Instituțiile Sociale Și Tipologia Lor [PDF]

Zitiervorschau

Instituțiile sociale și tipologia lor În limbajul obișnuit, instituția este o organizație delimitată întotdeauna spațial și temporal. Adeseori utilizăm termenul ca sinonim pentru oricare dintre organizațiile publice (primării, ministere, oficii guvernamentale, organizații internaționale). În sociologie, prin instituție se înțelege ceva mai mult. Familia este, spre exemplu, o instituție, ca și Biserica sau statul. Dar și banii sunt o instituție socială, ei având func ția de a reglementa circulația monedei într-o societate. Orice tip de practică instituită, oriunde în societate, în anumite condi ții, poate reprezenta o instituție socială. Orice organizație funcționează pe baza unei instituții sociale, însă nu orice instituție există sub forma unei organizații. Există câteva mari tipuri de instituții care, datorită importanței lor, sunt considerate instituții sociale fundamentale: familia, religia, statul. Cu siguranță însă putem clasifica în mai multe moduri instituțiile sociale. Spre exemplu, în raport cu tipul de funcție socială pe care o îndeplinesc, instituțiile pot fi: instituții politice – se referă la conducerea comunităților și a societăților (spre exemplu, statul, partidele, consiliile locale etc.); instituţii juridice - privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii (spre exemplu, tribunalele, baroul etc.); instituţii economice - se ocupă cu producerea de bunuri şi servicii (orice organizaţie economică etc.) instituţii culturale - se îndeletnicesc cu producerea şi difuzarea culturii (de exemplu, teatrele, filarmonicile, mass-media etc.); instituţii religioase - administrează practicile și ideologiile religioase (spre exemplu, Biserica, sectele etc.); instituţii ale vieţii private - asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (spre exemplu familia, căsătoria, adulterul etc.). Trebuie menţionat că instituţiile sociale, ca şi practicile instituite, nu sunt acceptate toate în mod obligatoriu în societate. Unele, spre exemplu, pot fi considerate ilegale. Din punct de vedere istoric, apariţia unor noi instituţii sociale s-a manifestat, în primul rând, prin procesul de diferenţiere instituţională, care este procesul prin care dintr-o instituţie socială, 1

de regulă, fundamentală, ce îndeplineşte mai multe funcţii în societate, apar alte instituţii noi care preiau unele dintre funcţiile instituţiei de origine. Cazul instituţiei familiei care a îndeplinit la origine, practic, toate funcţiile sociale vitale este cel mai potrivit pentru a exemplifica acest proces. Astfel, la începuturile civilizaţiei umane, familia îndeplinea funcţii religioase, economice, politice, de control social etc. Un tip special de instituţie este instituția totală care încearcă să îşi controleze şi să îşi influențeze membrii la un nivel maximal. Cel mai important exemplu de insti tuţie totală din care oricare dintre noi a făcut parte este familia. Este vorba de propria familie, care pentru orice copil mic (în primul an de viață) reprezintă o instituție totală, pentru că el nu o poate părăsi, iar ea îi controlează total viața. Foarte multe instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale doar pentru anumiţi membri, în anumite situaţii. Spre exemplu, un spital, pentru un bolnav cronic, care îşi petrece o perioadă mare de timp în cadrul acestuia, va reprezenta o instituţie totală. Dar şi un vapor pe perioada unei călătorii, armata, închisoarea sau mânăstirea pot reprezenta instituţii totale. Aceste instituţii exclud, de regulă, posibilitatea ca indivizii să-şi păstreze alte statusuri în afara celor oferite de ele și restricționează comunicarea cu exteriorul, precum şi posibilitatea de a le părăsi. Familia ca instituție socială Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează datorită unor legături de sânge, mariaj sau adopţie. - Acestea sunt, în fapt, cele trei forme de relaţii pe baza cărora se pot întemeia familiile. - Relaţiile dintre membrii familiei sunt relaţii de rudenie. - Rudenia poate fi, la rândul ei, biologică, bazată pe legături "de sânge", sau socială, prin căsătorie. - Putem însă vorbi şi de rudenie de tip spiritual: năşia, frăţia de cruce etc. - Pot exista, totodată, şi grupuri de oameni care au relaţii afective puternice şi care nu formeză totuşi o familie (bazată pe căsătorie sau relaţii de sânge). Acesta este un exemplu des întâlnit în oraşul modern, unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu propriile familii. Atunci când rudenia nu se referă la relaţiile dintr-o familie bazate pe legături de căsătorie sau de sânge vorbim de rude fictive. 2

Familia, ca institutie socială, deține în societate câteva funcţii principale. Acestea sunt: - funcţia de status se referă la faptul că, în mod uzual, cele mai importante statusuri ale unei persoane sunt oferite de familie (fiu/fiică, soţ/soţie, mamă/tată etc.); - funcția afectivă se referă la faptul că orice ființă umană își găsește echilibrul afectiv, în primul rând, în cadrul familiei; - funcția protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejați, în orice societate, în primul rând, de instituția familiei, și mai apoi de alte instituții; - funcția economică se referă la faptul că familia reprezintă o unittae economică, atât ca producție, cât și ca registru de consum; - funcția de socializare, prin care se asigură învățarea comportamentelor, abilităților, informațiilor necesare fiecărei persoane pentru a putea să trăiască și să se dezvolte într-o societate; - funcția de reproducere este una biologică și socială în același timp, presupunând dezvoltarea demografică a unei societăți. Tipologia familiei În dimensiune istorică, există o tipologie variată a acestei instituţii. Tipul cel mai răspândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta este familia formată din membrii a cel mult două generaţii care trăiesc în aceea și gospodărie. Una dintre formele cele mai răspândite familiei nucleare o reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare. Aceasta este o familie nucleară formată din soţ, soţie (eventual şi copii). Deosebirea faţă de cazul mai larg al familiei nucleaare este aceea că, în afară de forma conjugală, pot să mai existe şi cazuri ale unor familii formate din alte tipuri de rude (bunicinepoţi, frate şi soră etc.) care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Un alt tip de familie nucleară este familia monoparentală, denumire utilizată pentru a desemna familiile în care copiii sunt crescuţi doar de unul dintre părinţi. Opusă familiei nucleare este familia extinsă. Aceasta este formată din membrii a mai mult de două generaţii care trăiesc în aceeaşi gospodărie. Norme ale familiei O analiză a instituţiei familiei, relevantă pentru înţelegerea modului ei de funcţionare, o oferă analiza normelor pe baza cărora ea funcţionează. 3

a. Normele de căsătorie sunt normele sociale care reglementează alegerea partenerilor. Astfel, putem distinge două tipuri mari de căsătorie: căsătoria endogamă – presupune alegerea partenerilor din interiorul grupului din care facem parte; căsătoria exogamă – se referă la căsătoria “în afara” grupului. Normele de căsătorie endogamă pot lua forma unei presiuni sociale care ne determină să ne căsătorim cu persoane cu un status social similar cu al nostru (românii cu români, rromii cu rromi, tinerii cu tineri etc.) Cele mai importante norme de căsătorie sunt normele de incest. Ele interzic relațiile sexuale dintre părinți și copii, frați și surori, în general între rude de gradul unu și doi. b. Normele care reglementează numărul partenerilor: acestea precizează foarte clar cu câte persoane ne putem căsători. Putem distinge astfel două tipuri mari de căsătorii sau familii:  căsătoriile de tip monogam se încheie între un singur bărbat şi o singură femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite astăzi, însă ele ridică unele probleme. S-a invocat, spre exemplu, faptul că o căsătorie de tip monogam nu mai există în realitate dacă este permisă instituţia divorţului deoarece, în fapt, o femeie sau un bărbat pot avea în decursul vieţii mai mulţi copii cu mai mulţi soţi sau soţii, chiar dacă au avut un singur partener în acelaşi timp. Din acest motiv, unii autori au preferat termenul de monogamie serială, care ar corespunde mult mai bine modelului familiei contemporane;  căsătoriile de tip poligam, situație în care un bărbat/o femeie are mai multe soții/mai mulți soți în același timp; sunt întâlnite mai ales la nivelul comunităţilor arhaice. Căsătoriile de tip poligam pot lua trei forme: - poliginie, atunci când un bărbat se poate căsători cu mai multe femei. Poliginia pare să-i confere soțului un mai mare prestigiu, o stabilitate economică și o companie sexuală mai vastă, în culturile în care sarcina și alăptarea impun abstinență sexuală; astfel soțiile își împart responsabilitățile gospodărești în mod egal și au un rol insituționalizat în regiunile în care altfel ar exista un surplus de femei nemăritate. Cu toate acestea, familiile poligame sunt frământate de certuri și gelozii; pentru păstrarea armoniei, primei soții i se pot acorda anumite privilegii, în timp ce restul soțiilor și copiii lor pot primi locuri de locuit separate. - poliandrie, atunci când o femeie se poate căsători cu mai mulți bărbați; P. este destul de rară. În Tibet și Nepal, unde frații se pot căsători cu aceea și femeie, practica servește la limitarea numărului descendenților și la menținerea pământului, care 4

este limitat, în cadrul gospodăriei. - căsătoriile de grup, atunci când un grup de femei se căsătorește cu un grup de bărbați, existând libertate totală a relațiilor în interiorul grupurilor. c. Normele de autoritate sunt normele care privesc conducerea şi exercitarea puterii la nivelul familiei. Potrivit acestor norme, putem avea familii patriarhale, matriarhale şi familii bazate pe norme de exercitare comună a puterii. O mare parte a istoriei, familiile au fost de tip patriarhal, puterea fiind exercitată de tată. Matriarhatul presupune un tip de familie în care conducerea și autoritatea este exercitată de mamă. În societatea contemporană cel mai des întâlnite sunt cazurile de împărțire între soți a autorității în familie. d. Normele de locație sunt normele care stabilesc unde se întemeiază gospodăria unei noi familii. Aceste norme pot fi de: • patrilocaţie când noua familie poate să se stabilească în gospodăria părinţilor băiatului; • matrilocaţie când noua familie poate să se stabilească în gospodăria părinţilor fetei; • neolocaţie când se întemeiază o nouă gospodări. Neolocaţia este cea mai răspândită normă contemporană de locaţie, însă respectarea ei depinde, mod evident, de resursele pe care se poate baza nouă familie.

