Utopia-Fenomen Cultural Contemporan [PDF]

Zitiervorschau

Utopia – fenomen cultural contemporan „Societatea incapabilă să zămislească o utopie și să i se consacre e amenințată de scleroză și ruină.”1 În prezent, atunci când se face referire la utopie, se discută, în principal, despre teorii sociale și politice. Aceasta în ciuda faptului că, atunci când a fost gândită de părintele său, umanistul englez Thomas Morus, utopia se voia a fi un simplu text literar menit să arate omenirii că viețuirea în armonie și bunăstare (viețuirea în eutopia, așadar), având la bază o riguroasă organizare socială, este perfect plauzibilă. După cum prea bine știm, istoria a dovedit exact contrariul, arătând că utopia, spațiu care există și nu există în același timp, spațiu a cărui esen ță este una livrescă și politico-filozofică, trebuie să rămână „o prezență culturală” 2 și nu să se transforme într-una fizică. Lucrarea de față încearcă să definească și să descrie fenomenul utopic în strânsă legătură cu societatea contemporană. În ce măsură încă ne împresoară mrejele utopiei lumea? Ce forme a îmbrăcat utopia în modernitate? În fine, care este natura utopiei contemporane și prin ce se deosebește ea de cea clasică? Acestea sunt principalele întrebări la care încercăm să răspundem și care constituie, deci, și premisa noastră, dar care, însă, nu pot primi un răspuns fără o incursiune prealabilă în trecutul neguros al fenomenului utopic, începând cu momentul nașterii sale din condeiul lui Platon, trecând prin botezul său nășit de Thomas Morus și ajungând, în câteva salturi, până în zorii zilelor noastre. Krishan Kumar afirmă în cartea sa dedicată fenomenului că „utopia se deosebește de alte forme ale societății ideale și de alte tipuri de teorii sociale și politice prin faptul că ea este în primul rând ficțiune”3. Într-adevăr, utopia s-a impus inițial ca un tip de roman, deci ca o operă ficțională. Sigur, dacă avem în vedere opinia majoritară potrivit căreia prima utopie ar fi, în fapt, Republica lui Platon, lucrurile se schimbă puțin. Vom vedea, în cele ce urmează, că acest text platonician nu este nici de departe unul ficțional, ci, mai degrabă, o lucrare teoretică sau, ca să 1

Emil Cioran, Istorie și utopie, București, Humanitas, 2002, p. 97.

2

Mircea Opriță, H. G. Wells – utopia modernă, București, Editura Albatros, 1983, p. 7.

3

Krishan Kumar, Utopianismul, București, Editura DU Style, Colecția „Concepte în știin țele sociale”, 1998, p. 51.

1

fim mai exacți, o lucrare de teorie utopică. Să rămânem, însă, pentru moment, la Thomas Morus. În anul 1516, cărturarul Thomas More (Morus, după numele său latinizat conform obiceiului vremii), bun prieten cu Erasmus de Rotterdam, scrie un text care avea să devină actul de naștere al utopiei ca specie literară: Cartea de aur a lui Thomas Morus, pe cât de utilă, pe atât de plăcută, despre cea mai bună întocmire a statului și despre noua insulă Utopia . Scris inițial în limba latină, a fost tradus în engleză abia în 1551, de către Ralph Robinson . Termenul de „utopie” este o invenție lingvistică a autorului însuși, folosind procedeul calamburului, extrem de la modă în vreme. Așadar, termenul este de origine grecească, fiind alcătuit din adverbul de negație „ou” și substantivul „topos” („loc”). Cuvântul nou-creat astfel se referă la un „ne-loc”, la un „loc care nu există nicăieri”, idee întărită și de termenul pe care îl sugerase inițial Erasmus de Rotterdam pentru a denumi insula din carte: „Nusquama”, adverb latinesc care poate fi tradus prin „nicăieri”. Semnificația cuvântului „utopie” a fost îmbogă țită prin faptul că, în cartea lui Morus, denumește „o insulă fericită de dincolo de mări”, la care se mai face referire și prin termenul „eutopia”. Prin urmare, „Utopia” devine numele unui loc ireal, imposibil de localizat, unde domnesc binele și fericirea. S-a afirmat nu de puține ori și pe bună dreptate că Utopia, creație a unui învățat care a buchisit Republica lui Platon, nu face decât să transpună în planul ficțiunii o înclinație deja existentă în gândirea occidentală. De pildă, Frank E. Manuel și Fritzie P. Manuel vorbesc, în cartea lor, Utopian Thought in the Western World, despre existența unor enclave utopice în societăți imaginare din cele mai vechi timpuri, de la Paradisul iudeo-creștin, la Milenium, sau alte tipuri de lumi ideale, precum mitul Vârstei de aur, Arcadia sau polisul antic grec, întâlnit, de pildă, la Homer sau la Hesiod. Primul care dă glas în mod sistematic acestor impulsuri utopice este Platon, în Republica. Influența acestui text asupra Utopiei moriene și, implicit, asupra tuturor variațiunilor acesteia, este incontestabilă. În perioada Renașterii, când Thomas Morus își a șterne pe hârtie rodul imaginației, visând să sădească sâmburele schimbării în societatea în care trăia, textele Antichității grecești erau din ce în ce mai răspândite printre cărturari prin intermediul noilor traduceri latinești. Fără moștenirea acestora, a utopiilor Greciei antice, utopia renascentistă ar fi fost, cel mai probabil, inexistentă sau, cel puțin, nu ar fi avut forța de iradiere pe care o cunoaștem în prezent.

