabileşte condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea drepturilor să fie constituţională. Curtea, în raţionamentul făcut în cauză, a reţinut că în măsura în care străinului învinuit sau inculpat ori condamnat îi este restrâns exerciţiul dreptului la libera circulaţie prevăzut de art. 25 alin. (1) din Constituţie de către un alt organ judiciar decât de către un magistrat care să se pronunţe asupra legalităţii acestei măsuri, precum şi în condiţiile în care restrângerea nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o ori atinge substanţa dreptului sau a libertăţii, dispoziţiile legale criticate şi care reglementează asemenea situaţii sunt neconstituţionale, intrând în conflict cu art. 23 din Constituţie. Interesant de observat că în 1

A se vedea Decizia nr. 60 din 15 mai 1994 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 alin. (3) din Codul de procedură penală, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în M. Of. nr. 57 din 28 martie 1995. Un raţionament similar există în Decizia nr. 108 din 14 iulie 1998 (M. Of. nr. 287 din 05 august 1998), Curtea Constituţională amintind de importanţa art. 23 din Constituţie şi în Decizia nr. 106 din 14 iulie 1998 (M. Of. nr. 287 din 05 august 1998. 2 A se vedea Decizia nr. 108 din 14 iulie 1998 (M. Of. nr. 287 din 05 august 1998). 3 Decizia nr. 106 din 11 aprilie 2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 28 din Legea nr. 25/1968 privind regimul străinilor în România, republicată (M. Of. nr. 416 din 26 iulie 2001). Curtea reţine în decizie că textele de lege criticate încalcă prevederile art. 23 din Constituţie numai în măsura în care interdicţia de a părăsi România, interdicţie ce îl vizează pe străinul învinuit, inculpat sau condamnat într-o cauză penală, nu a fost dispusă de către magistrat, Curtea raportându-se, evident, la textul constituţional în vigoare la acel moment, anume forma iniţială a Constituţiei din 1991, unde arestarea putea fi dispusă de către magistrat, deci atât de către judecător, cât şi de către procuror.

36

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

această decizie Curtea Constituţională a apreciat că reprezintă tot o formă de privare de libertate şi interdicţia de a părăsi România, impusă de agenţi ai statului, astfel încât o asemenea măsură respectă rigorile constituţionale din art. 23 dacă este dispusă de magistrat, similar cu arestarea preventivă, din motivarea deciziei rezultând că gravitatea acestei noi forme de privare de libertate – interdicţia de a părăsi România în cursul unui proces penal – este superioară reţinerii în viziunea Curţii Constituţionale, dar cel mult la fel de gravă ca arestarea, fiind astfel necesar să fie cenzurată de magistrat sub aspectul legalităţii. În privinţa dimensiunii juridice a libertăţii persoanei aşa cum este ea reglementată în art. 5 din Convenţie, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut că art. 5 parag. 1 nu priveşte simplele restricţii ale libertăţii de circulaţie care intră în sfera de protecţie a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie. Având în vedere cele expuse, apreciez că dimensiunea juridică a libertăţii individuale, dată în art. 23 din Constituţia României, deşi are aparenţa unui text greoi, fiind foarte amplu şi mai puţin suplu decât reglementările similare din diferite constituţii străine, este, totuşi, mai apropiată faţă de realităţile statului român şi ale societăţii româneşti contemporane, unde procesul legislativ, procesul decizional politic şi instituţional, deciziile în materie judiciară merg, frecvent, spre extreme, forţând, adesea cu valenţe explicite de violare, limitele dispoziţiilor constituţionale1. O reglementare constituţională amplă, un habeu s corpus dus până la detalii pe baza acumulărilor jurisprudenţiale interne şi europene, ar fi de natură să pună piedici concrete şi greu de trecut autorităţilor române, fie ele legislative, executive sau judiciare, în tendinţa acestora aproape naturală de a încălca regulile constituţionale şi pe cele europene pentru a da soluţii ce răspund de obicei unor false sau reale „imperative” de moment, după cum frecvent observăm în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a C.E.D.O. 2. Susţin ideea unei reglementări constituţionale exhaustive în privinţa libertăţii individuale pe de o parte având în vedere istoria tumultoasă în România după instaurarea regimului politic democratic pluripartit, istorie marcată de numeroase măsuri judiciare şi legislative neconstituţionale, iar pe de altă parte pornind de la

1

Consider că sunt evidente, în acest sens, atât nenumăratele decizii ale Curţii Constituţionale de admitere a obiecţiilor sau excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor (în special cele privind diferite dispoziţii ale codului de procedură penală şi ale codului penal, precum şi dispoziţii procesuale cuprinse în legi speciale), cât şi deciziile prin care Curtea Constituţională a constatat existenţa unor conflicte juridice de natură constituţională între diferite autorităţi publice. Spre exemplu, deşi Curtea Constituţională a stabilit în mai multe hotărâri că în cursul urmăririi penale este admisibilă prelungirea arestării preventive după cel mult 30 de zile, în practică aceste hotărâri au fost ignorate până la momentul la care Codul de procedură penală a fost modificat în această privinţă, demonstrând practic o anumită inerţie, imobilism în rândul corpului magistraţilor din perioada scursă de la ratificarea Convenţiei, în 18 mai 1994 şi până la revizuirea Constituţiei în 2003. Pe de altă parte, se poate observa că există hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva României, în materia libertăţii individuale şi securităţii persoanei, statul român primind şi condamnări, cum ar fi: cazul Pantea c. România, Filip c. România etc. 2 Cele mai recente hotărâri ale C.E.D.O. împotriva României, anume cauza Konolos, cauza Galliani, cauza Varga, cauza Tase, cauza Hussain, sunt grăitoare în acest sens.

37

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

caracterul rigid al Constituţiei României1, de la procedura complexă şi mai de durată prin care se poate face revizuirea legii fundamentale, rigiditate care asigură mai multe garanţii pentru supravieţuirea unor norme interne echilibrate, juste, cu adevărat de protecţie pentru această libertate fundamentală. SECŢIUNEA 3. Interdependenţa dintre Libertatea persoanei şi celelalte drepturi şi libertăţi prevazute în Constituţia României În Constituţia României din 1991, termenul libertate este utilizat atât pentru dreptul la libertate individuală şi siguranţă, cât pentru a desemna unele drepturi şi libertăţi social-politice, denumite în doctrină şi libertăţi de opinie 2: libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, toate în sensul de acţiune liberă a omului de a face ceva anume prevăzut de legea fundamentală (de exemplu: actul de a gândi, de a avea opinii, de a alege o credinţă religioasă sau alta, de a le exprima prin viu grai, în scris, prin imagini, sunete sau alte mijloace, de a participa la mitinguri, demonstraţii, procesiuni sau orice alte întruniri). În doctrina română mai veche3 sunt enumerate corelaţiile libertăţii individuale sub forma consecinţelor imediate ale libertăţii individuale asupra altor drepturi, făcându-se astfel legătura, în regimul Constituţiei de la 1864 a României, cu alte drepturi reglementate la nivel constituţional, cum ar fi: libertatea de locomoţie, inviolabilitatea domiciliului, libertatea muncii, libertatea religioasă, libertatea de reuniune, libertatea de asociere. Între libertatea individuală şi celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale prevăzute în Constituţia României există o interdependenţă deter minată în primul rând de tratamentul juridic pe care legiuitorul constituant l-a acordat tuturor acestora, anume de a le considera drepturi şi libertăţi fundamentale şi de a le include într-o sistematizare cursivă în legea fundamentală, dându-le forţă juridică supremă în sistemul normativ şi un caracter unitar, iar în al doilea rând determinată de natura juridică identică pentru toate, aceea de drepturi subiective, deşi, cum subliniază doctrina, drepturile şi îndatoririle fundamentale îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective prin importanţa socială, economică şi politică pe care o au.4 O altă legătură între drepturile şi libertăţile fundamentale este dată de aplicarea pentru toate drepturile consacrate în Constituţia României a aceluiaşi set de principii generale: universalitatea drepturilor, neretroactivitatea legii, egalitatea în drepturi a cetăţenilor, funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în 1

A se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., ed. a 13-a, vol. I, op. cit., p. 107. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional…, op. cit., p. 141. 3 C. Dissescu, op. cit., p. 483. 4 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., p. 148. 2

38

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

România, protecţia cetăţenilor români în străinătate, protecţia juridică a cetăţenilor străini şi a apatrizilor aflaţi în România, interdicţia extrădării sau expulzării cetăţenilor români din România, prioritatea reglementărilor internaţionale la care statul român este parte, accesul liber la justiţie şi caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. În afară de aceste legături de ordin general dintre libertatea individuală şi toate celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale, se pot observa anumite întrepătrunderi particulare fundamentate pe asemănările existente între conţinutul libertăţii individuale şi cel al altor drepturi şi libertăţi fundamentale1. Astfel, există evidente legături între conţinutul libertăţii individuale şi dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie, dreptul la apărare al reţinutului sau arestatului fiind garantat pentru persoana privată de libertate în art. 23 alin. (8). Reglementarea constituţională generală, dar şi aprofundată a dreptului la apărare, care interferează în mod necesar cu prevederea specială din art. 23 alin. (8), este cea cuprinsă în art. 24, astfel că aplicarea în concret a normei speciale din art. 23 se completează cu cea generală din art. 24. Interdependenţă există şi cu privire la libera circulaţie, prevăzută în art. 25 din Constituţie, întrucât în mod evident o persoană reţinută sau arestată nu îşi mai poate exercita dreptul la liberă circulaţie pe durata reţinerii sau arestării. Similar, viaţa intimă, familială şi privată (art. 26 din Constituţie) este afectată dacă se restrânge libertatea individuală. Inviolabilitatea domiciliului (art. 27 din Constituţie) reprezintă o altă normă constituţională cu mare impact asupra regimului libertăţii individuale, prin reglementarea percheziţiei domiciliare, care intră în categoria excepţiilor inviolabilităţii domiciliului, alături de alte derogări enumerate în alin. (2): în cazul executării unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti. Mai mult, percheziţionarea la care face trimitere alin. (2) din art. 23, chiar dacă vizează în principal percheziţia corporală, este reluată, într-o formă mai detaliată, în art. 27 alin. (3) şi (4) din Constituţie 2, texte care stabilesc regimul constituţional al percheziţiei domiciliare. Se impune aici precizarea că, deşi din interpretarea sistematică şi logică a celor două norme constituţionale se desprinde concluzia că în art. 23 este menţionată percheziţia corporală, iar în art. 27 textul constituţional se referă la percheziţia domiciliară, totuşi regimul constituţional al acestora trebuie privit unitar, cu exigenţe procedurale comune, deoarece constituantul nu delimitează expres cele două forme de percheziţie. O legătură importantă cu dimensiunea juridică a libertăţii individuale o are şi secretul corespondenţei prevăzut de art. 28 din Constituţie, a cărui protecţie constituţională influenţează 1

De altfel, asemenea corelaţii se întâlnesc şi în instrumentele juridice internaţionale privind drepturile omului, fiind subliniate, de exemplu, legăturile existente între art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi celelalte drepturi prevăzute în Convenţie - a se vedea C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, comentariu pe articole, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 279-281. 2 A se vedea, pentru detalii, M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită, op. cit., p. 53-54; V. Cioclei în Constituţia României – comentariu..., op. cit., p. 258-271.

39

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

major regimul libertăţii individuale, restrângerea secretului corespondenţei în materie procesual penală având relevanţă probatorie adesea esenţială în jurisprudenţă şi, implicit, în restrângerea stării de libertate fizică a persoanei (deseori se dispune privarea de libertate pe baza elementelor probatorii extrase din corespondenţa, convorbirile telefonice, mesageria electronică sau alte sisteme de transmis corespondenţa utilizate de persoana învinuită ori inculpată). Libertatea conştiinţei, consacrată prin art. 29 din Constituţie, interferează cu libertatea individuală în privinţa regulilor aplicabile custodierii persoanelor private de libertate, care se pot prevala de aceste dispoziţii constituţionale pentru a-şi păstra pe perioada privării de libertate nealterată libertatea de conştiinţă morală, civică, religioasă. Libertatea de exprimare, (art. 30), dreptul la informaţie (art. 31), dreptul la învăţătură (art. 32), accesul la cultură (art. 33), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34), dreptul la mediu sănătos (art. 35), dreptul la muncă (art. 41), dreptul de proprietate privată (art. 44), dreptul la moştenire (art. 46), dreptul de a întemeia o familie (art. 48), dreptul de petiţionare (art. 51) reprezintă tot atâtea drepturi şi libertăţi fundamentale care au o relaţionare, fie ea mai mare sau mai redusă, cu libertatea individuală, pornind de la premisa că pe perioada privării de libertate persoana încarcerată beneficiază de aceste drepturi fundamentale şi le poate exercita în funcţie de liberul său arbitru şi, acolo unde legea stabileşte anumite limitări sau impune diferite condiţii, în funcţie de aceste limitări sau condiţii, cu respectarea, desigur, a prevederilor art. 53 din Constituţie privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Pe de altă parte, restrângerea libertăţii individuale afectează modul de exercitare a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, producând cel mai adesea mutaţii profunde în conştiinţa, condiţiile şi modul de viaţă ale persoanei lipsite de libertate. O întrepătrundere specială putem observa între art. 23 şi art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, mai exact alin. (3) referitor la răspunderea statului pentru erorile judiciare1, cu atât mai mult cu cât Convenţia europeană a drepturilor omului reglementează expres, în art. 5 parag. 5 dreptul persoanei la despăgubire în caz de detenţie ilicită, iar potrivit art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României, reglementările internaţionale la care România este parte fac parte din dreptul intern, iar în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor normele constituţionale se interpretează şi se aplică în concordanţă cu instrumentele juridice internaţionale din materia drepturilor omului la care statul român este parte. De altfel, prevederea din art. 52 alin. (3) din Constituţie consacră, implicit, şi dreptul la despăgubire al persoanei care a fost privată de libertate în mod nelegal. O legătură importantă există între 1

Articolul 52 alin. (3) are următorul conţinut: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.

40

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

prevederile art. 23 şi cele cuprinse în art. 72 privind imunitatea parlamentară, unde sunt stabilite regulile pe baza cărora se poate dispune percheziţia, reţinerea sau arestarea preventivă a deputaţilor şi senatorilor. SECŢIUNEA 4. Garanţiile acordate libertăţii individuale 4.1. Garanţiile juridice de fond Garanţiile juridice de fond constau în reglementările de natură să asigure existenţa şi exerciţiul drepturilor şi al libertăţilor fundamentale” 1. Printre garanţiile de fond, Ion Deleanu enumeră: dispoziţiile constituţionale cu privire la drepturile fundamentale sunt de directă şi imediată aplicare2; domeniul normativ al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi al garanţiilor acestora este rezervat legii3, adică aprecierii puterii legiuitoare; garantarea existenţei, supravieţuirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, art. 152 alin. (2) din Constituţie nepermiţând revizuirea Constituţiei în sensul suprimării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ori garanţiilor acestora, iar art. 53 alin. (2) permiţând restrângerea exerciţiului unor drepturi fără a atinge existenţa dreptului sau a libertăţii şi numai dacă restrângerea este necesară într-o societate democratică; caracterul excepţional, condiţionat şi restrictiv al măsurilor de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale în redactarea art. 53 din Constituţie. 4.2. Garanţiile de procedură sau jurisdicţionale În viziunea aceluiaşi autor, sunt: instituţionalizarea justiţiei constituţionale înfăptuită de Curtea Constituţională - o autoritate jurisdicţională specializată, independentă faţă de toate celelalte autorităţi4; accesul liber la justiţie (considerat de unii autori5 drept fundamentalgaranţie, iar de alţi autori6 principiul constituţional al drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale); contenciosul administrativ [potrivit art. 52 alin. (1) din Constituţia României revizuită, persoana vătămată de autoritatea publică poate obţine recunoaşterea dreptului pretins, a 1

I. Deleanu, Instituţii şi proceduri..., op. cit., p. 470 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri..., op. cit., p. 470 3 Autorul precizează că Guvernul nu poate interveni în acest domeniu, Legea fundamental făcând expres trimitere la lege în sens restrictiv. Pe de altă parte, potrivit art. 53 alin. (1) din Constituţie, exerciţiul unor drepturi poate fi restrâns numai prin lege, iar art. 115 alin. (6) din Constituţia revizuită prevede că ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, iar potrivit art. 115 alin. (1) din Constituţie, Guvernul nu poate fi abilitat să emită ordonanţe în domeniul legilor organice, materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale fiind de regulă rezervată legilor organice. I. Deleanu, Instituţii şi proceduri..., op. cit., p. 472. 4 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri..., op. cit., p. 473. 5 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri..., op. cit., p. 473. 6 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., p. 163; Gh. Iancu, Drepturile, libertăţile..., op. cit., p. 99. 2

