Structura Curs ANTREPRENORIAT [PDF]

Zitiervorschau

ANTREPRENORIAT

CAP. 1. Locul antreprenoriatului în teoriile economice CAP. 2. Aspecte conceptuale privind antreprenoriatul în economia bazată pe cunoaştere 2.1. Antreprenoriatul în economia bazată pe cunoaştere 2.2. Antreprenor şi antreprenoriat – abordare conceptuală CAP. 3. Mituri şi realităţi ale antreprenoriatului CAP. 4. Impactul economiei digitale asupra antreprenoriatului 4.1. Economia digitală şi noile modele de afaceri 4.2. Crearea de noi întreprinderi în economia digitală CAP. 5. Rolul şi importanţa antreprenoriatului social în contextul globalizării 5.1. Globalizarea şi teorii ale globalizării 5.2. Conceptul de antreprenoriat social: prezent şi perspective CAP. 6. Antreprenoriatul feminin – concept şi perspective CAP. 7. Antreprenoriatul şi inteligenţa emoţională în economia digitală CAP. 8. Modele antreprenoriale de succes. Inovare şi creativitate CAP. 9. Cultura antreprenorială – rol şi importanţă în dezvoltarea afacerilor 9.1. Spiritul şi cultura antreprenorială: concept şi definire 9.2. Spiritul antreprenorial şi competitivitatea afacerilor 9.3. Dezvoltarea şi promovarea culturii antreprenoriale- esenţa succesului antreprenorial CAP. 10. Comunicarea – fundamentul existenţei şi manifestării antreprenoriatului

CAP. 1. Locul antreprenoriatului în teoriile economice Antreprenoriatul îşi găseşte rădăcinile în cele mai vechi teorii economice. O analiză a teoriilor clasice evidenţiază prezenţa ideilor antreprenoriale precursoare ale fenomenului antreprenorial contemporan. De altfel, multe explicaţii ale fenomenelor economice ce se manifestă în prezent poartă marca celor trei mari economişti Smith, Marx şi Keynes. Cu alte cuvinte, fenomenul antreprenorial modern şi evoluţia sa poate fi explicat prin intermediul teoriilor clasice, ţinându-se cont evident de contextul în care au apărut şi de scopul pentru care acestea au fost dezvoltate. Spre exemplu, teoriile neoclasice utilizează conceptul de agent economic reprezentativ pentru a formaliza sistemul economic (Radu HERMAN, Remus AVRAM, Contribuţia abordării neo-schumpeteriene la dezvoltarea teoriei economice: accentul pe nivelul mezoeconomic, Economie teoretică şi aplicată Volumul XVIII (2011), No. 7(560), pp. 104-124). Interesant este faptul că antreprenoriatul există în esenţa fiinţei umane, indiferent de nivelul la care-l raportăm, datorită pe de o parte naturii sale acţionale, iar pe de altă parte, datorită naturii sale cooperaţionale. Cu alte cuvinte, omul a fost dintotdeauna adeptul dezvoltării, acţiunii, a întreprinderii de acţiuni pentru a obţine tot ceea ce are nevoie. Pe de altă parte, conştientizarea faptului că puterea sa de a răspunde forţelor conjugate ale mediului extern este oarecum limitată (nu de caracteristicile sale, ci de un anumit context socio-economic), îl determină pe individ, ca entitate izolată, să construiască, să organizeze forme, structuri în care să atragă capacităţi colective necesare desfăşurării cu succes a unor activităţi generatoare de beneficii. În 1907, Frederick Barnard Hawley scria un tratat de teorie economică, intitulat ”Enterprise and the Productive Process. A Theory of Economic Productivity Presented from the Point of View of the Entrepreneur and Based upon Definitions, Secured Through Deduction (and Presumably, Therefore, Precise and Final) of the Scope and Fundamental Terms of the Science of Economics” în care, autorul aduce practic în discuție prima încercare de teoretizare antreprenorială. În pofida acestei reusite în teoria antreprenoriatului, cel considerat a fi inițiatorul în studiul acestui domeniu este Ronald Coase1, a cărui operă se conturează mult mai târziu, în jurul anilor 1930. Aşadar, lucrarea lui F.B. Hawley poate fi înscrisă în tradiţia dinainte de Coase a firmei sau întreprinderii considerată a fi activitate antreprenorială. Ideile expuse în lucrarea menţionată pot fi analizate din două puncte de vedere: estențială este contribuţia privind explicarea activităţii 1

Ronald H. Coase, The Nature of the Firm, Economica, 1937

antreprenoriale, a întreprinderii și, nu în cele din urmă, a naturii profitului, a riscurilor asumate de întreprinzător în obținerea acestuia; nu pot ignora însă aspectele reieșite din analiza istoriei gândirii economice, deoarece, în câteva afirmații esențiale am putut recunoaște anticipația pe care autorul o aduce lui Keynes2 privitor la natura crizelor economice, efectele pe termen lung, funcţia consumului, înclinația spre consum, etc.). Teoria lui Hawley privitoare la antreprenoriat este interesanta tocmai prin faptul că leagă în mod direct analiza profitului (ca o formă peculiară de venit, diferit de rentă, interese, dar adus ca și importanță teoretică practic la același nivel3) de analiza consecințelor directe în activitatea firmei, privind fima, în același timp, ca o prelungire a pieței, cu implicații directe la nivelul întreprinderii. Este interesant faptul că încearcă să teoretizeze implicațiile comportamentului uman în dezvoltarea întreprinderii, să surprindă sensul complex al termenului de ”acțiune umană”. Astfel, firma, întreprinderea (enterprise), este definită ca formă a acţiunii umane, ca rezultantă directă a influenței creatorului, denumit de autor enterpriser; poartă amprenta caracterului și de a fapt nevoilor implicite ale antreprenorului. În același timp, firma este considerată a fi o entitate integrată în piață, autorul consideră ca aceasta nu poate exista fără a fi influențată de schimbările din mediul ambiant şi, de aceea, ea trebuie privită ca parte a procesului de formare a prețurilor și a pieței, alături de contribuția întreprinzătorului la procesul economic de alocare a resurselor rare, evident, cu scopul îndeplinirii obiectivelor propuse și al obținerii de profit, neignorând riscurile la care acesta se expune urmărind profitul. Funcția economică acordată întreprinzătorului reprezintă în menționata lucrare a lui Hawley un aspect extrem de important, lămurind aici diferențele esențiale dintre această funcție în întreprindere și alte roluri precum: capitalist, asigurător, manager, innovator; definind-o în același timp ca o responsabilitate specifică venită din asumarea responsabilității în întreprinderile industriale, bazându-se pe teoria de risc a profitului, prin care susținea că profitul aferent unei

Minsky H.P., John Maynard Keynes – Minsky’s Influential Re-interpretation of the Keynesian Revolution, , 1 st edition, McGraw Hill, London, 2008 3 Hawley, F.B., Enterprise and Productive Process, New York London G.P. Putman’s son, University of California Libraries, pg.11, – on line view at http://www.archive.org/details/enterpriseproduc00hawlrich 2

inițiative antreprenoriale nu este răsplata pentru management sau coordonare, ci pentru riscurile și responsabilitățile pe care întreprinzătorul și le asumă4. Un aspect pe care nu l-am putut ignora din lucrarea sus-menționată a lui Hawley este delimitarea clară și reală pe care acesta o face între întreprinzător și manager, vizualizând diferența între riscul asumat pe rând, în cele două poziții și, de asemenea, constatând că managementul (organizarea, conducerea) poate fi delegat altei perseoane decât întreprinzătorul. De aici, constatarea că managerul este remunerat cu un salariu pentru prestația sa (act de muncă într-adevăr intelectuală, care se limitează însă la coordonare, selecție, organizare, etc...), pe când întreprinzătorului îi revine plata prin profitul realizat datorită riscului asumat în afacere. Ronald Harry Coase, născut în 1910, este cunoscut astăzi ca un economist britanico – american, ale cărui principale contribuții se regăsesc în sfera teoretizării activităților legate de întreprindere. Astfel, prima recunoaștere vine prin intermediul lucrării publicate în 1937 ”The Nature of the Firm”5, care introduce pentru prima dată conceptul de ”costuri tranzacționale”, în scopul explicării naturii și limitelor firmei (sursă de pornire ulterioară pentru teoria expusă de Oliver E. Williamson6, fost-student al lui Coase), apoi apărând lucrarea ”The Problem of Social Cost7” în 1960, care sugerează că o bună înțelegere și delimitare a drepturilor de proprietate aduce cu sine evitarea problemelor generate de externalități. Considerat a fi inițiatorul teoriilor privind firma, rolul lui Coase poate fi privit ca inițiatorul teoriei moderne a firmei cu privire la relația acesteia cu mediul extern – analizând astfel motivele naturale ale existenței firmei, în care încadrează prețurile (costurile implicite), piața – cu legislația referitoare la tranzacțiile pe piață și, evident, costurile utilizării pieței, antreprenoriatul, tendințe. Coase a pornit din necesitatea dezvoltării unei noi teorii a firmei, realistă şi viabilă, cu ajutorul căreia să explice motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb specializată, unde alocarea resurselor este orientată de mecanismul preţurilor. Se păstrează însă, ca aspect esențial, modul de conducere și organizarea interioară a firmei, privită astfel ca un sistem de relații ce iau naștere atunci când organizarea producției tine de un antreprenor. Consider că acesta este momentul

4

Op.cit.12, pag.48-49 Coase, R. H., The Nature of the Firm, Economica, New Series, Vol. 4, No. 16. (Nov., 1937), pg. 386-405, at http://www.sonoma.edu/users/e/eyler/426/coase1.pdf 6 Oliver E. Williamson, născut în 1932, economist american, profesor la University of California, Berkley, câștigător al Premiului Nobel în Economie, specializat în costuri tranzacționale în economie 7 Coase, R. H., The Problem of Social Cost, The Journal of Law & Economics, Vol. 3, (oct.1960), University of Chicago, at: http://www.jstor.org/pss/724810 5

esențial în care, datorită gândirii vizionare a lui Coase, s-a făcut trecerea de la viziunea tradițională, simplistă, asupra firmei, la o abordare complexă, cu o arie vastă de aplicare. Tot atât de interesante mi se par și motivele potenţiale ale apariţiei firmelor într-o economie de schimb enunțate de Ronald Coase și care nu se limitează la evidențierea spiritul antreprenorial al individului sau preferinţa clienţilor pentru bunurile create de anumite firme, ci trece mai departe până la determinarea mecanismului formării preţurilor (de pildă, costurile descoperirii şi identificării preţurilor relevante, costurile negocierii, costurile încheierii unor contracte separate pentru fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de firmă, etc.). În fond, Coase a găsit cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale firmelor şi a modului cum politica economică generală le poate influenţa8. Problema esenţială pe care Coase o supune analizei este cea a aparentei contradicţii dintre coordonarea exclusivă prin mecanismul preţurilor a sistemului economic şi dubla coordonare a activităţii firmei (primul, un mecanism descentralizat în cadrul pieţei, care semnalează nevoile de resurse şi oportunităţile şi al doilea, rezultat din modul de organizare a firmelor şi bazat pe ierarhie, unde alocarea resurselor depinde de autoritatea antreprenorului). Coase susţine că, de fapt, firmele se confruntă cu două metode alternative de coordonare a activităţii: una realizată de mecanismul preţurilor, cealaltă realizată de existenţa unui antreprenor – coordonator, care organizează şi direcţionează producţia. Totodată, Coase observă o situaţie, cel puţin ciudată pentru imaginea capitalismului, şi anume, înclinaţia firmelor de a recurge, de cele mai multe ori, la coordonarea diverşilor factori de producţie fără intervenţia mecanismului preţurilor, uneori reuşind chiar înlocuirea acestuia. Firma face una sau alta în funcţie de obiectivele alese şi nu în scopul subminării sistemului economiei de piaţă. Firma, deşi îşi planifică şi îşi coordonează întreaga activitate, ea se află într-un sistem economic coordonat de mecanismul preţurilor, precum "celula dintr-un organism". Astfel, Coase îşi propune să "concilieze" într-un mod original cele două metode de coordonare a activităţii economice a firmei şi să explice motivele practice pentru care este preferată una din cele două variante. Teoria economica a întreprinderii, numita si neoclasica, a aparut în cadrul gândirii liberale de la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX. Este vorba de explicarea deciziilor de fixare a preturilor si a volumului de productie ca raspuns la variatiile cererii si a costului

8

R.H. Coase, Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, 1997, pg. 25.

