4.2.3.2.1. Tipologia Publicurilor [PDF]

Zitiervorschau

4.2.3.1. Tipologia publicurilor În literatura de specialitate numeroşi autori au identificat diverse modalităţi de clasificare a publicurilor unei organizaţii însă ne vom opri la varianta propusă de către Fraser P. Seitel1 care propune următoarea abordare: 1. Intern şi extern: Distincţia dintre cele două categorii de public se face în funcţie de relaţia cu organizaţia, publicurile interne aflând-se în interiorul organizaţiei,

pe când cele

externe sunt reprezentate de acele grupuri cu care organizaţia are colaborări externe. Categoria publicurilor externe se prezintă sub forma unui evantai, de ele depinzând existența, supraviețuirea și dezvoltarea unei organizații. Importanța acestora rezidă din faptul că segmentarea publicurilor externe îi ajută pe practicienii de relații publice să nu cadă în păcatul de a le considera ca fiind publicuri de masă, și să le ia în considerare atunci când planifică niște activități de relații publice, dat fiind faptul că publicurile externe se pot concretiza în grupuri de sprijin. Mai mult decât atât, atunci când publicurile interne și cele externe împărtășesc aceeași percepție despre organizație, imaginea acesteia este cel mai probabil să fie reală, deoarece este coerentă din două puncte de vedere diferite. 2. Primar, secundar şi marginal: În această situaţie, distincţia se face în funcţie de capacitatea anumitor categorii de public de a influenţa politicile organizaţiei. Categoriile de public cele mai puţin interesate de activitatea-politica organizaţiei constituie publicurile marginale; 3. Tradiţional şi viitor: Această categorie are în vedere dinamica oricărui proces de relaţionare. Politica organizaţiei trebuie să trateze cu maximă atenţie anumite legături cu publicurile tradiţionale şi de asemenea să fie orientată în vederea constituirii de legatură cu noi publicuriri;

1

Fraser P. Seitel, 2001, pag 12-14 apud. Remus Pricopie, Introducere în relaţii publice, Suport de curs, pag. 34;

4. Sprijinitori, oponenţi şi neutri: Atitudinea faţă de organizaţie este elementul care contribuie la diferenţierea publicurilor. Distincţia este absolut necesară mai ales în cazul organizaţiilor care sunt direct dependente de sprijinul publicurilor. O astfel de situaţie o întâlnim la partidele politice, succesul lor electoral fiind în mare măsură condiţionat de modul în care reuşesc să-şi echilibreze raporturile cu cele trei categorii de publicuri. Combinând aceste categorii F. P. Seitel consideră că se poate ajunge la conturarea hărţii publicurilor-cheie ale unei organizaţii. Evident, aceste hărţi vor fi individualizate pentru fiecare organizaţie în parte. Vom relua faptul că „publicurile externe constau de obicei din segmente ceva mai largi de persoane decât publicurile interne, dar cele externe nu ar trebui niciodată considerate ca fiind mase nediferenţiate”2, și vom aduce în discuție tipologia clasică a publicurilor externe dezvoltată de către Jerry Hendrix, care a identificat următoarele tipuri majore: 1. mass-media 2. comunitatea 3. guvernul 4. investitorii 5. clienții 6. publicul internațional 7. publicurile speciale Dintre aceste categorii de public, cazul de față necesită acordarea unei atenții deosebite comunităţii, deoarece aceștia sunt cei care vor forma piața de referință și vor adera la cauza vizată - „cu cât îi vom stăpâni mai bine, cu atât ne va fi mai uşor, în etapele următoare, să construim corect planul de relaţii publice”3. Din acest punct al demersului putem să ne referim la indicele Public Vulnerability Importance, care a fost dezvoltat special pentru ca organizațiile să-și identifice cu acuratețe publicurile prioritare: „potențialul P al unui public plus vulnerabilitatea V a unei organizații la acțiunea acelui public egal importanța I a publicului respectiv pentru organizație și pentru programele sale de relații publice”4.

2

Newsom, pag. 164 Dagenais, pag. 92 4 Newsom, pag. 139 3