41

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei]; justiţia, care potrivit art. 126 alin. (1) se înfăptuieşte prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe stabilite prin lege; dreptul de petiţionare consacrat de art. 51 din Constituţie, larg recunoscut în doctrină ca un drept-garanţie1. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale este foarte bogată în materia libertăţii individuale şi siguranţa persoanei, în special sub aspectul respectării stricte a sistemului de garanţii consacrat prin art. 23 din Constituţie2. Văzând şi alte opinii din doctrină3, se impune a adăuga criteriul reglementării conţinutului dreptului, cu trimitere la drepturile care, prin conţinutul lor, joacă rolul de garanţii constituţionale, reprezentând, aşadar, drepturi fundamentale şi garanţii în egală măsură, cum sunt dreptul de petiţionare, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Aşa cum s-a arătat în doctrina recentă, sistemul de garanţii constituţionale permite realizarea represiunii faptelor antisociale (a infracţiunilor, pentru materia penală şi cea mai gravă formă a acestor fapte, totodată), dar în acelaşi timp asigură persoanelor inocente ocrotirea juridică necesară. Siguranţa persoanei poate fi privată ca o garanţie a libertăţii individuale ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile publice în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege4. Într-o altă opinie recentă5, garanţiile respectării principiului libertăţii persoanei sunt cuprinse în reglementările privind cazurile în care pot fi luate măsurile procesuale preventive şi verificarea legalităţii acestora şi constau în: cazurile în care se dispune privarea de libertate, enumerate limitativ de lege; dispunerea măsurii reţinerii de către organul de urmărire penală, inclusiv de procuror, a arestării preventive numai de către judecător; limitarea strictă a duratei privării de libertate atât pentru urmărirea penală, cât şi pentru faza de judecată; reglementarea printre atribuţiile judecătorului şi a celei privind verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventivă şi de executare a pedepselor. Doctrina românească recentă 6 s-a preocupat la rândul său de garanţiile la libertatea individuală şi la siguranţa persoanei cuprinse în art. 5 din 1

I. Deleanu, Instituţii şi proceduri..., op. cit., p. 473. De exemplu, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 60 din 25 mai 1994 (M. Of. nr. 57 din 28 martie 1995); nr. 20/1995 (M. Of. nr. 57 din 28 martie 1995); nr. 92/1995 din 12 octombrie 1995 (M. Of. nr. 294 din 20 decembrie 1995; nr. 1/1996 din 9 ianuarie 1996 (M. Of. nr. 141 din 08 iulie 1996); nr. 279 din 1 iulie 1997 (M. Of. nr. 50 din 04 februarie 1998); nr. 486 din 2 decembrie 1997 (M. Of. nr. 105 din 06 martie 1998); nr. 546 din 4 decembrie 1997 (M. Of. nr. 98 din 02 martie 1998); nr. 22 din 10 februarie 1998 (M. Of. nr. 161 din 23 aprilie 1998); nr. 112 din 14 iulie 1998 (M. Of. nr. 286 din 04 august 1998); nr. 106 din 14 iulie 1998 (M. Of. nr. 287 din 05 august 1998); nr. 107 din 14 iulie 1998 (M. Of. nr. 287 din 05 august 1998); nr. 108 din 14 iulie 1998 (M. Of. nr. 287 din 05 august 1998); nr. 10 din 24 ianuarie 2000 (M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000; nr. 9 din 24 ianuarie 2000 (M. Of. nr. 221 din 19 mai 2000). 3 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., p. 157. 4 I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 195. 5 Gh. Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 207. Autorul examinează acest principiu aşa cum este înscris în art. 5 din Codul român de procedură penală, făcând corelaţiile teoretice cuvenite cu prevederile art. 23 din Constituţie şi cu cele din Convenţia europeană a drepturilor omului. 6 A se vedea C. Bîrsan, Convenţia europeană..., vol. I, op. cit. p. 332-388; B. Selejan-Guţan, Protecţia europeană..., op. cit., p. 112-118. 2

42

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Convenţia europeană a drepturilor omului. Astfel, Corneliu Bîrsan, arătând 1 importanţa covârşitoare a art. 5 în sistemul de protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţia Europeană, instituie garanţii substanţiale pentru persoana arestată sau deţinută, adică atât pentru persoanele aflate în stare de libertate, cât şi pentru cele aflate în detenţie, în scopul de a înlătura pe cât posibil consecinţele arestării sau deţinerii abuzive, pentru ca persoana în cauză să îşi poată recăpăta libertatea. Sistemul de garanţii (consacrat prin paragrafele 2-5 din art. 5) cuprinde, practic, câteva drepturi acordate persoanei private de libertate: dreptul de a fi informat despre motivele arestării sau deţinerii, dreptul la un judecător şi la judecată în termen rezonabil, dreptul de a introduce o cale de atac în faţa unui tribunal pentru a statua cu privire la legalitatea deţinerii sale, dreptul de a obţine despăgubiri în caz de arestare sau deţinere nelegală. Bianca Selejan Guţan centrează analiza garanţiilor persoanelor private de libertate pe prevederile art. 5 din Convenţia europeană, enumerând garanţiile prevăzute în paragrafele 2-5, şi anume; dreptul de a fi informat, dreptul de a apărea în faţa unui judecător, de a fi trimis în judecată într-un termen rezonabil sau eliberat, dreptul la recurs şi dreptul la despăgubiri. Mihail Udroiu şi Ovidiu Predescu2, preluând unele opinii din doctrina consacrată în materie, susţin că garanţiile constituţionale ale libertăţii individuale se regăsesc în art. 23 din Constituţie şi în cadrul procesului penal care vizează numai libertatea individuală a persoanei, habeas corpus, arătând că nu există vreun caz de speţă în care instanţele să fi constatat încălcarea dreptului la siguranţa persoanei în urma unor măsuri dispuse de instanţă, de procuror sau de organele de cercetare penală. 4.3. Concluzii Indiferent de izvorul lor formal, garanţiile au ca obiect să permită oricărei persoane să se apere împotriva arestării sau detenţiei nejustificate, nelegale, în scopul de a-şi recăpăta libertatea. Astfel, garanţii există în multe instrumente juridice internaţionale sau regionale, precum şi în numeroase constituţii ale statelor lumii. Doctrina a conturat mai bine dimensiunea actuală a garanţiilor drepturilor omului, a garanţiilor existente pentru libertatea persoanei. Garanţiile aplicabile drepturilor omului în ansamblul lor sunt aplicabile şi dreptului la libertate şi siguranţă a persoanei, prin urmare o trecere în revistă a acestora (fie şi sumară) este în măsură să creioneze imaginea mai clară a tipurilor de garanţii ce contribuie la protecţia libertăţii individuale.

1

C. Bîrsan, Convenţia europeană..., vol. I, op. cit., p. 332. M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 391-393. 2

43

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

În privinţa instrumentelor internaţionale, se desprinde interesul doctrinei pentru garanţiile consacrate de Convenţia europeană a drepturilor omului. Observăm că ele îşi găsesc consacrarea prin art. 5 din Convenţia europeană şi sunt următoarele: dreptul de a fi informat, în timpul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sau deţinerii (parag. 2), dreptul la un judecător, dreptul la o judecată în termen rezonabil sau la eliberare în cursul procedurii (parag. 3), dreptul la recurs (parag. 4), dreptul la despăgubiri pentru arestare sau detenţie nelegală (parag. 5). Acestor garanţii explicite ale libertăţii individuale şi siguranţei persoanei le putem adăuga şi alte garanţii1 consacrate de Convenţie sau de Protocoalele adiţionale, după cum urmează: art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv, art. 1 din Protocolul nr. 4 privind interzicerea privării de libertate pentru datorii, iar din Protocolul nr. 7 menţionăm art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, art. 3 privind dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară şi art. 4 privind dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori. Referindu-se la garanţiile acordate dreptului la libertate şi siguranţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că acestea pot fi caracterizate ca o protecţie jurisdicţională esenţială pentru a reduce riscul de arbitrar şi a asigura preeminenţa dreptului 2. Practica Curţii Europene3 este bogată în privinţa garanţiilor enumerate în art. 5 din convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acoperind toate ipotezele prevăzute în paragrafele 2-5 din art. 5. Spre exemplu, în cazul Bozano c. Franţei (Hotărârea din 18 decembrie 1986), unde a examinat respectarea dreptului la siguranţă al persoanei, Curtea „adoptând un demers global şi întemeindu-se pe un ansamblu de elemente concordante” a concluzionat că privarea de libertate nu a fost făcută potrivit normelor legale şi nu a fost compatibilă cu dreptul persoanelor la siguranţă, nefiind vorba despre o detenţie necesară în cadrul normal al unei proceduri de expulzare, ci de o măsură deghizată de extrădare4. Rămâne de mare actualitate observaţia lui Constantin Dissescu potrivit căreia măsurile pentru protejarea drepturilor omului, a libertăţii individuale în particular, luate pe cale legislativă se pot lovi de „servilismul” judecătorului sau procurorului, care se transformă uneori în unealtă de răzbunare a guvernelor incapabile; şi în prezent se emit mandate de arestare după capricii de 1

A se vedea, pentru detalii, L. Barac, Europa şi drepturile omului..., op. cit., p. 29-32. A se vedea cazul Sakik şi alţii c. Turcia, 26 noiembrie 1997. 3 Din practica C.E.D.O. putem enumera hotărâri precum: Ilse Kock c. Germania, X c. Germania (nr. 8098/1977), X c. Austria (nr. 9614/1979), X c. Belgia (nr. 10819/1984), Van der Leer c. Olanda (1990), Keus c. Olanda (1990)2, Dikme c. Turcia (2000), X c. Marea Britanie (nr. 5/1981)2, Fox, Campbell şi Hartley c. Marea Britanie (1990)2, Pantea c. România (2003), Vasilescu c. România (1998), Vachev c. Bulgaria (2004), Bora şi alţii c. Turcia, Korkmay şi alţii c. Turcia, Hulewitcy c. Polonia, Svipsta c. Letonia, Leger c. Franţa, Mohd c. Grecia, Saadi c. Marea Britanie, Szabo c. Suedia, Zervudacki c. Franţa, Gajcsi c. Ungaria, Dacosta Silva c. Spania, Bogdanovskic. Italia (toate din anul 2006), alături de hotărârile citate pe parcursul întregului capitol. 4 V. Berger, Jurisprudenţa C.E.D.O, Institutul Român pentru Drepturile Omului, ed. a 3-a, Bucureşti, 2001, p. 6566. 2

44

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

moment, după presiuni politice sau linşaje media, abuzuri sau erori judiciare ce se reflectă cel mai elocvent în jurisprudenţa Curţii Europene prin numărul mare de condamnări pronunţate de instanţa europeană faţă de diferite state semnatare ale Convenţiei europene, condamnări ce atestă frecvenţa ridicată a încălcărilor prevederilor art. 5 privind dreptul la libertate şi siguranţă.

CAPITOLUL 3. Condiţiile în care se pot aduce limitări libertăţii individuale 45

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Articolul 23 din Constituţie stabileşte condiţiile in care se pot aduce limitări libertăţii individuale, adică realizarea de percheziţii, reţineri, arestări. Acestea pot fi dispuse numai in cazurile şi cu procedura prevăzuă de lege1. Prin cazuri prevăzute de lege urmează sa înţelegem situaţiile, împrejurările in care autorităţile publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestări. Prin procedura prevăzută de lege, urmează sa înţelegem regulile procedurale a căror respectare obligatorie se impune. Textul constituţional obligă totodată legiuitorul sa stabilească expres si explicit atât cazurile cat si procedurile. In orice caz legiuitorul, in stabilirea cazurilor si procedurilor, va trebui sa aibă in vedere ca potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie demnitatea omului, drepturile si libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane si dreptatea, acestea reprezintă valori supreme şi sunt garantate. SECŢIUNEA 1. Cazurile legale care aduc atingere libertăţii persoanei. 1.1. Percheziţia Percheziţia este o măsură procesuală reglementată în Codul de Procedură Penală în titlul IV - „Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii”, capitolul VI - „Percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri”, secţiunea a 3-a - „Ridicarea de obiecte şi înscrisuri. Efectuarea percheziţiei” de la art. 169 până la art. 171 şi constituie o modalitate de ridicare de către organele judiciare a obiectelor şi înscrisurilor ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal, când persoana căreia i s-a cerut să predea aceste mijloace de probă tăgăduieşte existenţa sau deţinerea lor, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor. Prin ea însăşi, percheziţia priveşte direct libertatea individuală şi mai ales siguranţa persoanei. De aceea percheziţia se poate efectua numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, revenind procedurii penale stabilirea de reguli, până la detaliu, privind încuviinţarea, timpul, procedura de efectuare a percheziţiilor2. Percheziţia este concepută procedural în două modalităţi – corporală şi domiciliară – şi constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei persoane sau în locuinţa acesteia, în scopul de a găsi şi ridica obiecte sau înscrisuri cunoscute de organul judiciar, când se tăgăduieşte

1

În Constituţia României din 1991 exprimarea «cazurile şi procedura prevăzute de lege» este utilizată în cuprinsul art. 23 alin. (2), potrivit căruia „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”. 2 E.S. Tănăsescu şi colectiv, în Constituţia României revizuită…, op. cit., p. 41.

46

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

existenţa sau deţinerea lor, precum şi în vederea descoperirii altor mijloace de probă necesare soluţionării cauzei penale1. Deşi percheziţia constituie o modalitate de ridicare de obiecte şi înscrisuri tratată în Codul de procedură penală la titlul IV capitolul VI care reglementează mijloacele de probă, iar reţinerea şi arestarea preventivă, ca natură juridică, sunt măsuri privative de libertate, totuşi, datorită modului de realizare, a disconfortului creat, şi această instituţie juridică este percepută în legătură cu libertatea individuală, fiind reglementată în art. 23 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Situarea percheziţiei în contextul art. 23 din Constituţie sugerează faptul că prin ea însăşi vizează direct libertatea individuală, siguranţa persoanei, ceea ce impune ca efectuarea ei să fie permisă numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege2. Referiri cu privire la percheziţie sunt şi în art. 27 alin. (1) din Constituţie, în care se prevede că domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile şi nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia. Noţiunea de «domiciliu» în dreptul constituţional şi în dreptul penal are o accepţiune mai largă, cuprinzând atât domiciliul în sensul dreptului civil, cât şi reşedinţa unei persoane fizice. Prin «domiciliu» se înţelege locul (locuinţa) unde trăieşte o persoană şi familia sa. Noţiunea de «domiciliu» nu se confundă cu cea de proprietate sau de proprietar, inviolabilitatea domiciliului fundamentându-se mai mult pe respectul personalităţii umane decât pe proprietate3. Din punct de vedere constituţional, percheziţia domiciliară reprezintă tot o ipoteză de limitare a principiului inviolabilităţii domiciliului, dar având în vedere implicaţiile juridice, morale şi sociale, legiuitorul constituant a preferat să acorde acestei ipoteze două alineate distincte, respectiv alin. (3) şi (4) ale art. 27 din Constituţie. Articolul 23 alin. (2) din Constituţie utilizează, de asemenea, noţiunea de percheziţie, însă având în vedere examinarea comparativă a celor două prevederi constituţionale, locul unde acestea sunt plasate în economia textului constituţionale, acesta se referă la percheziţia corporală4. Analizată prin prisma dreptului procesual penal, percheziţia reprezintă activitatea procesuală ce constă în cercetarea unei persoane sau a domiciliului acesteia pentru găsirea şi ridicarea unor obiecte sau înscrisuri cunoscute şi solicitate de organul judiciar, dar nepredate de bunăvoie, precum şi eventuala descoperire a unor mijloace de probă necesare aflării adevărului în cauză5. 1

C. Bulai, Ridicarea de obiecte şi înscrisuri. Efectuarea percheziţiilor, în V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 238-239. 2 A se vedea A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României.Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 214-215. 3 A se vedea E.S. Tănăsescu şi colectiv, Constituţia României revizuită…, op. cit., p. 27. 4 A se vedea V. Cioclei, Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 266-267. 5 N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat. Articolele 62-135. Probele şi mijloacele de probă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 194.

47

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Percheziţia domiciliară, astfel cum este prevăzută de Codul de procedură penală, nu se dispune numai cu privire la domiciliul învinuitului sau inculpatului, ci se poate încuviinţa şi pentru o reşedinţă, locuinţă secundară, casă de vacanţă, cameră de hotel a persoanei acuzate sau a altei persoane, la sediul unei societăţi comerciale, sediul unei autorităţi publice, când există o suspiciune rezonabilă că în aceste locuri s-ar găsi bunuri sau înscrisuri care au legătură cu urmărirea penală. Percheziţia corporală constă în căutarea unor obiecte şi înscrisuri presupus a se afla ascunse în îmbrăcămintea ori asupra corpului unei persoane (inclusiv bagaje), precum şi în mijlocul de transport în care călătoreşte; în mod obligatoriu se procedează la percheziţia corporală atunci când o persoană este prinsă în momentul săvârşirii infracţiunii sau imediat după aceasta, fie pentru a nu îndepărtate obiectele şi înscrisurile aflate asupra sa, fie din motive de securitate, de apărare împotriva unui eventual atac armat1. Percheziţia domiciliară se dispune numai de judecător, prin încheierea motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii. Spre deosebire de percheziţia domiciliară, percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător. Dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Constituţia României, referitoare la percheziţionarea persoanei, trebuie interpretate şi aplicate în corelaţie cu prevederile art. 27 alin. (3) şi (4) din Constituţie privitoare la autoritatea competentă să ordone percheziţiile şi la timpul de efectuare2, din interpretarea sistematică a celor două texte constituţionale rezultând că percheziţia reglementată de art. 23 alin. (2) vizează percheziţia corporală, în timp ce percheziţiile la care face referire art. 27 alin. (3) şi (4) sunt cele domiciliare. Din interpretarea per a contrario a acestor din urmă dispoziţii constituţionale rezultă că percheziţiile corporale pot fi efectuate oriunde în locurile publice ori pe căile publice de circulaţie şi oricând, ziua şi noaptea. În cazul în care persoana care trebuie percheziţionată corporal se află la domiciliul sau reşedinţa sa, sunt aplicabile prioritar regulile art. 27 alin. (3) şi (4) din Constituţie, iar apoi, pentru realizarea percheziţiei asupra persoanei trebuie respectate prevederile art. 23 din Constituţie. În redactarea iniţială a Constituţiei din 1991, în art. 27 alin. (3) se prevedea că excepţiile de la inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei, incluzând deci şi percheziţiile, pot fi autorizate de magistrat, în formele prevăzute de lege, printre altele şi pentru „apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice”, iar percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afara delictului flagrant. Potrivit art. 49 alin. (1) din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi 1

Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual…, op. cit., p. 387.

