DREPTUL LA LIBERTATEA VIEŢII PRIVATE ŞI FAMILIEI Final [PDF]

Zitiervorschau

DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ, DE FAMILIE, DOMICILIU ŞI CORESPONDENŢĂ

Universitatea „Alexandru Ioan-Cuza” Iaşi Facultatea de drept, Master: Drept European, an I Autor: Onofrei Oana - Decembrie 2011 -

CUPRINS 18

I.

INTRODUCERE

II.

REGLMENTARE INTERNAŢIONALĂ ŞI NAŢIONALĂ

III.

ART. 8 AL C.E.D.O. - CONŢINUT

IV.

DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ ŞI FAMILIALĂ

V.

DREPTUL LA DOMICILIU

VI.

DREPTUL LA CORESPONDENŢA

VII.

ALTE ASPECTE ALE VIEŢII PRIVATE

VIII. IX.

CONCLUZII BIBLIOGRAFIE

I. INTRODUCERE Laicizarea progresivă a societăţii a contribuit la extinderea sferei vieţii private, care cuprinde in prezent acte considerate altădată contrare moralei sociale. Odată cu dezvoltarea societăţii au apărut tot mai multe opinii asupra conţinutului vieţii private. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului stă sub semnul acestor incertitudini şi adoptă in prezent o concepţie extensivă asupra vieţii private. Se observă in jurul nostru că, odată cu trecerea timpului, viaţa privată suferă din ce in ce mai multe ingerinţe datorită înmulţirii mijloacelor mass-media şi a inlesnirii accesului la acestea, a evoluţiei tehnologiei care a adus posibilităţi noi in supravegherea comportamentului persoanelor, a dezvoltării industriei de divertisment, precum şi a interesului general pentru senzaţional, mondenităţi şi dezvăluiri a unor aspecte ce ţin mai mult de viaţa privată. În condiţiile in care individualismul modern şi-a menţinut sfera şi chiar amplificat revendicările, toate aceste procese au multiplicat problemele legate de viaţă privată şi au revigorat disputele cu privire la modul in care trebuie aceasta inţeleasă.

18

II.

PROTECŢIA NORMATIVĂ A DREPTULUI LA VIAŢA PRIVATĂ, DE FAMILIE, DOMICILIU ŞI CORESPONDEŢĂ

Primul document internaţional care a menţionat intimitatea a fost Declaraţia universală a drepturilor omului a Naţiunilor Unite din 1948, in art. 12: „nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare in viaţa sa particulară, in familia sa, in domiciliul său sau in corespondenţă.” Un alt document internaţional care protejează acest drept este Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea generală a ONU, in 1966 (art. 17). Trei ani mai tarziu, acelaşi drept este consacrat in articolul 11 al Convenţiei americane pentru drepturile omului. Convenţia europeană a drepturilor omului reglementează dreptul la viaţă privată in art. 8. Astfel, „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.” Aliniatul 2 stabileşte situaţiile in care autorităţile pot interveni in exercitarea acestui drept şi anume doar atunci cand acest amestec este prevăzut de o lege şi este necesar intr-o societate democratică „pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.” Pe plan naţional, respectarea acestui drept este garantată, în primul rând de Constituţia României, care face referire, foarte pe scurt, la ocrotirea vieţii private, în articolul 26, ce are denumirea marginală „Viaţa intimă, familială şi privată”, iar prin prevederile art. 27 şi 28 garantează „Inviolabilitatea domiciliului” şi „Secretul corespondenţei”. În sprijinul garantării dreptului la viaţă privată, Codul penal incriminează violarea secretului corespondenţei (art. 195), violarea domiciliului (art. 192), iar în Codul de procedură penală este reglementat regimul inregistrărilor audiovideo (art. 911- 915), precum şi al efectuării unei percheziţii domiciliare (art. 100108). De asemenea, adoptarea unor acte normative cu specific în ultimul deceniu a fost menită să creeze cadrul legislativ pentru protejarea vieţii private (în înţelesul său complex) şi sancţionarea ingerinţelor ilicite ale acesteia: Legea nr. 504/2002, a audiovizualului, Legea nr. 677/2001, privind protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, Legea nr. 676/2001, privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private in sectorul telecomunicaţiilor, sau Legea nr. 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public. 18

III. ART. 8 DIN CONVEŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI Alin. 1 „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.” Alin. 2 „Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. Prevederile acestui articol protejează drepturile cetăţenilor, făcând referire la patru domenii: viaţa privată, viaţa familială, domiciliul şi corespondenţa. Acest drept este un drept calificat, existând posibilitatea ca acestea să fie încălcate, însă numai în anumite condiţii special prevăzute de lege. Astfel, limitele protecţiei dreptului analizat încetează din raţiuni de ordin justiţiar sau social, cum ar fi: necesitatea obţinerii unor probe legale în cadul unei anchete penale, prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, asigurarea securităţii naţionale sau a drepturilor şi libertăţilor celorlalte persoane. În contextul in care progresul tehnic de inregistrare şi de reproducere a datelor personale impune o vigilenţă sporită in ceea ce priveşte protejarea vieţii private este necesară o reglementare specială in acest domeniu. Atingerile aduse intimităţii persoanei se pot infăţişa nu numai ca violări ale secretului corespondenţei, a comunicărilor, a convorbirilor (fapte la care se limitează legea penală romană), dar şi ca imixtiuni abuzive de la distanţă in viaţa intimă a persoanei, prin captarea de la distanţă de imagini, sunete legate de viaţa personală a celui vizat, prin inregistrarea de la distanţă a convorbirilor purtate, prin obţinerea de fotografii din locurile private, care ar putea dezvălui manifestări intime ale persoanei.

IV. DREPTUL

LA VIAŢĂ PRIVATĂ ŞI FAMILIALĂ

Conceptul de „drept la respectarea vieţii private” nu apare reglementat expresis verbis, nici în Constituţia României şi nici în Conveţie. Cu toate acestea, jurisprudenţa de altfel foarte bogată a Curţii Europene a Drepturilor Omului conturează domeniile specifice de aplicare ale acestor noţiuni. Noţiunea de „viaţă privată” in sensul art. 8 al Convenţiei, este autonomă şi variabilă atat in raport cu persoana care apare ca titular, cat şi in timp. Astfel, intinderea dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă, in măsura in care individul pune in contact viaţa sa privată cu viaţa publică. În ceea ce priveşte noţiunea de viaţă privată şi domeniul de aplicare al ei, Curtea 18

