Referat Dreptul Familiei-Adoptia Internationala [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU FACULTATEA DE DREPT SPECIALIZAREA: DREPT CENTRUL: SIBIU

Dreptul familiei

COORDONATOR: prof.dr. BACACI ALEXANDRU

Student: Munteanu Dragoș-Alexandru Anul: III

ADOPTIA INTERNATIONALA Noţiune Adopţia reprezintă neîndoielnic unul dintre cele mai actuale şi mai controversate fenomene ale dreptului contemporan ce cunoaşte o ascensiune spectaculoasă în special după cel de-al doilea război mondial, în majoritatea statelor lumii. Fenomen complex, sociologic şi juridic, adopţiunea este un mijloc pentru soluţionarea problemelor familiale ale copilului, după cum poate fi o sursă de probleme familiale dacă drepturile fundamentale şi interesele copilului nu sunt respectate. Pentru înflorirea armonioasă a personalităţii sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, care să-i asigure un climat de fericire, armonie şi înţelegere. Pe cât este posibil copilul trebuie menţinut şi crescut în familia sa de origine. Dacă acest lucru nu este posibil, urmează a se asigura copilului o famile permanentă, în care să fie crescut şi format pentru a deveni folositor societăţii. Adopţia oferă posibilitatea unei familii permanente copilului. Prin adopţie, copilul care este lipsit de părinţi este primit în familia adoptatorilor, unde urmează a fi crescut ca şi un copil firesc al acestra. Prin adopţie, adoptatorii îşi asumă obligaţiile şi răspunderile ce revin părinţilor fireşti. Se poate afirma că adopţia „a cucerit” lumea, în sensul că a devenit un fenomen internaţional. Scopul nobil al adopţiei internaţionale este, din nefericire, adeseori asociat cu interese mercantile. Terminologia juridică a adopţiei este dublată de o terminologie cu conotaţii negative, precum: „vânzare de copii”, „cerere şi ofertă”, „intermediari” care facilitează adopţia internţională a copiilor. Afirmaţia potrivit căreia adopţia internaţională poate fi un mijloc de protecţie a copilului lipsit de mediul familial în ţara sa de origine, riscă să

se traducă prin ideea că adopţia internaţională este un mijloc pentru familiile din ţările dezvoltate, de a adopta copii din ţări slab dezvoltate. Adopţia poate fi definită ca fiind actul juridic în baza căruia se stabilesc raporturile de rudenie pe de o parte, între adoptat şi descendenţii săi şi adoptator ori adoptator şi rudele acestuia pe de o parte, asemănătoare acelora care există şi în cazul rudeniei fireşti. Raporturile dintre adoptator şi adoptat sunt asemănătoare acelora existente între părinţi şi copii. Adopţia se face numai în interesul celui adoptat. Art.1 din Ordonaţa de urgenţă cu privire la regimul juridic al adopţiei nr. 25/1997 prevede în alin. 1 că adopţia este o măsură de protecţie a drepturilor copilului, iar alin. 2 prevede că adopţia se face numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului. Convenţia europeană în materia adopţiei, ratificată de ţara noastră prin Legea nr.15/1993, prevede că adopţia se face în interesul copilului (art. 8 alin.1) iar Convenţia asupra protecţiei copilului şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 84/1994, prevede că adopţia se încheie în interesul superior al copilului (art.1 lit.a). Adopţia trebuie să asigure dezvoltarea armonioasă a copilului şi respectarea drepturilor fundamentale ce-i sunt recunoscute. Acesta ar fi interesul copilului. Se consideră că interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopţiei. De aceea, folosirea adopţiei în alt scop decât interesul copilului nu se justifică. Principiului că adopţia se face în interesul adoptatului i se alătură şi cel al interesului moral al adoptatorului care prin adopţie, îşi poate manifesta sentimentele de ocrotire socială pentru a veni astfel în ajutorul copilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească. Prin Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei, încuviinţarea adopţiei trece din competenţa autorităţii tutelare în competenţa instanţelor judecătoreşti. Decretul 137/1956, care condiţiona adopţia internaţională de