48

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

restrâns, prin lege, şi pentru desfăşurarea instrucţiei penale. Erau prevăzute şi categorii de persoane care se bucurau de imunitate în ceea ce priveşte percheziţionarea, respectiv deputaţii şi senatorii. În urma criticilor aduse acestei reglementări, prin comparaţie cu principiile directoare ale Uniunii Europene în ceea ce priveşte apărarea drepturilor omului, care încredinţează măsurile coercitive în puterea judecătorilor, prin revizuirea Constituţiei, în art. 27 alin. (3) şi (4), s-a prevăzut că percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de lege, iar percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante. Potrivit art. 27 alin. (4) din Constituţie, percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise în afară de cazul infracţiunilor flagrante. Alinatul (4) nu defineşte expresia «în timpul nopţii», astfel încât revine legii obligaţia de a stabili diferenţa dintre «în timpul zilei» şi «în timpul nopţii», prin ore1. Instituţia percheziţiei se regăseşte şi în art. 72 alin. (2) şi (3) din Constituţie referitor la imunitatea parlamentară, textul constituţional stabilind reguli speciale pentru percheziţionarea membrilor Parlamentului, numai cu încuviinţarea Camerei din care face parte deputatul ori senatorul, cu excepţia infracţiunilor flagrante, unde percheziţia este admisibilă fără aprobarea prealabilă a Camerei, dar cu obligaţia informării neîntârziate a ministrului justiţiei şi a preşedintelui Camerei. Potrivit normelor constituţionale, Preşedintele României, care potrivit art. 84 alin. (2) din Constituţie se bucură de imunitate, nu poate fi supus percheziţiei, indiferent de împrejurare, în limitele stabilite de acest text constituţional. În dispoziţii legale speciale sunt prevăzute şi alte persoane pentru care există restricţii în ceea ce priveşte percheziţionarea lor: judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi, Avocatul Poporului2. Convenţia europeană a drepturilor omului consacră dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, în art. 8 parag. 1 prevăzându-se că „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”. Făcând o analiză a protecţiei domiciliului şi corespondenţei, prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., Jean Francois Renucci arată că percheziţiile nu sunt în sine contrare prevederilor art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului. Fără îndoială, există o ingerinţă a statului, dar dacă sunt întrunite condiţiile cerute, Curtea nu va putea constata o încălcare. În schimb, lucrurile vor sta invers dacă nu este îndeplinită una dintre condiţii, indiferent dacă este vorba despre existenţa unui text legislativ, a scopului legitim sau a necesităţii într-o societate democratică. În orice caz trebuie luate măsuri de precauţie: exerciţiul puterii de ingerinţă în viaţa

1 2

E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, op. cit., p. 54. A se vedea, pentru detalii, Gr. Theodoru, op. cit., p. 389.

49

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

privată şi domiciliul unei peroane trebuie să fie circumscris în limite rezonabile, ceea ce permite reducerea pe cât posibil a impactului său asupra vieţii personale a celui în cauză.1 Acelaşi autor evidenţiază şi situaţia specială a jurnaliştilor şi avocaţilor, despre care afirmă că în raport de rolul important jucat de aceştia într-o democraţie, se impune acordarea unei atenţii cu totul deosebite protejării domiciliului şi corespondenţei acestora. Percheziţiile sunt posibile în cazul jurnaliştilor şi la sediile redacţiilor acestora întrucât, într-un stat de drept, nimeni nu e mai presus de lege. Totuşi, importanţa rolului jurnaliştilor în cadrul democraţiilor conduce la vigilenţă şi impune, cel puţin, o atenţie specială, motiv pentru care contenciosul art. 8 din Convenţie este limitat din punct de vedere cantitativ în ceea ce priveşte jurnaliştii, acesta având o importanţă deosebită din punct de vedere calitativ. Considerat azil sacru în trecut, cabinetul avocatului nu mai este inviolabil în prezent. O percheziţie efectuată la cabinetul unui avocat poate totuşi constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Măsură licită în sine nu poate impieta secretul profesional într-un grad care ar releva o disproporţie incompatibilă cu Convenţia2. Percheziţia în cadrul unei anchete, dispusă de către judecătorul de instrucţie şi care nu se poate efectua noaptea, este văzută în doctrina străină ca o excepţie de la principiul inviolabilităţii domiciliului, excepţie care nu diminuează caracterul fundamental al acestui principiu3. 1.2. Reţinerea Reţinerea este o măsură procesual penală preventivă, prin care persoana, faţă de care există indicii că ar fi săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală, este privată de libertatea sa, de către autorităţile competente, pe o durată strict limitată 4. Într-o altă definiţie5 se arătă că reţinerea este „măsură procesuală prin care o persoană faţă de care există indicii temeinice sau probe că a comis o faptă prevăzută de legea penală, poate fi privată de libertate în vederea preîntâmpinării unor pericole dăunătoare pentru desfăşurarea procesului penal”. Printre trăsăturile reţinerii amintim caracterul facultativ al acesteia, în sensul că este lăsată la aprecierea organului judiciar, după cum rezultă din interpretarea gramaticală şi logică a art. 209 alin. (1) şi art. 202 alin. (1) C. proc. pen.6 Doar în cazul infracţiunilor flagrante, potrivit 1

J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 282. J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 282. 3 J. Morange, Libertăţile publice, op. cit., p. 66. 4 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., p. 180. 5 Al. Ţuculeanu, Garanţiile libertăţii individuale înscrise în Constituţia României,în Dreptul nr. 12/1999, p. 27 6 Ambele texte invocate utilizează exprimarea „…se poate dispune” reţineriea (n.n.). 2

50

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

art. 298 alin. (1) titlul I capitolul II Secţiunea 2 C. proc. pen., luarea măsurii reţinerii este obligatorie pentru organele de cercetare penală. O altă trăsătură este dată de durata maximă a reţinerii, care nu poate depăşi 24 de ore conform art. 23 alin. (3) din Constituţie, ea trebuie interpretată ca o durată ce nu poate fi depăşită şi nu ca o durată practicată în orice caz de reţinere. Aceasta înseamnă că reţinerea poate dura şi mai puţin de o zi, în funcţie de motivele reţinerii şi de operativitatea în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare caz în parte. Nimic nu împiedică juridic răspunderea autorităţii pentru o reţinere până la limita maximă dacă se dovedeşte că această reţinere a fost abuzivă şi că, aşadar, ea nu era necesară. Desigur, este rolul legislaţiei procedural penale să detalieze procedurile reţinerii până la amănunte, un loc important trebuind să-l ocupe evidenţele strict necesare1. În Constituţia revizuită a României, sediul materiei îl reprezintă mai multe texte din economia art. 23, respectiv alin. (2), (3), (8) şi (9), reglementări care fac trimitere directă la reţinere2. Din interpretarea per a contrario a alineatului (4) din art. 23, potrivit căruia „Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal”, precum şi din interpretarea sistematică a întregului art. 23, în special din coroborarea alin. (4) cu alin. (2), rezultă că reţinerea poate fi dispusă de celelalte organe judiciare cu atribuţii în desfăşurarea procesului penal lato sensu, adică organele de cercetare penală ale poliţiei şi procurorul. Reţinerea este menţionată şi în art. 72 alin. (2) şi (3) privind imunitatea parlamentară, textul interzicând reţinerea unui membru al Parlamentului (deputat sau senator) fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, cu excepţia infracţiunii flagrante, când deputatul sau senatorul în cauză poate fi reţinut, dar textul constituţional impune ministrului justiţiei obligaţia de informare a preşedintelui Camerei, măsura reţinerii fiind cenzurată de votul Camerei. Noţiunea de «reţinere» se regăseşte şi în Convenţia europeană a drepturilor omului, în art. 5 parag. I lit. c), în contextul enumerării cazurilor în care este admisibil ca o persoană să fie lipsită, potrivit căilor legale, de libertatea sa: „dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”. Fiind o măsură care priveşte libertatea individuală, reţinerea este 1

I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., p. 167. Alin. (2): „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt premise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”. Alin. (3): „Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore”; Alin. (8): „Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în ce mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţa numai în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu”; Alin. (9): „Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestei masuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege”. 2

51

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin legislaţia penală. Cât priveşte regulile ce rezultă din chiar textul Constituţiei ele se referă la faptul că reţinerea: este permisă numai în cazurile şi cu procedura stabilite de lege; nu poate depăşi 24 de ore; implică obligaţia autorităţii publice de a aduce de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii; implică eliberarea obligatorie a persoanei în momentul în care motivele care au determinat luarea măsurii au încetat, fiind permisă, potrivit art. 23 alin. (2) din Constituţie, „numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”. Constituţia se referă în prevederile citate la toate cazurile în care autorităţile publice competente autorizate prin lege să ia măsura reţinerii unei persoane, fie că este vorba despre o măsură preventivă dispusă în procesul penal, despre una luată în cadrul procedurii contravenţionale sau despre o altă măsură de reţinere cu caracter administrativ. În toate aceste cazuri reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (6) din legea fundamentală, eliberarea celui reţinut este obligatorie dacă motivele acestei măsuri au dispărut. Noul Cod de procedură penală intrat în vigoare la 01.02.2014 reglementează măsura preventivă a reţinerii, alături de celelalte măsuri preventive, alocându-i secţiunea a 2-a, art. 208 şi art. 209. În esenţă, sunt reluate prevederile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la măsura reţinerii, atribuţia de a o dispune având-o aceleaşi organe judiciare, pentru aceeaşi durată maximă, cu aceleaşi drepturi stabilite în favoarea celui reţinut. Reţinerea a fost definită în doctrină ca „măsura procesual penală, preventivă, prin care persoana, faţă de care există mai multe indicii că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de libertatea sa de către autorităţile competente, pe o durată strict limitată” 1 sau ca „măsură procesuală prin care o persoană faţă de care există indicii temeinice sau probe că a comis o faptă prevăzută de legea penală, poate fi privată de libertate în vederea preîntâmpinării unor pericole dăunătoare pentru desfăşurarea procesului penal”2. După cum s-a arătat şi în literatura juridică3, reţinerea constituie cea mai uşoară măsură preventivă privativă de libertate, întrucât poate fi dispusă pe o durată de cel mult 24 de ore. Într-o definiţie mai detaliată4, reţinerea este prima măsură preventivă privativă de libertate care se poate lua faţă de învinuit sau inculpat la începutul urmăririi penale, pe o durată

1

I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., p. 195. Al. Ţuculeanu, Garanţiile libertăţii individuale..., op. cit., p. 27. 3 I. Neagu, Drept procesual..., op. cit., p. 400. 4 Gh. Radu, Măsurile preventive..., op. cit., p. 48. 2

52

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

de cel mult 24 de ore5, de către organele de cercetare penală sau de către procuror, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, în scopul dinamizării procesului penal. Pe baza celor de mai sus, apreciez că reţinerea reprezintă prima şi cea mai uşoară măsură preventivă privativă de libertate, prin care persoana faţă de care există indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală este privată de libertate de autorităţile publice competente, pentru o durată de timp strict limitată, în scopul dinamizării instrucţiei penale. Dispoziţii speciale privind măsura reţinerii sunt cuprinse în art. 72 alin. (3) din Constituţia României, stabilind că parlamentarii pot fi reţinuţi numai pentru infracţiune flagrantă, calea de atac fiind derogatorie de la dreptul comun, în sensul că nu este atributul instanţelor judecătoreşti de a verifica legalitatea măsurii luate, ci al Camerei din care face parte parlamentarul reţinut. Soluţia aleasă de constituant este criticată în doctrină, pe considerentul că încalcă principiul separaţiei în stat1. Reţinerea unei persoane se justifică prin existenţa unor motive legale şi temeinice, iar dacă aceste motive au încetat, cel reţinut trebuie în mod obligatoriu eliberat, astfel că, deşi textul constituţional nu prevede un termen în care eliberarea să se producă, el trebuie să fie cel al constatării legale şi oficiale a dispariţiei motivelor2. Referitor la actuala reglementare constituţională a prevederilor care garantează libertatea individuală şi care vădeşte preocuparea pentru protecţia deosebită a persoanei şi, în acelaşi timp, aliniază normele juridice în această materie la cele de acelaşi profil din legislaţiile ţărilor democratice, într-o opinie3 s-a subliniat faptul că dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 23 sunt, în mare parte, prea mult detaliate şi se substituie practic prevederilor care, în această materie, trebuie să îşi găsească locul în Codul de procedură penală. Această opinie ignoră însă tendinţele adesea vădite ale legiuitorului român de a introduce norme juridice mai accentuat represive faţă de cele anterioare 4, astfel încât textul constituţional destinat protecţiei libertăţii individuale are un rol important de temperare a derapajelor normative ale Legislativului (prin adoptarea legilor, în condiţiile art. 73-78 din Constituţia României din 1991 republicată), dar şi pe cele ale Executivului (ilustrat de emiterea ordonanţelor guvernamentale în condiţiile art. 115 din Constituţia din 1991 republicată).

5

În proiectul de revizuire a Constitutiei pe care Presedintele Romaniei l-a trimis Parlamentului în anul 2011 se menţionează o durată a reţinerii de maxim 48 de ore, prin revizuirea duratei reţinerii din textul initial al Constituţiei din 8 decembrie 1991. 1 I. Neagu, op. cit., p. 402. 2 L. Coraş, Arestarea preventivă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 6. 3 I. Neagu, Tratat de procedură..., op. cit., p. 91. 4 Probă în acest sens stau numeroasele decizii ale Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale, fie în controlul anterior, fie în controlul posterior, diferite prevederi din Codul de procedură penală şi din legi speciale ce conţineau prevederi penale.

53

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

În doctrină este unanimă părerea că pentru luarea măsurii preventive a reţinerii trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute în art. 136 alin. (1) şi art. 143 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.1. Astfel, trebuie să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori pedeapsa închisorii, oricare ar fi limitele acesteia, să existe cel puţin unul dintre cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen., precum şi în caz de infracţiune flagrantă, iar măsura să fie justificată de buna desfăşurare a procesului penal. Minorul între 14 şi 16 ani, care răspunde penal, potrivit art. 160g alin. (1) C. proc. pen., poate fi reţinut numai cu totul excepţional, pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore, dacă există date certe că a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani sau mai mare. În doctrină3 s-a opinat că pentru a se stabili dacă minorul răspunde penal, în vederea luării măsurii reţinerii, procurorul trebuie să dispună efectuarea unei expertize psihiatrice cu internarea acestuia, conform art. 117 C. proc. pen., iar nu fără internare şi chiar în cabinetele de medicină legală, un argument în acest sens fiind atât dispoziţiile art. 117 C. proc. pen., cât şi practica instanţei supreme cu privire la efectuarea expertizelor psihiatrice obligatorii. Într-o analiză a dispoziţiilor art. 468 C. proc. pen., care prevăd obligativitatea luării măsurii reţinerii ori de câte ori infracţiunea este flagrantă, se impune observaţia, aşa cum opinează şi alţi autori4, că aceste dispoziţii legale sunt în contradicţie cu art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţie, pentru că reglementează un caz de privare de libertate obligatoriu ce împiedică autorităţile statului să analizeze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii privative de libertate cu scopul urmărit, conducând la aplicarea unei măsuri arbitrarii. Practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată române a relevat că durata prea scurtă a reţinerii este de natură a crea probleme organelor judiciare în ceea ce priveşte respectarea procedurii de urmat pentru formularea propunerii arestării preventive şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale, însă stabilirea în textul constituţional a unei durate a reţinerii mai mari de 24 de ore ar reprezenta în mod neîndoielnic un mare pas înapoi în protecţia constituţională a libertăţii individuale, prin raportare atât la instrumentele juridice internaţionale din domeniul drepturilor omului, cât şi prin raportare la tradiţia constituţională română în materia reglementării reţinerii. Într-adevăr, faptul că durata reţinerii este limitată de Constituţie la numai 24 de ore îngreunează deseori demersurile organelor judiciare de administrare a probatoriului (organul de poliţie, procurorul în cazul urmării penale proprii) pe baza căruia să poată solicita judecătorului luarea măsurii arestării, acolo unde gravitatea faptei o impune, însă în pas cu evoluţia infracţionalităţii se dezvoltă şi metodele tehnice de investigare a criminalităţii, supravegherea 54