2

Vorbeam mai devreme despre existența unei diferențe între Republica și Utopia, dincolo de toate elementele care le apropie. Această diferență a fost sesizată de majoritatea exege ților și a impus o clasificare a utopiilor. Este vorba despre o diferențiere între două tipuri de utopie: una descriptivă sau narativă, a cărei operă reprezentativă este cartea umanistului englez Thomas Morus și una raționalistă, care are drept carte de căpătâi Republica lui Platon. Krishan Kumar numește aceste două tipuri de utopie, „ficțională” și, respectiv, „nonficțională” 4. Republica se apropie de utopie prin faptul că prezintă o societate ideală în toate aspectele ei, însă se îndepărtează de ea, rămânând o lucrare de „teorie utopică”, mărginindu-se la o simplă expunere a principiilor statului ideal. Despre aceste două tipuri de utopie discută și Eugenia Irimiaș în cartea sa, Geometrii ale utopiei, numindu-le „utopie didactică” și „utopie literară”. Autoarea pornește de la definiția pe care o dă Sir Phillip Sidney, în Defence of Poesie, poeziei și, în același timp, utopiei: „a speaking Picture, with this end, to teach or delight”. Astfel, utopia ar avea un dublu scop: didactic și cathartic5. Aceste două coordonate dictează cele două tipuri de utopie, ambele fiind modalită ți de percepere a realității, care diferă prin faptul că, dacă prima are un scop educativ și apare sub forma unor programe social-politice destinate să fie puse în practică, cea de-a doua este menită „să încânte”, oferind imaginea unei lumi compensatorii care rămâne, însă, de neatins. Așadar, născută din împreunarea imaginației umanistului englez Thomas More cu Republica lui Platon, utopia, începând prin a fi o carte, a evoluat succesiv în „gen, program, concepție, credință”6. Astfel, de la un roman din secolul al XVI-lea, aceasta a devenit obiectul de cercetare nu numai al criticilor literari ci și al istoricilor, sociologilor sau filosofilor. Traseul pe care l-a parcurs utopia în istoria ideilor, evoluând de la un fenomen literar la unul istoric, social și politic, s-a dovedit astfel a fi unul cu totul aparte. După cum spuneam la început, utopia este, la originea sa, o operă de fic țiune, care, de-a lungul timpului, s-a transformat în teorie și, ca în cazul oricărei teorii, s-a încercat punerea ei în practică. Îndeosebi începând din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, numeroși filosofi și gânditori au încercat să înlesnească pătrunderea utopiei în istorie. Ne referim aici, desigur, la sociali știi 4

Ibid., p. 72.

5

Eugenia Irimiaș, Geometrii ale utopiei, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2006, pp. 79-82.