autorizaţia Preşedintelui ţării, este abrogat. A fost înfiinţat Comitetul Român pentru adopţii, având drept scop să contribuie la ocrotirea minorilor prin adopţie şi să realizeze cooperarea internaţionlă în materia adopţiilor. S-a consacrat caracterul subsidiar al adopţiei internaţionale, în sensul că străinii sau cetăţenii români din străinătate pot adopta numai copii aflaţi în evidenţa Comitetului Român pentru Adopţii şi care nu au putut fi adoptaţi în ţară, în intervalul de timp de cel puţin 6 luni de la luarea în evidenţă. Ulterior, prin Legea nr. 65/1995 s-au modificat şi completat unele dispoziţii privind adopţia intrenaţională, cea mai însemnată fiind aceea că s-a intrezis adopţia internaţională a copiilor din familie, pentru a marca astfel faptul că adopţia internaţională este un mijloc de protecţie a copilului care este lipsit de mediul său familial. România a ratificat şi a aderat la unele convenţii internaţionale care reglementează instituţia adopţiei. Astfel, prin Legea nr. 18/1990 a fost ratificată Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului. Prin Legea nr. 15/1993, Romînia a aderat la Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, iar prin Legea nr. 84/1994 a ratificat Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993. Adopţia reprezintă o măsură de protecţie a copilului, prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului. S-a consacrat numai adopţia cu efecte depline, ca cea mai eficientă măsură de protecţie a copilului, renunţându-se la adopţia cu efecte restrânse, care era oricum, rar întâlnită în practică. Noua reglementare a adopţiei a valorificat tradiţia legislativă în această materie, dar în acelaşi timp, a urmărit să înlăture omisiunile reglementării anterioare. Considerăm că adopţia este internaţională ori de câte ori operaţiunea juridică prin care se realizează, presupune existenţa unuia sau a mai multor

elemente de extraneitate, precum cetăţenia, domiciliul ori reşedinţa care adoptă ori a celui adoptat, locul încuviinţării etc. Deşi instituţia adopţiei copiilor se regăseşte în legislaţia tuturor statelor membre ale Consiliului Europei, există în aceste ţări opinii divergente asupra principiilor care ar trebui să guverneze adopţia, precum şi deosebiri în privinţa procedurii de adopţie. De aceea, s-a considerat că acceptarea de principii comune şi a unor practici comune în privinţa adopţiei copiilor, ar contribui la aplanarea dificultăţilor cauzate de divergenţele ivite în acest domeniu. În vederea realizării acestor comandamente, la 24 Aprilie 1967 a fost adoptată la Strasbourg, „Convenţia Europeană în materia Adopţiei de Copii”, la care a aderat şi România prin Legea nr.15/1993 cu rezerva că vârsta minimă a adoptatorului nu poate fi mai mică de 18 ani. Ulterior s-a admis că adopţia internaţională poate prezenta avantajul de a oferi o familie permanentă copilului pentru care nu poate fi găsită o familie potrivită în statul său de origine, dar cu stabilirea unor garanţii. În acest scop, la 29 mai 1993, s-a încheiat la Haga „Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale”, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 86/1994. În art. 2 pct. 1 din această convenţie, se prevede că acestă Convenţie se aplică „cazul în care un copil având reşedinţa obişnuită într-un stat contractant (statul de origine) a fost, este sau urmează să fie deplasat către alt stat contractant (statul primitor), fie după adopţia sa în statul de origine de către doi soţi sau de către o persoană având reşedinţa obişnuită în statul primitor sau în statul de origine. ” În contextul Convenţiei ei de la Haga, noţiunea de adopţie internaţională nu este folosită în accepţiunea generală, ci concentrează numai adopţiile intrenaţionale prin care se realizează „deplasarea” copilului din statul de origine în statul de primire. În sensul Convenţiei de la Haga, adopţia este internaţionlă ori de câte ori copilul sau cel care adoptă, au reşedinţa obişnuită în state diferite, dat

fiind că în aceste situaţii se justifică aplicabilitatea unor norme materiale, speciale, de protecţie a copilului şi a unor garanţii suplimentare care să creeze siguranţa că deplasarea copilului în străinătate nu se face în scopuri ilicite. Prin urmare, potrivit art.2 din Convenţia de la Haga, cetăţenia părţilor este indiferentă, singurul element de extraenitate care prezintă interes fiind cel al reşedinţei. Se poate constata faptul că în general, în doctrina juridică şi practică judecătorescă există tendinţa de a utiliza noţiunea de adopţie internaţională în sens larg cu înţelesul de adopţie cu element de extraenitate (internaţional). Potrivit art. 19 din O.U.G. nr.25/1997 „în cazul adopţiei copilului de către o persoană sau o familie cu domiciliul pe teritoriul altui stat, instanţa se va pronunţa asupra cererii de încuviinţare a adopţiei, având în vedere că adoptatul să poată beneficia în ţara străină de garanţiile şi normele echivalente unei adopţii naţionale.” Caracterul subsidiar al adopţiei internaţionale în raport cu adopţia naţională Potrivit art. 21 lit. b din Conventia O.N.U. „adopţiunea în străinatate poate fi considerată ca un alt mijloc de a asigura îngrijirea necesară copilului, daca acesta nu poate să fie incredinţat în ţara sa de origine unei familii în stare să-l crească în mod corespunzător”. In art. 4 lit. b al Convenţiei de la Haga, se prevede că adopţiile internaţionale nu pot avea loc decât dacă autoritaţile competente au constatat “după luarea în considerare a posibilităţilor plasamentului copilului în statul său de origine, că o adopţie internaţională corespunde interesului său superior”. Aceste

