Libertatea Individuală Şi Siguranţa Persoanei [PDF]

Zitiervorschau

INSTITUTUL NAŢIONAL AL JUSTIŢIEI

Raport “Libertatea

individuală

şi

siguranţa

persoanei” la disciplina

JURISPRUDENŢA CURŢII CONSTITUŢIONALE

Elaborat de: Victoria PÎSLARI (candidat la funcţia de procuror) Verificat de: Victor PUŞCAŞ, judecător în demisie la Curtea Constituţională, doctor în drept.

CHIŞINĂU – 2014

Cuprins: 1. Noţiunea de libertatea individuală şi siguranţa persoanei; 2. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, un drept civil şi politic; 3. Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie;

1. Noţiunea de libertatea individuală şi siguranţa persoanei Libertatea, în accepţiunea sa generală, priveşte posibilitatea de mişcare a persoanei, ea însoţind toate manifestările sociale ale acesteia şi fiind inclusă în noţiunea de inviolabilitate a persoanei, asadar termenul siguranţa persoaneiîși are originea în art. 8 al Constituţiei Franceze din 1793, prin care cetăţenii au obţinut dreptul la protecţie împotriva ingerinţelor la nivel orizontal, în relaţiile intercetăţenești având o semnificaţie independentă ajutătoare noţiunii de libertate a persoanei.. Totodata, libertatea apare ca un ansamblu de drepturi consacrate în primul rînd prin Constituţie, dar şi prin alte reglementări juridice. Negarea sau suprimarea libertăţii individuale a drepturilor fundamentale echivalează cu oprimarea persoanei, după cum manifestarea fără nici o limită a libertăţilor individuale creează pericolul anarhiei. Din dorinţa de a evita aceste două extreme, starea de libertate a persoanei a făcut obiectul reglementărilor normelor de drept, care îi configurează conţinutul şi îi determină întinderea, consacrîndu-se astfel un status libertatis al persoanei. Asadar, prin libertatea individuală se ințelege nu numai libertatea generală a persoanei de a face tot ceea ce legea nu interzice în mod expres, ci si dreptul de a nu fi reținut sau arestat decît în conditiile și cazurile prevazute de lege. Libertatea persoanei este unul dintre cele mai vechi drepturi esenţiale, fiind înscrisă în textele medievale, de exemplu, în Magna Charta Libertatum, care declară că nici un om liber „nu va fi arestat sau întemniţat [...] sau declarat în afara legii [decât] prin judecată legală [...] sau în conformitate cu legea ţării“. În același timp, privarea de libertate individuală prin închisoare este una din cele mai răspândite metode utilizate de către stat pentru a combate criminalitatea și a menţine securitatea internă.1 Primul alineat al articolului invocă inviolabilitatea libertăţii persoanei. La prima vedere, există un conflict, cel puţin lingvistic, între caracterul absolut al termenului inviolabilitateși posibilitatea statului de a limita acest drept prin arest, detenţie în închisoare. Caracterul absolutal termenului de inviolabilitatepoate induce ideea că detenţia este interzisă, ceea ce, evident, nu este adevărat. Textul articolului clarifică faptul că libertatea persoanei poate fi restrânsă de către stat,

1

British Library, Treasures in full Magna Carta, pe http://www.bl.uk/treasures/magnacarta/basics/basics.html.

deși doar în cazurile prevăzute de lege. Deci unele forme de privare a libertăţii sunt permise, iar altele nu. Art. 25 interzice privaţiunea arbitrarăși ilegală a persoanei.2 Aceste drepturi, precum si siguranta persoanei, sunt reglementate de art. 25 din Constitutie. “ (1)

Libertatea

individuală

şi

siguranţa

persoanei

sînt

inviolabile.

(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sînt permise numai în cazurile şi cu procedura (3) [Art.25

de

prevăzute Reţinerea al.(3)

în

nu

redacţia

poate

LP351-XV

din

depăşi 12.07.01,

lege. 72

de

ore.