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

generală prin mijloacele electronice1, specifice zilelor noastre, fiind unul din exemplele elocvente în acest sens. Cu referire la măsura reţinerii, astfel cum este reglementată în articolul 5 paragraful I lit. c) din Convenţia europeană a drepturilor omului, s-a arătat în doctrina engleză 2 că textul legal menţionat recunoaşte dreptul organului judiciar de a reţine o persoană în temeiul bănuielii legitime că ar fi comis o infracţiune prevăzută de legea penală a statului respectiv. Statul trebuie să demonstreze că suspiciunea a fost legitimă, justificând prin probe măsura reţinerii. Referitor la aceeaşi condiţie prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia Europeană, potrivit căreia o persoană poate fi privată de libertate dacă, printre altele, este reţinută în vederea audierii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, Curtea Europeană a interpretat noţiunea de „infracţiune” în sensul că aceasta este echivalentă cu noţiunea de „faptă prevăzută de legea penală”, condiţia pusă de Curte fiind ca fapta de a cărei săvârşire este bănuită persoana să fie definită cu suficientă accesibilitate şi previzibilitate de dreptul intern, pentru ca reţinerea (sau arestarea) să nu fie arbitrară3. În jurisprudenţa Curţii Europene calificarea unor măsuri luate în cursul procesului penal ca fiind privative sau neprivative de libertate nu a pus probleme deosebite, fiind vorba despre reţinere, arestare, executarea pedepsei cu închisoarea. Aceeaşi calificare au primit-o şi arestul la domiciliu4, asistarea la percheziţia locuinţei, perioadă în care s-a aflat sub controlul poliţiei 5, internarea într-un spital a unei persoane arestate6, reţinerea într-o maşină pentru mai multe ore7. În practica Curţii Constituţionale s-a analizat neconstituţionalitatea prevederilor art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cu privire la conducerea unei persoane la sediul poliţei, stabilindu-se că este constituţional în măsura în care se interpretează că reţinerea administrativă cumulată cu cea în materie penală propriu-zisă nu ajung să depăşească durata maximă de 24 de ore stabilită prin art. 23 alin. (3) din Constituţie. 1

Spre exemplu, multitudinea de camere de luat vederi instalate de regulă în mijloacele de transport în comun, în zonele de aglomerare urbană şi în clădirile cu destinaţii comerciale sau de interes public, supravegherea facilă a mijloacelor de comunicare electronică, inclusiv supravegherea ambientală foarte frecvent utilizată de organele judiciare şi de instituţii de represiune statală precum cele ale Ministerului Afacerilor Interne, ale Ministerului Apărării, ale serviciilor de informaţii, ale altor instituţii publice cu atribuţii în sectoarele de ordine publică, apărare şi siguranţă naţională. 2 J. Murdoch, Article 5 of the European Convention..., op. cit., p. 42. 3 A se vedea Hotărârea din 29 noiembrie 1998, cauza Brogan şi alţii c. Regatului Unit; Hotărârea din 22 martie 2001, cauza Streletz, Kessler şi Krenz c. Germaniei; Hotărârea din 22 mai 1984, cauza Duinhof c. Olandei, în V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene..., ed. a V-a, op. cit., p. 103, 107, 358-359. 4 Hotărârea din 8 iulie 2004, cauza Vachev c. Bulgariei, în R. Chiriţă, Curtea Europeană..., op. cit., p. 72; Hotărârea din 30 martie 2006, cauza Pekov c. Bulgariei; Hotărârea din 2 noiembrie 2006, cauza Dacosta Silva c. Spaniei, R. Chiriţă, Curtea Europeană..., op. cit., p. 125, 145. 5 Hotărârea din 1 martie 2001 cauza Berktay c. Turciei, în D. Bogdan, Arestarea preventivă şi detenţia în jurisprudenţa C.E.D.O., Bucureşti, 2008, p. 7. 6 Hotărârea din 9 februarie 2006, cauza Freimanis şi Lidums c. Letoniei, în R. Chiriţă, op. cit., p. 131. 7 Hotărârea din 18 decembrie 1986, cauza Bozano c. Franţei, în D. Bogdan, op. cit., p. 17.

55

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Astfel, Curtea Constituţională precizează explicit în decizie 1 că acea verificare efectuată de poliţie, deşi este definită ca măsură administrativă, totuşi implică restrângerea exerciţiului libertăţii individuale şi poate fi caracterizată, în termenii art. 23 din Constituţie, ca o reţinere. 1.3. Arestarea unei persoane George Alexianu, vorbind despre arestarea preventivă, arăta că „interesul individual cere să arestăm cât mai puţin; interesul public, cere cât mai mult. Nimeni n-are dreptul să refuze arestarea sub motiv că nu poate fi bănuit. Este o datorie chiar să vii înaintea judecătorului şi să dai socoteală de faptele şi antecedentele tale. Dar menţinerea în stare de arest, ceea ce se cheamă arestul preventiv, devine foarte dificilă şi se face cu mari precauţii”2. În privinţa semnificaţiei termenului «arestare», trebuie observat că în limbajul juridic sunt consacrate două sensuri: acela de capturare, de prindere şi încarcerare a unei persoane în legătură cu care a fost emis un ordin judiciar de reţinere, de arestare preventivă ori de executare a unei pedepse privative de libertate, respectiv semnificaţia mai restrânsă, de arestare preventivă, provizorie a persoanei faţă de care s-a formulat o acuzaţie în materie penală şi care nu a fost încă judecată definitiv şi condamnată pentru faptele pentru care se desfăşoară urmărirea penală ori cercetarea judecătorească. Este evident că, în planul reprezentării fizice, acţiunea de arestare presupune lipsirea de libertate a unei persoane, plasarea acesteia de către agenţii forţei publice întrun loc de deţinere special amenajat. Varietăţile arestării, privind din această perspectivă, sunt arestarea preventivă şi arestarea pentru executarea unui mandat de executare a unei pedepse. În acest capitol utilizez termenul «arestare» cu precădere în sensul de arestare preventivă, arestare cu caracter provizoriu a persoanei faţă de care se desfăşoară urmărirea penală ori judecata, apreciind, pentru argumentele expuse mai sus, că sintagma arestare preventivă nu reprezintă o exprimare pleonastică, cum s-ar putea crede la prima vedere. Articolul 23 din Constituţie3 se referă atât la noţiunea de arestare în sensul său mai larg, de privare de libertate, în alineatul (2), cât şi la sensul restrâns de arestare preventivă, în alin. (4)(7) şi (10), atenţia constituantului fiind focalizată cu precădere asupra arestării preventive, când operează concomitent şi principiul prezumţiei de nevinovăţie. Se poate observa că art. 23 din Constituţie face din arestarea preventivă o instituţie distinctă, ce se subordonează unor principii 1

C.C., Decizia nr. 132 din 18 aprilie 2002 (M. Of. nr. 305 din 9 mai 2002). G. Alexianu, Dreptul..., op. cit., p. 132-133. 3 Articolul 23 din Constituţia României exprimă o viziune nouă asupra arestării preventive, prin valorificarea lui Habeas Corpus şi a exigenţelor rezultând din Declaraţia universală a drepturilor omului, a Pactelor internaţionale relativ la drepturile omului, a Convenţiei europene privind drepturile omului, instrumente juridice cărora art. 20 din Constituţie le asigură prioritate. Aşa se explică reglementările clare şi restrictive din art. 23 cât priveşte cazurile, durata, procedurile, autorităţile competente în acest domeniu (I. Muraru, M. Constantinescu, Studii..., op. cit., p. 162). 2

56

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

specifice şi care, deşi evident este indisolubil legată de evoluţia procesului penal, se exprimă prin reguli proprii, fiindcă regula este libertatea, iar arestarea este excepţia, care, ca orişice excepţie, este precis determinată1. Lipsirea sau restrângerea libertăţii survine ca măsură procesuală, cu caracter provizoriu înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare în cadrul raporturilor juridice şi reglementărilor de drept procesual2. Calificată în literatura de specialitate drept „cea mai gravă măsură procesuală” 3, arestarea preventivă a inculpatului constituie o măsură excepţională, luată in extremis4 şi constă în privarea de libertate a acestuia înainte de intervenirea unei hotărâri de condamnare, datorită unor raţiuni legate de desfăşurarea normală şi nestingherită a procesului penal5. Cunoscută şi sub denumirea de «deţinere preventivă» sau «arest preventiv», luarea acestei măsuri implică privarea de libertate a unei persoane fără a contraveni principiului constituţional al libertăţii individuale şi nici principiului de drept penal potrivit căruia nu poţi pedepsi pe cineva înainte de a-l judeca şi găsi vinovat, întrucât nu are caracterul, regimul şi efectele unei pedepse6, ci este o măsură pusă la dispoziţia justiţiei, a organelor judiciare penale în general, pentru a preveni şi înlătura neajunsurile generate de tendinţa învinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la urmărirea penală ori de la judecată şi pentru a asigura o desfăşurare netulburată şi în ritm normal a procesului penal7. Implicând o atingere gravă adusă persoanei, şi aducând o limitare principiului constituţional al prezumţiei de nevinovăţie8 – deşi în esenţa sa arestarea nu are un caracter infamant, ci este o custodia honesta – măsura analizată nu poate fi dispusă decât cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi cu asigurarea tuturor garanţiilor în vederea înlăturării arbitrariului, abuzului şi excesului9. 1

I. Muraru, M. Constantinescu, Studii..., op. cit., p. 163. N. Volonciu, Tratat de procedură..., op. cit., p. 402. 3 A se vedea Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea generală, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, vol. II, p. 54; N. Volonciu, Tratat de procedură..., op. cit., vol. I, p. 417; S. Kahane, Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale, în V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, op. cit., vol. I, p. 321; Gr. Theodoru,L. Moldovan, Drept procesual penal, op. cit., p. 161; Tr. Pop, Drept procesual penal, Vol. III, Tipografia Naţională, Cluj, 1947, p. 131. 4 A se vedea G. Sefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procedure penale, Ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 557. 5 Pentru o sinteză a definiţiilor formulate în doctrina franceză a se vedea C. Guery, Detention provisoire, Ed. Dalloz, Paris, 2001, p. 1 6 C.C., Decizia nr. 10 din 24 ianuarie 2000 (M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000). 7 D. Andrieş, D. Metes, Măsura arestării preventive, în Revista de drept penal nr. 2, anul VIII, aprilie-iunie, Bucureşti, 2001, p. 88. 8 Este de necontestat că instituţia arestării preventive se opune prezumţiei de nevinovăţie. La nivel de principii cele două noţiuni apar ca inconciliabile. Dar, tolerată fiind chiar şi de legislaţiile cele mai liberale, se recunoaşte în general că, deşi arestarea constituie un rău, este un rău necesar, în favoarea sa militând în special consideraţii de ordin practic, raţiuni de ordin procesual. A se vedea în acest sens M.J. Essaid, La presomption d’innocence, Ed. La Porte, Rabat, 1971, p. 360 9 Tr. Pop, op. cit., p. 136. 2

57

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Această măsură presupune reunirea unui număr de condiţii atât de formă cât şi de fond. Este necesară o motivare precisă din partea judecătorului (controlată la rândul ei de un alt magistrat cu atribuţii în domeniul libertăţilor publice). Arestul preventiv 1 trebuie să fie unicul mod de a împiedica pe inculpat să distrugă probe, să influenţeze martorii, ori să tulbure liniştea publică. În doctrina recentă s-a arătat că arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii sale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte ireparabile. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, luarea sa revenind unor autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial şi anume judecătorilor2. Într-o altă opinie se arată că arestarea preventivă este o măsură de prevenţie care constă în lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter provizoriu şi în condiţii precis determinate de lege, înainte de soluţionarea definitivă a cauzei penale, pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal ori a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei3. Două reguli constituţionale cheie sunt prevăzute, explicit, în art. 23 şi anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare şi că această măsură o poate dispune numai judecătorul4. Coroborând alin. (4) cu alin. (2) rezultă că arestarea se poate dispune numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Apărarea intereselor legitime care au fost încălcate grav prin infracţiune implică intentarea unui proces penal făptuitorului, proces care poate dura şi durează mai ales în cauzele mai complicate. De aceea, printre alte probleme de interes juridic, se pune şi problema duratei arestării persoanelor implicate, atunci când în condiţiile legii o asemenea arestare s-a decis. Stabilirea unui asemenea lucru este dificil şi nu este recomandabilă o soluţie rigidă, care poate fi rareori practicată. Din analiza practicii în materie sa putut observa că durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată care, de principiu, satisface atât cerinţele (măcar de 1

Sistemul judiciar francez este criticabil datorită faptului că instanţele nu au dat curs liniei de conduită sugerate de legiuitor. Prea mulţi magistraţi, din cauza unei înclinaţii profesionale, ori de teama opiniei publice sau a superiorilor, recurg la măsura comodă a arestului preventiv, chiar şi în cazurile în care ea nu este absolut necesară. Mai bine de jumătate din cei ce se află în închisorile Franţei sunt în arest preventiv, iar această situaţie prezintă numeroase riscuri, în special pentru cei ce se află la prima abatere. În caz de încetare a urmăririi penale, ori de achitare, celor ce au fost privaţi de libertate li se alocă o sumă de bani, dacă o comisie compusă din trei membri ai Curţii de Casaţie estimează că detenţia a avut un caracter anormal şi s-a caracterizat printr-o deosebită gravitate. Chiar şi în aceste cazuri, reparaţia nu poate fi decât parţială… Judecătorul poate substitui arestului alte măsuri precum restricţii în ceea ce priveşte deplasarea, diverse controale, obligaţia de a urma un tratament medical pentru dezintoxicare etc. (J. Morange, Libertăţile..., op. cit., p. 61- 62). 2 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., ed. a 13-a, p. 167. 3 I. Istrate, Libertatea persoanei..., op. cit., p. 131. 4 Articolul 23 alin. (4): „Arestarea preventivă se dispune numai de judecător”.

58

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

început) procesului penal, cât şi cerinţele respectării libertăţii individuale. Caatare alin. (5) admite emiterea mandatului de arestare pentru o durată de cel mult 30 de zile, de unde rezultă că durata poate fi şi mai scurtă. În doctrină s-a arătat, cu privire la durata arestării preventive (menţinerii măsurii) în cursul judecăţii, prin raportare la termenul de 60 de zile, problemă ce a fost soluţionată de I.C.C.J. printr-o decizie dată în recurs în interesul legii 1, că prin Legea nr. 356/2006 legiuitorul nu a preluat întrutotul dispozitivul deciziei instanţei supreme pentru o mai bună acurateţe a textului legal, omiţând să se refere şi la expirarea termenelor prevăzute pentru minori în art. 160 alin. (2) şi alin. (3) din vechiul C. proc. Pen.2 În acelaşi sens doctrina străină opinează că, pe lângă dispoziţiile constituţionale, din prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului se degajă şi câteva idei generale, şi anume: 

privaţiunea de libertate în principiu nu poate fi dispusă decât de un magistrat;



privaţiunea de libertate urmează să asigure infractorului ajungerea în faţa organului competent să-l tragă la răspundere penală pentru fapta săvârşită;



privaţiunea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută în legislaţia fiecărui stat;



privaţiunea de libertate să fie limitată în timp, în aşa fel încât până la soluţionarea definitivă a cauzelor penale măsurile de prevenţie să aibă o durată cât mai scurtă;



privaţiunea de libertate să poată fi înlocuită în anumite condiţii legale cu alte măsuri procesuale care să garanteze buna desfăşurare a cauzei penale fără menţinerea stării de arest, inculpatul putând fi eliberat (în condiţiuni de control judiciar, pe cauţiune etc.);



privaţiunea de libertate să poată fi contestată de cel arestat în faţa judecătorului, cei interesaţi având la îndemână posibilitatea folosirii unor căi de atac. Din cele expuse se poate afirma că arestarea preventivă reprezintă cea mai drastică

măsură preventivă privativă de libertate, care constă în privarea de libertate a unei persoane faţă de care a fost începută urmărirea penală sau a fost pusă în mişcare acţiunea penală, în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, pentru o durată limitată în timp prin Constituţie şi lege, înainte de judecarea definitivă a cauzei penale, în scopul bunei desfăşurări a procesului penal. Articolul 23 din Constituţie exprimă o viziune nouă asupra arestării preventive, prin valorificarea lui habeas corpus şi a exigenţelor rezultând din Declaraţia universală a drepturilor omului, a Pactelor internaţionale relativ la drepturile omului, a Convenţiei europene privind

1

I.C.C.J., Decizia nr. VII din 20 februarie 2006 privind interpretarea şi aplicarea corectă a art. 140 alin. (1) lit. a), art. 160b alin. (1), art. 160h alin. (2) şi (3) C. proc. pen. (text abrogat prin Legea nr. 356/2006), art. 197 C. proc. pen. (M. Of. nr. 475 din 1 iunie 2006). 2 Gh. Radu, Măsurile preventive în procesul penal român, op. cit., p. 247.

