Virgil Carianopol Scriitori Care Au Devenit Amintiri [PDF]

Zitiervorschau

VIRGIL CARIANOPOL

SCRIITORI CARE AU DEVENIT AMINTIRI

Soţiei mele, care a scăpat din flăcările războiului manuscrisul acestei cărţi.

EDITURA MINERVA Bucureşti — 1973

CAMIL PETRESCU

Scund, cu ochii de un albastru pronunţat, cu capul puţin aplecat spre umărul drept, Camil Petrescu nu vedea, în trecere, aproape nimic din cele ce se petreceau în afara lui. Toată viaţa a privit mai mult în el deck la cele ce-1 înconjurau. Avea înăuntrul său o lume întreagă, veşnic în fierbere, mereu în agitaţie, lume pentru care îşi sacrifica mai tot timpul, dornic totdeauna s-o cunoască mai bine şi să-i smulgă taine pe care voia să la comunice oamenilor. Nu frecventa cafeneaua literară. Retras, departe de zgomotul reclamelor nemeritate şi a bîrfelor confraţilor, a trecut prin viaţă singur. Modest dar stăpîn şi pe cultura şi pe cuvintul care i-au creat numele, el s-a zbătut în sine, ca într-o colivie, reuşind totuşi să spargă pereţii timpului său, pentru a se face auzit şi dincolo de ei. Scrupulos şi ca om şi ca scriitor, conştient de valoarea sa, şi-a fost, ca puţini dintre mânuitorii condeiului, singurul său prieten adevărat. MUlţi se vor făli astăzi, poate, cu prietenia lui, dar Camil Petrescu nu a avut prieteni. Nu avea vreme pentru prietenii. Acestea cereau şi timp şi meşteşug pentru a le întreţine, iar el era zgîrcit cu timpul său şi neîndemînatic în această artă.

2

Avea cunoscuţi, «lupii ''im -.punea o dată, dar nu şi apropiaţi -M I l< i < ■ i. . nu pinteni m adevăratul înţeles al cu-vîiiiului. l'ismuit, datoriţii ..... .. loi -.ale lini.uc, indiferent la elogiile ic i se .uliu cui, (l.u plin «Ic nuuie şi revoltă la defăimările ncmeritate, el se ins» ne pi intre acei ·.. miori care au mers pe drumul marc .il literaturii mustre, larii a şi fac? concesii nid chitr lui. De altfel, e l)ine ştiut ca n a căutat niciodată Gloria şi, chiar de va fi ciiutat o cîndva, n .i voit 8-0 cucerească uşor. N-a dorit suişuri decît prin el şi dacă a ajuns acolo unde a ajuns, nu a avut de mulţumit kkîcît lui şi talentului său. Ou toate acestea, n-am cunoscut, din cîţi scriitori am ascultat şi de cîţi viaţa m-a apropiat, un om mai modest, mai apropiat de oameni şi mai ciudat în acelaşi timp, ca el. Scriind aceste rînduri, abia acum îmi dau seama ce palide îmi sînt cuvintele pentru a putea exprima exact ceea ce a reprezentat Camil Petrescu, ca om care se modelase singur, pentru a putea cere apoi eroilor săi să fie ceea ce au rămas. N-aş putea spune că generaţiei tinere îi este necunoscut, dar cred că încă nu s-a ivit, pînă astăzi, scriitorul care sa-1 arate oamenilor în toată complexitatea lui. A fost prea scurt timpul cît a mai trăit după 1944, pentru ca cei care astăzi îşi ascut uneltele scrisului sa-1 fi putut cunoaşte în adevărata lui lumină.

3

11

încerc să mi-1 amintesc nu pe scriitorul Camil Petrescu ci doar cîteva din clipele timpului cînd l-am cunoscut pe omul acesta şi ceva din lăuntrurile lui. w * IV vt unoşteam. Figura lui o văzusem destul de des atît în le, cît şi în revistele vremii. M-a privit o clipă, apoi s-a ipropiat de mine, întinzindu-mi mîna. — Vă rog să mă iertaţi că v-am făcut să aşteptaţi cam mult ! Am zîmbit. Mi s-a părut curios ca un om la vîrsta şi » u rcnumele lui să-mi ceară scuze. — Nu e nimic, i-am răspuns, sînt învăţat cu aşteptările. Sint emoţionat. Astăzi semnez cu editura primul con-i ract din viaţa mea. Era în anul 1936. După ce m-am recomandat şi i-am spus în cîteva cuvinte tot ce aveam de spus despre carte, Octavian Goga — că el era — mi-a întins iar mîna, de plecare. A făcut cîţiva paşi, dar s-a întors. — Vrei să intri la Rosetti ? — Da. — Hai cu mine ! Am pornit, el înainte, eu după el. A deschis uşa, m-a aşteptat, apoi m-a împins uşor înăuntru. — Iată un poet, i-a strigat profesorului. Nu are curajul să intre ! După aceea m-a privit înduioşat cu ochii aceia caraghioşi de mari, spunîndu-mi încet şi strîngînd pumnii : JT Curai! Apoi a plecat. 61 18

* La un an după aceea, după apariţia cărţii, sau poate mai tîrziu, m-am dus să i-o duc şi lui. După cc am urcat şirul de trepte ce da spre o curte largă, adueîndu-mi aminte de vremea cînd îmi spusese „curaj", mam adresat celui care m-a intîmpinat arătîndu-i că vreau să merg ia domnul Octavian Goga. — Eşti din Ardeal ? m-a întrebat acesta. — Nu, din Oltenia. — Dar ce ai cu el ? Nu poţi să-mi spui mie ? — Nu, i-am răspuns categoric. , — Dar de ce ? — Am să-i dau o carte, i-am explicat, şi vreau să i-o dau personal. Omul m-a lăsat la uşă, s-a dus sus şi s-a întors diupă vreo zece minute. — Dumneata eşti scriitor ? — Da. — Atunci poftim ! înainte de a ajunge la el, m-a intîmpinat un domn în frac. Acesta, înalt, parcă mai înalt cu mult decît mine, cu ochii pătrunzători, căutînd să-mi prindă privirile, înainte de-a asculta cine sînt, m-a supus şi el altui interogatoriu : — Ce vrei ? De ce vii la el ? De unde eşti ? etc. După cc i-am arătat că viu la poet, a zîmbit, s-a dat de-o parte şi mi-a arătat uşa spre cabinetul lui Goga, intrînd şi el după mine. — Domnul, m-a recomandat el, vrea să vorbească cu poetul Octavian Goga. 62 18

Abia atunci poetul şi-a ridicat privirea de pe nişte hîrtii şi m-a ţintuit acolo unde rămăsesem. Lucra la un birou nu prea marc şi nici prea deosebit. Camera părea fără nici un fel de podoabe. — Apropie-te, mi-a spus. Eu sînt ! — Vă cunosc, am îngînat. Am venit să vă dau cartea mea de poezii şi nimic mai mult ! Mi-aţi spus o dată, la Fundaţii, „curaj" — şi m-aţi introdus în cabinetul profe-iului Rosetti. îndemnul dumneavoastră de atunci nu s-a ii11^ încă în mine. De aceea am îndrăznit să vin aci! I ciul meu de a vorbi, pesemne că i-a plăcut poetului, intrucît a zîmbit şi m-a invitat să stau. M-am aşezat pe un colţ de scaun, întinzîndu-i cartea, n timp ce domnul care mă adusese şi despre care aflam din gura poetului că este scriitorul Alexandru Hodoş, fiul seriilor ilor Constanţa Hodoş şi Ion Gorun, se aşezase vis-ă-vis de mine. — îmi aduc aminte de dumneata, mi s-a adresat Goga. Am crezut că spune aceasta din politeţe şi am zîmbit cu amărăciune, dar cînd mi-a spus şi unele amănunte, am înţeles că mă înşelasem. ■— Cît ţi-a dat pe ea ? — Deocamdată, trei mii de lei. — De ce numai atît ? — Nu ştiu. Exemplarul adus era tipărit pe hîrtie de lux. L-a răsfoit puţin, a citit autograful, s-a întors spre scriitorul Hodoş şi i-a spus : — Acum trebuie să onorăm şi noi poezia tînără ! 63 18

Am crezut la început că va aduce vreo sticlă cu şampanie sau altceva şi m-am temut, pentru că în dimineaţa aceea nu avusesem timp nici să mănînc. Lucrurile s-au în-timplat însă cu totul altfel. După ce şi-au făcut nişte semne neînţelese de mine, scriitorul Hodoş a trecut într-o cameră alăturată şi revenind, i-a dat poetului un plic pe care acesta mi l-a întins. —**De la mine mai mult, ca de la un frate mai mare, mia spus, şi... curaj ! Aşa este la început, dar vei izbuti. Am luat plicul emoţionat. înţelesesem că audienţa mea ia poet luase sfîrşit. Goga s-a sculat, a ocolit biroul şi mi-a întins mîna. Nu mai ştiu ce voi fi spus atunci, dar ceea ce ştiu este că scriitorul Hodoş, care m-a însoţit pînă afară, la despărţire mi-a spus : — Vezi, ai grijă, să nu pierzi plicul ! Am trecut ca fulgerul pe lingă cel care mă întîmpinase la sosire. Tocmai cînd am ajuns jos mi-am adus aminte de el. M-am întors şi mi-am ridicat pălăria. Mi-a făcut semn, ca atunci cînd pleacă cineva cu trenul şi îl saluţi cu mina ridicată, mişcînd degetele. în plic erau zece hîrtii de cîte o mie de lei.

Eram într-un concediu de vară la Caracal. Afişe mari anunţau o conferinţă a poetului. La teatrul oraşului, în faţa căruia se afla bustul lui Haralamb Lecca, se făcuseră toate pregătirile. Intrarea era liberă. 64 18

Fix, la orele 20, gongul a sunat, şi Octavian Goga, aşa cum îl cunoscusem, scund, spătos, cu ochii la fel de mari şi blînzi, în haină neagră şi pantaloni reiaţi, fără nici o altă prezentare, a ieşit de după cortină şi a început să vorbească. Şi-a povestit mai întîi copilăria, cu descrierea chipului mamei şi al tatălui său, a tihnei şi a frumuseţii priveliştilor rămase mult în urmă, pentru a trece apoi la imaginea pitorească a lui Lae Chioru. A evocat de asemenea o parte din activitatea lui publicistică şi a vorbit apoi timp de două ore, cu o adîncă putere de evocare, despre drepturile românilor asupra Ardealului şi permanenţa noastră pe acest binecuvîntat pămînt. în sală nu se auzea nici un zgomot. Toate privirile erau aţintite asupra poetului care, din cînd în cînd, îşi scotea batista de la piept, ştergîndu-şi fruntea plină de sudoare, ca ud, odată cu expunerea, ar fi trăit el însuşi, în clipele a, chinurile celor care se jertfiseră pentru a ţine trează in mintea tuturor conştiinţa naţională. Parcă răzbăteau din cuvintele lui scrîşnetele lui Horia ni. roata care îl zdrobea, sau cîntecul de fluier al lui Avram I incu întemniţat în întunecimea închisorii de la Aiud. ( Conferinţa a ţinut pînă la orele 22. Ropotele de aplauze care au urmat se amestecau cu buchetele de flori ce-i erau aruncate pe scenă. Octavian Goga I trebuit să revină de cîteva ori în faţa spectatorilor, care îl chemau mereu strigîndu-i numele şi bătînd din palme.

65 18

Cîţiva bătrîni şi tineri s-au suit pe scenă şi au recitat .lin versurile sale, iar un cor, format ad-hoc, a cîntat La noi şi Bătrîni. Goga era emoţionat. Voia să coboare de pe scenă şi nu mai putea. înconjurat de entuziaştii care băteau din palme, lincri şi tinere, bătrîni şi bătrîne, se retrăsese într-un colţ. M-am furişat pînă lîngă el. Cînd a dat cu ochii de mine, m-a apucat de mînă. — Arată-mi pe unde să ies de aici. Pe întuneric, că nu era luminată decît scena, l-am condus spre cea de a doua ieşire, către cabinele actorilor. Spre disperarea lui şi neştiinţa mea, uşa era însă închisa. — Atunci să stăm aici, pînă ce sfîrşeşte, mi-a spus. Cred că în zece-cincisprezece minute se va termina. Am stat cu el mai bine de o jumătate de oră. Localnicii iau mai cîntat cîntecele, i-au mai spus poeziile şi, tîrziu, împăcaţi şi liniştiţi, s-au risipit fiecare pe la casele lor. Am ieşit împreună cu ultimii entuziaşti. — Şi acum încotro ? l-am întrebat. .— Unde este parcul oraşului ? — Aci, aproape ! — Să mergem acolo ! După cc am ocolit vreo cinci minute lacul rotund ş* liniştit al parcului, în care se oglindea o lună pe care însuşi poetul s-a oprit o clipă s-o admire, am suit spre restaurantul pitit sub nişte arbori pietoşi. Am voit să mă retrag, salutîndu-1, dar el m-a apucat de braţ. 66 18

— Rămîi şi dumneata ! Masa a ţinut pînă către ziuă. Nimeni nu mai voia să plece. Goga a spus cîteva cuvinte palide, convenţionale, de mulţumire. Era obosit. Cînd a început să se lumineze, m-am suit cu el într-o trăsură şi l-am condus la singurul hotel bun din oraş, la hotel Popescu, unde i se amenajase o cameră pentru odihnă. Au venit în urmă şi oficialităţile. Goga însă se culcase şi nimeni n-a mai îndrăznit să-1 deranjeze. A plecat în aceeaşi zi. Maşina şi-a făcut loc cu greu printre mulţimea care venise să aclame pe poet.

De atunci nu l-am mai văzut niciodată, încercarea de a-1 revedea a rămas fără rezultat. Doamna Goga, soţia lui, răspundea mereu că nu primeşte pe nimeni.

N. IORGA

67 18

De-abia acum îmi dau seama complet de covîrşkoarea •personalitate a aceluia care a fost Nicolac Iorga. L-am văzut în viaţă, am trecut pe lîngă el, l-am salutat, am stat alături, iam vorbit, l-am citit, dar niciodată nu mi-a părut atît de uriaş ca acum. Mulţi vor spune că văd acest lucru prea tîrziu, dar întreb, cîţi dintre cei care au stat alături de marile noastre figuri au ştiut să le aprecieze la justa valoare, atunci cînd le întîlneau în fiecare zi ? Este un destin amar al tuturor acestor oameni deosebiţi, de a nu fi apreciaţi, de a nu fi cunoscuţi, în timpul lor. Trebuie să intervină despărţirea definitivă, plecarea aceea iremediabilă spre ţărmurile necunoscute pentru ca cei care rămîn, de abia atunci să vadă golul lăsat. * Prin anul 1937, îmi apăruse o nouă carte de poezii intitulată Cartea pentru Domniţe. Aşa cum era obiceiul din moşi strămoşi, după ce am trimis pe la toate revistele şi ziarele cîte un exemplar, la sugestia lui N. Pora, scriitorul care se ocupase de editarea cărţii mele, şi după unele ezitări, m-am dus şi am lăsat un exemplar şi la redacţia ziarului Neamul Românesc, cu o dedicaţie pentru profesor. Cronicarii vremii mele, în afară de cîţiva, aveau alte obligaţii, scriind, aşa cum este obiceiul pămîntului, fie despre scriitorii care aveau o poziţie socială şi politică remarcabilă, creîndu-şi astfel diferite avantaje, fie despre prieteni. în atmosfera literară de acum treizeci de ani, gestul meu hazardat putea foarte bine să rămînă fără nici un fel de

68 18

ecou. Totuşi, urmăream cu inima strînsă de emoţie să văd dacă Profesorul va avea vreme să coboare şi la mine. Nu mică mi-a fost însă surprinderea, cînd, după aproape două luni de cînd lăsasem exemplarul la redacţia Neamului Românesc, scriitorul Petru Manoliu, cronicar pe atunci al paginii a doua la ziarul Credinţa, întîlnin-du-mă pe stradă, mi-a arătat în revista Cuget clar, al cărui director era tot N. Iorga, o cronică despre cartea mea, semnată chiar de Profesor. Omul care îşi împărţea timpul între politică, Universitate, Institutul de Bizantinologie, redacţie, familie, diferite biblioteci şi relaţii cu străinătatea, îşi rupsese deci din timp şi se aplecase atent pe cartea de poezii a unui necunoscut. împins tot de scriitorul N. Pora, m-am decis să mă duc la el. îndrăzneala era mare, dar unui gest atît de deosebit şi de neaşteptat simţeam nevoia să-i mulţumesc. De la redacţiile Neamul Românesc şi Cuget clar, am aflat că aci nu are ore precise de lucru. I-am solicitat o audienţă ce mi-a fost stabilită ia Institutul de Bizantinologie, institut care se afla pe şoseaua Jianu. Ningea îmbelşugat, cu fulgi mari. După ce m-am recomandat secretarei şi după ce aceasta m-a rugat în mod special să nu-i răpesc prea mult timp, am fost introdus într-un birou, în care lucra un om înalt, aproape chel, cu o barbă lungă, puţin argintie, căHmlii i pe piept, şi care, privindu-mă peste ochelari, m-a să iau loc. Parcă mă cunoştea de totdeauna. 1 >omnule profesor, am îngînat eu, mi-am luat curajul M viu să vă

69 18

mulţumesc pentru rîndurile frumoase pe care 1·· .iţi scris despre cartea mea ! Kămăsese în picioare cît timp am vorbi*, apoi s-a aşezai pe scaun şi m-a întrebat cum de mă cheamă Carianopol, clacă îmi cunosc arborele genealogic şi ce serviciu am. Cînd I .un spus că strămoşii mei fuseseră ţărani, iar mama este stră-nepoată de-a ilui Iancu Jianu, de la Fălcoi, a izbucnit în rîs. — Dar cu ceilalţi Carianopoli, de la Craiova, de la Galaţi, de la Brăila, de la Ialomiţa şi chiar de la Bucureşti nu eşti rudă ? Eram, dar în afară de fraţii şi de surorile tatălui meu >i de rudele mamei, nu cunoscusem alţi Carianopoli. — Nici familia Carianopol de la Craiova ? a stăruit el. — Nu, domnule profesor, i-am spus. M-am născut la < Caracal. Tatăl meu este impegat la Tribunalul Romanaţi, iar mama a murit pe cînd aveam vîrsta de opt ani. Mai am doi fraţi : Gheorghe şi Constantin, iar în ceea ce mă priveşte, am hălăduit toată copilăria, pînă la anii de şcoală, crescut de părinţii mamei, pe cîmpiile comunei Isbiceni, din judeţul Romanaţi-Oltenia. — Şi acum ce faci, în afară de literatură ? m-a întrebat el. — Sînt specialist. Lucrez într-o fabrică. După ce s-a interesat cum am ajuns acolo şi m-a descusut ^înă în cele mai mici amănunte asupra vieţii mele, m-a rugat să-i dau cîteva poezii pentru Cuget clar. Nu aveam la mine. Venisem fără această intenţie şi nici nu mă 70 18

aşteptasem la o asemenea invitaţie. Mă uitam însă mereu la pendula din perete. — Eşti grăbit ? m-a iscodit. — Nu, dar secretara dumneavoastră m-a rugat să nu vă răpesc prea mult timp ! — E adevărat, nu am vreme, e singurul lucru de care mă vaiet, dar aş vrea să mai vorbim. îl priveam, voind să-mi întipăresc bine în minte chipul, gesturile largi, vorba cumpănită şi parcă scoasă din adîncul inimii. — Ştiu că nu aveţi timp, i-am spus eu, şi de aceea... Nu m-a lăsat să sfîrşesc. — Sînt, totuşi, clipe pentru care las totul la o parte ! Cînd am ocazia, nu las să treacă pe lîngă mine nici timp, nici oameni, nici fapte pe care să nu le cercetez ! Venisem la orele nouă şi pendula arăta unsprezece. Secretara deschisese uşa de vreo două-trei ori, dar neatenţia pe care i-o arătase Profesorul o făcuse să se retragă. M-a întrebat cum scriu, cînd am timp, ce scriitori cunosc şi frecventez, şi m-a sfătuit să nu scriu „scîrnav" ca Tudor Arghezi. I-am povestit cîte ceva din viaţa mea şi, aproape de orele douăsprezece, m-am ridicat să plec. — Văd că eşti grăbit, mi-a spus. — Nu, domnule profesor, dar v-am răpit destul timp preţios şi dumneavoastră şi ţării ! — Ţara, a spus el melancolic, ţara nu vrea să ştie prea mult de mine ! 71 18

Mi s-a părut plin de amărăciune. S-a ridicat şi mi-a întins mîna, o mină mare, dar nu atît de puternică pe cît mă aşteptam. Cînd am ieşit, secretara m-a privit furioasă, aşa că am simţit nevoia să-i spun că eu aş fi sfîrşit de mult, dar Profesorul nu m-a lăsat să plec. — Aşa este dumnealui, mi-a răspuns ea, voind parcă să se răzbune, îl interesează orice, chiar lucrurile neînsemnate !

Mult timp nu l-am mai văzut. Nu m-am dus nici mă-'i .a-i las la redacţie poeziile pe care mi le solicitase. Pusesem mutat din Bucureşti la Isalniţa, o comună de i Craiova, în interes de serviciu. Toate cererile mele înaintate Ministerului Apărării Naţionale rămăseseră fără Itat. De multe ori mă gîndisem să-i scriu Profesorului, dar nu îndrăznisem. Cu toate astea, într-o zi, am pus la i a o scrisoare adresată lui. îl rugam să intervină sa fiu mutat din nou în Bucureşti. Nu mă aşteptam la marc lucru, gîndindu-mă la multele lui ocupaţii, dar voisem să fiu împăcat cu mine că am încercat şi această cale. lată, însă, că după o săptămână, telegrafic sînt mutat în Bucureşti, şi exact acolo unde cerusem. Din nou am dat telefon secretarei. De astă dată, spre mulţumirea ei, întrevederea a fost scurtă. Am aflat de la Pro-iesor că mai scrisese despre mine, de cîteva ori, în Cuget clar vi că aceleaşi note apăruseră şi în Neamul Românesc. Era grăbit. Era aşteptat la un consiliu. Cînd am plecat, mi-a spus că nu-1 ocolesc. 72 18

★ într-o zi, m-am pomenit acasă cu moş Toader, un oier de prin părţile Isbiceniului, pe unde copilărisem, oier care mă învăţase să cînt din fluier şi cu care colindasem cîm-piile, spre sud, pînă spre Islaz şi Corabia, iar către nord, pe Vaka Oltului, pînă aproape de pădurile Romulii. îi spuseseră ai mei că sînt la Bucureşti şi că aş putea să-1 ajut în necazurile lui. După bucuria revederii, bătrînul mi-a povestit că într-o noapte a adormit pe cîmp şi oile lui au intrat în porumbiştea boierului din sat, care este acum om mare, aci la Bucu(¡4

73 18

5 — Scriitori care au devenit amintiri — c. 1/733

74 18

65 reşti. Argaţii boierului îi luaseră pentru această pagubă zece oi, care aşteptau să fete şi nu i le mai daseră înapoi. Omul voia dreptaic. Voia să plătească paguba care era mult mai mică, dar să i se dea înapoi oile şi mieii fătaţi. Umblase pe la primar, pe la notar, pe la jandarmi, dar degeaba. Nimeni nu voise să se pună rău cu oamenii boierului. M-am sfătuit ou soţia, cu fraţii şi, în cele din urmă, la imboldul lor şi la lacrimile lui moş Toader, care îmi adusese o pîine făcută în ţest, ca pe la noi, şi un caş, am dat telefon secretarei Profesorului. Era vară. Moş Toader venise îmbrăcat ca în Oltenia, întro cămaşă lungă, cusută cu amici roşu, încins peste mijloc cu bete în culorile noastre naţionale, în opinci, cu o pălărie mare de pai, împletită de mîna lui şi pentru vremea rea cu o şubă albă, înflorată pe la buzunare, pe la gît, pe la poale şi pe la mîneci cu fel de fel de flori, de mama Măria, soaţa lui. Cînd i-am spus la cine mergem, m-a întrebat: — La ăla care n-a plătit lefurile la domnii învăţători ? Tot drumul l-am pregătit cum şi ce să vorbească. — Să-i spui aşa cum mi-ai spus mie, cu vorbele dumitalc simple !... * Cînd am deschis uşa şi am intrat, trăgînd şi pe moş Toader după mine, Profesorul s-a ridicat şi ne-a ieşit în cale. — Să trăiţi, boierule, i-a spus moş Toader. — Şi dumneata, unchiule, i-a răspuns Profesorul. De unde vii şi cu ce necazuri ? 75 18

— Iacă multe, boierule. Ne poartă boierii pe drumuri ! Profesorul zîmbea şi-i ţinea în mînă mîna bătătorită ™* toiag, de muncă şi arsă de soare. — Apăi, eu vă cunosc. M i a fost teamă că moş Toader o să spună ceva despre ile învăţătorilor. I te unde, moşule ? 1-a întrebat Profesorul. \poi, de la noi, de la Celei, de pe la ruine. Vă culmii după chelie şi după barbă ! Păi ce-ai căutat dumneata pe acolo ? Iu, boierule, am ajuns cu oile şi pe la vechile cetăţi. In nmp ce moş Toader vorbea, urmăream privirile Pro-I.••.tirului. Asta este portul dumneavoastră ? — Dar cum nu, al nostru din Oltenia, de pe valea Dunării ! Frumoase flori ! a exclamat el. Cine ţi le-a cusut, moşule ? — Cine altcineva decît baba mea ? în acelaşi timp, moş Toader şi-a desfăcut şuba să-i arate boierului şi cămaşa cusută peste tot cu rîuri şi cu flori roşii. — Dar betele ? Atunci i-am văzut înfipt în brîu şi fluierul, de care moş I oader nu se despărţea niciodată. — Betele ? Le-a ţesut baba în război, dupa culorile steagului nostru. — Şi ce te aduce la mine ?

76 18

După ce moş Toader i-a istorisit toată tărăşenia, i-a cerut, aşa cum îmi ceruse şi mie, să-1 ajute să-şi ia înapoi oile şi mieii fătaţi. —j|Iacă, este un an de la întîmplare şi eu sînt tot păgubaş. — Ştii cum îl cheamă pe boier ? — Apăi, zice că-i zice Rioşeanu. Profesorul şi-a semnat numele pe un petec de hîrtie şi 1a vîrît în buzunar. După cîteva clipe de gîndire, s-a apropiat de moş Toader şi i-a spus să plece acasă, că are să primească înapoi oile şi mieii fătaţi. — Dar să nu mă puie să plătesc prea mult, a condiţionat bătrînul, că ştiţi că paguba făcută de oi nu întrece preţul a doi-trei snopi de coceni. — Lasă, moşule, că n-ai să plăteşti nimic. — Bine, boierule, a încheiat bătrînul, să trăiţi şi sărut mint! Cuvintele lui au fost urmate de gestul de a săruta mîna Profesorului, dar acesta 1-a oprit. S-a aplecat el spre moş Toader şi 1-a sărutat pe amîndoi obrajii. — Şi acum, du-te sănătos! Profesorul ne-a condus pînă la uşă şi mi-a spus să-i dau telefon a doua zi.

Primisem o scrisoare de la moş Toader în care îmi arăta că îi daseră înapoi atît oile cît şi mieii, care se făcuseră noatini, şi mă ruga să-i spun „boierului" că „îi sărută mîna 77 18

care nu-1 lăsase să i-o sărute atunci". Moş Toader nu ştia carte, dar ştia să potrivească vorbele pe care le punea pe diferite melodii, aşa că nu m-au mirat rîn-durile de la el, scrise de cine ştie cine, dar desigur dictate de el, pline de cuvinte frumoase de recunoştinţă. Profesorul era plecat în străinătate, dar pentru a lăsa să se vadă graba cu care moş Toader a voit să-i mulţumească, iam lăsat la Institut scrisoarea pe care o primisem cu data de atunci şi în care bătrînul mai spunea că pentru binele; făcut, „a dat un miel de pomană, pentru sufletul Profesorului". la duceam deseori la Caracal, unde mai trăia tata. ni copilăriei mă atrăgeau cu aceeaşi irezistibilă pa-liMt I n /i, am găsit, printre alte lucruri, nişte monede de forme diferite, mîncate pe alocuri de rugină, ■\ reprezentate pe ele diferite chipuri. Bătrînul meu mai demult, scormonind pămîntul. Parte din ele putut descifra după chipul lui Aurelian a cărui efi-putea deosebi, dar altele, poate mai vechi, au răii identificate. M-am gîndit să le duc Profesorului, iu ca îi vor face plăcere. Le-am pus într-un plic, cu u,ia locului unde fuseseră găsite şi m-am dus din nou I Era ocupat, dar m-a primit. I-am dat monedele i după ce le-a observat pe fiecare, m-a întrebat dacă vreau i Ic iau înapoi. Nu, i-am răspuns, vi le las dumneavoastră, poate I I descoperi ceva nou, acolo unde ochii mei nu pot citi nimic. Ai dreptate, m-a încurajat el. Aşa se reconstituie iria, din rămăşiţe, din bucăţele — şi meritul cel mai mare istoricilor 78 18

este că ştiu să lege aceste bucăţele unele de al-! ·, dînd continuitate istoriei. O monedă, un ciob, leagă un col de altul şi, toate la un loc, fac istoria pe care noi ne i hinuim de multe ori s-o prezentăm cît mai aproape de adevăr. Profesorul privea monedele, le mîngîia, le zîmbea şi le prefira dintr-o mînă în alta. Cine ştie le ce se gîndea !... M-am ridicat încet de pe scaun şi am ieşit. Secretara m-a întrebat ce face Profesorul. I-am răspuns că nu ştiu. Femeia s-a uitat la mine cum mă depărtam, apoi s-a repezit şi a întredeschis uşa ce da în biroul pe care îl părăsisem. * Era în august 1940. L-am găsit la masa de lucru, aceeaşi masă plină de hrisoave, pergamente, reviste, cărţi, peste care l-am văzut aplecat şi altă dată, ocupat peste măsură, fără timp, dar dornic mereu de a sta de vorbă, dispus oricînd să împărtăşească şi altora din ceea ce descoperea, acumula şi întregea, legînd o vreme de alta pentru a da continuitate adevărată firului istoric. — Domnule profesor, i-am spus, trăiesc în vremea dumneavoastră şi a altor mari personalităţi ale ţării noastre şi nu mi-aş ierta dacă mîine nu aş putea arăta, celor care mă vor întreba, cel puţin o frîntură din şirul acestor ani. Profesorul mă asculta în tăcere. Cu un glas cunoscut, strivind între dinţi litera r, s-a îndreptat bine în scaun şi m-a întrebat: — Cîţi ani ai, Carianopol ? 79 18

— 31, domnule profesor ! — Şi vrei să stăm de vorbă ?... — Da, domnule profesor ! M-a mai privit un timp, apoi mi-a spus: — Atunci, fii acum dumneata profesorul, iar mie dă-mi voie să fiu elevul. Mă făcusem mic. Parcă intrasem cu totul între braţele scaunului, fapt care nu i-a scăpat profesorului. — Hai, curaj ! Aştept! — Domnule profesor, vreau să ştiu mai întîi de la dumneavoastră, ce este istoria. — Este, a început molcom, cea mai însemnată realitate, pe care oamenii popoarelor o scriu cu propriul lor sînge. Ea este esenţa faptelor deosebite, este totdeauna transcrierea fidelă a vremii care, dacă n-ar fi cercetătorii s-o scrie, s-ar pierde fără urmă. Istoria nu este deci amintire, cum s-ar i ilc de multe ori, este viaţă, adevăr, mîndrie. Este unul Iaptelor, care dă puteri, este reazim, statorniceşte i ajuta progresul să ia curajos în piept toate obs-i ' moare. Dacă ar fi să vorbim numai despre ce este mi îmbătrîni şi nu ne-ar ajunge timpul. Pentru că iluminata Iaci poezie, aş vrea să-ţi spun că şi cu Istoria se npla la fel. O poezie dacă o aTăţi la o sută de critici, i ii iţi va spune despre ea într-un fel. Aşa şi cu Istoria, 1 ir< istoric îi va da o definiţie, fiecare va vorbi despre ea ,1.1.1 I tomnulc profesor, poporul este creator de Istorie, • I are îl citesc. De multe ori, personajele ţi le trimite chiar timpul tău, prin diferite întîmplări. Te întreb: ar fi existat urea spinzuraţilor, dacă nu ar fi fost primul război mondial? Nu a trebuit să fie 1907 ca Rebreanu să poată ·.> i ic Răscoala ? Acest fel de personaje, din cărţile amintite, II ură din viaţă direct în carte. Ele ştiu, deci, ce au de făcut în paginile manuscrisului. Chiar cînd vrei să le dai alt curs, nu pot merge decît pe făgaşul pe care şi l-au croit. Cum scriu ? Ei bine, aş vrea să ştii că, în ceea ce mă priveşte, eu scriu numai vorbind cu. personajele mele. Ele, de obicei, fug de destinul pe care li—1 hărăzesc şi, ca să le distrag, le vorbesc ca unor oameni vii, nedîndu-le timp să vadă drumul pe care le port. Scriu luptînldu-mă cu cuvîntul, de multe ori în frig, de multe ori cu grija zilei de mîinc şi mereu revizuiesc, mereu nemulţumit de ce scriu. Scriu ştergînd, rupînd şi a doua zi revenind, împingînd din ce în ce mai mult personajele şi acţiunea pe drumul lor. Poate alţii scriu în alt fel, dar eu am impresia că de multe ori înmoi peniţa în inimă, scriind numai cu sînge. Poate nu se va alege mare lucru de ceea ce scriu şi de felul cum scriu, însă aş vrea să ştii că toată această nelinişte cred că este caracteristică fiecărui scriitor. 85 18