5

e. Normele pentru alegerea partenerului: în societatea contemporană considerăm uzual faptul atracţia reciprocă şi afectivitatea reciproc împărtăşi constituie baza selecţiei partenerilor sau ceea ce în sociologie numim dragoste romantică. În realitate există mult mai multe norme şi factori care reglementează această selecţie, pentru că nu ne îndrăgostim de oricine, oriunde și oricând. Una dintre normele de alegere a partenerului o reprezintă homogamia. Această regulă indică faptul că selecţia partenerilor în vederea căsătoriei se face pe baza asemănării acestora din punctul de vedere al statusurilor pe care le deţin (al nivelului de instruire, de educaţie, al clasei sociale, al religiei etc.). Homogamia ne explică de ce majoritatea căsătoriilor se produc între persoane care se aseamănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale, economice și culturale. Un alt factor important în alegerea partenerilor/persoanelor care ne plac şi de care ne îndrăgostim este proximitatea, adică apropierea. Cu alte cuvinte, preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi, cu care ne-am obişnuit. Psihologii sociali au descoperit că, în numeroase cazuri, aprecierea anumitor indivizi este legată de cât de des interacţionăm sau ne vedem cu aceştia. Divorțul  Ca și căsătoria, divorțul este o instituție socială.  Are ca funcție desfacerea (anularea) căsătoriilor.  Numărul divorțurilor se măsoară printr-un indicator special numit divorțialitate. = Reprezintă numărul de divorțuri la o mie de căsătorii. Factori care duc la instabilitatea familiilor; - Vârsta: diferențele foarte mari de vârstă între soți (cel puțin 10-15 ani) constituie o sursă a instabilității. Pe de altă parte, vârsta similară, în condițiile în care cei doi au mai puțin de 22-24 de ani, repr. de asemenea o sursă de instabilitate. Căsătoriile cele mai durabile: bărbatul are o vârstă cu 2-4 ani mai mare decât femeia. - Șocuri în familie: experiențele traumatizante la nivelul familiei (moartea copiilor, a unor rude foarte apropiate, pierderile materiale) pot conduce la tensiuni capabile să crească instabilitatea familiei. - Nevoia de îndepărtare a unuia dintre soți de una sau de ambele familii din care provin partenerii: dacă unul dintre soți dorește să trăiască departe de propria familie sau de aceea a

6

soțului/soției, câtă vreme ncelălalt partener nu dorește acest lucru este un alt motiv de instabilitate. …. Alternative la familia clasică 1. Familia de tip poligam (poliginie) este un tip de familie des întâlnit în unele state arabe și orientale. 2. Căsătoria de tip homosexual – a devenit legală în unele societăți. Această formă a familiei ridică semne de întrebare referitoare la asigurarea funcției de reproducere și, implicit, de socializare. 3. Coabitarea consensuală – presupune ca două persoane să trăiască în comun, ca o familie, însă în afara unei căsătorii formale. 2 tipuri: - Coabitarea consensuală premaritală – atunci când cei doi trăiesc împreună o perioadă de timp, înaintea căsătoriei sau în vederea unei căsătorii ulterioare - Coabitarea consensuală propriu-zisă – atunci când cei doi decid să trăiască permanent în acest mod. Numarul coabitărilor consensuale a crescut aproape constant în ultimele decenii, foarte multe cupluri decizând, măcar pentru o perioadă de timp, să trăiască astfel.

7

Institutii si organizatii

Institutiile sociale sunt prezente, in forme diferite, in toate societatile. Ele reprezinta un element definitoriu al sociabilitatii, un "universal' al comportamentului uman. De aceea, dupa unii autori, "stiinta societatii este stiinta institutiilor' (P. Fouconnet si M. Mauss). Folosit de juristi, economisti, politologi, sociologi, termenul de Institutie are un inteles polisemantic: institutio ="instituire', "asezamant', "intemeiere', "infiintare', dar si "obicei', "regula de purtare', "deprindere'. "Institutiones' era titlul dat de jurisconsultii romani tratatelor elementare de drept. Prin "instituire" 939d33j ;, un popor, o colectivitate sociala trecea de la "starea de natura', de la actiuni individuale spontane, egoiste, agresive, la "starea sociala', la organizatii create de o autoritate exterioara intereselor individuale, dar recunoscuta ca necesara pentru satisfacerea acestor interese, pentru mentiunea unei colectivitati sociale deosebite. in limbajul comun, termenul de institutie pastreaza sensul initial, juridic, desemnand organizatiile care au statut, reguli de functionare stabilite prin regulamente si/sau legi, avand rolul sau functia sociala de a satisface anumite nevoi colective. In acest sens, exemplul tipic de institutie este statul, cu organizatiile sale administrative, politice, militare etc. Definite, in general, ca structuri ce reprezinta mai multe fatete, durabile social, formate din elemente simbolice, activitati sociale si resurse materiale,institutiile isi evidentiaza proprietatile specifice: . sunt relativ rezistente la schimbare (Jepperson, 1991); . au tendinta sa se transmita din generatie in generatie, sa se mentina si sa reproduca (Zucher, 1977). Dupa cum afirma Giddens (1984), "Institutiile sunt prin definitie elementele cele mai stabile ale vietii sociale conferind «soliditate» sistemelor sociale in timp si spatiu'. Definirea institutiilor si tipologie . Institutiile sunt structuri sociale care au atins un grad inalt de mobilitate. . Institutiile sunt compuse din elemente cultural-cognitive, normative si reglatoare care, impreuna cu unele activitati si resurse asociate lor, furnizeaza stabilitate si semnificatie vietii sociale. . Institutiile se transmit prin intermediul unor tipuri variate de factori, incluzand sisteme simbolice, sisteme relationale, rutine si artefacte. . Institutiile opereaza la niveluri multiple de autoritate, de la sistemul global la relatiile locale interpersonale. . Institutiile au prin definitie o conotatie de stabilitate, dar se supun proceselor de schimbare, atat celor de crestere, cat si celor discontinue. (W. Richard Scott, Institutii si organizatii,Editura Polirom, Iasi, 2004.) 8