factorilor de productie. Obiectivul principal era maximizarea profitului. Pentru neoclasicii de la sfârsitul secolului XIX exista o identitate între întreprinzator si întreprinderi. Aceasta teorie raspunde situatiei unei întreprinderi fara probleme. Conform acestei teorii exista doar proprietarul, acesta fiind unicul detinator al puterii de decizie, cunoscând cu precizie modalitatea de obtinere a profitului a carui maximizare era sigurul obiectiv posibil. Au fost formulate numeroase critici privind ipotezele acestei teorii. Dintre acestea mentionam: absenta diferentierii dintre întreprinzator si întreprindere; separarea produsa între proprietatea actionarilor si conducerea marilor întreprinderi încredintata unor conducatori profesionisti (manageri) conduce la adaugarea la obiectivul de profit si a obiectivelor proprii ale managerilor (obiective de prestigiu social, de exemplu). Întreprinzatorul este confruntat cu constrângeri mai numeroase decât cele retinute de teoria neoclasica (concurenti, consumatori, sindicate, Statul) si trebuie sa ia majoritatea deciziilor sale într-o perspectiva incerta si în conditii de risc si incertitudine. Întreprinderea nu este numai o realitate economica care are o functiune de productie, cu o relatie stabila între volumul de munca, de capital si de productie, ci este de asemenea o organizatie în care actioneaza importante mecanisme de coordonare si de luare a deciziei. Teoriile moderne despre întreprindere pun accent pe existenta acesteia legata de munca în echipa care conduce la cresterea productivitatii muncii (Costin Murgescu - Echipa de conducere în unitatile economice, Ed. Politica, Bucuresti, 1972 10 Jaques Genéreau Microeconomie, Hachette, Paris, 1995). Teoriile moderne ale organizației sunt cele care au la bază conceptul de sistem deschis, în permanentă legătură cu mediul, sensibilă la schimbările acestuia atât sub aspect economic cât și social. CAP. 2. Aspecte conceptuale privind antreprenoriatul în economia bazată pe cunoaştere „Cele cinci trăsături esenţiale pe care trebuie să le aibă întreprinzătorii pentru a avea succes sunt: concentrarea, discriminarea, organizarea, inovaţia şi comunicarea” (Michael Faraday) În economia bazată pe cunoaştere, afacerile concurează unele cu altele pentru a satisface nevoile şi cerinţele consumatorilor. În principal, obiectivele sunt cele ce diferenţiază afacerile

unele de altele. Desigur, obiectivele se schimbă, de la o perioadă la alta, pentru aceeaşi afacere, în funcţie de anumite condiţii ale mediului. Dispunând de un plan, de resurse umane, materiale şi financiare, precum şi de o echipă de manageri eficienţi, orice afacere îşi poate atinge obiectivele stabilite. Se poate afirma că raţiunea existenţei afacerilor constă, în obţinerea de câştiguri cât mai mari, într-un timp cât mai scurt. Cei interesaţi au însă şi alte nevoi decât cele ce pot fi satisfăcute prin intermediul mărfurilor şi serviciilor. Afacerile vin să satisfacă aceste nevoi, fie direct, fie indirect. Astfel că, eficacitatea afacerilor nu se mai măsura în termeni de performanţă economică, ci în termeni de performanţă economico-socială (Popescu, 2003). Afacerea – organizaţie profitabilă. Privite de marele public ca elemente conservatoare, marile organizaţii de afaceri sunt principalul mijloc de transformare a ştiinţei şi tehnologiei în bunuri şi servicii necesare societăţii. Pentru îndeplinirea acestui rol faţă de societate, ele antrenează şi o serie de schimbări sociale semnificative. În principal, deşi sunt privite de foarte mulţi oameni ca un rău necesar, organizaţiile de afaceri sunt creatoare de locuri de muncă, generând astfel creşteri economice. În cadrul economiei globalizate, organizaţiile de afaceri se luptă cu mediul economic pentru a se adapta în mod corespunzător mediului puternic concurenţial, dar şi pentru a răspunde solicitărilor impuse de creşterea exigenţelor societăţii, în ansamblu. De regulă, deşi nu recunosc acest lucru, oamenii doresc ca organizaţiile de afaceri să contribuie mai mult la bunăstarea societăţii în care ei trăiesc. Dar organizaţiile de afaceri sunt sisteme pur economice, profitabile, deşi responsabile economic şi social. Astfel că, doar organizaţiile care au performanţe economice ridicate, au posibilitatea şi dispoziţia de a se angaja în activităţi privind responsabilitatea socială. Desigur, angajamente care le asigură, în timp, relaţii mult mai stabile cu principalii interesaţi ai respectivelor organizaţii de afaceri. Se poate afirma că, organizaţiile de afaceri, care sunt considerate ca având performanţe economice şi sociale, sunt cele care: •

încearcă să satisfacă toţi interesaţii (acţionari, salariaţi, comunităţi vecine, furnizori, clienţi, stat, sindicate);

•

au un scop superior (creatoare de locuri de muncă, furnizoare de bunuri şi servicii, creatoare de noi idei);

•

sunt conectate dinamic la mediul economico-social global;

•

sunt descentralizate şi flexibile;

•

au standarde de calitate înalte;

•

sunt competitive;

•

cooperează cu cei interesaţi în vederea atingerii scopurilor economice şi sociale stabilite.

Oricum, organizaţia de afaceri (întreprinderea, firma sau compania) trebuie să fie profitabilă, deci eficientă în producerea/comercializarea bunurilor şi serviciilor. În acest sens, societatea a pus bazele necesare realizării afacerilor: reglementări, reguli şi legi care să le permită şi să le ajute în realizarea misiunii lor economico-sociale. Un asemenea sistem de legi şi reglementări se consideră a fi cel care va dirija politicile manageriale referitoare la responsabilitatea economico-socială a organizaţiilor de afaceri. De asemenea, efectele nedorite ale activităţii anumitor firme comerciale pot fi depăşite prin intermediul anumitor legi şi decrete guvernamentale. Afacerea, privită ca un sistem de acţiuni şi nevoi ale indivizilor implicaţi şi a evoluţiei acesteia în concordanţă cu schimbările permanente ale mediului (atât economic, cât mai ales social), reuneşte ansamblul reuşitelor întreprinderilor, indivizilor, membri organizaţionali. Teoriile firmei relevă faptul că toţi indivizii pot fi consideraţi antreprenori, datorită modului de a acţiona, de a întreprinde ceva şi de a continua în demersul lor. De altfel, antreprenoriatul are legătură cu schimbarea, cu inovarea şi creativitatea, fiind necesar pentru asigurarea competitivităţii şi succesului entităţilor fizice şi juridice. De fapt, în prezent, în realizarea unei economii competitive accentul cade pe trei factoricheie: cunoştinţele, inovaţiile şi antreprenoriatul. Evident, competitivitatea rezultă din creşterea productivităţii în utilizarea resurselor, precum şi din utilizarea cunoştinţelor, generarea şi exploatarea inovaţiilor. În timp ce antreprenoriatul, definit drept procesul de creare a valorii prin reunirea unui set unic de resurse, în scopul exploatării unei oportunităţi, reprezintă factorul esenţial al dezvoltării economice şi prosperităţii. Aceasta deoarece antreprenoriatul contribuie la crearea de locuri de muncă şi generează competitivitate, la dezvoltarea potenţialului la nivel personal şi reprezintă un punct de interes pentru comunităţile locale. De altfel, studiile au arătat că, în ţările slab dezvoltate sau în dezvoltare, principalul obstacol în calea creşterii economice este lipsa spiritului antreprenorial care poate să declanşeze sinergia resurselor ţărilor respective (capitalului, forţei de muncă, informaţiilor etc.). Evident, la fel de importantă este şi existenţa pieţelor competitive, precum şi a mecanismelor specifice, absolut necesare manifestării cu succes a antreprenorilor (http://www.undp.org).

Antreprenoriatul nu este doar un job, ci un mod de viaţă, de aceea entităţile trebuie să se programeze pentru a obţine succes din toate acţiunile întreprinse. Interesul real pentru acest fenomen este evidenţiat şi de faptul că primul dintre principiile esenţiale ale iniţiativei "Small business act for Europe" a Comisiei Europene - care subliniază voinţa politică de a recunoaşte rolul fundamental al micilor afaceri în economia UE şi de a institui, pentru prima dată, un cadru strategic pentru Uniune şi statele sale membre -, se referă la „crearea unui mediu în care antreprenorii şi întreprinderile familiale să poată prospera şi unde spiritul antreprenorial este recompensat”. Astfel, una dintre măsurile Comisiei Europene vizează promovarea culturii antreprenoriale şi facilitarea schimburile celor mai bune practici în formarea spiritului antreprenorial (Comunicare CE, 2008). Mai mult decât atât, antreprenoriatul este recunoscut şi promovat în Strategia Europa 2020, drept una dintre competenţele de bază care implică inovare, creativitate, asumarea riscurilor şi abilitatea de a demara şi gestiona o afacere proprie. De asemenea, se consideră că: ✓ indivizii cu spirit antreprenorial văd oportunităţi acolo unde ceilalţi văd probleme; ✓ întreprinzătorii au spirit de iniţiativă, de acţiune, deci au spirit antreprenorial; ✓ persoana care creează, care se ocupă de o afaceri reprezintă un întreprinzător; ✓ spiritul antreprenorial se referă la acţiune, ceea ce înseamnă că reprezintă un proces şi nu un fenomen static; ✓ spiritul antreprenorial generează un anumit mod de viaţă, o anumită strategie de viaţă; ✓ valorificarea atitudinii pozitive, de acţiune, precum şi a spiritului de iniţiativă contribuie la dezvoltarea afacerilor. Evident, cunoaşterea fenomenului antreprenorial necesită o analiză detaliată în vederea identificării determinanţilor şi indicatorilor specifici, care pot fi utilizaţi în dezvoltarea spiritului antreprenorial. În acest sens, teoriile firmei pot fi abordate cu succes în analiza antreprenorială. Evoluţia teoriilor firmei, generată, cel puţin, de schimbarea viziunii asupra entităţii, care este organizaţia profit, oferă un cadru larg de acţiune în demersul ştiinţific şi practic al analizei fenomenului antreprenorial.

Astfel că, importanţa tot mai mare a fenomenului antreprenorial în asigurarea competitivităţii unei economii a generat o multitudine de studii şi analize în vederea identificării unor determinanţi, factori de influenţă şi, mai ales, a unor indicatori privind potenţialul antreprenorial. În acest sens teoriile firmei deţin un rol deosebit în analiza antreprenorială. Astfel, din perspectiva diferitelor teorii (clasice sau moderne) pot fi abordate fie etapele fenomenului antreprenorial, fie diferitele variabile, factori de influenţă şi, desigur, fundamentate modele antreprenoriale de succes. 2.1. Antreprenoriatul în economia bazată pe cunoaştere ______________________________________________________________ „În România anilor 2030, antreprenoriatul va reprezenta o opţiune profesională viabilă şi accesibilă, sprijinită de un cadru tehnologic modern, de instituţii publice, private şi de educaţie, care vor contribui la dezvoltarea unei culturi antreprenoriale naţionale.” Activitatea antreprenorială constă sintetic în identificarea şi valorificarea unei oportunităţi economice de către un întreprinzător, în vederea obţinerii de profit. Rezultatul iniţiativei întreprinzătorului fiind întreprinderea, în cadrul căreia se desfăşoară activitatea sa antreprenorială. Întreprinderea este o organizaţie alcătuită din una sau mai multe persoane care desfăşoară activităţi, utilizând de regulă mijloace economice în vederea obţinerii de profit. În ţările dezvoltate s-a conturat un nou tip de organizaţie întreprinderea bazată pe cunoştinţe (resursa principală o reprezintă cunoştinţele, adică acele informaţii ce sunt pragmatice, prin a căror utilizare se generează valoare economică, ex: firmele moderne de informatică, telecomunicaţii, biotehnologie etc.). Numărul întreprinderilor bazate pe cunoştinţe se va multiplica rapid, ele constituind componenta de bază a economie bazată pe cunoştinţe. O analiză relevă faptul că peste 90% dintre întreprinzători atât din România, cât şi din alte ţări înfiinţează microîntreprinderi care au regim juridic de societate cu răspundere limitată (SRL). Resursele şi dificultăţile constituirii şi funcţionării IMM –urilor sunt mai reduse, ca şi riscurile asumate de întreprinzător. Antreprenoriatul reprezintă un proces ce constă în identificarea și urmărirea unei oportunități de afaceri, în scopul valorificării acesteia.

Antreprenoriatul a început să fie recunoscut în timpul monarhului francez Ludovic al XIV-lea care obișnuia să afirme că „burghezii și meșteșugarii vor deveni artizanii bogăției”. De-a lungul timpului mai multe instituții naționale și internaționale având ca principală activitate studierea mediului și a comportamentului antreprenorial au definit antreprenorul astfel: „Un antreprenor este o persoană care, pe baza unor clauze și condiții contractuale, se obligă să presteze în favoarea altei persoane și organizații, diverse lucrări (industriale, de construcții, etc.), în schimbul unei recompense dinainte stabilite. De obicei, aceste lucrări sunt părți componente ale unui proiect.” sau „Antreprenorul care contractează cu subantreprenori părți din lucrarea pentru care s-a angajat față de beneficiar, se numește antreprenor principal. Răspunderea pentru întregul proiect ii aparține antreprenorului principal. Contractul prin care atreprenorul se obligă față de beneficiar să execute un anumit proiect se numește contract de antrepriză..” Cea de-a doua definiție este mai puțin cuprinzătoare, dar introduce concepte noi privind activitatea unui antreprenor. Comisia Europeană defineşte antreprenoriatul drept ”starea de spirit şi procesul generării şi dezvoltării activităţii economice prin îmbinarea asumării riscului, creativităţii şi/sau inovării, cu un management raţional, într-o organizaţie nouă sau deja existentă” (CEC, 2003). Cu alte cuvinte, antreprenoriatul este procesul prin care iniţiativa privată este folosită pentru a transforma un concept într-o nouă afacere, cu potenţial de creştere. Antreprenoriatul este o problemă de alegere, iar Herbert Simon în lucrarea sa de referinţă ”Administrative Behavior” (Simon, 1997) aplică conceptele sale inovatoare privind teoria alegerii umane şi a deciziei administrative ca rezolvare concretă a problemelor organizaţionale. Teoria respectivă propune varianta ”omului administrativ” în locul ”omului economic” a lui Taylor, un individ care urmăreşte să se autoeduce, conştient fiind doar de câteva posibile alternative ale deciziei şi dispus să aplice soluţii adecvate decât să caute varianta optimă (Simon, 1997). Antreprenoriatul ca subiect de discuție și analiză a fost introdus de economiști în secolul al XVIII-lea și a continuat să atragă interesul economiștilor în secolul al XIX-lea. În viziunea reprezentanților școlii behavioriste, cea care acordă cea mai mare atenție elementelor ce caracterizează antreprenorii, principalele aspecte care le sunt specifice sunt acelea de: inovatori, lideri, asumatori de riscuri, independenți, creatori, tenaci, energici, originali, optimiști, orientați spre rezultate, flexibili, materialiști, însă un progres remarcabil în ceea ce privește abordarea conținutului muncii și a caracteristicilor antreprenorului realizează Jacques

Fillon . În unul din ultimele sale studii el realizează o abordare integratoare deosebit de interesantă și utilă a activităților și caracteristicilor specifice antreprenorilor . Cele mai frecvente forme de antreprenoriat sau muncă pe cont propriu sunt: formele de activitate comercială cu licență sau forma companiilor comerciale. Principala diferență între cele două forme este că un comerciant (persoană fizică) face afaceri pe cont propriu și are nevoie de autorizație comercială, în timp ce o companie (persoană juridică) face afaceri în contul companiei, adică pentru toți patronii săi. În acest caz va fi nevoie de autorizația comercială a fondatorilor și de un contract legal încheiat între aceștia. Activități cu autorizație comercială O activitate cu autorizație comercială este cea mai simplă modalitate de a începe o afacere. Trebuie solicitată o autorizție comercială care să confere dreptul de a face afaceri într-un anumit domeniu. Există diferite cerințe pentru fiecare tip de activitate comercială (toate necesită probitate): a. Comerț liber - nu este necesară o calificare specifică, ci numai un extras de cazier judiciar (aceste activități includ, de exemplu, activitatea obișnuită de vânzare sau activități intermediare diverse). b. Activități meșteșugărești: este necesară ucenicia sau alte cursuri specifice de învățământ și pregătire profesională sau 6 ani de experiență în activitățile sau ocupațiile respective (exemplu: tâmplaria, fierăria, activitățile mecanice, zidăria, tinichigeria, serviciile cosmetice). c. Activități reglementate: pe lânga calificările adecvate există cerințe suplimentare definite în diverse regulamente (exemplu: contabilitatea, montajul, repararea și controlul aparatelor electrice, producția chimică, optică, serviciile de masaj, consilierea psihologică etc.). Tipurile de activități enumerate mai sus se numesc activități înregistrate. Solicitantul care îndeplinește cerințele specifice depune documentele relevante la registrul comerțului, care eliberează licența comercială. d. Concesionări: pentru acestea sunt definite cerințe (inclusiv calificări) prin legi și regulamente. În plus, pe lânga înmatriculare, solicitarea necesită aprobarea din partea unei anume autorități administrative de stat (exemplu: pentru schimbul valutar Banca Națională). În cazul în care aprobarea este acordată, solicitantul primește, pe lângă licența comercială, așa-numita concesionare. Printre exemplele de concesionari se numără: producția, repararea, vânzarea și utilizarea de arme, furnizarea de servicii de comunicații, servicii de taximetrie etc. Antreprenoriatul în forma întreprinderilor comerciale.