— Cum ştiţi dacă aţi realizat un lucru bun sau nu ? — De obicei, după ce am scris ceea ce am avut de spus, las manuscrisul, de multe ori, chiar cîte un an sau doi, pînă^re mă depărtez de personaje şi acţiunea lor, pînă ce manuscrisul parcă nu mai este al meu. Atunci îl citesc din nou ca pe un material al altcuiva, căruia vreau să-i găsesc cît mai multe defecte. Dacă se întîmplă să-mi placă, să nu am nimic de imputat, atît eroilor ck şi desfăşurării acţiunii, însemnează că am realizat ceva bun, definitiv, iar dacă nu, încep din nou prin reintrarea în atmosferă, refacere, îndepărtare, adăugiri etc. — Vezi, dragă Carianopol, mi-a spus altă dată, dacă aş fi avut în trecut timpul necesar să scriu cum aş fi vrut, nu aş regreta acum unele pagini. Aş vrea să revizuiesc, să retipăresc. Aş vrea să schimb unele lucruri, să dau o înfăţişare mai profundă unor personaje din cărţile mele. Ce păcat că viaţa se termină, tocmai cînd ai mai mullte de făcut! Uneori îmi chem eroii şi-i cert. De ce aţi vrut să fiţi aşa, şi nu cum am vrut cu ? De ce v-aţi trasat singuri drumul şi nu v-aţi lăsat conduşi de mine ? Parcă sînt nebun. Rîd singur şi, cînd mă aude soţia vorbind singur, aici, la masa mea de lucru, îmi este ruşine să-i spun adevărul şi mint, spunîndu-i că sînt fraze din viitorul roman. Recitesc uneori pagini din Dostoievski, Balzac, Maupassant, Tolstoi, şi mă cuprinde groaza de ce am scris, cînd văd cu cit curaj înving aceştia voinţa eroilor lor, dornici de a fi alţii decît cei pe care i-au vrut creatorii lor. Oare ei nu au fost tot oameni ca mine, ca dumneata, sau ca alţii ? Vezi, Sadoveanu ce simplu scrie ? Ai 86 18

observat la Rebreanu cu cîtă dîrzenie îşi conduce eroii, silindu-i să meargă numai pe drumul pe care vrea el ? Eu nam putut face totdeauna aşa. Uneori am fost slab în faţa destinului pe care li—1 hărăzisem şi i-am lăsat pe ei să contribuie la lucrarea cărţii. M-am lăsat influenţat, şi rău am făcut. Acum nu aş fi avut de rectificat, de revenit, nu mi-ar fi părut rău că i-am croit aşa sau în alt fel. S-ar fi zbătut ei, ar fi strigat, s-ar fi împotrivit, dar dacă aş fi fost de oţel, n-ar fi scăpat din frîul meu. — Dar la ce eroi vă gîndiţi ? l-am întrebat o dată. — La toţi, dragă prietene, la toţi. Fiecăruia i-ar mai fi trebuit cîte ceva. Ar fi fost de folos să iau felinarul şi să mă uit mai adînc în fiecare. Cred că i-am văzut puţin cam superficial. Dacă aş mai avea o viaţă, aş pleca de la început şi aş chinui fiecare erou, pînă ce ar intra pe făi I pe care l-aş vrea eu. L-aş face pe fiecare să înţeleagă i ,in-sta este drumul care merge spre lume, spre umanism, \Lşnicie. Nu vreau prin aceasta să-mi neg opera, dar ui să spun că ar mai fi fost multe de făcut. Mă chinuie i lucru şi de multe ori numi dă pace să merg înainte. — Vi s-a întîmplat vreodată să vă întîlniţi în ceea ce | i cu eroii altor scriitori ? — Personajele mele le-am vrut întotdeauna oameni, în . rele înţeles al cuvîntului. Mi-au plăcut personajele bune, ..rate sufleteşte, pentru că eu însumi am vrut mereu să fiu aşa. Omenirea are nevoie de oameni buni şi dacă ei nu sînt întotdeauna astfel şi în viaţă, trebuie măcar să fie în 87 18

cărţi... Cînd am întîlnit în drum eroii altor scriitori, le-am dat bună ziua şi i-am lăsat în pacea lor. — Aţi spus acum cîteva clipe că v-au plăcut personajele bune. De ce ? — Deşi aş vrea să nu răspund la întrebarea aceasta în altfel decît cum am răspuns mai sus, mă las ispitit, totuşi, să mă completez. Mi-au plăcut pentru că în viaţă am în-tilnit, cu mici excepţii, numai oameni răi. — Vorbiţi numai de colegii de breaslă sau şi despre cei care nu au nimic comun cu scrisul ? — Şi despre unii, şi despre alţii. Colegii de breaslă m-au subestimat, iar ceilalţi nu m-au cunoscut. Şi în literatură, ca şi în celelalte relaţii cu oamenii din afara literelor, trebuie să fii un om îndrăzneţ. Pe mine nu m-a caracterizat această virtute. Pînă mai ieri, unii s-au înregimentat partidelor^ politice, alţii au făcut afaceri, iar unii au trăit de pe spatele altora. Nu m-a atras în nici un fel traiul acesta. Am făcut politica umanităţii. Am iubit şi am respectat omul. N-am întrebat niciodată pe nimeni cine este, de unde vine şi ce avantaj îmi poate oferi. Dacă a avut nevoie de ajutorul — De ce toate acestea, domnule Vlădescu ? — Nu ştiu dacă ai să mă înţelegi. După cum ai observat, soţia mea le-a rînduit pe toate la locurile lo.r, peste tot este curat, dar bibeloul acesta trebuia pus mai încoace. Aci este locul lui, de cînd l-am adus. Cana asta înflorată trebuia pusă dincolo, iar scrumiera nu trebuia să stea pe masa mea. Dacă nu le văd pe toate ,1a locurile lor de totdeauna, nu pot să 88 18

mă aşez la scris. Orice lucru, dacă nu este pus unde trebuie, dacă este pus cu un centimetru mai departe sau mai aproape, mi se pare că eu însumi nu mai sînt la locul meu. Dar fiindcă ai venit, am să Sie las. Voi continua mai tîrziu ! Scria pe atunci la un alt roman, pe care mi-a spus că-1 va intitula Şopîrla. Am încercat să-1 fac să-mi citească ceva din noua lucrare dar a refuzat. — Ai să vezi cînd o apărea, mi-a zîmbit. Pînă atunci, cred că dacă aş citi cuiva din el, n-aş mai fi singurul stă-pîn pe el. E curios, dar vreau să-i păstrez secretul. ★ în ziua de întîi mai a anului 1947, am ieşit împreună la manifestaţie. După ce am privit un timp trecerea carelor alegorice, G.M. m-a tras de mînă şi ne-am pierdut amîndoi, alături, în mulţimea care manifesta entuziastă. De asta-dată, chipul lui nu mai arăta urmele trecutului. Părea întinerit cu treizeci de ani. Cînd a ajuns în dreptul tribunei şi-a ridicat pălăria, fîlfîind-o şi aclamînd. Nu-1 văzusem pînă atunci niciodată atît de entuziast. După ce ne^am depărtat, m-a luat de braţ şi a mers mult timp tăcut. Tîrziu, s-a aplecat spre mine şi, ca şi cînd ar fi continuat o discuţie începută mai demult, mi-a spus : Vezi ce subiect mare de roman ? Ce uriaş este flumi .ucsta, cînd se uneşte cu toate apele! Numai unul i altul se poate învinge. De aceea am rezistat tuturor . · a l u i lor ! De 89 18

aceea sîntem şi vom fi. Nc-a ajuns din urmă fostul librar şi editor Virgil M.miaureanu. — A fost o sărbătoare măreaţă, a intrat el în vorbă, iceţi, maestre ? — Sînt impresionat, i-a răspuns G.M. Nici nu m-am i.ieptat. Dacă ar fi în fiecare zi întîi mai, în fiecare zi aş veni. Atît m-a întinerit această manifestaţie, încît simt că mi altul. Eu n-am făcut decît politica umanismului, am luptat pentru om, cu condeiul, dar forţa şi desfăşurarea de azi m-au făcut să gîndesc mai adînc. ★ La puţin timp după aceasta, soţia lui G. M. Vlădescu a reuşit să obţină un post de substitut de procuror la Rîm-nicul Sărat. Se punea acum problema deplasării din Capitală la locul funcţiei soţiei. După multă chibzuială a decis să vîndă apartamentul de pe Finlanda şi să părăsească Bu-cureştiul. Şi, într-o zi, după ce o parte din lucruri le-a dat prietenilor, iar ce a socotit necesar a îmbarcat în vagon, a pornit din nou spre necunoscut. Din cînd în cînd, mă pomeneam cu el. — Am venit să văd luminile Bucureştiului. Mi s-a făcut dor de ele ! Cît pot am să mai viu ; dar cred că în cu-rînd nu voi mai putea. Pîrdalnica de inimă nu-mi mai dă Pace!* Dormea la mine. Avea o vorbă dulce, plină de moliciune şi de o căldură ce te prindea de la primele cuvinte. Nu voia să doarmă în pat. Ruga pe soţia mea să-i aştearnă un puf pe

90 18

parchet şi, aşa, zîmbind, se întindea ca un copil obosit de joacă: — Mă simt mai aproape de pămînt. In fiecare noapte ne culcam tocmai dinspre zori. Era plin de amintiri şi eu avid să aflu cît mai multe. înainte de a închide ochii însă, îşi scotea seringa, punea alături fiola cu care se injecta cînd inima îi tăia răsuflarea şi mă chema lingă el : — Ai grijă, dragul meu, dacă mă auzi horcăind, fă-mi imediat o injecţie în picior sau oriunde. Nu te uita, să nu-ţi fie milă, altfel mor... Cînd n-a mai putut veni la Bucureşti, m-a anunţat printr-o scrisoare că a mai revizuit ceva la romanul său şi că se simte din ce în ce mai rău. * între timp, inima lui bună a început să bată din ce în ce mai greu. Istovit de viaţa trăită altfel de cum ar fi vrut-o, G. M. Vlădcscu s-a stins departe de Bucureştiul pe care 1-a iubit atît, dar blestemîndu-i aşa cum spune în prefaţa ultimului său roman, apărut lla Boema, „pe toţi cei proşti, leneşi, frivoli şi îngîmfaţi din trecutul Capitalei noastre, care nu au ştiut să dezmierde o frunte, să alunge o lacrimă dintr-un ochi umil, care nu au înţeles că legile firii şi ale vieţii sînt mai complexe decît legile oamenilor, care nu au ştiut că în afară de lumea lor mai era altă lume pe care nu o vedeau, n-o auzeau şi n-o cunoşteau, şi care au refuzat omului ocrotirea şi iubirea de care acesta avea nevoie".

91 18

G. M. Vlădescu a plecat din viaţă simplu, modest, neştiut, aşa cum de altfel a şi trecut prin ea.

V. VOICULESCU

Nu-mi aduc aminte să fi întîlnit în viaţa mea un scri-itor mai deosebit decît V. Voiculescu. Parcă de cînd sînt i un pomenit tot cu barba tăiată scurt şi albă ca zăpada. Doi ochi nemaipomenit de blînzi mă însoţesc şi acum, cînd scriu rîndurile acestea din care aş vrea să se înalţe omul cu care ani de zile am mers alături, am vorbit, căruia i-am primit sfatul şi de al cărui ajutor m-am bucurat totdeauna, de multe ori chiar fără să i-1 fi solicitat. * într-o zi, am găsit la revista Gindirea un bilet pentru mine : „Vino şi caută-mă !"

92 18

Era pe atunci redactor cu partea literară la Radio. Din cîte mi-a spus mai tîrziu, am aflat că i-am trezit interesul prin cîteva poezii publicate prin reviste. După ce mi-a luat teancul de versuri pe care i-1 adusesem şi a ales vreo zece poezii, fără altă introducere, mi-a dat indicaţii cum să citesc la microfon. Era cea dintîi plecare a mea pe calea undelor. în seara în care am citit, deşi nu avea program, a venit special, mi-a dat din nou indicaţii şi sa dus apoi să mă asculte din biroul său, spunîn-du-mi că mă aşteaptă după lectură. Cînd ne-am revăzut, era atît de emoţionat de parcă citise el. — Asemenea tinereţe aş fi vrut să am şi eu, mi-a spus oftînd adînc. La vremea mea, în adevăr, să fii medic era o cinste, dar să fi fost şi medic şi poet totodată era o mare dezamăgire. Nimeni nu te lua în serios. Nici clienţii nu te mai căutau. Confraţii în ale medicinei mă considerau poet* iar poeţii doctor. Nici aceasta de azi nu este viaţă, dar cred că va veni o alta, fericită pentru toată omenirea ! Ce am vorbit atunci nu mai ştiu bine. Eram prea emoţionat şi de abia aşteptam să plec mai repede acasă, să văd dacă în adevăr mă ascultaseră şi ai mei. Tot mă temeam să nu fi citit numai pentru cei cîţiva, care fuseseră în cetatea emisiunii. * V. Voiculescu nu făcea impresia unui om prea prietenos, dar se interesa de fiecare scriitor. Ştia cum trăieşte, ce necazuri are şi, dacă putea să-1 ajute, nu pregeta. în privinţa 93 18

aceasta, era un al doilea Corneliu Moldovanu. Nu frecventa cafeneaua literară. Departe de toate cancanurile scriitoriceşti, era prototipul poetului care, retras în turnul său de fildeş, gîndea şi scria departe de oameni, dar cu inima totdeauna în mijlocul lor. îl interesa cum scriu confraţii, chiar cei mai mărunţi. — De la fiecare ai de învăţat cîte ceva. Fiecare are un sistem al lui şi, dacă e mai buri", însemnează că ai şi ce învăţa. Eu, spunea, citîndu-şi propriul vers, fac mereu ucenicie, salahorie. „M-am băgat surugiu la cuvinte." Poeziile trebuiesc muncite, cuvintele şlefuite. Cine se reazemă numai pe talent, moare o dată cu el. La vers, trebuie să trudeşti în fiecare zi ! 1111 de cîte un ritm, o imagine sau un cuvînt, nu-şi i .ca locul. Deseori, mergea cu mîinile la spate, numă-i degete silabele cine ştie cărei poezii, i 11 o zi, m-am dus la el acasă, pe strada Dr. Staicovici i. împreună cu poetul Ştefan Stănescu. Nu-mi mai amin-bine prin ce împrejurări ne întîlnisem, dar ştiu că amin-ivusesem aceeaşi dorinţă. Ştefan Stănescu, care era un de o timiditate feciorelnică, atunci cînd am ajuns în i asei lui V. Voiculescu, aşezîndu-şi bine ochelarii pe Im săi miopi şi lăsînd capul în jos, mi-a spus : Eu nu mai merg. Mai mult tîrîndu-1 de braţ, l-am urcat cele cîteva trepte •le casei şi am sunat. Uşa de abia s-a întredeschis şi în cadrul ei a apărut calmi poetului, cu faţa încadrată de barba lui de totdeauna. A iiubit prietenos. Vizitele confraţilor, chiar mai tineri, îl bu-

94 18

(urau. îl surprinsesem între rafturile de cărţi, în orele lui de lucru. — M-aţi găsit tocmai cînd comiteam ceva, s-a scuzat, irîngîndu-şi cu timiditate hîrtiile pe care se vedeau o mulţime de ştersături. — Ceva nou ? am îndrăznit să-1 întreb. — Nu. îndreptări. Stănescu, care pînă atunci nu-l cunoscuse pe Voiculescu, şedea în picioare, privindu-1 rezemat de un raft cu cărţi şi urmărindu-i timid fiecare mişcare, bănuindu-i-o mai mult, pentru că el, chiar cu ochelarii, de abia putea să vadă. — De ce nu stai ? 1-a îndemnat Voiculescu. Şi Stănescu, voind să se aşeze, a început să caute cu mîinile uri scaun prin semiobscuritatea camerei. Am sărit, l-am ajutat şi după ce fiecare ne-am găsit le cui, Voiculescu s-a adresat lui Stănescu : — Cum ai spus că te cheamă ? — Ştefan Stănescu ! — Zi, mai bine, Arca lui Noe ! Vezi că ştiu ? Mi-a plăcu; volumul dumitale. Stănescu se făcuse mic pe scaunul lui şi, cum era ide culoarea negurii, parcă dispăruse cu totul în întunecimea camerei. — Cu ce ocazie pe la mine ? a reînceput el. — Eu să vă revăd, iar el să vă citească poezii. Poetul a aprins lumina din tavan şi, după ce Stănescu a citit cam timp de o oră, Voiculescu i-a spus :

95 18

— Dar ştii că citeşti prost ! Ţi-e teamă de ceva de citeşti atît de încet ? Cînd am plecat, se lăsa amurgul. Maestrul ne-a condus pînă la cheiul Dîmboviţei, iar la despărţire i-a reamintit lui Stănescu : — Atunci, mîine la unsprezece, la Radio, cu poeziile pe care le-am ascultat astăzi.

Era în primăvara anului 1944. Soţia mea se îmbolnăvise. Nu cunoşteam boala. Cel dintîi gînd m-a dus la poetul de care vorbesc. Medic renumit pentru metodele lui simple, primare uneori, a alergat la chemarea mea mai curînd decît mă aşteptam. Slăbuţ, înalt, cu un glas care de multe ori parcă venea dintr-un adine tare îndepărtat, după ce a dat drumul maşinii cu care venise, a strigat de cîteva ori, apleeîndu-se peste poartă, căutînd mecanismul de deschidere. I-am ieşit repede în întîmpinare. — Ce este, măi băiete ? m-a întrebat cu o îngrijorare părintească. — Nu ştiu. Vă rog să mă iertaţi. N-am avut pe altcineva pe cine chema ! S-a aşezat pe un fotoliu şi, de la prima examinare, i-a spus soţiei că este bolnavă de nefrită. Şi ce trebuie să fac ? a întrebat ea. Ce tratament treimi '.ii urmez ?

96 18

Nimic altceva decît ceai de cozi de cireşe, care este medicamentul cel mai sigur ! în urmă, i-a dat indicaţii pentru alimentaţie. Era atît de simplu, după ce am aflat sfaturile lui. — Credeam că este ceva mai grav, mi-a spus într-un tîriii. Să nu te îngrijorezi, asta o fac rinichii. După consult, după alte multe şi meticuloc.se sfaturi şi după o cafea, maestrul a început să-mi cotrobăie prin bibliotecă. — De ale mele ai ceva ? în afară de ediţia definitivă, i-am arătat toate celelalte volume, aşezate pe anii de apariţie. — Şi m-ai pus lingă Pillat! — Nu este o coincidenţă. La mm?, cărţile scriitorilor noştri sînt aşezate mai ales după prietenii şi după generaţii. Aveam două exemplare din Urcuş. La dorinţa lui, i-am dăruit unul. Cînd să plece, soţia a îndrăznit să-1 întrebe de onorariu. — Să ştiţi că nu mai vin la voi, i-a răspu îs. Eu am venit aici ca poet, şi, dacă s-a întîmplat să fiu şi doctor, asta a fost spre norocul vostru. Uite, a adăugat el, ( arianopol mi-a dat Urcuş-u\ meu, şi asta mi-ajunge. L-am însoţit pînă în centru, ocolind străzile aglomerate. — Nu vreau să întîlnesc cunoscuţi, n i-a spus : N-am timp. Fug mai repede acasă, am ceva de sfirşit. Vezi, poezia asta nu te lasă, oriunde ai fi. O imagine sau un vers devin chinuitoare, dacă nu le pui pe hîrtie. — Scrieţi mult ? 97 18

— Nu, a zîmbit trist, dar scriu des. Nu las să treacă nici o zi, nici o seară, fără să nu fur inimii cîte ceva din ce are ea de spus numai mie. — Dar proză ? — Eh, acolo e mai greu. Te ucid transcrierile. Nu este ca la poezie, o bucăţică. Uneori sînt pagini întregi. — De ce nu scrieţi pe pagini mici de hîrtie, ca să nu fiţi silit, după îndreptări sau eliminări, să transcrieţi coli întregi ? Nu mi-a mai răspuns. Ajunsesem la tramvaiul 14. * Am mai vorbit cu el la telefon, tocmai după bombardamentul din 7 mai 1944, adică la cincisprezece-douăzeci de zile după ce mă vizitase. — Ei, cum e ? m-a întrebat. — Boala soţiei s-a sfîrşit, i-am comunicat, dar acum am rămas fără casă. — Cuuum ? — Mi-a fost bombardată ! — Şi ai mai putut salva ceva ? — Nimic. Totul a ars ! — Au ars si cărţile ? — Da ! M-a rugat să mă duc la el. Peste cîteva zile, l-am vizitat. L-am convins cu greu că nu aveam nevoie de nimic, dar a trebuit să cedez, să-i satisfac curiozitatea de a-1 lăsa să vadă ruinele. Totul era o grămadă de moloz între cei doi-trei pereţi rămaşi pe jumătate în picioare. 98 18

Răscolind pe unde fusese biblioteca şi văzînd cîteva cotoare de cărţi nearse, m-a întrebat : — Şi-au ars toate, toate ? — Toate ! — Eu credeam că ele nu ard ! De altfel, toată strada păstra urmele dezastrului. Focul muşcase din fiecare casă, cu atît mai mult cu cît bombele căzute fuseseră incendiare. O femeie de alături, văzîndu-1 I i 111« I dezastrul, a crezut că este cine ştie ce autoritate şi i i se plîngă şi să-i blesteme pe aceia care au făcut I t/l'.'l Sii ne plătiţi casele ! striga ea.

V Voiculescu nu era un om obişnuit. Făcea impresia că imănă cu toţi, dar era un ins extrem de complicat. Cînd pca să-ţi dea sfaturi, trebuia să-1 asculţi şi să-i urmăreşti ire * uvînt. Avea o imaginaţie excepţională, lini aduc aminte că, o dată, vorbindu-mi despre un con-diu petrecut la mare, a stăruit să-mi împărtăşească amă-ni nuc asupra impresiilor ce le-a cules, stăruind mai ales asupra eternului farmec feminin. — Am mîngîiat cu ochii atîtea frumuseţi, spunea, încît mi plin de poezie pentru tot restul vieţii ! Cine va înţeI , · complet ce farmec deosebit lasă în sufletele sensibile

99 18

I

I crea unei femei frumoase, acela este poet. De la zîmbet i la ţipătul aproape sălbatec al întîlnirii cu răceala valurilor, femeia schimbă atîtea modulări, ca şi marea culorile. \cum îmi trebuie linişte. O vară la mare, în special pentru poeţi, echivalează cu o reeditare a raiului pierdut. L-am ascultat fără să-1 întrerup. PaTcă era singur şi parcă marea pe care o luase în suflet şi care se zbuciuma încă între malurile spiritului său îi umplea de ape ochii aceia senini, copilăreşti. — Şi muntele este frumos! mi-a spus altă dată. Şi aci găseşti .înălţime, dar el nu obligă frumuseţea omenească să se dezbrace înaintea lui. Marea creează o nebunie a simţurilor, pe cită vreme muntele le linişteşte. Voi scrie odată nişte sonete despre veşnica frumuseţe : femeia. Ştiu că nu va fi uşor, dar am impresia că le port de mult cu mine, că sînt gata şi nu va trebui decît să le aştern pe hîrtie ! — Poezia mea nu are succesul poeziei lui Minulescu. Eu nu ştiu s-o cînt, nici s-o joc şi de altfel peste tot n-aş vedea decît spectrul războiului. Nu iubesc nici un fel de spectacol. Sînt împotriva şezătorii, a războiului, şi pentru singurătate ! Atît de argumentat şi de sfîşietor m-a rugat să nu-i răpesc şi picul de linişte pe care îl mai găseşte cîteodată în el, încît m-a dezarmat complet. Cînd am început convorbirea, era lingă mine, iar cînd am sfîrşit-o, pe măsură ce vorbea, retrăgîndu-se mereu, ajunsese în celălalt colţ al camerei. — Dar cînd publicaţi, nu vă expuneţi aceleaşi răni ? lam întrebat. 100 18

— Nu, mi-a şoptit. Nu ies pe scenă. Le las să fie doar bănuite. Cînd am plecat, a închis uşile după mine încet, cu teamă, parcă să nu deştepte liniştea pe care şi-o adunase toată aci. * Discret şi timid, V. Voiculescu n-a bătut niciodată la uşile celor care trebuiau să-1 audă şi să-1 înţeleagă. Circulaţia lui în revistele ultimilor ani a fost extrem de rară sau deloc. Lăsat în chinuitoarea părăsire a singurătăţii, a trecut ca o umbră, refugiindu-se în propriile sale gînduri, ca într-o pădure. Cînd părăsea poezia, se îndrepta spre proză : iar cînd şi una şi alta îl devorau pînă la epuizare, se retrăgea în parcul din apropierea casei sale, de unde urmărea ore în şir poezia tenisului şi graţiile jucătoarelor.

ALEXANDRU CAZABAN

101 18

Alexandru Cazaban era prezent la mai toate şezătorile rare, alături de Ion Minulescu, G. M. Vlădescu, George 1 i · orian, Ionel Teodoreanu, Ootav Desilla şi Teodor Scar-I ii, citind peste tot aceeaşi poveste cu cîinele englezesc mîn-I .ni, hoţ şi leneş. Tocmai spre a-1 cunoaşte mai bine, într-o zi, la o şezătoare, la Călăraşi, l-am iscodit sub forma unor întrebări, dornic să păstrez în arhiva mea ceva din atmosfera acelor \ rcmuri, în care tinereţea îşi lua adio, atît de la el, cît şi de la mulţi din generaţia lui. — Maestre, am început, sînt tînăr şi vreau să vă cunosc părerea despre confraţii dumneavoastră de generaţie şi mai ales despre cei ou care mergeţi la şezători. Ce credeţi despre ei ? Sînt scriitori mari ? Mici ? Sigur că dacă vă uniţi şi mergeţi cu ei aveţi o părere bună. Vă place poezia domnului Minulescu ? După ce m-a privit o clipă încruntat, săgetîndu-mă cu privirea, s-a ridicat de pe locul unde sta şi s-a apropiat de mine aproape ameninţător : — Mă, îţi baţi joc de mine ? — Nu, maestre ! — Păi, atunci, ce întrebare este asta ?

102 18

— V-am spus că vreau să ştiu ! — Păi ce, ăştia sînt scriitori ? — Dar ce, maestre ? — Negustori, geambaşi, zarafi... Şi tu, tocmai de ei te-ai găsit să mă întrebi ? — Dar de cine, domnule Cazaban ? — De Eminescu, Delavrancea... — Maestre, mă uluiţi! — Lasă, lasă. Scrie acolo ce-ţi spun eu. Tu nu ştii ce ştiu eu ! — Tocmai asta vreau, să ştiu ce ştiţi dumneavoastră ! — Şi Minulescu, şi plîngăreţul ăla de Vlădescu, care are fermă pe Ialomiţa şi spune că e sărac, şi Gregorian, ăla care a luptat la circ, sînt toţi nişte nechemaţi... — Maestre, dar ei ce cred despre dumneavoastră ? — Poate că sîntem nişte proşti, şi eu, şi tu, şi Teodoreanu, şi Desilla, şi Scarlat. Şi la urma urmei ce Biblioteca i £. îneească SEBEŞ ai cu mine de mă tot întrebi ? De ce nu mă laşi Judsţ'A A h i în pace ? — Bine, dar dacă ei vă consideră un mare scriitor ? — Hai? — Da! — E, atunci se schimbă. — Ştiţi proverbul : spune-mi cu cine te însoţeşti, ca săţi spun cine eşti. — Te-au pus ei ? — Nu maestre, pentru mine. — Cu ei ai vorbit ? — Da, cu unii! (J

— — — — —

Şi ce ţi-au spus ? Că sînteţi un scriitor de succes. Ei vezi ? N-au spus că sînt mare. Maestre ! Vezi că am dreptate ?...

104 ■ I A nu găsisem momentul cel mai potrivit de a sta • •II M - n domnul Cazaban. Atunci m-am gîndit să-1 fac > i | Mnidă în alt fel. Maestre, i-am spus, dacă îmi veţi răspunde la cîteva kiri, vă spun cine vă bîrfeşte. Atunci, întreabă-mă. I' cine consideraţi dumneavoastră cel mai mare scrii> i il nostru ? imii şi întîi pe mine ! N u vă supăraţi, dar vreau să vorbiţi serios ! < 'e adică, nam voie să cred acest lucru despre mine ? Sigur că da. Dar după dumneavoastră ? Rebreanu, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Brătescu-rteşti şi, dacă zici că vorbeşte frumos despre mine, şi... Minulescu. Maestre, cum scrieţi ? — Ce dracu, tu nu ştii că nu mai scriu ? — Dar cum scriaţi, cum lucraţi ? Ziua, noaptea, acasă, la munte, la mare ? — Eu am avut două pasiuni : scrisul şi vînătoarea. Scriam la vînătoare şi vînam acasă. — Tot aşa îmi răspundeţi ?

— Ei bine, am să-ţi spun şi eu un adevăr. Scriu greu. Mam lăsat tîrît de viaţă şi nu m-am ţinut aşa cum ar fi irebuit de literatură. Scriu rar, acasă, cu storurile lăsate, dar m-am legat mai mult de vînătoare, ca Brătescu. Pentru scris îţi trebuie o viaţă tihnită, pe care eu n-am avut-o. — Vreţi să-mi răspundeţi ce credeţi dumneavoastră că este talentul ? — Iar nu mă laşi în pace ? întreabă-1 pe Minulescu ! — Atunci... cum se face istoria literară ? — Dar ce, eu sînt critic ? Uite, cum o facem noi acum. După cum îţi răspund, o să se creadă cine ştie ce despre mine, însă să ştii că n-am vrut niciodată să am de a face KW

cu cei care fac istoria asta. M-am ferit de ei ca de foc. Nu m-am avut niciodată ,bine cu ei. — Ce credeţi despre domnul Ionel Teodoreanu ? — Ce să cred ? Nimic ! — Ca scriitor ! >— Mă, iu vrei să mă pui rău cu toţi. Ia lasă-mă-n pace ! — Dar ce, v-am mai făcut eu vreun rău ? — Dracu ştie ce vorbeşti cu ăialalţi ! — Maestre, sînt ca şi copilul dumneavoastră. — E, asta o spui şi lui Minulescu, şi lui Gregorian, şi lui sfrijitul ăla de Vlădescu !... — Dimpotrivă, vă stimez. — E, dacă zici că mă stimezi, spune-mi atunci adevărul acela despre care spuneai cînd am început să vorbim. — Dar încă nu mi-aţi răspuns la toate cîte aveam să vă întreb. — Mă, tu ai fost pe front ? — Da ! — De ce n-ai murit mai bine acolo ! — Vai maestre, dar ce are una cu alta ? Ce are războiul cu literatura şi în special cu confraţii dumneavoastră ? — Are, n-are... — îmi pare rău. Am păstrat întotdeauna respectul ce se cuvinte înaintaşilor. — Lasă că ştiu eu ! — Ce, maestre ? — Crezi că eu n-am aflat că te-au pus duşmanii mei să mă iscodeşti ? 106

— Maestre ! — Ce maestre, lasă că aşa este. — Ca să vă dovedesc contrariul, vreţi să vă spun ce am auzit de la domnul Vlădescu ? — Sigur că vreau. Spunea că minţiţi cînd spuneţi că l-aţi cunoscut pe II Şi mai spunea că tot aşa vă lăudaţi şi cu Dela-înd spuneaţi că vaţi dus la el cînd era ministru ■ numit nu ştiu unde. I e, a spus şi asta ? I >a, zicea că sînt nişte gogoşi pe care le-aţi născocit i i | >.· reţi mai interesant. * I .î şezătoarea care a avut loc chiar în seara aceea, dom(iazaban a citit iar povestea cu „dulăul Hector", îincle cglezesc, de rasă, care, în loc să alerge după vînat, i întors la locul unde vînătorul îşi lăsase merindele, le-a înnuai şi sa întins apoi la umbră, cît era de lung, lăsînd zadarnic pe vînător să strige : „Hector... Hector... Aport, iport !* Ascultătorii l-au aplaudat îndelung. Cînd a coborît pe scenă, avea ochii plini de lacrimi. S-a îmbrăţişat şi i-a sărutat cu toţi confraţii. Ajuns la G. M. Vlădescu, s-a i prit o clipă apoi i-a spus : „Băă, eşti o canalie, dar eu tot ie iubesc !" — Maestre, i-am şoptit, vi se preling lacrimile pe obraji ! A scos repede batista şi le-a şters. L-am privit îndelung. Era ca un copil. Nu mai avea astîmpăr : — Măi, Gregoriene, mă. îl strîngea la piept pe poet ca pe un frate. 106

La banchetul dat în cinstea noastră, fiind aşezat între el şi domnul Minulescu, l-am auzit spunîndu-i acestuia, întins peste umărul meu : — „Mă, Minulescule, tu eşti un poet mare, jjgiă, şi să ştii că ăsta — arătînd spre mine — m-a făcut să te iubesc cu adevărat!"

ION MINULESCU

Pe Ion Minulescu nu era greu să-1 recunoşti. înalt, masiv, iarna cu paltonul deschis la nasturi şi cu şalul aruncat jumătate pe spate, jumătate în faţă, cu o pălărie cu borurile mari, cu ochelari, cu trabucul totdeauna între degete, cu nelipsitul său baston, era unul dintre scriitorii care, privit de departe, părea distant, dar, după ce îl cunoşteai, nu te mai saturai ascultindu-1. Totdeauna era cu zîmbetul pe buze, deşi uneori înjura, făcea pe supăratul, ca apoi, imediat, la o glumă, să se lumineze.

106

Frecventa Cafe de la Paix şi, în majoritatea timpului, era înconjurat de tineret.

L-am cunoscut întîi de la galeria teatrului. Se dădeau atunci la fostul Teatru Naţional şezători literare. Minulescu îşi recita poeziile cu o pasiune rar întîlnită. Le completa cu gesturi largi, teatrele, legănate, de aveai impresia mai mult că le cîntă decît le spune. Era răsplătit cu multe aplauze, mai ales de tineret. De cîte ori citea el, sala devenea neîncăpătoare. Cînd însă mi-a întins mîna şi ne-am cunoscut îndeaproape, a fost la Capsa în toamna anului 1937. Am trecut i MI i la care şedea împreună cu Carol Ardeleanu i Im Moldovanu. Acesta din urmă m-a oprit şi m-a udat. Minulescu m-a privit peste ochelarii lui cu len-i. i c şi mi-a spus : Noroc, mă ! Minulescu ! m .i plecat şi mi-am şoptit numele, /i-i mai tare ! < arianopol, am spus de astă dată mai cu curaj. \haa ! Eşti grec ? Nu, român ! Dar ştii greceşte ? V-am spus că sînt român, am răspuns. Român, român, dar numele ? N-aş şti să vă spun mai mult. Sînt român şi cred că I |te de-ajuns. - Aha ! a spus el, adresîndu-se lui Moldovanu. Asta-i il dracului. De unde eşti ? — Din Oltenia ! — E, păi vezi, de-aia eşti aşa !... 106

La invitaţia lui m-am aşezat pe un scaun liber. Cornel iu Moldovanu a cerut pentru mine un schwartz şi o prăjitură. Minulescu şi-a continuat interogatoriul : — Eşti poet ? — Ştiu eu ?! am răspuns. — Am văzut că ţi-a apărut o carte la Fundaţii. E prima ? — Nu, dar este ca şi cum ar fi. —£Eu n-o am. — Am să v-o aduc. După ce m-a lăsat să răsuflu, a început să vorbească despre Paris. Din cîte am înţeles, era o discuţie întreruptă de venirea mea. — Cine nu vede măcar o dată Parisul, şi-a sfîrşit el în tîrziu vorbirea, uitîndu-se la mine, este un om care a trăit degeaba. — Noi nu ne cunoaştem nici ţara, am spus, luîndu-mi inima în dinţi. Nici Bucureştii măcar. — Dar cine vă opreşte s-o cunoaşteţi ? s-a întors el aspru spre mine. Emincscu i-a colindat plaiurile pe jos, cu o traistă în Spate, numai cu un caiet, pentru a aduna cuvinte. Voi de ce nu faceţi la fel ? Mi-a venit atunci să-i răspund aşa cum se cuvenea, dar Corneliu Moldovanu mi-a făcut un semn discret. Minulescu se făcuse roşu la faţă şi îşi aşeza mereu ochelarii pe nas, deşi aceştia şedeau la locul lor. Am tăcut, iar el a continuat : — Voi sînteţi comozi, nu vă puteţi deplasa. Tramvai, maşină ! Acum avem trenuri, mai puteţi găsi şi un car cu fîn, o căruţă... 106

Ce nedrept vorbea ! — Vă puteţi duce să vedeţi mărgăritarele Carpaţilor, un apus de soare pe Omul, un răsărit de lună pe Valea Oltului. Cine nu-şi cunoaşte ţara, nici nu poate să şi-o iubească ! N-am mai răspuns. L-am ascultat şi l-am aprobat mereu. Avea dreptate, din punctul lui de vedere, dar ce departe era de realităţile vieţii ! Cît de repede uitase ! Parcă nu fusese tînăr, parcă nu jinduise destule pe care nu le putuse împlini. Am privit spre Moldovanu şi Ardeleanu, care zîmbeau. De la mesele alăturate, cîţiva consumatori îşi întrerupseseră discuţiile şi ascultau. Tîrziu s-a întors din nou spre mine. — Ai servici ? — Da ! — Eşti doctor ? Avocat ? Ce meserie ai ? ■ nu specialist în fabricări de pulberi şi explosivi. ( c este aia ? ( uni să vă explic, am vrut să-1 lămuresc, sînt din • M l u praful de puşcă. \dică faci gloanţe ? Nu, cartuşe ! \clică de ce nu gloanţe, ci cartuşe ? Pentru că glonţul este numai partea de sus, proiectilul, iar cartuş însemnează proiectilul cu tub cu tot. E, tot dracul ăla e !... Şi eşti însurat ? Sînt! Unde lucrezi ? La Fabrica de Pulberi Dudeşti. - Deci la Pyrotechnie ! - Dacă vreţi!