Sistemele de reglementare, sistemele normative si cele cultural-normative au fost identificate, de unul sau altul dintre teoreticienii din domeniul stiintelor sociale, ca o componenta vitala a institutiilor (W. Richard Scott, 2004). Cele trei elemente creeaza o miscare continua ,,de la constient la inconstient, de la ceea ce este intarit prin lege la ceea ce este considerat implicit' (Hoffman, 1997). O posibila abordare ar fi analiza tuturor acestor fatete ca elemente ce contribuie. in moduri interdependente si reciproc consolidante, la un puternic cadru social, care inglobeaza si demonstreaza forta si flexibilitatea acestor structuri. Dintr-o astfel de perspectiva integratoare, institutiile parsa fie sisteme supradeterminate. Dupa cum remarca D'Andrade (1984), sunt supradeterminate in sensul ca "sanctiunile sociale, plus presiunea in sensul conformarii, plus recompensa intrinseca si directa, plus valorile - toate vor actiona cel mai probabil impreuna pentru a-i asigura unui sistem de semnificatii, anume forta lui directoare'. a.Pilonul reglator. In sensul cel mai larg, toti cercetatorii subliniaza aspectele reglatoare ale institutiilor: ele constrang si reglementeaza comportamentul. Cei care sustin aceasta perspectiva acorda o importanta majora proceselor de reglementare explicite: activitati de stabilire a regulilor, de monitorizare si sanctionare. In conceptia lor, procesele de reglementare presupun capacitatea de a stabili reguli, de a verifica respectarea lor de catre ceilalti si, daca este necesar, de a oferi recompense sau de a impune pedepse,intr-o incercare de a influenta comportamentul viitor al participantilor. Aceste procese pot functiona prin intermediul unor mecanisme difuze si informale, implicand traditii si cutume ori pot fi foarte formalizate si atribuite unor instante specializate. in aceasta perspectiva, institutia apare ca un sistem de reguli stabil, fie el formal sau informai, fundamentat pe supraveghere si pe puterea de a sanctiona. b.Pilonul normativ. in acest caz, accentul se pune pe regulile normative care introduc in viata sociala dimensiunea prescriptiva, dimensiunea evaluarii si cea a necesitatii sau obligatiei. Sistemele normative includ atatvalori,cat sinorme. Valorilesunt conceptii referitoare la ceea ce este preferabil sau dezirabil, precum si la elaborarea unor standarde in cadrul carora comportamentul sau structurile existente pot fi comparate si evaluate. Normelespecifica in ce fel trebuie facute lucrurile. Ele definesc mijloacele legitime pentru atingerea unor scopuri spre care aspiram. Sistemele normative definesc scopuri si obiective, dar desemneaza si caile cele mai potrivite pentru a le atinge. Unele norme si valori se pot aplica tuturor membrilor unei colectivitati, altele se aplica numai anumitor tipuri de actori sau pozitii. Ultimele dau nastere rolurilor,care sunt moduri de concepere a scopurilor si activitatilor adecvate unor anumiti indivizi sau unor pozitii sociale specifice. Aceste convingeri nu sunt simple anticipari sau predictii, ci perspective normative asupra modului in care ar trebui sa se comporte anumiti actori. Sunt multi sociologi care au adoptat o viziune normativa asupra institutiilor. De la Durkheim la Parsons si Selznick, sociologii au incercat sa-si concentreze atentia asupra acelor tipuri de institutii, cum sunt grupurile de rudenie, clasele sociale, sistemele religioase si asociatiile de voluntari, in care existenta convingerilor si valorilor comune este mai probabila. De fapt, teoreticienii care adopta o viziune normativa asupra institutiilor subliniaza influenta stabilizatoare a convingerilor si normelor sociale, care sunt, in egala masura, asumate si impuse de altii. Reprezentantii acestei perspective, printre care si Parsons, considera ca normele si valorile impartasite constituie bazele unei ordini sociale stabile. 9

c.Pilonul cultural-cognitiv. Reprezentata, in primul rand, de antropologi (Geertz, Douglas) sau sociologi (Berger, Meyer, Zucker), aceasta categorie de institutionalisti a pus in evidenta pozitia centrala detinuta de elementele cultural-cognitive ale institutiilor: conceptiile impartasite, care constituie natura realitatii sociale si cadrele prin care se produce semnificatia. Potrivit exponentilor acestei perspective, actiunea de mediere intre lumea stimulilor din exterior si raspunsul organismului individual se constituie intr-o acumulare de ,reprezentari simbolice internalizate ale lumii, "in paradigma cognitiva, ceea ce face o fiinta este, in mare parte, o functie a reprezentarii interne a fiintei respective despre mediul in care traieste' (D'Andrade, 1984). Simbolurile - cuvinte, semne, gesturi - au efect prin conturarea semnificatiei pe care o atribuim obiectelor si activitatilor. Semnificatiile se ivesc in interactiune si sunt mentinute si transformate, intrucat sunt utilizate pentru a da sens cursului neintrerupt al evenimentelor. Potrivit lui Max Weber, pentru a intelege sau a explica o actiune, trebuie sa tinem cont nu doar de conditiile obiective, ci si de interpretarea lor subiectiva de catre actorii sociali. El considera actiunea ca fiind sociala numai in masura in care actorii asociaza semnificatii comportamentului. in opinia lui Berger si Kellner (1981), "orice institutie umana este, cum a fost intotdeauna, o sedimentare de semnificatii sau, ca sa folosim alta imagine, o cristalizare a semnificatiilor in forma obiectiva'. Atributul de "cultural-cognitiv' reprezinta acceptarea faptului ca procesele interpretative interne sunt modelate de cadrele culturale externe. Prin urmare, o conceptie cultural-cognitiva asupra institutiilor accentueaza rolul fundamental jucat de constructia mediata social a unui cadru comun de semnificatii. Din punct de vedere sociologic,institutia reprezinta un "ansamblu de reguli care organizeaza societatea sau unele din instantele acesteia' (Gilles Ferreol si al., 1998), reguli de influentare si control social ale comportamentelor individuale, modele specifice si stabilite de organizare si desfasurare a interactiunilor dintre indivizi si grupuri sociale, orientate spre satisfacerea unor nevoi de baza, valori si interese cu importanta esentiala, strategica pentru mentinerea colectivitatilor sociale, a societatii. In acceptia data de E. Durkheim si scoala sa, institutiile sunt moduri de a actiona, a gandi si a simti, care, ca orice fapt social, au o influenta constrangatoare asupra individului, venita din exteriorul acestuia, au o existenta proprie, independenta de manifestarile individuale, sunt distinctive pentru un grup dat, fiind relativ acceptate de toti membrii acestuia. Comportamentele individuale institutionalizate sunt, in aceasta interpretare, sanctionate in mod explicit si eficient de catre o autoritate special desemnata de colectivitate in acest scop. Pentru sensul sociologic al termenului de institutie, exemplul ilustrativ il ofera familia si rudenia,care, prin reglementarile lor explicite sau implicite (formalizate, codificate), influenteaza si controleaza: . comportamentele sexuale, de procreare si socializare a copiilor; . comportamentele de achizitie, folosire si transmitere a unor bunuri economice, de productie si consum; . comportamentele legate de rituri, ceremonii si credinte religioase; . in anumite contexte specifice, comportamentele si relatiile politice. Corespunzator nevoilor si intereselor esentiale ale colectivitatilor sociale exista institutii economice, institutii educative, institutii politice, institutii religioase etc. Datorita diversitatii lor, institutiile pot fi clasificate si dupa alte criterii: a) dupa gradul de "cristalizare' sau de reglementare formala a normelor de comportament individual si/sau colectiv: . obisnuinte; . obiceiuri;. legi. b) dupa modul de punere in aplicare si de sanctionare: . institutii formale si institutii informate; . institutii primare (dobandite de indivizi prin socializare) si institutii secundare (pe care indivizii, la 10

randul lor, la creeaza) etc. Principiile de organizare a institutiilor de un anumit fel interfereaza cu activitatile, grupurile sociale si rolurile sociale care sunt reglementate de catre principiile de organizare a altor institutii, ce tin de alte sfere ale vietii sociale institutionalizate si aceasta datorita caracterului de "fenomen social total' propriu fiecarei institutii sociale. Totusi, fiecare institutie controleaza un anumit domeniu al vietii sociale institutionalizate si. in acest scop.dispune de resurse specifice. Institutii distincte au principii regulative distincte (valori, norme, sanctiuni). in cadrul lor se formeaza grupuri sociale si roluri specializate pentru indeplinirea functiilor specifice acestora, dispun de mijloace materiale si instalatii tehnice adecvate realizarii functiilor lor. Din reunirea acestor elemente constitutive rezulta organizarea sociala a institutiei. Astfel, putem introduce distinctia dintre organizare sociala,prezenta in forme diferite in orice activitate institutionalizata, si organizatie,care reprezinta un tip particular de activitate institutionalizata, Asadar, institutiile sociale sunt strategii de rezolvare a unor probleme sociale importante. Ele pot fi intelese si ca seturi de roluri, statusuri si semnificatii asociate acestora, ce se dezvolta in jurul necesitatilor fundamentale ale unei societati. "Noi ne-am nascut in organizatii, am fost educati in cadrul acestora si consacram o parte importanta a existentei noastre muncind in cadrul acestora. Consumurile si activitatile noastre de timp liber depind de acestea. Cea mai mare parte dintre noi murim in cadrul lor si, cand va sosi timpul inmormantarii, cea mai mare din toate - statul - va trebui sa elibereze un permis de inmormantare' (Amitai Etzioni, 1961). Aceasta butada a lui Etzioni subliniaza, cum nu se poate mai bine, omniprezenta si varietatea fenomenului organizational. Fara indoiala, acesta nu este o inventie moderna, dar importanta sa in societate si in viata noastra cotidiana nu a incetat sa creasca de la revolutia industriala incoace. Cresterea a antrenat, intr-adevar, o modificare radicala a structurii intreprinderilor si administratiilor, locul conflictelor de clasa fiind luat de cel al conflictelor de putere. Cuvantul organizatie ne trimite, pe de o parte, la un obiect social,iar, pe de alta parte, la un proces social aflat in miezul actiunii umane. Toata lumea cunoaste obiectul social,deoarece el face parte integranta din mediul nostru cotidian, fiind o caracteristica dominanta a acestuia. Administratiile publice, intreprinderile industriale, comerciale si de servicii, ca si partidele politice sau asociatiile de toate tipurile, ai caror salariati, membri, militanti sau clienti suntem deopotriva, constituie organizatii. Definita ca "ansamblu uman formalizat si ierarhizat in vederea asigurarii cooperarii si coordonarii membrilor sai pentru atingerea unor scopuri date' (Erhard Friedberg, 1997), ca "un grup uman, alcatuit din specialisti care lucreaza impreuna la o sarcina comuna' (Peter F. Drucker, 1999), "ca "un grup mare de persoane, structurat intr-un mod impersonal si care are menirea de a asigura anumite obiective specifice' (Antohny Giddens, 2001),organizatia s-a impus ca un semn distinctiv al epocii contemporane, iar societatea in care traim arata exact ca organizatiile care o alcatuiesc. Buna sau rea, cu cele bune si cu cele rele, societatea noastra reflecta in mare masura ceea ce exista, se intampla, se dezvolta sau se schimba in spatiul organizational (Mihaela Vlasceanu, 1999). De-a lungul timpului, s-au dezvoltat teorii si modele explicative diverse cu privire la organizatii. Acestea pot fi incadrate in patru etape distincte ca evolutie istorica, potrivit lui R. Scott (2004). Localizate la intersectia a doua axe ale unei grile bidimensionale(rational-social si inchis-deschis),avand doua criterii de analiza(relatia dintre organizatii si mediul lor si functionarea organizatiilor ca sisteme),constatam existenta a patru tipuri de organizatii, a patru tipuri de teorii si a patru etape sau faze de evolutie: Functionarea organizatiilor a.Sisteme rationale 11

b.Sisteme sociale(naturale) Organizatiile si mediul c.Sisteme inchise 1.Organizatii inchise si rationale - etapa I 2.Organizatii inchise si naturale - etapa a II-a d.Sisteme deschise 3.Organizatii deschise si rationale - etapa a III-a 4. Organizatii deschise si naturale - etapa a IV-a