6

Alexandru Ciorănescu, Viitorul trecutului. Utopie și literatură, București, Cartea Românească, 1996.

3

utopici care și-au pus în aplicare viziunile cu privire la vie țuirea într-o comunitate izolată, autarhică, organizată după principii riguroase: Charles Fourier cu ale sale colonii socialiste cunscute sub numele de „falanstere”; Étienne Cabet, fondatorul coloniei Icaria din America de Nord; Robert Owen, ale cărui societăți comuniste model purtau numele de „home colonies”; în fine, Henri de Saint-Simon și Auguste Comte, care pledau pentru o societate industrializată, în care religia să fie înlocuită de știință. Poate mai mult decât epocile anterioare, secolul al XX-lea, a fost, și el, martorul a numeroase întrupări ale utopiei, fie că ne referim la viziunea fascistă, la cea nazistă sau la cea comunistă. Ne vom opri, în cele ce urmează, asupra acestei perioade de timp, asupra epocii modernității, și vom încerca să trasăm contururile utopiilor, așa cum au luat ele formă în acest secol. Așa cum s-a afirmat despre secolul al XX-lea că a fost gazda mai multor modernisme, tot astfel se poate afirma, fără putință de tăgadă, că a fost marcat de o pluralitate de utopii. Folosim cuvântul „marcat” nu întâmplător, ci tocmai pentru că, în adevăr, fiecare utopie care a luat naștere atunci și-a lăsat, mai mult sau mai puțin, amprenta definitiv asupra societă ții. Privind retrospectiv, toți exegeții au căzut de acord că utopia („didactică”) este incompatibilă cu fiin ța umană. Utopiștii clasici, de la Thomas Morus, la Tommaso Campanella sau chiar Francis Bacon, predicau despre o societate imaginară care trebuia să rămână astfel – un act mental, un produs al imaginației individuale. Diferența între utopia clasică și cea modernă tocmai aici survine; aceasta din urmă nu mai este o operă de ficțiune, ci un proiect social menit să fie pus în practică. Nu mai avem de-a face, deci, cu o utopie literară, ci cu una didactică. Un astfel de proiect este, fără îndoială, Manifestul Partidului Comunist, semnat de Karl Marx și Friedrich Engels și pus în aplicare în „mărețul” URSS. Încercările de instaurare a domniei fericirii eterne au eșuat tragic în secolul al XX-lea. Istoria însăși ne-a demonstrat imposibilitatea viețuirii în Utopia, iar Emil Cioran afirmă tocmai acest lucru în Istorie și utopie: Visurile utopiei s-au realizat în cea mai mare parte, dar într-un spirit cu totul diferit de cel în care fuseseră gândite; ceea ce pentru utopie era perfecţiune, pentru noi e cusur; himerele ei sunt nenorocirile noastre. Tipul de societate imaginat de ea pe un ton liric ne apare, pus în practică, insuportabil.7 Ba mai mult decât atât, după cum a arătat și Robert Nozick în cartea sa, Anarhie stat și 7

Emil Cioran, op. cit., p. 101.