106

— Copii ai ? — Nu. — Dar nevastă-ta ce e ? — în învăţămînt. — Cum dracu' te-a luat, mă ? O fi crezut... N-a continuat, dar am înţeles. Pe la orele unsprezece noaptea, m-am ridicat. Locuiam departe, tocmai dincolo de Comuna Dudeşti Cioplea, iar cîţiva kilometri trebuia să-i merg pe jos, pentru că pe atunci nu exista tramvai pînă acolo. Tot timpul drumului, m-am gîndit la ce-mi spusc.e Minulescu. Da, eram comod, nu vroiam să mă deplasez, nu vroiam să văd minunile Carpaţilor, ale patriei. Dar cum ? La ora şapte dimineaţa intram la lucru. Ieşeam la cinci şi, istovit de muncă, porneam pe jos spre Capsa, să văd, să aud, să cunosc. Şi nu aveam decît două mii cinci sute de lei pe lună, bani care nu mi-ar f! ajuns nici cinci zile să pot trăi omeneşte. * Şezătorile literare m-au apropiat mai mult de Ion Minulescu. Fie la cele organizate de Societatea Scriitorilor, fie la cele ale Universului literar, ca şi la .cele ale diferiţilor impresari, atît eu, cît şi Minulescu eram nelipsiţi. Mai urmau G. M. Vlădescu, Ionel Teodoreanu, Al. Caza-ban, George Gregorian, Coca Farago, Matei Alexandrescu, Traian Lalescu, Teodor Scarlat şi alţii.

106

Ca să fac mai puţină cheltuială cu dormitul, mai în toate oraşele locuiam în aceeaşi cameră cu nenea Minu. Sforăia îngrozitor, dar ajunsesem să mă obişnuiesc cu această muzică. Era de altfel şi motivul pentru care ceilalţi refuzau să stea în aceeaşi cameră cu el. în ultima vreme devenise nervos. Se certa, în special cu Al. Cazaban, care întotdeauna găsea cîte ceva să-1 scoată din sărite. La o şezătoare, ia Silistra, seara, după ce ne-am întors din oraşul pe care ne dusesem să-1 vizităm, Minulescu a găsit pe noptiera lui un bilet pe care scria : „La noapte, la ora 12, ai să mori, tîmpitule, pentru că tot nu eşti bun de nimic". Nu ştiam ce scrie, dar l-am văzut cum îngălbeneşte, se clatină şi dintr-o dată se prăbuşeşte plîngînd în pat, cu biletul strîns în mină. M-am repezit să-1 ajut. I-am desfăcut cravata, gulerul cămăşii şi am început să-1 bat uşor pe obraji. Lacrimi mari îi curgeau din ochii deschişi, fixaţi în tavan. Cu greu i-am desfăcut mina şi i-am scos biletul dintre degetele încleştate. Am recunoscut imediat scrisul, deşi Cazaban se căznise să nu dea de bănuit. — Eu nu mai merg la şezătoare, a izbucnit într-un tîrziu, sculîndu-se din pat. Vor să mă omoare, să mă otrăvească, vor să scape de mine. Eu plec ! Nene Minule, am încercat să-1 împac, nu vezi că . loar o glumă de prost gust ? — Ce glumă, mă, ce glumă ? Aşa se glumeşte ? Asta numai Cazaban mi-a făcut-o ! Tu ce zici ? 106

A urmat o clipă de tăcere. — Ei, vezi ? a sărit el. Aşa e, poate ştiai şi tu ! Poate fi iu eşti de partea lui! — E numai o glumă, am căutat să-1 conving. Dacă aş 11 ştiut, nu-1 lăsam s-o facă. — Dar dacă vor să mă omoare ăştia de aci, de la hotel ? — Nene Minule, am încercat eu, ce să aibă ăştia cu dumneata ? Nu eşti nici rege, nici ministru. Eu cred că e tot unul care face o glumă proastă. — Asta-i numai Cazaban, fir-ar al dracu' de şugubăţ ? — Păi dacă credeţi, de ce vă mai zbuciumaţi ? A urmat o serie de înjurături la adresa lui Cazaban, cum n-am auzit în viaţa mea. După asta a venit relaxarea. Pe la orele douăzeci fără un sfert, poetul George Gregorian, care nu ştia nimic de cele întîmplate, ne-a anunţat să ne pregătim pentru şezătoarea ce trebuia să aibă loc în-truna din sălile liceului. A urmat altă serie de înjurături. Mă uitam la Minulescu. Ochii îi ieşiseră din orbite, înconjuraţi de cearcăne mari, negre. Mîinile îi tremurau atît de tare, de nu putea să-şi înnoade măcar cravata. L-am sfătuit să se spele cu apă rece, ceea ce i-a făcut mai bine. I-am înnodat cravata şi l-am ajutat să-şi îmbrace haina? Tremura tot. Cînd am ieşit, aerul rece 1-a înviorat. Deşi era tîrziu, a vrut să mergem pe jos. Ceilalţi au plecat cu maşinile. întrucît întîrziasem, programul a trebuit modificat în ceea ce privea ordinea ieşirii scriitorilor pe scena. 106

112

106

8 — Scriitori care au devenit amintiri — c. 1/733

106

113 Cazaban i-a întins mîna cu o candoare de domnişoară. — Bine ai venit, maestre ! De ce atît de tîrziu ? — Du-tc dracului ! a fost răspunsul lui Minulescu, care se liniştise. După şezătoare, am mers la masa organizată în cinstea noastră. Totul părea uitat. Minulescu, însă, mă întreba în-truna cit e ceasul. — S-a făcut ora douăsprezece ? — Nu, unsprezece şi douăzeci! — La douăsprezece fără zece să-mi spui. Maestrul era morocănos. Vorbea monosilabic. Cîteva personalităţi din oraş, voind să-1 aibă între ei, îl invitaseră mai aproape, dar el refuzase. La ora douăsprezece şi jumătate i-am spus : — Este douăsprezece şi jumătate ! — Fir-ai al dracului şi tu, i-a fost răspunsul. Ca prin farmec apoi, Minulescu s-a luminat, a început să vorbească, să declame poezii şi chiar să umble la cutia cu amintiri. Tîrziu, Cazaban s-a ridicat peste masă, adresîndu-se lui Minulescu : — Băăă, tot o să mori ! — Ba o să mori tu, fir-ai al dracului să fii de bestie ! * în vederea ridicării unei statui lui Eminescu, se organizase de către Societatea Scriitorilor, sub conducerea poetului Georgc Gregorian, o şezătoare la Constanţa. Era în mij106

locul iernii. Ningea încet şi frumos, ca într-un pastel de Alecsandri. După ce am ajuns la destinaţie, a început un viscol, care a ţinut vreo trei zile, şi noi, din cauza suspendării circulaţiei, am rămas blocaţi timp de o săptămînă în oraş. I lupii şezătoarea cu publicul, pentru a umple golul şeii iu I I , directorii liceelor ne-au rugat să citim şi în faţa iilor şi a elevilor din oraş. Era într-o duminică di-.11. Schiţa lui Cazaban a stîrnit hohote de rîs. Farma-·..< lui G. M. Vlădescu a impresionat, iar poezia lui Mi-imlosou a captivat. Felul lui de a-şi spune poeziile, cîntate i |ucate pe genunchi, accentuînd unele gînduri sau imagini, icul mîinilor, a stîrnit rîsul elevilor şi elevelor din sală. Zadarnica a fost intervenţia de' linişte a directorului li-. mlui de băieţi. Ca la un semn, toţi au început să rîdă şi •a puncteze desfăşurarea poeziei cu aplauze. Deşi manifestaţia aceasta nu fusese provocată de poezie, > i de gestul teatral al poetului, totuşi Minulescu nu s-a mai putut stăpîni. După ce s-a înfipt bine pe picioare, ca un atlet, gata să-şi înfrunte adversarul, a izbucnit: — Bine, mă, elevi sînteţi voi ? Aşa vă învaţă proştii voştri de profesori să ascultaţi ? De ce rîdeţi de un om mai bătrîn decît voi ? Să vă fie ruşine... Şi să fiţi ai dracului ! în sală se făcuse o linişte de mormînt. Profesorii şi profesoarele au lăsat capetele în piept, iar elevii au amuţit. După o clipă de ezitare, maestrul le-a întors spatele şi a plecat de pe scenă.

106

Pentru cei care au urmat, lectura s-a desfăşurat ca într-o sală goală. Unele zîmbete şi aplauze convenţionale arătau ce adîncă impresie făcuse asupra auditoriului purtarea lui Minulescu. Totuşi, şezătoarea s-a sfîrşit frumos. Minulescu a ieşit din nou pe scenă, adus de mînă, ca un copil, de poetul dlorge Gregorian. De astă dată el şi-a cerut scuze şi a sfîrşit rugînd auditoriul să mai rîdă încă o dată, aşa cum a rîs atunci cînd a recitat. Cineva din sală, o doamnă s-a suit pe scenă şi i-a înmînat un buchet de flori. De asemenea, profesorii şi prof©soarele, cînd l-au felicitat, l-au rugat să înţeleagă cum se cuvine entuziasmul elevilor. Cînd m-am uitat la el i-am citit în priviri emoţia. într-o zi, l-am întîlnit la Café de la Paix. M-a chemat lîngă el şi mi-a spus şoptit : — Ascultă, mă, am la Minister un fond de cîteva mii de lei, pe care nu-1 mai ştie nimeni. E rămas de la alte fonduri şi vreau să-1 lichidez. Fă şi tu o cerere de ajutor ! — Cînd ? — Chiar acum, mi-a spus, şi dă-mi-o imediat! M-am dat de-o parte, la altă masă, am scris cererea, am împăturit-o şi i-am dat-o. — Să vii mîine, mi-a spus, cînd a plecat. A doua zi către prînz, m-am dus la el. Funcţionara, după ce a auzit cine sînt, mi-a dat cererea aprobată.

106

M-am uitat la ea fără să-mi vină să cred. Minulescu îmi aprobase suma de două sute lei, adică exact cît ar fi costat o masă modestă. — Cred că a greşit cu un zero, i-am spus celei care îmi dase cererea. — De ce ? m-a întrebat mirată. — Fiindcă numai drumul de aci pînă la mine şi de la mine pînă aci, face aproape două sute de lei. Numai timpul... Fata m-a privit nedumerită. — Aşteptaţi mai mult ? — Vreau să vorbesc cu dînsul, i-am spus în loc de orice răspuns. — Lăsaţi să mă duc eu ! Funcţionara s-a dus şi a revenit cu cererea modificată. Făcuse din două sute lei, trei sute. Am zîmbit. — Sînteţi mulţumit ? I )aţi-i-o înapoi ! Şi ce să-i spun ? ( a nu vreau s-o primesc. I u.icţionara s-a dus şi a revenit. Minulescu ştersese apro-lui i din dreapta şi scrisese în Stingă lainici : „Se aproba 400 lei ajutor". - Vă rog să-i spuneţi că nu primesc decît cel puţin o mie cincisute de lei. — Cred că este prea mult, m-a informat secretara. Pînă ;i n-a dat nimănui aprobări atît de mari. E foarte zgîri II cu banii statului.

106

Cu toate astea s-a dus din nou. Peste noua aprobare de astă dată scrisese şapte sute lei. — Să ştiţi, mi-a spus funcţionara, este cea mai mare aprobare de ajutor care a dat-o de cînd ştiu eu. — Se poate, i-am răspuns, dar nu eu am venit să-i solicit. M-a rugat el. Să vă mai duceţi o dată. — Mi-e greu. — Atunci mă duc eu ! La această ameninţare, funcţionara a ieşit din birou în fugă. A venit cu rugămintea de a face o nouă cerere. Deşi îmi pusesem în gînd ca, după ce voi obţine aprobarea, să renunţ la bani, totuşi am insistat. Pe noua cerere, aprobarea a fost de o mie lei. Am luat cererea din mîna funcţionarei şi am intrat la el. Nici nu şi-a ridicat capul. Mi-a aruncat o privire peste ochelari şi m-a întrebat : -p Tot nu-i de-ajuns ? — Nu ! — Cît vrei ? — O mie cinci sute de lei. — Dar o mie două sute nu se poate ? — Nu ! — Nici o mie trei sute ? — Nu! — Atunci fă o altă cerere ! A scris pe ca o mie cinci sute lei şi mi-a întins-o fără să spună o vorbă. 106

N-a răspuns nici la salut. Funcţionara mă aştepta cu sufletul la gură. — Ei, mulţumit ? — Da, dar te rog să-i încasezi dumneata. — Şi cum să fac să vi-i dau ? — Să-i păstrezi pentru dumneata. A fost prea mare deranjul şi vreau să pot pleca satisfăcut. — Adică, să-i iau eu ? — Sigur ! Ce s-a mai întîmplat nu ştiu. Nu ştiu nici dacă Minu-lescu o fi aflat vreodată că nu am luat acei bani. Poate, de atunci, să mai fi avut asemenea fonduri, dar mie nu mi-a mai spus niciodată să mai fac vreo cerere. * Trecuse mult timp de la întîmplarea de mai sus, cînd, într-un amurg de vară, soneria de la poarta casei unde şedeam a sunat prelung. Tocmai aveam în vizită o vară de a mea de pe plaiurile Olteniei. Stăm cu ea de vorbă. La chemarea de jos vară-mea s-a grăbit să iasă pe terasă, crezînd că este soţia mea, pe care o aşteptam să vie de la şcoală. — Pe cine cauţi ? a întrebat ruda în graiul ei de la ţară. — Aci stă Carianopol ? — Da! ■— Spune-i că vreau să vorbesc cu el. — Dar cine eşti dumneata ?

106

Miiuilescu, a fost răspunsul. ' işicpt o clipă, cînd am auzit numele lui nenea MU «dhorît într-o fugă şi i-am deschis poarta. Nu-l i IM in de mult şi poate chiar că ne şi ocolisem. Bine aţi venit ! iam spus bucuros. (Ic, mă, nu vrei să mă primeşti ? Se poate să spuneţi una ca asta ? Bine, mă, bine, dar ce te-ai cocoţat atît de sus ? i i i'i Ir astea mă obosesc ! — Nevoia! I lupă ce s-a aşezat pe un scaun şi a răsuflat îndelung, ni a întrebat : Tu cunoşti pe... Spirescu ? — Da. — Poţi să-mi faci un serviciu ? — Da. — Uite, am o rudă care vrea să înscrie o firmă la Camera de Comerţ şi nu-i dă aprobarea ! — Păi cum ? ! — Nu ştiu, dar ăsta cu firma este un nepot al meu. Tiam adus o nouă cerere şi actele trebuincioase. M-am uitat la semnătură. — Dă zece mii de lei pentru aprobare ! — Bine, maestre, i-am spus. Poimîine, cred că vă pot aduce aprobarea. Unde să vă găsesc ? — Lasă că viu eu. Acum ştiu ! — Dar tot la ora asta. — Bine. Di|j)ă o dulceaţă şi cîteva aduceri aminte, maestrul a 106

coborît treptele. în curte, mi-a întîlnit ruda de la ţară. — Ce, fă, nu vreai să-mi dai drumul ? Femeia n-a răspuns. — Cum te cheamă ? — Ioana. — Fir-ai a dracului, să fii ! Şi agitîndu-şi bastonul, lovind-o mai mult demonstrativ peste fustă, i-a întins o bancnotă. — Uite, na douăzeci de lei, să-ţi iei bomboane ! Şi poimâine, cînd viu, să nu te faci că nu mă cunoşti !

Aprobarea am căpătat-o exact la timpul promis, iar maestrul Minulescu a venit aşa cum spusese. I-am dat ordinul de înscrierea firmei. S-a uitat la el, 1-a sucit şi pe o parte şi pe alta, apoi m-a privit întrebîndu-mă : — Numai atît ? — E tot ce trebuie, i-am răspuns. — Şi cu asta e gata ? Poate să-şi deschidă magazinul ? — Da. — Nu mă minţi ? A fost rîndul meu să mă uit la el fără să-i răspund. A băgat mîna în buzunarul de la pieptul hainei şi a scos un teanc de hîrtii de cîte cinci sute de lei. A numărat douăzeci de bucăţi, pe care mi le-a întins. — Aşa cum am vorbit, aşa fac.

106

— Nu datoraţi nimic. A fost lucru uşor. Nu a costat nici un ban. Nu pot să primesc nimic. Cînd omul acesta va avea prăvălia lui, merg cu plăcere, împreună cu dumneavoastră, să bem o bere la el. Altfel... — Cum adică, nu vrei să-i iei ? — Nu spun că nu vreau, dar cel care a dat această aprobare n-ar primi o asemenea recompensă. Şi, în afară de aceasta, eu n-am făcut decît să-1 ajut pe poetul Minulescu şi de la el, cînd a fost de cerut, ştiţi bine că am cerut. (Je, mă, eşti nebun ? Nu, maestre, dar cred că v-am spus tot. Intre timp a sosit şi soţia mea de la şcoală. Ascultă, frate, i s-a adresat el, sărutîndu-i mîna, băr-i · »iu său nu-i în toate minţile. îi dau bani şi nu vrea să-i ia. Ştie el ce face, i-a răspuns soţia. — Bine, bine, dar zece mii de lei, nu sînt de colea. — Nu e nimic, i-a zîmbit ea, pentru cît i-a trebuit, soţul meu a luat destul de la dumneavoastră ! Aluzia 1-a îmbujorat. — Şi ce vrei să-ţi trimită, mă ? Flori, bomboane, jucării ? — Soţia mea a spus foarte bine : dumneavoastră mi-aţi dat lumină, iar eu o amanta de aprobare. Nu socotiţi că tot eu vă rămîn dator ? De cîte ori era mulţumit de ceva, fluiera. De astă dată a început să privească prin casă şi să fluiere. — Tu ai ceva cărţi de ale mele, mă ? I-am arătat între altele şi Spovedanii. Aveam patru exemplare, iar el nu avea nici unul. I-am dat un exemplar cu 106

dedicaţie : „Maestrului Minulescu, cartea sa, de la un cititor care îl iubeşte şi care are mai multe exemplare". A răsfoit-o şi s-a adresat soţiei mele : — Dacă vrei să ştii, află că poezia care îmi place mai mult din această plachetă este Solilocul Nebunului! O transcriu pentru cei care n-o cunosc, aşa cum a apărut în amintita colecţie : — Aş vrea să-mi sparg vitrina cu minciuni Şi-nchis apoi în rafturile goale, Solemn, ca-ntr-un ospiciu de nebuni, Să-mi fac bilanţul vieţii ancestrale. Falit, timid, umil ^i resemnat, Aş vrea să mă cunosc tatii pc mine. Şi vechiul sfat al bunului Socrat Să-1 scriu pe geamul noilor vitrine.

Şi-aşa, siăpîn pe tot ce este al meu, Aş vrea să mă despart de orice vina, Să-mi pot expune-n For şi-n Coliseu întreaga mea origină divină.

Aş vrea ăşi pregătească volumul. — Credeţi ? m-a întrebat timidă. — Sînteţi obligată. Nu aveţi voie să ascundeţi un bun care trebuie să fie al tuturor ! * La cîtva timp în urmă i-am găsit în librării volumul de Poezii cu un cuvînt înainte al criticului Şerban Cio-culescu. Iam dat telefon voind s-o felicit, dar era gripată. Am vorbit prin intermediul mamei sale. Mi-a spus că sînt pus pe lista celor cărora voia să le dea cartea cu autograf, rugîndu-mă să-i telefonez cam peste o săptămînă, pentru revedere. Tragedia care a urmat după aceea s-a consumat cu o repeziciune uimitoare. Gripa Marianei Dumitrescu a luat proporţii şi, în loc să dau un telefon, aşa cum era stabilit, cînd nu eram acasă, soţia mea a fost anunţată că poeta, în stare gravă, transportată la spital, s-a stins din viaţă.

VICTOR ION POPA 106

Nici cu Victor Ion Popa nu se stinge galeria suferinzilor şi doritorilor de mai bine. Prozator, dramaturg şj poet — om de teatru, profesor, caricaturist şi cronicar teatral, străbătut pînă în adîncuri de fiorul artei, împărţit în atîtea domenii de activitate, el reuşeşte, în mare măsură, să le împace pe toate. * Victor Ion Popa era bibliotecar al fostei Societăţi a Scriitorilor Români. Se ocupa cu evidenţa bibliotecii acesteia, dar nu pentru că era necesar, ci fiindcă acest post era în comitet şi trebuia completat. De altfel, Societatea Scriitorilor avea un număr prea mic de cărţi, iar fondurile ei de achiziţionare erau inexistente. Se scriau pe atunci, pentru rămînerea în arhiva Societăţii, biografiile scriitorilor maturi în viaţă. Aproape fiecare tînăr scriitor era solicitat să scrie viaţa cîte unui înaintaş. Aşa se făcea şi o apropiere între generaţii şi o cunoaştere mai profundă a celor vîrstnici. Am fost rugat să scriu biografia lui Ion Minulescu şi pe cea a lui Alexandru Stamatiad. Lucrul nu era uşor. Oamenii voiau să se scrie despre ei aşa cum li se părea lor

106

că sînt, iar Societatea Scriitorilor cerea, pe lingă datele necesare, şi observaţii, aprecieri şi caracterizări personale. Cel cc se ocupa de aceste monografii era Victor Ion Popa. El da indicaţii, citea, ajuta, ştergea ce nu i se părea bine construit şi punea pe cel care scrisese să revină şi să completeze. îmi aduc aminte că la biografia lui Minulescu am stăruit aproape trei luni, deşi nu trebuia să depăşesc douăzecişicinci-ircizeci de pagini. Nu definisem bine scriitorul, unui pasagiu îi lipsea suflul poetic, o frază nu era bine întocmită, iar un cuvînt nu exprima exact ceea ce trebuia. Am mers cu această biografie de cîteva ori ila Victor Ion Popa şi, pe hîrtia scrisă cu îngrijire la maşină, totdeauna, el a făcut îndreptări necruţătoare, mereu nemulţumit de ceea ce scrisesem. — Aci nu trebuia spus „spre exemplu", ci „bunăoară". — Dar altădată mi-aţi cerut să spun invers. Cum să las? — E mai bine „bunăoară" ! Unele reviste literare ale vremii inseraseră faptul că Minulescu s-ar fi născut la Slatina şi nu în Bucureşti, cum răspunsese el la chestionar. Eu adăugasem şi aceasta, dar Victor Ion Popa fusese nemulţumit. — Un scriitor, dragă Carianopol, trebuie prezentat în datele lui biografice, mai ales cînd este în viaţă, ţinînd scama 146

154

şi de dorinţele lui, dar în aşa fel încît totul să fie real. Să nu te laşi tîrît nici de frumos, nici de frază. Acest lucru dăunează tuturor celor care scriu şi, mai ales, pro-iziatlorilo'r. Ceea ce faci dumneata acum este o şcoală şi trebuie să înveţi mereu. Nu uita că rămîi mereu dator celor care te citesc. După ce am sfîrşit biografia lui Minulescu, am trecut ia aceea a lui Stamatiad. Pretenţios peste măsură, socotin-

• unul dintre cei mai mari poeţi ai noştri, Stamatiad uni da indicaţii cum să scriu şi ce să spun despre el. l-am relatat aceasta lui Victor Ion Popa. A rîs şi mi-a povestit următoarele : „Se da premiul naţional de poezie. Din comisie făceau parte, pe lingă ceilalţi premiaţi, un reprezentant al Academiei şi unul al Ministerului Cultelor şi Artelor. După ce Stamatiad s-a asigurat de concursul celor mai mulţi din comisie, a alergat şi la profesorul N. Iorga, care reprezenta Academia. «Lasă, lasă, dragă — povestea Stamatiad că i-a spus Iorga —, un mare poet ca dumneata trebuie vi fie premiat». Rămăsese numai reprezentantul Ministerului Cultelor şi Artelor, al cărui nume îmi scapă. Pe acesta înjsă 1146

155

a convins profesorul Iorga, aşa încît, atunci cînd a fost vorba de votare, reprezentantul ministerului, care nici habar nu avea de literatură şi, mai ales, de poezie, votîn-du-1 pe Alexandru Stamatiad, a apus : «Eu nu-1 cunosc pe domnul Stamatiu, dar dacă domnul profesor Iorga spune, să trăieşti, domnule Stamatiu, şi la mulţi ani !» Urarea aceasta a circulat mult timp printre noi şi, de cîte ori îl vedeam pe noul laureat al premiului naţional de poezie, nu ştiu de ce,, mi se făcea o milă imensă de el." Cînd a sfîrşit, Victor Ion Popa m-a întrebat: — Ai înţeles ? — Da, da, i-am răspuns, dar cum să fac să spun ce cred eu cu adevărat ? ■p- Uite ce, mi-a sugerat el mai mult în şoaptă : scrie o biografie pentru el şi una pentru noi. M-am supus sugestiei, deşi era împotriva dorinţei mele. Alexandru Th. Stamatiad a fost mulţumit de biografia pe care i-am scris-o. Secretul, însă, a rămas, pînă astăzi, la mine şi la Victor Ion Popa, care a plecat cu el în mormînt.

146

156

într-o seară, stam cu Victor Ion Popa în apropierea casei de bilete, la teatrul Studio din Piaţa Amzei. Doi tineri voiau să intre la spectacol, dar probabil că nu le ajungeau banii. Se tot scotoceau prin buzunare şi nu găseau nimic, încercarea de a da mai puţin nu reuşise. Casiera refuzase să le vîndă bilete la preţul jumătate. De acelaşi obstacol se loviseră şi în faţa cerberului de la intrare. Soneria anunţase începerea spectacolului. Mai erau cîteva clipe pînă la ridicarea cortinei. Ochii controlorului de bilete erau numai la ci. Zadarnic voiseră să se strecoare în vreun fel, toate încercările lor eşuaseră. Fără să-mi dau seama, Victor Ion Popa urmărise scena înduioşai. L-am văzut mergînd la casă. După ce a cumpărat două bilete pentru stalul I, s-a îndrepiat către cei doi. M-am apropiat şi cu. — Vreţi să intraţi la spectacol ? i-a întrebat. Tinerii l-au privit intimidaţi. — Da, dar nu ne ajung cinci lei ! La galerie costa douăzeci de lei locul, iar stalul II patruzeci lei, dacă mai ţin bine minte. — Noi am îndoi avem două locuri şi nu ne mai ducem, le-a spus el, vreţi să luaţi biletele noastre ? Tinerii s-au apropiat sfioşi. Glasul lui Victor Ion Popa era blînd, cum parcă nu i-1 auzisem niciodată. — Dar nu ne ajung banii. Nu aveam decît treizeci şi cinci de lei amîndoi ! — Nu e nimic, noi iot nu le mai folosim. 348

149

— Alunei, primiţi ce avem ? — Xu e nevoie, v-am spus că nouă nu ne mai folosesc. — Atunci, vă mulţumim ! Am intrat şi noi. Cortina începuse să se ridice. Victor Ion Popa s-a uitat la mine şi, prin întuneric, mi s-a părut că ochiii străluceau ca doi cărbuni aprinşi. Cînd am ieşit din sală mi-a spus : — Am fost şi eu ca ei. De cîte ori am intrat fără să plătesc ! De cîte ori nu am avut bani ! De cîte ori nu am regretat că n-am putut sa văd un spectacol ! Ne-am aşezat pe o bancă din hol. — Ar trebui, a continuat, ca măcar toţi studenţii de la Conservator să aibă intrarea liberă la toate teatrele. Pentru ei, fiecare spectacol esie o lecţie care nu are nevoie de explicaţiile profesorului. Sigur, nu toţi vor ajunge mari artişti, dar despre mulţi dintre ei, miine, se vor scrie cronici de laudă. Şi între ei poate fi un Demetriad, Nottara, Iancu Brezeanu, Manolescu sau Măria Ventura, Măria Voiculeşcu, Aura Buzcscu. Dar, ce să mai vorbim de ei, cînd chiar bieţii actori o duc aşa cum o duc ? Lumea noastră nu se preocupă de viitor... * Prietenia lui Victor Ion Popa, sau mai bine zis afecţiunea pe care o arăta confraţilor mai tineri, m-a făcut să îndrăznesc, într-o zi, să stau de vorbă cu el, eu punîndu-i întrebări iar el răspunzîndu-mi, despre cum a luat fiinţă breasla noastră, a scriitorilor şi mai ales Societatea Scriitorilor Români. Pînă la data aceea — cred că era prin anul 348

149

1936 — înainte cu un an de a fi fost şi eu cooptat membru al Societăţii, întrebarea mă chinuise de multe ori. Iată-mă, aşadar, într-o după-amiază de april, conform promisiunii lui, venit la el acasă, pe strada Leonida 28. M-a primit, invitîndu-mă să sun. — Să-ţi povestesc, sau să-ţi răspund la întrebări ? — Ar fi mai frumos să-mi povestiţi, dar pe mine mă interesează şi răspunsurile.

348

149

— Bine, atunci, hai!... — Cum a luat fiinţă Societatea Scriitorilor ? — Nu aşa, mi-a răspuns. întrebarea să fie „Care era ■atmosfera înaintea înfiinţării Societăţii", pentru că sînt unele precizări care se fac necesare ! — Bine. — Deci, răspund la întrebarea pe care am formulat-o eu ! — Da! A scos din sertar nişte însemnări, pe care le avea scrise dinainte, şi a purces la cele ce urmează : — într-un scurt istoric al S.S.R.-ului, publicat în septembrie 1915, D. Teleor ţinea să amintească toate încercările pe care le-au trudit înaintaşii literaturii noastre la gîn-dul să strîngă rîndurilc rare ale mînuitorilor de pană şi să ridice la treapta şi văzul meritat, aleasa îndeletnicire a scrisului. El pomeneşte astfel de înţelegătorul boier Dinicu Golescu care, la cinci ani după răzmeriţa lui Tudor, începuse a îndemna pe scriitorii vremii să calce pragul caselor sale de pe podul Mogoşoaiei, unde, în prietenească adunare, cu arătări şi răstălmăciri de gînduri, să pună la citire şi un tar compunerile dibăcite de dînşii. De bunăseamă, veneau acolo, să fie faţă, nu numai cei care aveau de arătat scrierile lor, dar mai ales boierimea îndîrjită, care avea sufletul ei băştinaş. Se saturaseră aceste feţe luminate de auzit sporovăială străină a curţii lui Caragea, unde domniţa Ralu, cu bolnăvicioasa-i dragoste de (literatură şi de teatru, îi silise amar de ani de-a rîndul, să se îmbuibe cu piesele lui Mon150

160

senior Voltaire, jucate în greceşte cu elevii lui Măgureanu, dăscăliţi de Aristia. Voiau boierii români să mai asculte şi graiul românesc. Iar cînd o pronie ciudată a făcut ca în 1825 să se mistuie în flăcări teatrul Cişmeaua Roşie, ridicat de domniţa greacă, ei au înţeles că focul acesta era mai mult decît o întâmplare. L-au socotit semn venit dintr-o i re ce depăşea orînduirile lumeşti, semănînd cu toate ce-I Ialte semne de prefaceri grele şi adînci ale ţării de pe vremea aceea. Răzvrătirea lui Tudor şi înscăunarea lui Grigore («Inca Vodă, drept cel dintîi domn pămîntean, însemna nu numai izgonirea pe totdeauna a domniei fanariote, dar şi putinţa de răzbire a tot ce obijduisc întreaga alcătuire de viaţă şi credinţă a ţării !... — Acum, cred, l-am întrebat, vine rîndul întrebării mele ? — într-o oarecare măsură, da... — Atunci, vă rog !... — Alături de naşterea proletariatului intelectual, în cadrul lui, prinde să se înfiripe şi un proletariat scriitoricesc. Literatura începe să fie o profesie, cel puţin arată că poate ii mai mult decît o îndeletnicire adăugată şi întîmplătoare, îngăduită numai oamenilor cu viaţă aşezată. Răsar, deci, şi se ridică pe treapta de sus a scrisului sumedenie de poeţi şi prozatori, hotărîţi să-şi hărăzească literaturii toate puterile şi tot rostul zilelor lor. Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Ilarie Chendi, Dimitrie Anghel, Caton Theodorian. St. O. Iosif, Emil Gîrleanu, alături de cei mai tineri ca : Petre 150

161

Locusteanu, Corneliu Moldovanu şi Victor Eftimiu, nu mai vor să aibă alt titlu decît acela pe care li-1 poate da breasla lor. Astfel, în 1908, Cincinat Pavelescu simte limpede frămîntarea semenilor săi şi caută să-i lege într-o societate cu aşezare temeinică de statute şi regulamente. Adunînd la 28 aprilie pe : Emil Gîrleanu, Virgil Caraivan, Ludovic Dauş, C. Sandu-Aldea, D. Anghel, St. O. Iosif şi Ion Adam, pune^la cale înfiinţarea unei Societăţi a oamenilor de litere, luînd ca pildă orînduirea celei franţuzeşti. Face chiar o formă de statut sumar şi încheie un proces-vcrbal de constituire, socotind prezenţi pe cei mai mulţi dintre scriitori care lipseau de la chemare. Alcătuieşte cu acest prilej comitetul, luîndu-şi singur preşedinţia, făcînd vicepreşedinţi pe G. Ranetti şi D. Anghel, cenzori pc C. Sandu-Aldea şi Mihail Sadoveanu, chestori pe I. Adam şi G. Murnu, secretari pe Emil Gîrleanu şi Ludovic Dauş, bibliotecar pe St. O. Iosif, iar casier pe Virgil Caraivan. Pentru a da comitetului mai multă tărie, socoteşte totodată ca membrii pe : 1. A. Bassarabescu, I. Al. Brătescu-Voincşti, I. Ciocîrlan, N. Dunăreanu, Al. G. Florcscu, Artur Gorovei, D. Nanu, A. Stavri şi G. Beccscu-Silvan. Toată activitatea însă a Societăţii oamenilor de litere s-a oprit aci. Nu s-a vărsat nici o taxă, nu s-a mai luat nici o hotărîre. De altfel, nici măcar comitetul nu s-a mai întrunit. — Ce s-a întîmplat după aceasta ? — Urnirea lui Cincinat a adus însă un mare bine — să atragă luarea aminte, să stîrncască întrebări şi nedumeriri în toată scriitorimea. în adevăr, interesele comune ale acestei 150