În cazul în care costurile de începere a afacerii sunt mari, există posibilitatea ca mai mulțe persoane să înființeze o societate comercială. Societăți comerciale se pot constitui în una din următoarele forme: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate în comandită pe acțiuni, societate pe acțiuni, societate cu răspundere limitată. Cea mai frecventă formă de societate comercială întâlnită este societatea cu răspundere limitată (SRL). Fiecare partener este obligat să facă o depunere de capital de bază, din care vor putea fi plătite datoriile sau alte angajamente financiare în cazul lichidării societății. Acesta este motivul pentru care răspunderea este limitată: societatea este răspunzătoare numai în limita capitalului de bază. Partenerii încheie contractul de parteneriat care menționează, printre altele, suma investită de către fiecare partener și modul în care se va face distribuirea profitului comun. O asemenea societate cu răspundere limitată poate fi de asemenea înființată de către un singur partener. Tipologia formelor mediului antreprenorial. Tabloul economiei contemporane prezintă o mare diversitate de întreprinderi și structuri ale acestora, cu dimensiuni, roluri și caracteristici mult diferite; se regăsesc, simultan, în lume: - întreprinderi specifice unor moduri de producție precapitaliste și formule ale viitorului; întreprinderi care nu au salariați, fiind o altă formulă organizatorică și juridică a locului de muncă și întreprinderi cu sute de mii de salariați; - întreprinderi care nu au sediu distinct de locuința patronului și întreprinderi care au sedii cu multe nivele în marile metropole; - întreprinderi care folosesc tehnologii primitive și cele în care roboții industriali înlocuiesc în mare măsură munca oamenilor. Indiferent de performanțele sale economice, activitatea unei companii se va forma la intersecția între factorii: de natură legislativ-normativă, sociali, financiari, tehnologici, politici și globali. Fiecare factor influențează mediul antreprenorial într-un mod diferit și pot acționa atât în sensul scăderii cât și în sensul creșterii performanțelor sale. Gradul de adaptabilitate și flexibilitate a personalității antreprenorului au un cuvânt greu de spus. Astfel, un antreprenor cu cunoștințe solide în domeniul resurselor umane va da dovadă de tact și diplomație în cazul unei crize de personal. În aceeași măsură un antreprenor care nu se informează despre legislația care îi reglementează activitatea, chiar dacă beneficiază de consiliere juridică, se va afla în imposibilitatea deschiderii și menținerii unui dialog productiv cu statul român sau va obține cu dificultate o finanțare, fie ea prin societăți financiar-bancare, cât și prin instituții europene.

a. Factori de natură legislativ-normativă Principala trăsătură a acestor factori se referă la caracterul lor extern. Acest tip de factori sunt generați în principal de statul român, de instituțiile sale, și din momentul aderării la Uniunea Europeană și de reglementările ei. Vizează în mod direct legile, actele, ordonanțele de guvern, dispozițiile cu caracter special sau alte proiecte de legi care se referă în mod direct la mediul antreprenorial. Spre deosebire de ceilalți factori, raportul de forțe pentru această situație este inegal. Indiferent de statutul, domeniul de activitate sau de elementele care țin strict de persoana antreprenorului, asupra factorilor menționați societatea comercială nu are putere de decizie în sensul schimbării lor. La nivel individual, fiecare companie trebuie să manifeste un comportament de adaptare și de înțelegere asupra condițiilor pieței pe care activează. Aici, un cuvânt greu de spus îl au organizațiile profesionale. Un astfel de organism, cu un număr mare de membrii, rezultate remarcabile, o anumită conduită și o reprezentanță puternică poate fi un barometru bun pentru statul român și un punct de vedere pe care organele statului îl va consulta în momentul elaborării documentelor legislativ-normative . Principala lege la care se raportează mediul antreprenorial din România este Legea numărul 31 din 16/11/1990 privind societățile comerciale. Prin această lege se stabilesc formele de constituirea a unei societăți comerciale, precum și obligațiile si drepturile acestora. Din momentul în care mediul anteprenorial din România a trecut de etapa “organizațională” , Statul român a trebuit să elaboreze și alte proiecte de lege. Un astfel de proiect de lege se are drept obiectiv stimularea înființării de întreprinderi. b. Factorii sociali Sunt factori cu caracter dual și subiectiv, se întâlnesc atât în mediul extern cât și în mediul intern al întreprinderii. Factorii sociali în raport cu mediul extern înteprinderii sunt reprezentați de furnizori, clienți (posibili și actuali), funcționarii statului, posibilii investitori și partenerii de afaceri. În ceea ce privește factorii sociali interni, cea mai mare pondere o au angajații unei companii.

2.2. Antreprenor şi antreprenoriat – abordare conceptuală

Conform DEX, expresia „antreprenor” este de proveniență franceză și pune accent pe funcția primară a antreprenorului: „Antreprenor, -oare, antreprenori, -oare, s.m. si s.f. Persoană care conduce o antrepriza – Din fr. entrepreneur”. În sensul modern al economiei de piață, un antreprenor este un agent economic care adoptă un comportament activ și novator, care acceptă deliberat riscuri financiare pentru a dezvolta proiecte noi. În acest sens, un număr semnificativ de societăți acordă o mare atenție și recunoaștere antreprenorilor, în mare parte și datorită aportului pe care îl aduc aceștia la evoluția mediului antreprenorial și a influenței pe care o au asupra indicatorilor macroeconomici. Recunoaștera valorii antreprenorilor – prin antreprenor înțelegându-se un concept foarte asemănător cu cel cunoscut astăzi – datează încă din secolul al XVIII-lea în Franța, când economistul Richard Cantillona asocia asumarea de riscuri în economie cu antreprenoriatul. În Anglia, în jurul aceleiași perioade Revoluția Industrială își făcea simțită prezența, iar antreprenorii beneficiază de primele oportunități de a juca un rol din ce în ce mai vizibil în transformarea și valorificarea resurselor; se înregistrează primele influențe asupra indicatorilor macroneconomici. Întreprinzătorul sau antreprenorul este persoana care creează, organizează, conduce şi îşi asumă riscurile unei firme. Evident respectiva persoană este fondatorul entităţii, proprietarul şi, cel mai adesea, managerul afacerii. În acest context întreprinzătorul îşi asumă toate responsabilităţile în vederea funcţionării eficiente a firmei. Acesta trebuie să fie creativ, inventiv, inovator şi curajos în vederea fructificării oportunităţilor oferite de piaţa pe care acţionează. El este purtător de valoare, de cultură, de capital, decident şi factor principal de alocare a resurselor. Întreprinzătorul deţine o multitudine de roluri: creator, inovator, organizator, coordonator, proprietar, manager, leder, motivator etc.. Aceste roluri sunt relevate de principalele şcoli de gândire privind organizaţia. Astfel, întreprinzătorii prezentaţi de Cantillon sau Knight îşi asumă risuri în condiţii de incertitudine, în timp ce antreprenorii lui Schumpeter îşi pun în valoare ideile inovatoare pentru a obţine profit, iar întreprinzătorii descrişi de Kizner identifică oportunităţi şi le fructifică, obţinând profit (OCDE, 1998: 11). Ca atare, rolul antreprenoriatului ca forţă motrică a creşterii economice a găsit cel mai explicit fundament în teoria lui Joseph Schumpeter. Potrivit teoriei lui Schumpeter, “toată lumea este un antreprenor, când de fapt, el realizează noi combinaţii”. După Schumpeter individul întreprinzător caută noi combinaţii de factori de producţie în vederea obţinerii de profit. Procesul

respectiv fiind un proces de descoperire antreprenorială, deoarece noile combinaţii de factori de producţie reprezintă de fapt căi şi modalităţi de a răspunde cerinţelor pieţei aflate într-o continuă schimbare. Eforturile antreprenoriale dinamice determină manifestarea unui proces de distrugerea creativă, favorizant pentru noi inovaţii şi oportunităţi de profit. În literatura de specialitate se apreciază inexistenţa unei definiţii unanim acceptate a întreprinzătorului (Bygrave, Hofer, 1991), mai ales odată cu schimbările survenite în teoriile economice cu privire la acest subiect. O definiţie funcţional-descriptivă este prezentată de Wennekers şi Thurik în 1999: „“... capacitatea şi voinţa manifestată a indivizilor, pe cont propriu, în echipe din interiorul şi din afara organizaţiilor existente, de a percepe şi de a crea noi oportunităţi economice (produse noi, noi metode de producţie, noi scheme de organizare şi noi combinaţii produs-piaţă) şi de a introduce ideile lor pe piaţă, în ciuda incertitudinii şi a altor obstacole, prin luarea deciziilor cu privire la amplasarea, forma şi utilizarea resurselor şi instituţiilor.” (46-47). Cert este că antreprenorul reprezintă o sursă de inovare, creativitate şi schimbare, generator de creştere economică. Conceptul de întreprinzător sau antreprenor este legat de cunoştinţe, informaţii relevante, flexibilitate, adaptare, creare de condiţii şi oportunităţi în speranţa asigurării unei competitivităţi reale. Poate de aceea încurajarea spiritului antreprenorial reprezintă un deziderat a tuturor economiştilor, politicienilor, fiind un subiect des întâlnit în cadrul iniţiativelor europene şi o preocupare primordială a factorilor de decizie din ţările OCDE. Cercetările din domeniul economic, sociologic şi chiar psihologic au relevat faptul că spiritul antreprenorial este un proces, un fenomen dinamic, o ştiinţă ce are la bază modele de manifestare şi de dezvoltare evidente. Iar antreprenoriatul reprezintă o caracteristică comportamentală a unei entităţi. De aceea, CE stipulează că dezvoltarea antreprenoriatului este esenţială pentru creşterea locurilor de muncă, reflectată în dezvoltarea economică şi asigurarea prosperităţii. Evident, dezvoltarea antreprenoriatului presupune înfiinţarea de noi întreprinderi, pe de o parte, dar şi dezvoltarea celor existente, pe de altă parte. În ambele cazuri, dezvoltarea antreprenoriatului vizează îmbunătăţirea activităţii, favorizarea creşterii competenţelor, dezvoltarea cunoştinţelor, dezvoltarea creativităţii, a stocului relaţional etc.. a individului în cadru organizaţional. Cele mai multe iniţiative publice sau private se concentrează pe sprijinirea individului care doreşte să înceapă o afacere. În acest sens, antreprenorii sunt cei care identifică un aspect inovativ şi fructifică o ocazie, mobilizează capital şi competenţe şi îşi asumă riscuri calculate pentru a pătrunde pe noi pieţe, pentru a vinde noi produse şi servicii (UNDP). Una dintre modalităţile esenţiale de

promovare a spiritului şi culturii antreprenoriale se referă la consolidarea trăsăturilor antreprenoriale ale indivizilor. McClelland, este unul dintre cei care au analizat conceptul de antreprenoriat din perspectivă psihologică. Astfel, el a reuşit să construiască o teorie motivaţională ce are la bază patru seturi de nevoi: realizare, afiliere, competenţă şi putere. Studiile sale s-au concentrat pe analiza a cine este un antreprenor sub aspect psihologic şi care sunt trasaturilor de personalitate ale unui antreprenor. Utilizând teste de apercepţie tematică (McClelland, 1998) (original: ”Thematic Apperception Tests” – TAT) în care subiectul scria o analiză descriptivă a reacţiilor lor individuale pe baza imaginilor nestructurate a reuşit să determine starea motivaţională a indivizilor din firmă. Autorul, accentuând importanţa aspectului motivaţional al antreprenorului, arată că, indiferent de condiţiile de dezvoltare economică, cei care au un grad ridicat de motivaţie, vor găsi modalităţi de maximizare a rezultatelor. McClelland identifică 10 competenţe antreprenoriale personale pentru detectarea şi consolidarea potenţialului antreprenorial: căutarea oportunităţilor şi iniţiativa; asumarea riscului; cerere pentru eficienţă şi calitate; perseverenţă; angajamentul faţă de contractul semnat; căutarea informaţiilor; stabilirea scopului/obiectivelor; planificare şi monitorizare sistematică; persuasiune şi networking; independenţă şi încredere de sine (McClelland, 1961). Pornind de la această teorie, Müller şi Thomas (2001) au studiat importanţa culturii organizaţionale în dezvoltarea spiritului antreprenorial, susţinând faptul că unele culturi sunt mai favorabile trăsăturilor antreprenoriale decât altele. Specialiştii sunt de părere că manifestarea spiritului antreprenorial este favorizată nu numai de o cultură antreprenorială, pozitivă şi adaptată strategic, cu un sistem antreprenorial de leadership, dar şi de o structură organizatorică organică. Literatura de specialitate defineşte întreprinzătorul din mai multe puncte de vedere. Astfel, din punct de vedere sociologic, al valorilor, întreprinzătorul este caracterizat printr-un puternic individualism, acordând o atenţie prioritară autonomiei şi libertăţii de decizie. Din perspectivă psihologică, al implicării, întreprinzătorul îşi asumă riscuri ridicate referitoare la cariera sa, la familie, la propria imagine şi la bani, dar crede cu tărie că posedă capacitatea de a reuşi. Din punct de vedere operaţional, întreprinzătorul are capacitatea şi dorinţa de a acţiona, asociate cel mai adesea cu o abordare creativă, inovatoare, urmărind valorificarea unei oportunităţi de afacere. Astfel că, la prima vedere, s-ar putea spune că întreprinzătorul face parte din categoria persoanelor de succes, care reuşesc în viaţă, realizându-se sub o formă sau alta (afacere). Ca atare, se poate spune că printre caracteristicile întreprinzătorului se numără: ✓ puterea de a lupta să schimbe ceea ce se poate schimba;