4

utopie, cea mai bună dintre lumile posibile nu poate fi una singură pentru to ți indivizii. Numeroasele diferențe care ne separă unii de alți fac ca, fiecare dintre noi, să- și proiecteze o viziune proprie asupra viețuirii într-o lume ideală. Astfel, în opinia gânditorului american, „Utopia este un cadru pentru utopii, un loc în care oamenii sunt liberi să se asocieze în mod voluntar pentru a urmări și a încerca să-și realizeze propria viziune asupra vieții bune într-o comunitate ideală, dar în care niciunul nu poate să impună altora propria sa viziune utopică” 8. Utopiile totalitariste tocmai din cauza aceasta au eșuat: au încercat să instaureze concep ția unui singur om asupra organizării sociale ideale. De aici, până la degenerarea utopiei în distopie nu a mai rămas decât un singur pas. A devenit clar că, pusă în practică, utopia se transformă în opusul său, într-un coșmar. Utopia pe care a cunoscut-o cel mai bine societatea românească în secolul al XX-lea este tot una totalitară – cea comunistă. S-a vorbit adesea despre natura profund utopică a comunismului, despre „capacitatea sa extraordinară de a materializa utopia” 9 și de a-i „ispiti” pe cei din exterior să caute Paradisul terestru în interiorul granițelor sale. Tentaculele utopiei comuniste au acaparat România vreme de aproape o jumătate de secol și, în obsesia lor de a atinge ceea ce în viziunea lor era binele suprem, n-au făcut decât să răspândească distrugere și moarte. Modelul comunist sovietic a prins rădăcini mai profunde în România decât în alte țări esteuropene și s-a impus îndeosebi după acei primi ani „de acomodare” (1944-1947) când a răsturnat tot ceea ce ținea de demersurile României către intrarea în Europa și de specificul național al țării. Colectivizarea, industrializarea, urbanizarea, anularea rolului Bisericii și promovarea ateismului, înlocuirea naționalismului cu lupta de clasă, eliminarea libertății de toate felurile, toate aceste elemente componente ale utopiei comuniste au dezmembrat România, i-au anihilat identitatea și au „internaționalizat-o”, transformând-o într-o „rotiță ș-un șurub” din imensul mecanism al URSS-ului. Situația se schimbă întrucâtva începând din anii '50-'60, când comunismul purcede la ceea ce Lucian Boia numește în cartea sa, Istorie și mit în conștiința românească, o „recuperare a trecutului” și care consta, în viziunea istoricului, într-o „glisare dinspre «internaționalism» înspre «naționalism»”. Aceasta ar fi, spune Lucian Boia, o trăsătură a comunismului în general, nu doar 8

Robert Nozick, Anarhie, stat și utopie, București, Humanitas, Seria „Societatea civilă”, 1997, p. 371.

9

Lucian Boia, Mitologia știițifică a comunismului, București, Humanitas, 2011, p. 5.

5

a celui românesc, fiind dictată de „caracterul izolaționist al utopiilor” 10. Insularitatea utopiei comuniste, ca a tuturor utopiilor de altfel, determină, așadar, o recuperare a valorilor naționale, fie că este vorba despre figuri istorice, literatură sau știință. Rolul lor este, evident, tot unul de a hrăni iluzia, distrăgând atenția de la lacunele sistemului și întorcând fața poporului dinspre un viitor sumbru înspre un trecut glorios. Utopia comunistă românească nu se deosebește, așadar, de celelalte utopii comuniste. Asemeni acestora, are la bază mistificarea sau „mitocrația”, ca să folosim un termen al lui Vladimir Tismăneanu, care afirmă pertinent că „sistemul sovietic a fost unul mitocratic, așadar unul în care domneau miturile și legendele”11, de unde, cel mai probabil, și puterea sa nemăsurată de fascinație. Tot o utopie a secolului al XX-lea poate fi considerat și populismul, doctrină politică înclinată către nevoile maselor, ale poporului, care a pătruns în România aproximativ simultan cu marxismul, adică la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ne vom îndrepta atenția, în cele ce urmează, asupra formei pe care a îmbrăcat-o populismul în țara noastră. În România, populismul a fost reprezentat, în principal, de poporaniști, grupul de intelectuali din jurul revistei „Viața Românească” (1906), al cărui idelog și șef politic era Constantin Stere. Ideologia populistă a poporaniștilor era centrată pe țărănime și pe, după cum afirmă Sorin Alexandrescu, „obligația morală de a ajuta poporul, sentimentul general de iubire și de milă față de el”12. Diferența esențială între poporaniști și sămănătoriști, grupare contemporană având aceeași atitudine față de țăranul român, era, desigur, anagajarea politică, spiritul liberalprogresist. Poporaniștii aveau viziuni de stânga și propuneau reforme economice, sociale și culturale radicale, care să asigure bunăstarea micilor proprietari, mai exact a țăranilor, și care să ajute la crearea unei societăți pe care ei o considerau ideală. Utopia populistă, așa cum a fost ea creionată de C. Stere, este o societate bazată pe agricultură, nu pe industrie iar homo utopicus este țăranul român, „țăranul din Transilvania [care] încarnează idealul social-cultural al populistului, un ideal pe care acesta se străduie să-l realizeze

10 Id., Istorie și mit în conștiința românească, București, Humanitas, 2011, p. 126. 11 Vladimir Tismăneanu, Mitul Gagarin și utopia comunistă, pe http://www.contributors.ro/globaleuropa/mitul-gagarin-si-visul-comunist/, accesat la data de 16.04.2015. 12 Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea, București, Univers, Colecția „Studii românești”, 1999, p. 93.