162

mici lumi, depărtate şi stinghere de lumea cealaltă, începură să se vadă tot mai limpede. Legătura tot mai deasă cu editorii şi tipăriturile periodice, lipsa de ajutoare în cumpenele grele ale nevoilor, toate acestea deschideau probleme la care nu era în măsură să răspundă dccît o temeinică închegare scriitoricească, în stare să capete, să facă şi să mînuiască fonduri, precum şi vrednicia de a fi luată în seamă, cînd are un cu-vînt de spus. Cei mai tineri şi mai strins legaţi de nevoile breslei — încep cu Emil Gîrleanu — sau trudit cîteva luni de zile, cu tot focul inimii, pînă să tragă de partea lor pe toţii scriitorii, mai ales pe cei mai vechi şi cu viaţa mai puţin apropiată de viaţa cărţilor. Au izbutit astfel să stîrncască şi să ţină o adunare de constituire, care s-a făcut în amfiteatrul Liceului Lazăr, în ziua de 2 septembrie 1909. Au luat parte aproape toţi literaţii vremii. Procesul verbal încheiat atunci îi arată fără nici o rînduială, aşa cum şi-au pus iscăliturile : Ion Scurtu, Panait Cerna, Alexandru Davilla, V. Demetrius, C. Stere, I. A. Bassarabescu, C. SanduAldea, D. Nanu, I. Agârbiceanu, I. Adam, M. Codreanu, Sextil Puşcariu, Caion lheodorian, Al. Cazaban, Haralamb Lecca, G. Orleanu, \l. G. Florcscu, Jean Bart, Al. G. Doinaru, G. Ibrăileanu, \rtur Gorovei, Radu Rosetti, A. de Hertz, N. N. Beldiceanu, I. Dragoslav, Vasile Pop, Corneliu Moldovanu, C. Berariu, cavian Goga, St. O. Iosif, Ilaric Chcndi, Ion Minulescu şi Zaharia Bârsan. Toţi cei patruzeci şi şapte de scriitori de faţă la adunare au fost socotiţi „Membri Fondatori ai Societăţii", care a fost denumită Societatea Scriitorilor Români. Discuţiile au fost scurte şi prietenoase. Cincinat a ţinut să arate că Societatea oamenilor de litere, înfiinţată cu un an inainte, nu mai are rost să fiinţeze, de vreme ce s-a alcătuit alta, pe temeiuri mai largi, şi a declarat-o desfiinţată. Iar Emil Gîrleanu a dat citire statutului şi regulamentului, făcute amîndouă de Ilaric Chcndi. — Ce activitate a avut acest prim comitet ? — întîiul comitet al Societăţii, îndemnat de elanul pornirii la drum şi, mai ales, de neastîmpărul cald al lui Emil Gîrleanu, şi-a croit un plan de lucru tot pe atît de bogat, pe 1

Intîia Şezătoare în Ardeal a avut loc la Sibiu — 22 5 martie 1911 la de scamă, dar şi cel mai cîtfebruarie era de şiîndrăzneţ. Cel — mai primejdios punct din el era organizarea cîtorva serii de .ezători literare, prin ţinuturile locuite de românii de sub stă-pînire^ Austro-Ungariei1. Aceasta era o poruncă neînfrîntă 152

150

164

153 a vremurilor de atunci, şi scriitorii noştri au ştiut s-o facă plinită, cu toate stavilile pe care au trebuit să le ocolească,, ori să le doboare. Pe vremea aceea, fireşte, era prea greu să poată pătrunde în Bucovina ori în Ardeal o faţă cărturărească din Regatul vechi. De îndată era înlănţuit cu mreajă de bănuieli, şi orice mişcare, orice privire, orice pas îi era urmărit şi pus la cîntarul unei anumite judecăţi şi temeri. Cum, dară, ar fi iost uşor unui mănunchi de scriitori mărturisiţi să pătrundă în locurile acelea, aşa de aspru păzite, cînd ei spuneau sus şi tare, dintru început, că vin în numele graiului şi al scrisului românesc, că vor să întreţină, la cei de un sînge ou dânşii, frumuseţea limbii şi simţirea inimii moştenite ? Ca în prea puţine daţi, austriecii şi ungurii nu sau împotrivit multă vreme. învoirea pentru şeză-torile din Bucovina a venit înaintea celei pentru Ardeal, şi scriitorii noştri au pornit, fără întîrziere, spre susul Moldovei, unde îi aştepta cu uluită bucurie toată suflarea românească a bătrinei Suceve şi a satelor dimprejur. Poetul bucovinean G. Rotică a fost călăuza întîii zile şi conducătorul alaiului pe uliţele Sucevei tixite de oameni. A fost o zi de bucurie grea, adîncă, încordată, iar nu deşănţarea uşura-tecă a unui entuziasm lesne trecător. Au citit acolo, într-o linişte solemnă, din lucrările lor : Mihail Sadoveanu, Emil Gîrleanu, Cincinat Pavelescu, D. Anghel, St. O. Iosif, Ca-ton Theodorian şi A. de Hertz (care semna pe atunci Dinu Ramură). în drum, s-au alipit grupului pornit din Suceava şi ceilalţi scriitori, sosiţi cu o zi mai tîrziu : Natalia Iosif, Corneliu Moldovanu, 150

165

Ion Minulescu, Al. Th. Stamatiad şi D. Nanu. Au fost întîmpinaţi de românii localnici, în frunte cu Sextil Puşcariu, Liviu Marian şi Constant Berariu. Negreşit, au trebuit să fie vizitate : Societatea pentru Cultura Poporului Român, Palatul Mitropoliei şi Societatea Junimea. Alte două şezători, pline de acelaşi entuziasm românesc, i-au purtat pe scriitorii noştri la Rădăuţi şi la Cîmpulung, de unde s-au întors la Bucureşti, aşteptînd răspunsul guvernului de la Budapesta, pentru turneul din Ardeal. Cu-rînd a venit şi acesta. Neîntîrziat, scriitorii s-au grăbit de drum către Sibiu, unde îi aşteptau : Ootavian Goga, Tăs-lăoanu şi un tînăr înalt, blond, cu ochii albaştri, care pe vremea aceea era mai mult iubitor de scriitori decît scriitor el însuşi. îi zicea Liviu Rebreanu. Şezătorile din Ardeal au fost, poate, încă şi mai mişcătoare decît cele din Bucovina. I )e bună seamă, ungurii aveau mîna mult mai aspră şi mai grea decît a austriecilor, aşa încît închipuirea libertăţii — fie ea numai de o zi, sau de un ceas — avea pricini a stîrni răbufnirea vijelioasă în faţa unor oameni care le aduceau, ca şi bucovinenilor, icoana caldă a prefacerilor ce trebuiau să vie, mai devreme sau mai tîrziu. Aceste două turnee, adăugate altor cîtorva şezători prin ţară, au fost pas „inimos" de pornire curată şi frumoasă pentru tînăra Societate. Prin ele s-au atras privirile întregii lumi româneşti de peste munţi şi din ţara veche şi, dincolo de ceea ce putea să impună conştiinţa vagă a operelor, a pus în vază, la timp venită, meseria scriitoricească !

150

166

— în afară de entuziasmul stîrnit şi de satisfacţia cuvîntului patriei dus fraţilor de peste munţi, ce alte satisfacţii au adus zbaterile şi activitatea noii Societăţi ? — Negreşit, nimeni n-a aşteptat roade chiar d'intr-un început. Dar ele au venit mai repede decît^ se credea, în timpul anilor următori, cînd s-a găsit un ministru al cărţii şi învăţăturii care să socotească că scriitorul este un bun obştesc şi trebuie ocrotit cu deosebită grijă. Acest ministru a fost C. C. Arion, cu al cărui nume ne vom mai întîlni în cursul acestor convorbiri. — în urma acestor succese, viaţa Societăţii şi a membrilor ei a devenit alta ? — Dacă, sufleteşte, truda literaţilor din timpul acelor ani a fost încununată de strălucire şi biruinţă, băneşte, Socictatea a avut totuşi de îndurat o pagubă grea prin focul care a nimicit întreaga clădire a Luvrului în seara zilei de 29 ianuarie 1910, ora 18. într-adevăr, deşi de scurtă vreme înfiinţată, Societatea Scriitorilor izbutise, după strădanie încordată şi grea, să-şi înfiripe la al doilea etaj în Luvru un colţişor tihnii, cu jilţuri bune şi moi, cu mese curate, covoare plăcute mersului şi cu frumoase tablouri pentru încîntarea ochiului, dăruite de toţi pictorii vrednici şi tineri ai anului 1910. Muncise mult blajinul Emil Gîrleanu pînă sa adune atitea lucruri laolaltă. Şi ajunsese la o bună întocmire a socotelilor Societăţii, lăsîndu-1 pe D. Anghel să locuiască acolo şi să îngrijească de locaş, împărţind în schimb plata chiriei. Toată truda de luni de zile a fost mistuită într-un 150

167

singur ceas. Focul, fiind izbucnit de jos, greu ar mai fi dat voie să se mai scoată ceva din caturile de deasupra, lotuşi poate că inima lui Gîrleanu n-ar fi pregetat să-şi primejduiască viaţa, numai să scape ceva din cît strîn-sese osîrdia lui. Dar pompierii l-au oprit, încredinţîndu-1 că planşeurile de beton ale clădirii nu vor da voie flăcărilor să treacă sus, ci se vor mărgini la etajul unde au izbucnit. Curînd însă focul, încins ca o vijelie, şi-a trecut răzbuf-nirea peste tot, pînă sub acoperiş. Iar atunci era prea tîr-ziu să se mai poată face măcar o încercare. Societatea a pierdut aproage toată averea, iar Dimitrie Anghel şi-a plins cenuşa lui Hiperion, manuscrisul romanului său, pe care n-a mai avut nici îndemn, nici vreme să-1 refacă. Un singur noroc, în toată nenorocirea de atunci : scriptele Societăţii nu au fost primejduite nici o clipă, pentru că Societatea avea atunci casier pe Eustaţiu Măciucescu. Registrele se găseau la dînsul acasă, ca şi banii cei mulţi, fiindcă SocictaClădit pe locul unde se află astăzi restaurantul Berlin. ajunsese să aibă un capital de trei mii opt sute paisprelei şi patruzeci de bani! — Ce s-a întîmplat după dezastru ? — După o schimbare uşoară a statutelor, făcută în no-i nibrie 1911, comitetul îşi încheie socotelile printr-o dare de seamă a activităţii, trimisă de Mihail Sadoveanu — preiei intele —, care n-a putut veni la adunarea generală. Noul i omitet ales în ziua aceea avea de astădată în frunte pe Emil 150

168

Gîrleanu, iar în celelalte rosturi pe Al. Davilla, Ca-ton Theodorian, Corneliu Mqidovanu şi Ion Scurtu. Davilla, pe atunci director al Teatrului Naţional şi al Direcţiei I eatrelor, deci om cu osebită trecere la ministrul instrucţiunii, C. C. Arion, reuşeşte să-1 numească pe Gîrleanu director al Teatrului Naţional din Craiova. Fire pătimaşă cum era, Gîrleanu s-a lăsat furat cu totul de treburile teatrului oltenesc, fără să-şi mai afle răgaz să vadă de Societatea pe care doar mai mult el o înfiinţase. Roagă, în schimb, pe Davilla să-1 înlocuiască, unde şi cînd poate, socotind ci vaza şi mîna lui tare nu pot fi fără priinţă şi tinerei înjghebări scriitoriceşti. Şi, într-adevăr, Davilla a fost atunci foarte folositor. Mai întîi, 1-a făcut pe ministrul său să înscrie în buget o subvenţie de trei mii lei anual pentru Societate. După aceea, tot Davilla îndeamnă şi primeşte însărcinarea comitetului să facă prima încercare de legătură cu Societatea oamenilor de litere din Paris. A urmat lupta pentru căpătarea calităţii de persoană morală, făcîndu-1 pe Arion să susţină singur proiectul de lege, să capete votul Parlamentului, cum se obişnuia pe vremea aceea, şi, m sfîrşit, ajută să se tipărească de către editura Flacăra cel dintîi Calendar al Scriitorilor Români, pe care comitetul, după statut, trebuia să-1 scoată pe cheltuiala lui. Dar toate aceste stăruinţe nu-i erau recunoscute lui Davilla de către toţi membrii Societăţii. Omul acesta ascuţit şi aspru, deprins cu cravaşa, făcut să poruncească, era firesc să supere multă lume. A supărat chiar şi o mare parte dintre scriitori, aşa incit, la 25 noiembrie 1912, cînd comitetul îşi depune man150

169

datul, Gîrleanu nu izbuteşte să-1 facă ales în locul său pe Davilla, aşa cum hotărîseră ei între ei. Se alege în schimb Mihalache Dragomirescu, care conduce Societatea pînă la 26 ianuarie 1914. Cum era de aşteptat, adunarea generală de atunci n-a fost prea prietenoasă şi a stîrnit sumedenie de demisii. Fireşte, a lui Alexandru Davilla era în frunte şi — spre deosebire de a celorlalţi — a rămas fără întoarcere ! — Care a fost activitatea Societăţii sub acest nou comitet ? — După căderea în alegeri, Davilla începe să se răzbune. Cel puţin aşa au socotit scriitorii, măsura prin care acesta a tăiat dreptul membrilor Societăţii de a putea intra în Teatrul Naţional numai pe baza legitimaţiei de la S.S.R., iar pe de altă parte, sîcîit de comitetele teatrale ce-i şedeau pe cap — comitete înfiinţate prin legea lui Haret — încearcă să treacă prin parlament o nouă lege, punînd in ea răspundere şi drept de conducere absolută pentru director, desfiinţarea oricărui comitet şi anularea premiilor pentru autori. Duşmanii lui Davilla, prinzînd însă de veste, din vreme, au destulă dibăcie să arate lucrurile în lumina cea mai proastă pentru directorul teatrelor şi împiedică votarea legii. în orice caz, ministrul mărturiseşte că el nu mai vrea so susţină, după cum nici guvernul nu poate să şi-o însuşească. Scriitorii au avut atunci o biruinţă fără seamăn. Fireşte, fără seamăn, dar nu şi fără cusur. Căci ei n-au deosebit pe Davilla omul de Davilla artistul şi, neînţelegînd să îndemne asprimele unuia, au împiedicat pe celălalt să

150

170

facă o reformă de care numai el putea să spună dacă era sau nu trebuitoare teatrului românesc. Căci omul acesta, • .i re se pricepea aşa de temeinic în teatru şi îl iubea cu o patimă de nimic întrecută, n-avea cum fi îndemnat să-i i răul. Şi, ca o dovadă, iată : aşezarea celor dinţii taxe pe cinematografe, în gîndul să se alcătuiască un fond care i ajute la propăşirea teatrului, de la Davilla datează. Cît priveşte directorul cu contract pe zece ani, cum 1-a cerut tl, era o măsură aplicată mai peste tot în străinătate. La noi, aceasta ne-ar fi ajutat, poate, să avem un teatru pe picior de egalitate cu Apusul, aşa după cum dovedise Davilla că poate face în cei doi ani cît a ţinut trupa. Iar aceasta n-ar fi fost nici o pagubă pentru ţară. Paguba a fost «a nu s-a făcut. în decursul anului 1913, Societatea pune de trei ori vălul negru peste porţi, plîngînd trei buni prieteni şi tovarăşi de luptă : Panait Cerna, Ştefan O. Iosif şi îlarie Chendi. Au urmat un festival la Ateneu pentru comemorarea lui Grigore Alexandrescu — festival la care a vorbit: C. C. Arion, C. Dissescu şi Delavrancea — şi cî-teva şezători prin ţară, dintre care una la Craiova, pentru aşezarea unei lespezi de marmură pe mormîntul lui Traian Demetrescu. — A urmat alegerea unui nou comitet ? — Drept mulţumire că Geoge Diamandi, care plecase din Societate cu un an mai înainte, a primit să se întoarcă între ei, scriitorii îl aleg preşedinte pentru anul 1914, ispitiţi poate şi de faptul că era director al Teatrului Naţional. Şedinţele comitetului se ţin acum în cabinetul directorului, iar 150

171

adunările generale în foaier. Teatrul Naţional dă spectacole în beneficiul lor, iar scriitorii fac două şezători, una la Iaşi, alta la Bîrlad — organizată de poetul G. Tutoveanu — şi o serbare în Cişmigiu (pentru strîngerea de fonduri), patronează cîteva conferinţe ale literaţilor străini şi comemorează pe Creangă. Tot Diamandi înfiinţează un chioşc de cărţi româneşti în foaierul teatrului. Jertfele anului sînt : Emil Gîrleanu şi D. Anghel. Comitetul pentru anul următor rămîne acelaşi, ca o recunoştinţă a meritelor lui Diamandi. Activitatea însă se reduce la o şezătoare la Silistra, una la Călăraşi şi la cîteva pelerinaje ! — în preajma primului război mondial şi în timpul lui, Societatea a avut vreo activitate ? — La 19 iunie 1916, cu toată turburarea vremurilor, este ales preşedinte Duiliu Zamfireseu. El însă nu are nici timp, nici prilej să se ocupe de Societate, fiind trimis în misiuni peste graniţă. în urma lui a venit războiul. întîia jertfă scriitoricească, lîngă Predeal, este poetul Mihail Săulescu. Urmează căpitanul Vulovici, împuşcat drept în frunte de floarea unui glonţ, N. Apostolescu şi Botez Gargon. Departe de război, pe un vapor în largul mării, se duce spre alte locuri mai ferite şi fostul preşedinte al scriitorilor, G. Diamandi, pe cînd în tristeţea laşului închidea ochii pentru totdeauna Barbu Delavrancea. Crîncena sărăcie a vremurilor de restrişte a silit scriitorii aflaţi la Iaşi să se readune şi să-şi refacă Societatea. Au ales din nou preşedinte pe Mihail

150

172

Sadoveanu şi s-au căznit, pe cît le-a fost posibil, să ajute cît de cît lipsurile grele, în care înotau cei mai împovăraţi. — Ce s-a întâmplat cu Societatea, după război ? — Adunarea generală următoare se ţine în Bucureştiul scos de sub mîna germanilor, la 24 februarie 1919, cînd este ales comitetul prezentat de Mihail Dragomirescu. Cu acest comitet, viaţa Societăţii îşi reia avîntul, pe care îl făgăduia zilele ei dintru început. Numărul membrilor creşte tot mai mult, averea Societăţii îngăduie o tot mai bună gospodărire, se crează pensii pentru o sumă de văduve ale scriitorilor — începutul îl face Corneliu Moldovanu — şi se înfiinţează o seamă de premii pentru cărţile cele mai bune ale anului. Vechea dorinţă de clădit o casă a scriitorilor cată acum să fie împlinită, pînă în ziua cînd, după două zeci şi opt de ani de străduinţi zadarnice, Primaria Bucureştilor depune în mîinile lui Corneliu Moldovanu actul de proprietate asupra unui teren prielnic din inima Capitalei. în sfîrşit, crearea unei biblioteci, cîteva noi turnee de şezători prin ţară şi în Bucureşti, cîteva cicluri de conferinţe, dar mai ales aşezarea definitivă a unei zile şi apoi a unei săptămîni închinate cărţii, înseamnă pe răbojul activităţii scriitoriceşti paşi înainte, izbînzi care-i mărturisesc, neocolit, marele ei rost. Corneliu Moldovanu, Octavian Goga şi Liviu Rebreanu — preşedinţi de la 1920 pînă azi — îşi împart meritele de a fi făcut, numai în cîţiva ani, 0 Societate bogată şi de înalt prestigiu, din firava întruchipare a dibuielilor de început. Cuvîntul răspicat al acestei Societăţi este azi auzit şi luat în seamă, oriunde şi 150

173

ori-cînd breasla scriitoricească are căderea să se facă ascultată. 1 )atorită ei, proprietatea artistică şi literară a fost pusă în temeiuri de lege. Datorită ei legăturile dintre editori şi scriitori au căpătat o formă omenească, în măsură să dea mî-uuitorului de condei răsplata cuviincioasă pentru munca lui. Datorită luptei duse de Societate, teatrele nu se mai pot eonduce fără ajutorul apropiat al literaţilor, iar cinematografele le sînt în veghe, prin delegatul care face parte din comisia de control. Cartea românească a ajuns astăzi într-o vază ce nici măcar n-a putut-o visa acum un sfert de veac. în acest uriaş pas făcut înainte e şi o poruncă a vremii, fără îndoială. Dar partea de merit a luptei duse de scriitori prin Societatea lor e poate cea mai însemnată şi acea care a putut da roade mai vădite. Căci ea a însemnat la noiprofesia de scriitor. Mai mult încă, a ştiut să impună respectul acestei profesii! — Altceva s-ar mai putea spune ? l-am întrebat. — Nu, nu, s-a terminat. Atît am avut de spus şi cred că este de ajuns. Dealtfel, s-ar putea vorbi la nesfîrşit, dar cred că este inutil. Cel care va vrea, are la dispoziţie o ar160

150

174

ii — Scriitori care au devenit amintiri — c. 1/733

150

175

161

150

176

■ hivă întreagă. Se vor putea scrie volume întregi. Deocamdată, ca orientare, este prea mult. Am plecat acasă către orele nouă seara. Băusem cîteva rînduri de cafele şi consumasem un pachet de ţigări. Victor Ion Popa şi-a strîns cu grijă hîrtiile de pe care îmi dictase răspunsurile de mai sus şi le-a închis într-o mapă. — Odată, poate, vor folosi. Dealtfel aş vrea să public şi eu cîteva amintiri despre începuturile Societăţii Scriitorilor Români. Dacă a publicat sau nu, nu-mi aduc aminte, dar răspunsurile de atunci ale lui Victor Ion Popa, eu le-am transcris întocmai aşa cum mi le-a dictat el.

într-o zi din toamna anului 1943, m-am dus din nou la el acasă. Pînă atunci nu ştiusem că Victor Ion Popa scrisese şi versuri. — îmi aranjez volumul de poezii, a început el. Nu se ştie cîtă viaţă are omul. Să fie pus aci, gata pentru cei ca-re-1 vor găsi după mine ! Cînd mi-am arătat surprinderea, a zîmbit. — Aproape că şi eu uitasem de el, dar vezi, sînt atîtea la care aş vrea să revin. Cuvinte, imagini, gînduri chiar. Uneori nu-mi mai place nimic. Nu mai pot deosebi care sînt bune şi care nu. Astăzi îmi place un lucru, mîine altul, şi, aşa, sînt mereu nemulţumit. Poate că aş fi putut să le fac mai frumoase, dar graba aceasta din viaţă nu mi-a dat răgaz. 162

177

Cînd la teatru, cînd la cine ştie ce revistă, cînd la o expoziţie, cînd la catedră şi... timpul trece... a trecut. Acum văd că ar fi trebuit să stărui mai mult. Sînt poezii, dar, spre regretul meu, nu sînt dintre cele care să se bată cu timpul. Nu sînt modest, dar acesta-i adevărul. Dacă se va alege ceva de toată truda mea, cred că teatrul va fi ucla care nu mă va uita. Prea mi-am pus toată viaţa în el ! Vorbea frumos, curgător, colorat şi nu-şi completa, ca alţii, cuvintele prin gesturi. — Ce zici, e bine să-1 tipăresc ? — De ce nu ? ! i-am răspuns, cu acea încredere ce o avusesem întotdeauna în el, deşi nu ştiam despre ce fel de poezii era vorba. — Nu ştiu de ce, dar mi-e teamă. în faţa tiparului, sînt mereu ca în faţa unei comisii de examinare. Dacă greşesc ? L-am privit înduioşat. Un om matur, un om care trecuse de atîtea ori şi cu succes examenul tiparului, tot se mai lemea de el. — Să ştii, a adăugat el, că un actor mare, cum spunea Nea Iancu Brezeanu, totdeauna are trac. Totdeauna este ca un începător, deşi a- trecut demult toate examenele. Teama de ridicol ! în definitiv, ce vor spune cititorii ? Nişte poezii şi atîta tot. Sau : Uite, ăsta vrea să fie şi poet! Ei nu cunosc nevoia ce o ai de a scrie, de a spune tot. Privighetoarea, dacă n-ar cînta, n-ar muri ? Vorbea singur de parcă ar fi vorbit cu cineva de altundeva.

162

178

— Aş vrea să le citesc unui critic, dar îmi e ruşine. Cum să-i spun ? Să-i arăt că sînt unele care nu-mi mai plac ! Dacă nu-ţi plac, mi-ar spune, însemnează că nu sînt bune, şi atunci renunţă la ele. Dacă i-aş spune că-mi plac, mi-ar pune întrebarea de ce am mai venit la el. — Păi, celelalte cărţi le-aţi citit întîi criticilor ? —,*Nu ! — Atunci, cred că împăcarea cu dumneavoastră va fi mai uşoară. Renunţaţi la critică ! M-a privit cu sprîncenele încruntate. — Să ştii că este o soluţie. Asta nu însemnează că aş crede în viitorul lor, nu însemnează lipsă de modestie ! Şi,

162

179

totuşi, am să stau mai mult de vorbă cu mine. Pînă la urmă, vorba dumitale, am să mă împac cu multe dintre ele. Doar toate sînt izvorîte din setea de frumos, din sfî-şierile vieţii. Nu le-am citit decît Măriei. Pînă astăzi, ea este singurul meu cititor de poezie. Ar fi trebuit totuşi să le citesc baremi cîtorva poeţi. Poate mai era ceva de schimbat... ! Nu i-am răspuns, deşi ştiam că aşteaptă un răspuns. Pe drum, spre casă, m-a urmărit zbaterea lui Victor Ion Popa. El nu avea timp pentru el. în această privinţă, era foarte sărac. Totul era dat oamenilor, pe care îi iubea şi îi respecta. Nu se ducea vara la munte sau la mare decît în fugă. Nu dormea o noapte întreagă. Zbuciumat, aler-gînd dintr-o parte în alta, se împărţea darnic şi plin de voie bună, tuturor acelora care îl solicitau.

Cît a mai fost în viaţă, nu mi-a mai pomenit de poezie» De cîte ori i-am adus aminte, a schimbat vorba. Cartea, totuşi, a apărut, sub titlul Cîntecele mele, la editura Boema, către sfîrşitul anului 1946, cu un autoportret inedit al autorului şi o prezentare a editurii. El însă n-a mai văzut-o. Cartea a apărut după moartea sa.

180

D. V. BARNOSCHI

Pe acest scriitor moldovean cu limba dulce şi vorba cumpănită, uitat demult şi de confraţi şi de critică, nu era greu să-1 cunoşti şi mai ales să-1 asculţi. L-am întîlnit într-o zi în casa doamnei Aida Vrioni, directoare pe atunci a Revistei Scriitoarelor şi Scriitorilor Români, unde trudea ca secretar de redacţie poetul Teodor Scarlat. Era de statură potrivită, puţin brunet, cu o mustaţă totdeauna bine îngrijită, iute la mişcări, ager la minte, îndrăgostit pînă la obsesie de istoria Moldovei, dar de o modestie şi de o sfială ce contrastau cu atmosfera cărţilor sale, uneori incendiare şi roşii de respiraţia lui entuziastă. Era unul dintre puţinii cunoscători ai problemelor care au frămîntat Moldova veacurilor optsprezece şi nouăsprezece, slujmdu-se în scrierile sale, în afară de înşiruirea strictă a faptelor de legendă, de multe ori de visare, pentru a completa şi a reliefa mai bine figuri şi fapte care dau contur şi crează atmosferă. Conferenţiar deosebit, adîncind căutarea pînă acolo unde nimeni n-a pătruns, D. V. Barnoschi apare ca un scriitor legat profund de pămîntul Moldovei, al cărui trecut 1-a iubit cu pasiune.

181

Locuia undeva prin parcul Domeniilor, într-o vilă patriarhală, cu portiţă, cu flori şi răzoare încercuite cu brazde de iarbă. îi apăruse romanul Conspiraţia Dărmănescului şi mă dusesem la el, rugat de colegul Teodor Scarlat, fiind vorba despre un fragment de roman ce trebuia să apară în Revista Scriitoarelor şi Scriitorilor. Deşi puţin cunoscut, mult mai tînăr decît el, dar cititor asiduu a tot ce publicase pină atunci, îi păruse curios că un om cu posibilităţile mele se gîndea să mai cumpere şi cărţi. — Am o bibliotecă, dar nu aşa de bogată. Mă căznesc mereu s-o completez şi văd că rămîn totdeauna în urmă. — Păi să te ajut şi eu, mi-a spus la plecare, punîn-du-mi un pachet cu cărţi în braţe. Este darul meu pentru dumneata ! în ceea ce priveşte fragmentul pentru care venisem, mam întors fără el, pentru că, între timp, Barnoschi, deşi prieten cu doamna Vrioni, nu mai era prieten şi cu Teodor Scarlat, care îi criticase Conspiraţia Dărmănescului, făcînd unele observaţii asupra cîtorva defecte ale lucrării. Cînd l-am înţeles însă mai bine pe Barnoschi, a fost în ziua de 8 martie 1935, sau mai bine zis după aceea, în urma conferinţei pe care o ţinuse în sala Dalles din Bucureşti, sub titlul „Naţiunea Europeană, U.S.E. şi opera domnului Titulescu pentru realizarea acestui ideal", conferinţă care a apărut şi în broşură, în colecţia Demogorgon, editura Adevărul. Plecase de la Dalles acompaniat de o mulţime de admiratori şi admiratoare. înserarea era plăcută şi, deşi abia la începutul primăverii, căldura începuse să se facă simţită. 182

Ţigăncile cu coşurile pline de ghiocei şi de violete se ţineau după trecători, mai ales cînd erau însoţiţi şi de cîte o lînără : — Ia maică, ia ! Să-ţi trăiască franţuzoaica !... Pe drum, unii s-au împrăştiat, alţii au rămas în urmă, iar cîţiva l-au însoţit pină la tramvai. M-am urcat o dată cu el şi am ţinut să-1 duc pînă în apropierea casei. — Dacă nu mă înşel, l-am întrebat, din cît am înţeles, sînteţi un partizan convins al Statelor Unite ale Europei! — Da, domnul meu. Este un caz sociologic excepţional ! în evoluţia civilizaţiei, din vreme în vreme, se statorniceşte cîte o nouă formulă de viaţă socială, iar pe urmele prefacerii intră în istorie acei care au contribuit mai mult şi mai strălucit la aşezarea cea nouă. — Credeţi că formula Titulescu va putea fi luată în seamă ? Noi sîntem o ţară mică.,. Nu sîntem cunoscuţi în străinătate decît după cheltuitorii care se duc să-şi bea banii la Paris sau în alte capitale. Celebrităţile noastre, geniile pe care le-a dat şi le dă mereu acest pămînt binecuvîntat, sînt cunoscute atît de puţin în lume !... Statul nu se ocupă de ele. Propaganda este inexistentă. La fel şi literatura, şi toate ! — Fenomenul nu este încă o realitate, decît în măsura în care este realitate creaţiunea intelectuală, care e, în fond, cea mai reală realitate ! Iar unul dintre acei care au intrat deja în istorie ca slujitori ai acestui ideal, este domnul Nicolae Titulescu. Acum, sîntem prea aproape de el pentru a-1 putea vedea din perspectiva timpului, dar, mîine, mîine se va vorbi despre prodigioasa activitate a domnului Titulescu 183

în acest scop şi în altele în care a făcut faimă ţarii noaşjre peste hotare, tot aşa cum de pildă nu se poate vorbi despre unificarea Franţei medievale, fără a se vorbi de Richelieu. Şi eu spun toate acestea fără să am vreo calitate specială. Vorbesc despre acest fapt, folosindu-mă numai de o sfîntă libertate democratică, de dreptul neţărmurit, sau care ar trebui să fie neţărmurit, al scriitorului, al profesionistului de idei generale, al intelectualului, de aşi spune cugetarea asupra cugetării altora şi asupra activităţii oamenilor intraţi in domeniul public ! — Dar, vă rog, am insistat, credeţi că este necesară unificarea Europei ? La ce ar folosi ? Totdeauna, după cum m-am convins în timpul care a urmat, de chc ori socotea că întrebările puse au şi un pic de naivitate, Barnoschi se apleca şi răspundea cu mai multă înţelegere. Deşi eram in tramvai, înghesuiţi de oameni, a zîmbit şi, apropindu-se mai mult de mine, a continuat: — Unirea Europei este necesară, dragul meu, nu numai pentru pacificarea ci, cît mai ales pentru un echilibru mondial. De cîtva timp India renaşte şi merge spre un patriotism unitar. De asemenea Japonia şi China. Iar Statele Unite ale Americii sînt o singură patrie ! în faţa acestor patriotisme, de sute de milioane de oameni fiecare, nu mai pot sta aşa cele două zeoi şi şapte de patriotisme învrăjbite ale Europei. — Şi de ce nu ? am intervenit. — Nu mai pot, pentru motivul foarte simplu — şi tragic ! — că sînt în primejdie de a ajunge colonii japoneze sau 184

americane. Dacă omenirii îi este dat să nu scape niciodată de războaie, deşi trebuie să vină şi vremea asta, şi dacă trei mari rase sînt unitare, Europa trebuie să fie şi ea o singură naţiune, spre a fi şi ea sute de milioane. E vorba, deci, şi de un echilibru. Aceste sute de milioane înfrăţite, ale unei rase ce a dovedit că are geniul creator şi arta conducerii, vor fi mai mult, vor fi mult mai mult decît toate celelalte. — Prin urmare, mi-am continuat nedumerirea, altă soluţie nu există ? — Aceasta este formula pe care ne-o dă raţiunea, pe care o decretează stratosfera umanităţii. Şi să nu creadă cineva că este o idee improvizată acum, la nevoie. Este o chintesenţă de cugetare milenară, şi deci are garanţia înţelepciunii veacurilor. — Dar, pentru ca să se poată înfăptui această înţelepciune ea re vorbeaţi, ar trebui o pregătire specială. Şi ea nu poate pătrunde acolo unde fiecare se crede încă şi se vrea cel dinţii. — Da, ai dreptate, trebuie mult timp pentru acest lucru. 1 Iugo vorbea de „Uniunea Statelor Europene" şi chiar întrezărea viitorul cînd spunea : „Oh, republică a naţiunilor, astăzi nu eşti decît o seînteie a minţii, mîine vei fi o realitate", iar 1 .a martine scria despre o Marseilleză a păcii. Că ea se va înfăptui acum sau mai tîrziu nu ştiu, dar va trebui să se realizeze. Elaborarea domnului Titulescu este un strigăt al adîn-curilor, o lozincă transmisă din generaţie în generaţie, şi mîndria noastră este că ea se află reamintită 185

din nou de un român, al cărui nume îl vor pomeni veacurile. Un om de înţelepciunea şi de patriotismul lui nu se naşte în fiecare an ! Cînd a trebuit să coborîm din tramvai, mi s-a părut că abia ne urcasem. Discuţia fusese destul de interesantă şi mă absorbise total. Mi-am ridicat pălăria, cerîndu-i scuze că nu l-am lăsat liniştei sale. — Eu, mi-a spus, nu te las să pleci. Hai pînă la mine. Am cîteva zambile în curte. Vreau să-ţi dau un bucheţel, să-1 duci doamnei dumitale. Nu am putut refuza. După ce a deschis poarta, s-a aplecat deasupra unui strat, culegînd cîteva. Cineva din casă, un glas de femeie, a strigat mustrător : — Dimitrie, ce faci ? El s-a ridicat, s-a înclinat, a zîmbit, apoi i-a răspuns : — ^Sînt pentru un prieten tînăr ! S-a întors spre mine şi mi le-a întins. — Să ştii că mi-a făcut plăcere întîlnirea cu dumneata. Ce mai face prietenul Teodor Scarlat ? Să-i spui că nu mai sînt supărat pe el ! 168

186

169

187

Prin anul 1938—1939, Universul literar era în febra organizării unor şezători literare prin mai multe oraşe. Ioneî Teodoreanu, pe care se rczcmase iniţiatorul şezătorilor şi care promisese că va conferenţia înaintea programului artistic, reţinut la Bucureşti, nu putea merge. Timpul se apropia deci, şi Universul literar nu-şi găsea vorbitorul de care avea nevoie. Cîţiva propuseseră, unii pe LA. Bassarabescu, alţii pe Păstorel, iar cei mai mulţi pe Octav Dcsilia. După ce, în treacăt, aruncasem o vorbă domnului Barnoschi şi după ce acesta îmi spusese că i-ar face plăcere o serie de conferinţe şi mai ales o călătorie prin ţară, am vorbit cu Victor Popeseu, care a acceptat ca, în cadrul şezătorilor de la Sibiu şi de la Alba Iulia, să vorbească D. V. Barnoschi. Primăvara venise de timpuriu, pomii înfloriseră şi îşi răspîndiseră în vînt confetile florilor, ca după aceia vremea să se răcească dintr-o dată, urmată de o ploaie care pătrundea pînă la oase. 170

188

în această atmosferă, chiar dacă n-am mai fi vrut să mergem, ne găseam în preziua plecării, se făcuseră afişe, lumea ne aştepta, iar biletele se vînduseră peste aşteptările noastre. în dimineaţa aceea de aprilie, m-am oprit la poarta scriitorului Barnoschi, din apropierea Arcului de Triumf. Venisem să-1 anunţ că a doua zi va trebui să plecăm. M-a primit doamna, coana Letiţia, cum îi spunea Minulescu. De cum a deschis uşa masivă de stejar şi i-am privit faţa, am înţeles că ceva s-a schimbat şi se întîmpla în vila aceea cochetă, construită în linii cubiste. — E bolnav, mi-a spus ea, abia şoptit. Aseară l-am tras, iam pus pahare, i-am făcut o baie la picioare şi i-am dat un ceai de vin fierbinte bătut cu ou. Vrea neapărat să meargă la şezătoare, dar eu vă rog să nu-1 luaţi. Ieri a avut treizeci şi

ouă de grade, iar acum arde ca focul. A răcit straşnic. Primăvara asta înşelătoare 1-a trîntit la pat. Doctorul i-a spus a nu iasă din casă, iar el ţine morţiş să meargă cu dumneavoastră. — Şi atunci, ce este de făcut ?