europeană a drepturilor omului „a considerat că nici nu este posibilă delimitarea exactă a sferei de intindere a vieţii private, nici nu este de dorit stabilirea unui camp de aplicare a noţiunii strict determinat, in condiţiile in care evoluţia viitoare a societăţii ar putea conduce la excluderea nejustificată a unor ipoteze din domeniul de incidenţă al art.8”. Este semnificativă interpretarea dată dreptului la viaţă privată de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului: „Dreptul de a trăi, atat cat vrei, la adăpost de privirile celor străini (...) Acesta cuprinde, de asemenea, intr-o anumită măsură, dreptul de a stabili şi de a intreţine relaţii cu alte fiinţe umane, cu deosebire in domeniul afectiv, pentru dezvoltarea şi realizarea propriei personalităţi”. Dreptul la viaţă privată a mai fost prezentat ca şi conţinand „posibilitatea de a trăi viaţa in voie cu minimum de ingerinţe. Acesta priveşte viaţa privată, viaţa familială şi viaţa de acasă, integritatea fizică şi morală, onoarea şi reputaţia, faptul de a nu fi prezentat sub o lumină falsă, nedivulgarea faptelor obişnuite sau jenante, publicarea fără permisiune de fotografii private, protecţia impotriva spionajului, a indiscreţiilor nejustificate sau inadmisibile, protecţia impotriva utilizării abuzive de comunicări private, protecţia impotriva divulgării informaţiilor comunicate sau primite in mod confidenţial de către un particular”. Viaţa privată nu cuprinde numai dreptul de a sta inchis in propriul „univers”, cu excluderea celorlalţi, adică viaţa privată personală, ci şi dreptul de a ieşi din acest „univers”, pentru a merge spre ceilalţi membri ai societăţii, adică viaţa privată socială. La câteva săptămani de la accidentul care a curmat viaţa Prinţesei de Wales, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat o rezoluţie cu privire la dreptul de respectare a vieţii private (Rezoluţia nr. 1165 din 1998). Cu această ocazie a avut loc o intărire a protecţiei vieţii private la nivel european. Adunarea parlamentară a amintit in mod special că viaţa privată trebuie protejată şi impotriva persoanelor fizice şi instituţiilor private, inclusiv a mijloacelor de comunicare în masă, nu numai impotriva ingerinţelor puterilor publice. Într-o hotărare de principiu, Curtea a arătat că dreptul la viaţă privată nu se limitează la „un ≪cerc intim≫ in care fiecare işi poate trăi viaţa personală după plac,” ci inglobează şi dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii. In consecinţă, activităţile profesionale sau comerciale sunt incluse şi ele in noţiunea de viaţă privată, deoarece oamenii intalnesc in timp ce işi exercită profesia cele mai multe ocazii de a „strange legăturile cu lumea exterioară. Într-o cauză, Curtea afirmă că „viaţa privată presupune viaţa care nu e consacrată unei activităţi publice şi la care terţii nu au, in principiu, acces” şi „incetează acolo unde individul intră in contact cu viaţa publică sau atinge anumite interese protejate.” Este dificil de trasat graniţa dintre viaţa privată şi ceea ce iese in afara ei, mai ales in cazul persoanelor publice. Criteriul spaţial prezintă şi el dificultăţi in determinarea vieţii private. Legislaţia franceză stabileşte că deplasarea pe stradă a unei persoane ţine de viaţa ei privată, in vreme ce participarea deliberată la un spectacol, nu. [ CEDO, dec. Bruggemann şi Scheuten c. Germaniei, 12 iulie 1997]

18

Un alt aspect al legalităţii supravegherii vieţii persoanelor este reprezentat de camerele de securitate, care, indiferent că se află pe stradă sau în localuri publice precum centre comerciale ori posturi de poliţie, răspunde unor scopuri legitime şi previzibile, astfel încât nu ridică probleme sub aspectul violării art. 8. În asentimentul celor prezentate mai sus s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Perry c. Marea Britanie din 17 iulie 2003 ( plângere nr. 63737/00). Reclamantul, care era suspectat de comiterea mai multor furturi, nu s-a prezentat la mai multe întâlniri realizate în vederea identificării sale, astfel că un ofiţer de poliţie a acordat autorizaţia ca acesta fie filmat în secret. În timp ce se afla într-o zonă publică, reclamantul a fost filmat de o cameră situată într-o reţea cu circuit închis, care a fost reglată astfel încât să se obţină o imagine cu figura sa. Aceste imagini au fost inserate într-un montaj în care apăreau şi figurile altor persoane şi care a fost utilizat pentru identificarea autorului unor furturi. Doi martori l-au identificat pe reclamant, care a fost trimis în judecată pentru furt. Instanţa a refuzat să înlăture proba respectivă deşi a fost de acord cu faptul că poliţia nu a respectat cu scrupulozitate propriul cod de conduită. Totuşi, Curtea observă faptul că în speţă poliţia a reglat camera respectivă pentru a obţine imagini clare cu reclamantul şi a utilizat aceste imagini într-un montaj care a fost arătat unor martori în scopul identificării autorului unor infracţiuni. De asemenea, filmul realizat a fost arătat în cursul procesului, desfăşurat în public. Indiferent dacă reclamantul ştia de existenţa acelei camere de supraveghere, nimic nu indică faptul că el sar fi putut aştepta să fie filmat, în mod expres, cu ajutorul acesteia. În consecinţă, imaginile nu au fost luate în cadrul şi cu ocazia utilizării normale a camerei şi nici nu exista acordul persoanei filmate, astfel că a existat o ingerinţă în viaţa privată a reclamantului. În condiţiile în care chiar şi instanţa internă a considerat că măsura nu era prevăzută de reglementările legale din Marea Britanie, Curtea a constatat că ingerinţa nu avea o bază legală în dreptul intern, astfel că art. 8 a fost violat.

In dreptul roman, legea nr. 677/2001 urmăreşte in special protejarea dreptului la viaţă privată. Aceasta a dus la constituirea unei autorităţi de supraveghere, ale cărei atribuţii vor fi exercitate de Avocatul Poporului, in scopul garantării şi protejării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor ale căror date sunt supuse prelucrării. Art. 3 din lege arată că prin prelucrarea datelor se inţelege şi comunicarea către terţi prin dezvăluire, difuzare sau in orice alt mod, iar aceasta poate fi făcută de către orice persoană fizică sau juridică, de drept public sau de drept privat. Prin urmare legea aceasta se poate aplica şi presei. Art. 5 stabileşte drept criteriu de legitimitate a prelucrării datelor personale consimţămantul expres şi neechivoc al persoanei vizate. Litera e) a articolului adaugă că acordul persoanei vizate nu este necesar atunci cand „prelucrarea este necesară in vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terţului căruia ii sunt comunicate datele, cu condiţia ca acest 18

interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei vizate.” Astfel, presa poate invoca interesul public al datelor divulgate, dreptul ei de a informa publicul, precum şi dreptul acestuia de a primi informaţii. Potrivit acestei legi, publicarea datelor personale privind starea de sănătate a unei persoane nu poate fi făcută decat dacă este necesară pentru protecţia sănătăţii publice, prevenirea unui pericol iminent, prevenirea săvarşirii sau producerii rezultatului unor fapte de natură penală, pentru inlăturarea urmărilor prejudiciabile ale unei aemenea fapte. Datele personale privitoare la fapte şi contravenţii pot fi publicate dacă au fost făcute in mod manifest publice de către persoana vizată sau dacă sunt strans legate de calitatea de persoană publică a acesteia ori de caracterul public al faptelor in care este implicată. Această lege garantează dreptul la viaţa privată prin faptul că prevede contravenţii şi sancţiuni pentru cei care nu ii respectă dispoziţiile. Art. 14 din Legea 544/2001 reglementează o situaţie in care informaţiile cu privire la datele personale ale unei persoane pot deveni informaţii de interes public şi anume atunci cand acestea afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice Dreptul la respectarea vieţii private vizează, in principal, apărarea indivizilor impotriva ingerinţelor arbitrare ale puterilor publice. De asemenea, acest drept generează in sarcina statelor obligaţii pozitive, adică adoptarea unor măsuri de ordin legislativ sau de alt ordin, destinate să facă efectivă interdicţia unor asemenea imixtiuni in viaţa privată. Acest lucru este necesar cu atat mai mult cu cat atingerile aduse dreptului la respectarea vieţii private sunt adesea consecinţa faptelor unor persoane particulare, printre care se numără şi societăţile de presă şi jurnaliştii. Prin urmare, cadrul legislativ roman cuprinde unele prevederi referitoare la viaţa privată şi libertatea presei, dar evoluţia societăţii impune intevenţia legiuitorului roman pentru a realiza o mai bună clarificare a raportului dintre aceste două valori. Până atunci, principiile enunţate in jurisprudenţa sa de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituie un ghid aproape suficient pentru instanţele naţionale chemate să hotărască in această privinţă. În susţinerea celor afirmate mai sus vine şi un caz în care instanţele româneşti au înţeles şi aplicat prevederile art. 8 al Conveţiei. Este vorba de un caz celebru care demonstrează că instanţele naţionale se raliază celor internaţionale in protejarea vieţii private a persoanelor publice impotriva hărţuirii tabloidelor.