✓ răbdarea de a suporta ceea ce nu poate schimba; ✓ înţelepciunea pentru a şti când să lupte să schimbe şi când să aibă răbdarea de a suporta cele ce nu pot fi schimbate. Astfel că întreprinzătorii prezintă următoarele caracteristici comportamentale: inovatori, creativi, înclinaţi spre asumarea de riscuri, activi, lideri, optimişti, tenaci, originali, flexibili, centraţi spre rezultate, independenţi, materialişti. Ţinând cont de aceste caracteristici ale întreprinzătorilor se specifică faptul că trăsăturile definitorii ale „nonîntreprinzătorilor” sunt: ➢ credinţa că nimeni nu le poate face ceva; ➢ superioritate faţă de alte persoane; ➢ împotrivirea faţă de autorităţi; ➢ impulsivitate excesivă; ➢ preocuparea excesivă pentru a face lucruri perfecte; ➢ necooperarea cu toate celelalte entităţi; ➢ asumarea de riscuri excesive; ➢ egoism şi mândrie excesivă; ➢ intoleranţă. Antreprenorii sunt motivaţi de nevoia de independenţă, în mare parte financiară, de nevoia de a contribui la dezvoltarea familiei şi, implicit, a societăţii, de a avea timp liber pentru familie, de a nu fi şomeri în condiţii de criză. Aceştia au iniţiativă şi ambiţia de a reuşi, anticipează schimbările, sunt dispuşi spre schimbare, simt profitul şi au înclinaţii spre nou. Cu alte cuvinte, întreprinzătorul sau antreprenorul este persoana care creează, organizează, conduce şi îşi asumă riscurile unei întreprinderi. În acest context întreprinzătorul îşi asumă toate responsabilităţile în vederea funcţionării eficiente a entităţii. Acesta trebuie să fie creativ, inventiv, inovator şi curajos în vederea fructificării oportunităţilor oferite de piaţa pe care acţionează. El este purtător de valoare, de cultură, de capital, decident şi factor principal de alocare a resurselor. Ca atare, întreprinzătorul deţine o multitudine de roluri: creator, inovator, organizator, coordonator, proprietar, manager, leder, motivator etc.. De fapt, cercetările în domeniu au reliefat că printre motivele care îl determină pe individ să înceapă o afacere sunt: ➢ nevoia de autorealizare; ➢ crearea de produse/servicii noi;

➢ necesitatea de a lua singur decizii; ➢ nevoia de a fi propriul şef; ➢ nemulţumirea faţă de jobul prezent; ➢ şomajul. McClelland identifică 10 competenţe antreprenoriale personale pentru detectarea şi consolidarea potenţialului antreprenorial: ✓ căutarea oportunităţilor şi iniţiativa; ✓ asumarea riscului; ✓ cerere pentru eficienţă şi calitate; ✓ perseverenţă; ✓ angajamentul faţă de contractul semnat; ✓ căutarea informaţiilor; ✓ stabilirea scopului / obiectivelor; ✓ planificare şi monitorizare sistematică; ✓ persuasiune şi networking; ✓ independenţă şi încredere de sine (McClelland, 1961). Antreprenorii sunt motivaţi de nevoia de independenţă, în mare parte financiară, de nevoia de a contribui la dezvoltarea familiei şi, implicit, a societăţii, de a avea timp liber pentru familie, de a nu fi şomeri în condiţii de criză. Întreprinzătorul (după Howard Stevenson): ▪

cel care îşi asumă riscuri referitoare la banii investiţi, creditele contractate, liniştea şi siguranţa familiei, prestigiul său etc.;

▪

fondator de firme sau de noi activităţi în cadrul acestora;

▪

inovator, în sensul creării de noi produse, pieţe, servicii sau firme, sau al modernizării celor existente;

▪

capitalist, întrucât deţine un capital pe care îl foloseşte pentru a obţine profituri, dorind să se îmbogăţească;

▪

flexibil moral şi comportamental, deoarece activitatea de întreprinzător implică adaptarea la diverse situaţii prin schimbări tehnice, economice, umane continue şi, nu rareori, asumarea anumitor compromisuri cu salariaţii cu care lucrează, cu clienţii, furnizorii etc.

▪

caracteristici ale antreprenorilor sunt următoarele:

▪

Determinare și perseverență: Mai mult decât oricare alt factor, dedicarea totală către succes ca antreprenor poate depăși obstacolele. Determinarea puternică și perseverența pot face un antreprenor să facă față oricăror greutăți pe care alte persoane le-ar considera insurmontabile și chiar pot compensa lipsa de experiență și de îndemânare a personalului angajat.

▪

Dorința de a câștiga: Antreprenorii examinează o situație, determină cum își pot mări șansele de câștig și trec mai departe. Ca rezultat riscurile considerate mari de persoanele obișnuite sunt riscuri mari pentru antreprenori.

▪

Căutarea feedback-ului: Antreprenorii eficienți sunt adesea descriși ca având capacitatea de a învăța repede și dorința puternică de a ști cât de bine se descurcă și cum își pot îmbunătați rezultatele. Feedback-ul este important deoarece antreprenorul este dispus să învețe din greseli și din experiențele anterioare.

▪

Rezolvarea problemelor persistente: Antreprenorii nu sunt intimidați de situații dificile. Încrederea în sine și optimismul general îl fac să vadă imposibilul ca pe ceva ce doar necesită mai mult timp pentru a fi rezolvat. Problemele simple îl plictisesc, antreprenorii sunt extrem de persistenți însă sunt realiști în a aprecia ceea ce pot și ceea ce nu pot să facă și unde au nevoie de ajutor pentru rezolvarea unor probleme dificile, dar de neevitat.

▪

Inițiativă și responsabilitate: Antreprenorii au fost întotdeauna considerați persoane independente, ei caută și preiau inițiativa, se pun în situații în care sunt personal răspunzători pentru succesul sau eșecul întregii operațiuni. Le place să se implice în probleme în care impactul lor personal să poată fi măsurat.

▪

Orientare spre oportunități: Un lucru care îi diferențiază clar pe antreprenori este concentrarea spre oportunitate mai mult decât spre resurse, structură sau strategie. Când se hotărăsc să întreprindă o acțiune o fac într-un mod calculat, încearcă să facă totul pentru a obține cât mai multe șanse de câștig, dar evită să-și asume riscuri ce nu sunt necesare.

▪

Toleranță pentru eșec: Antreprenorii folosesc eșecul ca pe o experiență din care pot învăța ceva. Cei mai eficienți antreprenori sunt cei care se așteaptă la dificultăți și nu sunt dezamăgiți, descurajați sau deprimați de un eșec.

▪

Încredere în sine și optimism: Deși antreprenorii întâmpină adesea obstacole majore încrederea în abilitățile personale îi determină să le depășească și îi face pe ceilalți să-și mențină propriul optimism.

▪

Realizarea de viziuni: Antreprenorii știu unde vor să ajungă. Ei au o viziune sau concept despre ceea ce vor să fie firma lor. De exemplu, Steve Jobs de la Apple Computers dorește ca firma sa să producă microcomputere ce pot fi folosite de oricine, de la copiii din școli până la oamenii de afaceri. Nu toți antreprenorii au viziuni predeterminate pentru firmele lor, unii își dezvoltă viziunea în timp, conștientizând ce este firma și ce poate ajunge.

▪

Nivelul mare de energie: Cantitatea mare de munca depusă de antreprenori presupune din partea acestora existența unei energii superioare. Mulți antreprenori își dozează cantitatea de energie monitorizând cu grijă ce mănâncă, ce beau, fac exerciții fizice și știu când să se retragă pentru relaxare.

▪

Creativitatea și spiritul de inovație: Creativitatea a fost privită timp îndelungat ca ceva genetic, cu care te naști și nu o poți dobândi. Una dintre teoriile celebre apărute spre sfârșitul secolului al-XX lea afirmă că aceasta poate fi învățată.

▪

Independența: Frustrarea în fața sistemelor birocratice, împreună cu dorința de a face o „diferenta” îi face pe antreprenori niște persoane foarte independente care doresc să facă lucrurile în felul lor. Totuși antreprenorii nu iau toate deciziile, ci doresc ca autoritatea să le ia pe cele importante.

▪

Lucrul în echipă: Dorința de independență și autonomie nu îl oprește pe antreprenor să dorească lucrul în echipă. De fapt în timp ce antreprenorul știe clar unde se află firma (sau unde ar dori să se afle) personalul se ocupă de activitățile de „zi cu zi” din firmă.

▪

Abilități manageriale: Aceasta nu reprezintă o caracteristică absolut necesară a antreprenorilor însă este important de știut că un antreprenor de succes are nevoie și de acest tip de cunoaștere.

▪

Antreprenorul este un actor principal și un simbol al economiei de piață. Rolurile și contribuția antreprenorilor se amplifică substanțial, simultan cu manifestarea lor pe plan calitativ superior, ceea ce se reflectă în revoluția antreprenorială actuală, care potrivit afirmațiilor a numeroși specialiști, va ajunge la apogeu în secolul XXI, generând multiple mutații, unele încă dificil de imaginat în prezent.

▪

În societățile dezvoltate, pentru a permite accesul noilor domenii, multe universități dezvoltă adevărate incubatoare de afaceri, care sunt puse la dispoziția antreprenorilor, pentru a avea posibilitatea de a experimenta și verifica noile teorii de business.

CAP. 3. Mituri şi realităţi ale antreprenoriatului Mituri despre antreprenori

➢ ➢ ➢ ➢ ➢ ➢ ➢ ➢ ➢ ➢ ➢ ➢ ➢ ➢ ➢

Mitul 1 – Antreprenorii se nasc, nu se fac. Mitul 2 – Oricine poate începe o afacere. Mitul 3 – Antreprenorii sunt jucători de noroc. Mitul 4 – Antreprenorii vor tot spectacolul pentru ei Mitul 5 – Antreprenorii sunt proprii lor şefi şi sunt complet independenţi Mitul 6 – Antreprenorii lucrează mai mult şi mai greu decât managerii din companiile mari Mitul 7 – Antreprenorii au de a face cu un stress imens şi plătesc un preţ mare pentru succes Mitul 8 – Începerea unei afaceri este riscantă şi deseori se termină cu eşec Mitul 9 – Banii sunt ingredientul cel mai important în demararea unei afaceri Mitul 10 – Antreprenorii ar trebui să fie tineri şi energici Mitul 11 – Antreprenorii sunt motivaţi doar de căutarea succesului financiar Mitul 12 – Antreprenorii vor să aibă control şi putere asupra celorlalţi Mitul 13 – Dacă un antreprenor este talentat, succesul va apărea într-un an sau doi Mitul 14 – Orice antreprenor cu o idée bună poate să strângă capital pentru o afacere Mitul 15 – Dacă un antreprenor are destul capital de început, el sau ea nu poate da greş

Test 1 „Aveţi spirit de antreprenor”

1. Manifestaţi iniţiativă? a) căutaţi sarcini suplimentare, fiind sincer în tot ceea ce faceţi; b) vă descurcaţi la îndeplinirea sarcinilor; c) de regulă îndepliniţi sarcinile fără indicaţiile superiorilor; d) deseori aveţi nevoie de indicaţiile superiorilor în vederea rezolvării sarcinilor. 2.

Ce atitudini aveţi faţă de colegi?

a) binevoitoare; b)

plăcută pentru alţii, delicată;

c)

uneori oamenilor le este greu să lucreze cu dvs;

d)

deseori sunteţi nemulţumit de colegii dvs.

3.

Vă consideraţi un lider?

a) insuflaţi încredere şi curaj;

b)

puteţi da ordine eficiente;

c)

sunteţi cel care conduce;

d)

sunteţi condus.

4.

Sunteţi responsabil?

a) manifestaţi iniţiativă la îndeplinirea sarcinilor; b)

sunteţi de acord cu sarcinile, dar comentaţi;

c)

nu prea sunteţi de acord cu sarcinile;

d)

tindeţi să vă eschivaţi de la orice îndatorire.

5.

Referitor la capacităţile dvs. Organizatorice:

a) aveţi capacitatea de convingere şi argumentare; b)

sunteţi un organizator capabil;

c)

aveţi abilităţi organizatorice medii;

d)

nu sunteţi un organizator prea bun.

6.

Cum sunteţi?

a) rapid şi precaut; b)

prudent şi precaut;

c)

rapid, dar deseori comiteţi greşeli;

d)

neîncrezător în sine.

7.

Sunteţi perseverent?

a) la depăşirea greutăţilor; b)

depuneţi permanent eforturi;

c)

aveţi un nivel mediu de insistenţă şi efort;

d)

aproape că vă lipseşte perseverenţa.