170

189

— Uite, a şoptit din nou doamna Barnoschi, eu aş zice nici să nu mergeţi la el. Este molipsitor şi pentru dumneavoastră. O să-i explicăm mai tîrziu ce s-a întîmplat! Din cîte mi-am dat seama, doamna Barnoschi căuta să mă convingă să-1 las liniştii prescrise de doctor. — Şi aşa cred că nu va putea vorbi, a adăugat, văzînd ezitarea mea. — Dar ce-o să creadă, am întrebat-o, cînd va auzi că am plecat fără el ? — Asta mă priveşte pe mine. Aranjez eu lucrurile ! Auzul ascuţit al doamnei a şi sesizat că la cîţiva paşi în camera din fundul scării de semi-marmură gălbuie, domnul Barnoschi se sculase din pat şi ameninţa să deschidă uşa. — Ar trebui să coborîm, mi-a spus. Fără ezitare am pornit înainte spre ieşire, pe scara şerpuindă, acoperită cu un covor roşu. Cînd am ajuns afară, de sus glasul scriitorului întreba : — Letiţia, cine este ? Doamna a închis uşa fără să-i răspundă, apoi mi s-a adre1-sat tot în şoaptă : — îţi mulţumesc, domnule, pentru înţelegerea dumitale !

Dpjă zilele cît au durat şezătorile, cel dinţii gînd, la întoarcere, a fost să mă interesez de sănătatea lui. Boala se

170

190

lungea, şi, dacă nu ar fi fost intervenţia şi energia doamnei sale, cine ştie în ce ar fi degenerat. L-am re vizitat tîrziu, adică tocmai prin anul 1940. Ţineam să-i pun cîteva întrebări, pentru mine esenţiale.

170

191

Mă interesa cum scrie, de ce scrie şi ce 1-a determinat să scrie. De altfel acest fel de întrebări le mai pusesem şi altor scriitori şi nu atît din curiozitate, cit pentru o înţelegere mai profundă faţă de scris în general. — Scrisul meu este al acelora care cred că romanul în genul pe care îl scriu nu trebuie abordat înainte de patruzeci de ani. Scriu pentru că am ceva de comunicat şi nu mă simt bine decît după ce am spus ceea ce am avut de spus. Negiijînd schiţele şi eseurile anterioare, prima mea carte de literatura sadea a fost Cărvunarii şi aş vrea să fac precizarea că am început să scriu puţin mai devreme decît trebuia. Nu mă aşez la masa de scris numai pentru că trebuie sau vreau să scriu. Dacă nu aş scrie, ar trebui să sparg geamuri, să zbier, să înebunesc. Am mania expresiei exacte. Scriu ziua, seara, noaptea, după masă, oricînd simt nevoia. Evident, sînt şi excepţii, cînd sînt bolnav, sau plecat. Atunci peisajul este altul, chiar la mine acasă, pentru că totul se colorează după starea sufletească ! — Despre romanul românesc ce credeţi ? l-am întrebat. — Am mai răspuns o dată şi confratelui dumitale T.S. Dar dacă toate romanele româneşti bune, sau numai cîteva pagini bune, ar fi traduse într-o limbă universală, lumea întreagă ar vedea că neamul românesc există ! Sînt în literatura română scriitori care ne-ar face faimă peste hotare şi am avut cinstea ca mulţi dintre ei să-şi spună părerile şi asupra lucrărilor mele. Citez în acest sens numele domnilor : Mihail Sadoveanu, F. Aderca, T. T. Branişte, I. A. Bassarabescu, N. Davidescu, Perpessicius etc. ! 192

De atunci nu l-am mai văzut. A plecar dintre noi.

ION BUZDUGAN

Cu poetul Ion Buzdugan am participat la cîteva şezători literare, în afară de faptul că şi altfel îl întîlneam mereu. Cu mult mai vîrstnic decît mine, dar tînăr şi ager la minte, poetul acesta modest, trecînd printre confraţii săi fără să ceară şi fără să bată la uşi, şi-a însemnat drumul, nu numai prin cărţile de poezii pe care le-a publicat din cînd în cînd, cît, mai ales, prin felul lui de a se comporta. Un mare iubitor de ţară şi un mare pătimaş în a-i cînta frumuseţile. Ori de cîte ori îl întîlneam, scotea din buzunar cîte o poezie şi trăgîndu-mă lîngă un gard sau pe cîte o bancă, nu se lăsa pînă nu mi-o citea, aşa cum ştia el, cu glasul molcom, moldovenesc, însoţindu-1 de gesturi mărunte, care aveau darul de a-i completa starea sufletească.

193

Cînd l-am cunoscut mai bine, a fost în vara anului 1939. Pe vremea aceea, ca şi astăzi, Moşii de la Obor îşi etalau spectaculos sărbătoarea însoţiţi de fel de fel de atracţii, de la pocmtorile cu încercarea puterii cu maiul, pînă la minunea de atunci — zidul morţii —, în afară de risipa cîrciumilor, a grătarelor care dau un parfum îmbietor ca şi a roţilor de noroc. Ne întîlnisem în tramvaiul 26, într-o aglomeraţie de nedescris. — Mă duc la Moşi, mi-a spus. Nu vrei să-mi faci cinstea de a bea un pahar de vin împreună ? Cum îl ştiam sfătos şi om de la care oricînd puteam să aflu ceva nou, mi-am întrerupt drumul şi am coborît o dată cu el. De departe, pocnitorile şi murmurul de stup al bîlciului chemau parcă tot şirul de oameni care se dăduse jos, lăsînd tramvaiul gol. Ion Buzdugan m-a luat de braţ şi mai mult tîrîndu-mă ma introdus în mijlocul furnicarului. Nu era un beţivan, dar îi plăcea să guste un vin bun şi mai ales să stea de vorbă. Mi-aduc aminte cum îl uimea copilăria oamenilor bătrîni, care fie că se dădeau în căluşei, fie că se avîntau în roata aeriană, scoteau aceleaşi strigăte ca micuţii ce încercau pentru prima dată această senzaţie. Ne-am aşezat ila o masă, în apropierea grătarului pe care erau învârtite frigărui, pîrjoale şi mititei. Mă uitam cum îşi pironise privirile pe grămezile de fleici rumene, presărate cu piper, apoi scufundate într-o tavă mare plină cu vin negru.

194

— La negustorul ăsta pe care-1 cunosc, să ştii că se bea un vin de prin părţile mele. Este o băutură de şes, cu mult soare în ea şi, mai ales, dintr-o viţă nobilă. Acum îmi pare rău că nu l-am cercetat mai îndelung în această privinţă şi m-am mulţumit numai să pomenesc titlul volumului său de poezii Podgorii de aramă. înaintaşul meu sînt sigur că mi-ar fi spus multe. Despre toate lucrurile, ştia mai mult decît toţi oamenii. A cerut o farfurie plină cu pîrjoale muiate în vin şi un clondir de pămtnt, aşa cum se servea acolo — cu vin galben de Şaba. —■ Vreau să-1 bem fără sifon. Aşa ne vom ameţi mai mult de soare decît de esenţele pămîntului ! El nu bea vinul ca noi. îl sorbea, îl gusta şi de fiecare dată, înainte de a-1 bea, ducea paharul la nas, trăgîndu-i pe nări parfumul aromitor. Vinul nu se bea, se gustă. Uită-te la mine ! Şi în faţa 'i u,l ui parcă oficia, rămînînd o clipă în extaz. Pămîntul acesta e darnic, prietene, e generos. Ia ascultă • inul, cînd îl torn în pahar, nu ţi se pare că vorbeşte ? tocmai cînd ar fi vrut să continue, s-a oprit aproape de I icîndu-şi loc cu greu printre mulţime, dueîndu-şi bici-de coarne, scriitorul Iancu Visarion, cu pălăria dată pe la şi broboane de sudoare pe faţă, neluînd seama la cei din jur. Aşa cum îl ştiam de mulţi ani, cu aceleaşi haine pline de p ic, jumătate bărbierit, jumătate nu şi cu smocuri de păr leşindu-i din urechi şi din nas. A lipit o clipă bicicleta de masa noastră şi abia după ce s-a aplecat şi şi-a scos damele de la pantaloni, cînd s-a ridicat, a dat cu ochii de noi. 195

întîlnirea a fost zgomotoasă, aşa cum de altfel era orice în-tîlnire cu nea Iancu. După ce ne-am bătut palmele ca geambaşii în urma unui tîrg, s-a aşezat şi el alături de noi, cerînd cinci mititei, un sfert de pîine neagră şi o fleică la grătar. — Venii şi eu, mă neică, la Moşi. Am cumpărat nişte oale şi nişte străchini şi mi-a spus nevasta să cumpăr şi un şir de linguri de lemn. în timpul acesta, cîntăreaţa umbla cu cheta. Cînd a ajuns la masa noastră, nea Iancu i-a dat cinci lei şi-a întrebat-o dacă ştie să cînte „Măria neicăi, Mărie". — Cum să nu, nene, i-a răspuns. Acuş, cum strîng banii, îl şi auzi. — Bine ! După asta să vii aci, şi să ştii, că dacă îl cînţi bine$ţi dau un pol. Nenea Iancu a întins mina înconjurînd gîtul lui Ion Buzdugan şi i-a spus : — Ştii pentru cine am făcut cîntecul ăsta ? — Nu, a răspuns timid poetul. — Atunci să afli şi tu, mă mînzule, adresîndu-se mie, că este făcut pentru nevastă-mea, cînd era ea tînără şi frumoasă ca o Ileana Cosînzeană. N-a trecut mult şi cîntăreaţa şi-a început cîntecul. Nea Iancu, după ce şi-a golit paharul, a căzut pe gînduri. — La ce te gîndeşti, nea Iancule ? l-am întrebat. A zîmbit trist, parcă urmărind ceva în depărtare.

196

După ce cîntăreaţa a tăcut şi a revenit la masa noastră, nea Iancu a scos o hîrtie de 20 de lei, chitită în opt şi i-a întins-o. — Şui de ce te-am pus să-1 cînţi ? — Nu. — Ştii cine-a făcut cîntecul ăsta ? — Nu ştiu. Atunci Buzdugan, pentru că Visarion ezita, 1-a arătat pe acesta cu degetul : — El! Cîntăreaţa s-a arătat mirată şi după ce a plecat de lîngă noi, a mai cîntat de vreo două ori cîntecul închinat Măriei... Mai tîrziu, a venit şi conducătorul orchestrei. — Să trăieşti, nene, şi mulţumim că ne-ai dat şi nouă cu cîntecul ăsta o bucată de pîine ! Nea Iancu s-a făcut roşu, a luat o felie de pîine, a tăiat jumătate din fleică, a pus-o pe pîine şi i-a întins-o. Apoi, turnînd într-un pahar, 1-a umplut şi, dîndu-i-1, i-a strigat : — Pentru sufletul Măriei ! Cam către seară, am reuşit să ne rupem de la masa la care ne oprisem. Nea Iancu a mai rămas. Am plecat numai cu Ion Buzdugan. La roţile de noroc, luminile începuseră să se aprindă şi glasurile celor care îşi strigau mărfurile erau asurzitoare. Fără să vrei, te opreai căscînd gura peste tot.

197

Mi aduc aminte că mă oprisem în faţa unei dughene, unde > trăgea la tir. Ion Buzdugan rămăsese puţin în urmă. I >aca stau bine să-mi rememorez clipa, îmi aduc aminte şi ni a îndemnat să stau locului. O mulţime de oale, crătiţi, bibelouri, bricege şi altele mă îndemnaseră să pun şi eu muia pe o armă cu dopuri. Doi lei tragerea ! întreaga scenă reprezenta conturul ţării făcut din becuri nuci, iar unde se presupunea a fi capitalele de judeţe era < ne un semn, pe care cine-1 lovea primea cîte un premiu. Bucureştiul, laşul, Craiova, Clujul şi Timişoara erau însemnate cu nişte puncte mai mici, şi cine le ţintea, lua premiul dublu. N-am reuşit însă să-mi împlinesc dorinţa, căci lui Ion Buzdugan i s-a părut o profanare a ideii de Ţară acest joc. La tramvai era aglomeraţie şi am convenit amîndoi să mai mergem pe jos pînă la tramvaiul 14. Pe drum, strîngîndu-mă de braţ, şi-a cerut iertare : — Ai nevoie de un ceas ? — Nu. — Atunci ? — Aşa, într-o doară, fără să-mi dau seama. — Să ştii că chipul ţării este tot ce trebuie să avem mai sfînt. E singura icoană la care trebuie să ne închinăm. — Nea Ioane, i-am spus, dar şi eu cred la fel ca dumneata ! — Să nu mai treci pe la dugheana ăluia ! 198

Se lăsase întunericul, dar mi s-a părut că în ochii lui am văzut lucind ceva, ca razele unei stele. în tramvaiul 14, ne-am despărţit. După ce a urcat cele două trepte şi s-a aşezat pe scaun, s-a ridicat peste geam, spu-nîndu-mi încă o dată : — Te rog să mă ierţi şi să nu te mai duci pe la ăla !... 176

199

12 — Scriitori care au devenit amintiri — c. 1/733

200

177 Am mers cu el pe la multe şezători, mai ales la cele organizate de Societatea Scriitorilor. Era prieten bun cu poetul D. Iov şi cu prozatorul N. Dunăreanu. Ajunsesem odată la marginea Moldovei într-o localitate unde era comandant al regimentului 7 de cavalerie colonelul şi scriitorul Octav Desilla. Acesta, fiind înştiinţat că sîntem în trecere prin garnizoana sa, adusese în gară o companie de onoare, în frunte cu trompeţii şi cu muzica regimentului. Cînd trenul şi-a încetinit de-a binelea mersul, trompetele au dat de veste sosirea noastră, spărgînd aerul cu glasurile lor stridente, iar cînd am coborît, am auzit comanda scurtă a colonelului Octav Desilla. Ostaşii au împietrit în poziţia de drepţi cu săbiile scoase pentru onor, iar muzica a început să cînte onorul la general. Cei dintîi care au coborît tinereşte au fost Ion Buzdugan şi Victor Eftimiu, după care am urmat noi : I. Minulescu, N.I. Herescu, Eugen Boureanu, LA. Bassarabescu, D. Iov, George Gregorian, N. Dunăreanu şi subsemnatul. Octav Desilla s-a îmbrăţişat cu fiecare dintre noi, după care am trecut trupa în revistă, în timp ce scriitorul comandant mergea în dreapta noastră, în ţinută de sărbătoare, aşa cum se face atunci cînd se dă onorul şefilor de state. Muzica a continuat pînă ce am făcut drumul întors şi de pe peron au năvălit spre noi soţiile ofiţerilor, cunoscuţi şi iubitori de artă, cu buchete de flori.

201

La masa care a urmat apoi la popota ofiţerilor, îmi aduc aminte că Octav Desilla şi-a început discursul adresîn-du-nîse cu titlul : Domnilor ambasadori ai scrisului românesc !... A răspuns poetul Ion Buzdugan şi, după aceea, N.I. Herescu, preşedinte al S.S.R.-ului. Nu ştiusem pînă atunci că Ion Buzdugan vorbeşte atît de frumos. Cu ochelarii pe nas — poate pentru a putea să vadă l.i capătul celălalt al popotei — a desfăşurat un discurs In ne clocotea dragostea de patrie. \ reprodus cuvintele simbolice ale lui Ştefan cel Mare : .Moldova nu este a mea şi nici a voastră, ci a urmaşilor Urmaşilor noştri!"... şi a sfîrşit cu celebrele versuri ale lui M.iicevici : Limba noastră-i limbă sfîată, Limba vechilor cazanii, Care-o pling şi care-o cîntă Pe la vatra lor ţăranii... Şedeam în stînga lui. Din cînd în cînd, se întorcea spre mine şi îmi spunea ce-i venea în gînd. Nu-mi amintesc prin ce asociaţie de idei, o dată m-a întrebat dacă ştiu la ce an a murit Ştefan cel Mare. Cînd ne-am aflat iarăşi în tren, mergînd spre ţinta noastră, a ţinut să-mi cînte întreaga poezie a lui Mateevici pe o compoziţie a poetului Octav Sargeţiu. Războiul, necazurile, viaţa ne-au despărţit întîlnirile. ÎI vedeam rar şi numai în trecere, fie pe drum, fie la Societatea Scriitorilor. îşi scria amintirile.

202

O dată, cînd am stat mai mult de vorbă, în toamna anului 1955, a fost în casa profesorului şi poetului Gheorghe Ursu, pe strada Frigului nr. 4. Afară ploua mărunt şi frunzele care mai rămăseseră în arbori se scuturau atît de dureros de parcă plîngeau înşişi pomii. Poetul Gh. Ursu ne-a umplut masa cu bunătăţi, a destupat o sticlă cu vin şi, după invitaţiile de ri-goare£s-a aşezat şi el. — Nu e vin de Şaba, dar e bun, a spus Ursu. Ion Buzdugan 1-a mirosit, 1-a gustat şi, după ce 1-a sorbit, a încuviinţat aprobator din cap. A scos un caiet gros din buzunarul de la piept, 1-a pus pe masă şi ne-a ameninţat că nu va pleca pînă ce nu-i vom asculta toate poeziile. Erau versuri în care cînta patria. Mi-aduc aminte că din cînd în cînd făcea popas răsuflînd greu. După fiecare poezie urma cîte un şir de amintiri, pe care probabil şi le va fi însemnat în caietele sale de acasă. Povestea frumos, dulce, cald, stăruind asupra cîte unor fapte de care lega însăşi viaţa sa. — Cînd voi muri, ne-a spus, să ştiţi că o dată cu mine moare ultimul visător ! Am sfîrşit mica noastră întâlnire către miezul nopţii. După ce şi-a pus cu grijă caietul în buzunarul de la piept, nea rugat să nu-1 însoţim. Afară ploaia curgea tot aşa de mărunt, şi el, cu pălăria îndesată pe cap şi cu gulerul paltonului ridicat, a ieşit pe uşă, încet, ca o umbră, pierzîndu-se în noapte. De atunci l-am mai văzut o singură dată. Treceam spre locuinţa fratelui meu, pe Calea Dudeşti. L-am întîlnit într-o 203

staţie de tramvai. Era peste măsură de slăbit şi de abia m-a recunoscut. Nu l-am întrebat decît cum o duce cu sănătatea. Mi-a făcut impresia că şi-a adus aminte cu greu cine sînt. Tîrziu m-a întrebat: — Tu eşti, Carianopol ? — Da, i-am răspuns. — Ahaaa ! acum îmi aduc aminte. La înmormîntarea sa, în anul 1966, printre ceilalţi cunoscuţi am întîlnit şi pe nepotul său, pe scriitorul şi doctorul C. D. Zeletin, care mi-a spus că deţine o mare parte din amintirile lui. Cred că comoara aceasta nu va întîrzia să ne-o arate şi nouă.

IONEL TEODOREANU

Avocat distins, om de litere şi conferenţiar, Ionel Teodoreanu s-a remarcat prodigios, în tot timpul vieţii, ca un scriitor care era aşteptat cu înfrigurare la fiecare nouă apa204

riţie a romanelor sale. înalt, puţin brunet, cu trăsăturile feţii regulate, cu părul ondulat, cu vorba dulce, cu accent moldovenesc, stăpîn pe cultură, putea oricînd să abordeze orice subiect. Fiu al avocatului ieşean Osvald Teodoreanu şi frate cu Păstorel Teodoreanu, altă figură luminoasă a scrisului românesc, Ionel Teodoreanu era totdeauna scriitorul solicitat, aşteptat cu interes şi dorit de toţi cei îndrăgostiţi de frumos. Şi-a făcut faima de avocat mai ales în timpul Curţilor cu Juri. Atunci cînd pleda, sălile de judecată deveneau neîncăpătoare pentru atîţi cîţi veneau să-1 asculte. Femeile îşi storceau batistele pline de lacrimi, inimile juraţilor se înmuiau, iar rigiditatea judecătorilor se topea ca prin farmec, asemeni bolovanilor de gheaţă sub razele soarelui de vară. IVÎînuitor al unei dulci limbi literare, putînd să exprime tot ceea ce voia să spună, împletind impresionant subiectul cu imaginea, el a putut să-i cucerească şi pe cititori şi pe auditori cum puţini scriitori şi conferenţiari din vremea dinaintea celui de al doilea război mondial au mai izbutit. Succesele lui erau adevărate triumfuri : scene pline de flori, aplauze necontenite şi cereri de autografe la fiecare pas. * Era, peste tot, la fel de neobosit. La Academie, la Tribunal, la Societatea Scriitorilor, pe drum, la luna cărţii, în librării, în tren, în Cişmigiu, ia Şosea, bine dispus, cu un distins zîm-bet de amabilitate pe buze, păstra pentru fiecare o vorbă de duh şi o poză de parcă ar fi fost în faţa fotografului. 205

L-am cunoscut la o zi a cărţii, înconjurat de admiratoare, admiratori, colegi de bară şi scriitori. Da autografe. Nu mai prididea. Cînd mi-a venit rîndul, s-a oprit şi m-a privit. Eram un ins nou în viaţa lui. Nu mă cunoştea. — Pentru cine să dau autograful ? m-a întrebat zîmbind. — Pentru Virgil Carianopol ! — Poetul ? — Da, dacă socotiţi că sînt... — Va să zică, dumneata eşti ? Dar ce ai, frate, de eşti atît de slab şi deşirat ? Munceşti undeva ? — Da! — în afara scrisului ? — Da! S-a aşezat la masa pe care o avea în faţă şi mi-a scris cîteva rînduri convenţionale, aşa cum se dau la asemenea prilejuri. A zîmbit, şi-a dat cu mîna pe spate părul ondulat şi a luat altă carte. Venea altcineva la rînd. Femeile îi aduceau flori. Am stat mult timp deoparte şi am urmărit această paradă a autografelor. Parcă şi acum mai am în nări mirosul de parfum, pe care nu ştiu cine îl răspîndise în jurul mesei lui. Pe mulţi îi cunoştea, pe alţii şi-i mai aducea aminte, iar în faţa celorlalţi, cu subtilităţi pe care numai el ştia să le mînuiască, reuşea uşor să le scoată din gură numele sub care trebuia să le scrie dedicaţia.

206

() tînără, care aşteptase la rînd, legase cu el, în cele cîteva ■ cît i-a stat în faţă, o conversaţie scurtă, dar destul de semnificativă. Sînteţi căsătorit, maestre ? — Da ! — Aveţi copii ? — Da ! Doi! — Pe unde staţi ? — Pe Romană ! — Vă plimbaţi seara ? — Uneori, da ! — Cînd nu vă plimbaţi, scrieţi ? — Da! — Pe unde vă purtaţi paşii ? — De ce ? — Vreau să ştiu ! — La Şosea, în Cişmigiu, sau, dacă pot şi am timp, pe cîmp ! — Singur ? — Depinde ! — Deci, nu singur ! — Cîteodată, da ! — Aveţi zile anume ? Interogatoriul ameninţa să ia proporţiile unei cereri de întîlnire. Cei care îşi aşteptau rîndul la autografe deveniseră nerăbdători. Puţin mai încolo era scriitoarea Ştefana Velisar v 207

soţia lui Ionel, care se vedea bine că urmărise cu interes toată convorbirea scriitorului cu cititoarea sa. Tînăra era destul de atrăgătoare : îmbrăcată după ultima modă, rochiţa scurtă, pălăria pusă ştrengăreşte. Ar fi voit să mai stăruie, dar maestrul părea grăbit. — Atunci, ce ziceţi, a întrebat ea, disperată, că timpul autografului se terminase, unde puteţi fi întâlnit mai des ? — în cărţi, a răspuns Teodoreanu. 182

208

183 Doamna care a venit la rînd i-a cerut să-i dea un autograf în care sa scrie : „Iubitei doamne Iulia..." — E un fel de certificat ? a întrebat scriitorul. — Nu, dar vreau, am nevoie de această dedicaţie. — De ce ? Doamna a roşit. Nu este prea uşor să-ţi dezvălui cele mai intime sentimente în faţa tuturor. — Vă este necesar ? a întrebat din nou Ionel. — Da î a răspuns ea şoptit. — Pentru ce ? Pentru că doamna de abia şoptise, ne-a spus el cu altă ocazie : doamna voia să-1 facă gelos pe soţul ei. Poate aşa va ieşi cu ea mai des în oraş. — Argumentul a fost prea convingător, spunea Ionel celor care l-au întrebat, şi a trebuit să cedez, urîndu-i succes. * Şezătorile erau pline de parfumul tinereţii. Uneori nici nu putea citi din cauza aplauzelor cu care era primit şi întrerupt pe parcurs. După un drum lung şi obositor pînă la Călăraşi, unde avea loc prima şezătoare dintr-un turneu prin vreo zece oraşe, şi după ce abia ne instalasem la singurul hotel din oraş, camera în care fusese cazat Teodoreanu a fost luată cu asalt. Tineri şi vîrstnici veniseră să-i ureze bun sosit. Fiecare adusese cîte ceva : flori, fructe şi, mai ales, cărţi, cărţi pentru autografe. Invidia zîmbitoare a lui Cazaban, ca şi neliniştea lui Minulescu şi-au arătat imediat colţii. Nu ştiu de unde au 209

găsit un coş ca de nuntă, învelit cu poleială argintie. Au trimis omul de serviciu, de la hotel, de a cules nişte urzici de pe lîngă garduri, le-au învelit frumos în foiţă roză, le-au pus în coş şi le-au trimis lui Teodoreanu. înăuntru au pus un bilet pe care scria : „De la cineva care te iubeşte". Coşul i-a fost u pe masă, la rînd cu celelalte daruri şi lăsat să fie des-I I i mai tîrziu. I . mai spre seară, cînd Ionel s-a sculat, după un somn 1 i a început desfacerea celor primite, hazul a fost genei «I Vestea s-a dus ca fulgerul printre toţi participanţii la oare, fără ca adoratul să poată afla cine i-a făcut acea I II '.a. Scriitorul Cazaban s-a arătat atît de surprins şi de nevinovat, încît Teodoreanu a găsit de cuviinţă să se spovedească mai lui şi chiar să-i arate coşul cu urzici pentru a-1 convinge. Seara, adică la şezătoare, Teodoreanu a abordat subiectul : . < um am scris Medelenii". Destăinuirile scriitorului, îmbră-< ate în frumoase fraze literare, pline de nostalgia evocării personajelor şi peisajului, au fost ascultate cu mare interes. Sala era arhiplină. Tinerii, ca şi cei mai vîrstnici, ţinuseră ă nu scape această ocazie rară. Profesorimea, de asemenea, ca şi baroul, în frunte cu avocatul Eugen Cealîc, organizatorul 210

şezătorii şi directorul revistei literare Pămîntul, au marcat cu prezenţa lor această şezătoare deosebită. După ce a citit, Teodoreanu a luat loc undeva în sală. Citea acum maestrul Cazaban, aceeaşi poveste cu dulăul Hector. Hazul era general. Cîţiva prieteni, aşezaţi în preajma lui Ionel, îl tot întrebau, iar el trebuia să răspundă. în sală şoaptele se amplificau. Era în momentele în care Cazaban tocmai se apropia de sfîrşitul nuvelei sale. Atenţia multora era distrasă de convorbirea lui Teodoreanu cu ceilalţi. Deodată, Cazaban, enervat, s-a oprit din citit şi, ridicîndu-şi ochelarii, a privit crunt spre locul unde şedea Ionel. — Cine vrea să vorbească, a strigat el mai tare ca de obicei, să iasă afară ! Toate privirile s-au îndreptat spre Teodoreanu şi spre grupul din jurul său. Ionel s-a ridicat şi a ieşit din sală, urmat de aproape douăzeci de cunoscuţi. După aceea, şezătoarea a continuat, dar parcă se stricase ceva, parcă ascultătorii pierduseră un lucru de preţ pe care zadarnic se căzneau să-1 mai găsească. A revenit după ce sfîrşise Cazaban de citit, adică o dată cu începerea lecturii lui Minulescu. Nu cred că publicul a mai ascultat aşa cum se cuvine nici pe nenea Minu, nici pe ceilalţi care am urmat. Deşi lăsau impresia că ascultă, se vedea că toţi ochii erau îndreptaţi către Teodoreanu care, cu mîinile la piept, ca un şcolar cuminte, zîmbea distrat gesturilor pe care le făcea maestrul pe scenă : 211

în oraşu-n care plouă De trei ori pe săptămină, Un bătrîn şi c-o bătrînă, Două jucării stricate Merg ţinîndu-se de mînă. La masa care a urmat după şezătoare, Teodoreanu a fost aşezat între Minulescu şi Cazaban. Stam în faţa lor, de cealaltă parte. în timp ce Ionel era absorbit într-o discuţie cu o tînără de lingă mine, am observat cum Cazaban a scos o hîrtie de douăzeci de lei şi a dat-o ospătarului care servea. Intrigat, ara urmărit cu curiozitate ce avea să se întîmple. De altfel, bănuiam că avea să facă iar vreo şotie. Şi, în adevăr, aşa a fost. Cînd toţi am ridicat primul pahar, care trebuia băut în întregime, fiind închinat gazdelor, după ce l-a dat peste cap, Teodoreanu s-a făcut galben la faţă. Cazaban se făcea că nu observă. -Vă e rău ? l-am întrebat. Nu! - S-a întîmplat ceva ? Da ! Am băut un pahar cu vin în care mai mult de jumătate era ţuică ! M-am uitat atent la Cazaban. Părea preocupat de altele. Vorbea cu o profesoară din stînga lui. Câteva voci insistau să ia cuvîntul Teodoreanu. Nu-1 văzusem niciodată atît de palid. -Nu pot, s-a scuzat. Minulescu a propus să vorbească Cazaban, sau G. M. \ ladescu. Cazaban n-a mai aşteptat. S-a ridicat şi, făcînd mai întîi elogiul lui Teodoreanu, a vorbit apoi despre cum 1-a cunoscut pe Delavrancea. După ce am sfîrşit masa, şi invitaţii au început să se grupeze după preferinţe, m-am apropiat de Cazaban. — Bine, maestre, se poate aşa ceva ? 212

— Ce, mă ? — Păi am văzut şi am urmărit toată chestiunea cu paharul. — Care, mă ? Ce pahar ? — Cu paharul cu ţuică, pus lui Teodoreanu. — Dacă ai văzut, taci din gură. Auzi ? Să nu scoţi o vorbă, că dracu te ia. — Dar o să afle ! — La urma urmei mai dă-l dracului, să mai vorbim şi noi. Că tot el, tot el ? Parcă noi n-am şti româneşte ! Tu, să-ţi vezi de treaba ta. N-ai văzut, n-ai auzit... Lui Teodoreanu i-a fost rău toată seara. Cel care a stat numai în preajma lui, vestejind faţă de toţi greşeala ospătarului, a fost Cazaban. ★ îl întîlneam ades. Mergea mai rar cu tramvaiul. îi plăcea drumul pe jos. Teodoreanu grăbit, nu era niciodată de oprit în Ioc. Angrenat în procesele în care avea de pledat, ori numai pentru a-şi economisi timpul rezervat scrisului, Teodoreanu nu putea fi văzut nici la cafenea, nici în alte localuri. Dacă era de prins, atunci numai acasă se mai putea sta de vorbă cu el. După ce i-am furat o promisiune în acest sens, într-o zi din toamna anului 1941 am bătut la uşa lui, undeva pe strada Eminescu, fostă Romană, în fundul unei străduţe. Locuia într-o casă spaţioasă, cu rafturi pline de cărţi, ori de bibelouri, cu un birou încărcat de manuscrise şi dosare. Venisem să-i cer părerea asupra unui volum de poezii pe care 213

voiam să-1 public, dar din care nu-mi amintesc să-i fi putut citi măcar o poezie. Telefonul nu 1-a lăsat în pace. în afară de aceasta, a vorbit atît de mult şi de frumos despre poezie, despre el, despre Schitul Durau, despre Lesnea, Demostene Botez, Sadoveanu şi despre viaţa laşului, încît mi-a fost greu să-1 opresc. Venisem la ora trei dupăramiază. La ora şase seara, mi-am strîns manuscrisul şi am plecat. în uşă mi-a spus : — Dacă vrei, la iarnă, cred că o să am mai mult timp. Dămi un telefon. Vino să vorbim. Poate reuşim să citim şi volumul de care este vorba. * · Ionel Teodoreanu scria mult şi repede. într-o seară, putea să elaboreze 60—70 pagini de roman. Consuma multă cafea. După mărturisirile lui, Crăciunul de la Silivestri 1-a scris într-o lună de vară. Conceput mai dinainte, în linii generale, romanul acesta, de altfel ca şi altele, s-a închegat poate mai repede decît a crezut. — Numai cine nu ştie sau nu are nimic de spus scrie greu, mi-a mărturisit într-o zi. Eu, spunea, scriu romanul nuni.ii de două ori : întîi în cap şi pe urmă pe hîrtie. Corecturile şi adausurile nu mai sînt o problemă. Cînd ai ima-ninaţie, acestea devin lucruri mărunte. Nu pot să scriu oriunde, dar pot gîndi în orice loc : pe drum, la masă, în voiaj şi mai ales atunci cînd stau de vorbă cu mine, acasă. Uneori cred că miaş putea chiar dicta cărţile la maşina de scris, dar simt o deosebită satisfacţie să scriu cu mîna. Atunci am impresia că 214

sînt un dăltuitor care, cu peniţa, ajung să modelez orice zbenghi necesar eroilor mei. îmi place să-mi simt eroii mişcîndu-se, zvîrcolindu-se sub condei, să-i aud vorbind. Este, vezi dumneata, uneori o satisfacţie diabolică pentru mine, să-mi închid eroii în inimă, să-i limitez, să-i fac să sufere, să iubească, să se bucure şi să-i convertesc să. gîndească la fel ca mine. Ştiu, nu fac totdeauna ceea ce gîndesc, dar de cele mai multe ori aceasta mi-e dorinţa. Aş vrea să scriu o dată un roman în care să pătrund adînc, să-mi chinuiesc eroii, să-i înghesui, să-i limitez numai la ceea ce vreau eu. Pentru prozator, problema aceasta este esenţială. Cine poate să-şi stăpînească eroii, cine nu le dă voie să fie aşa cum vor ei, cine nu-i lasă să iasă din rama în care sînt puşi să stea este un scriitor mare. Rebreanu, spre exemplu, merge pe acest drum. Nu ştiu dacă ştii, dar află că sînt eroi cu care trebuie să te cerţi, să-i ameninţi, ca să-i convingi să rămînă acolo unde i-ai pus. Unii sînt excesivi, alţii neîndemînatici. Pentru mulţi, trebuie să faci tu mai întîi ceea ce trebuie să facă ei pentru ca, imitîndu-te, să desăvârşească ceea tfe trebuie. Femeile, în cărţi, în romane mai ales, sînt mai încăpăţînate decît în viaţă. Lor nu le place să facă decît ceea ce vor. Cu multe eroine din cărţile mele a trebuit să pierd timp preţios pentru a le convinge că aşa trebuie să procedeze în diferite situaţii. Ei, dar — şi-a încheiat el mărturisirile — acestea sînt chestiuni de care am vorbit fără să vreau. Numai acela care scrie proză cunoaşte aceste lucruri şi ar fi fost bine să le tăinuiesc. Pentru poeţi este mai uşor. Am făcut şi eu poezie şi ştiu. Spectatorul vine la teatru, 215

vede piesa, aplaudă, dar nu ştie niciodată cit a luptat autorul cu eroii săi, să-i facă să fie aşa cum apar pe scenă. ★ — înainte de a da cartea la tipar, o citiţi cuiva ? l-am întrebat, cu ocazia unei întîlniri. — Iată o întrebare — a zîmbit — la care răspund aşa, fără să vreau. A citi cartea cuiva, înainte de tipar, ar însemna să iau o parte din frumuseţea ei şi s-o dau celui căruia i-o citesc. Citind-o, am impresia că o golesc de ceva pe care aş vrea să-1 reţin numai pentru mine. Părerea cuiva nu poate fi un îndreptar. De multe ori, mai mult spulberă decît adaugă. Cu poezia se întîmplă invers. Proza, citită mai multora, se face ca moneta prea mult circulată. Eu mi-o citesc numai mie în diferite ocazii. Cînd am sfîrşit o carte, dacă ar trebui să mă iau după părerile celora cărora le-aş citi-o, ar trebui să fac ca meşterul care doboară casa construită, pentru că nui place unuia sau altuia. în general, nu citesc nimănui cărţile. Nu frecventez nici un cerc literar şi nu cred decît în gustul marelui public, pe care-1 socotesc singurul critic. Ce scrie critica despre mine, mă bucură, dar nu mă interesează. Ţin însă seama de numărul impresionant al volumelor fiecărei ediţii şi acest fapt e o confirmare a celor ce ţi-am spus mai sus. * — Dar despre Viaţa românească, l-am întrebat în cadrul aceleiaşi întîlniri, ce aţi putea să spuneţi cititorilor dumneavoastră ? 216