Astfel, in vara lui 2008 un cunoscut om de televiziune a petrecut vacanţa in Nisa, Franţa. Fotoreporteri ai ziarului Cancan au urmărit-o pe reclamantă şi au fotografiat momente din vacanţă. Aceştia au publicat apoi poze cu ea cand işi schimba hainele in prezenţa soacrei, intr-un loc mai retras al plajei, in spatele unui cort, dar nu complet izolat de privirile terţilor. Se observă că fotografiile sunt făcute in mod ascuns,

18

de la depărtare. Reclamanta a specificat că nu şi-a dat consimţămantul pentru luarea fotografiilor, cu atat mai puţin pentru publicarea lor. Tribunalul Bucureşti a dat caştig de cauză publicaţiilor. In ciuda poziţiei societăţii de presă care susţinea că işi exercită libertatea de expresie, Curtea de Apel Bucureşti a dat caştig de cauză reclamantei, interzicand tabloidului să mai publice fotografii sau materiale video cu aceasta şi membrii familiei ei in cadrul unor activităţi private. Reprezentanţii ziarului au considerat că „soluţia este ambiguă şi abuzivă”, deoarece termenul de „activitate privată” nu este bine definit şi nu există „un instrument care să stabilească ce activităţi sunt private şi ce activităţi sunt publice.” De fapt, instanţele romane au procedat in mod corect. Intradevăr, locul unde persoana publică in cauză a ales să se schimbe nu era complet inchis, dar ea avea aşteptarea indreptăţită că nu e văzută de către public. Percepţiile noi din viaţa socială au dus la includerea in viaţa privată şi familială a unor aspecte moderne precum avortul, homosexualitatea sau transsexualitatea. Având în vedere aceste valenţe atribuite „dreptului la viaţa privată şi familială”, Curtea s-a pronunţaţ în numeroase cauze privind legalitatea interdicţiei avorturilor, impuse în unele state europene, statuând că interdicţia legală a avorturilor nu aduce nici un fel de atingere drepturilor omului. În cauza „A, B şi C contra Irlandei” (plângerea nr. 25579/05) - Marea Cameră a CEDO a estimat: „Dat fiind că nu există nici un fel de consens european asupra definiţiilor ştiinţifică şi juridică a începutului vieţii şi că drepturile revendicate în numele fătului şi cele ale viitoarei mame sunt indestructibil legate, marja de apreciere a unui stat privind chestiunea începutului vieţii implică în mod necesar o marjă de apreciere de o amploare similară în cazul modului de a asigura un echilibru între drepturile fătului şi drepturile concurente ale femeii însărcinate. După analizarea acestei marje de apreciere şi a faptului că primele două petiţionare au avut posibilitatea să meargă peste hotare pentru a avorta şi posibilitatea de a obţine în acest sens, în Irlanda, îngrijiri medicale adecvate, şi a faptului că interzicerea avortului în Irlanda pentru raţiuni de sănătate şi de bunăstare se bazează pe valorile morale profunde ale poporului irlandez cu privire la dreptul la viaţă al copilului care urmează a se naşte, Curtea concluzionează că interzicerea contestată a stabilit un echilibru just între dreptul primei şi al celei de a doua petiţionare la respectarea vieţii lor private şi drepturile invocate în numele copiilor care urmau a se naşte. Astfel, articolul 8 al Convenţiei nu a fost violat în cazul primei şi al celei de a doua petiţionare”. Decizia CEDO pronunţată la 16 decembrie 2010 în dosarul „A, B şi C contra Irlandei” (plângerea nr. 25579/05) este definitivă, constituie un precedent răsunător şi va avea un impact major asupra legislaţiilor naţionale din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei, precum şi asupra jurisprudenţei instanţelor din aceste ţări.

18

Avortul este interzis prin lege în 3 state membre ale Uniunii Europene (Irlanda, Malta şi Polonia), precum şi în 2 microstate europene care nu fac parte din UE, dar sunt membre ale Consiliului Europei (Andora şi San Marino). România se situează pe locul III în Europa şi pe primele locuri pe glob în ceea ce priveşte rata avorturilor la mia de femei fertile, fiind depăşită de state ca Vietnam sau Cuba. În Republica Moldova rata avorturilor este de două ori mai mică decât în România. Printre statele lumii cu cel mai mic număr de avorturi se situează Bangladeşul, Irlanda, Belgia, Spania, Elveţia, Olanda şi Tunisia. În cauza R.R. contra Poloniei (hotărârea din 26 mai 2011, cererea nr. 27617/04), Curtea a fost din nou chemată să se pronunţe asupra problemei extrem de sensibile a avortului. În urma unei ecografii efectuate în cea de-a 18-a săptămână de sarcină, o femeie gravidă a fost informată de către medicul său că nu este exclus ca fătul să aibă o malformaţie. Reclamanta a declarat că, în aceste condiţii, a dorit să pună capăt sarcinii prin avort, dar, pentru a fi sigură de existenţa unui astfel de malformaţii şi, prin urmare, să dovedească faptul că situaţia se încadrează într-unul din cazurile rare în care legislaţia poloneză permite avortul, ar fi trebuit efectuat un examen genetic (de amniocenteză). Reclamanta s-a lovit de refuzul medicului său, atât în ce priveşte testele genetice, cât şi în ce priveşte cererea pentru avort în sine. În cele din urmă, copilul s-a născut cu sindromul Turner. În faţa instanţelor de judecată poloneze a fost recunoscut dreptul mamei la despăgubiri civile, faţă de natura ilicită a refuzului repetat de a efectua testele şi de încălcarea dreptului de a fi informat cu privire la rezultatele acestor teste. Pronunţându-se asupra acestui caz, Curtea a confirmat aplicabilitatea art. 8 la faptele din speţă, amintind că “decizia unei femei însarcinate de a continua sau nu sarcina intră în sfera vieţii private şi a autonomiei de voinţă.” Fără îndoială, legislaţia ce reglementează întreruperea sarcinii aduce atingere vieţii private (Bruggeman şi Scheuten c. Germaniei; decizia Boso c. Italiei, nr. 50490/99; Vo c. Franţei [MC], nr. 53924/00; Tysiąc c. Poloniei,; A, B şi C c. Irlandei[GC], nr. 25579/05, 16 decembrie 2010), iar statul are o marjă de apreciere largă pentru a defini circumstanţele în care permite avortul, însă odată ce acest decizie este luată, cadrul legal conceput pentru acest scop trebuie să fie coerent şi capabil să ţină cont de diferitele interese legitime în joc într-un nivel adecvat şi în conformitate cu obligaţiile prevăzute de Convenţie. În legislaţia românească actuală, conform art. 14 din Legea nr. 272/2004: „Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior. Părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi 18

surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.” Prin urmare, legiuitorul român, în deplin acord cu jurisprudenţa CEDO în materie, obligă instanţa naţională să aibă drept reper esenţial al analizei sale dacă stabilirea unor relaţii între o persoană din afara familiei şi minor corespunde sau nu interesului superior al acestuia. Desigur, imperativul conservării celulei familiale legale se află şi el în atenţia ambelor jurisdicţii, însă ceea ce Curtea Europeană apreciază că trebuie să prevaleze este tocmai conţinutul concret al interesului minorului. În cauza Pini şi alţii împotriva României [plângere nr. 78028/1] din 2004, Curtea a mai statuat că şi o viaţă de familie proiectată, dorită, ar putea, în circumstanţe speciale, să cadă sub protecţia articolului 8 din Convenţie, mai ales atunci când imposibilitatea stabilirii relaţiilor de familie nu se poate imputa reclamantului. Astfel, Curtea a extins protecţia oferită de articolul 8 CEDO şi asupra potenţialelor relaţii de familie care se pot dezvolta între un copil născut în afara căsătoriei şi părintele său biologic. Potrivit Curţii, simpla existenţă a unei legături juridice între părinţii adoptivi şi copii face aplicabil art. 8 din Convenţie. Deşi reclamanţii nu au o relaţii familiale de facto cu copii pe care i-au adoptat,i Curtea a considerat că între aceştia şi copii există o viaţă familială în sensul art. 8, cât timp relaţia lor a fost stabilită printr-o decizie judecătorească definitivă, în conformitate cu legislaţia română şi internaţională în materie. Este adevărat că nu exista consimţământul copiilor, însă acest fapt se explică prin vârsta lor fragedă la acel moment. Faptul că nu există relaţii familiale de fapt nu este imputabil reclamanţilor, care s-au considerat şi s-au comportat întotdeauna ca părinţi ai copiilor. De aceea, art. 8 este aplicabil. În ciuda diferitelor interpretări ale acestui drept, al cărui domeniu nu poate fi definitiv conturat datorită ritmului galopant al dezvoltării societăţii şi al dinamicii accepţiunilor date însăşi vieţii, se pot totuşi desprinde următoarele părţi integrante ale dreptului la viaţa privată şi familială: integritate corporală, libertate de decizie, sexualitate şi identitate personală (sex, nume).

V. DREPTUL LA DOMICILIU Protecţia domiciliului se impune ţinand seama de importanţa spaţiilor in care se desfăşoară viaţa privată. Domiciliul in sensul art. 8 este o noţiune autonomă care vizează nu doar spaţiul legal ocupat sau dobandit, dar şi orice alt spaţiu de locuit, dacă există legături suficiente şi continue.

18

Acest drept ţine de „siguranţa şi bunăstarea personală”. Toate celelate drepturi menţionate de art. 8 sunt legate, in principiu, de dreptul la domiciliu. Domiciliul este „locul in care o persoană locuieşte sau işi exercită profesia obişnuită.” Avand in vedere că activităţile profesionale pot face parte din viaţa privată, atunci şi locul de muncă poate să intre in noţiunea de domiciliu protejat de art. 8 din Convenţie. Curtea de Casaţie franceză aplică in egală măsură art. 8 in aceeaşi ipoteză. De asemenea manieră procedează şi Curtea de Apel din Bruxelles care recunoaşte protecţia locurilor inchiriate de persoane juridice, adică a locurilor de muncă. Noţiunea de domiciliu este inţeleasă in mod nuanţat, putand cuprinde chiar şi o rulotă in cazul minorităţilor rrome. De asemenea, noţiunea de domiciliu poate să includă şi reşedinţa secundară sau casa de vacanţă a unei persoane. În cauza Cauza Demades contra Turciei din 31 iulie 2003, plângere nr. 16219/90 - reclamantul, cetăţean cipriot, avea o proprietate imobiliară situată în nordul insulei. Casa şi terenul aferent au fost utilizate de către familia sa până în 1974 când forţele armate turce care au ocupat nordul insulei l-au împiedicat să le mai folosească, fiind obligat să locuiască în partea de sud a insulei, întrucât era de origine greacă. În această cauză, Curtea a considerat că noţiunea de „domiciliu” trebuie să primească o interpretare extensivă. Această noţiune poate să includă şi reşedinţa secundară sau casa de vacanţă a unei persoane, întrucât persoana în cauză dezvoltă legături emoţionale puternice cu acea casă. În aceste condiţii, art. 8 este aplicabil în speţă. Pe fond, art. 8 este violat, întrucât ingerinţa în exercitarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului nu are nicio justificare. Noţiunea de „domiciliu”, in sensul Convenţiei, nu se suprapune peste accepţiunile pe care ea le are in sistemele de drept intern ale statelor semnatare. De exemplu, cuvantul „home”, utilizat de versiunea engleză a Convenţiei, are o semnificaţie mult mai largă in dreptul englez decat cea de domiciliu din dreptul continental. Ea nu reprezintă numai locuinţa statornică şi principală a unei persoane, ci si un atribut de identificare a persoanelor fizice şi juridice. Domiciliul este o noţiune „autonomă” in sensul Convenţiei, deci trebuie ignorată accepţiunea ei clasică, anume locul unde o persoană trăieşte in mod permanent. Art. 8 garantează „liniştita folosinţă” a domiciliului. „Indiferent dacă ceea ce face persoana acasă la ea este bun sau rău (moral sau imoral), dreptul ei la privacy in interiorul domiciliului trebuie respectat”. În privinţa protejării dreptului la domiciliu al oricărei persoane, Curtea s-a pronunţat mult mai mult in cauze care priveau ingerinţa autorităţilor, nerespectarea obligaţiei negative a statelor de a nu interveni in domiciliul cuiva decat in cauze justificate (percheziţii). Dar art. 8 impune autorităţilor şi obligaţia pozitivă de a aplica sancţiuni, chiar de natură penală, pentru fapte private ce contravin drepturilor altuia asupra unui domiciliu. Pană in prezent, Curtea nu a avut ocazia să sancţioneze vreun stat pentru faptul de a nu pedepsi presa cand acesta nu a respectat dreptul la domiciliu al persoanei. 18

În cauza Surugiu contra României din 20 aprilie 2004 (plângere nr. 48995/99), Curtea a precizat că statul are obligaţia de a sancţiona atingerile aduse inviolabilităţii domiciliului de către terţi.În fapt, reclamantul a fost administrator al unei societăţi comerciale care a cumpărat de la un fost CAP mai multe clădiri. Într-una dintre ele, reclamantul şi-a stabilit domiciliul împreună cu familia sa. După apariţia Legii nr. 18/1991, care creea un drept de atribuire a terenurilor pentru persoanele care deţin clădirile aflate pe ele, reclamantul a obţinut o hotărâre judecătorească prin care comisia administrativă de aplicare a legii era obligată să îl pună în posesie pe reclamant. Aceasta a refuzat să emită titlul de proprietate pe numele societăţii reclamantului şi a emis un titlu de proprietate pe numele altei persoane. Aceasta din urmă a intrat de mai multe ori în curtea reclamantului pentru a-l insulta şi şicana. În ciuda a mai multor plângeri penale pentru violare de domiciliu, nu s-a petrecut nimic, din diverse motive. Curtea a constatat că, independent de litigiul privind proprietatea terenului, reclamantul avea o hotărâre judecătorească privind drepturile sale asupra terenului, nepusă în executare, şi proprietatea asupra clădirilor. Omisiunea statului de a proteja inviolabilitatea acestuia nu este prevăzută de lege, întrucât în baza unui text penal – art. 192 C. pen. – astfel de fapte trebuie sancţionate. În consecinţă, omisiunea statului se analizează ca o violare a obligaţiei pozitive de a sancţiona faptele care aduc atingere drepturilor prevăzute de art. 8. De aceea, art. 8 a fost violat. Domiciliul aparţine vieţii private, fie că e fotografiat din exterior, fie din interior. Este uşor de inţeles de ce interiorul domiciliului ţine de viaţa privată, intrucat aici o persoană işi petrece majoritatea timpului, aici desfăşoară cele mai multe din activităţile cu caracter privat. Fotografierea şi publicarea imaginilor din casa cuiva nu se poate face decat cu acordul acelei persoane. Cat despre fotografierea exterioară, aceasta ar permite localizarea locuinţei/domiciliului sau identificarea proprietarului. S-a constatat că domiciliul aparţine vieţii private şi atunci cand e vorba de poze făcute unui hotel privat al unei persoane, fără autorizarea expresă (Furstenberg c. Ed. Conde, d. 1987). Şi totuşi, in ciuda acestei jurisprudenţe, an de an revistele publică fotografii aeriene ale reşedinţelor luxoase deţinute de celebrităţi. Aceste publicaţii nu au fost niciodată acţionate in instanţă. Vedetele consideră, fără indoială, că aceste fotografii contribuie la notorietatea şi imaginea lor. Altfel, ar fi indreptăţite să intrerupă această practică, deoarece o cunoaştere topografică a regiunii permite o perfectă localizare. Aranjamentul şi dispunerea interioară a locuinţei, mai ales atunci „cand ea prezintă o certă originalitate”, imaginea acesteia nu poate fi realizată şi publicată fără autorizaţia persoanei respective. Divulgarea domiciliului unei persoane este permisă dacă se face cu scopul de a dejuca o executare silită sau pentru o altă faptă imputabilă. Altfel, divulgarea domiciliului unei persoane poate să afecteze viaţa privată a acesteia. 18