Instrucţiuni: La baza antreprenoriatului stă un lucru bine făcut şi/sau gândit de către o persoană. Acest test vă ajută să vedeţi dacă aveţi asemenea capacităţi. La fiecare întrebare se alege un singur răspuns.

CAP. 4. Impactul economiei digitale asupra antreprenoriatului Noua economie sau economia digitală, rezultantă a interacţiunii dintre calculatorul personal, telecomunicaţii, Internet şi electronică, se caracterizează printr-o serie de trăsături cu totul deosebite de economia tradiţională.

În primul rând, este vorba de crearea unui nou model de afaceri (e-business, ecommerce, e-banking, etc.) prin intermediul intra şi internetului, care schimbă radical eficienţa acestora, în sensul reducerii costurilor, inclusiv a celor tranzacţionale, pe baza relaţiei afacere/afacere (B2B), afacere/cumpărător (B2C), afacere/angajat (B2E), afacere/guvern (B2G), guvern/afacere (G2B), etc. În ultimul timp, comerţul electronic a căpătat extinderea cea mai mare ca formă concretă de realizare a unor afaceri, la care se adaugă şi conturarea unor pieţe sui generis a cunoştinţelor ştiinţifice, impulsionată de ritmul fără precedent al dezvoltării sectorului cercetaredezvoltare. Noua economie plasează, în prim plan, cererea, nevoile consumatorilor care se implică într-o măsură din ce în ce mai mare la conceperea, realizarea şi utilizarea bunurilor şi serviciilor, începând încă din stadiul cercetării şi dezvoltării acestora. Din acest punct de vedere, noua economie are un caracter interactiv, participativ, realizând interfaţa dintre ofertă şi cerere pe un areal de volum şi structură, în spaţiu şi timp, cu mult mai riguros. Rolul consumatorului creşte mai ales în sensul că acesta poate deveni o importantă sursă de idei inovaţionale pentru producător, sau de forţare a inovării, în scopul menţinerii sau extinderii pieţei,al sporirii gradului de confort sau, ceea ce este foarte important, al ridicării nivelului de sustenabilitate a dezvoltării economice. Concurenţa şi cooperarea reprezintă două laturi inseparabile ale economiei digitale, ţinând seama de interacţiunea dintre cerere şi ofertă, mai sus menţionată. Formele de manifestare a concurenţei între producători sunt radical schimbate de prioritatea care se acordă unui consumator în continuă şi rapidă schimbare în ceea ce priveşte nevoile, gusturile şi cerinţele, astfel încât acesta îi obligă pe competitori să şi coopereze. Economia digitală presupune un consum mai mare de muncă de concepţie, de înaltă calificare care creează o valoare adăugată mai ridicată, noi locuri de muncă, segmente practic nelimitate de oportunităţi de afaceri şi creativitate, prin existenţa unor standarde flexibile şi interconective care facilitează nevoia integrării şi/sau individualizării diferiţilor consumatori. De aici şi constatarea că noua economie este “scientointensivă” şi “artintensivă”. 4.1. Economia digitală şi noile modele de afaceri Trecerea la societatea informationala a împartit întreprinderile în organizatii traditionale si organizatii moderne, care utilizeaza tehnologia informatiei si comunicatiilor. Trasatura cheie a

organizatiei economiei digitale va fi înlocuirea ierarhiei piramidale traditionale cu o ierarhie orizontala. Competitivitatea întreprinderii va depinde, în cele din urma, de capacitatea de a trece de la caracterul ierarhic si individual la locul de munca la promovarea muncii colaborative. Evolutia va fi în mod necesar acompaniata de recrearea încrederii reciproce între organizatie si angajati, spre o noua relatie de proportionalitate între individualism si solidaritate, doua trasaturi majore ale societatii contemporane. Afacerile electronice, în marea lor diversitate de expresie reprezinta suportul noii economii în societatea informationala, care va angrena, deopotriva, organizatii, cetateni, administratii centrale si locale. Business-to-business (B2B) cuprinde toate tranzactiile care se efectueaza între doi sau mai multi parteneri de afaceri si se bazeaza, de obicei, pe sisteme extranet. În aceasta categorie de comert electronic poate intra orice organizatie care utilizeaza Internetul pentru a comanda de la furnizori, pentru a primi facturi si a efectua plati. Studii recente arata ca în România exista mai mult de 1,1 milioane de utilizatori care intra pe Internet de la locul de munca (inclusiv din scoli si universitati) si peste 42000 de domenii de nivel înalt înregistrate. Având în vedere viitoarea liberalizare a sectorului telecomunicatiilor, scaderea pretului la conectare va conduce în câtiva ani la o explozie a utilizarii active a Internetului. Business-to-consumer (B2C) se refera la relatiile dintre comerciant si consumatorul final, fiind considerat comert electronic cu amanuntul. Aceasta categorie s-a extins foarte mult datorita World Wide Web, existând tând o multime de mall-uri electronice care ofera toate tipurile de bunuri de consum si servicii. Business-to-administration (B2A) acopera toate tranzactiile dintre organizatii si autoritati administrative locale sau centrale. Astazi, aceasta categorie de comert electronic este într-o faza de dezvoltare primara, dar se asteapta o extindere rapida, mai ales în contextul în care guvernele si alte autoritati vor folosi propriile metode de promovare a comertului electronic, urmând sa fie utilizata si pentru plata TVA sau a impozitelor. Business-to-employee (B2E) se refera la tranzactiile din interiorul unei organizatii, destinate personalului angajat si efectuate prin sistemul intranet propriu. Consumer-to-administration (C2A) este o categorie care, desi nu a aparut înca, este de asteptat sa fie lansata de guverne, mai ales în domeniul platilor ajutoarelor sociale sau a compensatiilor în urma determinarii impozitului pe venitul global. Modele de afaceri electronice Luând în considerare mediul noii afaceri si caracteristica utilizatorilor de Internet este necesara o

noua abordare cu privire la modelarea activitatii economice a unei organizatii. Pentru îmbunatatirea considerabila a eficientei întreprinzatorilor pe Internet se poate realiza un model de afacere prin elementele de baza de la care porneste modelul: portaluri, motoare de tranzactii si comunitati virtuale. Solutii de afaceri electronice Cataloage online. Primul pas în digitizarea unei afaceri este crearea unui catalog online de produse si servicii astfel încât sa fie accesibil cât mai multor clienti vizati, sa fie tinut întotdeauna la zi, sa reduca costurile de actualizare printr-un singur proces, sa permita un feedback interactiv al clientului si sa permita o achizitionare interactiva. Retele verticale. Într-o economie puternica, necesitatea informarii la zi pentru a fi în pas cu dezvoltarea în domeniul industriei este foarte mare. Retelele verticale pot acoperi întreaga industrie cu informatii asupra produselor, baze de date cu informatii indispensabile si evenimente legate de industrie, seminarii si conferinte. Retele le verticale acopera etapele atât premergatoare productiei cât si cele postproductie. Procurement electronic. Achizitia publica prin modelul B2B este aplicabila în cazul în care organisme guvernamentale sau mari organizatii lanseaza apeluri pentru licitarea achizitionarii de bunuri sau servicii. Sfera de cuprindere a licitatiilor tipice include de la serviciile din constructii si bunurile pentru investitii pâna la studii si alte lucrari ample. Achizitiile publice prin Internet pot include negocierea electronica, contractarea si licitarea în colaborare. Principalele avantaje ale afacerii de tip procurement electronic sunt: -

apropie segmentele de piat a creând o mai buna transparenta; - reuneste cererea si oferta la parametri optimi;

-

reduce costul si timpul tranzactiilor;

-

asigura succesul în afaceri atât pentru vânzatori cât si pentru cumparatori.

Instruire online. Educatia si comunicarea sunt bazele schimbarii, iar schimbarea este motorul inovatiei, dezvolt arii si valorii. Sistemele de instruire si educare online (etraining si e-coaching) asigura: ➢ educatie convenabila la nivel de organizatie indiferent de numarul de solicitanti sau de spatiu; ➢ informare rapida a angajatilor asupra noilor strategii si produse; ➢ coordonarea de la distanta a reprezentantelor de vânzare, inclusiv evaluarea feedback-urilor individuale.

Portaluri interne ale organizatiei. Acest concept nu se refera doar la cultura unica a organizatiei, ci mai ales la capitalizarea prin puterea angajatilor si asigurarea loialitatii lor. Prin portalurile interne angajatii sunt lasati sa cumpere online, reducându-se completarea de formulare prin instalarea avizierelor online, cu posibilitatea de mesagerie si informare simultana a întregii organizatii. Ca urmare, creste eficienta muncii prin alocar ea mai buna de resurse umane (de exemplu prin proiecte online de management si calendare). Vânzarea online en-detail (e-tailing) este considerata un succes al afacerilor pe Internet prin reducerea semnificativa a costurilor. Principalele avantaje constau în: ➢

pastrarea unei baze largi de clienti, marirea numarului acestora facându-se cu efort minim; - posibilitati de urmarire a obiceiurilor de cumparare, în scopul unei oferte relevante;

➢

economisirea timpului si banilor clientului, determinându-l astfel sa devina un client fidel.

Licitatia electronica s-a dovedit a fi un model de mare succes, care poate fi utilizat atât pentru comertul electronic B2B cât si pentru B2C si, datorita faptului ca este un domeniu de mare interes, poate fi integrat în magazinele virtuale obisnuite. Produsele vândute prin licitatie electronica pot fi realizari recente, de suprastoc sau cu stoc fluctuant sau pot fi obiecte de valoare pentru colectionari specializati. Ele includ de la bunuri materiale, metale si materii prime agricole, la obiecte de arta unicat. O licitatie electronica include mai multi vânzatori. Operatorul licitatiei elaboreaza mecanismele pentru plasarea obiectului licita tiei si pentru licitarea propriu- zisa si ofera servicii de plati si livrare. 4.2. Crearea de noi întreprinderi în economia digitală Se afirmă ideea potrivit căreia o întreprindere poate funcţiona doar dacă are un sistem de conducere care să definească orientările, direcţiile în care se înscriu activităţile firmei, în cadrul relaţiilor ce se stabilesc între misiunea întreprinderii şi nevoile societăţii, manifestate prin cerinţele pieţei. De asemenea, cea mai bună metodă de a concentra ideile întreprinzătorilor potenţiali în termeni de definire a obiectivelor şi de evaluare a propriilor abilităţi în a organiza şi a face afacerea să meargă este cea a elaborării unui plan de afaceri.

Structura planului de afacere. Elaborarea planului de afaceri Valorificarea experienţei întreprinderii, precum şi a realizărilor din trecut în vederea proiectării viitorului prin cele mai bune şi viabile metode de estimare şi previziune se realizează tot prin intermediul planului de afaceri. Acesta face cunoscute resursele existente şi perspectivele de dezvoltare ale unei societăţi şi cere, în acest fel, sprijinul şi cooperarea unor potenţiali susţinători: antreprenori, creditori şi investitori. De aceea, cel mai cunoscut mod de a utiliza un plan de afaceri este cel de creditare. De asemenea, planul de afaceri este un instrument de lucru ce se foloseşte pentru a începe şi derula o afacere care necesită, evident, resurse umane, materiale şi financiare. Aceasta înseamnă că planul de afaceri este folosit ca un instrument eficace de planificare şi ca un mijloc de alocare şi control al resurselor. Conceptul de plan de afaceri (business plan) este utilizat cu precădere de finanţişti şi investitori, dar şi de întreprinzători. Pentru aceştia din urmă planul de afaceri constituie un instrument indispensabil în situaţia în care ei îşi construiesc o afacere sau îţi caută parteneri. De asemenea, conceptul de plan de afaceri nu este străin nici managerilor ce propun proiecte noi altor persoane sau instituţii de finanţare, gestionarilor de proiecte în cadrul „incubatoarelor de afaceri” şi nici instituţiilor ce gestionează fonduri pentru proiecte de investiţii. Rolul unui plan de afaceri este complex şi constă în a demonstra viabilitatea afacerii ce se preconizează, dar şi în a ghida întreprinzătorul în desfăşurarea activităţilor necesare atingerii obiectivelor prevăzute. De aceea, planul de afaceri trebuie privit nu ca pe un formular sau document ce trebuie completat la cererea unui finanţator potenţial, ci ca pe un sistem complex bazat pe interdependenţa reurselor, activităţilor şi operaţiilor şi care reflectă într-o manieră accesibilă cititorului afacerea ce se doreşte a fi derulată şi evoluţia acesteia în timp pozitivă (profitabilă). Definiţii ale planului de afaceri. Literatura de specialitate prezintă mai multe încercări de definirea a planului de afaceri. „Planul de afaceri este un instrument al prezentului, elaborat prin aproximaţii succesive, utilizând experienţa şi realizările din trecut ale firmei pentru a proiecta în mod realist calea spre viitor. El are drept scop cel mai avantajos şi realizabil compromis în ceea ce doreşte şi ceea ce poate să facă firma respectivă” (West, 2000).

O definiţie descriptivă a planului de afaceri îl prezintă pe acesta ca fiind un document scris care descrie natura afacerii, piaţa ţintă, avantajele şi dezavantajele pe care afacerea le va avea asupra clienţilor, precum şi resursele şi aptitudinile de care dispun proprietarii afacerii, pentru întocmirea căruia este necesară analiza produselor/serviciilor oferite pieţei, competiţia, resursele financiare necesare, precum şi prezentarea altor detalii operaţionale. Din punct de vedere managerial planul de afaceri este „un instrument decizional dinamic, destinat, pe de o parte managerilor din cadrul firmei în vederea creşterii eficienţei activităţii acestora şi, pe de altă parte, investitorilor, bancherilor şi, în general, oricărui partener posibil industrial, comercial, social, cărora le permite să ia cunoştinţă de perspectivele acesteia” (Nicolescu, 2000). Planul de afaceri este modul preferat de comunicare între întreprinzători, potenţiali investitori şi creditori, prin intermediul căruia se poate obţine o imagine pertinentă asupra dinamicii şi competitivităţii pieţei pe care acţionează firma, identificându-se, în acelaşi timp, punctele sensibile şi oportunităţile acesteia. În economia relaţională se remarcă ritmul exponenţial în care apar idei de noi afaceri. Dar aceste noi afaceri prezintă obstacole şi riscuri printre care lipsa de transparenţă. Prezentarea unui proiect/afacere unor parteneri comerciali, financiari, industriali de reacţia cărora depinde succesul demersului agentului economic constă în realizarea unui plan de afaceri. Astfel că, un plan de afaceri este elaborat şi utilizat în următoarele scopuri: ❖ menţinerea interesului partenerilor; ❖ fundamentarea deciziilor; ❖ organizarea strategiei firmei; ❖ comunicarea mesajului lansat spre directorii altor companii, spre furnizori şi potenţiali investitori, precum şi spre bănci finanţatoare; ❖ fixarea obiectivelor firmei şi a scopurilor sale principale; ❖ motivarea angajaţilor; ❖ deschiderea unei afaceri proprii etc.. În vederea atingerii scopurilor sale, planul de afaceri va presupune prezentarea intenţiilor firmei pentru viitorul apropiat şi mai îndelungat, evidenţierea scopurilor şi certitudinea îndeplinirii lor, precum şi demonstrarea faptului că realizarea planului va satisface aşteptările celor interesaţi.