MO90-91/02.08.01

art.699]

(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului se poate depune recurs, în condiţiile legii, în instanţa judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi prelungit numai de către judecător sau de către instanţa judecătorească, în condiţiile legii, cel mult pînă la 12 luni. [Art.25

al.(4)

în

redacţia

LP351-XV

din

12.07.01,

MO90-91/02.08.01

art.699]

(5) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea - în cel mai scurt termen; motivele reţinerii şi învinuirea se aduc la cunoştinţă numai

în

prezenţa

unui

avocat,

ales

sau

numit

din

oficiu.

(6) Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării au dispărut.”3 Prin proclamarea acestui drept fundamental, Constituţia garantează cetăţenilor posibilitatea de a se bucura de libertate şi, totodată, asigură securitatea juridică, protecţia, apărarea acestora în raporturile lor cu autorităţile statului. Dreptul la inviolabilitate presupune în mod legal un adăpost de orice urmărire, de orice atingere, de orice încălcare sau de orice pedepsire. Libertatea individuala si siguranta persoanei în viziunea unui profesor de drept, mentioneaza ca textul legii fundamentale subliniaza faptul ca garantarea libertatii individului contra abuzurilor din partea autoritatilor este o prestatie pe care statul o datoreaza in temeiul unui „contract social”, contraprestatia fiind reprezentata de catre supunerea individului fata de autoritatea sa. Noţiunea de “libertate” în sensul Convenţiei şi al reglementărilor constituţionale, a fost percepută în accepţiunea sa clasică, adică libertatea fizică a persoanei de a pleca şi de a veni, de a se deplasa în mod liber4.

2 3

Comentariu Constitutie. Constituţia din 29.07.1994

4

CEDO, hot. Engel şi alţii c. Olanda din 8 iunie 1976; Guzzardi c. Italiei din 6 noiembrie 1980.

Privitor la înţelesul conceptului de “drept la siguranţă sunt necesare anumite precizări , în literatura de specialitate “libertatea şi siguranţa trebuie privite împreună, ca un drept fundamental ce nu cunoaşte alternativă, există libertate sau stare delipsire de libertate, după cum starea de semi-libertate, de libertate sub supraveghere sau libertate condiţionată sunt privite ca lipsiri de libertate.” Aşadar, neputând fi detaşată de libertatea fizică, dreptul la siguranţă semnifică faptul că nici o persoană nu poate fi supusă ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice în dreptul său la libertate5. Pentru a se asigura dreptul la siguranţă al persoanei, orice măsură luată în temeiul art. 5 din Convenţie trebuie să respecte condiţiile de formă şi de fond prevăzute de legislaţia naţională6, ceea ce înseamnă că în acest sens noţiunea de “siguranţă” se suprapune peste cea de “legalitate”. Astfel, folosirea ambilor termeni nu trebuie să conducă la ideea că autorităţile ar avea obligaţia de a asigura “securitatea persoanei”, înţeleasă ca securitate socială, fizică, ori economică7, deoarece o astfel de interpretare depăşeşte domeniul de aplicabilitate al art.5.

5

Radu Chiriţă, Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii., Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 139; Mihail Udroiu şi Ovidiu Predescu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 389. 6 CEDO, hot. Bozano c. Franţei din 18 decembrie 1986; hot. Timurtaş c. Turcia din 13 iunie 2000. 7 R. Chiriţă, op. cit., pag 139.

2. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei, un drept civil şi politic Constituţia Republicii Moldova în art. 25 consacră expres dreptul fundamental al persoanei la libertatea individuală şi siguranţă precizînd în alin.(1), că ,,libertatea individuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile”.8 Limitarea libertăţii persoanei se realizează conform legii – art. 25 alin. (1) – în baza unui mandat emis de judecător – art. 25 alin. (4). Contrariul ar echivala cu admiterea Art. 5 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului prevede dreptul inalienabil la libertate şi la siguranţă unde în alin. (1) este stipulat expres, că ,,Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale : a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege ; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legale ale unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. 2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. 3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu 8

Constituţia din 29.07.1994

exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la audiere. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală. 5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.9 Expresia din art. 25 alin. (5) este categorică „celui reţinut sau arestat [...] i se aduc [...] motivele reţinerii“. Statul, prin reprezentanţii săi, este obligat să aducă la cunoștinţa oricui motivele reţinerii sau arestului. Aceasta va avea loc indiferent de faptul dacă persoana reţinută sau arestată a solicitat sau nu acest lucru. Comisia și Curtea Europeană pentru Drepturile Omului au interpretat termenii acuzaţieși motivele acuzaţiei,accentuând importanţa conţinutului de fond, și nu a celui formal. Curtea a explicat termenul acuzaţie drept orice notificare din partea unei autorităţi adusă individului care afirmă că persoana a comis o infracţiune Totodata art. 25 alin. (5) stipulează obligaţia statului de a informa îndatăpersoana despre motivele reţinerii sau arestului. Intenţia legislatorului a fost de a exclude circumstanţele în care o persoană reţinută sau arestată nu cunoaște motivele limitării libertăţii sale. Codul de procedură penală stabilește durata maximă a unei reţineri (72 ore) și determină durata maximă de 3 ore din momentul reţinerii în care persoana reţinută trebuie să fie informată despre motivele reţinerii Timpul a demonstrat că este necesar a opera completări în prevederile constituţionale referitor la garantarea imediată a acestor drepturi fiecărei persoane. Trebuie să fie reflectate următoarele elemente: – reţinerea nu poate depăși 24 de ore; – arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului penal;10

9

Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului

10

Prevederi similare sunt specificate expres şi în conţinutul regulatoriu al art.9 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Trebuie luate în consideraţie şi Regulile de aplicare a arestului preventiv, condiţiile de desfăşurare şi măsuri de protecţie împotriva abuzului, propuse de către Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei, care sunt specificate în anexa la Recomandarea Rec (2006) 13 cu privire la cercetarea în stare de arest preventive (Adoptată de către Comitetul de Miniştri la 27 septembrie 2006, la cea de-a 974-a întrunire a prim-miniştrilor). Documentul cu caracter de recomandare menţionat prevede, că în ceea ce priveşte ambele prezumţii, cea a nevinovăţiei şi cea a libertăţii, arestul preventiv al persoanelor bănuite de comiterea infracţiunii trebuie să fie mai degrabă o excepţie, decît o normă. Nu trebuie să existe o obligaţiune ca persoanele bănuite de comiterea infracţiunii (sau anumite categorii de astfel de persoane) să fie sub arest preventiv. În cazuri separate, arestul preventiv trebuie aplicat doar în cazuri strict necesare şi ca o măsură de ultimă instanţă şi nu trebuie aplicată ca măsură de pedeapsă. Pentru a evita aplicarea inadecvată a arestului preventiv, trebuie să fie accesibile cea mai largă gamă posibilă de alternative, măsuri mai puţin restrictive ce ţin de comportamentul infractorului suspectat. Dreptul la libertate şi siguranţă îşi găseşte consacrare constituţională în mai multe legi fundamentale ale statelor europene printre care menționăm, art.8 al Constituţiei Republicii Cehe (este indicat că reţinerea persoanei nu poate depăşi 24 ore, iar din momentul privării de libertate, în termen de pînă la 24 ore, persoana trebuie adusă în faţa unui judecător, care va statua asupra legalităţii şi oportunităţii deţinerii sale), art.31 al Constituţiei Elveţiene (este intitulat ,,Lipsirea de libertate”, oferind garanţiile de bază contra eventualelor abuzuri, în special dreptul la un judecător imparţial care se va expune asupra detenţiei, fără însă a preciza perioada admisibilă de detenţie), art.7 al Constituţiei Franceze (,,persoana poate fi reţinută doar în cazurile şi în strictă corespundere cu procedura expres prevăzută de lege”), art.22 al Constituţiei Federaţiei Ruse (prevede că reţinerea persoanei nu poate depăşi termenul de 48 ore, iar arestarea se va efectua exclusiv în temeiul unei hotărîri judecătoreşti), art.13 al Constituţiei Italiene (,,reţinerea persoanei nu poate depăşi 48 ore, iar persoana deţinută trebuie adusă în cel mai scurt timp în faţa juecătorului care în 48 ore se va expune asupra legalităţii deţinerii sale”), art.15 al Constituţiei Olandeze (,,nimeni nu poate fi privat de libertate sa decît în condiţiile prevăzute de legea adoptată de Parlament. Orice persoană aflată în detenţie preventivă poate introdce un recurs în