Reclamanta A., resortisant britanic, locuieşte impreună cu copiii săi minori intr-o casă proprietate a unei asociaţii locale, unde a fost instalată ca urmare a abuzurilor rasiale la care fusese supusă anterior. Parlamentarul ales in circumscripţia electorală in care locuieşte reclamanta iniţiază in Camera Comunelor o dezbatere privind politica locală in domeniul locuinţelor. In timpul unui discurs al său, parlamentarul se referă de mai multe ori la A. in mod expres, indicandu-i numele, domiciliul, apoi o serie de infracţiuni şi comportamente antisociale ale reclamantei şi ale membrilor săi de familie. Discursul parlamentar este reluat in presă, care publică şi numele şi adresa exacte ale lui A., insoţite de fotografii. Presa publică şi comentariile reclamantei la afirmaţiile parlamentarului, chiar dacă nu le dă aceeaşi amploare. Ulterior, A. primeşte ameninţări directe sau in scris, schimbandu-şi domiciliul din această cauză. Plangerile formulate de reclamantă la liderul Camerei Comunelor şi la prim-ministru sunt respinse pe motivul imunităţii parlamentare pentru declaraţiile făcute. Curtea hotărăşte că nu s-a incălcat art. 8 deoarece imunitatea parlamentară intruneşe condiţiile cerute de Convenţie pentru justificarea ingerinţei in viaţa privată. Insă acest caz exemplifică cum divulgarea domiciliului unei persoane poate afecta viaţa privată, mai ales că a fost publicat şi de presă. In jurisprudenţa franceză s-a considerat ca fiind imixtiune in viaţa privată dezvăluirea făcută de un ziar a reşedinţei de la ţară a unei persoane onorabile (stradă, număr, etaj, număr de telefon, localitate), insoţită de constatarea că „persoana se ascunde bine”. Intr-un alt caz, ca răspuns la o scrisoare critică a unui telespectator, animatorul unui post de televiziune a invitat publicul să-i scrie sau să-i telefoneze acestuia, indicandu-i adresa şi numărul de telefon. In Romania se consideră că fotografierea sau filmarea şi apoi difuzarea imaginilor cu vilele funcţionarilor publici nu reprezintă invadări ale vieţii private din partea jurnaliştilor. Se consideră că aici intervine dreptul publicului de a şti ce fac aceia care ii reprezintă şi ii conduc. Şi, oricum, o dată cu dorinţa de a deveni persoană publică, aceasta acceptă ca o mare parte din viaţa sa să se desfăşoare in „acvariu”. Instanţele romane au trebuit să hotărască dacă prin publicarea unor fotografii a unor persoane cand acestea se aflau in locuinţa lor se incalcă dreptul la viaţă privată a persoanei. In 2003, fotoreporterii unui tabloid, Star, au fotografiat o vedetă de televiziune in dormitorul acesteia cand se afla in pat cu partenerul ei de la acea vreme. Aceştia au urcat la inalţime vis-a-vis de geamul apartamentului şi de aici au fotografiat interiorul locuinţei şi persoanele ce se aflau acolo. Publicaţia a fost obligată la plata a 100 milioane lei ca daune morale şi 88,5 milioane lei, cheltuieli de judecată.

18

Prin urmare, presa este obligată să respecte viaţa privată a indivizilor şi atunci cand este vorba de domiciliul acestora. Pe cand dreptul la intimitatea domiciliului este fără indoială recunoscut atunci cand publicarea vizează aspecte din interiorul acestuia sau datele de identificare, se menţin, insă, diferenţe de opinie in ceea ce priveşte publicarea imaginii exterioare a locuinţei. Unii inglobează aceasta in viaţa privată, in timp ce alţii consideră acest fapt neintemeiat din moment ce exteriorul este prin natura sa dezvăluit publicului.

VI. DREPTUL LA CORESPONDENŢĂ Prin corespondenţă se inţeleg scrisorile, telegramele, trimiterile poştale de orice fel, convorbirile telefonice şi alte mijloace legate de comunicare. Publicarea gandurilor, opiniilor exprimate prin telefon, in scris sau prin orice alt mijloc este un aspect al violării intimităţii. In opinia Curţii, corespondenţa protejată prin art. 8 al Convenţiei nu este doar cea clasică, ci orice fel de comunicare intre două sau mai multe persoane, realizată cu dorinţa de a rămâne privată. „Indiferent dacă ceea ce scrie in corespondenţa personală este adevărat sau fals, moral sau imoral, educativ sau corupător, secretul acesteia este inviolabil”. Corespondenţa nu trebuie să se refere neapărat la viaţa privată pentru a putea fi protejată impotriva investigaţiilor şi divulgărilor. Sfera celor ţinuţi să respecte secretul corespondenţei include atat persoane fizice, cat şi persoane juridice, dar şi autorităţile publice. Noţiunea de corespondenţă include orice comunicare dintre două persoane, indiferent de mijloacele tehnice utilizate pentru realizarea sa. În consecinţă, art. 8 este aplicabil şi atunci când organele de poliţie interceptează mesajele transmise către un pager al unei persoane. Dat fiind că legea britanică nu permitea expres interceptarea mesajelor trimise către pagere, Curtea a constatat că ingerinţa autorităţilor în drepturile reclamantului nu a fost prevăzută de lege, astfel că art. 8 a fost violat. (CEDO, secţia II, hotărârea Taylor-Sabori c. Marea Britanie, 22 octombrie 2002, 47114/99) Marea majoritate a cauzelor aduse in faţa Curţii pentru incălcarea acestui drept priveşte nerespectarea obligaţiei pasive a statelor de a nu intercepta, limita, ingreuna corespondenţa dintre persoane. Curtea reţine că inregistrarea unei convorbiri făcută de către unul dintre participanţii la conversaţie şi folosirea ei doar in scopuri strict private, nu constituie o incălcare a dreptului la viaţă privată. Dar atunci cand inregistrarea de oricine ar fi făcută, este publicată, se intrunesc condiţiile unei ingerinţe in viaţa privată. În cauza Vetter contra Franţei din 31 mai 2005, (plângere nr. 59842/00), s-a concluzionat că atât timp cât legea internă ce permitea supravegherea secretă a unei persoane nu cuprinde nici un mecanism de control şi nici o garanţie contra abuzului, Curtea nu poate accepta situaţia. În fapt mai mulţi martori l-au denunţat pe reclamant ca fiind autor al unui omor. Reclamantul locuia la domiciliul unui prieten, ce a fost pus sub supraveghere cu autorizarea magistratului de instrucţie,