În cazul în care planul de afaceri este adresat unor finanţatori/investitori/parteneri externi informaţia va fi prezentată într-un sistem şi limbaj accesibile tuturor părţilor implicate sau vizate. Planul de afaceri apropie ideea de afaceri de realitate, fapt ce prezintă un avantaj psihologic foarte mare (Joseph, Schmoke, Richard, 1989) pentru toţi partenerii implicaţi. În acest sens, planul de afaceri are patru funcţii sau scopuri: ✓ de cristalizare şi de dezvoltare a ideilor referitoare la cum ar trebui condusă afacerea; ✓ de realizare a unei evaluări retrospective a performanţelor reale ale unei afaceri dea lungul timpului; ✓ de evaluare a unei noi idei de afaceri; ✓ de a obţine finanţare. De regulă, planul de afaceri se adresează persoanelor (fizice şi/sau juridice) avizate, astfel: ▪

managerilor din cadrul fiemei;

▪

acţionarilor/asociaţilor firmei;

▪

bancherilor;

▪

investitorilor;

▪

partenerilor de afaceri;

▪

altor persoane: clienţi, furnizori, concurenţi, presă etc..

Planul de afaceri prezintă întrebările fundamentale vizând viitorul firmei, dar şi răspunsul la aceste întrebări, materializate fiind în direcţiile şi orientările viitoare de succes ale firmei. Planul de afaceri este necesar firmei în relaţiile pe care aceasta le generează atât cu mediul ei extern cât şi cu cel intern. Astfel, întrucât numărul cerinţelor şi ofertelor de finanţare sau altor tipuri de suport din afara firmei se extinde, planul de afaceri devine o unealtă indispensabilă acesteia pentru a putea beneficia de acest suport extern firmei. Planul de afaceri fiind utilizat în următoarele situaţii: ✓ când se doreşte finanţarea firmei. Băncile acordă împrumut pe baza unor planuri de afaceri. Acestea conţin o anumită structură, specifică fiecărei bănci în parte, dar şi în funcţie de creditul solicitat. Băncile sunt interesate de asigurarea rambursării creditului, de garanţii, de gradul de lichiditate şi de solvabilitate al firmei; ✓ când se doreşte realizarea unei investiţii. Investitorii particulari de capital şi alte firme similare nu vor acorda sprijin financiar unei firme care nu prezintă un plan

de afaceri credibil prin care să demonstreze înalta profitabilitate a proiectului de investiţii propus. Investitorii vor fi interesaţi de calitatea oamenilor care conduc firma, de recordurile înregistrate de firmă, de calitatea managementului, de unicitatea produsului/serviciului etc.; ✓ când se doreşte încheierea de alianţe strategice. Astfel de alianţe pot viza dezvoltarea unor servicii, rezolvarea unor probleme privind dezvoltarea marketingului etc.; ✓ când se doreşte realizarea unei fuzionări. Firmele de mărime medie caută să fuzioneze în vederea realizării unei expansiuni economice remarcabile sau doresc angajamente din partea unor distribuitori importanţi. În ambele cazuri planul de afaceri este indispensabil, putând înlătura dubiile şi neîncrederea. În cadrul firmei, planul de afaceri este un instrument important pentru management, dându-i posibilitatea acestuia să planifice dezvoltarea firmei şi să anticipeze schimbările ei structurale. În acest caz procesul pregătirii elaborării planului de afaceri este foarte important sau cel puţin la fel de important ca planul de afaceri. Aceasta deoarece managementul este forţat să gândească afacerea în detaliile ei şi să-şi stabilească obiectivele în îndeplinirea cărora să fie orientată şi dirijată activitatea firmei. Un plan de afaceri este esenţial şi pentru orice întreprinzător care doreşte să-şi iniţieze şi să-şi dezvolte o afacere. 3 modalităţi de a deveni antreprenor Alegerea celei mai potrivite modalităţi de a avea propria afacere depinde de mai mulţi factori. În practică există trei modalităţi de a deveni antreprenor: 1. crearea de noi întreprinderi; 2. cumpărarea unei întreprinderi sau a unor părţi sociale sau acţiune ale unei afaceri deja existente; 3. cumpărarea unei francize. Crearea unei întreprinderi noi reprezintă un demers interesant, dar riscant. De aceea este o modalitate a începe o afacere agreată de antreprenorii debutanţi independenţi, curajoşi, energici şi care acceptă schimbare drept o provocare şi, evident, nu se tem de eşec.

Aşa cum s-a precizat deja, a crea o întreprindere nu este atât de simplu. Trebuie stabilit mai întâi obiectul de activitate al întreprinderii, iar pentru aceasta este necesară cunoaşterea pieţei produsului, a potenţialilor concurenţi, a unei anumite tehnici de fabricaţie sau vânzare. Mai mult decât atât, crearea unei întreprinderi necesită strângerea unui capital suficient pentru investiţiile necesare şi pentru supravieţuire până la realizarea primelor venituri. De asemenea, trebuie străbătut parcursul formalităţilor necesare înfiinţării unei noi întreprinderi după ce s-a ales forma de societate comercială. În ciuda dificultăţilor şi a riscurilor din ţara noastră, mulţi se încumetă să înceapă această aventură care este înfiinţarea unei noi întreprinderi. Dintre aceştia unii vor eşua, alţii se vor îmbogăţii şi vor cunoaşte gloria, servind drept exemplu pentru cei ce vor dori să-şi încerce norocul în această aventură. Creatorul unei întreprinderi trebuie să aibă mai mult decât o anumită capacitate de a sesiza oportunităţile de piaţă pentru că procesul de înfiinţare a unei noi întreprinderi este un proces care se şi pregăteşte dar şi se gestionează în acelaşi timp. Crearea unei întreprinderi depinde în primul rând de „creator”. În situaţia economică în care se află ţara noastră, pentru a reuşi, un om trebuie să se bazeze doar pe el însuşi. De foarte multe ori întreprinzătorii vor acţiona conform cunoştinţelor şi experienţei lor dobândite, dar şi talentului şi muncii depuse. Investiţia ca să fie profitabilă trebuie să se realizeze în primul rând într-un domeniu cunoscut. Apoi este nevoie de multă, multă muncă. Afacerea în care intră un întreprinzător trebuie să-i satisfacă obiectivele personale, adică scopurile finale şi priorităţile care sunt foarte importante pentru el. De exemplu: stilul de viaţă dorit, locul unde doreşte să trăiască, situaţia familială dorită, efortul maxim pe care este dispus să-l facă, nivelul dorit al veniturilor, etc. Prioritar, în prezent, în ţara noastră, pentru un întreprinzător, este câştigarea suportului şi susţinerii morale (şi materiale) din partea familie lui, chiar înainte de începerea procesului de demarare a afacerii. Aceasta reprezintă un mare avantaj pentru un întreprinzător, constituindu-se într-un dezavantaj major pentru acel întreprinzător care nu se bucură de sprijin moral sau material din partea familiei. Într-o competiţie directă, primul întreprinzător - care dispune de susţinerea familiei, va câştiga sigur. Aceasta pentru că, intrarea în afaceri are un impact suficient de mare asupra vieţii personale a întreprinzătorului. Reuşita unei afaceri este o funcţie de idee, şansă (oportunitate), capital, clienţi şi concurenţi. Românii au idei. Chiar foarte multe. Dar trecerea de la idee la punerea ei în practică este un proces care necesită multă muncă, spirit de observaţie şi prudenţă şi necesită elaborarea

unui plan de afacere. De altfel, trebuie să se conştientizeze faptul că nu toate ideile pot fi puse în practică la momentul respectiv. Multe din aceste idei nu vor fi niciodată puse în practică, altora nu le-a sosit încă timpul, altele nu sunt şi nu vor fi eficiente. Cert este că, un întreprinzător trebuie să urmărească punerea în practică imediată a idei lor. Fără o aplicare rapidă în practică întreprinderea nu va avea succes. De foarte multe ori întreprinzătorul are o idee şi atât. Pentru a fi pusă în practică este nevoie şi de un capital. Dar cum ideea nu este suficientă pentru un potenţial investitor, întreprinzătorul trebuie să elaboreze un plan de afaceri viabil. Realizarea lui cere timp, efort şi un angajament pe măsură. Pentru reuşita afacerii întreprinzătorul îşi riscă capitalul propriu sau împrumutat dar nu poate să rişte să nu-şi cunoască în orice moment situaţia financiară. Pentru aceasta întreprinzătorul nu trebuie să scape din vedere planul de afaceri, planul financiar şi situaţia conturilor. Deşi planul de afaceri nu este elaborat pentru a fi pus în practică, el este un instrument de măsurare a situaţiei întreprinderii fiind folosit pentru anticiparea şi evitarea unor situaţii de criză sau chiar de faliment. De asemenea, cunoaşterea clienţilor şi concurenţilor, sunt două probleme foarte importante cu care se confruntă viitorul întreprinzător şi pe care va trebui să le rezolve. Înfiinţarea unei întreprinderi necesită pentru început un angajament mental şi emoţional din partea întreprinzătorului. El trebuie să ştie că prin muncă şi disciplină, şi cu un mare consum de energie şi de timp, se pot obţine informaţiile necesare luării unei decizii corecte. Demararea unei afaceri este un proces mare consumator de timp. Fără o disciplină şi multă muncă întreprinzătorii români vor fi repede descurajaţi. Evident că cei mai mulţi întreprinzători vor apela la specialişti ce vor face cea mai mare parte din munca de demarare a afacerii. La prima vedere acesta este un avantaj care se va transforma însă, într-un dezavantaj, pe măsură ce specialiştii îşi vor termina treaba şi vor pleca. Astfel, şansele de succes ale învestitorului vor scădea simţitor. Cele mai multe întreprinderi înfiinţate în ţara noastră sunt societăţi cu răspundere limitată cu un singur asociat, mici şi mijlocii. A avea unul sau mai mulţi asociaţi ar putea fi benefic în anumite situaţii. În orice caz, în mediul economic turbulent în care se află România, întreprinzătorul care are parteneri în afacere (asociaţi) este în avantaj faţă de un altul care acţionează ca unic asociat, fie şi numai prin simplu fapt că împarte riscul aventurii. Structura de unic proprietar este cu siguranţă cea mai simplă formă de afaceri pentru a opera şi cea mai puţin costisitoare pentru a demara o afacere. Desigur, trebuie ca întreprinzătorul să fie în stare

să îşi susţină propriul capital necesar pentru a începe afacerea, sau să fie dispus şi capabil să îl împrumute personal. Această formă de unic asociat este foarte populară şi pentru că nu implică eforturi mari în procesul decizional. Dar, valoarea riscului potenţial în forma de unic proprietar poate fi mare şi, oricum, mult mai mare decât realizează majoritatea proprietarilor unici. Cumpărarea unei întreprinderi sau a unor părţi sociale sau acţiune ale unei afaceri deja existente. Drucher spunea că „este mai uşor, mai ieftin şi mai rapid să preiei o afacere existentă decât să începi una de la zero”. Bineînţeles că, în preluarea unei afaceri există avantaje numai şi din simplul fapt că aceasta a trecut prin „durerile facerii” dar şi dezavantaje date de anumite pericole şi capcane ce trebuiesc evitate. Procesul de achiziţionare a unei afaceri deja existente presupune următoarele etape: căutarea, negocierea, finanţarea, încheierea afacerii (preluarea afacerii) şi tranzacţia propriu - zisă. Pe tot acest parcurs există multe lucruri care pot opri preluarea unei afaceri. S-a constatat că jumătate din achiziţiile care ajung la stadiul de negociere nu sunt încheiate. Din această cauză este indicat să se urmărească în paralel, simultan, două afaceri, ţinându-se cont de timpul ce poate fi alocat (sacrificat) pentru această posibilă afacere. Procesul achiziţionării unei afaceri nu este mai scurt decât timpul necesar începerii unei afaceri noi. În consecinţă nu se pune problema economisirii timpului necesar înfiinţării unei întreprinderi ci economisirii timpului necesar, în mod normal, construirii întreprinderii după ce aceasta este înfiinţată. O afacere preluată va fi trecut prin stadiul înfiinţării şi creşterii; şi-a găsit deja personal calificat şi experimentat; şi-a stabilit relaţii cu furnizorii şi şi-a format o clientelă fidelă. Orice întreprindere are nevoie de timp suficient de rezonabil pentru ca aceasta să facă dovada trecerii de „durerile creşterii”. Unul sau mai mulţi ani de funcţionare arată cum se comportă afacerea în climatul economic. Este necesar să se analizeze rezultatele firmei atât din perioadele bune cât şi din perioadele rele, pentru că, unele firme obţin profituri mari câţiva ani iar apoi sunt aproape exterminate de ritmul dezvoltării economice. (Nu este cazul la noi în ţară.) Analiza financiară a firmei poate fi folosită atât la stabilirea valorii ei în comparaţie cu alte firme din acelaşi domeniu, cât şi la întocmirea unor proiecte ce pot duce la performanţe viitoare. Cel mai mare avantaj al unei afaceri deja existente faţă de una nouă este acela că oferă un bun de valoare foarte mare şi anume „clientul fidel”.

