Eseu Roman Contemporan [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

Roman studiat, scris după 1980 Sunt o babă comunistă! De Dan Lungu

Dan Lungu este unul dintre cei mai traduşi scriitori români contemporani. Romanul său Sunt o babă comunistă! a fost tradus în 11 limbi străine şi ecranizat în 2013 de regizorul Stere Gulea. Dan Lungu este, de asemenea, autorul cunoscutelor romane Raiul găinilor (Polirom, 2004), Cum să uiți o femeie (Polirom, 2009) și În iad toate becurile sînt arse (Polirom, 2011), precum și a mai multor volume de teatru și proză scurtă. Scriitorul este conferen țiar dr. la Catedra de Sociologie a Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Ia și, director al Muzeului Literaturii Române din Ia și și al Festivalului internațional de literatură FILIT. Romanul lui Dan Lungu, Sunt o babă comunistă!, are ca temă conflictul între generații, provocat de opțiunea pentru o viață mai bună, oferită de mediu urban sau de cel al unei sari mai evaluate economic, pe fundalul social al postcomunismului, în România aflată la 10 ani de la Revoluție, în plină tranzi ție; mai exact despre felul în care generația care și-a trăit întreaga viață în comunism trebuie să se adapteze la noile realită ți și reușește să spună o poveste optimistă și plină de haz care este prin ea însă și o speran ță. „Baba comunistă” este o anume Emilia (Mica) Burac. Statutul ei social, indiferent de transformarea ulterioră, muncitoare într-un atelier de confecții metalice dintr-o întreprindere comunistă, rămâne cel de “fată de la ţară”. Mica are o copilărie marcată olfactiv de mirosul de tezic (un fel de turtă prismatică făcută din baligă amestecată cu paie, folosită de ţărani drept combustibil sau ca material de construcţie). Fabricarea tezicului reprezintă o îndeletnicire de bază în familia Micăi, iar evocarea acestuia joacă în roman rolul uzat al madeleinei lui Proust, cu conotaţii însă negative. Într-o perioada anilor ’60-’70, Mica evadează din universul sufocant al satului, supărându- și prin acest gest părin ții şi fuge la oraş, ajutată de mătuşa Lucreţia şi de unchiul Andrei, demni reprezentanţi ai noului val de orăşeni făcuţi sub noul regim comunist. Întreg romanul este constituit dintr-o perspectivă narativă subiectivă, o confesiune sinceră, cu rememorări nostalgice- amare, intercalate de reveniri autoironice, în prezent. Ca pensionară, ea regretă comunismul, amintindu- și de tinerețea ei în care s-a distrat și a râs, a avut la fabrica unde lucra, colegi cu care glumea (deoarece lucrau pentru export, nu prea se omorau cu munca, terminau norma până în pauza de prânz) și nu ducea lipsă de nimic. Tot ce a visat s-a împlinit. Acum o duce greu și nici cei din jurul ei nu par prea ferici ți, a șa că singura concluzie logică pe care o trage Mica (Emilia) este aceea că era mai bine în comunism. O discu ție cu fiica ei, Alice, plecată în Canada o tulbură însă. Aceasta o îndeamnă să nu-i voteze pe foștii comuniști la alegerile ce se apropie, dar Emilia nu în țelege de ce: or fi făcut rău, dar altora, ei i-a fost bine. Conflictul între genearații, provocat de discuția cu fiica Alice, provoacă un conflict interior mamei, care este nevoită să își regândească valorile, retrospectiv. Romanul e structurat pe trei planuri temporale, care se amestecă destul de liber: viaţa la ţară (cea de confecţioner de tezic), viaţa la serviciu în comunism (pitoreşti figurile colegilor de muncă) şi, în fine, viaţa de azi, de pensionar post-comunist. Povestea e spusă de Mica, stilul e natural şi degajat, umorul e adesea savuros prin caracterul involuntar. Eroina noastră își amintește momentele când, în copilărie, a cunoscut via ța la oraş, unde locuieşte la mătuşa