18

instalându-se microfoane în casă. Pe baza înregistrărilor, reclamantul a fost arestat pentru omor. Acesta a cerut anularea înregistrărilor, întrucât nu au nici o bază legală. Cererea a fost respinsă, considerânduse că există o bază legală în art. 81 şi 100 din codul de procedură penală. Art. 100 prevede condiţiile în care se poate dispune înregistrarea convorbirilor telefonice ale unei persoane, iar art. 81 prevedea posibilitatea magistratului de instrucţie de a lua orice măsură necesară aflării adevărului. Analizând această speţă, Curtea a considerat că art. 100 din codul de procedură penală francez nu era aplicabil întrucât vizează doar înregistrarea convorbirilor telefonice, iar art. 81 nu prevede nici un fel de condiţie în care magistratul de instrucţie poate să impună măsuri restrictive cu privire la viaţa privată a unei persoane. De aceea, în lipsa unui nivel minim de protecţie oferit prin legislaţia naţională, Curtea a considerat că ingerinţa în viaţa privată a reclamantului nu a fost prevăzută de lege, iar art. 8 a fost violat. În cauza din 1 iulie 2008, Calmanovici împotriva României (Cererea nr. 42250/02), reclamantul (fost ofiţer de poliţie în cadrul serviciului însărcinat cu combaterea criminalităţii economice şi financiare, acuzat de comiterea infracţiunilor de corupţie pasivă şi sustragere de documente) denunţă mai multe încălcări ale dreptului său la respectarea vieţii sale private şi de familie care ar decurge din interceptarea convorbirilor sale telefonice şi din supravegherea ilegală de către serviciile speciale în perioada 15-23 iulie 2002. El invocă art. 8 din Convenţie, referitor la respectarea dreptului la viaţă privată, familială, domiciliu şi corespondeţă. Reclamantul consideră că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sale telefonice de către serviciile speciale pe baza autorizaţiilor procurorului din 15 şi 18 iulie 2002 constituie o ingerinţă care nu este prevăzută de lege în sensul art. 8 alin. 2 din Convenţie. În această privinţă, el invocă lipsa de precizie a art. 91¹-91^4 CPP aşa cum erau redactate la vremea comiterii faptelor. În orice caz, el contestă necesitatea ingerinţei, estimând că garanţiile prevăzute la acea vreme de CPP în materie erau insuficiente. În ceea ce priveşte lipsa necesităţii ingerinţei, reclamantul remarcă faptul că autorizaţia procurorului din 15 iulie 2002 nu preciza exact posturile telefonice supuse interceptării convorbirilor telefonice, din moment ce conţinea cuvântul « de asemenea », iar cele două autorizaţii din 15 şi 18 iulie 2002 nu justificau necesitatea ingerinţei în raport cu alte motive pe care Parchetul le-ar fi putut folosi. El consideră că autorităţile puteau astfel asculta mai multe posturi folosite de el sau de familia sa. Susţinând că a fost condamnat pe baza convorbirii telefonice din data de 17 iulie 2002, a cărei interceptare în baza autorizaţiei din data de 15 iulie 2002 ar fi ilegală, el menţionează că a invocat de mai multe ori, fără succes, caracterul abuziv al interceptării acestor convorbiri. Analizând speţa, Curtea remarcă, la vremea comiterii faptelor, 18

în prevederile interne relevante inexistenţa unor garanţii minime necesare pentru a evita abuzurile autorităţilor într-un domeniu atât de sensibil cum este cel al interceptărilor telefonice. Pe cale de consecinţă, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze respectarea altor protecţii pentru a concluziona că prevederile în cauză prezentau deficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie cerut de supremaţia dreptului într-o societate democratică. Desigur, aceste dispoziţii au fost modificate în special prin Legea nr. 281/2003 pentru a prevedea numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante . Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie. În jurisprudenţa britanică s-a impus ideea că hotărator in calificarea ca intimă a unei convorbiri este locul unde se desfăşoară aceasta, folosind conceptele de incălcare abuzivă a dreptului unei persoane şi de prejudiciu pentru a proteja intimitatea convorbirilor. Legislaţiile franceză, americană sau canadiană se bazează in protecţia intimităţii pe natura comunicării, ocrotind convorbirile orale sau efectuate prin mijloace de telecomunicaţii in orice loc, dacă autorul se aşteaptă ca respectiva convorbire să nu fie interceptată de o altă persoană decat ceea căreia ii este destinată. Caracterul intim al convorbirii sau comunicării va fi apreciat de instanţă de la caz la caz. In ultima perioadă, ziarele din Romania au publicat stenograme reprezentand fragmente din convorbiri telefonice dintre oameni de afaceri de notorietate, antrenori de fotbal, patroni de cluburi, jucători şi arbitri ai acestui sport, însă aceasta din urmă s-a realizat pe fondul scandalului privind transferuri aranjate ilegal, blaturi şi alte asemenea ilegalităţi. In asemenea situaţie, aceste dezvăluiri se justifică prin interesul public pe care il suscită această lume a fotbalului, cu condiţia ca discuţiile să aibă ca obiect aceste fapte şi nu alte aspecte private. Aşadar, jurnaliştii trebuie să cerceteze inainte de a divulga corespondenţa unor persoane obiectul acesteia şi dacă el este de un veritabil interes general. Acesastă obligaţie nu mai există atunci cand persoanele in cauză au făcut publică in mod intenţionat corespondenţa ce le aparţinea.

VII. DIVULGAREA ALTOR ASPECTE CE ŢIN DE VIAŢA PRIVATĂ Există alte imprejurări private care prin natura lor nu pot fi divulgate decat cu autorizarea prealabilă a persoanei: prieteniile, amorurile, viaţa familială, originea, religia, inexactitatea unei biografii sau starea materială.

18

In jurisprudenţa franceză s-a reţinut sancţionarea unui ziar care invedera existenţa unei legături intime intre fiica minoră a reclamantului şi un terţ. In privinţa unei autobiografii s-a afirmat că „lucrarea chiar dacă se prezintă ca o operă de ficţiune, este in realitate o autobiografie prost deghizată care permite identificarea uşoară a protagoniştilor şi a relaţiilor lor din mediul familial.” Intr-o speţă in legătură cu publicarea pretinselor amintiri ale lui Marlene Dietrich, Curtea de Apel din Paris (16.03.1995) a decis că „amintirile vieţii private ale fiecărui individ aparţin patrimoniului său moral pe care nimeni nu are voie să le publice, chiar fără intenţie răuvoitoare, fără autorizarea expresă şi neechivocă a celuia căreia i se povesteşte viaţa.” In anii '65, in faţa Curţii de Apel din Paris, instanţa a făcut nişte precizări cu privire la publicarea intr-o carte („Vivre avec Picassso”), tot un mijloc de informare a maselor, a unor fapte ce ţin de viaţa privată a unei celebrităţi (Pablo Ruiz Picasso c. Ed. Calmann-Levy, 06.07.1965). Este vorba de pictorul Pablo Picasso şi scriitoarea Francoise Gilot. Aceasta scrie o carte savuroasă din multe puncte de vedere, cu amănunte ≪picante≫ din experienţa unor ani petrecuţi alături de artist. Acesta este contrariat de dezvăluirile intime cu privire la comportamentul său, relatate in carte, considerandu-le atac la viaţa privată. După lungi dispute judiciare, Curtea de Apel din Paris a respins cererea reclamantului, considerand cu privire la extinderea vieţii private că măsura este cu totul alta dacă este vorba de un individ oarecare decat atunci cand e vorba de un artist de renume mondial, care nu numai că a făcut obiectul publicaţiilor de orice fel, in toate ţările, cu privire la viaţa şi opera sa, dar care s-a oferit el insuşi intr-o largă măsură ambiţiei publicului. Acela care joacă in mod voluntar un rol public trebuie să accepte riscurile, in special de a vedea acest rol defăimat şi contestat. Curtea a preferat să protejeze libertatea de exprimare, in loc să protejeze un rol. Modul de a judeca al instanţei franceze de atunci se aseamănă cu soluţiile date in ultimii ani de Curtea europeană, intrucat ia in considerare caracterul de persoană publică sau privată al reclamantului, comportamentul anterior al acestuia, nu doar natura faptelor dezvăluite. Trebuie procedat cu atenţie in această privinţă, deoarece o protecţie a vieţii private impinse la extrem poate duce la interzicerea unor autobiografii care prezintă şi persoanele care au gravitat in jurul autorului. Astfel, s-ar putea interzice autorului să publice evenimente principale ale vieţii sale la care au participat şi alţii. Curtea aminteşte deseori in hotărarile sale că publicul are dreptul să fie informat, inclusiv, in anumite imprejurări, cu privire la unele aspecte ale vieţii private ale figurilor publice, in special a politicienilor. În fapt, reclamanţii sunt o editură care publică un cotidian naţional şi redactorul-şef al acestuia. In respectivul cotidian este publicată o informaţie privind procesul penal al unei persoane, cu precizarea că soţia sa este deputat, deşi ea nu avea nicio legătură cu procesul. Instanţa finlandeză constată că astfel i s-a incălcat reclamantei dreptul la viaţa privată şi obligă editura la plata unor sume considerabile cu titlu de despăgubiri morale. Dar Curtea de la