Printre dezavantajele importante preluării unei afaceri deja existentă sunt preţul ridicat şi lipsa garanţiilor. Este adevărat că în viaţă puţine sunt lucrurile de valoare oferite gratuit. Normal este ca o afacere profitabilă şi solidă, de valoare mare să aibă un preţ mai ridicat. Orice firmă cu profituri consistente şi sănătoase va costa substanţial mai mult decât ar fi necesar pentru a începe o afacere similară. Dacă nu, atunci ceva nu este în regulă. Lipsa garanţiilor de orice fel este un alt dezavantaj în preluarea unei afaceri. Nimeni din lume nu poate spune dacă metodele folosite, personalul şi imaginea unei companii existente sunt în mod necesar cele mai bune posibile. Multe firme în prezent funcţionează, obţin profit dar făcând unele lucruri incorecte. Aceasta erodează gradual încrederea şi siguranţa publicului. O asemenea afacere este o bombă cu efect întârziat care aşteaptă să explodeze. Este esenţial ca o afacere problemă să fie identificată înaintea achiziţiei. Prima întrebare care trebuie pusă când se intenţionează cumpărarea unei afaceri existente este „De ce este vândută afacerea?” Un răspuns real oferă informaţii despre afacerea respectivă. Pe parcursul derulării procesului de achiziţionare a afacerii această întrebare nu trebuie uitată. Semnalele emanate de vânzător, angajaţi şi de la afacere însăşi trebuie luate în considerare. Procesului de preluare (de achiziţionare) a unei afaceri începe cu primul pas: căutarea achiziţiei. Este dificil de găsit o viitoare achiziţie în rubrica de oportunităţi de afaceri din ziarele locale. Cele mai bune achiziţii apar în urma unei căutări bine organizate. Primul pas în căutarea unei achiziţii care, surprinzător, este adesea neglijat, vizează stabilirea obiectivelor cumpărătorului. Înainte de a porni în căutarea unei afaceri este bine să se stabilească atât obiectivele cât şi parametrii la care se doreşte a funcţiona. Primele obiective sunt de bază: industria sau industriile în care cumpărătorul va dori să lucreze şi specificul afacerii din industria preferată de acesta. Cunoştinţele şi experienţele într-un anumit domeniu trebuie să contribuie din plin la stabilirea industriei în care se va achiziţiona afacerea. Cu cât domeniul este mai familiar cu atât şansele de reuşită sunt mai mari. Altfel cumpărătorul va cheltui timp şi bani pe lecţii despre un domeniu necunoscut lui. După alegerea industriei se trece la selectarea afacerii din acel domeniu care se potriveşte cel mai bine cu cunoştinţele, experienţa şi talentul cumpărătorului.

Al doilea pas în căutarea achiziţiei se referă la selectarea unei arii geografice în care afacerea poate fi reamplasată dacă aceasta contribuie la creşterea şanselor de succes. Selectarea ariei se va face ţinându-se cont de tipul afacerii care a fost ales. Pentru viitorul afacerii este foarte important al treilea pas: stabilirea criteriilor după care se judecă perspectiva afacerii. Aceste criterii vor fi valori arbitrare determinate de abilităţile şi limitele cumpărătorului – cum ar fi starea financiară şi abilităţile de a conduce oamenii. Primul criteriu ar fi mărimea afacerii căutate care vizează atât valoarea – preţul de vânzare – afacerii dar şi numărul de angajaţi, veniturile anuale, (rentabilitate) şi valoarea netă. Alt criteriu important este vârsta afacerii. Este recomandat să fie luate în considerare doar afacerile care au cel puţin 5 ani de funcţionare. Statisticile arată că majoritatea afacerilor nu rezistă 5 ani. Un alt motiv pentru care sunt luate în considerare firmele care au 5 sau mai mulţi ani de experienţă financiară este acela că ele au trecut probabil prin întreg ciclul economic. Prin participarea la un întreg ciclu economic firma respectivă s-a maturizat. Performanţa de a completa un întreg ciclu economic este o măsură atât a puterii afacerii cât şi a industriei în care funcţionează. Pentru a nu pierde timp şi bani cumpărătorul trebuie să dea atenţie foarte mare celui de al patrulea pas în procesul de căutare de achiziţie. Localizarea viitoarei afaceri ce va fi preluată (achiziţionată) are în vedere în primul rând rapoartele financiare din ultimi ani de funcţionare dar şi situaţia financiară actuală. Pentru a depăşii acest pas în căutarea afacerii ce va fi preluată se va apela la anumiţi profesionişti de contact: -

firmele de contabilitate, consulting şi audit;

-

specialişti în legile firmelor sau securităţii (avocaţi);

-

proprietarii afacerilor;

-

intermediari profesionişti (persoane fizice ca intermediari de fuzionare şi de achiziţii, bănci comerciale, bănci de investiţii).

Dacă apelarea la profesionişti nu a avut succes următoarea alternativă pentru găsirea potenţialelor afaceri de achiziţionat este rubrica „oportunităţi de afaceri” din diverse publicaţii. Afacerile care sunt localizate trebuie să se potrivească cu criteriile pe care cumpărătorul lea stabilit la pasul trei.

După ce procesul căutării a luat sfârşit, afacerea posibil de preluat fiind identificată, se trece la a doua etapă a negocierii. De regulă proprietarul sau proprietarii afacerii vor supraevalua afacerea. Sunt diversa strategii şi tactici pe care le aruncă în luptă partenerii de tranzacţie. Cumpărarea unei francize. Franciza este o modalitate prin care oamenii de afaceri români pot să pătrundă pe marile pieţe internaţionale, dar şi să-şi dezvolte afaceri româneşti la cheie. Avantajul intrării într-un sistem de franciză este că aceasta presupune o afacere consacrată şi de succes. Însă, trebuie cunoscut faptul că francizorul se va implica prin sfaturi şi instrucţiuni precise asupra gamei de produse comercializate, politica de preţuri, organizarea suprafeţei de vânzare, mărimea şi aranjarea raioanelor, tehnologiilor comerciale, instruirii personalului etc.. Identificarea ideilor de afacere Cunoscut este faptul că cele mai bune surse de idei de noi afaceri sunt: ❖ mediul profesional (datorită experienţei în acel domeniu); ❖ priceperea de a face ceva; ❖ plăcerea de a desfăşura o anumită activitate (dacă activitatea respectivă nu este cea desfăşurată la locul de muncă); ❖ ocupaţia curentă a viitorului întreprinzător; ❖ viaţa cotidiană. Modalităţi de identificare a ideilor de afacere: ✓ Treceţi într-un carnet toate ideile pe care le aveţi când se manifestă o anumită nevoie ce poate fi satisfăcută de un produs/serviciu şi nu îl găsiţi sau produsul/serviciul nu vă satisface în totalitate; când aveţi anumite nevoi pe care nu vi le puteţi satisface fie datorită inexistenţei ofertei, fie datorită caracteristicilor produselor/serviciilor existente; ✓ Acumulaţi cunoştinţe despre antreprenoriat/antreprenor/întreprinzător/afaceri; ✓ Evaluaţi-vă şi îmbunătăţiţi-vă abilităţile creative; ✓ Utilizaţi tehnici de verificare în generarea ideilor riscante; ✓ Luaţi în considerarea aspectele personale şi financiare (căutaţi sursele de capital); ✓ Determinaţi care tip de afacere este potrivit pentru dvs. În acest sens, luaţi o foaie de hârtie şi treceţi pe două coloane activităţile pe care ştiţi să le desfăşuraţi (activităţile la care vă pricepeţi – spre exemplu, ştiţi să faceţi prăjituri bune) şi activităţile pe care aţi dori să le desfăşuraţi (pentru că vă plac, spre exemplu, vă place să faceţi fotografii). Activităţile comune găsite pe cele două coloane pot constitui activitatea de bază a afacerii dvs. Aceasta

deoarece se pune problema ca antreprenorul debutant să deţină capacităţile şi competenţele necesare asigurării succesului afacerii. Are persoana în cauză cunoştinţele tehnice necesare cu privire la acel produs sau serviciu? Cunoaşte piaţa? Are experienţă în vânzări? Poate conduce oamenii şi repartiza sarcinile de lucru? Are el cunoştinţele financiare necesare pentru a ţine evidenţa contabilă şi pentru a asigura controlul creditului (dacă este cazul)? Desigur, dacă una din aceste abilităţi lipseşte, poate ea să fie dobândită în timp (spre exemplu, să facă un curs de contabilitate primară) sau va fi necesar să fie cumpărată (spre exemplu, să angazeje un contabil), poate antreprenorul debutant să-şi permită costul presupus de aceasta? Toate acestea pentru că într-o firmă mică managerul are nevoie de o multitudine de calificări generale de afaceri, ca şi de cunoştinţe profunde despre produs sau serviciu. De regulă se spune că trebuie să faci ceea ce şti mai bine. Nimic mai adevărat, mai ales în condiţiile economice actuale, în care timpul costă bani şi nimeni nu doreşte să piardă. Oportunităţile de piaţă pot fi multe, dar nimeni nu poate spune că se pricepe la toate. Afacerea care se potriveşte cel mai bine unui întreprinzător este cea în care acesta are oarece cunoştinţe şi experienţă pe care, astfel, şi le va pune în aplicare. Şansele de supravieţuire şi de dezvoltare ale unei întreprinderi depind de personalitatea întreprinzătorului care a iniţiat-o, de competenţa sa afirmată pe diferite planuri ale activităţii întreprinderii, de vocaţia pe care o are pentru afaceri. O altă modalitate de generare a ideilor de afacere este dată de manifestarea creativităţii; aceasta fiind considerată drept trăsătură esenţială a fenomenului antreprenorial. Cunoscut este faptul că generarea unei idei de afaceri creativitatea este fundamentală. Procesul mental şi social care implică generarea unor idei sau concepte noi, sau noi asocieri ale minţii creative între idei sau concepte existente poartă numele de creativitate. Sinteza planului este un element incitant ce sintetizează eficient informaţiile cuprinse în plan şi îi oferă examinatorului/cititorului o primă înţelegere a materialului. Întocmirea sintezei planului de afaceri se realizează numai după ce acesta a fost elaborat, deşi ea apare întotdeauna la începutul unui plan de afaceri. Se ştie faptul că un rezumat de calitate prezintă datele conceptului de bază al afacerii şi oprtunităţile

acestuia,

ideile

de

bază

şi

trăsăturile

principale

privitoare

la

produselor/serviciilor, planul de marketing, planul de producţie/prestaţie şi planul financiar.

tipul

Respectând acest obiective, sinteza planului de afaceri trebuie să reflecte o idee de afacere pertinentă, un plan clar de succes, o echipă managerială capabilă, o piaţă clară, specifică şi definită, avantaje competitive de importanţă majoră, un rezumat solid şi credibil al previziunilor financiare şi o şansă pentru investitori/creditori de a investi într-o afacere profitabilă şi de succes, respectiv de a dobîndi un client sigur şi cu perspective. Sinteza planului de afaceri poate avea următoarea structură: •

Istoricul societăţii şi activitatea prezentă;

•

Conceptul şi oportunitatea afacerii;

•

Descrierea produsului sau a serviciului;

•

Piaţa;

•

Echipa managerială;

•

Solicitările financiare şi beneficiile oferite;

•

Alte informaţii de impact asupra cititorului planului de afaceri. Istoricul firmei şi activitatea sa prezentă va cuprinde o descriere scurtă a firmei beneficiare

a planului de afaceri şi a tipului de activitate desfăşurată de aceasta, menţionându-se eventualele modificări ce au survenit de-a lungul timpului. Conceptul şi oportunitatea afacerii trebuie să atragă atenţia cititorului prin explicarea motivului pentru care planul de afaceri este deosebit, unic şi merită să fie finanţat. În acest sens se vor identifica obiectivele generale şi specifice ale afacerii, avantajele acesteia, beneficiile produsului/serviciului etc.. Întotdeauna

descrierea

produsului/servicului

se

va

realiza

prin

evidenţierea

caracteristicilor care îl deosebesc de produsele/serviciile concurenţilor. Piaţa produsului/serviciului va fi astfel prezentată încât destinatarul planului de afaceri să fie convins că potenţialii clienţi vor dori şi vor fi în măsură să achiziţioneze produsul/serviciul în cauză. Echipa managerială reprezintă partea din sinteza planului de afaceri care demonstrează faptul că principiile managementului firmei aplicate vor conduce la succesul demersului antreprenorial. De asemenea, echipa managerială trebuie să facă dovada existenţei unei experienţe şi capacităţii de a atinge obiectivele stabilite prin planul de afaceri elaborat. Solicitările financiare şi beneficiile oferite constituie un punct forte în rezumatul (sinteza) planului de afaceri. Structura acestei părţi depinde foarte mult de destinatarul planului de afaceri.

În cadrul sintezei planului de afaceri pot fi reliefate şi alte informaţii care nu au fost incluse în paragrafle (părţile) anterioare dar care constituie elemente de interes şi de impact asupra cititorului. Cuprinsul unui plan de afaceri

I. Model de cuprins al unui plan de afaceri (pentru lansarea unei afaceri): 1. Prezentarea firmei; 2. Produsele; 3. Rezumatul analizei de piaţă; 4. Rezumatul strategiei şi implementării; 5. Echipa de conducere; 6. Planul financiar; 7. Producţia pe stoc; 8. Anexe: -

performanţele în trecut;

-

previziunea vânzărilor;

-

obiective specifice;

-

planul de personal;

-

premise generale;

-

abaliza pragului de eficienţă;

-

profit şi pierderi;

-

fluxuri de numerar;

-

bilanţ;

-

analiza pe baza indicatorilor

II. Model de cuprins al unui plan de afaceri (utilizabil pentru diferite cazuri: obţinerea de credite, de parteneri, de investiţii etc.) (Nicolescu, 2000): 1. Sinteza; 2. Date de identificare a agentului economic; 3. Definirea afacerii; 4. Definirea pieţei;

5. Descrierea produselor/serviciilor; 6. Furnizorii de materii prime şi utilităţi; 7. Managementul şi resursele umane; 8. Distribuţia produselor şi serviciilor; 9. Costul investiţiei şi planul de finanţare; 10. Analiza economico-financiară 11. Anexe Datele de identificare a agentului economic. În acest capitol se includ informaţii referitoare la: -

denumirea firmei şi forma juridică de constituire;

-

înregistrarea la Registrul Comerţului şi codul fiscal;

-

adresa, telefon, fax, e-mail, pagină web;

-

obiectul de activitate înscris în statut;

-

natura capitalului;

-

structura acţionariatului şi indicarea acţionarilor principali sau a asociaţilor.