Ochii lui au căutat nostalgic trecutul. Despre Sadoveanu, Ibrăileanu, Topîrceanu, Philippide, I 'nnostene Botez, Otilia, despre ei n-aţi spus niciodată ni-'ii K. Ar fi interesantă o privire asupra lor ! — Şi despre Lesnea, a adăugat. — Şi despre el... După o clipă de gîndire, a adăugat : — Mai mult despre el, decît despre ceilalţi. Poet cu deo-■Inte însuşiri, îi prevăd un viitor mare. El are de spus multe ştie să le spună. în graiul lui Lesnea sînt mai multe privighetori care cîntă. în el înfloresc mai mulţi zarzări. Dacă ar fi să ne dăm întâlnire peste cincizeci de ani şi să vorbim tot despre acelaşi subiect, ai vedea cîtă dreptate am avut. Ridicat din mijiocul celor mulţi şi neînţeleşi, fost muncitor la tipografia Vieţii româneşti, Lesnea este produsul acestei reviste şi la ascensiunea lui am contribuit şi eu. El îmi este drag şi-mi este prieten. Eu nu fac asupra lui decît aprecieri prieteneşti. Despre Viaţa românească am să scriu odată. Pentru mine, Viaţa românească este laşul, cu toate amintirile mele. Va trebui să scriu. Deocamdată, sînt angrenat în o mulţime de treburi şi nu ştiu cu care să încep mai întîi. * în anul 1943, eram colaborator permanent la Universul literar. Printre alte lucruri noi, redacţia luase măsura — pentru mărirea tirajului — de a publica, din două în două săptămîni, un interviu cu cîte un scriitor de seamă. Şi ia-tă-

217

mă aşadar pornit înaintea confraţilor, să mă asigur de laurii victoriei. Pe>; Teodoreanu trebuia însă să-1 cauţi, să-1 prinzi. împărţit între conferinţe, bară, diferite consilii, reţinut pentru creaţii proprii, mereu fără timp, nu-1 găseai liber niciodată. între două procese la Curtea Marţială, i-am explicat ce mă aduce la el. A zîmbit şi, trecîndu-şi mîna prin părul inelat, s-a uitat repede peste întrebările care aveam a i le pune. 190

218

191 — Dar aş vrea fulger, mi-a spus, sau dacă nu, dă-mi4e să-ţi răspund acasă. Ştiam că lucrul acesta însemna pierderea atît a întrebărilor cît şi a speranţelor. — N-ar fi mai bine să vă întreb eu ? — Dacă ţii !... — Atunci să începem ? — Da ! — De ce nu lipsesc niciodată din romanele dumneavoastră zarzării înfloriţi ? După o privire semnificativă, Teodoreanu a dat să se ridice de lingă mine. — Dacă începi aşa, cred că ne pierdem timpul degeaba ! — Dar, am şoptii, pentru mine, ca şi pentru cititorii dumneavoastră, este ceva interesant. în aproape toate cărţile dumneavoastră, chiar dacă nu este un zarzăr, este o creangă de zarzăr. în vitrină la Cartea Românească, lîngă poza din mijlocul cărţilor, totdeauna este pusă şi o creangă înflorită, aşa că întrebarea mea este justificată. Este un semn distinctiv ? O emblemă ? Văzîndu-mi insistenţa, s-a înduplecat. — Pentru că laşul este oraşul zarzărilor şi caişilor. Aşa mi-a rămas în minte, din anii copilăriei ! — Va plac romanele dumneavoastră ? — Acest lucru îl spun cititorii mei, numărul lor ! Voiam să-1 necăjesc. 219

— Dar critica ? — Asta nu mă interesează, chiar dacă nu este prea favorabilă. — Călinescu, vorbind la Dalles, despre prozatorii români, v-a rezervat un spaţiu mai mic. Dacă nu mă înşel, va pomenit numai numele. — Cu Călinescu sînt prieten, dar nu discut literatură ! — Ce credeţi despje Rebreanu ? — Nu-mi vorbesc colegii nici de bine, nici de rău. Daca lînt în faţa justiţiei, îi apăr. Dacă nu, îmi place să mă feresc de ei! îmi dam seama că păşisem cu stîngul. Teodoreanu ar fi vrut cu totul alte întrebări. Am căutat să îndrept lucrurile. — Se spune că sînteţi cel mai citit scriitor ! Dintr-o dată, privirea lui pînă atunci rece, tăioasă, s-a îndnlcit. Vorba i-a devenit melodioasă, iar ouvîntul cald, a început să fie mai distinct. — Da, mi-a răspuns, aşa este, dar ce vină am eu dacă cititorii mă aleg ? — La săptămîna cărţii, aţi dat o mulţime de autografe ! — Totdeauna se întîmplă aşa. Sînt printre cei mai solicitaţi. — Femeile ? — ...şi ele ! Ritmul pe care mi-1 impunea Teodoreanu devenise, în adevăr, aşa cum spusese cînd l-am solicitat, fulger.

220

— Cîştigaţi desigur destul de bine. Procese... literatură... conferinţe ! Cînd a vrut să-mi răspundă, începuse şedinţa unui proces în care apăra. S-a sculat repede şi mi s-a părut că a răsuflat uşurat. — Pe cînd, în continuare ? am reuşit să-1 întreb. — La anu', mi-a răspuns rîzînd, pierzîndu-se prin mulţime, spre sala de şedinţe. Am .încercat zadarnic să-1 mai prind cu alte ocazii, dar n-am găsit nici locul, nici timpul. într-o seară, între alte povestiri, i-am citit lui G. M. Vlădescu acest început de interviu cu Teodoreanu. După ce m-a privit peste ochelari, aşa cum obişnuia, bătrînul s-a pornit să rîdă. — Numai dumneata puteai să-i pui asemenea întrebări. Mă mir că ,ţi-a răspuns şi aşa ! — Dar cum trebuia să-1 întreb ? După ce mi-a ţinut o frumoasă lecţie despre ce este un interviu, la ce trebuie să se rezume şi cam ce fel de întrebări trebuiesc puse, m-a bătut pe umeri, sfătuindu-mă să-mi văd de poezie. * Trecuse aproape un an. Ne apropiam de sfîrşitul primăverii lui 1944. Pomii îşi scuturaseră demult floarea, dar prin curţi şi pe străzi tot se mai vedeau petale mici, albe, ca nişte confete rămase de la balul primăverii. Mi-am adus aminte iar de Teodoreanu. L-am întîlnit la sediul Societăţii Scriitorilor. Făcea parte din Comitet. 221

— Domnule Teodoreanu, l-am întîmpinat, ştiţi că mi-aţi rămas dator ? — Tot n-ai renunţat ? — Nu. — Şi vrei să continuăm tot ca atunci ? — Nu. Am luat lecţii speciale şi cred că de data asta întrebările au să vă placă. — Cu cele de atunci ce-ai făcut ? Ca să nu-1 sperii, l-am minţit că le-am pierdut. Am simţit că se bucură. M-a rugat să-1 aştept şi am pornit împreună. Era cald, iar el era îmbrăcat într-un fel de cazacă neagră, descheiată la gk, plin de tinereţe. — Şi ce ai vrea să mă întrebi ? — Numai patru întrebări. într-un sfert de oră sfîrşim. — Deci tot fulger ? — Dacă vreţi !... După ce am ieşit din strada General Berthelot, spre piaţa Amzei, am ocolit către cinematograful Aro şi ne-am îndrepi n spre grădina Icoanei, unde ne-am aşezat pe o bancă mai retrasă. Ca să nu pierd vremea, l-am întîmpinat ou prima în1 rebare. — Dumneavoastră scrieţi şi poezie. Ce credeţi despre ea ,i care credeţi că este cel mai reprezentant poet al tinereţii noastre ?

222

De astă dată era parcă mai calm. întrebarea nu-1 privea direct şi mi s-a părut că îi oferă chiar prilejul aşteptat. — Poezia de astăzi, bineînţeles cea tinerească, cea sub treizeci de ani, aş putea spune că se bucură de multă simpatie. Asta am observat-o atît la şezătorile literare, cît şi la săptămîna cărţii. Poeţii tineri sînt mai gustaţi decît cei vîrstnici. Pe linia cea mare a poeziei, la care se adaugă metafora şi imaginea, aceştia au ajuns la frumuseţi şi melodii surprinzătoare. Dacă ar fi să vorbesc numai de un reprezentant al tinereţii, de George Lesnea, nu aş spune decît că este un poet cu multe calităţi, cu frumuseţi neîntîlnite în literatura noastră şi cu un viitor care îl arată de pe acum ca pe un reprezentant al tinerei generaţii ! — Nu exageraţi ! Nu spuneţi asta, poate din prea multă afecţiune pentru el ? — M-ai întrebat ce cred, şi ţi-am răspuns exact ! I-am pus a doua întrebare, căutînd pe cît mi-a fost posibil să nu-d necăjesc. — Dacă ar fi să faceţi o comparaţie între autorii traduşi de Iulian Giurgea şi cărţile dumneavoastră, care cărţi credefl că au avut mai mult succes la noi ? întrebarea mi s-a părut hazardată, dar am pus-o ca un deget pe rană. — Aş vrea să nu-ţi răspund. Din punctul meu de vedere, îmi place tot ce este românesc. Noi avem o literatură aşezată, molcomă, dar şi ceilalţi pun probleme care trebuiesc cunoscute. Este ceva nou pentru noi şi măcar din curiozitate tot trebuiesc citite ! 223

— Nu ştiţi, numărul ediţiilor traduse au întrecut pe cel alor dumneavoastră ? — Precis nu ştiu, dar cred că da ! — Se spune că sînteţi un scriitor foarte iubit de femei ! — Şi ce are asta cu literatura ? — Am vrut numai să vă întreb ! — Se poate, dar nu mă interesează ! — I-am luat un interviu şi maestrului Minulescu !... — Iar nu mă interesează ! — Apropos, atunci ce vă preocupă mai mult ? Ce carte ? — Nu despre asta e vorba acum, mi-a răspuns. Mă gîndeam la cu totul altceva ! — La ce ? — Cînd mi-ai pus ultimele întrebări, ca să fiu mai clar, mă gîndeam că poate mîine dimineaţă, ne putem deştepta la începutul unei ere noi. Războiul este pe sfîrşite. Ţara distrusă. Cine ştie ce se va alege de noi ! Pînă să ne refacem, vor mai fi multe de îndurat. — Dumneavoastră aţi fost pe front ? — Nu... Mi-a plăcut mai mult titlul de scriitor ! Norocul meu este că scriu repede şi astfel am putut înregistra tot ce mi-a răspuns Teodoreanu. înainte de a sfîrşi, l-am mai întrebat ce este poezia ! Cred că i-a plăcut întrebarea. Am observat după cum s-a grăbit să-mi răspundă. Prin comparaţie, răspunsul a semănat cu el. — Aş asemăna-o cu nişte ochelari coloraţi pe care îi pun oamenii la ochi. Prin ei, atît lucrurile cît şi împrejurimile 224

se văd mai frumoase. Cam ochelarii aceştia ar fi poezia. Admeimea sau înălţimea ei nu mai depinde de ochelari, ci de individ. Aci intervine atît cultura, cît şi sensibilitatea nforului, şi cititorului ! — Dar romanul ? — Bucată de viaţă, luată în întregul ei, cu toate pămîn-i urile, cu întreaga ei trăire ! — Ce scriitori români actuali vă plac ? — Sadoveanu, Ibrăileanu, Philippide, Topîrceanu, Demostene Botez, Lesnea... — Deci numai Moldova. — Dacă vrei...

L-am mai revăzut pe Ionel Teodoreanu la o şedinţă a fostei Societăţi a Scriitorilor Români. Se pusese problema ridicării unui bust Eminescu. Era entuziasmat. A propus să se organizeze şezători literare, din veniturile cărora să se ridice această recunoştinţă publică geniului românesc, recunoştinţă la care oficialitatea n-a voit să ia parte. ★ L-am văzut apărînd la bară, l-am auzit vorbind şi nu o dată m-am lăsat antrenat de tumultul personalităţii lui. Ionel Teodoreanu a fost un scriitor, o inimă de om. A trăit în fugă, tot aşa cum de altfel a şi plecat dintre noi.

225

ARTUR ENAŞESCU

Am citit undeva un interesant articol de consideraţii critice, intitulat Artur Enăşescu, simbolul unei tragedii. Acesta mi-a răscolit multe amintiri de acum aproape douăzeci şi cinci — treizeci de ani, amintiri pe care timpul, spalîndu-le, le-a făcut şi mai limpezi, şi mai strălucitoare. Ceea ce m-a determinat însă să pomenesc acest articol în cursul amintirilor mele, nu este contestarea valorii documentare a acestuia, ci doar nevoia ce o simt de a face o precizare ce va interesa poate cîndva istoria literară. Cel care îl evocă pe Artur Enăşescu are la îndemînă, pe lingă revistele timpului, volumul de poezii Pe gînduri din 1920, ca şi celălalt de mai tîrziu, intitulat Revolta Zeului, apărut în anul 1946, Ia editura Boema, cu o strălucită prezentare făcută de poeta Ştefania Stîncă şi cu un portret simbol inedit al autorului, datorat regretatului Ion Sava. Dar mai întîi de toate, trebuia să-1 fi cunoscut pe Artur Enăşescu, să fi înţeles tulburătoarea complexitate a acestui suflet.

226

Se spunea în articolul acela că : ...„întinzînd mîna cu groaznică umilinţă pentru un muc de ţigară sau un gologan pentru o pîine..." Este adevărat că Enăşescu ajunsese o umbră, că umbla în zdrenţe, că paltonul lui cu blană de biber era de pe vremea cînd fusese prinţul eleganţei româneşti şi poate că a foii singurul lui palton din viaţă. Ceea ce vreau însă să se e că Artur Enăşescu era de o demnitate excesivă. El nu i întins niciodată mîna. Nu ar fi primit de la nimeni nici un ban. Venea la Capsa ca o umbră şi pleca la fel. A fost umilit, in adevăr, de o societate neînţelegătoare şi de o oficialitate oarbă. Dar el nu s-a umilit, n-a cunoscut arcuirea sirii spinării nici pentru măriri, nici pentru bani. Doctor în filozofie al Universităţii din Paris poet de care istoria literară va trebui să ţină seama, dacă ar fi fost în firea lui s-ar fi aplecat şi umilit atunci cînd s-a întors în tară, asigurîndu-şi un post la care avea dreptul, sau ar fi dat din coate spre a înlătura pe alţii, cărora ar fi putut să le ia locul. Dar Artur Enăşescu era un modest, un timid, însăşi eleganţa îmbrăcăminţii sale, după venirea de la Paris, era parcă făcută anume să acopere o timiditate de care poetul nu s-a putut vindeca pînă la sfîrşitul vieţii. Fără să ceară nimic, atunci cînd putea şi avea dreptul să ceară, şi fără să întindă niciodată mîna, el şi-a trăit ultimii ani ai aşa-zisei inconştiente cu o demnitate de care numai cei clădiţi astfel sînt în stare. L-am văzut, ani de-a rîndul, în colţ la Capsa, dar niciodată nu ştiu să fi întins mîna. Respingea cerşetoria. Suferea, 227

dar sfida pe toţi cei îmbuibaţi şi inconştienţi. Că alţii au cerut pentru el, poate să fie adevărat, şi poate că mulţi vor fi luat în numele lui. Dar la el n-a ajuns nimic. Dacă pe cartea sa de vizită, alături de titlul universitar, adăuga cîteodată şi strigătul : „actualmente fără domiciliu, bolnajp, gol şi flămînd" — apoi aceasta nu a făcut-o decît în corespondenţa cu confraţii ajunşi pe treptele înaltelor ierarhii, sau îndemnat de cei care aveau interesul să ia bani în numele nenorocirii lui. Era în vara anului 1941, cînd, într-o zi, Corneliu Moldovanu m-a rugat să-i duc lui Enăşescu pensia pe luna iulie. Locuia într-o cameră întunecoasă, undeva pe o stradă cu linişte multă. Ca mobilă nu am văzut decît un pat răvăşit, un scaun, o masă cu trei picioare şi, într-un perete, bătută întrun cui, o fotografie ştearsă de vreme, reprezen-tînd pe poet, undeva în Franţa, în vremea tinereţii sale. L-am găsit stînd pe un scaun pus în vîrful patului. M-a izbit o duhoare de putreziciune. Am spus bună ziua, parcă 6tînjenit de statura lui monumentală şi de mirosul care mă înecase. — Am venit să vă aduc pensia pe luna aceasta, am strigat, mai mult ca să-mi fac curaj. Artur Enăşescu, cu o haină ruptă pe el, cu gulerul ridicat şi cu pălăria pe cap, şedea nemişcat. Lumina electrică îi proiecta pe perete o umbră înfiorătoare. N-a răspuns. M-a privit cu ochii ficşi şi mari, cu fălcile încleştate şi cu părul atîrnînd în şuviţe de sub pălărie. Nici cînd am scos banii din 228

buzunar, întinzîndu-i, nu a făcut vreun gest. Nici un muşchi nu s-a mişcat pe faţa lui. — Vă rog să-mi semnaţi de primire, am strigat din nou. Dar chipul lui a rămas acelaşi, de piatră. După cîteva clipe m-a întrebat : — Ţie nu ţi-e frică de şerpii şi şobolanii care aleargă prin casă ? M-am uitat împrejur. Podeaua era în adevăr murdară, dar fără nici un fel de lighioane. — Eu de aceea stau aici, a vorbit, de astă dată mişeîndu-şi capul. Dacă m-aş da jos, m-ar mînca. Toată ziua mă chinuiesc. Ies din toate găurile şi îşi scot limbile la mine ! Nu ştiam ce să spun. Ţineam banii într-o mină, iar chitanţa ce trebuia semnată, în alta. — De ce n-a venit Gheorghe ? < dieorghe era omul de serviciu al Societăţii, care îi adu■ de obicei banii, dar în luna aceea plecase în concediu. E bolnav, am minţit. — Da ?! Atunci să vie el! — Dar puteţi să-i luaţi şi de la mine, i-am spus, pentru i I. I am venit. Nu mi-a mai răspuns. Cu un deget obosit mi-a arătat drumul spre uşă. Am înţeles că puţina mea convorbire cu el te sfîrşise. Aproape cu bucurie, m-am grăbit să plec. Afară era cald, Mure... Am povestit cele de mai sus celui ce mă trimisese să-i duc banii. A dat întristat din cap. 229

* Autorul Riţei şi Crucii albe de mesteacăn, poet de o rară sensibilitate, zăcea inconştient într-o cameră întunecoasă, fără nici un fel de asistenţă medicală, după ce în trecut cucerise întregul Bucureşti, căpătînd titlul de prinţ al eleganţei. După cîteva săptămîni, am întrebat pe Corneliu Moldovanu dacă n-a putut face ceva pentru Enăşescu. Am aflat că banii pe care îi primea îi da, jumătate pe ţigări, iar restul pe prăjituri. — îl înşală toţi, mi-a spus Moldovanu. Pentru o prăjitură i se ia o sută de lei, cînd ea costă zece lei; iar pentru -un pachet de ţigări zece lei, cînd trebuie să-i ia numai doi. — Dar cu ce se hrăneşte ? — Aceasta am vrut să aranjăm şi noi, povestea Moldovanu. Acum nu-i mai dăm banii. Am plătit unei pensiuni care îi duce mîncare în fiecare zi. Uneori mănîncă, alteori nu. în tot cazul, este mai echitabil decît să-1 laşi la discreţia hoţilor. — Dar de ce, am întrebat altă dată, nu este internat într-o casă de sănătate ? — Fiindcă doctorii spun că este incurabil. — Bine, dar e o ruşine ! — Sînt de acord, mi-a răspuns domnul Moldovanu, dar ce pot face r Ministrul sănătăţii mi-a spus că şi aşa sînt destui nebuni ! Acum, să vedem ce vor spune cei de la palat !

230

Ce s-a mai întîmplat nu ştiu, dar de la un timp, Artur Enăşescu a început să iasă din nou din casă şi să vie să stea de dimineaţă pînă seara în colţ, la Capsa. Nu vorbea niciodată cu nimeni. Nu supăra pe nimeni. Privea totdeauna departe, unde oamenii nu puteau vedea. Sta acolo ca un strigăt de deznădejde pe care nu-1 auzea nimeni. îmbrăcat în zdrenţe, nebărbierit, murdar, fostul prinţ al eleganţei româneşti avea înfăţişarea unui strigoi pe care oamenii îl ocoleau. Zeul, cum îl denumiseră confraţii, devenise o arătare. Mulţi scriitori, snobi, foşti sau viitoare excelenţe, pretindeau că nu mai pot veni la Capsa din cauza lui. * într-o zi, ieşind de la Capsa împreună cu scriitorul Mircea Damian, în trecere, acesta i-a băgat în buzunarul paltonului o mînă de bancnote mărunte. Enăşescu, fără să-şi mute privirile din depărtarea în care şi le fixase, a băgat mîna în buzunar şi, scoţîndu-le afară, le-a presărat sub paşii uimiţi ai trecătorilor.

Altădată, un preot s-a apropiat de el cu duhul blîndeţei, rugîndu-1 să-i dea un autograf. A scos chiar stiloul, căutînd să i-1 îndese între degete. Artur Enăşescu, enervat, poate pentru că îl sustrăsese vedeniilor sale de acolo, din depărtare, a trîntit stiloul de pămînt şi a scuipat pe hainele aceluia I I ceruse autograful. Cei din jur au rîs, dar pe faţa poelului nu s-a mişcat nici un muşchi.

231

I I nu cerea şi nu primea nimic de la oameni. Seara, ' ca -la locuinţa lui întunecoasă şi rece, iar dimineaţa re-nea in acelaşi loc. Uneori privirile lui aveau ceva dureros, mputativ chiar, alteori erau fără nici un fel de expresie. * înainte de cel de-al doilea război, la o serbare a unei 0< ictăţi de binefacere, am auzit o doamnă cîntînd Cruce albă tle mesteacăn. M-am făcut că nu ştiu ale cui sînt versurile şi am între-iio pe ea. Mi-a răspuns că i se pare că sînt ale lui minescu...

Se cuvine să notez aici numele a doi oameni de suflet are, adunînd şi selectînd truda poetului Artur Enăşescu, au editat un ultim volum din poeziile acestuia : Jean Vasiliu şi Dumitru Rotaru.

PETER NEAGOE

232

Scriitorul de renume universal, Peter Neagoe, cetăţean al continentului de peste ocean, ca stare civilă, dar tot român prin sentimentele şi dragostea faţă de ţara care 1-a născut, culege succesele binemeritate ale romanelor sale, cu atît mai mult cu cît, atît eroii cît şi peisajele cărţilor sale sînt româneşti. în vara anului 1938 şi-a vizitat ţara, atras de amintirile lăsate aci cu ani în urmă. într-o convorbire avută cu el la sediul Societăţii Scriitorilor Români, am vrut să aflu cît mai multe de la el, despre viaţa sa, despre romanele sale, precum şi despre secretul de a fi ajuns, relativ repede, la o notorietate universală. — Pentru publicul care nu vă cunoaşte, l-am întrebat, cred că nu vă supăraţi dacă vă cer cîteva date biografice ! Figură tipică de ardelean, meditativ, suspicios, Peter Neagoe, după ce m-a măsurat distant, dar dulce, vorbind o românească aproape nealterată nici de timp, nici de limbile germană, engleză şi franceză pe care le posedă la perfecţie şi în care a trebuit să se descurce multă vreme, nemaivorbind limba maternă, a zîmbit tinereţii mele şi mi-a făcut semn iă scriu. M-am născut în anul 1885, luna noiembrie, la Odor-i i unde tatăl meu era notar. Copilăria mi-am petrecut-o ■ II iomuna Aciliu. Am urmat şcoala săsească la Sibiu. La M ia de şaisprezece ani m-am înscris la Academia de Belle \iu' din Bucureşti. în timpul liber am audiat cursurile pro-rilor Rădulescu-Motru de la facultatea de litere, iar la I acuitatea

233

de drept, cursurile de drept roman ale profe-orului Danielopol. — Cînd aţi părăsit România ? — După terminarea Academici, cînd am plecat la Milnchen, unde m-am angajat la policlinica Roentgen-Bayer. — Ce v-a făcut să părăsiţi ţara ? — Precis, n-aş putea spune nici acum. Poate dorul de a evada, de a cunoaşte, de a mă afirma. în tot cazul, cred că la început a fost mai mult dorul de a urma la o mare şcoală de pictură din străinătate. — Şi, după Germania, ce a urmat ? — De aci am plecat în America, unde lupta pentru existenţă a fost crîncenă. Am ajuns la New-York cu un singur dolar în buzunar, dar cînd eşti tînăr nu simţi nici cum trece, nici cînd trece timpul. O lună munceam pentru a avea ce mînca luna următoare. Frecventam cursurile Academiei de pictură. în vremea aceea făceam desene şi ilustraţii pentru ziare şi reviste. — Şi mai tîrziu ? — în timpul primului război mondial am făcut hărţi de pe front, întemeiate pe comunicatele Marelui Cartier sosite prin radio. Munca era istovitoare. Lucram aproape optsprezece ofe pe zi. După război am lucrat portrete de copii, portrete care mi-au adus şi bani şi notorietate. — Sînteţi căsătorit ? — Da. Soţia mea este sculptoriţă şi m-a ajutat foarte mult, mai ales în timpul marii crize americane, după primul război mondial. 234

— Ce ne puteţi spune despre debutul dumneavoastră ? — Am început să scriu la o vîrstă destul de neobişnuită, adică prin anul 1928, deci la peste 40 ,de ani, dar climatul nu mi-a fost de loc favorabil. — Aţi rămas tot timpul in America ? — Nu. Am plecat în Franţa, unde am stat patru ani. Aci a apărut prima mea carte sub titlul Tempête, la editura Albin Michel, văzînd apoi lumina tiparului şi în versiunea engleză sub titlul Storm. — Ce succese aţi avut în America ? — La început nici unul. în anul 1932, cu toate protestele mele şi ale unor asociaţii culturale, cartea mi-a fost pusă la index. Abia în 1934, doi ani mai tîrziu, după ce rigorile cenzurii s-au mai îndulcit, s-a permis şi imprimarea cărţii mele care a apărut sub titlul Winning a Wife. După aceasta au urmat romanele : Easter sun şi There is my Heart, carte care a apărut şi în româneşte, datorită traducerii domnului Iulian Giurgea, sub titlul Drumuri cu popas ! — Acum, după apariţia acesteia, ce carte de a dumneavoastră aţi vrea să fie tradusă în româneşte ? — Jléana, la possédée ! — Pentru că marele public românesc nu vă cunoaşte de-cît din Drumuri cu popas, v-aş ruga, în mare, să-mi spuneţi ce tratează celelalte romane ale dumneavoastră. — Ar fi destul de lung ! într-un stil concentrat, sobru, ele reprezintă, sub diferite aspecte, o nouă viziune a satului ardelean. Aş putea spune chiar că ele continuă şi adîncesc 235

tradiţionalismul ardelean inaugurat de Slavici, dar atît ţăranii cît şi satul sînt priviţi din amintiri, într-o luminozitate blîndă şi difuză, în care contururile aspre, aspectele reale, de cele mai multe ori dizgraţioase, se îmblînzesc sau dispar. — Cum au fost primite de critică romanele dumneavoastră ? Debutînd la maturitate, după o lungă experienţă de Mţn, nescriind literatură pentru a literaturiza, ci transcriind Implu impresiile, cu atitudinea lucidă a omului care se veripe sine însuşi, cărţile mele au fost primite cu destulă \ .ildură. - Cărei şcoli literare aparţineţi ? - Nici uneia. Nu depind de nici un cenaclu. Prin spini să mă integrez complet literaturii româneşti. - Statul român, oficialitatea românească, vreau să spun, i fost prezentă vreodată, v-a oferit vreun ajutor, vreun coni, pe drumul acesta spinos al scrisului, pe drumul dumvoastră de scriitor şi, în acelaşi timp, de propagandist al piritului românesc peste hotare ? Mi s-a părut că ochii scriitorului au devenit dintr-o dată i rişti. A tăcut, ca şi cînd n-ar fi auzit întrebarea. Am vrut o repet, dar... am înţeles, o clipă mai tîrziu, că atinsesem o coardă dureroasă din viaţa lui. Am trecut la altă întrebare. — Ce v-a făcut să reveniţi în ţară ? — Amintirile ! Am venit chemat de ele. Am colindat atît locurile copilăriei, cît şi pe cele ale adolescenţei. Cine ştie de voi mai putea veni cîndva ! De altfel, norii ce se înghesuiesc 236

la orizont nu vestesc nimic bun, nici pentru mine, nici pentru dumneavoastră. Aş vrea să fiu un prooroc mincinos, dar tare mă tem că spun adevărul ! — Vă rog să mă iertaţi, l-am întrebat, dar ce scriitori Tomâni cunoaşteţi ? A zîmbit. — Dacă mi-am făcut studiile în România, vă închipuiţi că îi ftnosc aproape pe toţi. în afară de Sadoveanu, pe care îl iubesc şi-1 apreciez — vorbind de cei în viaţă — pe Rebreanu, Arghezi, Goga, Iorga, Blaga, Teodoreanu, Voiculescu, N. I. Herescu, G. M. Vlădescu, deţinătorul premiului Femina, precum şi pe mulţi alţii, iar acum, cu ocazia întoarcerii mele acasă, am cunoscut şi mai mulţi, datorită dragostei şi atenţiei cu care sînt înconjurat. — Aţi avut vreun model din literatura noastră ? — Nu, dar fără voie, am mers alături de Rebreanu, cu singura deosebire că am vrut ca eroii mei să trăiască mai profund sufleteşte decît ai lui, dîndu-le în acelaşi timp mai multe motive şi latenţe epice. Am vrut să-i mai pun cîteva întrebări, dar nu mai era timp. După ce am sfîrşit convorbirea, Peter Neagoe m-a întrebat dacă am văzut pînă acum o ţară străină. I-am răspuns că nu şi mi s-a părut că desluşesc în privirea lui nostalgia marilor călătorii. La masa ce s-a dat în cinstea lui de către Societatea Scriitorilor, l-am reîntîlnit zîmbindu-mi binevoitor, alături de mai toţi confraţii acelei vremi. 237

IOVAN DUCICI

Deşi străin, reprezentînd interesele altei ţări în ţara noastră, Iovan Ducici, scriitor iugoslav de talie universală, a fost totuşi membru de onoare al fostei Societăţi a Scriitorilor Români. Cum s-a produs aceasta nu mai ştiu precis, dar îmi aduc aminte că, la propunerea cuiva din comitetul Societăţii, ideea a fost îmbrăţişată de foarte mulţi scriitori şi supusă adunării generale. Cînd i s-a comunicat vestea a fost deosebit de impresionat. La masa care a urmat, la ambasadă, în seara aceea, mi-am însemnat în caietul meu o mică parte din multele elogii pe care Ducici le-a adus scriitorilor noştri. — Sînt între dumneavoastră un străin, dar prin scris ma înrudesc cu dumneavoastră toţi, pe deasupra graniţelor şi a concepţiilor politice. Este mai măreţ şi mai frumos să fii ambasador al scrisului şi al gîndului, decît al unei ţări. Gestul de astăzi al Scriitorilor Români mă cinsteşte şi constituie pentru 238

mine ceva ce nu voi mai uita niciodată. Sînt sîrb în toate, fibrele mele. îmi iubesc poporul, din rădăcinile căruia vin, dar sînt totdeodată şi român prin simţăminte care seamănă cu ale dumneavoastră. V-am cunoscut ţara şi o iubesc ca şi pe a mea. Aveţi o ţară blagoslovită, dar în care vor trebui multe de făcut. Dumneavoastră, în scrisul dumneavoastră, duceţi germenii acestei deşteptări naţionale şi pentru acest lucru vă admir. Sînteţi urmaşi ai unor eroi pe care nu-i au alte popoare. Oriunde îmi voi mai purta paşii de acum înainte, România, poporul român şi dumneavoastră rămîneţi pentru mine simbolul trăiniciei în timp. Vă mulţumesc încă o dată şi urez poporului român şi dumneavoastră ani de fericire în viitor. A răspuns poetul Victor Eftimiu, care, în cuvinte emoţionante, a încheiat aproape profetic : — Văd peste timp o înfrăţire mai adîncă a popoarelor noastre şi o fericire care va fi rodnică şi pe care o vom trăi toţi. Acea seară s-a prelungit pînă după miezul nopţii. * Iovan Ducici era un bărbat înalt, puternic, cu părul cenuşiu şi cu privirea plină de expresivitate. Adeseori pleca singur pe străzile Capitalei, amesteeîndu-se printre oameni, ca orice anonim. îi plăcea să nu se ştie supravegheat şi de aceea, pierzîndu-se de cei care îl însoţeau, rătăcea prin Cişmigiu, pe ia Şosea, pe Calea Victoriei sau prin cartierele mărginaşe, oprindu-se să admire ori arhitectura, ori străzile cu pomi bă-trîni, ori chipurile oamenilor. 239

într-o noapte, către orele douăsprezece, l-am întîlnit plim-bîndu-se singur pe Calea Victoriei. Ieşisem de la Teatrul Naţional şi mergeam cu soţia spre casă. Ne-a prins de umeri venind neaşteptat şi s-a oferit să ne conducă pe jos pînă acasă. — E o delectare pentru mine, spunea el, să mă plimb noaptea. La voi, pînă şi nopţile sînt de aur ! Am privit speriat în jurul meu, căutînd să văd pe cineva care îl însoţeşte din umbră. — Fii fără teamă, a zîmbit, sînt singur — singur. Paznicul meu este la ambasadă, beat turtă ! Am rîs împreună şi am plecat încet, ocolind Universitatea, către Calea Dorobanţilor, unde locuiam. Pe atunci îi traduceam, împreună cu scriitorul Anton Balotă, o parte din poezii, dintre care unele şi apăruseră în Universul literar. Am discutat despre ele, despre iraducere şi mai ales dacă traducătorul are voie sau nu să intervină în textul original. — Eu, cînd am tradus din literatura franceză, spunea, am trecut poezia prin filtrul meu sufletesc. Traducătorul trebuie să fie un creator, altfel rămîne un lăutar care cîntă exact ca acela de la care a învăţat cîntecul ! îi citisem majoritatea poeziilor pe care i le tradusesem în româneşte. Urmărisem foarte atent ritmul şi rima. Avusesem, de altfel, şi unele obiecţii, dintre care una, îmi aduc aminte, 1-a impresionat. Vorbea, în nu mai ştiu care poezie, de „Calul alb al zilei" şi „Calul negru al nopţii*. I-am spus că

240

şi Omar Kayam folosise această imagine şi chiar un poet al nostru, Cezar Săvescu. Fără să se supere Ducici m-a rugat insistent, dacă voi găsi ceva, să-i arăt. Am discutat în continuare despre poezia românească. Sa oprit la Luceafărul lui Eminescu. A mai remarcat Somnoroase păsărele ; La steaua ; Scrisorile; Venere şi Madonă şi Melancolie. A sărit la poezia lui Blaga şi apoi la Goga, pentru ca în cele din urmă să se oprească la Pădurea spînzuraţilor a lui | P.ebreanu. De asemenea, mi-a vorbit despre proza lui Mihail Sadoveanu, pe care o considera remarcabilă. — Mă surprindeţi, mi-am arătat mirarea, cît de repede v-aţi pus la punct cu literatura noastră. — îmi place şi Coşbuc, şi Creangă, şi Pillat, a continuat zîmbind şi amesteeîndu-i pe toţi. — Dar despre plastică ? Despre muzică ? — Despre asta încă nu, dar în curînd. Vezi dumneata, cu o carte te închizi în casă, dar cu o expoziţie nu. Ziua nu prea circul. în muzică, mă interesează mai mult creaţia populară. în privinţa muzicii uşoare, dumneavoastră importaţi prea mult. Cunosc pînă acum, din muzica dumneavoastră mare, numai pe aceea a lui Enescu, şi puţin din Ciprian Porumbescu. Cînd am ajuns la colţul străzii mele, cred că era de mult trecut de miezul nopţii. Am vrut să-1 conduc înapoi pînă la ambasada care nu era departe, dar a refuzat. M-a rugat să-mi însoţesc soţia, iar 241

el, după ce ne-a urat noapte bună, a plecat tinereşte pe sub crengile unui liliac în floare.