dispoziţii

consacră

caracterul

subsidiar

al

adopţiei

internaţionale în raport cu celelalte mijloace de protecţie a copilului.

Considerăm că subsidiaritatea adopţiei internaţionale presupune: -faptul că aceasta este o alternativă la care trebuie să se recurgă “în ultimă instanţă”, dacă nu a fost posibilă luarea unei alte măsuri de protecţia copilului de natură să-i asigure un mediu familial corespunzător, respectiv copilul să fie crescut de o familie sau o persoană în ţara sa de origine; -caracterul subsidiar al adopţiei internaţionale în raport cu adopţia naţională presupune, că mai întâi, se urmăreşte încredinţarea copilului în vederea creşterii mai întâi în ţară, iar dacă aceasta adopţie nu este posibilă, indentificarea unei familii sau a unei persoane din străinătate; -faptul că adopţia internaţională are un caracter subsidiar nu numai în raport cu adopţia naţională, dar şi în raport cu alte mijloace de protecţie a minorului, precum plasamentul. O.U.G. nr. 25 /1997 nu consacră explicit caracterul subsidiar al adopţiei internaţionale. Dispoziţiile art. 12 parcă sunt totuşi inspirate de ideea caracterului subsidiar al adopţiei internaţionale în raport cu adopţia naţională, deoarece numai dacă nu s-a putut încredinţa copilul în vederea unei adopţii naţionale ar urma să se facă propuneri direct pentru încredinţarea adopţiei. Pe de altă parte însă, potrivit art. 1 alin. 3 din H.G. nr. 502/1997 cu privire la organizarea şi funcţionarea Comitetului Român pentru Adopţie, ”adopţia internaţională reprezintă un mijloc de a asigura copilului lipsit de ocrotirea părinţilor fireşti, o dezvoltare armonioasă a personalitaţii sale, dacă nu este posibilă adopţia acesteia de către o familie sau personă cu domiciliul sau reşedinţa în ţară.” . Practic, printr-un act normativ inferior legii s-a consacrat principiul subsidiarităţii adopţiei internaţionale faţă de cea naţională. Chiar dacă există o anumită ambiguitate în ceea ce priveşte subsidiaritatea adopţiei internaţionale, considerăm că, întrucât Convenţia O.N.U. si Convenţia de la Haga, fiind ratificate de România fac parte din dreptul intern, dispoziţiile O.U.G. nr. 25/1997 trebuie interpretate în colaborare cu textele invocate din aceste convenţii.

Stabilirea subsidiarităţii adopţiei internaţionale faţă de cea naţională, nu numai că nu dă expresie unei discriminări, ce reprezintă o puternică garanţie a ocrotirii intereselor copilului. Condiţii cerute pentru adoptat în cazul adopţiei internaţionale Legea aplicabilă Având în vedere dispoziţiile art.30 din Legea nr.105/1992 condiţiile de fond cerute în persoana adoptatului pentru încuviinţarea adopţiei sunt stabilite de legea naţională a adoptatului. Prin urmare, dacă adoptatul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România, condiţiile de fond pentru încuviinţarea adopţiei sunt cele prevăzute de legea română. Copilul să nu fi putut fi încredinţat sau adoptat în ţară. Considerăm că trebuie subliniată o condiţie specială de administraţie a adopţiei internaţionale, condiţie care decurge din caracterul subsidiar al adopţiei internaţionale faţă de adopţia naţională. În acest sens, avem în vedere dispoziţiile art.4 lit.b din Convenţia de la Haga, potrivit cărora adopţia internaţională nu poate avea loc decât dacă autorităţile statului de origine a copilului au constatat, după luarea în considerare a posibilităţilor plasamentului copilului în statul de origine, că o adopţie internaţională corespunde interesului superior al copilului. Consimţământul la adopţie Având în vedere dispoziţiile art. 4 lit. c din Convenţia de la Haga, adopţia nu poate fi încuviinţată decât dacă persoanele ale căror consimţământ este cerut la adopţie, au fost corespunzător informate asupra consecinţelor consimţământului lor, în special a ruperii legăturilor de rudenie între copil şi familia de origine. Potrivit art. 16 din Convenţia de la Haga, dacă autoritatea centrală a statului de origine consideră că copilul este adoptabil, ea întocmeşte un raport cuprizând informaţii asupra copilului privind identitatea, mediul său social, trecutul său medical al familiei sale precum şi cu privire la necesităţile sale speciale.