Definirea afacerii vizează definirea produselor/serviciilor ce urmează a fi dezvoltate sau implementate, cu precizarea cantităţilor anuale exprimate în unităţi fizice sau monetare. De asemenea, se precizează nevoile consumatorilor/cumpărătorilor/clienţilor care vor fi satisfăcute prin intermediul produselor/serviciilor ce vor fi oferite pieţei. Definirea afacerii presupune şi prezentarea resurselor şi mijloacelor necesare realizării produselor/serviciilor respective: dotări, utilaje, procese tehnologice, resurse umane etc.. Definirea pieţei presupune detalierea următoarelor aspecte: -

dimensiunea şi structurarea cererii cu detalierea metodelor de evaluare a acestora;

-

descrierea potenţialilor clienţi, a numărului şi ponderii acestora în cererea totală;

-

rata de creştere a pieţei;

-

prezentarea concurenţei;

-

tendinţa ramurii/domeniului în care se înscrie afacerea;

-

estimarea segmentului de piaţă pe care firma intenţionează să-l ocupe sau să-şi dezvolte afacerea;

-

previzionarea evoluţiei segmentului de piaţă pe o perioadă de 1-5 ani.

Descrierea produselor/serviciilor vizează prezentarea acestora sub următoarele aspecte: -

caracteristici tehnice;

-

tehnologii de fabricaţie/prestaţie;

-

elemente materiale unicat;

-

elemente imateriale;

-

avantajul competitiv.

În vederea realizării unei prezentări atractive a prodsului/serviciului ce va face obiectul afacerii viitoare a firmei se vor anexa şi modele, mostre, fotografii, cataloage şi alte materiale de prezentare care să susţină gradul de noutate al acestuia şi, respectiv să demonstreze avantajele pe care acesta le oferă spre deosebire de produsele/serviciile concurenţilor. Furnizorii de materii prime şi utilităţi. În cadrul acestui capitol sunt trecute informaţii privind materiile prime, materialele, utilităţile necesare realizării afacerii, cu detalierea următoarelor aspecte: -

caracteristicile materiilor prime şi materialelor necesare;

-

sursele de aprovizionare;

-

disponibilitatea aprovizionării;

-

surse alternative de aprovizionare;

-

cantităţi anuale necesare;

-

costurile pentru aceste materii prime şi materiale;

-

natura utilităţilor;

-

sursele de aprovizionare cu utilităţi şi disponibilitatea acestora;

-

necesarul anual de utilităţi;

-

costurile utilităţilor;

-

criterii de selectare a furnizorilor.

Managementul şi resursele umane. În acest capitol sunt prezentate resursele umane necesare realizării afacerii, detaliat, specificându-se responsabilităţile fiecărui angajat, costurile muncii depuse, salariile angajaţilor implicaţi în desfăşurarea activităţilor. De asemenea, sunt prezentate cerinţele de calificare pentru fiecare post în parte, modalităţile de selecţie a forţei de muncă, metode de motivare, aspecte privind managementul carierei şi, evident, necesarul de forţă de muncă. Tot în acest capitol sunt detaliate aspecte referitoare la managementul firmei, strategiile

şi obiectivele manageriale, structura organizatorică a firmei şi planul general de activităţi al firmei necesar atingerii obiectivelor stabilite. Distribuţia produselor şi serviciilor. Acest capitol important al planului de afaceri va cuprinde pe lângă strategia de marketing şi alte aspecte cum sunt: -

preţul/tariful propus, care va lua în considerare preţurile practicate de concurenţă, nivelul calitativ al produsului/serviciului oferit, segmentul de piaţă căruia i se adresează, costurile fabricării etc.;

-

structurile pentru distribuţie şi promovare;

-

comisioanele sau reducerile de preţ/tarif;

-

facilităţile şi serviciile post-vânzare;

-

estimarea veniturilor din vânzări;

-

estimarea costurilor de vânzare;

-

estimarea costurilor de distribuţie.

Costul investiţiei şi planul de finanţare. Aceste costuri pot fi generate de achiziţia şi amenajarea terenului, de lucrările de construcţii şi instalaţii, de achiziţia echipamentelor, utilajelor şi dotărilor necesare realizării produsului/serviciului. O parte din capitalul necesar finanţării va fi asigurat din surse proprii, iar restul va fi asigurat din alte surse de finanţare externe firmei. După identificarea surselor de finanţare externe se va întocmi un plan de rambursare a creditului, luându-se în considerare următoarele: -

perioada de creditare;

-

perioada de graţie;

-

modalităţile de rambursare a creditului;

-

nivelul dobânzii;

-

valoarea comisioanelor bancare, a asigurărilor etc..

Analiza economico-financiară este un capitol foarte important din cadrul unui plan de afaceri, de fapt, cel mai important. Cadrul analitic al analizei economico-financiare este reprezentat de un set de informaţii care se întocmesc pornind de la: ❖ bilanţ; ❖ situaţia veniturilor şi cheltuielilor; ❖ fluxul de venituri şi cheltuieli (cash-flow).

Datele estimate cuprinse în aceste situaţii şi datele financiare se previzionează pentru întreaga viaţă economică a proiectului. De regulă, este suficientă o previziune financiară pentru perioada de execuţie a proiectului plus cinci ani de funcţionare (exploatare). Valorile cheltuielilor şi veniturilor se estimează în preţuri constante. Prin aplicarea diferitelor rate estimate ale inflaţiei acestea se transformă în preţuri curente. De asemenea, fluxul de venituri nete (cash-flow), întocmit pentru analiza financiră în preţuri reale, trebuie întocmit şi în preţuri curente pentru a determina performanţa financiară a proiectului şi solvabilitatea creditorului. În cazul în care inflaţia generală nu este importantă, se acceptă şi calculul ratei interne de rentabilitate financiară (RIRF) în termeni curenţi, însă rata internă de rentabilitate economică se va prezenta întotdeauna în termeni reali. Pe baza datelor cuprinse în cele trei situaţii prezentate mai sus se calculează 5 categorii de indicatori: ➢ indicatori de lichiditate: •

rata lichidităţii generale (active curente/pasive curente x 100, regula fiind ca aceasta să fie mai mare sau egală cu 200%);

•

rata lichidităţii imediate ((active curente – stocuri)/pasive curente x 100, regula fiind ca aceasta să fie mai mare sau egală cu 100% ).

➢ indicatori de solvabilitate: •

rata datoriilor (total datorii/total active x 100, regula fiind ca aceasta să fie mai mică decât 100%);

•

rata de solvabilitate (împrumut pe termen lung/capital total x 100);

•

rata

de

acoperire

a

activelor

fixe

(active

fixe

nete/împrumuturi pe termen lung); •

rata de acoperire a serviciului datoriei ((profit net din exploatare + venituri nete financiare + amortizări)/ (dobânzi + rata din rambursare a împrumuturilor pe termen lung)).

➢ indicatori de gestiune: •

viteza vânzărilor (sume debitoare/vânzări medii zilnice). Dacă acest indicator este mai mare de 60 de zile, activitatea

de plată a datoriilor de către firmă este critică, situaţie în care aceasta va fi nevoită să apeleze la împrumuturi suplimentare; •

viteza de

rotaţie a

stocurilor

(valoarea

mărfurilor

vândute/stocul la sfârşitul anului); •

durata medie de stocare (stocuri/vânzări medii zilnie);

•

viteza de stocare a activelor totale (vânzări/total active).

➢ indicatori de rentabiltiate: •

marja de profit (profit net/vânzări x 100);

•

rentabilitatea capitalului social (profitul net/capitalul social x 100);

•

rentabilitatea activelor totale (profitul brut/total active x 100).

➢ indicatori de viabilitate: •

venitul net actualizat (VNA) = suma veniturilor nete actualizate pentru întreaga perioadă analizată. Rata de actualizare utilizată este costul de substituţie al capitalului exprimat în procente din valaorea acestuia. În cazul în care VNA este mai mare ca 0, proiectul poate trece.;

•

rata internă de rentabilitate financiară (RIRF) este rata de actualizare pentru care VNA = 0. Proiectul poate fi acceptat dacă RIRF este mai mare sau egal cu costul de substituţie al capitalului.

Mecanismul actualizării fluxului de venituri nete este următorul: ✓ se alege o rată de actualizare (10% sau 15%) în mod arbitrar şi se aplică tuturor valorilor cuprinse în fluxul de venituri nete; ✓ dacă suma valorilor actualizate este pozitivă se alege o altă rată de actualizare şi se repretă operaţiunea de mai sus până când VNA devine negativă; ✓ după 4-5 încercări se poate obţine o rată de actualizare pentru care VNA este 0 sau cel mai aproape de 0. Anexele cuprind o serie de informaţii ce completează datele prezentate în planul de afaceri, cum ar fi: contracte proforma, care să dovedească faptul că firma intenţionează să cumpere dotările

necesare realizării produsului/serviciului respectiv; oferte pentru justificarea costurilor investiţionale; oferte de preţ pentru materiile prime şi materialele ce vor fi utilizate în procesul de producţie/prestaţie etc.. CAP. 5. Rolul şi importanţa antreprenoriatului social în contextul globalizării Un întreprinzător social poate crea și gestiona atât organizații comerciale, cât și organizații non-profit, dar existența lor este condiționată de îndeplinirea unei anumite misiuni sociale. Pentru a realiza schimbările sociale necesare, o persoană trebuie să aibă inițiativă și voința de a apăra interesele altor persoane. Modelul social s-a dezvoltat ca o reactie la noul tip de economie, care se bazeaza pe inteligenta si pe cunostinte. In organizatii, acest lucru se traduce prin a pune accentul pe oameni si pe cunostintele acestora, nu pe masini. Primul element al modelului social il reprezinta cultura organizationala sau cultura corporativa. Atunci cand un grup de oameni traiesc si muncesc impreuna pe o anumita durata de timp, ei impartasesc aceleasi valori culturale si credinte si, totodata, dezvolta anumite tipare de comportament in spatele regullior formale ale organizatiei. Modelul social este o extensie a modelului creierului la nivelul societatii, integrand in acelasi timp modelul cultural al organizatiei. Acest pune un accent crucial pe valori, cunostinte, inteligenta si creativitate. Astfel, modelul social desfiinteaza cele mai multe mituri despre modelul mecanic, privid eficienta si productivitatea, care, in urma cu mult timp, au reprezentat reguli de aur in maximizarea profitului. Afacerea reprezintă sursa principală de putere şi de influenţă dintr-o societate, dar, în acelaşi timp, şi cea mai puternică forţă a schimbărilor sociale. Privită ca un sistem de acţiuni şi nevoi ale indivizilor implicaţi şi a evoluţiei acesteia în concordanţă cu schimbările permanente ale mediului (atât economic, cât mai ales social), afacerea reuneşte ansamblul reuşitelor întreprinderilor, indivizilor, membri organizaţionali. De-a lungul timpului, viziunea asupra entităţii socio-economice s-a schimbat permanent, generând apariţia şi evoluţia teoriilor şi modelelor ce guvernează acest concept, în încercarea evidentă de a identifica factorii determinanţi şi modelele de succes. Cunoscut fiind faptul că orice entitate se înfiinţează pentru a obţine succes, indiferent de domeniul de activitate, de context sau de sistemul în care apar şi se manifestă. Mai mult decât atât, trebuie remarcat faptul că afacerea nu este doar un răspuns tehnic la problemele

tehnico-economice cu care se confruntă în cadrul mediului său de acţiune, ci şi un instrument cultural de abordare a problemei umane, a structurării şi regularizării cooperării conflictuale a participanţilor. 5.1. Globalizarea şi teorii ale globalizării Termenul “globalizare” a apărut la sfârşitul anilor ’60 şi a fost lansat de un specialist canadian în teoria mijloacelor de comunicare în masă, prof. Marshall McLuhan, Univ. din Toronto şi specialistul american în “problemele comunismului”, Zbigniew Brzezinski, Univ. Columbia. McLuhan a extrapolat lecţiile războiului din Vietnam şi a lansat expresia “sat global”. Termenul de globalizare a intrat în dicţionar prima dată în 1961. În literatura de specialitate există numeroase definiţii ale acestui fenomen contemporan. Ne vom opri în continuare la câteva pe care le considerăm sugestive. 1. globalizarea – problemă de concentrare progresivă a economiilor naţionale cu ţinta de a crea o economie mondială coerentă. Însă ordinea economică spre care s-ar tinde ţine de controlul naţional al concurenţei internaţionale. “Concluzia este că globalizarea nu are cum să fie doar internaţionalizare, nici măcar o sublimare a internaţionalelor, după cum nu poate fi nici imperialism, fie el numit americanizare sau, în varianta franceză, mondializare, victorie a intereselor exclusive ale unui stat”. (Marin D., 2004, p.50) 2. nu este o tendinţă de natură pur transnaţională. Ţările puternice au firme puternice care să acţioneze oriunde pe mapamond. O ţară puternică are companii transnaţionale care să importe produs intern din alte ţări şi regiuni. 3. Francezii vorbesc de mondialism ca impunere a intereselor capitalului american, angloamericanii vorbesc de globalism ca supremaţie a modelului centrat pe speculaţii financiare şi mobilitatea extremă a capitalului financiar. În aceste viziuni, “economiile naţionale devin amplasamente investiţionale, dereglementarea devine o condiţie, guvernarea de la distanţă, de tip monetar, este reclamată drept reţeta ideală, cel mai capitalizat este cel mai puternic şi pentru asta dictează regulile jocului. Economicizarea începe să fie agresivă, protecţia socială pierde teren, statul devine minimal, convenţiile suprastatale sunt eminamente economice, sensul evoluţiei este spre economia de tip