Opera literară a lui Iovan Ducici, bogată şi remarcabilă ca valoare artistică, a contribuit în mare măsură la afirmarea pe plan european a literaturii sîrbeşti. A tipărit volumele de versuri : Poemele Soarelui, cartea I ; Poemele iubirii şi ale morţii, cartea a Il-a şi Sonete împărăteşti, cartea a IlI-a. Proză : Legende albastre — poeme în proză ; Cetăţi şi Himere — scrisori ; Comoara împăratului Radovan — roman, şi Tovarăşii mei de călătorii — portrete literare. Din toată opera sa, în traducerea românească a lui Bogoliub Pisarov, au apărut : Legende albastre ; Comoara împăratului Radovan şi Cetăţi şi Himere. Din poeziile sale — cele mai multe de factură clasică — au tradus în limba română Ion Pillat, Anton Balota, B. Pisarov şi subsemnatul. O parte din aceste poezii au apărut în revistele : Universul literar, Luceafărul, Orizont ş.a. ★ Cu un scriitor străin, şi mai ales cînd acesta este şi ambasadorul unei ţări, nu este uşor să stai de vorbă. Prin obligaţiile sale, prin timpul puţin care îl are, o oră, o jumătate sau chiar un sfert de oră, este prea mult « ind il poţi răpi îndeletnicirilor sale. Cu toate acestea, în 1938, în plină vară, în seara unei luni de august ce se dăruia bogată pe toate străzile Bucureş242

tiului, cu puţină îndrăzneală, iată-mă în biblioteca scriitorului, unde mai fusesem de multe ori, «lături de Victor Eftimiu, Ion Pillat, Ion Minulescu, G. M. Vlădescu şi alţii. De astă dată venisem nu în calitate de prieten, ci ca un scriitor care vrea să stea de vorbă cu alt scriitor, pentru a-i face cunoscute gîndurile. — Dobre vecer, gospodin ambasador, l-am întîmpinat, icşindu-i înainte. Vreau să vă iau un interviu şi vă rog să-mi acordaţi o bucăţică de timp ! înalt, puternic, cu o pronunţie abia vizibilă a umerilor obrajilor, cu mustaţa ca un fluture cu aripile deschise şi cu părul puţin cenuşiu, aranjat cu cărare în partea stingă, a zîmbit şi a sunat să-i vie secretarul. — Ce fel de interviu ? m-a întrebat. Pentru o gazetă ? — Da şi nu, am îngăimat, iar interviul priveşte părerile şi impresiile dumneavoastră asupra literaturii sîrbe, române şi chiar a altor ţări. în acest timp, secretarul său a venit şi s-a aşezat cuminte pe un fotoliu, puţin mai departe de noi. — Cu ce vreţi să începem ? întîi şi mai întîi, aş vrea să vă rog să despărţim, pentru timpul cît vom convorbi, pe scriitor de ambasador. Pentru mine va fi mai uşor să-mi formulez întrebările, iar pentru dumneavoastră, cred — mai lesne să-mi răspundeţi. Zîmbetul său, pe care îl cunoşteam de mult, abia schiţat, aşa cum îl etala totdeauna cînd era mulţumit (poate şi o deformare profesională), m-a făcut să înţeleg că primeşte invitaţia mea. 243

— Din ce mediu veniţi ? — Sînt sîrb în toate fibrele mele. Mi-am început cariera ca învăţător, făcîndu-mă mai tîrziu cunoscut prin articolele şi poeziile publicate în revistele timpului. — Cum aţi intrat în cariera diplomatică ? — Parcă aţi spus să despărţim una de alta şi fără voia mea fac acest lucru. — Atunci ce fel de ţară este Iugoslavia ? Eu n-am văzuto niciodată, dar aş vrea să comunic compatrioţilor mei, în linii generale, ceva care s-o definească. — Ca patriot, nu uit să spun că este o ţară în care dîrzenia solului este întipărită chiar pe feţele oamenilor. Este un pămînt care se bucură de toate binefacerile naturii : munţi, dealuri, şes, ape şi păduri. Ţară ca ţara mea, şi rog să nu fiu înţeles greşit, mi se pare că nu mai este nicăieri, în multe ţări frumuseţile solului au fost făcute de oameni cu greu. în Iugoslavia ele ne-au fost date de pămîntul nostru bun, amestecat cu oasele străbunilor noştri. — în opera dumneavoastră sînt reliefate sentimentul şi peisajul iugoslav ? — Amestecat. Uneori am cules şi din alte părţi, dar cu cît recitesc mai mult ceea ce am scris, cu atîta am mai mult impresia că totul a izvorît numai din pămîntul strămoşesc. Pentru cel care cunoaşte literatura noastră, este vizibil că nu m-am depărtat nici un pas de sentimentele, peisajul, inima şi tradiţiile poporului meu.

244

Ceea ce a intervenit peste toate acestea, nu este decît aurul culturii, care nu a făcut altceva decît să-i dea o strălucire mai aprinsă. Tot de aci vine şi clasicismul meu. M-am adăpat însetat şi eu ca foarte mulţi scriitori la vechea cultură, de influ-cnţa căreia n-a scăpat şi n-a voit să-i scape nici un scriitor, bineînţeles păstrînd specificul său şi-al patriei sale. — Pentru că aţi vorbit de influenţă, ce credeţi despre scriitorii care sînt influenţaţi de înaintaşi sau deseori de contemporani ? — Un scriitor mare are universul său, nu are nevoie de a se împrumuta. Aş putea spune că nici nu-i este permis. Altfel, nu mai este, nu mai poate rămîne mare. Circulaţia ideilor de la unul la altul nu este un fapt neobişnuit. Tratarea lor trebuie să diferenţieze. Nu este nimic nou sub soare, dar totul trebuie să fie nou prin felul cum spui şi acest lucru se împlineşte prin trecerea ideilor, prin filtrul fiecăruia. Depinde de căldura, puterea de transmitere, trăire, sinceritate, simplitate etc, etc. — Deci, nu ce spui, ci tot cum spui !... — Da, da, deşi este, de multe ori, deosebit şi ce spui ! Ambasadorul a făcut semn secretarului, care zîmbea. Acesta s-a sculat şi a venit cu toată trusa pentru fumat, adueîndu-mi în acelaşi timp şi două pachete de ţigări. După ce ni s-au servit şi cafelele, am continuat. — Domnule Ducici, care sînt părerile dumneavoastră despre literatură ? Ce credeţi că e bine să se scrie, şi cum, ca

245

arta să poată trăi, să nu moară o dată cu scriitorul, sau cum se întîmplă, să nu moară chiar înaintea lui ? — Nu este greu de spus, dar greu de făcut ceea ce spui. Cred că adevărata literatură trebuie să fie legată în-tîi de^subiectele mari, veşnice, de subiectele care ne animă pe noi oamenii şi ne leagă unii de alţii şi care subiecte să ne facă mai buni, să stabilească între noi relaţii, ce să facă societatea să trăiască fără zguduiri. Oamenii au nevoie să citească, în cărţi, propriile lor suferinţi şi bucurii şi sînt fericiţi cînd sufăr alţii în locul lor. Ceea ce se scrie trebuie pătruns adînc, chiar pînă în adîncimilc întunecoase, care sînt sub adîncimile fiecărui om. Scriitorul trebuie să trăiască în tot timpul cu contemporanii săi, să-şi lege opera de patria sa, de specificul vieţii şi de vremea în care îşi desăvîrşeşte opera. Sigur că sînt şi lucrări, cele istorice, spre exemplu, care cer mutaţii, dar acestea intră în altă categorie. Cum trebuie să scrii ? Iată marea întrebare. Eu cred că operele literare, ca toate operele de altfel, trebuiesc scrise numai cu inima. Trebuie să scrii pentru toată lumea. Numai atunci cred că un scriitor şi-a împlinit menirea. Este adevărat ca şi societatea este obligată să ridice la înţelegere pe cei în care cultura n-a putut pătrunde cu toate razele, dar efortul cel mare trebuie să fie al creatorului. Natura, deşi destul de complicată, în măreţia şi frumuseţea ei, place tuturor. — N-am prea înţeles. Vreţi să spuneţi că inima este factor determinant în creaţie ? — Da, eu cred că acest organ omenesc, care dirijează toate sentimentele nobile, este generator de lirism. Creierul, 246

judecata, intervine numai cînd e vorba de luat o măsură de apărare, de precauţie, de ordonare !... Aş mai avea de adăugat, ca o completare, că cel care scrie, trebuie să facă în aşa fel ca atunci cînd scrie să semene cu toţi, adică să se poată găsi în el toţi cititorii săi, indiferent de mediu sau de ţară. Adică, vreau să spun că scriitorul depinde de el să trăiască sau să moară. în tot cazul rămîn la punctul meu de vedere. Inima este cea dintîi care simte, dă impuls şi nu te lasă pînă nu spui ce vrea ea. Ea dictează chiar creierului !... — în adevăr, problema este vastă şi cum ar răspunde fiecare scriitor, mcrgînd pe linia aceasta, ar răspunde bine. Ceea ce m-ar interesa acum, sărind de la una la alta, ar fi cum vă simţiţi în ţara noastră, ce vă place şi ce nu ? — Am mai vorbit despre acest lucru. Sînt întrebări care nu onorează şi care mă fac să alătur şi eu omagiul meu pentru poporul român, popor destoinic, dornic de frumos şi mai ales viteaz. Aveţi un pămînt fericit. V-ar da lotul şi nu var cere prea mult, dacă aţi avea o mecanizare « are să nu vă secătuiască omul pînă la epuizare. în ţara dumneavoastră sînt destule de făcut, ca de altfel şi în ţara mea. Cred că viitorul va avea să vorbească mai mult despre această problemă. Trebuie făcut ceva deo-sebit. Uneori mi se pare că este o prea mare disproporţie între clasele dumneavoastră sociale. Aş îndrăzni să spun că această disproporţie ar fi chiar aceea dintre „palat" şi „cocioabă". Este şi Fericire şi Suferinţă şi aş vrea să adaug, lăsîndu-vă pe dumneavoastră să înţelegeţi ce vreţi, că su247

ferinţa fiind mai îndrăzneaţă, va căuta să devină odată, şi ea, Fericire. Acesta este un proces care sigur se va întîmpla cum s-a mai întîmplat şi în alte părţi unde oamenii au suferit! — Cunoaşteţi folclorul românesc ? — Sigur. E înrudit cu tot folclorul balcanic, dar parcă mai plin de căldură, de umanism. Dumneavoastră aveţi legende şi cîntece de o rară frumuseţe. Legenda Meşterului Manole, Mioriţa, Doina, ar fi de ajuns pentru a face orice popor să strălucească peste graniţele lui. — Dar basmele ? — Cunosc mai puţin şi regret sincer. N-am avut timp, dar !... — Aţi vorbit o clipă mai înainte despre Legenda Meşterului. Manole. Dumneavoastră găsiţi în ea ceva în legătură cti scrisul şi scriitorii ? — Este concluzia că pentru a face să dureze opera noastră, trebuie să zidim la temelia ei tot ce avem mai scump. Eu aş spune că scriitorul care nu se zideşte chiar pe el, riscă să i se prăbuşească noaptea ceea ce a trudit ziua ! — Mă bucur, domnule Ducici că am putut sta de vorlv cu dumneavoastră. Poate în viaţa mea veţi fi singurul scriitor de peste hotare căruia i-am putut pune întrebările dorite şi orice ar fi, nu voi uita niciodată, nici convingerile dumneavoastră despre literatură, nici dragostea dumneavoastră pentru poporul nostru. De asemenea, nu voi uita» mai ales, viziunea dumneavoastră asupra viitorului poporului român. (Trebuie, da, trebuie făcut ceva şi pentru ţărănimea noastră, pentru rădăcina noastră, pentru acest 248

splendid reprezentant al existenţei şi chezăşiei graniţelor noastre.) Dar pentru că nu am sfîrşit ceea ce voiam să vă mai întreb, îmi daţi voie să vă mai răpesc cinci minute ? Acelaşi zîmbet binevoitor m-a făcut să nu pierd ocazia. — Mi-aţi spus odată că vă place opera lui Liviu Rebreanu ? — Un scriitor mare. Cele trei subiecte : Ion, Pădurea spînzuraţilor, Răscoala, fără a mai vorbi de cele cîteva nuvele : tyic $trul dezertor, Proştii etc, deşi pe plan local, sînt subiecte mari, tratate pe linie universală. Este un scriitor care, oriunde, va fi citit cu pasiune şi interes, putînd face cunoscuţi oamenii şi pămîntul dumneavoastră. Celelalte cărţi nu se ridică la aceeaşi înălţime, dar este destul, prea destul !... — Cum vă place Sadoveanu ? — La fel. Este un scriitor cald, care transmite, dar pe cît de lin povestitor este Sadoveanu pe atît de bolovănos mi se pare Rebreanu. Sadoveanu trăieşte prin descriere... Rebreanu prin acţiune. Aceasta însă nu împiedică pe nici unul dintre ei să nu fie şi să'nu rămînă doi scriitori mari, reprezentativi. — V-aş mai întreba ceva despre scriitorul Camil Petrescu. — Nu ştiu prea mult. Mi s-a recomandat să citesc romanul său Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de / şi Patul lui Procust. Cu timpul, mă voi edifica •i \ om mai vorbi. 249

Şi acum o ultimă întrebare, întrebarea întrebărilor, pe care intenţionat am lăsat-o la urmă : Războiul. Acum aş vrea să ne despărţim, cu mulţumiri, de scriitor i ă ne apropiem de ambasador. Ce credeţi ? Dumneavoastră ştiţi mai multe. Deşi am impresia că sîntem încă departe de el, întrebarea este pe toate buzele. Este o chestiune care preocupă şi vreau să vă însemn părerile şi în această privinţă. — Nu ştiu ce să vă spun. Cu toate că sînt în diplomaţie, rămîn totuşi mai mult scriitor. Şi poporul nostru are multe de împlinit. Poate, se va face astfel şi un pic de dreptate socială. Se întîmplă, de multe ori, să ai libertate şi să nu poţi face nimic cu ea. în condiţiile unui război, cînd Suferinţa, cum am mai spus, vrea să devină Fericire, poate că acest cataclism ar ti necesar. Sînt împotriva unui nou măcel, dar dacă el va veni să aşeze, să facă dreptate, mi se pare salvator. Nu ştiu nimic mai mult şi, ca să fiu sincer, nu am dreptul să ştiu. Este o ameninţare, dar pînă atunci să aşteptăm. Ceea ce vreau să ştiţi precis este că eu, aci, vreau să reprezint numai popoarele iugoslave care sînt cinstite, dornice de dreptate şi pace, dar şi interesate în desfăşurarea evenimentelor. Paşnice, însă cu arma în mîini, ele privesc încrezătoare, scrutînd în viitor, hotărîte să-şi apere graniţele. — Dar dumneavoastră credeţi că va fi ? —#După succesiunea evenimentelor, poate că da. Credeţi ce vreţi, dar deocamdată, vă rog ca răspunsurile acestea relativ la politică şi război să le scoateţi din cadrul 250

acestei convorbiri. Le-aţi putea adăuga mai tîrziu, sau poate niciodată. Dumneavoastră, aşa cum aţi declarat la — Mă bucur, domnule Ducici că am putut sta de vorbi cu dumneavoastră. Poate în viaţa mea veţi fi singurul scriitor de peste hotare căruia i-am putut pune întrebările dorite şi orice ar fi, nu voi uita niciodată, nici convingerile dumneavoastră despre literatură, nici dragostea dumneavoastră pentru poporul nostru. De asemenea, nu voi uita, mai ales, viziunea dumneavoastră asupra viitorului poporului român. (Trebuie, da, trebuie făcut ceva şi pentru ţărănimea noastră, pentru rădăcina noastră, pentru acest splendid reprezentant al existenţei şi chezăşiei graniţelor noastre.) Dar pentru că nu am sfîrşit ceea ce voiam să vă mai întreb, îmi daţi voie să vă mai răpesc cinci minute ? Acelaşi zîmbet binevoitor m-a făcut să nu pierd ocazia. — Mi-aţi spus odată că vă place opera lui Liviu Rebreanu ? — Un scriitor mare. Cele trei subiecte : Ion, Pădurea spînzuraţilor, Răscoala, fără a mai vorbi de cele cîteva nuvele : Iţic $trul dezertor, Proştii etc, deşi pe plan local, sînt subiecte mari, tratate pe linie universală. Este un scriitor care, oriunde, va fi citit cu pasiune şi interes, putînd face cunoscuţi oamenii şi pămîntul dumneavoastră. Celelalte cărţi nu se ridică la aceeaşi înălţime, dar este destul, prea destul !... — Cum vă place Sadoveanu ?

251

— La fel. Este un scriitor cald, care transmite, dar pe cît de lin povestitor este Sadoveanu pe atît de bolovănos mi se pare Rebreanu. Sadoveanu trăieşte prin descriere... Rebreanu prin acţiune. Aceasta însă nu împiedică pe nici unul dintre ei să nu fie şi să nu rămînă doi scriitori mari, reprezentativi. — V-aş mai întreba ceva despre scriitorul Camil Petrescu. — Nu ştiu prea mult. Mi s-a recomandat să citesc romanul său Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de oi şi Patul lui Procust. Cu timpul, mă voi edifica • i \ om mai vorbi. - Şi acum o ultimă întrebare, întrebarea întrebărilor, are intenţionat am lăsat-o la urmă : Războiul. Acum aş vrea să ne despărţim, cu mulţumiri, de scriitor i să ne apropiem de ambasador. Ce credeţi ? Dumneavoastră ştiţi mai multe. Deşi am impresia că sîntem încă departe de el, întrebarea este pe toate buzele. Este o chestiune care preocupă şi vreau să vă ;emn părerile şi în această privinţă. —■ Nu ştiu ce să vă spun. Cu toate că sînt în diploma ţie, rămîn totuşi mai mult scriitor. Şi poporul nostru are multe de împlinit. Poate, se va face astfel şi un pic de dreptate socială. Se întîmplă, de multe ori, să ai libertate şi să nu poţi face nimic cu ea. în condiţiile unui război, cînd Suferinţa, cum am mai spus, vrea să devină Fericire, poate că acest cataclism ar fi necesar. Sînt împotriva unui nou măcel, dar dacă el va veni 252

să aşeze, să facă dreptate, mi se pare salvator. Nu ştiu nimic mai mult şi, ca să fiu sincer, nu am dreptul să ştiu. Este o ameninţare, dar pînă atunci să aşteptăm. Ceea ce vreau să ştiţi precis este că eu, aci, vreau să reprezint numai popoarele iugoslave care sînt cinstite, dornice de dreptate şi pace, dar şi interesate în desfăşurarea evenimentelor. Paşnice, însă cu arma în mîini, ele privesc încrezătoare, scrutînd în viitor, hotărîte să-şi apere graniţele. — Dar dumneavoastră credeţi că va fi ? —După succesiunea evenimentelor, poate că da. Credeţi ce vreţi, dar deocamdată, vă rog ca răspunsurile acestea relativ la politică şi război să le scoateţi clin cadrul acestei convorbiri. Le-aţi putea adăuga mai tîrziu, sau poate niciodată. Dumneavoastră, aşa cum aţi declarat la început, aţi vrut să staţi de vorbă cu scriitorul. El v-a i teresat şi vă rog să rămîneţi la acest punct de vedere !... Cînd am ieşit, pentru plecare, pe uşa ambasadei d ! Calea Dorobanţilor, pomii aşterneau pe jos covoarele lor de umbre, iar luna îşi tîra rochia de aur pe toate drumurile. Liniştea îşi întinsese aripile peste oraşul obosit de întreaga frămîntare de peste zi, zburînd spre împărăţia somnului. * 0 dată m-a rugat să-i recomand cîţiva scriitori tineri. între alţii, i-am vorbit de Petre Bellu, a cărui carte Apărarea are cuvîntul apăruse cu o prefaţă de Panait Istrati. 1 s-a părut interesant şi a stăruit să-1 caut pe Bellu şi să-i facem amîndoi o vizită.

253

După ce s-a interesat de viaţa lui, a voie să ştie cum a scris cartea şi clacă subiectul 1-a trăit chiar el. Spre surprinderea mea, în urma discuţiilor, am aflat că Iovan Ducici cunoştea Apărarea are cuvîntul. — Am auzit că eşti tîmplar, i-a spus Ducici. — Da, a încuviinţat acesta. — Şi îţi cîştigi existenţa din meserie ? — Nu, a glumit el, după cum se vede şi din scris. Lui Ducici i-a plăcut gluma şi a rîs. Ne-a oprit pe amîndoi la masă. în timpul mesei, am vorbit despre diferiţi scriitori ai noştri şi despre literatura în general. — Şi la voi, ca şi la noi, ni s-a destăinuit el, nu se trăieşte numai din scris. Ceea ce este trist, este că oficialitatea se interesează prea puţin sau deloc de viaţa scriitorilor. Am văzut pe Artur Enăşescu şi i-am ascultat cîntecele la radio. Ce păcat ! Nu-i vorba, tragedii din acestea se întîmplă în toate ţările pămîntului !... Vorbea degajat şi nu-şi căuta cuvintele. — Dar noi cîştigăm cu cărţile noastre, a încercat să pună Bellu. Eu am primit optzeci de mii de lei pe cartea mea ! Ducici 1-a privit cu duioşie şi mi s-a părut că se uită atent la îmbrăcămintea lui, care era destul de modestă. A sunat telefonul şi Ducici a trecut în camera cealaltă. Cît a lipsit, l-am întrebat pe Bellu ce sumă i-a dat, în adevăr, Hertz, pentru carte. — Treizeci de mii de lei. — Atunci de ce ai exagerat ? 254

— Pentru că nu vreau să rămână cu impresia că noi nu cîştigăm. Gîndesc că a înţeles că dacă am spus că am luat optzeci de mii de lei pe ea, însemnează că avem şi un public larg care citeşte. Cînd a revenit, Ducici 1-a întrebat în cîte exemplare i-a apărut cartea. — Douăzeci şi cinci de mii, i-a explicat el. în curînd se va trage ediţia a doua. — Aveţi o altă carte în perspectivă ? — Deocamdată lucrez la dramatizarea acesteia. Ajungînd la cafea ni s-au pus, la fiecare, cîte doua cutii de ţigări : una Vardar şi alta Drina. Ducici nu fuma, îi plăcea însă să tragă în nări aroma unei ţigări bune. Cînd am sfîrşit şi cafeaua, ne-a invitat să trecem în salonul de primire, spunîndu-ne că va mai avea un invitat. De altfel, secretarul îi şi anunţase sosirea celui aşteptat. Gerîndu-şi scuze, s-a sculat şi a ieşit înaintea noului sosit. L-am urmat o clipă mai tîrziu, dar, cînd am trecut pragul, amîndoi am rămas înmărmuriţi. Armând Călinescu, primul nostru ministru de pe atunci, mic de statură, nervos, cu un monoclu negru pe ochiul stîng, s-a ridicat în picioare şi ne-a răspuns k salut. Ducici ne-a recomandat. După cîteva întrebări şi răspunsuri, ne-am ridicat şi noi pentru plecare. Ducici ne-a condus cîţiva paşi, apoi secretarul lui i-a transmis lui Bellu dorinţa ambasadorului de a-i lăsa adresa de acasă.

255

Un prieten drag lui Ducici era poetul Ion Minulescu. Cu el vorbea adesea despre Paris, oraş pe care amîndoi îl cunoscuseră destul de bine. Discuţiile şi amintirile se prelungeau şi Minulescu găsea în Ducici un scriitor „lingă care nu te simţi singur niciodată". De altfel, nenea Minu era şi poetul prin care Ducici afla valoarea traducerilor pe care le făceam din poezia lui. * — Parisul, spunea Ducici, este oraşul care m-a atras cel mai mult. în el am iubit, am întîlnit marea lumină, dar am şi suferit. în Paris, cine nu suferă însemnează că nu 1-a cunoscut. Cînd l-am văzut pentru prima dată eram tînăr, fără experienţă şi fără bani. Mă îndrăgostisem aci şi n-aş fi vrut să mai plec. Au trebuit să intervină ai mei, ca să mă rupă de el. Cînd mi-am revăzut, după aproape un sfert de veac, dragostea de odinioară, o alsaciană care între timp se căsătorise şi născuse patru copii, am simţit că tot Parisul se dărîmă peste mine. Aş fi vrut s-o găsesc aşa cum o lăsasem. Voiam s-o iau cu mine. Credeam că timpul a stat şi pentru ea în loc, aşa cum rămăsese pentru dragostea mea. De atunci n-am găsit o alta de care să mă mai leg atît. în calitatea pe care am avut-o, am colindat multe ţări, dar umbra primei iubiri m-a urmărit pretutindeni. Şi, în adevăr, se pare că Ducici a rămas singur toată viaţa. îmi spunea adeseori că dacă ar fi să-şi mai ia o (Iută viaţa de la început, ar renunţa la diplomaţie, pentru [aţa de libertate. 256

[şi dorea o întoarcere undeva pe coasta Dalmată, nnde o soră, stareţă la o mînăstire şi unde îmi promisese «a mă va trimite odată, pentru a cunoaşte şi eu o parte din Frumuseţile patriei lui. ★ Un articol al lui Victor Eftimiu, publicat în Universul literar, despre poezia lui şi despre traduceri, i-a stîrnit entuziasmul. Era într-o dimineaţă însorită, cînd m-am pomenit cu maşina ambasadei la poarta. — Vă pofteşte domnul Ducici, mi-a spus şoferul. Nu ştiam despre ce este vorba şi eram nedumerit. Era pentru prima dată cînd mă chema în felul acesta. Am urcat cele cîteva trepte şi am intrat în holul amhasadei. Ducici m-a întîmpinat ţinînd ziarul în mînă. — Ai citit ? m-a întrebat el. M-am uitat la el emoţionat. Un om care văzuse şi trecuse prin atîtea, care era dator să fie reţinut, să se stăpînească, părea de astă dată ca un copil. Ochii lui mari, de un albastru cenuşiu, erau numai bucurie. — L-am citit şi eu, mi 1-a citit şi secretarul, dar acum te rog să mi-1 citeşti şi dumneata. Ne-am aşezat pe scaune şi am început să citesc rar şi nuanţat. Şedea în faţa mea, ca un şcolar cuminte în faţa profesorului. Du^pă ce am sfîrşit de citit, am împăturit revista şi i-am întins-o.

257

— Este un articol frumos, i-am spus, care face cinste şi poetului Eftimiu şi poeziei dumneavoastră. — Nu-i aşa ? Am să-1 păstrez ca pe o altă amintire frumoasă din România. * De atunci l-am mai văzut de multe ori. într-o zi, mi-a spus, abătut, că va părăsi România. La orizont începuseră să se ivească semnele celui de-al doilea război mondial. înainte de a pleca, la masa ce s-a dat, alături de scriitorii G. M. Vlădescu, Ion Pillat, Ion Minulescu şi de multe alte personalităţi am fost invitat şi eu cu soţia. A voit să pară, ca totdeauna, bine dispus, dar pe faţa lui se citea o adîncă amărăciune. Prin sălile ambasadei se vedea ceva ce indica o plecare. Pe pereţi, unele tablouri se înlocuiseră cu altele, o parte din covoare, proprietatea personală a lui Ducici, fuseseră sirînse, iar pe cele cîteva socluri se vedeau nişte statuete noi în locul celor dinainte. De asemenea, cele două biblioteci fuseseră golite de cărţi. Mi-a văzut privirea alunecînd peste toate aceste mici prefaceri şi a înţeles ce mă frămîntă. Mi-a dat întîlnire peste cîteva zile, dar, cînd m-am dus, secretarul ambasadei mi-a înmînat o scrisoare. Din cîte îmi mai aduc aminte, căutînd s-o întregesc în memorie, îşi cerea scuze cam în felul acesta : „La noi se spune că atunci cînd ţii la cineva, trebuie să ai şi curajul de a te despărţi de el. Iubesc foarte mult ţara voastră şi prietenii de aci. Datoria

258

mă cheamă în altă parte. Nu-mi iau rămas bun de la nimeni, pentru că nu vreau să fiu socotit plecat !"

Războiul a ivenit curînd după plecarea lui. într-o zi, am fost chemat la Siguranţa Capitalei. Am fost întrebat pe cine cunosc la Madrid. Cum neam de neamul meu nu avusese rude în străinătate, am răspuns că nu am pe nimeni. Comisarului care mă cerceta i s-a părut că ascund ceva. — Ce legături ai dumneata cu sîrbii ? — Nici un fel, am răspuns. Mama mea de a doua a căsătorită cu un sîrb, dar el a murit demult şi este îninormîntat în cimitirul din oraşul Corabia. îl chema Lazăr llaiciu. Văzînd că nu răspund cum ar fi dorit, comisarul a vrut Ba mă intimideze. Am tăcut. — Vezi, dar, s-a răstit el la mine, că ne vom înţelege ! Tăceam fără să înţeleg ce gîndea, dar acesta, ca să mă surprindă, m-a întrebat dintr-o dată : — Cine este Iovan Ducici ? Am început să rid. Totul se luminase. — Vezi că-1 cunoşti ? — Sigur că-1 cunosc, i-am răspuns. Este scriitorul Iovan Ducici, fostul ambasador al Iugoslaviei la noi ! — Şi ai corespondenţă cu el ? — Nu. Nici nu ştiu unde este acum. — Dar asta ce este ?