18

Strasbourg aminteşte că protecţia vieţii private trebuie echilibrată cu libertatea de exprimare. Ea reţine că in articolele de presă nu este nicio prezentare falsă sau vreo rea-credinţă din partea reclamanţilor sau vreo afirmare a unei implicări a deputatei in evenimentele care au dus la condamnarea soţului ei şi nici nu dau detalii cu privire la viaţa sa privată, exceptand menţionarea faptului că este căsătorită cu persoana condamnată, imprejurare care era deja publică. Instanţa europeană reţine, şi in acest caz, că unele aspecte ale vieţii private a politicienilor pot fi dezvăluite, deoarece satisfac un interes public. Astfel, publicul care ii va vota işi va putea forma o opinie reală despre aceştia. Prin urmare, Curtea hotărăşte că proporţionalitatea intre protecţia vieţii private şi libertatea de exprimare nu a fost respectată, iar măsura nu a fost necesară intr-o societate democratică, art. 10 fiind violat. Viaţa sentimentală este un alt element al vieţii private care e protejat impotriva ingerinţelor presei. Prinţesa Stephanie de Monaco a formulat o plangere prin care cerea repararea prejudiciului pe care l-a suportat din faptul publicării de către săptămanalul Le point a unui articol care făcea referire la viaţa sa privată şi anume la despărţirea acesteia de către partenerul său. Curtea de Apel Paris a respins cererea, apreciind că despărţirea cuplului nu constituia o dezvăluire a vieţii private, ci a unui fapt public. Prinţesa a acţionat in justiţie şi publicaţia Paris-Match pentru un articol care infăţişa infidelităţile conjugale ale soţului acesteia. Instanţa a echilibrat cele două drepturi, condamnand publicaţia pentru titlurile de copertă care nu erau necesare pentru informarea publicului („Stephanie umilită ... Ruptură sau iertare, prinţesa ezită incă”), dar considerand că săptămanalul putea in mod legitim să publice comportamentul extravagant al soţului. In aceste situaţii, instanţele franceze au recunoscut o mai mare libertate presei datorită caracterului de persoană publică a reclamantei. Dar aici s-a demonstrat şi că faptele cunoscute publicului pot totuşi să fie protejate de art. 8 alin. 1 atunci cand prezentarea acestora se face de o manieră disproporţionată. Tot in sfera vieţii private se află secretul patrimoniului, dar acest secret, bineinţeles, nu poate opera faţă de interesele fiscale ale statului. Această excepţie este admisă in scopul de a preintampina fraudele fiscale ale contribuabililor. Într-o cauză, Curtea consideră că nu s-a incălcat art. 8, ci art. 10 prin condamnarea a doi jurnalişti pentru publicarea intr-un ziar satiric a veniturilor şi inştiinţărilor de impozitare ale preşedintelui companiei franceze de automobile Peugeot. In acea perioadă salariul acestuia cunoscuse o creştere spectaculoasă pe fondul unor mişcări sociale in cadrul cărora persoanlul societăţii reclama tocmai măriri de salariu. In Franţa, conţinutul avizelor de impozitare este acoperit de secretul

18

profesional. Curtea a contrazis instanţele naţionale, hotărand că informaţia litigioasă publicată a reprezentat o problemă de interes general. Publicaţia a contribuit la o dezbatere publică şi nu la prejudicierea reputaţiei conducătorului firmei. Dezvăluirea a contribuit la o dezbatere privind disputa de la nivelul unei companii extrem de importante, rolul şi importanţa conducătorului ei şi nu el ca individ. Salariaţii revendicau mărirea salariilor, ceea ce conducătorii firmei refuzau. Astfel, articolul a demonstrat că patronul a beneficiat de importante creşteri de salariu in acea perioadă, in timp ce se opunea la creşterea salariilor angajaţilor firmei. Instanţa a luat in considerare buna lor credinţă şi faptul că materialitatea faptelor nu lăsa loc niciunei indoieli. Aici au fost puse in aplicare nu numai obligaţia presei de informa publicul cu privire la aspecte de interes general, dar a contribuit şi dreptul publicului de a fi informat. In aceeaşi cauză, Curtea a observat că există o anumită transparenţă in privinţa posibilităţii de cunoaştere a salariilor şi a creşterii lor. Ea a constatat existenţa unor liste alcătuite pe comune, ca unităţi administrative, cu contribuabilii plătitori de impozite, liste care fac referiri la veniturile impozabile, pe de o parte, iar pe de altă parte, că salariile conducătorilor marilor firme sunt publicate in revistele financiare. Faţă de aceste imprejurări, Curtea a ajuns la concluzia că „protecţia informaţiilor calificate ca şi confidenţiale nu constituie un imperativ preponderent”. Prin decizia emisă în cauza Wypych contra Polonia din 25 octombrie 2005 (plângere nr. 2428/05), declaraţiile de avere sunt considerate mijloc foarte eficace de a controla activitatea aleşilor locali, fapt pentru care a fost impusă şi publicarea declaraţiilor. În fapt, reclamantul a fost ales consilier local în 2002. În 2003, a intrat în vigoare o lege care impunea aleşilor locali obligaţia de a comunica situaţia lor financiară detailată, aceste declaraţii urmând a fi publicate pe Internet şi putând face obiect al verificărilor inspectorilor de finanţe, pentru a le determina veridicitatea. Sancţiunea nedepunerii acestor declaraţii consta în pierderea drepturilor salariale care decurgeau din calitatea de consilier. Legea a fost atacată în faţa Curţii Constituţionale, însă aceasta a constatat constituţionalitatea legii. Curtea a notat că ingerinţa în viaţa privată a fost prevăzută de lege şi viza un scop legitim – prevenirea infracţiunilor de corupţie. În raport de necesitatea ingerinţei, Curtea a notat că această modalitate de acţiune este un mijloc foarte eficace de a controla activitatea aleşilor locali, fapt pentru care a fost impusă şi publicarea declaraţiilor. E adevărat că informaţiile pe care aleşilor trebuiau să le declare erau extrem de detailate, însă priveau doar informaţii care interesau publicul în raport de activitatea aleşilor lor. De aceea, Curtea a considerat că ingerinţa era necesară într-o societate democratică, iar art. 8 nu a fost violat. Evenimentele vieţii de familie – cele mai importante, naşterea, căsătoria şi decesul, mai ales in cazul persoanelor private, trebuie ferite de vreo 18

altă publicitate, abuzivă şi neingăduită de către cei vizaţi, decat cea făcută, intre nişte limite precis stabilite, prin intermediul actelor de stare civilă. Distracţiile, concediile, vacanţele, rezidenţele temporare sunt şi ele elemente ale vieţii private. De exemplu, publicarea intr-un periodic a fotografiei unor tineri căsătoriţi care se aflau intr-un loc public, intr-o ţinută „foarte estivală” a fost considerată de Tribunalul Senei ca fiind ilicită, „chiar dacă periodicul respectiv nu prezentase acea ţinută ca un exemplu de prost gust.”