Evidenta Comitetului Român pentru Adopţii Se pune problema dacă excepţia prevăzută de art. 13 din O.U.G. nr. 25/1997 se aplică şi în cazul adopţiilor internaţionale ori numai în cazul adopţiei naţionale. De exemplu, dacă un soţ cetăţean străin, adoptă copilul celuilalt soţ, în condiţiile în care domiciliul comun al soţilor este în România, nu este necesar ca acest copil să fie în evidenţa comitetului, pentru a se putea realiza adopţia. În schimb, dacă este vorba de o adopţie în sensul Convenţiei de la Haga, care implică deplasarea copilului în străinătate, este greu de admis că s-ar putea realiza fără implicarea Comitetului Român pentru Adopţii. Fără a distinge după cum între copil şi adoptator există o legătură de rudenie sau de afinitate, Convenţia de la Haga institue anumite condiţii de fond şi de procedură care nu pot fi îndeplinite decât prin intermediul autorităţilor centrale din cele două state, ceea ce face ca în toate cazurile, copilul să fie în evidenţa Comitetului Român pentru Adopţii. Imposibilitatea

încredinţării

copilului

în

vederea

adopţiei

internaţionale În cazul adopţiei internaţionale, legea română nu permite încredinţarea copilului ca o etapă prealabilă, de probă, în vederea încuviinţării adopţiei. Copilul să beneficieze în străinătate de aceleaşi garanţii ca în cazul unei adopţii naţionale Procedera administrativă Aspectele specifice procedurii administrative prealabile adopţiei internaţionale Procedura administrativă prealabilă adopţiei internaţionale prezintă anumite particularităţi, fiind o procedură mai simplă decât cea a adopţiei internaţionale, deoareca nu mai presupune încredinţarea copilului în vederea adopţiei.

Condiţiile procedurale ale adopţiei internaţionale se regăsesc în O.U.G. nr. 25/1997, cât şi în Capitolul IV al Convenţiei de la Haga. Sesizarea autorităţii centrale a statului unde cel care adoptă îşi are reşedinţa obişnuită. Potrivit art. 14 din Convenţia de la Haga, persoanele cu reşedinţa obişnuită într-un stat contractant, care doresc să adopte un copil a cărui reşedinţă obişnuită este situată în alt stat contractant, urmează să se adreseze autorităţii centrale a statului în care îşi au reşedinţa obişnuită. Întocmirea raportului asupra anchetei psihosociale. Potrivit art. 15 din Convenţia de la Haga, dacă autoritatea centrală a statului primitor consideră că reclamanţii sunt calificaţi şi apţi să adopte, întocmeşte un raport cu informaţiile privind identitatea lor, capacitatea legală şi aptitudinile lor de a adopta, situaţia lor personală, medicală, familială, mediul lor social, motivele care îi determină, aptitudinea de a-şi asuma o adopţie internaţională. Sesizarea autorităţii centrale din statul de origine. Cererile persoanelor sau familiilor care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul altui stat şi care doresc să adopte, vor fi transmise Comitetului Român pentru Adopţii numai prin intermediul autorităţii centrale care acţionează în statul de primire sau al organismelor private autorizate de către aceasta şi de către Comitetul Român pentru Adopţii. Repartizarea sarcinii identificării unei persoane sau familii potrivite pentru copil. Dacă nu există cereri privind încredinţarea copilului în vederea unei adopţii naţionale sau dacă aceste cereri n-au fost aprobate, Comitetul Român pentru Adopţii va repartiza sarcina identificării unei persoane sau unei familii potrivite pentru copil, unui serviciu public specializat sau unui organism privat autorizat, care, în termenul stabilit de Comitet, vor prezenta acestuia propuneri în vederea adopţiei. Întocmirea raportului privind copilul.