259

Şi, punîndu-mi sub ochi un plic cu o mulţime de ştampile pe el, căuta să mă pătrundă cu privirile. Am întins mîna să-1 iau, dar, cu o repeziciune uimitoare, 1-a tras înapoi. — Poate e o scrisoare de la el. N-am aşteptat-o, dar dacă mi-e adresată, daţi-mi-o ! Cred că se interesează de traducerile poeziilor sale. A ieşit din cameră şi a venit cu altul, poate mai mare în grad decît el. Acesta, după ce m-a măsurat cu privirea de sus pînă jos, i-a spus comisarului : — Reţine-o, iar lui dă-i drumul ! Ara ieşit de acolo tulburat de necazul în care puteam fi tîrît, dar cu părerea de rău că n-am putut afla ultimele cuvinte ale poetului şi prozatorului Iovan Ducici. 224

260

15 — Scriitori care au devenit amintiri — c. 1/733

ŞEZĂTORI LITERARE DE ALTĂDATĂ

Şezătorile literare de altădată, bogate în amintiri, au totuşi parfumul unor vremi de tristeţe, în care rîdeam ca să nu plîngem. Veneam la ele, nu împinşi de acel imbold sufletesc de veşnici trubaduri, porniţi la drum numai pentru cîntece, cît mai ales pentru faptul că puteam evada o clipă din Bucureştiul tuturor prăbuşirilor. Şi aş putea spune că era totuşi un noroc că se mai găsea cîte cineva care, în atmosfera în care se desfăşurau şezătorile, să-şi arunce banul pentru a asculta şi vedea scriitorii pe care îi citea în revistele literare ale timpului. Cu toate astea, nu-mi amintesc şezători mai pline de entuziasm ca acelea organizate de Universul literar. Sălile erau neîncăpătoare. Atmosfera tinerească şi versul ce se căznea să spună mereu ceva ce să scape ochiului prea vigilent al autorităţii de supraveghere, mulţumea pe deplin 261

publicul, care aplauda îndelung, bisînd întoarcerea scriitorului la rampă. Eram toţi tineri şi poate tinereţea de atunci, astăzi cu părul alb, îşi mai aduce aminte de copilandrii care îndrăzneau mai mult decît era permis. La Sibiu, la Galaţi, la Cluj, Gherla, Tîrgoviştc, Craiova, Caracal, Turnu Severin, Dej, Hraşov, Buzău, Focşani, sau oriunde, peste tot eram primiţi li. MI sunetele muzicilor, fie cu flori şi cu discursuri. Orice şezătoare devenea o manifestare românească de amploare, ce lăsa pentru multă vreme urme de neui-i n Redacţia Universului literar primea, zilnic, fie scrisori de .1 iul turnire de pe unde poposea caravana noastră literară, i invitaţii ale acelora ce doreau să ne audă şi să ne cunoască. De altfel, simpatia aceasta a publicului se datora IM mare măsură şi revistei însăşi, care apărea cu colaborări i i ptate şi reprezentative, adunînd în paginile sale nume • lui toate colţurile ţării. Difuzarea ei în toate straturile soţi.1 le, la sate şi în oraşe, în universităţi şi licee, pătrunzînd Dină în cele mai necunoscute cătune, făcea propaganda seniorilor să fie bine susţinută. Este adevărat că şezătorile Universului literar nu aveau strălucirea celor organizate de Societatea Scriitorilor Români, dar ele, totuşi, au avut darul de a trage o brazdă .ulîncă în ogorul literelor noastre, pentru că prin propaganda lor au apropiat tineretul de literatură şi au făcut ca numele de scriitor să capete strălucirea ce o merita. *

262

în aceste condiţiuni şi datorită acestor considerente, voi căuta să mă apropii de trecut, poate cu amintirea omului ce cu cît se depărtează de obiect, cu atît îl vede mai frumos. De altfel, timpul spălînd totul, el însuşi este acela are ne înfrumuseţează amintirile, lăsînd uitării tot ce a fost de neţinut minte sau dizgraţios. îmi smintesc că era în ziua de 3 martie 1939, cînd, după multe alte şezători prin diferitele oraşe ale ţării, mă aflam în Gara de Nord împreună cu Traian Lalescu, Al. Kaicu, Nichita Tomescu, Radu Stercscu şi Teodor Scarlat, toţi colaboratori permanenţi ai Universului literar, făcînd parte dintr-o echipă de scriitori tineri care porneau în trei direcţii : Dej, Gherla şi Cluj. Cînd spicheriţa a anunţat plecarea rapidului spre Ploieşti—Braşov—Copşa Mică etc, mai toţi aceşti juni lăsam în urmă hărmălaia bucureşteană, ca şi regretele celor rămaşi, tîrînd după noi valize mari cu iluzii. Lipsea numai Constantin Fîntîneru, criticul Universului literar, omul timid, dar sincer şi bun ca un copil, autorul romanului Interior şi care întîrziase în mod diplomatic, pentru a veni sîmbătă, împreună cu Vladimir Streinu, conferenţiarul şezătorii de la Cluj. Ne-am repezit cu toţii să ne ocupăm locurile indicate pe tiohete, şi să ne aşezăm bagajele pentru cele unsprezece ore de drum, cit avea să ţină călătoria. Traian Lalescu, înalt, firav, ca şi mine, căruia, pentru economia numelui, Radu Sterescu îi spunea Tralalescu, avînd locul ocupat de un călător ce se suise cu cîteva clipe mai înainte şi se întinsese pe toată banca, a apărut pe culoar 263

cu un chip jalnic. Neîndrăznind să deranjeze pe călătorul inoportun, venise să ni se plîngă tuturor. — Iar sînt fără noroc ! Este a nu ştiu cîta oară, de cînd mi se ocupă locul şi în tren, ca şi în viaţă. Radu Sterescu, trăgîndu-1 după el şi încâlcind atribuţiile şefului de tren, a cerut cu o voce protestatoare oaspetelui nedorit să libereze locurile ce le ocupa fără să aibă dreptul, în faţa impetuozităţii lui şi, mai ales, ţinînd seama că acesta era şi înalt şi bine legat, bănuindu-i sub haine împletiturile muşchilor, călătorul s-a sculat părăsind compartimentul, lăsînd pe Tralalescu să-şi ocupe locul indicat. Noi, ceilalţi, rămaşi pe culoar, am început o conversaţie lungă, în contradictoriu, despre poeţi, poezie, şezători şi succese literare. Era subiectul inepuizabil, de totdeauna, asupra căruia oricît am fi spus şi orice, nu sfîrşeam niciodată. Acesta era totodată şi un fel de a atrage asupra noastră atenţia călătorilor şi, mai ales, a călătoarelor dimprejur. ll mai reţin bine decît aprecierile juste pe care un coni ' ' le făcea asupra poetului Ştefan Stănescu. [mi aduc aminte de cele două mici întîmplări povestite Nichita Tomescu tot despre el, ca să umple golul lun-iloi orc de drum. O dată, Stănescu — care era atît de ne-i I i încît parcă era african — se dusese în vizită la un unor mai vîrstnic. Servitoarea acestuia, uitîndu-se de departe la cel care sunase, s-a prezentat alarmată la stăpînul m, anunţîndu-1 că a venit coşarul, adăugind că nu este voie de măturat coşurile, deoarece le-a curăţat de « m ind.

264

Păţania cea mai caracteristică însă a lui Stănescu s-a petrecut la un examen pentru ocuparea unui post. Reuşind la scris printre cei treizeci de admişi din peste şase sute de uididaţi, a căzut, totuşi, cînd onorata comisie a aflat că face poezii. Ultima întîmplare ştiu că a stîrnit pînă şi indignarea unui călător ce ascultase şi despre care am aflat mai tîr-ziu că era judecător la Sighişoara, dar mergea la Cluj. — Cum, domnule, asta e o cinste, un har, o binecuvîntare ! Trebuie să fie cinelva prea strimt, pentru a respinge un candidat la examen, numai pentru acest lucru ! Lui Teodor Scarlat, care semăna mult cu Stănescu în ceea ce priveşte culoarea feţei, nu i-a convenit povestirea şi a intrat în compartiment. M-am dus după el, voind să-1 şicanez. — Ce zici de întîmplarea cu Stănescu ? — Tîmpenie ! Tocmai asta s-a găsit să discute ? » Masa am luat-o la vagonul restaurant. Cînd am ajuns la desert chelnerul a adus, punînd pe cele două mese unde mîncasem, şase sticle cu Grasă. Conducătorul echipei, care de altfel ne ţinea sub o severă observaţie, n-a avut ce face, mai ales că în acelaşi timp, judecătorul de la Sighişoara, .1! cărui nume îmi scapă, ridicînd paharul spre noi, din celălali colţ al vagonului, a strigat tare, ca să fie auzit : — Trăiască scriitorii noştri ! A trebuit să ne umplem paharele şi să răspundem cum se cuvenea acelui ce ne dăruise atenţia lui. 265

Capetele tuturor se întorseseră spre noi şi, în timp c neam ridicat spre urare, ca la un semn, toţi mesenii şi-a înălţat cupele în cinstea noastră. După cele şase sticle, au mai venit alte şase şi pe urmă nu mai ştiu cîte. Judecătorul s-a mutat la masa noastră. Totul a început să se estompeze, să se facă mult prea confuz, îmi amintesc că Teodor Scarlat, care dase tonul unui cîntec, dirija toţi mesenii care cîntau la un loc cu noi, în timp ce alte şi alte sticle ne erau trimise la masă. M-am strecurat în compartiment şi m-am ghemuit întruit colţ. Aproape de miezul nopţii, m-am deşteptat în cîntecul lui Radu Sterescu, care, cu o sticlă de vin în mînă, cînta cît îl ţinea gura : Deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte, La care te-adîncirS Bărdacele cu vii.iiiiiiin. Bărdacele cu vin. Eram culcaţi unul peste altul, cu hainele mototolite şi cu capetele grele. Ajunsesem la Cluj. Departe se vedeau luminile cetăţii lui Matei Corvin. Ne-am sculat repede, am deschis geamul compartimentului şi, la aerul înviorător al începutului de primăvară, ne-am revenit. Pînă la intrarea în gară, ne-am îndreptat hainele, ne-am aşezat cravatele şi, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, am coborît tinereşte din vagon, spre bucuria scriitorului Victor l'.ipilian, care, înconjurat de o întreagă suită clujeană, ne-a urat bun sosit. Domnişoara Cristina D., o studentă venită odată cu 1 '.ipilian şi cu ceilalţi clujeni, s-a lipit de Nichita Tomescu. 266

Spunea că-1 cunoaşte din scris şi că atunci cînd vor fi singuri, are de gînd să-i citească cîteva poezii de-ale ei pe care ţine să le publice în Universul literar. Fata era foarte vioaie, şi, fiind îmbrăcată ca pentru o zi potrivit de caldă, Niohita a îmbrăcat-o în pardesiul lui pentru a nu-i fi frig, permiţîndu-şi să şi-1 mîngîie din cînd în cînd. Teodor Scarlat, dorit şi el de o companie, mi se plîn-gea în ascuns : — Mă, şi Papilian ăsta ! Ce dracu, cînd avea acolo atî-tea studente, de ce s-o fi zgîrcit ? Radu Sterescu, dispărut pentru cîteva clipe, s-a întors aducînd o sticlă de vermut, pe care o agita în mînă, spu-nînd că acel care-1 iubeşte să vie să bea cu el. Alexandru Raicu îi cînta lui Scarlat în surdină : Bun e vinul şi gustos, Cînd îl bei cu om frumos... iar acesta, cu capul plin încă de ameţeala nopţii trecute, căuta să-1 încurce cu unele reminiscenţe ale cîntecelor pe care le fredonase pînă la sosirea la Cluj. Deşi ora era tîrzie, am pornit pe jos, căutînd', fără să găsim deschis, nici un restaurant. Clujul îşi dormea somnul binecuvîntat. Numai la Cristal Palace, luminile mai ardeau încăjl După o masă în fugă, obosiţi de drum, după ce am admirat înclinările şi paşii ritmici ai unui dansator, urmînd melancolia unui cîntec exotic, am pornit spre hotel, deoarece a doua zi aveam prima şezătoare la Dej.

267

Sîmbătă, la ora 6 după-amiaza, un autobuz aştepta în Piaţa Unirii întreaga noastră caravană, la care se alăturase preotul scriitor Septimiu Popa, şi domnul Stradivarius, tot poet. Spre deosebire de peisajul care atrăgea ochii în toate părţile, prin frumuseţea şi diversitatea lui, şoseaua era de o variaţie pe care oasele noastre au înregistrat-o din ce în ce mai dureros. Plină de hîrtoape, se apleca ba într-o parte, ba în alta, făcînd autobuzul să ofteze din arcuri, amenin-ţînd mereu să ne răstoarne. Cu toate astea, discuţiile erau aprinse. Nichita Tomescu sta lîngă şofer şi, din cînd în cînd, îi făcea semn acestuia pe unde să ocolească unele denivelări. Teodor Scarlat povestea cuiva despre viaţa culturală a Clujului, eu cu Victor Papilian vorbeam despre puterea unui obuz de 152,4, în timp ce, pe nesimţite, Septimiu Popa începuse să fredoneze, întîi încet, apoi tot mai tare şi mai tare, Pe lîngă plopii fără soţ. Avea un glas frumos, dar hîrtoapele şoselei nu-i dădeau voie să cînte aşa cum ar fi vrut. Cîntecul ondula în ritmul arcurilor maşinii şi era o hărmălaie din care nu se mai auzea decît glasul lui Septimiu : — Pe lîngă plooopii făăra soţ !... Pare-se că era o veche obsesie a lui. Mergeam de aproape o jumătate de oră şi o ţinea una şi bună : Tuu nuu m-aai îinţeles ! Şi, în adevăr, n-a apucat să termine bine ultimul cuvînt, că autobuzul a şi dat semne de neînţelegere. Cu un oftat prelung, şoferul ne-a anunţat că are pană de cauciuc. Mai 268

aveam pînă la Dej vreo 14 km şi peste două ore trebuia să ne prezentăm în faţa ascultătorilor. Pentru orice eventualitate, Traian Lalescu, Nichita Tomescu, Niculescu şi Radu Sterescu au coborît, plecînd pe ) >>s. Am rămas eu cu Victor Papilian, Paul Constant, venit de la Sibiu, Teodor Scarlat, Septimiu Popa, Al. Raicu şi cu cele două studente care ne însoţeau, privind la şoferul i are se grăbea, la lumina unui felinar. N-am pierdut prea mult timp. După aproape o jumătate de oră ne-am reluat locurile, căutînd să-i ajungem din urmă pe cei plecaţi pe jos. Septimiu Popa a început să cînte din nou. — Mai lasă drăcia aia de cîntec, părinte, i-a spus Scarlat, că iar se sparge cauciucul ! Septimiu Popa, fără să-1 ia în seamă, continua, de astă dată mai cu patimă : La geamuul tâaău ce străă-lu-ceaaa... — N-auzi, părinte ? Noroc că şoferul a oprit, întîlnindu-i pe cei plecaţi înaintea noastră şi o dată cu suirea lor în maşină şi-a încetat şi Septimiu tînguiala. Ne-am oprit în faţa marelui hotel România, unde am fost încartiruiţi şi care avea la parter un restaurant familiar, unde am încercat să mîncăm. Lista era bogată : papricaş, gulaş, şniţel vienez şi naitur, vin bun, drojdie şi pîine de Braşov. Ne-am grăbit, pentru că peste drum, la Prefectură, ne aştepta publicul. O scurtă recunoaştere prin centrul 269

oraşului, ne-a descoperit o piaţă în fundul căreia se distingea o biserică, o promenadă lungă de vreo două sute de metri şi încolo, lume multă, femei mai ales, care îşi făceau plimbarea de sîmbătă seara. Pentru asigurarea succesului, organizatorul local, împreună cu poetiil C. Miu-Lerca şi cu prozatorul Ion Urcan, au anunţat, după şezătoare, o serată dansantă, cu numeroase şi atractive puncte muzicale. în tot cazul, peste aşteptări, sala a fost aproape plină, mai ales aci, unde, după cum povestea organizatorul, la prima trecere a lui Enescu prin localitate, aceeaşi sală, a numărat nici mai mult nici mai puţin decît zece auditori. Cu toate astea mai aşteptăm. Dejenii sînt obişnuiţi să în-tîrzie. începem, în fine. Organizatorul rosteşte cîteva cuvinte de bun sosit. Urmează scriitorul Victor Papilian care desfăşoară o caldă cuvântare, împletind maestru frumosul cu istoricul, şi simţămîn-tul de a ne afla la Dej cu dragostea pentru întregul pămînt românesc. După Nichita Tomescu, care citeşte un fragment de nuvelă, urmează Septimiu Popa, care îşi atrage simpatia prin schiţa... Pe Ungă plopii fără soţ. Au citit apoi Lalescu, Raicu, Scarlat şi subsemnatul. Localnicii : poetul C. Miu-Lerca, Lungu, Urcan şi tînărul Spiridon urmează programului stabilit. între timp, în banca întîi, unul dintre spectatori adormise somn greu. Privindu-1, nu ne puteam reţine rîsul. Niculescu şi Sterescu au ieşit afară de pe scenă, revenind, după 270

ce s-au săturat de rîs. Cetăţeanul continua să doarmă. Cînd s-au pornit aplauzele, omul nostru s-a ridicat puţin în capul oaselor, a bătut de două ori din palme şi a adormit din nou. A venit acum rîndul lui Radu Sterescu, secretarul de redacţie al Universului literar, care s-a scuzat că nu are de oferit decît cîteva epigrame. Paul Constant a citit o schiţă umoristică bine primită de public, iar domnul Stradivarius a stricat somnul spectatorului din banca întîi, care a aplaudat de astă dată patriotica poezie a artistului clujean. După banchetul care a urmat, pentru că nici un calorifer de la hotel nu se aşteptase la vizita noastră, Lalescu, neputînd dormi din cauza frigului, pe lîngă altele, i-a adresat lui Sterescu o epigramă, pe tema volumului De vorbă cu văduvele marilor scriitori : Radu A. Sterescu scrie Văduve de scriitori Cartea, sigur, o să fie Văduvă de cititori. După un scurt popas la cafeneaua locală, am părăsit Dejul pornind spre Gherla, al doilea popas literar. Gherla era un orăşel renumit, mai ales, prin Rubens-ul Coborîrea de pe cruce, ce se afla în biserica armenească din localitate. Unul dintre părinţii oraşului ne-a explicat cum a ajuns acest renumit tablou în posesia bisericii armeneşti. — Pe vremea împăratului Francisc I, ne-a spus interlocutorul nostru, războaiele sleiseră tezaurul imperiului. Armenii din Gherla, supuşi şi binevoitori împăratului, au contribuit cu sume importante la însănătoşirea finanţelor rui271

nate şi, pe cînd o delegaţie de armeni se afla la Viena, Francisc I le-a oferit drept recunoştinţă, la alegere, un tablou din colecţia sa. Bine sfătuiţi, armenii au cerut acest tablou unic, de mare preţ. Cu toate insistenţele curtenilor de a nu-1 înstrăina, împăratul 1-a dat totuşi pentru a-şi ţine cuvîntul. încercările celor de la curte de a-1 recăpăta, înlocuindu-1 cu o copie, s-au izbit de spiritul practic al delegaţiei, care făcuse un semn ascuns, după care au recunoscut substituirea, rămînînd astfel cu preţiosul şi adevăratul dar al împăratului. * Sala cinematografului din Gherla s-a dovedit neîncăpătoare pentru publicul venit să-i asculte pe scriitorii bucureşteni. Profesori, profesoare, ofiţeri, funcţionari, elevi, în frunte cu tot ce avea oraşul mai de seamă, toţi au ţinut să răsplătească strădania scriitorilor de a fi venit pînă la ei. Bisările, ca şi aprecierile ulterioare, la discuţiile cu ascultătorii, care, pe lingă abonamente, mai consumau la fiecare număr şi aproximativ 100—120 de exemplare din Universul literar, ne-au descoperit un public select, înclinat spre studiu şi meditaţie. Am aflat astfel că în Gherla se aflau două sau trei cercuri literare, la care participarea, fără să fie obligatorie, aduna un mare număr de intelectuali, elevi, profesori şi funcţionari. Aci au citit, alături de echipa venită de la Bucureşti, numai Paul Constant, aceeaşi schiţă, care a fost răsplătită cu îndelungi aplauze, şi Victor Papilian, o admirabilă nuvelă din volumul Vecinul, care a emoţionat pînă la lacrimi. Grupul Universului literar a fost de asemenea aplaudat şi, într-o 272

impresionantă cuvîntare, invitat să nu ocolească niciodată Gherla. Timpul fiind scurt, după banchetul care a ţinut pînă după miezul nopţii, ne-am îndreptat spre Cluj, unde urma să fie ultimul nostru popas din acest ciclu de şezători. în aceeaşi zi, soseau de la Bucureşti pentru publicul clujean : Vladimir Streinu, Constantin Fîntîneru şi George Acsinteanu...

A fost şi «ea mai frumoasă şezătoare din cadrul acestui turneu. Sala Teatrului Naţional era plină pînă la refuz. Atît lojile cît şi stalurile gemeau de oameni. Nu era liber nici un scaun. Publicul era atent şi de bună calitate. în aplauze furtunoase, întîlnirea noastră cu clujenii a fost deschisă de Vladimir Streinu. Tînăr, înalt, impozant, atît prin statura sa cît mai ales prin cultura şi articolele publicate prin diferitele reviste, eminentul critic la vîrsta de treizeci şi şase de ani, a vorbit despre Literatură şi Tinereţe. Calm, stăpîn pe frază şi pe subiect, distins în tot ceea ce spunea, cuvîntul fiindu-i sorbit de întregul auditoriu, Vladimir Streinu a definit mai întii noţiunile de Tinereţe şi Creaţie, spunînd că sînt tineri toţi acei scriitori care, indiferent de vîrstă, crează încă. A pătruns pe urmă adînc în subiectul anunţat, desfăşurîndu-şi conferinţa într-o împletire măiastră de gînd şi de metafore. Nu mi-a fost dat să mai văd, niciodată, o sală mai atentă ca acea de atunci. Nu se auzea nici o şoaptă. Nimeni nu se 273

mişca. Toată lumea sta ca electrizată, ascultînd cuvîntul conferenţiarului, care, parcă vorbind singur, cu gesturi calme, cu vocea caldă, înscria acolo, în sala Teatrului Naţional din Cluj, unul din cele mai frumoase omagii aduse tinereţii, creaţiei şi totodată scriitorilor înşişi. A fost ceva mai mult de-cît un poem, ceva ca o întîmpiare din viaţă, pe care n-o mai poţi uita niciodată. M-am uitat la ceas. Conferinţa a durat treizeci şi şapte de minute, după care criticul s-a retras, în aplauzele şi uralelc interminabile ale celor care îl ascultaseră. Nu mai auzisem pînă atunci, la o conferinţă, strigîndu-se bis, cu toate că Streinu vorbise liber, fără închistarea vreunui manuscris. A fost chemat şi rechemat, dar criticul, după ce a revenit încă o dată, mulţumind printr-o reverenţă abia perceptibilă, s-a retras modest, distins, la locul lui din loja care fusese destinată scriitorilor. Aplauzele au continuat mult în urmă, publicul clujean arăţîndu-şi astfel satisfacţia şi mulţumirea pentru cel care îl fermecase o jumătate de oră, dar conferenţiarul nu a mai revenit pe scenă, lăsînd loc desfăşurării programului literar, aşa cum fusese stabilit. Au urmat scriitorii : Victor Papilian, Constantin Fîntîneru, Al. Raicu, George Acsinteanu, Nichita Tomescu, Teodor Scarlat, Paul Constant, Traian Lalescu, Mihai Niculescu, Radu Sterescu şi subsemnatul, fiecare răsplătit cu generozitate. Nici poeţii nu au scăpat de bisări. Nici unul nu s-a putut retrage, fără a fi rechemat şi solicitat să mai recite o poezie sau două peste programul stabilit. 274

Şezătoarea, începută la ora opt seara, s-a sfârşit aproape de miezul nopţii, fără ca cineva să părăsească sala. In pauză s-au dat autografe. Vladimir Streinu a primit flori, iar majoritatea publicului s-a întreţinut cu scriitorii. Banchetul a fost o a doua şezătoare. Poeţii au fost solicitaţi pe rînd, de astă dată comesenii cerîndu-le să recite anume poezii. Atmosfera era prea mult amicală, pentru ca cineva să se supere atunci cînd i se indica să spună cutare sau cutare poezie. Numai Teodor Scarlat, care se înveselise deosebit, a ţinut să-şi spună poeziile suit pe un scaun. Ca o statuie înnegrită de vreme, poetul, după ce şi-a declamat producţiile, a sfîrşit cu prea solicitata lui poezie Ingrid. Tensiunea a crescut, dispoziţia n-a mai cunoscut maluri şi în acordurile orchestrei, care pînă atunci cîntase numai pentru consumatori, toţi ne-am sculat de la mese şi am încins o horă mare românească, horă la care s-au alăturat toţi cei aflaţi în local. Curînd întreaga suflare a început să cînte la un loc cu noi : Deşteaptă-te, române, Hora Unirii şi Marşul lui lancu. Cam pe la orele cinci dimineaţa, deşi banchetul era în toi, Radu Sterescu a dat semnalul plecării. Au urmat ultimele autografe, rămînînd să plece mai tîrziu Victor Papii ian cu cei veniţi de la Cluj şi Paul Constant. La cinci şi jumătate aveam rapidul spre Bucureşti. Banchetul a continuat în vagonul restaurant. A lipsit numai d-1 Vladimir Streinu care, obosit, se retrăsese într-o cuşetă a vagonului de dormit. ALT POPAS : TÎRGOV1ŞTE 275

După un popas la Ploieşti, în care timp a încetat şi ploaia, iată-ne zburînd iar cu maşina, pe şoseaua Tîrgoviştci. Drumul nu era prea lung. După două ore şi jumătate de mers, iată-ne ajunşi, oprind în faţa librăriei Enăchiţă Văcărescu. Pentru că sosisem mult prea devreme, cei porniţi cu trenul venind abia peste vreo trei ore, la invitaţia profesorului Ion Negoescu şi a confratelui Jean Vasiliu, am purces să cunoaştem Tîrgoviştea. Ne-am îndreptat spre biserica Stelea, vechea ctitorie a lui Vasile Lupu, în curtea căreia erau o mulţime de morminte de domni şi de domniţe, de sfetnici şi de viteji, pecetluite toate cu pietre grele, care dezvăluiau un trecut ce rămînea încă viu, trezind în noi amintiri, asupra cărora ne-am aplecat de multe ori în anii de şcoală, pe filele cărţilor. De aci am pornit spre fostul palat domnesc, din strălucirea căruia nu mai rămăseseră decît cîţiva pereţi, pînă la suprafaţa pămîntului. în aceeaşi curte am vizitat turnul Chindiei, intrat şi el în prăbuşire, turn de pază şi de veghe, din vremile cînd poporul şi domnul stau să apere ţara. Pe aproape se auzea cîntecul Ialomiţei, care curge neagră de păcură şi pe sub care, legenda spunea că ar fi existat cîndva un tunel ce servea de refugiu pentru domn şi pentru familia lui, în vremurile de izbelişte, ducînd pînă la Mînăstirea Dealul, aţ^că pe malul celălalt al Ialomiţei.

276

Peste tot, la fiecare pas, se vedeau urme ale trecutului, dar toate lăsate în părăsire şi asupra cărora timpul îşi desăvîrşise opera lui de distrugere. Cînd să plecăm, profesorul Negoescu ne-a arătat, sub streaşină bisericii din fosta curte domnească, o ghiulea, înfiptă în perete. — Se crede că este din vremea turcilor. De atunci stă acolo ! Este o bucată de metal, ca o minge de oină. — Legenda mai spune, ne lămureşte Jean Vasiliu, că, atunci cînd capitala era ameninţată de duşmani, domnul îşi încărca avuţiile, îşi lua familia şi, cu caii potcoviţi cu potcoavele invers, pe drum ocolit, fugea în munţi ! Ieşind către marginea de nord a oraşului, ne este arătat un val de pămînt, care de-abia se mai vede şi care altădată, după modelul de întăritură roman, făcea ocolul vechii cetăţi, încadrînd-o în sistemul lui de apărare. Cînd ne-am întors, în faţa librăriei, în mijlocul unui grup de elevi de clasa a VUI-a a liceului din localitate, ne aşteptau scriitorii Teodor Al. Munteanu, Iordache Răducu, Ion Calboreanu, C. Noica, N. Ladmiss-Andreescu, George Doru Dumitrescu, şi C. Fîntîneru care strîngeau în mijlocul lor silueta dulce a poetei tîrgoviştene, Ştefania Stîncă. Deşi nu s-au văzut decît de ieri, atît Lalescu, cît şi Nichita Tomescu, parese că au atît de multe să discute cu Teodor Al. Munteanu, cu Ladmiss-Andreescu şi cu George Doru Dumitrescu, încît nu mai sfîrşesc. Sîntem înconjuraţi de elevi, de eleve şi de mulţi, foarte mulţi admiratori. Unii vor să ne audă vorbind, alţii ne cer autografe, iar cei mai mulţi vor să ne afle proiectele. 277

— Ce ne citiţi diseară ? Ce carte mai scrieţi ? Poeta Ştefania Stîncă discută cu Nichita Tomescu şi C. Fîntîneru, iar Iordache Răducu, sublocotenent, stă mai mult în poziţie de drepţi şi salută ofiţerii superiori, care trec în sus şi în jos. — De ce nu te-ai îmbrăcat în civil ? îl întreb. — N-am hainele la mine ! îmi răspunde clipind des de după lentilele care îi încadrau ochii. Am uitat să spun că atît Răducu cît şi Calboreanu şi Negoescu erau profesori la liceul din localitate, ceea ce determina pe elevii ce ne înconjurau să devină sfioşi, ori de fitc ori aceştia îşi întorceau feţele, oarecum severe către ei. Spre seară, sîntem conduşi la un local din centru, unde ne aştepta o gustare întremătoare, care să ţină pînă după şezătoare. La masă, Ladmiss Andreescu se mută din loc în loc pînă îşi găseşte un scaun între Fîntîneru şi I. Calboreanu, pe motiv că nu vrea să stea lângă poeţi. La orele nouă seara sîntem toţi în Sala de Arme a Tîrgoviştei, unde ne aştepta publicul. Profesorul Negoescu a deschis şezătoarea printr-un elogiu făcut revistei Universul literar, enumerînd totdeodată toate figurile celebre care au trăit aci. Reprezentantul nostru, C. Noica, în cuvîntarea sa, sa arătat a fi un adînc gînditor şi un bun conferenţiar. A urmat după aceea Jean Vasiliu care, prin cuvinte pline de spirit, a prezentat rînd pe rînd publicului tîrgoviştean pe toţi scriitorii. Primul poet care a început festivalul nostru a fost Nichita Tomescu care, cu glas cald, vibrant, a adus în sală at278

mosfera melancolică, legănătoare a lanurilor întinse de grîu de pe Bărăgan, fiind răsplătit cu îndelungi aplauze. Ca o orgă, glasul lui Teodor Al. Munteanu dă sălii o gravitate limpede, şi publicul gustă cu nesaţ din Merele domneşti, puse la dispoziţie de moldoveanul acesta bun şi de talent, care în loc de coş ţine în mîini cartea sa cu stihuri, abia scoasă de sub tipar. Este adus apoi de mină un tînăr elev, pe numele lui, George Păun, poet tîrgoviştean, ascultat cu deosebit interes. Versurile sale sînt tumultuoase, împletind în ele cînd dragostea de patfîe, cînd revolta, cînd iubirea care începuse abia să mijească în sufletul său tînăr. Bisat, vrînd să plece de pe scenă, este reţinut de Jean Vasiliu, care îl roagă să mai citească. Publicul îl încurajează prin bătăi din palme. Colegii, din sală, îl solicită şi ei. în cele din urmă se hotărăşte : scoate de prin buzunare mai multe hîrtii şi, în fine, găsind ceea ce căuta, citeşte din nou. Este o scrisoare către mama lui, în care revolta şi întristarea se împletesc armonios, creînd adevărata atmosferă a poeziei. Este din nou bisat, dar cerberul, Jean Va-siliu, pentru a nu ieşi din program, îl ia de mînă, aşa cum 1-a şi adus şi, în aplauzele sălii şi ale noastre, ale tuturor, îl conduce pînă la ieşirea din scenă. Nu ne putem opri să nu alergăm să-1 felicităm. Cu capul în jos, ca o domnişoară, fără să ştie ce să ne spună, ne strînge mîinile, fugind în sală, spre băncile ocupate de colegii săi. Acum Tîrgoviştea îşi trimite alt reprezentant. Auditorul trebuie făcut să rîdă puţin, şi profesorul Ion Calboreanu îl înveseleşte repede, prin cîteva epigrame din care îmi pare 279

rău că nu mai ţin minte decît una. Era adresată lui Gcorge Voinescu, autorul volumului Balamuc Palace-Hotel: Mai cu talent şi mai cu truc El desenă un „Balamuc" îmi spun uitîndu-mă la carte : — Mă, asta a ajuns departe... Entuziasmul a fost general. Constantin Fîntîneru citeşte un fragment din cartea lui. Lalescu este prezentat vibrant. Jean Vasiliu are în vocabularul său o mulţime de frumuseţi cu care încoronează pe poetul care parcă era un înger căzut din cer. La a patra poezie, tot el 1-a întrerupt rugîndu-1 să facă loc subsemnatului, după care citeşte George Doru Dumitrescu o nuvelă din volumul său La fetiţa dulce. Este prezentat apoi profesorul Iordache Răducu, bucureştean din Tîrgovişte, prozator de talent, care citeşte cîteva poezii. Jean Vasiliu, acest entuziast căruia i se datoresc multe iniţiative frumoase în domeniul literaturii, aduce din nou pe scenă alţi doi poeţi, elevi ai liceului Enăchiţă Văcăresou : Marin Petrică şi Corneliu Vilt, care, sfioşi, se produc cu cîicva poezii proprii, furtunos aplaudate de public şi în special de colegii de liceu. Cel din urmă, cu care se şi încheie şezătoarea, este prozatorul N. Ladmiss-Andreescu care, intenţionat fusese lăsat ultimul. Autor al cîtorva volume de nuvele şi unul dintre scriitorii mult apreciaţi de publicul tîrgoviştean, el urma să încunune această caldă seară literară. Dintre scriitorii locali n-a vrut să citească poeta Ştefa-nia Stîncă, deoarece, aşa cum a motivat, n-a avut... dispoziţie sufletească. Mai era între noi şi o fată frumoasă. O chema 280

Ivonne. Ne-a cerut tuturor autografe. S-a pierdui o dată cu sutele de spectatori în negura serii aceleia. Banchetul oferit a durat pînă spre ziuă. Cînd a aflat că se va servi ciorbă de potroace a la Tîrgovişte, poetul Teodor Al. Munteanu a început să bea vîrtos. Am încercat zadarnic să-i număr paharele. La al douăzeci şi şaptelea le ,im pierdut firul... Tîrziu, văzînd că cele două dizeuze au început i pi piardă graiul, a început să cînte el, în locul lor, şi cîma doamne ! — de şedeau apele în loc. în cele din urmă, Iordache Răducu a cerut să i se cinic | Drag mi-a fost calul bălan. în timpul cîntecului i-am trimis următoarea pretinti fpi gramă : Drag mi-a fost calul bălan Şi Răducu militar, mă... Drag mi-a fost şi mi-ar mai fi Numai dacă n-ar mai seri... cMtre ziuă, Teodor Al. Munteanu îşi (01 i < . L I . rii şi se plîngca că nu mai vede. — Nu cumva, întreba tot el, cau/.i «> 11 \ mul i Nu i-a răspuns nimeni. Fiecare rr.i «>ln»\n tu pi r " de conversaţiile cu vecinii sai. Cele două dizeuze au dispărut, luînd cu ele pe Nichita Tomescu şi pe un scriitor tîrgoviştean pe care nu-1 cunoşteam. Iordache Răducu a plecat la regiment. Era şi timpul. Zorile se arătau sfioase, dar în locul soarelui un nor negru, care se lăfăise toată noaptea pe cer, începuse să toarne melancolii peste întreg oraşul.

281

Am părăsit localul în care petrecusem, printre ultimii, împreună cu Jean Vasiliu şi profesorul Ion Negoescu, condus de ei la hotelul unde ni se reţinuse camere. * A doua zi, am plecat să vizităm mînăstirea Dealului. Pe scaunul din faţa autobuzului sta scriitorul Romulus Vulcănescu, profesor la liceul militar şi care ne dădea explicaţii. La destinaţie, o ceată de flăcăi tineri, sănătoşi, viguroşi, voioşi ne-au întâmpinat cu bucuria lor gălăgioasă. Printre ei se afla şi poetul Constantin Popa, elev în ultima clasă a liceului militar. Confesorul liceului ne-a vorbit de trecutul mînăstirii zidită de Radu, în timp ce poetul Constantin Popa ne-a adus aminte de versurile răposatului poet George Petcu : Io Radu Preamăritul Voevod Şi domn a toată Ţara Românească, Lumină pocăitului norod, Din veac uitat, în veac să izvodească, La anii suri cinci sute peste mie, Am împlîntat domnească temelie... Am vizitat apoi criptele mînăstirii, unde sub lespezi cu fel de fel de încrustări odihneau domni şi domniţe, cuconi şi boieri de seamă ai trecutului glorios. Repauzau aci creştinul Mihai — adormit în leatul 1601, lîngă cripta făcută de doamna Marghita fiului său, Io Mihai Moghilă Voevod, lîngă Io Vladislav Voevod, lîngă Io Petraşco Voevod şi domn a toată Ţara Românească, fiul lui Io Radul Voevod. 282

îmi vin în minte alte versuri ale poetului George Petcu : Am pus în lespezi rugă de psahire, Umilă, întru slavă glăsuire. Şi ca uitarea să nu crească pe norod, La crugul doi de zodie-însorită Au înflorit cu slovă grea — izvod — Pe Sfînta minăstire ctitorită. Către sfîrşitul vizitei ne sînt arătate şi sălile de clasă ale elevilor, precum şi sala de Psyhotehnie, unde profesorul Romulus Vukănescu, aflat în elementul său, ne dă iar toate explicaţiile. întoarcerea la Tîrgovişte este grăbită de timpul scurt cit mai aveam pînă la sosirea trenului. Ne însoţesc la gară Jean Vasiliu, profesorii Calboreanu şi Ion Negoescu, precum şi elevi ai liceului Enăchiţă Văcărcscu, rcpetîndu-şi rugămintea de a nu-i uita... CUPRINSUL

Camil Petrescu..... ) Corneliu Moldovanu Ion PUlat.............»7 Octavian Goga N. Iorga................ M G. M. Vlădescu.... H V. Voiculescu.......V» 283

Alexandru Cazaban 10' Ion Minulescu.....101 Mariana Dumitrescu 1 ' 1 1 1 Victor Ion Popa . . . I D. V. Barnoschi.... IU Ion Buzdugan.... 171 Ionel Teodoreanu 1111 Artur Enăşescu . vm Peter Neagoe....... 2°4 • Iovan Ducici...... Şezători literare de altădată

226

284