59

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

drepturile omului, instrumente juridice cărora articolul 20 din Constituţie le asigură prioritate 1; totodată, art. 23 face din arestarea preventivă o instituţie distinctă, ce se subordonează unor principii specifice şi care, deşi indisolubil şi evident legată de evoluţia procesului penal, se exprimă prin reguli proprii, fiindcă regula este libertatea, iar arestarea este excepţia, care ca orice excepţie, este precis determinată2. Desigur, procesul penal poate impune activităţi complexe, probatorii, care pot dura în timp, fiind necesară şi prelungirea stării de arest a celor implicaţi (sau a unora). De aceea Constituţia permite prelungirea arestării dar numai cu aprobarea instanţei de judecată 3. Această dispoziţie este deosebit de importantă pentru siguranţa persoanei, pentru că asupra stării sale de libertate decide o autoritate judecătorească, după o procedură jurisdicţională căreia îi sunt aplicabile toate regulile clasice ale justiţiei, în care motivarea hotărârii nu poate lipsi. De altfel ea urmează unei alte garanţii, prevăzute în acelaşi alineat, care permite arestatului să se plângă unui judecător cu privire la legalitatea arestării. Judecătorul este obligat nu numai să soluţioneze plângerea, ci şi să pronunţe o hotărâre motivată. Constituţia stabileşte şi alte reguli, unele comune reţinerii şi arestării, iar altele numai în legătură cu arestarea. Deoarece atât reţinerea cât şi arestarea privesc libertatea individuală ele se pot ordona numai atunci când există motive legale, iar în ideea de respect a libertăţii şi siguranţei persoanei şi ea are dreptul să cunoască aceste motive care impun măsuri atât de grave şi care desigur o privesc. De aceea Constituţia prevede două reguli în legătură cu aceste motive, prima privind timpul de comunicare şi a doua privind limba în care se face această comunicare. Astfel autoritatea care efectuează reţinerea sau arestarea, are obligaţia constituţională de a comunica de îndată persoanei reţinute sau arestate motivele măsurii luate. Această prevedere este foarte importantă nu numai pentru transparenţa acţiunii autorităţilor publice, ci şi pentru evitarea unor erori, a unor discuţii, deseori obositoare şi iritante. Cât priveşte limba în care se face comunicarea ea este limba pe care o înţelege cel în cauză. Este o prevedere firească, este o garanţie a siguranţei persoanei. Atunci când se conturează culpabilitatea persoanei, învinuirea se aduce la cunoştinţă în cel mai scurt termen, dar, şi acest lucru este esenţial, numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. 1

Aşa se explică reglementările clare şi restrictive din art. 23 din Constituţie cât priveşte cazurile, durata, procedurile, autorităţile competente în acest domeniu; I. Muraru, M. Constantinescu, Studii..., op. cit., p. 162. 2 I. Muraru, M. Constantinescu, Studii..., op. cit., p. 163. 3 A se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 25 mai 1994 rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr. 20 din 15 februarie 1995 (M. Of. nr. 57 din 28 martie 1995); Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 1996 (M. Of. nr. 141 din 8 iulie 1996); Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997 (M. Of. nr. 98 din 2 martie 1998), Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002 (M. Of. nr. 770/2002), Decizia nr. 28 din 15 februarie 2000 (M. Of. nr. 301 din 3 iulie 2000), Decizia nr. 28/2001 (M. Of. nr. 28 din 1 februarie 2001), Decizia 288 din 1 noiembrie 2001 (M. Of. nr. 23 din 2002), Decizia 31 din 24 februarie 2000 (M. Of. nr. 222 din 19 mai 2000, Decizia nr. 49 din 13 februarie 2001 (M. Of. nr. 250 din 16 mai 2001) şi altele.

60

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Învinuirea este deja un mare pas spre formularea culpabilităţii şi răspunderii persoanei, iar dreptul de apărare trebuie deja să funcţioneze. Din lectura şi interpretarea art. 23 alin. (2) şi (4) din Constituţie în forma sa revizuită, rezultă fără dubii că arestarea o poate dispune numai judecătorul, în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege1. Din analiza dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în materie s-a putut observa că durata de 30 de zile este o durată care, de principiu, satisface atât cerinţele (măcar de început) procesului penal, cât şi cerinţele respectării libertăţii individuale. Ca atare, alin. (5) al art. 23 din Constituţia revizuită şi republicată a României 2 admite emiterea mandatului de arestare pentru o durată de cel mult 30 de zile (cum am arătat, durata poate să fie şi mai scurtă de 30 de zile). Dacă aceste motive au dispărut, spune Constituţia, cel reţinut sau arestat trebuie, în mod obligatoriu, eliberat. Deşi textul nu stabileşte un termen în care eliberarea să se producă, el trebuie să fie cel al constatării legale şi oficiale a dispariţiei motivelor. Astfel, art. 23 alin. (9) din Constituţie prevede obligaţia pentru autoritatea publică de a elibera persoana reţinută sau arestată. Constituţia însă permite şi eliberarea persoanei arestate preventiv, la cererea acesteia, sub control judiciar sau pe cauţiune. Constituţia mai cuprinde şi alte reglementări care interesează instituţia arestării preventive, anume cele de la art. 24 privind dreptul la apărare, art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, art. 28 privind secretul corespondenţei, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi; precum şi dispoziţiile constituţionale cuprinse în titlul III capitolul VI referitor la autoritatea judecătorească, toate aceste prevederi constituţionale având legătură indirectă cu instituţia arestării preventive. Noţiunea de «arestare» se regăseşte şi în cuprinsul art. 72 alin. (2) din Constituţie privind imunitatea parlamentară, textul stabilind reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun, pentru luarea măsurii arestării preventive faţă de deputaţi şi senatori (deputaţii şi senatorii nu pot fi arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, ascultarea lor fiind obligatorie). Arestarea preventivă are alocată o reglementare amplă şi în proiectul din 2009 al Codului de procedură penală intrat în vigoare în 01.02.2014, în Titlul V intitulat „Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale”, Capitolul I privind măsurile preventive. De remarcat separaţia explicită a funcţiilor judiciare (art. 2 noul cod de Proc. pen), astfel că privarea de libertate în cursul fazei de urmărire penală o poate dispune judecătorul de drepturi şi libertăţi, la 1

În reglementarea iniţială a Constituţiei României din 1991, dinainte de revizuirea survenită în octombrie 2003, prin legea de revizuire, publicată în M. Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003, arestarea preventivă putea fi dispusă de magistrat incluzând aici şi procurorul, după cum deseori a interpretat Curtea Constituţională. A se vedea Decizia nr. 28 din 15 februarie 2000 (M. Of. nr. 301 din 03 iulie 2000), publicată în Culegere de decizii şi hotărâri 2000, p. 409. A se vedea supra, secţiunea privind privarea de libertate, pentru detalii. 2 În reglementarea iniţială alin. (4) menţiona durata maximă a arestării preventive.

61

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

camera preliminară, de judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii de instanţa de judecată (art. 202, text marginal „Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive”, prevede în alin. (3) cine poate lua măsurile preventive privative de libertate). O noutate o reprezintă arestul la domiciliu, inclus în Secţiunea V, art. 218-222 din noul Cod de procedură penală, măsură preventivă privativă de libertate ce poate fi dispusă numai de judecător, fie cel de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale, cel de cameră preliminară în procedura camerei preliminare şi instanţa de judecată în cursul judecăţii. Durata arestului la domiciliu se circumscrie, pentru etapa urmăririi penale, prevederilor constituţionale privind arestarea preventivă, fiind prevăzut în art. 222 din cod termenul de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii cu 30 de zile, fără să depăşească în cursul urmăririi penale un total de 180 de zile. Deşi art. 220 din proiect reglementează luarea acestei măsuri preventive de către judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţa de judecată, fiecare pentru etapa procesuală în care îşi exercită atribuţiile stabilite de acest cod, textul art. 220 nu stabileşte o durată a arestului la domiciliu dispusă de judecătorul de cameră preliminară ori de instanţa de judecată, soluţie normativă criticabilă ce va determina numeroase controverse în jurisprudenţă şi doctrină. De asemenea, criticabile sunt şi prevederile din alin. (9) al art. 222 din proiect, potrivit cărora arestul la domiciliu se asimilează arestului preventiv, dar durata măsurii arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului, avânduse însă în vedere la aprecierea termenului rezonabil al privării de libertate. Cele două teze au conţinut contradictoriu şi, mai mult, prin soluţia la care ajunge în privinţa calculului perioadelor de arest la domiciliu şi arest preventiv intră în contradicţie cu art. 23 alin. (5) şi (6) referitoare la durata maximă a arestării preventive, în sensul că prevederea din noul cod permite practic depăşirea duratelor maxime admise de normele constituţionale. De aceea, apreciez că se impune eliminarea din art. 222 alin. (9) din Codul de procedură penală a tezei referitoare la modul de calcul al cumulului între cele două forme de arest. Ioan Muraru subliniază că art. 23 din Constituţie exprimă o viziune nouă asupra arestării preventive, prin valorificarea lui habeas corpus şi a exigenţelor rezultând din Declaraţia Universală a Drepturilor omului, a Pactelor Internaţionale relativ la drepturile omului, a Convenţiei europene privind drepturile omului, instrumente juridice cărora art. 20 din Constituţie le asigură prioritate1; totodată, art. 23 face din arestarea preventivă o instituţie distinctă, ce se subordonează unor principii specifice şi care, deşi indisolubil şi evident legată de evoluţia 1

Aşa se explică reglementările clare şi restrictive din art. 23 din Constituţie cât priveşte cazurile, durata, procedurile, autorităţile competente în acest domeniu. I. Muraru,M. Constantinescu, Studii Constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 162.

62

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

procesului penal, se exprimă prin reguli proprii, fiindcă regula este libertatea, iar arestarea este excepţia, care ca orice excepţie, este precis determinată1. Arestarea preventivă este, după cum subliniază acelaşi autor, o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii sale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte ireparabile1. Nicolae Volonciu2 consideră că măsura arestării inculpatului, prin durata ei, este cea mai gravă dintre măsurile preventive, iar arestarea învinuitului, la rândul său, este o măsură preventivă privativă de libertate dispusă însă pe un interval de timp mai scurt. Vintilă Dongoroz consideră că arestarea preventivă este o măsură privativă de libertate ce cunoaşte două modalităţi, executarea ei constând în deţinerea persoanei faţă de care s-a luat măsura arestării în locuri anume destinate celor privaţi de libertate în cauzele penale3. În literatura juridică s-a mai arătat că arestarea preventivă, fiind cea mai gravă măsură procesuală1 are caracter excepţional este luată in extremis4 şi constă în privarea de libertate a acestuia înainte de intervenţia unei hotărâri de condamnare, datorită unor raţiuni legate de desfăşurarea normală şi nestingherită a procesului penal5. Implicând o atingere gravă adusă libertăţii persoanei, inculpatul fiind privat de exerciţiul acestui drept pe o perioadă care nu poate dura până la soluţionarea definitivă a cauzei 6 şi aducând o limitare a principiului constituţional al prezumţiei de nevinovăţie 7 – deşi în esenţa sa arestarea nu are un caracter infamant, ci este o custodia honesta – măsura analizată nu poate fi dispusă decât cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi cu asigurarea tuturor garanţiilor în vederea înlăturării arbitrariului, abuzului şi excesului8. S-a conturat, de asemenea, o doctrină în privinţa arestării în accepţiunea art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia europeană. Corneliu Bîrsan9, comentând textul Convenţiei, constată că privarea de libertate este admisă atunci când ea este făcută pentru că există motive plauzibile de a bănui o persoană de săvârşirea unei infracţiuni sau există motive temeinice de a se crede în 1

I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., ed. a 13-a, p. 167. N. Volonciu, Tratat..., op. cit., p. 417. 3 V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală. Partea generală, vol. V, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 321. 4 A se vedea G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procedure penale, Ed. Dalloz,Paris, 1996, p. 557. 5 Pentru o sinteză a definiţiilor formulate în doctrina franceză a se vedea C. Guerry, Detention provisoire, Ed. Dalloz, Paris, 2001, p. 1 6 Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 54. 7 Este de necontestat că instituţia arestării preventive se opune prezumţiei de nevinovăţie. La nivel de principii cele două noţiuni apar ca ireconciliabile. Dar, tolerate fiind chiar de legislaţiile cele mai liberale, se recunoaşte în general că, deşi arestarea constituie un rău, este un rău necesar, în favoarea sa militând în special consideraţii de ordin practic, raţiuni de ordin procesual. 8 Tr. Pop, op. cit., p. 136. 9 C. Bîrsan, Convenţia europeană..., op. cit., p. 310-311. 2

63

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

necesitatea împiedicării săvârşirii unei asemenea fapte antisociale, sau există temei că această persoană s-ar sustrage urmăririi, după săvârşirea unei infracţiuni, privarea de libertate având scopul precis de a aduce persoana în faţa autorităţii judiciare competente. Apreciez că, deşi forma actuală a art. 23 este mulţumitoare din punct de vedere al examinării teoretice, totuşi, privind prin prisma practicii judecătoreşti şi a celei legislative române contemporane, s-ar impune o reglementare constituţională mai amplă în privinţa protecţiei constituţionale a libertăţii individuale, perfecţionarea normei constituţionale putând ordona şi cenzura mai bine legislaţia în materie penală. Sunt de părere că actualul conţinut normativ al art. 23 din Constituţie acoperă exigenţele unei protecţii constituţionale eficiente a libertăţii individuale şi siguranţei persoanei, însă, în perspectiva unei eventuale revizuiri a art. 23 din Constituţie, apreciez că s-ar putea opta pentru o reglementare constituţională mai detaliată, rezultată din combinarea prevederilor actuale ale art. 23 din Constituţie cu prevederile art. 5 şi 6 din Convenţie, reglementare ce ar putea conduce la redactarea unui text constituţional cu garanţii juridice mai ample, în scopul stabilirii cu mai mare precizie a limitelor şi regulilor de urmat în legiferarea procedurilor penale subsecvente din materia privării de libertate, respectiv pentru aplicarea unitară şi judicioasă a normelor juridice penale în practica judecătorească. 1.4. Prezumţia de nevinovăţie Prezumţia de nevinovăţie reprezintă un principiu fundamental care trebuie să guverneze desfăşurarea procesului penal, înfăţişându-se ca o garanţie juridico-socială acordată celui învinuit de săvârşirea unei infracţiuni1. Ea este strâns legată de aflarea adevărului şi dovedirea corectă a împrejurărilor de fapt ale cauzei2. Prezumţia este percepută ca un beneficiu, o protecţie juridică ce însoţeşte persoana pusă sub acuzare, în scopul de a echilibra raportul forţelor în procesul penal3. Deşi domeniul de aplicare al prezumţiei de nevinovăţie vizează materia dreptului penal, adică situaţiile în care fapta atribuită unei persoane are conotaţii penale, în ultimul timp, tot mai des, se apreciază că aplicarea sa nu priveşte numai procesul penal în sens strict. Respectarea lui impune ca orice reprezentant al statului să se abţină a face declaraţii publice cum că cel urmărit penal, trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, este vinovat înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

1

D. Pavel, Consideraţii asupra prezumţiei de nevinovăţie, în Revista română de drept, p. 10. N. Volonciu, Tratat de Procedură …, op. cit., p. 122. 3 A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 223-224. 2

64

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Prezumţia de nevinovăţie are sediul materiei în art. 23 alin. (11) din Constituţia României, revizuită şi republicată, şi este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Acest principiu constituie una dintre cele mai puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii umane şi lui i se subordonează întreaga activitate jurisdicţională 1. Prin cuprinderea sa în Constituţie, prezumţia de nevinovăţie devine un drept fundamental al cetăţeanului care, într-un caz concret, este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni2. 1.5. Principiul legalităţii incriminării si legalităţii pedepsei Legalitatea incriminărilor şi legalitatea pedepselor impune instanţelor de judecată să verifice dacă faptele deduse judecăţii sunt cele prevăzute de legea penală, dacă ele întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni şi, în fine, să aplice numai sancţiunile prevăzute de lege şi limitele prevăzute de aceasta. Sub aspectul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, în plan normativ,precum şi în doctrină, s-a stabilit că nu există infracţiune decât dacă este „prevăzută de lege” - principiul nullum crimen sine lege şi că nu există pedeapsă, decât dacă este prevăzută de lege – principiul nulla poena sine lege3. Constituţia României din 1991 revizuită reglementează în art. 23 alin. (12) principiul legalităţii, prevăzând că „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”. Potrivit art. 2 noul C. pen., legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, prcum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală reglementându-se, astfel, în mod expres, principiul legalităţii incriminării şi legalităţii pedepsei în dreptul penal material. Codul de procedură penală nu reglementează, in concreto, principiul legalităţii pedepsei şi al incriminării. Însă, cum dreptul procesual penal nu este altceva decât dreptul material în acţiune, principiile din dreptul penal îşi găsesc rezonanţă specifică şi în procedura penală. Astfel, principiilor nullum crimen sine lege şi nula poena sine lege le corespunde în procedură principiul nulla justitia sine lege, respectiv nu există justiţie în afara legii. Practic, principiul legalităţii procesului penal este o transpunere pe plan particular a principiului general al legalităţii consacrat de Constituţie, fiind prevăzut de art. 2 alin. (1) C. 1

În Constituţia României din 1991, art. 23 alin. (8) prevede că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. 2 A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 224. 3 I. Muraru, S. Tănăsescu, Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 555. A se vedea C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a IV-a revizuită şi adăugită.

65

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

proc. pen. şi priveşte legalitatea procesuală în realizarea justiţiei penale – „procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”. SECŢIUNEA 2. Garanţiile acordate persoanelor private de libertate 2.1. Concept Similar cu reglementarea art. 5 din Convenţia Europeană, şi textul art. 23 din Constituţia României introduce importante garanţii pentru libertatea individuală, cum ar fi: limitarea duratei măsurilor preventive privative şi obligaţia de verificare periodică a arestării preventive, stabilirea condiţiei termenului rezonabil pentru durata arestării, dreptul persoanei arestate la o cale de atac, obligaţia comunicării către persoana privată de libertate a motivelor reţinerii sau arestării în limba pe care o înţelege, precum şi comunicarea învinuirii, dreptul persoanei arestate de a fi pusă în libertate la încetarea temeiurilor arestării sau dacă nu există unele noi, dreptul persoanei reţinute sau arestate la avocat, cărora li se poate adăuga dreptul persoanei private de libertate la despăgubiri pentru erorile judiciare, consacrat de art. 52 alin. (3) din Constituţie şi, în mod expres, de art. 5 parag. 5 din Convenţia europeană. 2.2. Limitarea duratei măsurilor preventive şi obligaţia de verificare periodică a arestării preventive. Termen rezonabil Constituantul român a ales şi a inclus în art. 23, pe baza analizei mai multor constituţii străine şi a practicii în materie, durata de 30 de zile pentru arestarea preventivă, apreciind că această durată satisface, de principiu, atât cerinţele, cel puţin de început, ale procesului penal, cât şi imperativele respectării libertăţii individuale 1. În forma sa iniţială, Constituţia din 1991 a României avea un text mult mai scurt, mai eliptic, în materia regulilor privind arestarea preventivă, norme constituţionale concentrate în alineatul (4) din art. 23, redactorii proiectului şi Adunarea Constituantă acceptând durata maximă de 30 de zile pentru arestul preventiv iniţial2. 1

A se vedea M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită..., op. cit., p. 43. 2 A se vedea Geneza Constituţiei României din 1991, Monitorul Oficial 1998, p. 345. Prelungirea arestării preventive a suscitat mai multe dezbateri, unii deputaţi din Adunarea Constituantă propunând limitarea la maxim 6 luni a arestului preventiv, ca garanţie democratică şi parlamentară indispensabilă acordată individului. Geneza..., op. cit., p. 345. Textul adoptat pentru alin. (4): Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.

66

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Sub aspectul duratei arestării preventive, legiuitorul constituant, perfecţionând şi dezvoltând mult reglementarea, a făcut prin revizuirea din anul 2003 o distincţie explicită între urmărirea penală şi faza judecăţii, atât sub aspectul duratei arestării, cât şi sub cel al terminologiei utilizate1. Cu alte cuvinte, modificările şi completările aduse prin Legea de revizuire a Constituţiei vizează şi durata măsurii: potrivit art. 23 alin. (5), în cursul urmării penale aceasta se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile. În faza de judecată, potrivit art. 23 alin. (6) din Constituţie, instanţa este obligată în condiţiile legii să verifice periodic şi nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia măsurii2. În Convenţia europeană, garanţia verificării legalităţii măsurii privative de libertate este reglementată în art. 5 parag. 3.: „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”. 2.3. Dreptul la exercitarea căilor de atac Dreptul la exercitarea căilor de atac este reglementat la nivel constituţional prin art. 23 alin. (7), textul rezultat în urma revizuirii din anul 2003, care are următorul conţinut: „Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”. Dispoziţia constituţională are valoarea unui enunţ de principiu, cu trimitere la norma de procedură, unde urmează să se prevadă în mod concret care sunt căile de atac prin care măsura arestării preventive este supusă controlului judiciar. În Convenţia europeană dreptul la recurs are sediul materiei în art. 5 parag. 4: „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală”.

2.4. Obligaţia comunicării motivelor reţinerii sau arestării în limba pe care o înţelege persoana privată de libertate 1

Idem, p. 42-43. A se vedea A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 219-220. 2

67

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Obligaţia comunicării motivelor reţinerii sau arestării în limba pe care o înţelege persoana privată de libertate are sediul materiei în art. 23 alin. (8) din Constituţia României: „Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen...”. Trebuie precizat că actualul text are conţinutul dat iniţial de Constituantă, însă în urma republicării a primit o nouă numerotare, devenind alin. (8), în timp ce în Constituţia din 1991 forma sa iniţială, acest text se regăsea în alin. (5), exact cu acelaşi conţinut. Din lectura Genezei Constituţiei din 1991 rezultă multitudinea de dezbateri cu privire la forma, conţinutul normativ al art. 23 privind libertatea individuală, mai cu seamă pe marginea arestării preventive şi a garanţiilor libertăţii individuale, plasate în alin. (5) în Constituţia din 1991. Astfel, Ioan Muraru a argumentat în faţa Adunării Constituante introducerea anumitor garanţii, în alin. (5) pe baza modelului oferit atât de unele constituţii străine, cât mai ales pe baza documentelor internaţionale din materia drepturilor omului, cum ar fi „Pactul drepturilor civile, care arată că motivele se aduc la cunoştinţă fie în momentul arestării, fie în cel mai scurt termen”, subliniind că „termenul de îndată este un termen consacrat în drept, ce se găseşte în orice lege”1. Potrivit art. 127 alin. (1) din Constituţia actuală a României procedura judiciară (inclusiv în materie penală) se desfăşoară în limba română. Alineatul (2) prevede că orice persoană care nu înţelege sau nu vorbeşte limba română are dreptul de a lua la cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret, drept care este asigurat gratuit în procesele penale. Convenţia europeană consacră această garanţie procesuală acordată persoanelor private de libertate prin textul art. 5 parag. 2: „Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa”.

2.5. Dreptul persoanei reţinute sau arestate la avocat

1

Geneza Constituţiei României din 1991- Lucrările Adunării Constituante, Monitorul Oficial 1998, p. 346-347. Unii membri ai Adunării Constituante au propus ca amendamente modificări ale terminologiei utilizate, spre exemplu înlocuirea exprimării «neîntârziat» cu noţiunea «pe loc» sau un termen limită de 24 de ore în care să se comunice celui reţinut sau arestat învinuirea şi motivele, susţinând că exprimarea «neîntârziat/de îndată» este prea vagă. Un alt amendament propunea ca alin. (5) să prevadă că motivele reţinerii sau arestării şi învinuirea să fie aduse la cunoştinţa celui reţinut sau arestat „în limba oficială sau într-o limbă de circulaţie internaţională”. Adunarea Constituantă a optat pentru formularea dată de membrii Comisiei de redactare a proiectului, ca având un limbaj juridic suficient de expresiv şi mult mai corect. A se vedea Geneza..., op. cit., p. 346-347.

68

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Constituţia României consacră această garanţie în alineatul (8) teza ultimă din art. 23, text care se regăsea exact în aceeaşi formă în alineatul (5), teza finală din forma iniţială a Constituţiei României din 1991: „învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu”. Dreptul la apărare ca drept fundamental este consacrat distinct în Constituţia României, în art. 24, ca inviolabilitate 1: „(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”2. Convenţia europeană alocă o reglementare specială, la rândul său, pentru dreptul persoanei acuzate la asistenţa unui avocat ales sau desemnat din oficiu, însă sub aspectul sistematizării conţinutului normativ, în Convenţie s-a optat pentru înscrierea acestei garanţii la dreptul la un proces echitabil, în cuprinsul art. 6 parag. 3 lit. c): „Orice acuzat, în special, are dreptul: (...) c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat, în mod gratuit, de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer”. De altfel, sistematizarea Convenţiei cuprinde şi alte diferenţe notabile faţă de Constituţia României în materia dreptului la libertate şi siguranţă, anume consacrarea principiului prezumţiei de nevinovăţie, care în Convenţia europeană se găseşte reglementat în parag. 2 din art. 6, privind dreptul la un proces echitabil, în timp ce constituantul român a optat pentru corelaţia explicită dintre acuzaţiile în materie penală şi efectele juridice ale acestora, consacrând principiul prezumţiei de nevinovăţie în articolul 23 referitor la libertatea individuală. Astfel, textul art. 23 acoperă nu numai situaţia clasică a regimului libertăţii persoanei în sensul de habeas corpus, ci şi regimul constituţional al răspunderii penale a persoanei fizice, constituantul dorind să intervină expres în domeniul dreptului penal substanţial, nu numai în cel procesual penal, din moment ce a consacrat şi principii pentru dreptul penal substanţial, precum cel al prezumţiei de nevinovăţie din alin. (11), cel al legalităţii incriminării şi pedepsei din alin. (12). 2.6. Dreptul persoanei private de libertate la despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate Şi în această situaţie opţiunea constituantului român diferă, în privinţa sistematizării cel puţin, de opţiunea exprimată în Convenţia europeană. Astfel, Constituţia României consacră dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, care include şi erorile judiciare în materie penală, în economia art. 52, la alineatul (3) din forma revizuită şi republicată a Constituţiei din 1

A se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., vol.13, op. cit., p. 156. În cadrul dezbaterilor pentru votarea proiectului de Constituţie din 1991, a fost propus un amendament prin care să se recunoască şi să se protejeze prin lege independenţa avocaţilor, amendament respins ca inutil. Geneza Constituţiei..., op. cit., p. 300. 2

69

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

1991. Textul se referă în general la erorile judiciare, revizuirea Constituţiei nelimitând această răspundere a statului numai la erorile judiciare săvârşite în procesele penale, ci referindu-se la toate posibilele erori judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârşite acestea 1. În reglementarea constituţională iniţială, răspunderea pentru erorile judiciare era reglementată în art. 48 alin. (3), cu următorul conţinut: „Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale”, textul fiind astfel mult mai apropiat faţă de reglementarea similară din Convenţia europeană, fiind focalizat pe erorile judiciare intervenite în procesele penale, pe greşita angajare a răspunderii penale a unei persoane. Convenţia europeană garantează, prin prevederile art. 5 parag. 5, dreptul la reparaţii al persoanei private de libertate în mod nelegal: „Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii”, reglementarea din Convenţia europeană fiind focalizată numai pe erorile judiciare în materie penală rezultate din privarea de libertate efectuată cu nesocotirea dispoziţiilor din art. 5 privind dreptul la libertate şi siguranţă. De asemenea, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană garantează acordarea de despăgubiri persoanei condamnate printr-o hotărâre definitivă cu privire la care se demonstrează nevinovăţia sa, conducând la anularea condamnării sau la acordarea graţierii. SECŢIUNEA 3. Punerea în libertate a persoanei reţinute sau arestate. Liberarea provizorie 3.1. Punerea în libertate Datorită caracterului provizoriu al măsurilor procesuale, pe parcursul derulării procesului penal acestea pot fi înlocuite sau revocate. Am ales să examinez într-o singură secţiune atât punerea în libertate în condiţiile art. 23 alin. (9), cât şi liberarea provizorie consacrată de art. 23 alin. (10) din Constituţie, deoarece ambele categorii de dispoziţii constituţionale au drept consecinţă modificarea stării de privare de libertate a persoanei cu starea de libertate fizică, chiar dacă asupra persoanei ce a făcut obiectul arestării preventive cele două instituţii juridice produc efecte diferite. Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, neprivativă de libertate, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, 1

A se vedea M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită..., op. cit., p. 107-108.

70

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Încetarea de drept a măsurilor preventive este un obstacol legal împotriva menţinerii acestora, organul judiciar având obligaţia de a dispune desfiinţarea măsurii de fiecare dată când legea prevede că măsura încetează de drept1. Constituţia României din 1991 republicată reglementează în cuprinsul dispoziţiilor art. 23 alin. (9) punerea în libertate a celui reţinut sau arestat preventiv, ca fiind obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte condiţii prevăzute de lege. Pentru a se realiza o protecţie efectivă a persoanelor aflate în această situaţie, în norma constituţională s-a prevăzut obligaţia de principiu a punerii în libertate când temeiurile măsurilor dispuse nu mai există, precum şi în alte situaţii reglementate în detaliu în Codul de procedură penală: revocarea, înlocuirea, încetarea de drept, menţinerea măsurilor preventive2. În Convenţia europeană, instituţia punerii în libertate, în sensul asemănător cu cel din art. 23 alin. (9) din Constituţia României, se găseşte reglementat în art. 5 parag. 4 teza ultimă: „...şi să dispună eliberarea sa, dacă deţinerea este ilegală”. 3.1. Liberarea provizorie Liberarea provizorie este instituţia procesuală care conferă persoanei arestate, în anumite condiţii, facultatea de a fi pusă în libertate, fie cu impunerea respectării unor obligaţii, fie cu obligarea acesteia la depunerea unei cauţiuni3. Controlul judiciar şi cauţiunea sunt două instituţii procesual penale care garantează că persoana liberată provizoriu va răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate desigur de procesul penal în care este implicată4. Libertatea sub control judiciar este măsura pe care o poate lua instanţa de judecată, la cererea inculpatului, cu condiţia respectării de către acesta a obligaţiilor fixate de instanţă, dintre cele enumerate limitativ în art. 590 alin. (1),(2) C. proc. pen.5 1

I. Neagu, op. cit., p. 394. A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, op. cit., p. 222. 3 L. Coraş, Arestarea preventivă, op. cit., Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 174. 4 E.S. Tănăsescu şi colectiv, Constituţia României revizuită, op. cit., p. 43. 5 Textul art. art. 590 C. proc. pen prevede: (1) Pe durata amânării executării pedepsei, condamnatul trebuie să respecte următoarele obligaţii: a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă; b) să ia legătura, în termenul stabilit de instanţă, cu organul de poliţie desemnat de aceasta în cuprinsul hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii pentru a fi luat în evidenţă şi a stabili mijlocul de comunicare permanentă cu organul de supraveghere, precum şi să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat; c) să nu îşi schimbe locuinţa fără informarea prealabilă a instanţei care a dispus amânarea; d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme; e) pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să facă tratamentul, iar pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. b), să îngrijească copilul mai mic de un an. 2

71

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Potrivit regulilor constituţionale, persoana arestată are posibilitatea de a cere eliberarea provizorie, fie sub control judiciar, fie pe cauţiune. Libertatea provizorie sub control judiciar şi pe cauţiune sunt reglementate la nivel constituţional în alin. (10) din art. 23 (textul revizuit şi republicat) text care prevede că: „Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune”. Regula libertăţii/liberării provizorii, denumită regulă a încrederii, încearcă să valorifice la maximum prezumţia de nevinovăţie, dar să şi reducă la minimum riscul unei erori judiciare şi, în general, al unor acte ireparabile.1 Libertatea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se realizează potrivit unor reguli detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale2. Liberarea provizorie are o reglementare specifică şi în art. 5 din Convenţia europeană, în parag. 3 ultimele două teze: „...are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.

CAPITOLUL 4. Caracterul exclusiv penal al oricărei sancţiuni privative de libertate SECŢIUNEA 1. Concept (2) Pe durata amânării executării pedepsei, instanţa poate impune condamnatului să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; b) să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea; c) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite. 1 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional..., op. cit., p. 198. 2 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a 11-a, op. cit., p. 207.

72

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Caracterul penal al faptei reprezintă întrunirea elementelor ce constituie trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, potrivit cerinţelor art. 17 C. pen., în absenţa vreuneia dintre aceste trăsături fapta comisă nefiind o infracţiune. Potrivit art. 17 C. pen., trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt: fapta prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală. Sancţiunile de drept penal constituie consecinţe ale încălcării normelor penale şi reprezintă o instituţie de bază a dreptului penal, care alături de instituţia infracţiunii şi de instituţia răspunderii penale formează pilonii oricărui sistem de drept penal.1 Sancţiunea este consecinţa stabilirii răspunderii penale a făptuitorului, iar la rândul ei, răspunderea penală este consecinţa săvârşirii unei infracţiuni 2. Matei Basarab consideră că sancţiunile penale sunt măsuri de constrângere şi reeducare, prevăzute în legea penală (pedepse, măsuri educative şi de siguranţă), aplicate persoanelor care au săvârşit fapte incriminate de către aceasta, în scopul prevenirii săvârşirii de noi asemenea fapte prin reeducarea infractorilor3. Prin «sancţiune privativă de libertate» înţelegem sancţiunea juridică prin care o persoană este lipsită de libertatea fizică. Caracterul penal al sancţiunii este dat de natura juridică a normelor sancţionatorii, şi anume dacă acestea sunt supuse regimului juridic penal, dacă fapta sau faptele care atrag sancţiunea sunt incriminate de către legea penală. Regula instituită de alineatul ultim al art. 23 stabileşte că privarea de libertate ca sancţiune poate fi dispusă numai în materie penală, deci circumscrisă numai răspunderii penale. În consecinţă, orice sancţiune privativă de libertate prevăzută în alt domeniu decât dreptul penal încalcă dispoziţiile art. 23 alin. ultim din Constituţie. SECŢIUNEA 2. Reglementarea constituţională În sistemul românesc de drept, după revizuirea Constituţiei, intervenită prin Legea nr. 429/ 20034, sancţiunile privative de libertate nu pot exista decât în domeniul penal, făcându-se astfel corelaţia cu revizuirea intervenită la art. 15 alin. (2) din Constituţie 5, care se fundamentează, între altele, şi pe caracterul eminamente administrativ al sancţiunilor contravenţionale6.

1

C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a 4-a, op. cit., p. 140. C. Bulai, Drept penal. Partea generală, vol. II, 1992, p. 8. 3 M. Basarab, în M. Basarab şi colectiv, Codul penal comentat, op. cit., p. 316. 4 Articolul 23 alin. (13) din Constituţia României renumerotată: „Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”. 5 Articolul 15 alin. (2) din Constituţia României revizuită: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. 6 I. Muraru, S. Tănăsescu, M. Constantinescu, A. Iorgovan, Constituţia României revizuită..., op. cit., p. 44. 2

73

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

Tocmai pentru a sublinia explicit faptul că sancţiunile privative de libertate sunt restrânse doar la sfera dreptului penal, a răspunderii penale, legiuitorul constituant a adăugat, la revizuirea Constituţiei, imposibilitatea de a se prevedea prin lege sau aplica sancţiuni privative de libertate în alte domenii decât în cel penal – „sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală” – art. 23 alin. (13) din Constituţia României republicată. Această completare realizată la textul constituţional, de largă utilitate şi respiraţie juridică şi umană, conduce la înlăturarea procedeului anacronic, contrar drepturilor omului, de a supune privaţiunii de libertate persoane care săvârşesc fapte ilicite, dar care nu sunt fapte penale. Noul text dă satisfacţie ideii potrivit căreia privarea de libertate nu se justifică decât în ipoteza unei fapte penale, deoarece presupune pierderea unui drept constituţional esenţial privind libertatea individuală. Pentru fapte care nu au caracter penal există suficiente sancţiuni de natură pecuniară, munca în folosul comunităţii etc., care nu antrenează pierderea, chiar pe o durată limitată, a libertăţii individului şi, desigur, corespunde practicii europene1. Nici munca în folosul comunităţii şi nici amenda sub forma zilelor de amendă nu constituie privare de libertate sau muncă forţată în sensul art. 42 din Constituţia actuală a României2. Convenţia europeană consacră în art. 1 din Protocolul nr. 4 la Convenţie dreptul oricărei persoane de a nu fi privată de libertate doar pentru că nu este în măsură să îndeplinească o obligaţie contractuală. SECŢIUNEA 3. Prevederile legale în materie În istoria Statului Român modern, instituţiile infracţiunii şi a pedepsei sunt reglementate distinct faţă de libertatea individuală, din fiecare reglementare în parte rezultând pe de o parte că pentru a fi infracţiune, pentru a avea caracter penal, o faptă trebuie să aibă trăsăturile prevăzute de art. 17 C. pen., iar pe de altă parte că pedepsele le cuprind şi pe cele privative de libertate, toate, însă, dispuse numai în materie penală, respectându-se limbajul juridic tradiţional, potrivit căruia noţiunea de «pedeapsă» se asociază numai sancţiunilor aplicate în materie penală3. În Codul penal român din 1968 infracţiunea are enumerate şi explicate trăsăturile în art. 17-19 C. pen., iar pedeapsa este definită în art. 524, iar în art. 53 pct. 1 sunt enumerate pedepsele 1

M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, Revizuirea Constituţiei..., op. cit., p. 21-22. Articolul 42 alin. (2) pct. b din Constituţia din 1991, revizuită, a României: „Nu constituie muncă forţată munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată”. 3 Articolul 16 din Constituţiunea de la 1866; art. 14 Constituţiunea din 1923; art. 30 Constituţia din 1948; 4 Articolul 52 alin. (1) din Codul penal din 1968 are următorul cuprins: „Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”. 2

74

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

principale, cele privative de libertate fiind detenţiunea pe viaţă şi închisoarea de la 15 zile la 30 de ani1. O prevedere legală importantă, aflată în strânsă legătură cu art. 23 alin. (13) din Constituţie, este cea reglementată în art. 12 din Codul penal din 1968, text de lege ce consacră una dintre excepţiile ce permit aplicarea retroactivă a legii, şi anume aplicarea legii dezincriminatoare, textul instituind regula potrivit căreia legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Corelativ, art. 12 prevede în teza a doua că executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă, măsurilor educative şi celorlalte consecinţe ale hotărârii judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi, dezincriminatoare. Despre caracterul penal al faptei, Codul penal conţine reglementări şi la Capitolul V din Partea generală, Titlul II, capitol intitulat „Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei”, unde sunt reglementate: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţie, minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt. Dintre acestea, minoritatea făptuitorului reflectă un important principiu de politică penală referitor la vârsta minimă prevăzută de lege pentru a atrage răspunderea penală, anume vârsta de 14 ani în sistemul românesc de drept penal actual. Codul penal din 2004 are reglementări asemănătoare atât pentru corelaţia dintre infracţiune şi prevederea faptei în legea penală [art. 2 alin. (2)], pentru aplicarea retroactivă a legii dezincriminatoare [art. 5 alin. (2)], cât şi pentru trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (art. 17). Codul penal din 2009, consacrând la rândul său principiul legalităţii incriminării, prevede în art. 1 alin. (2) faptul că nimeni nu poate fi sancţionat penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data la care a fost săvârşită, ceea ce presupune, corelativ, că nici măsurile preventive privative de libertate nu se pot lua în absenţa unei fapte prevăzute de legea penală. Articolul 2 destinat principiului legalităţii sancţiunilor de drept penal instituie regula conform căreia nu se pot aplica pedepse, nu se pot lua măsuri de siguranţă şi nici măsuri educative dacă acestea nu erau prevăzute de legea penală la data săvârşirii faptei. O altă prevedere ce se corelează cu dispoziţia constituţională din alin. (13) este cea cuprinsă în art. 4 din Cod, unde se preia practic dispoziţia de la art. 12 din Codul penal din 1968, text de lege care vizează aplicarea legii penale în timp, anume a legii de dezincriminare, textul instituind regula potrivit căreia legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Prevederea legală este imperativă şi explicită, în deplin acord cu 1

Articolul 53 punctul 1 are următorul cuprins: „1. Pedepsele principale sunt: a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani; c) amenda de la 100.000 lei la 50.000.000 lei”.

75

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

dispoziţia constituţională amintită, stabilind că executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă, măsurilor educative şi celorlalte consecinţe ale hotărârii judecătoreşti de condamnare încetează prin intrarea în vigoare a legii dezincriminatoare. O legătură importantă cu textul constituţional reglementat de alin. (13) din art. 23 se regăseşte şi în art. 15 din codul din 2009, unde legea penală substanţială defineşte infracţiunea (faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o) şi care, în alin. (2) subliniază că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, cu toate consecinţele de ordin procesual ce pot apărea potrivit legii. SECŢIUNEA 4. Doctrină 4.1. Doctrina românească Anastasiu Crişu1 arată că întrucât termenii «acuzaţie», «infracţiune», «pedeapsă» sunt plasaţi în materie penală, aceste argumente au determinat legiuitorul ca posibilitatea aplicării unei sancţiuni privative de libertate să nu fie acceptată decât în domeniul penal. În doctrină s-a arătat că „sancţiunea juridică reprezintă măsura pe care o normă de drept o statorniceşte drept consecinţă pentru cazul în care dispoziţia normei va fi nesocotită. Sancţiunea juridică reprezintă factorul care imprimă caracter de obligativitate dispoziţiei normei, mijlocul prin care se reintegrează ordinea juridică”2. Sancţiunile penale au mai fost definite în doctrină ca măsuri de reeducare şi de constrângere, prevăzute în legea penală, aplicate persoanelor care au săvârşit fapte incriminate de aceasta, în scopul prevenirii săvârşirii de noi asemenea fapte prin reeducarea infractorilor.3 Vintilă Dongoroz susţine că fapta prevăzută de legea penală nu este prin ea însăşi infracţiune, ci poate fi considerată ca atare dacă se constată că sunt îndeplinite şi celelalte două trăsături esenţiale ale infracţiunii, anume pericolul social şi vinovăţia. Autorul mai arată că o faptă este prevăzută de legea penală atunci când legea penală determină conţinutul acelei fapte, atât în forma tipică, precum şi în eventuale forme derivate (atenuate sau agravate). Faptele prevăzute de legea penală nu sunt incriminate decât în cazul în care sunt întrunite toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, incriminarea nefiind totuna cu prevederea faptei de către legea penală, după cum fapta prevăzută de legea penală nu este acelaşi lucru cu fapta penală. Incriminarea reprezintă posibilitatea legală ca în anumite condiţii fapta prevăzută de legea penală să fie 1

A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu coord., Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 226. 2 L. Biro, Drept penal. Partea generală, Centrul de Multiplicare al Universităţii Babeş Bolyai, Cluj, 1971, p. 205. 3 M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 222-223.

76

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

considerată ca infracţiune. Acelaşi autor, referindu-se la efectele juridice ale normei dezincriminatoare, arată că atunci când legea veche, sub imperiul căreia a fost săvârşită fapta, cuprindea incriminarea, însă legea nouă nu o mai incriminează, această din urmă lege retroactivează şi fapta nu mai poate fi sancţionată, încetând exe cutarea pedepselor şi a celorlalte consecinţe ale hotărârii judecătoreşti pronunţate în baza legii vechi1. Constantin Mitrache defineşte sancţiunile de drept penal ca sancţiuni juridice prevăzute în norme juridice penale, necesare pentru apărarea valorilor sociale, având caracter retributiv, represiv, privativ de drepturi şi care au ca scop prevenirea săvârşirii de noi fapte periculoase. Acelaşi autor, examinând principiul retroactivităţii legii penale, arată că în esenţă regula cuprinsă în art. 12 din Codul penal din 1968 priveşte situaţia în care pentru fapta comisă la data comiterii aceasta era prevăzută de legea penală ca infracţiune, însă o lege nouă o dezincriminează, scoţând-o în afara ilicitului penal. Odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca infracţiune, încetează executarea pedepselor, măsurilor de siguranţă şi toate celelalte consecinţe penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost dezincriminate2. În privinţa caracterului penal, Constantin Bulai3 susţine că lipsa prevederii faptei în legea penală atrage inexistenţa infracţiunii şi reprezintă situaţia în care o faptă, care aparent prezintă trăsăturile unei infracţiuni, nu este sau nu mai este prevăzută de legea penală ori nu întruneşte toate condiţiile legale pentru ca ea să constituie o anumită infracţiune. Aşadar această trăsătură esenţială nu se realizează dacă fapta nu este prevăzută într-o lege ori dacă, deşi prevăzută, este calificată de lege drept contravenţie ori altă formă de ilicit extrapenal. Autorul conchide că există trei cauze de inexistenţă a prevederii faptei: lipsa dublei incriminări, atât în legea penală română, cât şi în legea statului pe al cărui teritoriu a fost săvârşită fapta respectivă [potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) C. pen.]; abrogarea incriminării, adică scoaterea din vigoare în mod expres sau tacit a dispoziţiei legale ce incriminează o faptă, echivalează cu neprevederea ei în legea penală; lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii, adică situaţia în care în fapta comisă nu se identifică toate condiţiile cerute de lege pentru ca fapta respectivă să constituie infracţiune. Autorul mai arată că lipsa prevederii faptei în legea penală are ca urmare înlăturarea caracterului penal al faptei şi profită tuturor participanţilor şi destinatarilor legii, iar Constantin Mitrache susţine că neîndeplinirea de către fapta concretă a trăsăturii esenţiale a

1

V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Academiei, Bucureşti, 2003, p. 8-9, p. 69-70, p. 112-113. 2 A se vedea C. Mitrache, op. cit., p. 65, p. 140. 3 C. Bulai, Drept penal român, op. cit., p. 240; a se vedea şi V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, p. 95-115.

77

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

prevederii în legea penală are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei şi, pe cale de consecinţă, înlăturarea inclusiv a răspunderii penale1. Lidia Barac2 arată că, în dreptul penal, sancţiunile disciplinare sunt atrase exclusiv în domeniul materiei înlocuirii răspunderii penale. Citându-l pe Ion Oancea, autoarea arată că afirmaţia acestuia, în sensul că asemenea sancţiuni ar fi incidente şi în ipoteza înlocuirii necondiţionate a răspunderii penale, nu este corectă, deoarece ar fi vorba despre dezincriminarea unor fapte penale. Autoarea subliniază că în acest ultim caz se iese din sfera dreptului penal, întrucât sancţiunile administrative sunt atrase întrucât conduita ilicită comisă este calificată ca abatere administrativă şi nu ca fiind o infracţiune. Este evident că sancţiunile administrative, cum este cazul celor disciplinare, exced sferei sancţiunilor penale şi, implicit, dreptului penal, indiferent de contextul în care a fost comisă fapta ce atrage sancţiunea disciplinară. Corneliu Liviu Popescu, examinând regimul juridic al contravenţiilor, subliniază că acestea au caracter nepenal, având natură administrativă. Autorul susţine că natura juridică administrativă a contravenţiilor, caracterul lor nepenal rezultă din art. 41 alin. (8) din Constituţia din 1991 (forma sa iniţială), text care foloseşte alternativ noţiunile de «infracţiuni» şi «contravenţii» ca motive admise constituţional pentru confiscarea de bunuri. Astfel, în opinia sa, Constituţia exclude natura penală a contravenţiei, chiar dacă nu precizează expres care este natura sa juridică. Corneliu Bîrsan examinează prevederile art. 1 din Protocolul nr. 4 la Convenţia europeană privind interzicerea privării de libertate pentru datorii, constatând că această instituţie a privării de libertate pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale a căzut în desuetudine. Autorul susţine că textul se referă numai la neexecutarea obligaţiilor civile contractuale, cuvântul cheie al acestei dispoziţii convenţionale fiind „obligaţie contractuală”, care semnifică faptul că, în concepţia autorilor protocolului, garanţia instituită împotriva lipsirii de libertate a persoanei nu s-ar aplica în privinţa oricărei alte obligaţii civile sau a unor obligaţii de drept public. Autorul mai arată, de asemenea, că textul priveşte toate categoriile de obligaţii contractuale, oricare ar fi natura juridică a contractului încheiat de părţi, deci se aplică atât raporturilor contractuale dintre persoane fizice, cât şi celor dintre persoane fizice şi persoane juridice, fie ele de drept privat sau de drept public. Corneliu Bîrsan subliniază că doctrina a stabilit că debitorul obligaţiei contractuale neexecutate trebuie să fie de bună-credinţă, debitorul care acţionează cu intenţii frauduloase neprimind protecţia prevederii din art. 1 Protocolul nr. 4 la Convenţia europeană. Autorul a mai subliniat că debitorul, pentru a nu beneficia de protecţia

1 2

C. Bulai, Drept penal român, op. cit., p. 240. A se vedea C. Mitrache, Drept penal român, op. cit., p. 132-133. L. Barac, Constantele şi variabilele dreptului penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 203.

78

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

textului, trebuie să acţioneze cu reacredinţă, cu intenţie frauduloasă, să refuze în mod deliberat executarea obligaţiei. Pe marginea textului art. 1 din Protocolul nr. 4 la Convenţia europeană, se observă că de beneficiul acestei forme de protecţie împotriva privărilor de libertate arbitrare beneficiază orice debitor a cărui neexecutare a obligaţiei contractuale nu poate fi plasată în zona răspunderii penale. Aşadar, sensul acestor prevederi din Convenţia europeană este cel de împiedicare a oricăror privări de libertate în materie contractuală, nepenală. Se remarcă importanţa modificărilor şi completărilor efectuate în textul constituţional din art. 23 cu privire la eliminarea explicită a posibilităţii de a mai institui prin lege închisoarea contravenţională. De asemenea, consider că ar trebui eliminate din sfera penală acele categorii de fapte incriminate în prezent pe criteriul pericolului social (aparent) mai sporit, deşi ele în mod firesc sunt privite în general ca fiind contravenţii şi sancţionate în principal în materie contravenţională, cum ar fi de exemplu: tulburarea liniştii publice, cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, răspândirea de materiale obscene, adulterul, specula. Multe dintre aceste fapte, considerate încă în prezent a fi infracţiuni, au un regim sancţionator penal sever, inclusiv cu alternativa privării de libertate, deşi gravitatea lor reală este în mod evident mult mai scăzută, iar cauzele care le determină sunt cel mai adesea cauze sociale, medicale ori economice extreme, corelate cu absenţa unei asistenţe reale din partea statului faţă de astfel de potenţiali delincvenţi. Consider că fundamentele propunerilor legislative de incriminare a unor categorii de fapte de importanţă mai redusă ar trebui gândite prin prisma principiului necesităţii incriminării şi la cel al proporţionalităţii represiunii penale faţă de pericolul social generic al acelor categorii de fapte. Sub acest aspect, al proporţionalităţii, reprezintă un important pas în modernizarea sistemului represiv român înlăturarea sancţiunii închisorii contravenţionale, care în realitatea obiectivă a punerii în executare nu se deosebea cu nimic de executarea unei pedepse privative de libertate, adică a unei sancţiuni penale aspre, împrejurare care punea pe picior de egalitate, în mod nepermis, regimuri sancţionatorii total diferite, cu grade de asprime esenţial inegale.

4.2. Doctrina străină Jean Francois Renucci, comentând art. 1 din Protocolul 4 la Convenţia europeană, text privind interzicerea privărilor de libertate pentru neplata datoriilor, precizează că utilitatea 79

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

acestui text din Convenţie este restrânsă în măsura în care arestarea pentru neplata datoriilor a căzut în desuetudine în statele europene, interzicerea privării de libertate referindu-se numi la neîndeplinirea unei obligaţii contractuale. Autorul este de părere că arestarea pentru neplata datoriilor continuă totuşi să existe în cazul în care obligaţia persoanei în cauză nu este de natură contractuală. Prin urmare, concluzionează autorul, art. 1 din Protocolul nr. 4 nu are decât un interes limitat întrucât nu exclude arestare apentru neplata datoriilor decât pentru un domeniu în care aceasta nu a mai fost practic utilizată de mult timp, putând apărea întrebări referitoare la arestarea pentru neplata datoriilor prin coroborare a art. 1 din Protocolul nr. 4 cu art. 7 din Convenţia şi cu principiul legalităţii1. Frederic Sudre consideră că jurisprudenţa C.E.D.O. a creionat delimitarea dintre sancţiunile penale şi alte categorii de sancţiuni, în special cele administrative, reţinând că sancţiunile penale urmează noţiunii de acuzaţie penală conform art. 6 din Convenţie, privarea de libertate ca sancţiune fiind circumscrisă sancţiunilor penale. Autorul mai arată că tendinţa în jurisprudenţa C.E.D.O. şi în cea naţională este de a adera treptat la o „penalizare” a sancţiunilor administrative, mişcare iniţiată de judecătorul european2. Jacques Mourgeon3 arată că acest text din Convenţia europeană este fără îndoială mai puţin util, nefăcând obiectul unor cereri în faţa organelor Consiliului Europei împuternicite cu aplicarea Convenţiei. Interdicţia privării de libertate nu operează decât în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale, textul înglobând toate obligaţiile rezultate dintrun contract, care sunt de ordin patrimonial, atât cele născute din raporturile contractuale dintre persoanele particulare, cât şi cele în care o parte contractantă este o autoritate publică (contracte de concesiune de exemplu). Autorul subliniază că existenţa intenţiei frauduloase la una dintre părţi atrage cu privire la sustragerea de la executarea obligaţiilor va împiedica acea parte să se prevaleze de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 4.

SECŢIUNEA 5. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului Convenţia europeană, în art. 1 parag. 1, enumeră şi alte forme de privare de libertate decât cele în materie penală, cum ar fi detenţia legală a unui minor [art. 5 parag. 1 lit. d)] în

1

J.F. Renucci, Tratat..., op. cit., p. 354-355. F. Sudre, Drept european..., op. cit., p. 258-263. 3 J. Mourgeon, în L.E. Pettiti, E. Decaux, P.H. Imbert (coord.), La Convention européenne des droits de l'homme: commentaire article par article, op. cit., p. 1041-1042. 2

80

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

sensul stabilit de jurisprudenţa C.E.D.O.1 de educaţie supravegheată a minorului2, cu condiţia ca legislaţia naţională să prevadă posibilitatea acestei forme de privare de libertate a minorului în scopul asigurării educaţiei sale supravegheate. Alt caz licit de privare de libertate extrapenală admis de Convenţia europeană este cel prevăzut de art. 5 parag. 1 lit. e) privind detenţia legală de ordin social, după criterii enumerate expres în textul Convenţiei: persoana susceptibilă să transmită o boală contagioasă, alienatul mintal3, alcoolicul4, toxicomanul, vagabondul5. Curtea Europeană are o jurisprudenţă foarte săracă, aproape inexistentă cu privire la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 4 la Convenţia europeană. În cauza Goktan c. Franţa din 2 iulie 2002, pe care C.E.D.O. a analizat-o pe terenul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, reclamantul a susţinut încălcarea regulii non bis in idem, consacrată de aceste prevederi, de către instanţele franceze care l-au condamnat atât la o pedeapsă penală, cât şi la o amendă fiscală transformată în închisoare prin aplicarea „constrângerii de corp prevăzută pentru neplata amenzii stabilite de legislaţia vamală franceză. Instanţa europeană a arătat că „este rezervată” cu privire la sistemul „constrângerii de corp”, care reprezintă o măsură privativă de libertate arhaică ce poate fi luată numai în favoarea Trezoreriei publice, C.E.D.O. precizând expres că „art. 1 din Protocolul nr. 4 este inoperant”, deoarece acesta interzice aplicarea pedepsei cu închisoarea numai pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale6. Într-o altă hotărâre, C.E.D.O. a stabilit că un reclamant, care susţine că ar fi demonstrat că nu putea plăti sumele cerute de soţia sa, nu a fost condamnat pentru imposibilitatea de a 1

Cauza Bouamar c. Belgia din 29 februarie 1988, Seria A nr. 129, §46. Practica C.E.D.O. a stabilit că educaţia supravegheată a minorului are în vedere realizarea unei anumite educaţii minorului ce se impune datorită comportamentului său, care nu este neapărat să fie antisocial, dar se stabileşte totuşi condiţia obligatorie ca legislaţia naţională să prevadă asemenea măsuri de supraveghere. A se vedea C. Bîrsan, Convenţia europeană..., op. cit., p. 318-319. 3 C.E.D.O. a stabilit că trebuie să fie vorba despre o tulburare mintală reală stabilită prin expertiză medicală obiectivă, care să justifice internarea medicală, internare care nu poate fi prelungită dincolo de prezenţa acestor tulburări. C.E.D.O. a stabilit anumite condiţii pentru astfel de privări de libertate: existenţa avizului medicului expert pentru internare, constatarea refuzului persoanei în cauză de a se prezenta pentru a fi consultată, internarea să fie făcută într-un centru specializat, medical, iar eliberarea să trebuie făcută după ce se examinează condiţiile în care persoana internată îşi va putea relua viaţa normală în societate, dar orice amânare a eliberării sale trebuie să fie bazată pe motive justificate. A se vedea cauzele Winterwerp c. Ţările de Jos din 24 octombrie 1979, Seria A nr. 33, 37; X c. Franţa din 13 mai 1987, X c. Regatul Unit din 5 noiembrie 1981, Seria A nr. 46, 40; Luberti c. Italia din 23 februarie 1984, Seria A nr. 75, 27; Ashingdane c. Regatul Unit din 28 mai 1985, Seria A nr. 93, 37; Varbanov c. Bulgaria din 5 octombrie 2000, Recueil 2000-X, 45; citate de C. Bîrsan, op. cit., p. 323. 4 În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a stabilit că poate fi privată de libertate în mod licit, sub umbrela juridică oferită de art. 5 parag. lit. e), persoanele care prin conduită şi comportament, sub influenţa alcoolului, constituie o ameninţare pentru ordinea publică sau pentru ele însele, chiar dacă nu există diagnosticul de „alcoolic” în privinţa lor. 5 În cauza De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgia, C.E.D.O. a reţinut definiţia dată vagabondajului din Codul penal belgian: „vagabonzii sunt persoanele care nu au niciun domiciliu sigur, nici mijloace de subzistenţă şi care nu exercită în mod obişnuit vreo meserie sau vreo profesie”, arătând că de regulă definirea aparţine legislaţiilor naţionale, cu condiţia ca acestea să nu dea o interpretare extensivă şi abuzivă acestei noţiuni, contrară scopurilor generale ale art. 5 parag. 1 din Convenţia europeană. 6 C.E.D.O., Goktan c. Franţa din 2 iulie 2002, Recueil 2002-V,51. A se vedea şi cauzele Barajas c. Franţa din 12 aprilie 1996 şi Ninin c. Franţa din 15 mai 1996. 2

81

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

executa o obligaţie contractuală, ci pentru că şi-a încălcat obligaţiile de asistenţă familială, părăsind domiciliul conjugal şi privându-i pe soţia sa şi pe copiii săi de mijloacele de subzistenţă1.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI Analiza juridică a libertăţii individuale din această lucrare relevă că importanţa majoră a acestui drept pentru viaţa omului derivă şi din interesul pe care comunitatea internaţională îl arată garantării şi protejării libertăţii individuale prin actele juridice internaţionale. Astfel, Declaraţia universală a drepturilor omului prevede în articolele 3 şi 9 că orice fiinţă umană are 1

C.E.D.O., cauza R.R. c. Italia din 2 decembrie 2004, nr. 42181/02.

82

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

dreptul la securitatea persoanei sale şi că nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în articolul 9, şi Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, în articolul 5, prevăd dispoziţii similare stabilind că orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă, nimeni nu poate fi reţinut în mod arbitrar sau privat de libertatea sa decât pentru motive legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege. De asemenea, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede în articolul 6 „dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă”, iar în articolele 49 şi 50 stabileşte principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor precum şi dreptul persoanei de a nu fi judecată sau condamnată de două ori pentru aceeaşi infracţiune. Din punct de vedere al conţinutului său, studiind libertatea individuală am desprins concluzia că aceasta vizează libertatea fizică a persoanei şi dreptul său de a se comporta liber, neţinut de nicio restricţie. Alături de termenul de «libertate individuală» legislaţia română foloseşte şi expresia de «siguranţa persoanei». Siguranţa persoanei constituie ansamblul garanţiilor oferite de lege prin care este protejată persoana în cazul în care împotriva ei se iau de către stat măsuri privative de libertate. Între cele două noţiuni, de libertate individuală şi siguranţă a persoanei, există o relaţie de la întreg la parte. Siguranţa persoanei are o sferă de cuprindere mult mai mică decât cea a libertăţii individuale. Siguranţa persoanei este o garanţie a libertăţii individuale în sensul că ea semnifică legalitatea măsurilor privative de libertate luate de către autorităţi împotriva unei persoane. Între cele două noţiuni există însă şi o strânsă corelaţie, ele aflându-se în relaţie de interdependenţă. Importanţa şi valoarea acestei lucrări constau în analiza profundă şi minuţioasă a situaţiilor prevăzute de către textul constituţional al articolului 23 ca fiind limitări aduse libertăţii individuale. Aceste situaţii referitoare la percheziţie, reţinere şi arestare sunt văzute nu doar ca limitări legale aduse libertăţii individuale, ci şi ca nişte garanţii ale respectării valorilor fundamentale ale unei societăţi. Astfel, percheziţia, ca o măsură prevăzută de Codul de procedură penală prin care sunt ridicate anumite obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal, este analizată în încercarea de a surprinde cele mai importante aspecte practice ce decurg din jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti naţionale, dar şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Reţinerea care este şi ea o măsură preventivă, privativă de libertate, care poate fi dispusă de procuror sau de către organul de cercetare penală pe o perioadă ce nu poate dura mai mult de 24 de ore, este prezentată din perspectiva legislaţiei naţionale a României precum şi din perspectiva documentelor internaţionale incidente în acestă materie. 83

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție

În practica Curţii Constituţionale s-a analizat neconstituţionalitatea prevederilor art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cu privire la conducerea unei persoane la sediul poliţei, stabilindu-se că este constituţional în măsura în care se interpretează că reţinerea administrativă cumulată cu cea în materie penală propriu-zisă nu ajung să depăşească durata maximă de 24 de ore stabilită prin art. 23 alin. (3) din Constituţie. Astfel, Curtea Constituţională precizează explicit în Decizia nr. 132 din 18 aprilie 2002 (M. Of. nr. 305 din 9 mai 2002), că acea verificare efectuată de poliţie, deşi este definită ca măsură administrativă, totuşi implică restrângerea exerciţiului libertăţii individuale şi poate fi caracterizată, în termenii art. 23 din Constituţie, ca o reţinere. Arestarea, tot o măsură preventivă privativă de libertate, care, spre deosebire de reţinere, este o măsură mult mai gravă care afectează libertatea individuală, este reliefată în cuprinsul lucrării din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a aplicării acestei jurisprudenţe de către judecătorul naţional. Consider validă opinia consacrată în doctrină potrivit căreia libertatea individuală intră în categoria inviolabilităţilor, făcând parte din sfera drepturilor de primă generaţie, este un drept inalienabil, având în prezent reglementarea în art. 23 din Constituţia din 1991 republicată a României, cu prevederi detaliate, text constitutional care introduce o întreagă procedură aplicabilă în cazul utilizării de către agenţii forţei publice a măsurilor privative de libertate. Sunt de părere că actualul conţinut normativ al art. 23 din Constituţie acoperă exigenţele unei protecţii constituţionale eficiente a libertăţii individuale şi siguranţei persoanei, însă, în perspectiva unei eventuale revizuiri a art. 23 din Constituţie, apreciez că s-ar putea opta pentru o reglementare constituţională mai detaliată, rezultată din combinarea prevederilor actuale ale art. 23 din Constituţie cu prevederile art. 5 şi 6 din Convenţie, reglementare ce ar putea conduce la redactarea unui text constituţional cu garanţii juridice mai ample, în scopul stabilirii cu mai mare precizie a limitelor şi regulilor de urmat în legiferarea procedurilor penale subsecvente din materia privării de libertate, respectiv pentru aplicarea unitară şi judicioasă a normelor juridice penale în practica judecătorească.

BIBLIOGRAFIE 1. A. Ciobanu-Dordea, G. Mazilu, Comentariul art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în D. Bogdan, 2. M. Selegean coord., Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005 3. A. Crişu, I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008 4. A. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României.Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008

84

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție 5. A.Şt. Tulbure, Procedură penală română. Parte generală, vol. I, Ed. Omnia Uni –S.A.S.T. Braşov, 1998 Al. Ţuculeanu, Garanţiile libertăţii individuale înscrise în Constituţia României, în Dreptul nr. 12/1999 6. Bianca, Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004 7. Bianca, Selejean-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului,Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006. 8. C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I - Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005 9. C. Bulai, Excepţii de neconstituţionalitate admise de Curtea Constituţională în materie penală, Ed. Trei, Bucureşti, 2002 10. C. Călinoiu, G. Duculescu, Constituţia României comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997 11. C. Dissescu, Drept constituţional, ed. a 3-a, Ed. Librăriei SOCECCO, Societate anonimă, Bucureşti, 1915 12. C. Guerry, Detention provisoire, Ed. Dalloz, Paris, 2001 13. C. Sima, Al. Ţuculeanu, D. Ciuncan, Arestarea preventivă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002. 14. Ch.L. de Secondat Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere în limba română, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964-1970 15. Constantinescu M., Muraru I., Deleanu I., Vasilescu F., Iorgovan A., Vida I., Constituţia României comentată şi adnotată, Ed. RA Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992. 16. Constituţia Republicii Franceze, Ed. All, Bucureşti, 1998, în traducere realizată de A. Ciobanu-Dordea. 17. Constituţia României din 1991, revizuită în 2003, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 29 octombrie 2003. 18. Crişu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu coord., Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008 19. D. Micu, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în Constituţia României, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998 20. Deleanu I., Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998. 21. Deleanu I., Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad 2003. 22. E. Feraru, Inviolabilitatea persoanei, atribut esenţial al dreptului la libertate, în R.R.D. nr. 2/1967 23. E.S. Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. XVII. 24. F. Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, traducere în limba română, Ed. Polirom, Iaşi, 2006 25. Frédéric, Sudre, Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului,Ed. Polirom, Iaşi, 2006. 26. G. Sefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procedure penale, Ed. Dalloz, Paris, 1996 27. Geneza Constituţiei României 1991 - Lucrările Adunării Constituante, Monitorul Oficial, 1998 28. Gh. Iancu, Drept constitutional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, ed. a IV-a. 29. Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea generală, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, vol. II 30. Gh. Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007. 31. I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. „Europa Nova”, Bucureşti, 1996 32. I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad 2003 33. I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Naturismului, Bucureşti, 1991. 34. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a 13-a, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 135. 35. I. Muraru, Geneza Constituţiei României din 1991- Lucrările Adunării Constituante,Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998 36. I. Muraru, Gh. Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle constituţionale, partea I, IRDO, Bucureşti, 1992 37. I. Muraru, Iancu Gh., Drepturile, libertăţile şi îndatoririle constituţionale, Institutul Roman pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 1992. 38. I. Muraru, M. Constantinescu, Studii Constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti, 1997. 39. I. Muraru, Tănăsescu E.S., Drept Constituţional şi Instituţii Politice, ed. a 12-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008. 40. I. Vida, Drepturile omului în reglementări internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 21. 41. J. De Meyer, în L.E. Pettiti, E. Decaux, P.H. Imbert (coord.), La Convention européenne des droits de l'homme: commentaire article par article, Ed. Economica, Paris 1999 42. J. Murdoch, Article 5 of the European Convention on Human Rights. The protection of liberty and security of person, Council Of Europe Publishing, Strasbourg 2002

85

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept fundamental apărat și garantat de Constituție 43. J. Rivero, Les Libertés publiques, P. U.F., 1984 44. J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009 45. L. Barac, Constantele şi variabilele dreptului penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001 46. L. Barac, Europa şi drepturile omului. România şi drepturile omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001 47. L. Biro, Drept penal. Partea generală, Centrul de Multiplicare al Universităţii Babeş Bolyai, Cluj, 1971, 48. L. Coraş, Arestarea preventivă, op. cit., Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006 49. L. Favoreu, P. Gaia, R. Ghevontian, J.L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, Droit constitutionnel, 4 edition, Dalloz, Paris 2001 50. L.E. Pettiti, E. Decaux, P.H. Imbert (coord.), La Convention européenne des droits de l'homme: : commentaire article par article, 2-edition, Ed. Economica, Paris, 1999. 51. M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997 52. M. Constantinescu, A. Iorgovan,I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii Ed. All Beck, Bucureşti, 2004 53. M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008 54. Marin, Vociculescu, Tratat Drepturile Omului şi problemele globale contemporane, Casa Editorială ODEON, Bucureşti, 2003. 55. Mitrache C., Drept penal român, Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006. 56. Morange J., Libertăţile publice, ed. a 7-a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002. 57. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998 58. N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat. Articolele 62-135. Probele şi mijloacele de probă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007 59. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001. 60. P. Wachsmann, Libertés publiques, 4 edition, Dalloz, Paris, 2002 61. Pavel D., Consideraţii asupra prezumţiei de nevinovăţie, în Revista română de drept. 62. R. Cabrillac, M.-A. Frison-Roche, Th. Revet, D. Thomas şi alţii, Libertés et droits fondamentaux, 10 edition, Dalloz, Paris, 2004. 63. R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007 64. Raluca, Miga, Beşteliu, Protecţia Internaţională a Drepturilor Omului, Universul Juridic, Bucureşti, 2008. 65. T. Mrejeru, B. Mrejeru, Măsurile procesuale penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006 66. Ţical George Marius, Cojanu Toma Cosmin, Tăut Ioan Liviu, Draghici Constantin Victor, Pîrvu Elena Loredana, Andruş Cătălin, Popescu Ion, Cioban Antonio Iacob, Raport de cercetare privind nivelul de acces şi cunoştere a personalului relevant, la informaţii şi instruire privind drepturile omului, Universul Juridic, Bucureşti, 2012. 67. V. Berger, Jurisprudenţa C.E.D.O, Institutul Român pentru Drepturile Omului, ed. a 3-a, Bucureşti, 2001 68. V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003 69. V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Academiei, Bucureşti, 2003 70. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, vol. V, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 71. *** Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2000) 72. *** Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (1950) 73. *** Declaraţia universală a drepturilor omului (1948)

86