Se face de către serviciul public specializat sau de organismul privat autorizat, după eliberarea repartiţiei în vederea identificării unei familii sau persoane adoptive. Raportul cuprinde informaţii privind identitatea, adoptabilitatea, mediul social al copilului, trecutul său familial şi medical precum şi informaţii cu privire la necesităţile sale speciale. Se va ţine seama, în mod cuvenit, de condiţiile de educaţie a copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă şi culturală. Eliberarea avizului favorabil al comisiei În cazul în care serviciul public specializat sau organismul privat autorizat identifică o familie sau o persoană potrivită pentru copil, va sesiza Comisia pentru protecţia copilului în vederea eliberării avizului favorabil. Încuviinţarea autorităţii centrale sau a organismului privat autorizat al statului de primire. Eliberarea confirmării Comitetului Român pentru Adopţie. Comitetul va elibera confirmarea după ce va constata că au fost respectate procedurile şi termenele prevăzute de lege. Procedura în faţa instanţei de judecată În cazul adopţiilor internaţionale, sunt aplicabile normele de procedură ale procesului intenaţional, cuprinse în Legea nr.105/1992. Recunoaştera adopţiei Hotărârile pronunţate într-un stat pentru a produce efecte într-un alt stat , trebuie recunoscute în acest din urmă stat. Recunoaşterea hotărârilor în materia adopţiei poate fi analizată din dublă perspectivă. În primul rând se poate pune problema recunoaşterii în România a hotărârilor străine de încuviinţare a adopţiei. Sunt posibile 3 soluţii: -recunoaşterea de plin drept în România a hotărârii pronunţate în străinătate. Conform art. 166 din Legea 105/1992, hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept, dacă se referă la statutul civil a cetăţenilor

statului unde au fost pronunţate sau, dacă au fost pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi de statul de cetăţenie al fiecărei părţi. -recunoaşterea judecătorescă. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile recunoaşterii de plin drept a hotărîrii străine de adopţie, atunci aceasta va putea fi recunoscută în condiţiile prevăzute de art. 169-171 din Legea nr. 105/1992, fără însă ca intanţa română să examineze în fond hotărârea străină sau s-o poată modifica. Problema unei asemenea recunoaşteri s-ar putea pune în cazul în care hotărârea a fost pronunţată într-un stat terţ, în sensul art. 166 şi nu a fost recunoscută de statul de cetăţenie al fiecărei părţi. -refuzul recunoaşterii hotărârii străine. Conform art. 168 din Legea nr. 105/1992, recunoaşterea unei hotărâri poate fi refuzată dacă: -hotărârea este rezultatul unei fraude comise în străinătate; -hotărârea încalcă ordinea de drept internaţional privat român; -procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre chiar nedefinită, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine. Având în vedere faptul că instanţa română este exclusiv competentă să

încuviinţeze adopţia unui cetăţean român şi a unei persoane fără

cetăţenie, când au domiciliul în România, rezultă că o hotărâre străină prin care s-ar încuviinţa o asemenea adopţie, nu ar putea fi recunoscută în România. O asemenea recunoaştere n-ar putea opri decât pe un cetăţean român cu domiciliul în străinătate. În al doilea rând, se pune problema recunoaşterii în străinătate a hotărârilor de încuviinţare a adopţiei pronunţate în România. În general, recunoaţterea hotărârilor pronunţate de autorităţile române se realizează potivit normelor de procedură din sistemul de drept al statului unde urmează a se face recunoaşterea. Având în vedere faptul că, în majoritatea cazurilor, problemele se pun nu în legătură cu recunoaşterea în România a hotărârilor de adopţie pronunţate în străinătate, ci, dimpotrivă, interesul practic există în

recunoaşterea în străinătate a hotărârilor de adopţie internaţională pronunţate în România, rezultă că nerecunoaşterea acestor hotărâri este de natură să afecteze interesul copilului adoptat. În cazul în care nu s-ar recunoaşte hotărârea de încuviinţare a adopţiei pronunţată de instanţa română singurul remediu ar fi ca în străinătate să se declanşeze potivit legii străine, o nouă procedură de încuviinţare a adopţiei. Problemele pot fi însă rezolvate fie pe calea tratatelor de asistenţă bilaterală, încheiate de România, fie pe calea convenţiilor multilaterale, iar sub acest aspect, prevederile Convenţiei de la Haga, privind recunoaşterea de drept a adopţiei internaţionale, între statele contractante, reprezintă un progres evident în materie.

BIBLIOGRAFIE Conf. univ. dr. Codruţa Hageanu, DREPTUL FAMILIEI, SUPORT CURS ID Marieta, Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Editura All Beck, Bucureşti, 2001 Ştefan,Cocoş, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.25/1997 privind regimul juridic al adopţiei