Lucreţia si unchiul Andrei, personaj cu muncă de răspundere. Mătuşa e telefonistă iar fata o urmăreşte fascinată la lucru, cu ochii ei de copil: Odată tanti Lucreţia m-a luat la ea la serviciu. A fost nemaipomenit. Ea şi încă două, trei colege deale ei stăteau cu nişte căşti pe urechi şi băgau nişte fire în nişte găurele cărora le spuneau fişe. Erau o grămadă de fişe din astea şi tanti Lucreţia ştia unde vine fiecare fir. Le schimba între ele. „În funcţie de comandă”, aşa mi-a explicat. Vorbea continuu. „Bălţaţii? Bălţaţii, mă auziţi? Acum aveţi legătura. Trăiască lupta pentru pace!” „Alo, Costeştiul? Mă auziţi? Aveţi legătura cu Hârtoapele. Trăiască Republica Populară Română!” sau „Trăiască poporul român muncitor!”. Numai aşa spunea. Dar totul era foarte curat şi ea avea unghiile roşii-roşii. Emilia, ea nu este un susținător înflăcărat al vechiului regim ci doar un om sincer și naiv care nu mai în țelege valorile din jurul ei așa că la un moment dat exclamă „Asta sunt eu: o babă comunistă!”. Este fostă membră de partid, însă doar pentru că s-a cerut ca numărul tovară șelor membre de partid să crească și a păstrat carnetul ro șu după icoană nu din melancolie, ci din teamă ca nu cumva comuniștii să se întoarcă și să o sanc ționeze dacă îl pierde. Dan Lungu a adus în faţă un personaj care se construiește cu ajutorul amintirilor sale şi care se dezvoltă pe un eşafodaj nostalgic până ajunge să se contopească într-un singur tip de om: acea identitate post-comunistă prezentă în orice persoană care a trăit în acele vremuri. Lipsită de o acţiune sau intrigă reală Sunt o babă comunistă! relevă introspecţia în trăirile şi amintirile unei femei, care porneşte de la un detaliu aparent minor: o convorbire la telefon. În momentul în care Mica este rugată de fiica sa, Alice, să voteze cu liberalii aceasta are un conflict interior care o face să- și analizeze, retrospective, toată existent. Pentru Emilia Burac (Mica) comunismul a reprezentat o entitate protectoare care îi dădea atât cât are nevoie pentru a supravieţui. O scenă reprezentativă este cea în care Mica povesteşte un episod de la serviciu în care ea şi colegii ei au trebuit să se încuie în atelier pentru a mânca ouă roşii de Paşti, cozonac, etc. moment în care au fost prinşi şi certaţi pentru îndrăzneala lor de către șeful întreprinderii la care era angajată. Șeful direct î și salvează colegii de la sanc ționare, cu mult tact, motivând că oamenii nu sărbătoreau Pa știle ci doar mâncau în pauza de masă ceea ce au primit de acasă. Da, încălcarea tradiţiilor bisericeşti era una dintre regulile comunismului. Dar pe lângă religie sau alte înclinaţii personale mai erau foarte bine controlate şi uneori interzise studiile fiilor fo știlor proprietari, marginaliza ți de regimul comunist. În acest caz, un alt episod reprezentativ al romanului o prezintă pe Rozalia, o vecină de-a Micăi, pe care statul nu a lăsat-o să se facă pictoriţă sau croitoreasă, din cauza statutului ei social de fiică de chiabur. În schimb, Rozaliei i s-a oferit un post de profesoară de desen la care mai târziu a renunţat din cauză că trebuia să facă naveta. Cred că ceea ce reiese din această carte scrisă într-o notă lejeră, cu ajutorul unui limbaj colocvial oferit unui personaj reprezentat al unei întregi generații este că Mica nu ar vrea neapărat să revină comuniştii la putere, fiindcă e conştientă că nu era un regim sănătos, ea e totuşi nostalgică după acele vremuri, pentru că după cum spune ea: „a dus-o bine”. S-au descurcat tot timpul cu aprovizionarea, iar cu ajutorul anumitor relaţii aveau chiar ocazia de a călători foarte mult prin ţară. De fapt, personajul ar vrea să retrăiască o perioadă care pentru ea a fost fără griji și, mai mult, a fost tinerețea sa. Nu-și poate nega viața și chiar merge până acolo încât încearcă să o refacă prin reînvierea vechii fabrici. Dar foștii ei colegi nu-și amintesc lucrurile la fel de frumos ca ea, iar această initiative se va sfâr și în lacrimi. Finalul

romanului, întâlnirea Emiliei cu fosta sa colegă de muncă, Aurelia, relativizează atât întrega perspectivă asupra

vieții în comunism, asupra prezentului contradictoriu și implicit asupra unui viitor nesigur. Dacă Emilia este prima din generația ei care își va părăsi satul natal pentru o via ță mai bună, dezamăgindu- și părin ții, fiica ei Alice va emigra din țară, lăsându-și părinții la fel de singuri și descumpăniți. Ruptura dintre geneara ții, se produce, de această data, fără reproșuri fățișe dar cu aceeași durere resimțită de părinți, dar bine ascunsă sub consolarea acelealuiași deziderat: “o viață mai bună”.