Subiectul Administrării Probelor [PDF]

Zitiervorschau

Anastasiei Ionut-Andrei DREPT FR. AN III

Subiectul administrării probelor

Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii în procesul penal sunt prevăzute în mod expres și unitar de Codul de procedură penală în Partea generală, Titlul IV, Articolele 97201. Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni. Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.” Această definiție a probei surprinde esența procesului penal, finalitatea urmărită prin desfășurarea acestuia. Fără probe nu poate exista o condamnare a unei persoane pentru săvârșirea unei infracțiuni. Totuși, deși probele nu sunt enumerate strict și limitativ de Codul de procedură penală, acestea trebuie administrate în procesul penal cu respectarea strictă a dispozițiilor legale. Constatarea la timp și în mod complet, de către organele judiciare care desfășoară urmărirea penală și judecata, a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încât nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, trebuie făcută cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali. Probele constituie elemente de fapt ce contribuie la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la aflarea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare. Astfel, Art. 97 (1) CPP reglementează ca fiind  probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Între probe și mijloacele de probă există o legătură indisolubilă, întrucât probele pot fi folosite numai dacă sunt obținute prin mijloacele de probă prevăzute de lege. Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă, din conținutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. Procesul-verbal ce cuprinde constatările personale ale organului

Anastasiei Ionut-Andrei DREPT FR. AN III de urmărire penală sau ale instanței de judecată este mijloc de probă. Procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală și nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal. orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă. Între probe, mijloace de probă și procedee probatorii există o strânsă legătură. Plecând de la elementele de fapt pe care trebuie să le stabilească, organele judiciare recurg la procedeele probatorii prevăzute de Codul de procedură penală și administrează probele necesare, concludente și utile cauzei, prin intermediul mijloacelor de probă. În funcție de natura sau caracterul probelor (funcția procesuală pentru care intervin), acestea se împart în probe în favoarea suspectului sau a inculpatului (în apărarea acestuia față de acuzațiile care i se aduc) și probe în defavoarea acestuia (în sprijinul acuzării suspectului sau inculpatului). Organele judiciare sunt obligate în același timp atât să identifice cât și să administreze aceste tipuri de probe. Probele imediate sunt cele care provin de la surse direct legate de comiterea faptei penale. Spre exemplu, probele care provin din declarația unui martor ocular. Probele mediate sunt probele care provin de la surse indirecte, din planul secund al comiterii infracțiuni. Spre exemplu, proba ADN a inculpatului găsită la locul comiterii faptei. Acestea sunt mai credibile cu cât nu provin dintr-o verigă foarte îndepărtată de sursa primară. Deși organele judiciare trebuie să se concentreze asupra obținerii de probe din surse primare, în practică, de multe ori, acest lucru este imposibil. Având în vedere că dispozițiile procesual penal nu fac o ierarhie a importanței probelor, care sunt lăsate la aprecierea organelor judiciare, administrarea unor probe indirecte, obiective, suficient de convingătoare și care nu lasă loc nici unor îndoieli, constituie temeiul suficient pentru o hotărâre de condamnare, indiferent de gravitatea infracțiunii comise. În contextul evoluției tehnicii criminalistice, pot fi administrate în procesul penal probe indirecte de o calitate superior fiabilă altor probe cum ar fi declarațiile persoanei vătămate sau ale unui martor ocular la săvârșirea unei infracțiuni în condiții sau împrejurări ce pot pune sub semnul întrebării percepția acestora asupra realității. Probele

Anastasiei Ionut-Andrei DREPT FR. AN III indirecte nu se confundă însă cu indiciile temeinice care nu pot constitui temei pentru o condamnare. Probele directe sunt cele care se află în legătură directă cu fapta prevăzută de legea penală și persoana care a săvârșit-o, adică cu obiectul probațiunii. Acestea sunt fapte principale (res probanda) ce trebuie în mod obligatoriu dovedite în cadrul procesului penal. Spre exemplu, în cazul unei tentative la infracțiunea de tâlhărie, probele directe pot fi reprezentate de relatările martorilor sau ale persoanei vătămate ori de prinderea în flagrant a făptuitorului. Probele indirecte sunt cele care nu se află în legătură directă cu obiectul probațiunii. Prin intermediul acestora se constată faptele probatorii (res probantes), adică acele fapte sau împrejurări care conduc în mod indirect la stabilirea faptei prevăzute de legea penală și a persoanei care a săvârșit-o. Spre exemplu, identificarea în locuința inculpatului a unor bunuri ce au fost sustrase persoanei vătămate cu ocazia săvârșirii unei infracțiuni de omor.