BIBLIOGARFIE: -Ferreol G. si altii -dictionar sociologie -Boudon R. -tratat de sociologie -Vlasceanu M. -orgnizatii si comportament organizational -Scott, W. R., 2004, Institutii si organizatii, Iasi, Editura Polirom.

12

Caracteristicile institutiilor publice Institutiile publice: 1 - sunt persoane juridice de drept public create de stat sau autoritatile administratiei publice cu scopul de a satisface un anumit interes general. 2 - ca persoane juridice au initiativa, raspundere si capacitatea de a emite acte de putere politica, ce pot fi puse in executare chiar si prin forta de constrangere a statului. 3 - reprezinta verigi ale structurii organizationale care, conform Constitutiei, actioneaza din oficiu pentru executarea legii sau prestarea de servicii publice in limite legale, sub controlul direct sau indirect al Parlamentului. 4 - puterea si responsabilitatea lor este de natura politica: - la nivel central – institutiile publice au responsabilitatea politica a performantelor guvernamentale; - la nivel local – responsabilitatea consta in furnizarea serviciilor publice care sa asigure in masura cat mai mare satisfacerea intereselor publice ale colectivitatilor. 5 - dispun de un patrimoniu propriu, dar statul le aloca resurse financiare pe care trebuie sa le utilizeze cat mai eficient si de aceea marja lor de manevra in domeniul alocarii resurselor este limitata de dispozitiile statutare. 6 - bugetul de venituri si cheltuieli este principalul instrument utilizat in planificarea si evaluarea financiara a activitatii desfasurate, care ii asigura indeplinirea sistemului de obiective, coordonarea eforturilor tuturor subdiviziunilor organizatorice, precum si operationalizarea unor mecanisme eficiente de control. 7 - conducatorii institutiilor publice sunt ordonatori de credite principali, secundari sau tertiari in functie de gradul de subordonare a institutiei si a finantarii sale de la bugetul central sau cel local. Ordonatorii principali de credite:

13

a. – sunt ministrii sau conducatorii celorlalte organe ale administratiei publice centrale in cazul institutiilor publice finantate de la - bugetul de stat - bugetul asigurarilor sociale de stat - bugetele fondurilor speciale - ei repartizeaza creditele pe niveluri ierarhice inferioare - aproba efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu, conform dispozitiilor legale b. – la nivel local sunt – primarii si presedintii consiliilor judetene Ordonatorii secundari de credite: - sunt conducatorii institutiilor publice care se afla in subordinea ordonatorilor principali de credite - aproba efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii si a celor din bugetele fondurilor speciale cu respectarea normelor legale si - repartizeaza creditele bugetare ce au fost aprobate institutiilor ierarhice inferioare Ordonatorii tertiari de credite sunt cei care conduc institutiile publice aflate intr-o relatie de subordonare fata de ordonatorii secundari. Toti ordonatorii de credite au obligatii cu privire la: - utilizarea creditelor bugetare - realizarea veniturilor - folosirea eficienta a sumelor obtinute indiferent de unde - integritatea bunurilor ce apartin institutiilor pe care le conduc

14

- inregistrarea si evidentierea valorica a resurselor financiare din cadrul institutiilor publice - prezentarea darilor de seama contabile cu privire la executia bugetara 8 - personalitatea juridica a institutiilor publice le confera dreptul de a incheia contracte si de a fi chemate in judecata in nume propriu, ceea ce sporeste responsabilitatea conducerii in ceea ce priveste: - respectarea normelor legale in achizitionarea bunurilor materiale si acordarea drepturilor banesti - respectarea legalitatii in efectuarea tuturor cheltuielilor - incadrarea operatiunilor patrimoniale in conturile contabile corespunzatoare. Pentru ca utilizeaza fonduri publice s-au instituit reguli referitoare la: - principiile - cadrul general - procedurile de atribuire a contractelor de achizitie publica. In atribuirea contractului de achizitie publica, institutia publica poate recurge la licitatie: - deschisa - restransa - negociere - cerere de oferta - concurs de solutii 9 - sunt entitati prin intermediul carora statul isi exercita functiile.

15

Principala functie exercitata de stat in plan economic este redistribuirea produsului intern brut (PIB) in economie, atat la nivel central cat si local. De aceea, - construirea si modernizarea obiectivelor de interes general se realizeaza prin eforturi investitionaleconsiderabile; de aceea, orice proiect de investitii trebuie sa fie – fezabil si sa produca efecte de ordin social - adoptarea unui proiect investitional tine seama de o serie de criterii de analiza: - politic – care urmareste integrarea in strategia adoptata de autoritatea centrala sau locala - juridic – vizeaza legitimitatea implementarii proiectului si a procurarii surselor de finantare necesare - economic – impune eficienta realizarii - social – adesea este primordial - comercial – are in vedere activitatile comerciale aferente infaptuirii investitiei - tehnic – impune o evaluare corecta care sa asigure si gradul ridicat de tehnicitate dar si cheltuieli corespunzatoare, nici sub nici supraevaluate, nici subevaluate - institutional – solicita existenta personalului specializat - ecologic – se refera la integrarea obiectivului investitional in mediul natural, respectiv la impactul ce l-ar putea avea asupra echilibrului ecologic. - in alegerea unui proiect investitional se va opta pentru cel care va indeplini urmatoarele conditii: - generarea unor valori actualizate nete pozitive si cat mai mari - prezinta rate interne de rentabilitate mai mari decat rata minima acceptabila 16

- are termene de recuperare cat mai reduse. 10 - nu sunt organizatii introvertite, dimpotriva urmaresc sa-si modifice chiar si mediul in care actioneaza, integrandu-si misiunea si proiectul global astfel incat sa-si onoreze rolul pe care-l au atat la nivel microsocial in satisfacerea nevoilor sociale ale membrilor societatii, cat si la nivel macrosocial in infaptuirea politicilor publice. 11 – in ultima vreme se remarca tendinta sporirii substantiale a rolului institutiilor publice locale ca urmare a procesului de descentralizare a administratiei publice, care consta in deplasarea puterii de la centru spre periferie. In acest context, pozitia institutiilor publice centrale este bine definita, dar impactul economic si social al celor locale va deveni tot mai mare. Are loc astfel sporirea autonomiei locale, a capacitatii efective de a-si gestiona in nume propriu si prin asumarea raspunderii, o buna parte din treburile publice in interesul colectivitatilor locale pe care le reprezinta. Ca urmare, autonomia locala a) se exercita numai in plan - administrativ si financiar pe baza si in limitele stabilite de lege b) vizeaza organizarea si functionarea in care sunt depline si exclusive competentele - atributiile - gestionarea resurselor c) permite initiative proprii in anumite limite. O problema de maxima importanta in aceste conditii este determinarea gradului optim de descentralizare in functie de politicile adoptate de stat in ceea ce priveste: - stabilizarea macroeconomica - redistribuirea veniturilor - alocarea rationala a resurselor 17

Se impune realizarea unui echilibru intre competentele institutiilor publice care functioneaza la nivel central si competentele autoritatilor publice locale. Aceasta se realizeaza prin: - cresterea calitatii actului administrativ - delimitarea clara a competentelor potrivit sarcinilor ce urmeaza a fi infaptuite - sporirea capacitatii autoritatilor locale de a-si indeplini obiectivele previzionate in timp util - utilizarea optima a resurselor umane - evitarea suprapunerilor in planul activitatilor desfasurate pe diferite paliere ierarhice, precum si a unor raporturi de concurenta - intarirea autonomiei locale 12 - institutiile publice locale prezinta o serie de particularitati, intre care evidentiem: - emiterea intr-o mai mica masura a actelor administrative de autoritate - organizarea unor institutii publice care ofera servicii publice comunitare poate fi: - obligatorie, in temeiul legii (ex., infiintarea serviciului public specializat pentru protectia copilului aflat in dificultate) - facultativa (ex., infiintarea cantinelor de ajutor social) - poseda competente - obligatorii - facultative - delegate de stat - complementare - coordonarea si conducerea se poate face in doua moduri:

18

- prin reprezentantii consiliului local in organul de conducere al institutiei – are avantajul operativitatii - prin contractul de management incheiat cu conducatorul institutiei publice.