6

prin reforme în partea de dincoace de Carpați” 13, afirmă același Sorin Alexandrescu. C. Stere predica despre „un tip pur” al proprietății țărănești pentru a cărui consolidare gândise o serie de reforme economice și sociale. În viziunea sa, țăranul este „un tip armonios, el ne poate servi ca o imagine, ca un prototip perfect al viitorului”14. Aceste viziuni ale lui Stere sunt, fără putință de tăgadă, utopice, ba mai mult decât atât, după cum a arătat și Sorin Alexandrescu, aduc foarte mult a „utopie rousseauistă”. Venind în zilele noastre, în seria utopiilor populiste de stânga putem înscrie și proiectul grupării grecești Syriza, care a urcat la putere în ianuarie 2015. Fondat în anul 2004, sub conducerea lui Alexis Tsirpas, actualul prim-ministru al Greciei, Syriza este o formațiune eterogenă compusă din mai multe sub-entități, în principal partide de stânga și de extremă stânga. Inițial, în componența sa au intrat treisprezece grupări politice, variind de la social-democra ți, la anti-capitaliști, marxist-leniniști, troțkiști și maoiști, la euro-sceptici. Cu toate că discursurile electorale ale liderului Syriza erau, în timpul campaniei, pro-europene și vizau rediscutarea măsurilor de austeritate luate împotriva Greciei, UE a primit o lovitură puternică atunci când grecii s-au aliat cu un partid de extremă dreapta, renumit pentru eurofobia sa. Interesant este și faptul că Partidul Comunist Grec (KKE), cunoscut pentru ideologia sa filostalinistă, respinge Syriza, considerând-o o „falsă speranță”. Speculațiile conform cărora UE se va confrunta, în curând, cu un Grexit, cu o ieșire a Greciei din zona euro și cu o revenire a acesteia la moneda națională și la economia independentă, nu fac decât să confirme natura utopist-insulară a Syrizei, despre care vorbeam ceva mai devreme și în legătură cu marea utopie comunistă. Însumând toate ideile expuse în această lucrare, putem conchide cu ușurință că, în secolul al XX-lea, utopia a fost una de natură filozofico-politică și că repercusiunile ei sunt simțite chiar și în zilele noastre, dovadă stând faptul că nici utopia nazistă, nici cea comunistă încă nu s-au stins. Cu toate acestea, în prezent, lumea în care trăim constituie și acel „cadru pentru utopii” despre care vorbeam mai devreme citându-l pe Robert Nozick, în viziunea căruia aceasta este adevărata utopie: libertatea ca fiecare individ să-și făurească propria versiune asupra lumii ideale. Ba mai mult decât atât, este vorba despre libertatea ca fecare individ să- și construiască propria utopie în lumea lui aici și acum, am adăuga noi. Utopia sau, mai bine zis, utopiile secolului al 13 Ibid., p. 99. 14 C. Stere, Scrieri, București, Editura Minerva, 1979, p. 58 apud Sorin Alexandrescu, op. cit., p. 105.