Intr-o cauză, instanţa europeană a constatat că reclamantul a fost condamnat pentru unele remarci considerate ca insultătoare, in exercitarea profesiei sale de jurnalist, in cadrul discuţiei cu un alt jurnalist. Publicată in presă, discuţia avea ca subiect editarea memoriilor unei persoane publice, la redactarea cărora aceasta apelase mai intai la ziaristul intervievat. Acesta din urmă, după ce persoana publică a renunţat la colaborarea cu el, a decis să publice totuşi informaţiile obţinute in timpul colaborării. Pană la urmă, persoana publică şi-a publicat memoriile insă fără ajutorul reclamantului. Remarcile incriminate, făcute de către conducătorul interviului cu scopul de a provoca ziaristul care a redactat memoriile, priveau viaţa privată a părţii lezate, pe care aceasta o evoca in memoriile sale scrise cu titlu personal şi se refereau la reproşurile pe care ea şi le făcea in legătură cu creşterea copilului său minor şi cu amestecul ei in viaţa de familie a unei alte persoane publice. Exprimarea a fost realizată prin nişte termeni cu conotaţii negative in limba respectivă. Curtea a reţinut că deşi reclamanta fusese membră a guvernului ţării in cauză, din care demisionase de mai bine de un an, continuandu-şi activitatea in cadrul unui partid politic, şi chiar dacă a dorit să facă publice asemenea aspecte ale vieţii ei private utilizarea termenilor incriminaţi pentru a califica viaţa privată a reclamantei nu s-ar justifica prin interesul publicului sau prin faptul că discuţia in cadrul căreia aceşti termeni au fost utilizaţi privea probleme de interes general. Instanţele naţionale au stabilit că in speţă era vorba de un conflict intre dreptul de a comunica informaţii şi idei şi dreptul la protecţia reputaţiei altei persoane, aici cantărind mai mult cea din urmă. O revistă din Spania a publicat in mai multe reportaje succesive intitulate „Faţa ascunsă a lui Isabel Preysler” aspecte privind viaţa intimă a acestei doamne, care era o persoană cunoscută de către societatea spaniolă. Relatările aparţineau unei foste bone a fetiţei d-nei Preysler. Dezvăluirile priveau problemele de frumuseţe ale doamnei (apariţia de coşuri pe faţă, folosirea perucilor etc.), modul său de viaţă, relaţia cu fiica sa, precum şi despre relaţiile intime cu soţul. Prima instanţă spaniolă a condamnat publicaţia la plata unor daune morale pentru nerespectarea dreptului la viaţă privată, specificand că persoanele publice işi păstrează acest drept. Al doilea grad de jurisdicţie

18

a dat caştig publicaţiei, considerand că aceste detalii minore, precum divulgarea unor aspecte privind meniurile consumate, garderoba folosită, lectura preferată nu incalcă viaţa privată, dar ar putea justifica rezilierea unui contract. Hotărarea finală de la nivel naţional a decis că există o incălcare a vieţii private, iar Curtea de la Strasbourg consideră la fel, deoarece informaţiile publicate nu urmăresc satisfacerea unui interes general, in ciuda notorietăţii persoanei vizate. In 2008, instanţele naţionale romane au condamnat publicaţia Star la plata a 20000 euro pentru un articol apărut in august 2007, cu titlul „Andreea Marin i-a interzis soţului să se mai apropie de amantă.” Acest articol evoca presupusa relaţie extraconjugală a soţului reclamantei şi relata reacţia soţiei la aflarea veştii. Prin această publicare s-a atins dreptul la viaţă privată şi s-a discreditat imaginea familiei. In decizia judecătorilor se arată faptul că “libertatea de exprimare trebuie exercitată pană la limita la care nu aduce atingere drepturilor altor persoane, chiar dacă acestea se bucură de statutul de persoane publice”. Instanţa a avut in vedere, in luarea deciziei, lipsa de veridicitate a afirmaţiilor conţinute in cadrul articolului, incălcarea normelor legale privind protecţia demnităţii, onoarei, reputaţiei, dreptului la viaţă privată şi dreptului la imagine, precum şi dispoziţiile constituţionale privind informarea corectă a cititorului. O altă vedetă de televiziune a caştigat un proces de calomnie impotriva unei publicaţii de scandal. Intr-un articol din septembrie 2003, prin niste fotografii ale reclamantei insoţite de un fost iubit intr-o parcare, s-a susţinut că aceasta işi inşeală prietenul oficial de atunci, un cunoscut fotbalist. Vedeta a susţinut că respectivele afirmaţii i-au pătat imaginea şi a cerut despăgubiri morale in valoare de 500 milioane lei. Judecătorii romani au hotărat ca reclamanta să primească suma de 25 milioane lei. Astfel, chiar dacă fotografiile erau dintr-un loc public, conţinutul articolului a afectat viaţa privată a persoanei.

Cazurile in care presa mondenă incalcă viaţa privată a persoanelor publice sunt numeroase, insă victimele acesteia nu recurg la justiţie decat atunci cand au ajuns la capătul răbdării sau le este grav afectată imaginea prin articolele publicate. Dar multe din aceste persoane nici nu acţionează in instanţă societăţile de presă deoarece sunt de acord cu această manieră de a caştiga notorietate.

VIII. CONCLUZII Articolul 8 acoperă un domeniu extrem de vast şi de eterogen, motiv pentru care sub protecţia acestuia regăsim atât dreptul la viaţă privată, de familie,dreptul la domiciliu şi dreptul la corespondenţă, cât şi protecţia libertăţii sexuale, a datelor cu caracter personal,a dreptului la intimitate, a dreptului la imagine şi a dreptului la

18

identitate personală, reţinând că noţiune de viaţă privată este o noţiune largă, nefiind susceptibila o definiţie exhaustivă. Nu există nici o indoială că intimitatea este un element esenţial al dezvoltării armonioase a omului, în special într-un sistem democratic. Acesta este motivul pentru care marile organisme supranaţionale, precum şi mai multe state au inclus această valoare printre drepturile esenţiale, protejate nominal prin declaraţia drepturilor fundamentale, consacrându-le astfel ca superioare şi inalienabile. Omul are nevoie de intimitate. Intimitatea nu este doar un factor esenţial al binelui psihologic, dar ea este şi o nevoie pentru înflorirea şi dezvoltarea individului, progresul spiritual al omului depinzând de o interiorizare aproape unicat într-un context de intimitate profundă. Din spionajul electronic poate rezulta pierderea oricărui spirit de iniţiativă, fie în domeniul cercetării, fie în viaţa politică a unui cetăţean sau chiar în viaţa sa afectivă. Mai mult, sănătatea fizică şi psihică a victimei poate fi afectată. Pe cale de consecinţă, în cadrul sferei de privilegii pe care le prezintă intimitatea, omul poate acţiona după cum îi convine, să dea jos masca impusă de normele sociale, să comunice intimilor reacţiile sale profunde fără să se teamă de oprobiul majorităţii. Si pentru ca nu am abordat un subiect foarte actual in ziua de astazi, dar si extrem de sensibil si disputat, cum este cel al dreptului la intimitate informationala, la protecţia datelor si informatiile furnizate in cadrul retelelor de socializare informatica, voi lasa urmatorul material video sa completeze cele neprecizate de mine. http://www.youtube.com/watch?v=wgXeXReQzSw

IX. BIBLIOGRAFIE 1. Bîrsan, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe 2.

3. 4. 5.

articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005. Bogdan, Dragoş; Selegean, Mihai, Drepturi şi libertăţi fundamentale in jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005. Chiriţă, Radu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol. II, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007. Popescu, Corneliu-Liviu, Libertatea de exprimare in jurisprudenţa CEDO, 1999-2002,Editura All Beck, Bucureşti, 2003. Renucci, Jean-François, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

18

6. 7. 8. 9.

www.echr.coe.int www.equalityhumanrights.com www.yourrights.org.uk www.jurisprudentacedo.com

18