19

CARACTERIZAREA GENERALĂ A INSTITUŢIILOR PUBLICE 1.1. Definirea institutiilor publice Institutiile publice au un rol important în cadrul statului deoarece prin intermediul acestora statul îsi în 141i86b deplineste functiile si rolul. De asemenea, procesele economice în economia de piata, precum si în alte tipuri de economii, sunt influentate de stat prin intermediul sectorului public. Sfera de cuprindere a institutiilor publice este vasta, statul actionând practic în toate domeniile vietii economice sau sociale. De asemenea, una din caracteristicile cele mai importante ale economiilor secolului XX, care se continua si în secolul XXI, este expansiunea sectorului public. Statul, prin intermediul institutiilor de care dispune sau prin intermediul întreprinderilor a actionat, în functie de politica urmata în diferite perioade, asupra redistribuirii produsului intern brut în economie, a influentat pozitiv sau negativ desfasurarea anumitor activitati. O prima modalitate de definire a institutiilor publice o prezinta Legea privind finantele publice nr. 500/2002 potrivit careia "institutii publice" reprezinta denumirea generica ce include Parlamentul, Administratia Prezidentiala, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administratiei publice, alte autoritati publice, institutiile publice autonome, precum si institutiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finantare al lor. Institutiile publice în sensul Legii 273/2006 privind finantele publice cuprind "autoritatile unitatilor administrativ-teritoriale, institutiile publice si serviciile publice de interes local, cu personalitate juridica, indiferent de modul de finantare a activitatii acestora". O alta modalitate de a defini institutiile publice este aceea legata de caracteristicile bunurilor produse de catre acestea si modul de verificare sau, altfel spus, de modul de distribuire a acestora catre beneficiari. Din acest punct de vedere, se poate spune ca institutiile publice produc bunuri publice care se distribuie, de regula, în mod gratuit, urmarind satisfacerea la un nivel maxim posibil a cerintelor consumatorilor, sau la preturi accesibile consumatorilor. Producerea de bunuri publice este, de regula, obiectul de activitate al unei institutii publice. De aceea, fiind legate, din punct de vedere financiar, de bugetul public, institutiile publice sunt organizate dupa principiul "non profit". Exista si exceptia potrivit careia o institutie este publica, în functie de caracteristicile prestatiilor acesteia, adresându-se publicului larg. Delimitarea unor asemenea institutii nu tine seama în primul rând de caracteristicile finantarii, de dependenta lor de bugetul statului, ele putând fi chiar private sau sa functioneze dupa principiile finantelor private. 1.2. Clasificarea institutiilor publice Institutiile publice pot fi clasificate dupa mai multe criterii, astfel: I. Dupa importanta activitatii, institutiile publice pot fi grupate în :

20

a) Institutiile administratiei publice centrale ce cuprind: Parlamentul, Presedentia României, Guvernul, ministerele si celelalte autoritati centrale de specialitate ale administratiei publice si institutiile din subordinea lor directa. b) Institutii ale administratiei publice locale ce cuprind: consiliile comunale, orasenesti, judetene si Consiliul General al Municipiului Bucuresti, ca autoritati deliberative, si primarii, presedintii consiliilor judetene si primarul general al municipiului Bucuresti, ca autoritati executive. II. Dupa statutul juridic, institutiile publice se clasifica în: a) Institutii publice cu personalitate juridica, unitati ai caror conducatori au calitate de ordonatori de credite. Aceste institutii au patrimoniu propriu, cont curent deschis la trezorerie, buget propriu de venituri si cheltuieli, întretin relatii cu tertii, conduc contabilitate proprie. b) Institutii publice fara personalitate juridica, unitati ai caror conducatori nu au calitate de ordonatori de credite. Sunt institutii care functioneaza ca entitati distincte în subordinea sau pe lânga institutii cu personalitate juridica, nu au cont curent la trezorerie si nu conduc contabilitate proprie (gradinite, scoli generale, dispensare medicale etc.) III. Dupa nivelul ierarhic, institutiile publice se grupeaza în: a) Institutii publice superioare reprezinta unitatile ai caror conducatori au calitate de ordonatori principali de credite (ministrii si conducatorii celorlalte organe centrale de stat) care primesc mijloacele banesti direct de la bugetul de stat si repartizeaza credite bugetare aprobate unitatilor ierarhic inferioare. b) Institutii publice subordonate reprezinta unitatile ai caror conducatori au calitatea de ordonatori secundari si tertiari de credite si primesc prin repartizare de la institutiile ierarhic superioare mijloacele bugetare pentru acoperirea nevoilor proprii. IV. Dupa regimul de finantare, institutiile publice pot fi : a) Institutii publice finantate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetele locale, dupa caz . Creditele bugetare ale acestor institutii publice si a celor din subordine sunt stabilite de ordonatorul de credite ierarhic superior si de comun acord cu Ministerul Finantelor Publice în corpul ordonatorilor principali de credite. La partea de venituri întâlnim "alocatii de la bugetul X", iar la cheltuieli sumele alocate sunt defalcate dupa criteriul economic al clasificatiei bugetare. În cazul în care aceste institutii încaseaza venituri, acestea vor fi virate integral la bugetul de la care sunt finantate. b) Institutii publice finantate din venituri proprii si subventii acordate din bugetul de stat din bugetele fondurilor speciale, sau din bugetele locale. 21

Majoritatea institutiilor publice se încadreaza în aceasta categorie. Subventiile primite (care apar la partea de venituri) vin în completarea veniturilor proprii obtinute din activitatile specifice desfasurate. Ordonatorul de credite superior stabileste cuantumul subventiei, dar nu si destinatia acesteia (cheltuieli materiale, cheltuieli de personal, etc.) Conducatorul institutiei face defalcarea tuturor veniturilor (venituri proprii plus subventii) pe categorii de cheltuieli, urmând ca bugetul sa fie vizat de ordonatorul superior. c) Institutii publice finantate integral din venituri proprii (autofinantate). Sunt similare institutiilor publice prezentate anterior, cu diferenta ca acestea nu beneficiaza de nici o subventie de la ordonatorul superior de credite. Institutia nu este autonoma câta vreme este în subordinea unui ordonator de credite superior, iar bugetul propriu trebuie vizat de ordonatorul superior. d) Institutii publice finantate din credite externe sau fonduri nerambursabile. Fondurile externe rambursabile sau nerambursabile de care beneficiaza institutiile publice din tara noastra vin, cel mai adesea, în completarea alocatiilor de la bugetul de stat si a veniturilor proprii ale institutiilor respective. V. Un alt criteriu de clasificare a institutiilor publice este domeniul în care îsi manifesta autoritatea. Distingem, astfel: a) institutii publice care actioneaza în domeniul legislativ: - Parlamentul (Camera Deputatilor si Senatul); - consiliile judetene, consiliile locale. b) institutii care actioneaza în domeniul executiv: - Guvernul; - ministerele; - Banca Nationala a României; - prefecturile; - primariile. c) institutii publice care actioneaza în domeniul judecatoresc: - Înalta Curte de Casatie si Justitie; - Consiliul Superior al Magistraturii; 22

- instantele judecatoresti; - tribunalele; - parchetele. 1.3. Categorii de institutii publice O caracteristica a institutiilor publice este faptul ca ele produc bunurile publice care sunt distribuite în cea mai mare parte gratuit sau la preturi care se regasesc sub nivelul costurilor. Prin serviciile oferite de catre institutiile publice se urmareste asigurarea unor servicii catre contribuabili care ar necesita costuri ridicate daca ar fi produse de sectorul privat, precum si asigurarea satisfacerii nevoilor sociale ale contribuabililor. Deoarece sunt axate pe furnizarea unor anumite bunuri publice, institutiilor publice le este caracteristica specializarea, ele urmarind scopul pentru care functioneaza. Pentru realizarea sarcinilor si functiilor ce-i revin, statul organizeaza o vasta retea de institutii cu scopul de a presta servicii publice în vederea satisfacerii interesului general al populatiei. Prin intermediul acestor institutii publice, statul desfasoara actiuni în diferite domenii, asa cum rezulta ele din legile bugetare, astfel : I. Actiuni privind serviciile publice generale desfasurate de catre autoritatile publice (administratia prezidentiala, autoritatile legislative, autoritatile executive, autoritatile judecatoresti, alte autoritati). II. Actiuni privind apararea nationala III. Actiuni privind ordinea publica si siguranta nationala. IV. Actiuni social-culturale: 1.

Învatamânt;

2.

Sanatate;

3.

Cultura si religie;

4.

Sport si tineret;

5.

Asistenta sociala.

V. Actiuni de dezvoltare publica, locuinte si servicii: 1.

Dezvoltare publica; 23

2.

Locuinte;

3.

Protectia mediului si gospodarirea apelor.

VI. Actiuni economice: 1.

Industrie;

2.

Agricultura si silvicultura;

3.

Transporturi si comunicatii;

4.

Alte actiuni economice .

VII. Alte actiuni: 1.

Cercetare stiintifica. 1.4. Ordonatorii de credite bugetare

Conducatorii institutiilor publice sunt ordonatori de credite bugetare. În functie de subordonarea institutiei, conducatorul acesteia poate fi:   

ordonator principal de credite; ordonator secundar; ordonator tertiar.

1. Ordonatorii principali de credite - sunt ministrii, conducatorii celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, conducatorii altor autoritati publice centrale, conducatorii institutiilor publice autonome si primarii. În categoria celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale se includ, printre altii, conducatorii Consiliului Legislativ, Curtii Constitutionale, Consiliului Concurentei, SRI, SPP etc. Conducatorii institutiilor publice autonome sunt conducatorii Comisiei Nationale a Valorilor Mobiliare, Autoritatii Nationale de Reglementare în Domeniul Energiei Electrice, Autoritatii Nationale de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale etc. Ordonatorii principali de credite pot delega aceasta calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor persoane împuternicite în acest scop. Prin actul de delegare ordonatorii principali de credite vor preciza limitele si conditiile delegarii. În cazurile prevazute de legi speciale, ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali sau persoanele desemnate prin aceste legi. Astfel de situatii se întâlnesc, de exemplu, la Camera Deputatilor si Senat. 2. Conducatorii institutiilor publice cu personalitate juridica din subordinea ordonatorilor principali de credite sunt ordonatori secundari sau tertiari de credite, dupa caz. Diferenta dintre un ordonator secundar de credite si unul tertiar este aceea ca ordonatorul secundar mai are la rândul sau ordonatori de credite în subordine. Deci, un ordonator tertiar de credite poate fi în subordinea 24

directa a ordonatorului principal de credite (cazul cel mai frecvent întâlnit) sau în subordinea unui ordonator secundar de credite. Ordonatorii principali de credite repartizeaza creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu si pentru bugetele institutiilor publice ierarhic inferioare, ai caror conducatori sunt ordonatori secundari sau tertiari de credite, dupa caz, în raport cu sarcinile acestora. Ordonatorii principali de credite vor repartiza creditele bugetare, dupa retinerea a 10% din prevederile aprobate acestora, pentru asigurarea unei executii bugetare prudente, cu exceptia cheltuielilor de personal si a celor care decurg din obligatii internationale, care vor fi repartizate integral. Repartizarea sumelor retinute în proportie de 10% se face în semestrul al doilea, dupa examinarea de catre Guvern a executiei bugetare pe primul semestru; Ordonatorii secundari de credite repartizeaza creditele bugetare aprobate de ordonatorul principal de credite pentru bugetul propriu si pentru bugetele institutiilor publice subordonate, ai caror conducatori sunt ordonatori tertiari de credite, în raport cu sarcinile acestora;. Ordonatorii tertiari de credite utilizeaza creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor institutiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate si în conditiile stabilite prin dispozitiile legale. Ordonatorii de credite au obligatia de a angaja si de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor si destinatiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea institutiilor publice respective si cu respectarea dispozitiilor legale. Ordonatorii de credite raspund, potrivit legii, de:        

angajarea, lichidarea si ordonantarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate si aprobate; realizarea veniturilor; angajarea si utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare; integritatea bunurilor încredintate institutiei pe care o conduc; organizarea si tinerea la zi a contabilitatii si prezentarea la termen a situatiilor financiare asupra situatiei patrimoniului aflat în administrare si executiei bugetare; organizarea sistemului de monitorizare a programului de achizitii publice si a programului de lucrari de investitii publice; organizarea evidentei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenti acestora; organizarea si tinerea la zi a evidentei patrimoniului, conform prevederilor legale.

25

INSTITUTIONALIZAREA Constituind o problema de mare actualitate in spatiul realitatii sociale romanesti, problema copiilor institutionalizati are in aceeasi masura nevoie de o rezolvare cat mai rapida si mai favorabila. Aceasta deoarece una dintre normele impuse de legislatia in vigoare, adoptata odata cu aderarea la Uniunea Europeana o constituie reducerea numarului de copii institutionalizati si integrarea lor in forme alternative de protectie. 1. Date actuale La sfarsitul anilor '80 existau aproximativ 950.000 de copii in ingrijire publica in tarile din Europa Centrala si de Est, din care 40% erau in leagane si case de copii cu handicap. Pana in 1996 numarul total al copiilor in institutii a crescut pana la 1 milion, in pofida reducerii in cifre absolute a numarului de copii in aceasta perioada, datorita scaderii ratei natalitatii. Pentru Romania, datele actuale, furnizate de Organizatia "Salvati Copiii" Romania, arata ca in 2002 din totalul de 4.965.044 copii existenti, 0,87% se afla intr-o forma de ingrijire de tip rezidential. 38.599 copii se afla in institutii de stat, iar 5.104 in institutii de tip nonguvernamental. Aceeasi sursa indica faptul ca in septembrie 2002, 41.782 copii se aflau in plasament/incredintare la familii substitutive, astfel: 60% dintre ei in grija familiei extinse, iar 30% in grija asistentului maternal profesionist. Ulterior, numarul de copii aflati in plasament la asistentul maternal profesionist a crescut considerabil, asa cum se va vedea din datele prezentate in continuare. Desi actiunile guvernamentale au urmarit reducerea numarului de copii din institutiile rezidentiale, problemele cu care se confrunta atat copiii care au parasit institutiile, cat si cei care se afla in continuare in sistemul rezidential constituie inca un subiect delicat in aria protectiei copilului. Si, desi in ultimii anii se remarca o scadere a numarului de copii abandonati la nastere, de la 5.130 in 2003 la 2.216 in 2006, sistemul de adoptii nu poate raspunde tuturor intrarilor in sistemul de protectie a copilului. Incepand cu anul 2001, se deruleaza un program intens de dezinstitutionalizare. In urma strategiei guvernamentale, in ultimii ani s-a reusit dezinstitutionalizarea a unui numar considerabil de copii. Datele statistice oferite de ANPDC (Autoritatii Nationale pentru Protectia Drepturilor Copiilor) arata ca in Martie 2007 un numar de 26.599 copii, reprezentand aproximativ 36% din copii separati de parinti se afla in institutii si un numar de 47.194 copii (aproximativ 64%) sunt copii protejati prin servicii de tip familial (asistenti maternali, rude pana la gradul IV, alte familii/persoane). Tot in martie 2007 existau 1.615 centre de plasament, din care 1.206 publice si 409 private. La finele primului trimestru al anului 2007, 11.016 copii cu dizabilitati beneficiau de protectie in cadrul unor institutii publice (95,13% dintre acestia) sau private (5,87%). O problema, care ramane inca nerezolvata, este reintegrarea sociala a copiilor si tinerilor care parasesc sistemul institutional, numarul serviciilor de reintegrare sociala fiind destul de redus. La sfarsitul anului 2006, functionau, la nivelul intregii tari, doar 2 centre pentru dezvoltarea 26

deprinderilor de viata independente. Considerand aceste asprecte, se poate afirma ca sistemul de protectie a copilului detine inca o capacitatea redusa de a asigura un mediu adecvat dezvoltarii copilului in spiritul reintegrarii sociale a acestuia in momentul parasirii institutiei. 2. Cauzele institutionalizarii Principalul motiv care sta la baza deciziei de institutionalizare a copilului il reprezinta starea de saracie a familiei copilului. Fie ca este vorba de copiii doriti sau nu, aceste familii nu dispun de resursele necesare care sa le permita sa hraneasca copilul, sa ii cumpere imbracaminte, sa-l scolarizeze. Este vorba de familii in care parintii fie ca nu lucreaza, fie ca dispun de slujbe cu caracter sporadic, asa numitul "lucrul cu ziua". Pentru aceste familii, institutia apare ca un camin sau internat, care le poate oferi copiilor cu mult mai mult decat reusesc ei. Un alt segment in populatia copiilor institutionalizati il constituie cei care sunt internati in institutii nu din cauza saraciei ca atare, ci din cauza altor evenimente care ii amplifica efectul. Abandonul familial, destramarea familiei prin divort, separare sau deces reprezinta situatii care adaugate la factorul saracie, ii amplifica efectul. Familiile cu un singur parinte nu reusesc sa faca fata dificultatilor economice, in cazul in care tatal sau mama copilului (mai rar) dispar pur si simplu sau cand tatal refuza sa-si recunoasca paternitatea. Chiar si in familiile biparentale, o serie de alti factori de stress social pot agrava problema saraciei si nesigurantei materiale. Violenta domestica este o tema care se regaseste des in discutiile cu mamele care opteaza pentru institutionalizarea copiilor lor. Violenta indreptata impotriva femeilor si copiilor are uneori ca urmare directa internarea copiilor intr-o institutie, ca de pilda, in cazul violurilor sau a cazurilor evidente de maltratare a copiilor. Un alt context situational care genereaza institutionalizarea si chiar abandonul, este cel legat de copiii rezultati din sarcini nedorite. In plus, la aceste cazuri se pot adauga copiii abandonati "functional" ca urmare a institutionalizarii. in cazul lor, despartirea indelugata si lipsa de contact cu familia de provenienta duce la instrainarea treptata si retragerea familiei din viata copilului. Nu in ultimul rand, trebuie mentionati copiii cu diverse handicapuri sau boli cronice, care prezinta cerinte speciale de ingrijire, greu de asigurat in contextul unei vieti nesigure si limitate din punct de vedere economic. Mai jos este configurat un model social privind riscul internarii in institutii :

27

NEDORITI ABANDONATI CU DIZABILITATI ALCOOLISM VIOLENTA IN FAMILIE FACTORI DE STRESS SOCIAL DIVORT SEPARARE PARASIRE TATAL REFUZA RECUNOASTEREA PATERNITATII SARACIE SOCIALA

SI

NESIGURANTA

Fig. 1. Modelul cauzal al institutionalizarii ( dupa P. STEPHENSON et al, 1997) Concluzia la care se ajunge este aceea ca saracia nu este nici necesara, nici suficienta pentru a determina institutionalizarea in majoritatea cazurilor. Acele cazuri in care saracia apare ca fiind singurul motiv al institutionalizarii copilului ar putea fi solutionate prin ajutorarea financiara a familiilor. Rezulta ca, saracia si nesiguranta materiala creeaza conditiile in care este cel mai probabil sa se produca institutionalizarea, ca reactie la alte evenimente, cum ar fi abandonul familial si destramarea familiei. 3. Ingrijirea rezidentiala 3.1. Conceptul "ingrijirii suficient de bune" 28

Pe baza unui studiu privind initiativele imbunatatirii ingrijirii rezidentiale in 14 tari din lume, DAVID TOLFREE, reprezentant al organizatiei "Save the children" din Regatul Unit al Marii Britanii, a elaborat un model, un cadru general al ingrijirii de tip rezidential. Modelul, care foloseste drept ghid Conventia Natiunilor Unite privind Drepturile Copilului, identifica 8 arii prioritare ale acestei politici, care trebuie avute in vedere: - Filosofie si obiective - Mediul fizic - Integrare in comunitate - Contactul cu familia - Respectarea opiniilor copilului - Oportunitatile educationale - Management si conducere Scopul acestei politici este descris ca fiind "ingrijire suficient de buna"- nu neaparat idealul, ci un sistem de ingrijire care pune la dispozitie standarde bazate pe resurse limitate. Punctele principale asupra carora trebuie sa se concentreze aceasta ingrijire sunt: · Scopul ingrijirii - il reprezinta nu numai nevoile fizice, ci dezvoltarea generala a copilului, punandu-se accent si pe pregatirea acestuia inainte de parasirea institutiei. Tot acestui scop ar trebui sa-i fie subsumata si dezvoltarea unor relatii stabile, bazate pe incredere intre copii si personalul de ingrijire, pentru cultivarea identitatii individuale. · Iinstitutionalizarea trebuie facuta in urma unui proces minutios, in care alternativele la ingrijirea rezidentiala sa fie luate in considerare · Un mediu ambient de tip familial, compus din unitati de mici dimensiuni in care traiesc laolalta copii de varste si sexe diferite este cea mai buna varianta de ingrijire de tip rezidential. · Dezvoltarea optima a copilului ar trebui sprijinita activ, aceasta insemnand stimulare adecvata pentru sugari, continuitate in ingrijire, crearea unui sentiment de individualitate, elaborarea unui plan individual de dezvoltare pentru fiecare copil, crearea unor canale eficiente de comunicare pentru ca parerile copilului sa fie ascultate, si o obligatie statutara de a implica copilul in orice decizie privind intrarea/iesirea din institutie. · Integrarea in comunitate ar trebui sa se realizeze prin frecventarea de catre copii a scolilor din comunitate si sprijinirea copilului in tranzitia spre viata independenta in comunitate. 29

· Contactul cu familia trebuie incurajat permanent, in afara cazurilor in care el este in conflict cu interesele majore ale copilului. Relatia de apropiere a copilului cu familia se poate mentine prin initierea contactului cu familia, plasarea copilului in institutii care se afla in aporpierea domiciliului parintilor naturali, pastrarea impreuna a fratilor si surorilor, modificarea regulilor care descurajeaza contactul cu familia. · Coordonatorii de institutii trebuie sa joace un rol-cheie in acest proces de schimbare, reformuland politica institutiei in functie de aceste linii, respecializand personalul si implementand procesul de schimbare. 3.2. Caracteristicile ingrijirii centrate pe copil In lucrarea sa Good enough practice in residential care, Tolfree (1995) sustinea ca: "toate institutiile de tip rezidential trebuie sa lucreze cu copiii pentru atingerea urmatorului scop:a-i inzestra cu acele cunostiinte, valori si abilitati necesare pentru a putea functiona in mod adecvat si independent in comunitate. Aceasta inseamna satisfacerea nevoilor fizice, afective, sociale, educative, culturale si spirituale ale copiilor." In speta, obiectivele dezvoltarii copilului ar trebui sa includa nu numai crearea unui mediu potrivit pentru o dezvoltare si o protejare completa a copilului, dar si pregatirea lui pentru momentul in care va parasi institutia, astfel incat sa se poata adapta la mediul social si sa poata trai independent. In acest sens, sunt necesare: 1. Crearea unor relatii stabile si bazate pe incredere, pentru asigurarea unei "bunastari afective", parametru fundamental al unei dezvoltari armonioase; 2. Dezvoltarea unei identitati individuale pozitive, oferirea posibilitatii de a dobandi o imagine pozitiva despre sine insusi si un simt adecvat al identitatii. Copiii trebuie sa-si inteleaga si sa-si accepte trecutul, sa stie cum au ajuns in institutie, dar si sa invete cum sa-si aleaga viitorul. O abordare marcata de flexibilitate si excesiv de marcata de reguli a ingrijirii, va impiedica dezvoltarea copilului pe aceasta directie; 3. Dobandirea unor capacitati practice si a cunostintelor necesare vietii inafara institutiei, cum ar fi: deprinderile domestice fundamentale (gatit, curatenie, intretinerea imbracamintii); deprinderile pentru viata in comunitate (cumparaturi, utilizarea transportului public si a locurilor de recreere, familiarizarea cu facilitatile comunitare, relationarea cu persoanele din afara institutiei) 3.3. Crearea unui mediu potrivit Cu privire la acest aspect, lucrarea lui Tolfree mentioneaza ca: "Mediul fizic al institutiilor rezidentiale pentru copii trebuie sa reflecte conditiile materiale din cadrul unei culturi mai largi. Conditiile excesiv de spartane sau conditiile materiale excesiv de generoase, pot fi la fel de daunatoare in efortul de a-i deprinde pe copii cu viata din lumea exterioara. Acolo unde este cu putinta, cladirile vor fi asemanatoare cu cele din zona inconjuratoare si nu vor iesi in evidenta in comparatie cu acestea." 30

Problema considerata a fi cea mai importanta este cea a dimensiunilor unitatilor. In institutiile care sunt organizate cu dormitoare mari, sali de mese si alte spatii mari este dificil de realizat o ingrijire focalizata asupra copilului. Restructurarea spatiilor in unitati de dimensiuni mai mici, familiale, asigurarea unui acces liber al copiilor in toate zonele institutiei rezidentiale pentru a diminua sentimentul de prizoneriat - sunt pasi importanti in crearea unui mediu institutional adecvat. Mediul fizic al institutiei rezidentiale nu trebuie sa fie mult peste nivelul comunitatii inconjuratoare, deoarece aceasta ar putea crea o tendinta in randul parintilor de a-si institutionaliza copiii pentru a le asigura un nivel mai bun de viata. Cladirile trebuie sa fie asemanatoare celor din comunitate, pentru a reduce sentimentul de stigmatizare si diferentiere si pentru a-l dezvolta pe cel de apartenenta la comunitate. Situarea institutiei in orase care dispun de facilitati educative si modalitati de petrecere a timpului liber, si care va permite accesul facil al parintilor pentru vizite - sunt elemente care vor favoriza integrarea sociala a copilului institutionalizat. 3.4. Institutia deschisa: integrarea in comunitate si contactul cu familia In intreaga regiune a Europei Centrale si de Est, institutiile rezidentiale functioneaza intr-o relativa izolare fata de comunitatile inconjuratoare, ceea ce face ca la varsta de 16-18 ani, cand tinerii parasesc institutia, sa se confrunte cu situatii dramatice. Caracterul deschis al unei institutii ar putea fi asigurat prin punerea in practica a mai multor idei: 1. Scoli si gradinite comunitare: educarea copiilor in scoli si gradinite din afara institutiei, care sa le permita sa ia contact cu ceilalti copii din comunitate, familiarizandu-i cu viata din mediul social inconjurator si contribuind la reducerea stigmatizarii. Este nevoie insa si de perseverenta pentru a depasi rezistenta initiala a comunitatii. 2. Crearea de legaturi cu comunitatea: voluntarii pot juca un rol important in acest sens, oferind ajutor in cadrul institutiei si organizand vizite in comunitate. Aceasta va oferi copiilor prilejul unor experiente in afara institutiei si va face sa creasca preocuparea si cunostintele comunitatii cu privire la institutie 3. Sprijinirea tranzitiei din regim institutional in comunitate: se poate materializa in asigurarea pentru cei care parasesc institutia a unei slujbe si a unei mici sume care sa acopere costurile imediate. In Rusia, de exemplu, copiii care parasesc institutia au dreptul prin lege la o locuinta, ceea ce impiedica aparitia situatiilor determinate de lipsa unui adapost. 4. Mentinerea legaturilor cu familia - aspectul legat de asigurarea unui contact intre familie si copil este insuficient accentuat in Europa Centrala si de Est. Acest lucru are consecinte negative asupra sentimentului de identitate si auto-respect al copilului, diminuandu-i sansele ca acesta sa-si reia existenta alaturi de parintii sai biologici. Exista insa numeroase exemple de programe care au ca obiectiv mentinerea si consolidarea contactului copiilor cu familiile lor: 31

a. Restabilirea contactului cu familiile - initiativele de a relua contactul cu familia biologica s-au dovedit eficiente, avand deseori ca urmare reluarea vietii de familie a copilului institutionalizat. b. Apropierea de familie - trebuie facute eforturi pentru a institutionaliza copiii in locuri cat mai apropiate de domiciliul parintilor naturali, deoarece costurile transportului pot constitui unul din factorii care limiteaza aceasta relatie. Acordarea unei sume de bani parintilor pentru a-si vizita copiii la sfarsit de saptamana este o varianta eficace de a creste frecventa vizitelor familiilor sarace. c. Camere pentru parintii care isi viziteaza copiii - infiintarea unor camere in care parintii care isi viziteaza copiii sa poata dormi in cursul vizitei poate crea un contact mai intim cu copiii lor. d. Pastrarea fratilor si surorilor impreuna - segregarea in functie de varsta sau gen ia uneori posibilitatea fratilor si surorilor de a fi impreuna, incalcandu-se astfel o nevoie fundamentala si un drept al copiilor. e. Formarea lucratorilor sociali pentru munca cu familiile: prezenta lucratorilor adecvati, instruiti in lucrul cu familiile, constituie un element care asigura succesul in mentinerea legaturilor cu familia. Lipsa de pregatire in acest sens ii poate determina pe unii lucratori sociali sa stigmatizeze sau sa ofenseze familia copilului institutionalizat sau din contra, sa promoveze o atitudine de rezistenta la promovarea contactului cu familia, temandu-se ca integrarea copiilor si micsorarea numarului lor le-ar ameninta stabilitatea locului de munca. f. Reforma legislatiei si regulamentelor - uneori acestea pot sa impiedice mentinerea contactului cu familia, cum ar fi normele cu caracter sanitar care pot interzice parintilor sa participe la ingrijirea copiilor, deoarece ar putea introduce boli infectioase in institutie. Contactul cu familia este un drept fundamental, exprimat explicit in Conventia Natiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, si el trebuie regasit in legile nationale. 4. Reintegrarea copiilor abandonati in institutii 4.1. Conceptul de "abandon" Prin copil abandonat se intelege "orice copil care nu traieste alaturi de unul sau ambii sai parinti, iar responsabilitatea cresterii, educarii si ingrijirii este transferata unei institutii sau altei persoane care nu ii este ruda." (Holt Romania, 2002:34). Este cazul copiilor ai caror parinti pleaca la munca in strainatate si lasa copilul in ingrijirea unui prieten sau vecin, cu angajamentul ca vor trimite bani pentru intretinerea lui. Odata plecati, ei nu respecta aceasta promisiune, copilul fiind practic abandonat, desi nu exista o decizie legala in acest sens. Similar este cazul copiilor parasiti in spitale, ai caror parinti nu ii mai viziteaza. In aceste situatii de abandon, responsabilitatea parintilor a fost transferata diverselor institutii: maternitati, sectii de spital, de unde, in cea mai mare parte a cazurilor, copiii vor fi plasati la asistentul maternal sau, in cazul copiilor mai mari, vor fi institutionalizati.

32

Este necesara realizarea diferentierii intre situatia in care parintii transfera responsabilitatile cu privire la ingrijirea si cresterea copilului in afara familiei temporar unei institutii sau altei forme de protectie sau cand o fac definitiv. In primul caz, parintii vor pastra legatura cu copilul, il vor vizita si vor manifesta interes fata de situatia lui. Unii autori numesc aceasta situatie de quasiabandon, deoarece contine potentialitatea ca acel copil sa fie abandonat. In cazul abandonului definitiv, parintii isi manifesta clar dorinta de a rupe relatiile cu copilul, prin consimtamantul la adoptia lui, dat in fata instantei de judecata. Copilul institutionalizat este copilul abandonat care a ajuns intr-o institutie de ocrotire in baza unei hotarari a Comisiei pentru Protectia Copilului in raza careia se afla domiciliul familiei respective. Din momentul in care copilul este institutionalizat, parintii transfera in intregime responsabilitatea cresterii si ingrijirii copilului institutiei sau altfel spus,"statului". De aceea, cei care lucreza in domeniul protectiei copilului aud adesea expresii de genul: "Mi-am dat copilul la stat". In cazul institutionalizarii, riscul de abandon definitiv al copilului este sporit fata de situatia in care copilul este plasat pentru ingrijire unui asistent maternal de exemplu, deoarece stilul de relationare este institutional si nu interpersonal. Din punct de vedere juridic, abandonul reprezinta "fapta celui care avand obligatia legala de intretinere fata de copil, il paraseste, il alunga sau il lasa fara ajutor, expunandu-l la suferinte fizice sau morale" (Holt Romania, 2002:34 apudMitrofan, 1991:3) Exista multi copii in centre de plasament sau in ingrijirea asistentului maternal care sunt parasiti de parinti si nu mai au nici o legatura cu acestia. Cu toate acestea, ei isi mentin drepturile parentale, copilul devenind liber de adoptie numai dupa ce parintii si rudele pana la gradul IV inclusiv declara ca nu doresc sa ia in ingrijire copilul. Activitati de prevenire a abandonului Momentul actual se caracterizeaza prin demararea unor activitati in aceasta directie. Astfel, Directiile Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului dispun de un serviciu de tip preventie abandon, care are drept scop prevenirea situatiilor de abandon a copiilor in spitale, maternitati sau alte institutii de ingrijire. . 4.2. Conceptul de "reintegrare" Reintegrarea reprezinta "reunificarea familiei dupa o perioada de separare a copilului de familia sa, perioada in care s-a luat o masura de protectie fata de copilul aflat in dificultate (plasament la un Serviciu Public Specializat sau plasamentul la asistentul maternal (Holt Romania, 2002:35) Reintegrarea reprezinta un proces complex, care necesita parcurgerea mai multor etape. In final, cazul este prezentat Comisiei pentru Protectia Copilului care va revoca masura de plasament pe care a instituit-o initial. 33

4.3. Aspecte ale reintegrarii Un aspect-cheie al reintegrarii este readaptarea copilului cu familia sa, aceasta fiind o etapa intermediara intre institutionalizare si reintegrare. Readaptarea incepe prin initierea unor contacte intre copil si familie. Parintilor li se relateaza diferite aspecte cu privire la viata copilului lor in institutie, li se arata fotografii, copilul este dus intr-o scurta vizita la domiciliu in prezenta asistentului social, copilul petrece o perioada de timp in familie (un week-end, o vacanta scurta) - toate acestea avand ca scop acela de a atenua acel soc pe care l-ar putea traversa copilul dupa o despartire mai indelungata de familie. Reintegrarea unui copil in familia naturala va implica atat lucrul cu copilul, cat si cu familia sa. Acest demers complex trebuie sa aiba in vedere urmatoarele aspecte (dupa Holt Romania, 2002:38): -evaluarea necesitatilor copilului (in functie de varsta, stare de sanatate, diferite nevoi speciale) - consiliere si sustinere oferite copilului - evaluarea situatiei familiale a copilului (vizite la domiciliul familiei, contactarea familiei extinse); aceasta evaluare se va referi la: 1.

Identificarea nevoilor familiei biologice

2. Consilierea familiei si sprijinirea acesteia in vederea stabilirii unui de viitor pentru copil 3.

Responsabilizarea familiei pentru viitorul copilului

4.

Asistarea familiei in obtinerea drepturilor egale

5. (acte etc.)

Sprijinirea pentru eliberarea actelor necesare externarii medicale, adeverinte de obtinere a alocatiei, adeverinte pentru transfer

plan

copilului scolar,

Bibliografie: Cauzele institutionalizarii copilului in Romania, 1997, Lucrare editata cu sprijinul reprezentantei UNICEF Romania Holt Romania, 2002, Ghiduri de buna practica in asistenta sociala a copilului familiei, Bucuresti, Ed. Lumen

si

Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991, Familia de la A.la Z, Bucuresti, Ed. Stiintifica 34

Pop, L., (coord), 2002, Dictionar de politici sociale, Bucuresti, Ed.Expert

35