7

XXI-lea nu mai sunt percepute ca fiind de negăsit, ca niște „ne-locuri” din anume „ne-timpuri”, ci ca fiind parte din lumea aceasta, lume în care coexistă. Postmodernitatea este, între altele, o lume a toleranței și a acceptării. Postmodernul nu mai are nimic de-a face cu radicalitatea modernului, care visa să înlăture tot ceea ce se construise până la el și să-și făurească o lume nouă din cenu șa celei vechi. Postomdernul recuperează trecutul și-și altoiește propria versiune asupra lumii pe ramurile tradiției. Exact aceeași este situația și cu utopia și tocmai de aceea, am spune noi, este posibilă această pluralitate de utopii care nu încearcă să se eradicheze una pe cealaltă, ci dimpotrivă, caută să existe împreună. De pildă, asistăm, în prezent, la o revitalizare și o reactualizare a ceea ce am putea numi utopie pastorală. După secole în care, cetatea, orașul de piatră, beton și asfalt a fost idealul, urbaniștii sunt din ce în ce mai preocupați de prezervarea spațiilor verzi, a grădinilor, a naturii. Populația din marile aglomerări urbane pare, la rândul său, să se retragă către periferii sau chiar mai departe de agitația „cetății” și să-și făurească, așa cum spuneam, propria utopie. Nu puține au fost vocile care au susținut că utopia modernă a secolului trecut se confundă cu totalitarismul. Karl Popper este de părere că utopia este una dintre multele căi spre violen ță, spre tiranie și, în ultimă instanță, spre totalitarism. Aceasta deoarece utopistul, nedeosebindu-se prin nimic de semenii săi, va încerca să-și impună propriile păreri prin distrugerea tuturor celor care i se opun15. Exemplele perfecte sunt, după cum am arătat, utopia nazistă din Germania și utopia socialistă din Europa de Est. Venind înspre zilele noastre, utopia cunoaște o cotitură de o sută optzeci de grade, transformându-se într-o specie a toleranței. Oricare ar fi formele pe care le îmbracă, este evident că omenirea nu va înceta niciodată să-și făurească utopii. Nostalgia originilor, a Paradisului terestru, a Vârstei de aur, a timpului „dinainte de istorie” face ca ființa umană să glisese către acea armonie originară. Lucian Boia consideră acest fenoment drept unul caracteristic umanității. În viziunea sa, proprietatea privată și războiul nu sunt decât rezultate ale faptului că omenirea a apucat-o pe o cale greșită, îndepărtându-se de utopia originară. Totuși, „nostalgia purității originilor”16 nu ne-a părăsit niciodată și ne aflăm într-o căutare neîncetată a acelei utopii primordiale, de unde și convingerea 15 Karl Popper, „Utopia and Violence” în Confectures and Refulations: the Growth of Scientific Knowledge, Routledge and Kegan Paul, London, 1965, pp. 358-363, apud Krishan Kumar, op. cit., p. 131. 16 Lucian Boia, Mitologia științifică a comunismului, București, Humanitas, 2011, p. 10.

8

specialiștilor că „gândirea utopică” este înscrisă în codul nostru genetic. Utopia este o „dimensiune a eului nostru originar”17, afirmă pertinent Emil Cioran.

17 Emil Cioran, op. cit., p. 139.

9

Bibliografie Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea, București, Univers, Colecția „Studii românești”, 1999. Sorin Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social, București, Editura Științifică, 1991. Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, Humanitas, 2011. Lucian Boia, Mitologia științifică a comunismului, București, Humanitas, 2011. Emil Cioran, Istorie și utopie, București, Humanitas, 2002. Alexandru Ciorănescu, Viitorul trecutului. Utopie și literatură, București, Cartea Românească, 1996. Eugenia Irimiaș, Geometrii ale utopiei, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2006. Krishan Kumar, Utopianismul, București, Editura DU Style, Colecția „Concepte în științele sociale”, 1998. Frank E. Manuel, Fritzie P. Manuel, Utopian Thought In the Western World, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1997. Robert Nozick, Anarhie, stat și utopie, București, Humanitas, Seria „Societatea civilă”, 1997. Mircea Opriță, H. G. Wells – utopia modernă, București, Editura Albatros, 1983. Vladimir Tismăneanu, Mitul Gagarin și utopia comunistă, pe http://www.contributors.ro/globaleuropa/mitul-gagarin-si-visul-comunist/, accesat la data de 16.04.2015. Vladimir Tismăneanu, Barocul comunisto-fascist: Syriza, Putin, Dughin și adevăratele probleme ale Europei pe http://www.contributors.ro/global-europa/barocul-comunisto-fascist-syrizaputin-dughin-si-adevaratele-probleme-ale-europei/, accesat la data de 16.04.2015.

10