faţa judecătorilor care se vor expune asupra legalităţii măsurii aplicate”), art.17 al Constituţiei Spaniole (conţine prevederi similare celor incluse în CRM, ,,reţinerea persoanei nu poate depăşi 72 ore, iar lipsirea de libertate se admite doar în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege”) în alin.(4) este indicat că legea prevede ordinea aplicării ,,habeas corpus” pentru deferirea imediată organelor judiciare a persoanei aflate ilegal în detenţie, art.104 al Constituţiei Republicii Federative Germania (,,nicio persoană reţinută de către poliţie nu se poate afla în detenţie mai mult decît pînă la finele următoarei zile celei în care a fost reţinut. Judecătorul va statua asupra detenţiei în acelaşi termen”). În Codul de procedură penală sunt înscrise, după drepturile pe care le restrâng, două categorii de măsuri restrictive a dreptului la libertate lato sensu şi anume: reţinerea şi arestarea preventivă a bănuitului, învinuitului şi a inculpatului, care sunt măsuri private de libertate şi obligarea de a nu părăsi localitatea sau de a nu părăsi ţara, obligaţii care constituie măsuri limitative de drepturi. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei reprezintă una dintre cele mai sensibile şi complexe valori ale fiinţei umane care alături de alte drepturi fundamentale ocupă un rol primordial în cadrul unei societăţi democratice. În urma transformărilor survenite în societate

după anul 1990, odată cu abolirea

regimului totalitar, libertatea şi siguranţa individuală a făcut obiectul unor reglementări constituţionale tot mai clare şi mai detaliate, în scopul evitării interpretărilor arbitrare din partea autorităţilor. Astfel, în art. 25 din Constituţie[1] se prevede expres şi necondiţionat “Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”. Garantarea libertăţii persoanei a constituit una dintre preocupările continue ale legiuitorului român, motiv pentru care în prezent dispoziţiile interne în materia protecţiei dreptului la libertate şi siguranţă individuală, consacrate în Constituţie (art. 23) şi Codul de procedură penală (art. 5), urmăresc satisfacerea exigenţelor CEDO, În contextul art.25 din Constituţia Republicii Moldova, libertatea individuală priveşte dreptul persoanei de a nu fi percheziţionată, reţinută sau arestată decât în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, iar siguranţa persoanei exprimă un sistem de reguli ce vizează protecţia

persoanei prin legalitatea măsurilor şi sancţiunilor ce pot fi dispuse.11 Nefiind un drept absolut, dreptul la libertate urmează a fi realizat în perimetrul impus de Lege. În cazul unor atitudini deviante, autorităţile publice sunt îndreptăţite să ia măsuri care afectează grav libertatea individuală: percheziţionarea, reţinerea, arestarea şi, în sfârşit, aplicarea unei pedepse, însă “detenţia persoanelor care sunt în aşteptarea pronunţării sentinţei nu trebuie să constituie o regulă” Libertatea individuală şi siguranţa persoanei (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile. (2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sînt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. (3) Reţinerea nu poate depăşi 72 de ore.

11

Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94 //Monitorul Oficial 1, 12.08.1994

3. Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie;