37 0 190KB
Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova Academia ,,Ştefan cel Mare” Facultatea Drept
Catedra: “Procedură penală și Criminalistică”
Disciplina: Drept Procesual Penal
Referat Tema: Măsurile preventive.
A elaborat: Studentul DFB18 Ursu Vadim
A verificat: Lector universitar si doctor in drept Andrei Pântea
Chișinau, 2021
Cuprins Introducere.....................................................................................................................................3 Noţiunea, scopul şi particularităţile măsurilor preventive...............................4-5 Clasificarea măsurilor preventive.............................................................6 Procedura aplicării măsurilor preventive.....................................................................7 Condiţii, temeiuri şi circumstanţe la aplicarea măsurilor preventive......7-9 Organele judiciare care pot lua măsurile preventive şi actele prin care se aplică aceste măsuri................................................................ .10-11 Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive…..12-16 Atacarea hotărârilor privind măsurile preventive..............................................17-18 Caracteristica generală a măsurilor preventive....................................19-24 Concluzie.................................................................................................25 Bibliografie..............................................................................................26
2
Introducere. Interesele justiţiei penale sunt determinate în mare măsură de principiul inevitabilităţii pedepsei pentru infracţiunea săvârşită. Întru realizarea acestui scop, statul asigură organizarea şi activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept. Este firesc faptul că persoana învinuită de comiterea unei infracţiuni, dirijată de instinctul autoconservării, să se opună cu înverşunare, deschis sau în taină, acţiunilor organelor de drept cu scopul de a zădărnici tragerea la răspundere penală pentru crima săvârşită. Totodată, învinuitul poate folosi serviciile unui apărător pentru a se apăra împotriva acuzaţiilor legale, iar acţiunea prezumţiei nevinovăţiei garantează învinuitului toate drepturile constituţionale de care se bucură orice cetăţean. În aceste condiţii, organele de drept îndeplinindu-şi funcţiile sale de asemenea trebuie să respecte întocmai drepturile şi libertăţile bănuitului sau învinuitului de săvârşirea unei infracţiuni şi să-şi permită îngrădirea acestor drepturi numai în situaţii îndreptăţite de legislaţia în vigoare. Prevederile Codului de procedură penală armonizează coexistenţa pe parcursul întregului proces penal a intereselor diametral opuse, şi anume: a intereselor justiţiei, pe de o parte, şi a intereselor bănuitului, învinuitului şi ale inculpatului, pe de alta. În majoritatea statelor civilizate caracterul relaţiilor dintre stat în persoana organelor de drept şi persoana bănuitului, învinuitului şi inculpatului se dezvăluie mai ales în cadrul procedurii de aplicare a măsurilor preventive prevăzute de legislaţia procesului penal.1 Măsurile preventive vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare, reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 25, 27 ale Constituţiei privind garantarea libertăţii individuale.2 1
Victor Orîndaş, Procedura penală, USM, Chişinău, 2001.
2
T. Osoianu, V. Orîndaş, Procedura penală. Partea generală, Chişinău, 2004.
3
Noţiunea, scopul şi particularităţile măsurilor preventive. Potrivit alin. (1) al art. 175 din CPP, măsurile preventive sunt definite ca măsuri de constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării sentinţei. O definiţie similară este dată în literatura de specialitate română3, unde măsurile de prevenţie sunt definite ca „instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia”. Într-o altă definiţie este accentuat caracterul preventiv şi profilactic al acestor măsuri, caracterizate ca „măsuri de constrângere statală cu caracter preventiv, aplicate numai în caz de necesitate reală în scopul îndeplinirii sarcinilor justiţiei de către organele de urmărire penală şi de judecată faţă de bănuit, învinuit şi inculpat pentru preîntâmpinarea sustragerii de la urmărirea penală şi judecată, împiedicării stabilirii adevărului în procesul penal, săvârşirii acţiunilor infracţionale şi pentru asigurarea executării sentinţei”.4 Măsurile preventive nu constituie sancţiuni penale şi nici sancţiuni procesual penale datorită faptului că au un scop bine determinat de lege (alin. (2) al art. 175 din CPP). Ele sunt orientate spre asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau pentru a-l împiedica pe bănuit, învinuit, inculpat să se ascundă de urmărirea penală sau judecată, să zădărnicească stabilirea adevărului ori pentru asigurarea executării sentinţei de condamnare. Aplicarea măsurilor preventive în alte scopuri (de exemplu, pentru obţinerea declaraţiilor de la bănuit, învinuit, inculpat în faza urmăririi penale) este inadmisibilă. Pentru a evita aplicarea abuzivă a măsurilor preventive în alte scopuri decât cele prevăzute de lege, sunt reglementate condiţiile, temeiurile dispunerii acestor măsuri de constrângere, precum şi alte 3
Grigore Gh. Theodoru, op. Cit., vol. II, p. 194.
4
Ю. Д. Лившиц, Меры пресечения в советском уголовном процессе, Москва, 1964.
4
garanţii procesuale. Astfel, chestiunea privind temeiurile aplicării măsurilor preventive este indisolubil legată de probabilitatea producerii acelor evenimente a căror excludere constituie scopul aplicării măsurilor preventive.5 Prin urmare, scopul general al măsurilor preventive este buna desfăşurare a procesului penal, scop pe care îl urmăresc şi alte măsuri procesuale, dar prin alte modalităţi de influenţare a participanţilor în procesul penal, cât şi prin caracterul de limitare a unor drepturi sau libertăţi. În raport cu alte măsuri procesuale de constrângere, măsurile preventive se caracterizează printr-o serie de scopuri imediate, pornind de la alin. (2) al art. 175 din CPP: a). Preîntâmpinarea sustragerii învinuitului (inculpatului) de la urmărire şi judecată şi asigurarea prezenţei lui în faţa organelor judiciare; b). Înlăturarea posibilităţii învinuitului (inculpatului) de a împiedica stabilirea adevărului în cauza penală fie prin distrugerea probelor, fie prin ameninţarea martorilor sau alte asemenea acţiuni; c). Asigurarea executării sentinţei de condamnare la pedeapsa cu închisoare.6 Analizând cele expuse, putem constata că măsurile preventive sunt caracterizate de următoarele particularităţi:
- pot fi aplicate numai într-o cauză penală; - sunt strict reglementate de lege; - sunt în drept a le aplica numai persoanele special abilitate, organul de urmărire penală, procurorul, instanţa de judecată;
- sunt măsuri de constrângere, constituind o intervenţie autorizată în sfera drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei.
Clasificarea măsurilor preventive. 5
Victor Orîndaş, Procedura penală, Chişinău 2001.
6
I. Dolea, D. Roman ş. a., Drept de procedură penală, Chişinău 2005.
5
Problema clasificării măsurilor preventive într-o structură logic sistematizată na fost pe larg tratată în literatura juridică. Unii autori au încercat să elaboreze o structură sistemică a măsurilor preventive, clasificându-le după anumite criterii.7 Conform alin. (4), (5) al art. 175 CPP avem următoarea clasificare: a) măsuri preventive generale aplicate oricărui bănuit, învinuit; b) măsuri preventive speciale aplicate acuzatului minor sau militar; c) măsuri preventive principale; d) măsuri preventive complementare (ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport); e) măsurile preventive privative de libertate (arestarea preventivă, arestarea la domiciliu); f) măsuri preventive neprivative de libertate; g) măsuri alternative arestării (arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar, liberarea provizorie pe cauţiune). În doctrina dreptului procesual penal s-au propus şi alte clasificări determinate de următoarele criterii: a) caracterul restricţiilor impuse; b) modul de influenţare supra învinuitului; c) durata aplicării sau d) natura juridică a regimului de asigurare a sarcinilor măsurilor preventive.8
Procedura aplicării măsurilor preventive.
7
T. Osoianu, V. Orîndaş, Procedura penală. Partea generală, Chişinău, 2004.
8
I. Dolea, D. Roman ş. a., Drept de procedură penală, Chişinău 2005.
6
Măsurile preventive pot fi aplicate de regulă faţă de învinuit şi ca excepţii faţă de bănuit pe un termen nu mai mult de 10 zile. Măsurile preventive sunt o varietate a măsurilor de constrângere procesual-penală, care temporar limitează dreptul persoanei faţă de care au fost aplicate. Măsurile preventive sunt aplicate în legătură cu prognozarea comportării ilegale presupuse a învinuitului (bănuitului), care trebuie să fie bazată pe probele administrate.9
Condiţiile, temeiurile şi circumstanţele care se iau în consideraţie la aplicarea măsurilor preventive. Potrivit conţinutului art. 175, 176 din CPP, care prevede că măsurile preventive se aplică numai faţă de bănuit, învinuit şi inculpat, prima condiţie pentru luarea oricărei măsuri preventive este existenţa probelor că o anumită persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, fiind atrasă în calitate de bănuit, pusă sub învinuire sau trimisă în judecată cu actul de inculpare (rechizitoriu). Astfel, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate, o condiţie indispensabilă la aplicarea măsurilor preventive este existenţa probelor ce stabilesc faptul săvârşirii infracţiunii de către bănuit, învinuit sau inculpat.10 A doua condiţie generală necesară pentru aplicarea măsurilor preventive este existenţa „temeiurilor rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul sau inculpatul ar putea să se ascundă de la organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice la stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni”, alin. (1) al art. 176 din CPP. Aici prin „temeiuri rezonabile” înţelegem datele obţinute în urma activităţii procesuale penale sau activităţii de investigare operativă, care presupun survenirea acelor consecinţe negative ale desfăşurării procesului penal; datele ce se iau în consideraţie la aplicarea măsurilor preventive au un caracter prezumativ, iar posibilitatea survenirii consecinţelor negative trebuie să fie rezonabilă.
9
T. Osoianu, A. Andronache, V. Orîndaş, Urmărirea penală, Chişinău 2005.
10
В. М. Корнуков, Меры процессуального принуждения в уголовном судопроизводстве, Саратов, 1978
7
Date care presupun că învinuitul (bănuitul) ar putea să se ascundă pot fi: a) lipsa actelor de identitate sau a locului permanent de trai; b) neprezentarea la citaţiile făcute; c) concedierea de la locul de muncă sau informaţia privind procurarea biletelor în legătură cu plecarea în străinătate; d) înstrăinarea apartamentului (casei) şi altor imobile; e) starea de recidivă periculoasă sau deosebit de periculoasă.Date ce presupun împiedicarea stabilirii adevărului în procesul penal sunt: a) influenţarea martorilor, părţii vătămate (victimei), expertului prin corupere sau ameninţare; b) distrugerea ori alterarea probelor materiale.Date ce presupun continuarea săvârşirii acţiunilor infracţionale de către învinuit (bănuit) sunt: a) existenţa relaţiilor cu mediul criminal; b) acte de pregătire pentru săvârşirea unor infracţiuni; c) ameninţarea reală cu răfuiala faţă de victimă sau martori. Potrivit alin. (1) al art. 176 din CPP, măsurile preventive, de asemenea, pot fi aplicate de către instanţa de judecată pentru asigurarea executării sentinţei şi în lipsa oricăror date care ar presupune eschivarea inculpatului de la executarea pedepsei.
Astfel, instanţa de judecată aplică măsura preventivă în funcţie de
gravitatea infracţiunii săvârşite, iar la pronunţarea sentinţei de condamnare – de gravitatea pedepsei stabilite. În afara condiţiilor generale menţionate mai sus, la aplicarea măsurilor preventive se cere întrunirea cumulativă şi a altor condiţii speciale. Astfel potrivit alin. (2) al art. 176 din CPP, arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în cazurile săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică numai dacă învinuitul, inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile negative faţă de desfăşurarea procesului. Prin urmare, la aplicarea arestării preventive, arestării la domiciliu, liberării provizorii sub control judiciar şi liberării provizorii pe cauţiune o importanţă de osebită o are încadrarea juridică a faptei imputate. Acest fapt se confirmă prin diferite acte procedurale: actul de începere a urmăririi penale, ordonanţa de
8
aplicare a măsurilor preventive, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa de condamnare. Pentru aplicarea arestării la domiciliu, liberării provizorii sub control judiciar şi liberării provizorii pe cauţiune, legea procesuală penală (art. 188, 191, 192 din CPP) prevede condiţiile speciale privind: a) gravitatea infracţiunii; b) vârsta şi starea sănătăţii bănuitului, învinuitului, inculpatului; c) antecedente penale şi comportamentul postinfracţional al învinuitului (inculpatului). Pentru aplicarea măsurilor preventive neprivative de libertate, legea procesuală nu prevede anumite condiţii privind gravitatea infracţiunii, prin urmare, acestea pot fi aplicate atât în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedepse nonprivative de libertate, cât şi în cazul săvârşirii infracţiunilor pedepsite cu închisoare. Suplimentar la condiţiile generale şi speciale menţionate, la soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurilor preventive respective organul de urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în consideraţie o serie de criterii complementare prevăzute de alin. (3) al. art. 176 din CPP: 1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate; 2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului; 3) vârsta şi starea sănătăţii lui; 4) ocupaţia lui; 5) situaţia familiară şi prezenţa persoanelor întreţinute; 6) starea lui materială; 7) prezenţa unui loc permanent de trai; 8) alte circumstanţe esenţiale. În cazul lipsei temeiurilor prevăzute în alin. (1) al art. 176 din CPP nu se admite aplicarea nici uneia din măsurile preventive, dar pentru asigurarea prezenţei bănuitului, învinuitului sau inculpatului în faţa organelor judiciare se ia obligaţia în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei şi de a le informa despre schimbarea domiciliului.11
11
I. Dolea, D. Roman ş. a., Drept de procedură penală, Chişinău 2005.
9
Organele judiciare care pot lua măsurile preventive şi actele prin care se aplică aceste măsuri. Potrivit art. 177 din CPP, referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la demersul organului de urmărire penală, emite o ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată adoptă o încheiere motivată, în care se indică infracţiunea de care este bănuită sau învinuită persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea datelor concrete care au determinat luarea acestei măsuri preventive. În ordonanţa procurorului sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată se menţionează că învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurilor preventive aplicate. Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică numai conform hotărârii instanţei de judecată emise, atât în baza demersului procurorului, cât şi din oficiu atunci când judecă cauza respectivă. Arestarea la domiciliu, liberarea provizorie pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică de către instanţă ca alternativă a arestării preventive, în baza demersului organului de urmărire penală sau la cererea părţii apărării. Copia de pe ordonanţa sau de pe încheierea privind luarea măsurii preventive se înmânează neîntârziat persoanei faţă de care ea se aplică şi totodată i se explică modul şi termenul de atac al acestor hotărâri prevăzute în art. 196 CPP. Ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plângere judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător ori reprezentantul legal. Hotărârea judecătorului de instrucţie sau a instanţei cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurilor preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.12 12
T. Osoianu, V. Orîndaş, Procedura penală. Partea generală, Chişinău, 2004.
10
Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive. Măsurile preventive, fiind măsuri procesuale provizorii luate în funcţie de anumite împrejurări concrete legate de cauza penală şi de persoana făptuitorului,
11
pot fi înlocuite una cu alta în funcţie de schimbarea temeiurilor ce au contribuit la luarea măsurii preventive iniţiale.13 Din expresia „se înlocuieşte” folosită de textul menţionat rezultă că din moment ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, organul judiciar este obligat să procedeze la înlocuirea măsurii preventive. Astfel, dacă măsura arestării inculpatului a fost luată pe motivul că acesta a încercat a influenţa martorii sau a se sustrage de la urmărire, după strângerea probelor şi terminarea urmăririi penale, nemaiexistând temeiul care să justifice privarea de libertate în cursul judecăţii, ci numai acela de a asigura prezentarea la şedinţa de judecată, se poate înlocui arestarea preventivă cu obligarea de a nu părăsi localitatea. Potrivit noilor reglementări în comparaţie cu legislaţia anterioară, instituţia înlocuirii măsurilor preventive a căpătat o pondere deosebită prin posibilitatea înlocuirii măsurii arestării inculpatului cu liberarea provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Conform art. 195 alin. 1 CPP măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului. Măsura arestării preventive, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune poate fi înlocuită de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată. În cazul înlocuirii reţinerii sau arestării preventive, organul respectiv trimite în aceeaşi zi copia hotărârii administraţiei locului de detenţie. Conform art. 196 CPP, ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plângere judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărătorul său, reprezentantul legal. Hotărârea judecătorului de instrucţie sau a instanţei de privitor la aplicarea,
13
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 1994.
12
prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată în ordine de recurs în instanţa ierarhic superioară. Conform art. 329 CPP la judecarea cauzei, instanţa din oficiu sau la cererea părţilor, ascultând opiniile acestora, este în drept să dispună înlocuirea măsurii preventive aplicate inculpatului. O nouă cerere de înlocuire a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta şi nu mai des decât peste o lună după ce încheierea precedentă, privind această chestiune, a intrat în vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere. În lumina dispoziţiilor legale revocarea măsurilor preventive se înfăţişează ca un act procesual prin care organele judiciare competente, când nu mai există vreun temei care să justifice măsura preventivă, dispun desfiinţarea ei. În situaţia în care, în cursul procesului penal se constată că au dispărut temeiurile ce au impus luarea măsurii preventive, organul judiciar va dispune din oficiu, sau la cerea persoanei interesate, revocarea acesteia.14 Organele judiciare competente, când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, dispun desfiinţarea ei. Dacă la înlocuirea măsurilor preventive intervine o schimbare a temeiurilor care au determinat luarea lor, în cazul revocării nu mai există nici un temei care să justifice menţinerea acestora. Atunci se constată că au dispărut temeiurile care au impus luarea unei măsuri preventive, dar se descoperă alte motive de menţinere a acesteia, nu se va dispune revocarea, ci, menţinerea măsurii, dar cu condiţia unei noi motivări. În cazul în care măsura preventivă a fost luată de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze despre încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii. Revocarea măsurii preventive este o instituţie prin care se poate reveni asupra măsurilor preventive, când temeiurile care au justificat luarea acestora au încetat. 15 Măsura preventivă se revocă de către organul care a dispus-o, în cazul, în care au dispărut temeiurile pentru aplicarea acesteia (art. 195 alin. 2CPP).schimbarea ori dispariţia temeiurilor de drept şi de fapt ale unei măsuri preventive, reprezintă 14
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.
15
G. Antoniu, N. Volonciu, Practica judiciară penală, Bucureşti, 1993
13
modificări apărute în cursul desfăşurării procesului penal şi care nu au existat în momentul luării măsurii preventive.16 Rezultă că revocarea măsurilor preventive constituie un act, prin care, organul ce a dispus măsura, poate reveni asupra luării ei, revocând-o, dacă nu există vreun temei care să justifice menţinerea acesteia. Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar şi liberare provizorie pe cauţiune poate fi revocată de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată. La judecarea cauzei, instanţa din oficiu sau la cererea părţilor şi ascultând opiniile acestora este în drept să dispună revocarea măsurii preventive, aplicate inculpatului. O nouă cerere de revocare a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta şi nu mai des decât peste o lună după ce încheierea precedentă, privind această chestiune, a intrat în vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere (art. 329 alin. 2 CPP). Revocarea măsurilor preventive este dispusă, în principiu, de organul judiciar care a luat măsura, dacă cauza se află în aceeaşi fază procesuală. 17 Revocarea arestării preventive nu poate fi dispusă decât pe o durată nedeterminată, respectiv cu caracter definitiv, executarea măsurii arestării nefiind susceptibilă de întrerupere. Instituirea unor prevederi exprese privind încetarea de drept a măsurilor preventive dovedeşte preocuparea legiuitorului nostru pentru găsirea unor modalităţi prin care să se împiedice privarea de libertate a unei persoane pe un timp nedeterminat, obligând organele judiciare să acţioneze cu operativitate pentru stabilire întinderii răspunderii penale a infractorilor.18 Spre deosebire de revocare, care implică o apreciere privind inexistenţa vreunui temei pentru menţinerea măsurii preventive, încetarea de drept a măsurii preventive constituie un obstacol legal în menţinerea ei, autoritatea în faţa căreia se află cauza fiind obligată, sub răspundere disciplinară sau chiar penală să pună de 16
A. Ţuculeanu, Înlocuirea şi revocarea măsurii preventive // Revista de Drept Penal, anul VII, nr. 3.
17
А. П. Рыжаков, Уголовный процесс, Москва, 1999.
18
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.
14
îndată în libertate pe cel reţinut sau arestat preventive, ori să ridice de îndată obligaţia de a nu părăsi localitatea sau alte obligaţii impuse de controlul judiciar. În timp ce revocarea măsurilor preventive este un act procesual a cărui oportunitate o apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acestora.19 Măsura preventivă încetează de drept conform art. 195 alin. 5 CPP: a)
la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organul de urmărire penală sau instanţă, dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea;
b)
în caz de scoatere de sub urmărirea penală a persoanei, de încetare a procesului penal sau achitare a persoanei;
c)
în caz de punere în executarea a sentinţei de condamnare.
Măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept şi în cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate. În cazurile menţionate în art. 195 alin. 5 pct. 1 CPP, la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de organul de urmărire penală sau instanţă, dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea, administraţia locului de reţinere sau de deţinere este obligată să elibereze imediat persoana reţinută sau arestată. În cazurile menţionate în art. 195 alin. 5 pct. 2, alin. 6 CPP – în caz de scoatere a persoanei de sub urmărire penală, de încetare a procesului penal sau achitare a persoanei, precum şi în cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate, procurorul, judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa de judecată, sunt obligaţi să transmită copiile hotărârilor respective administraţiei locului de deţinere a persoanei arestate, pentru executare.20
19
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 1994.
20
T. Osoianu, V. Orîndaş, Procedura penală. Partea generală, Chişinău, 2004.
15
Atacarea hotărârilor privind măsurile preventive. Legislaţia procesuală penală mai veche a Republicii Moldova nu prevedea posibilitatea atacării exprese a hotărârilor privind măsurile preventive, decât în ordine generală prin procedura plângerii împotriva actelor organului de cercetare penală, anchetatorului penal şi procurorului în conformitate cu art. 193-195 din Codul de procedură penală din 1961. Asemenea plângeri se examinau de procuror sau după caz de procurorul ierarhic superior. Până la adoptarea noului Cod de procedură penală au existat reglementări privind atacarea actelor prin care se aplică, se schimbă sau se revocă numai măsura arestării preventive.
16
Noul Cod de procedură penală prevede posibilitatea atacării hotărârilor privind măsurile preventive atât prin dispoziţii generale, cât şi prin dispoziţii speciale. Astfel potrivit alin. (1) al art. 196 din CPP, ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plângere judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărătorul ori reprezentantul legal. Având în vedere faptul că procurorul este abilitat să aplice numai anumite măsuri preventive neprivative de libertate, de regulă, se face plângere numai împotriva ordonanţei privind aplicarea şi prelungirea măsurilor obligatorii de nepărăsire a localităţii sa de nepărăsire a ţării. Potrivit alin. (2) al art. 196 din CPP, hotărârea judecătorului de instrucţie sau a instanţei cu privire la aplicare, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară. De altfel, conform art. 311 CPP, pot fi atacate cu recurs încheierile judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei sau privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii. Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive sau a arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei, privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii se depune de către procuror, bănuit, învinuit, apărătorul sau reprezentantul său legal în instanţa ierarhic superioară, direct sau prin intermediul instanţei judecătoreşti care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locului de detenţie în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii. Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei. Procurorul este obligat să prezinte în instanţa judecătorească materialele respective în decurs de 24 ore din momentul primirii de la administraţia locului de deţinere a bănuitului, învinuitului a informaţiei despre recursul înaintat sau din momentul solicitării instanţei de a i se prezenta materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii respective sau a prelungirii duratei ei.
17
Dispoziţiile art. 311 din CPP privind termenul şi modul de depunere a recursului sunt aplicabile şi în cazurile de aplicare a măsurilor neprivative de libertate. În faza judecării cauzei instanţa de judecată soluţionează toate chestiunile privind măsurile preventive, dar cu recurs separat pot fi atacate, potrivit alin. (2) al art. 329 din CPP, numai încheierea privind aplicarea arestării preventive sau înlocuirii unei măsuri preventive neprivative de libertate cu arestarea preventivă.21
Caracteristica generală a măsurilor preventive. Obligarea de a nu părăsi localitatea. Obligarea de a nu părăsi ţara. Declaraţia în scris de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara (art. 178 CPP) este cea mai răspândită măsură preventivă. Aceste măsuri pot fi aplicate în acele cazuri, când infracţiunea săvârşită nu prezintă un mare pericol social şi există suficiente temeiuri (probe) că bănuitul/învinuitul nu va continua activitatea infracţională, nu va împiedica la stabilirea adevărului obiectiv şi nu se va eschiva de la urmărirea penală şi judecată. Pentru aplicarea acestei măsuri preventive este întocmită o ordonanţă motivată, care este adusă la cunoştinţă bănuitului/învinuitului. În baza acestei ordonanţe este 21
I. Dolea, D. Roman ş. a., Drept de procedură penală, Chişinău 2005.
18
perfectată şi declaraţia în scris de nepărăsire a localităţii, care este semnată de bănuit/învinuit şi persoana care aplică această măsură. Ea limitează libertatea bănuitului/învinuitului în acel sens că el nu este în drept a părăsi localitatea în cauză, fără permisiunea persoanei ce a aplicat această măsură preventivă. Aplicarea acestei măsuri trebuie să asigure prezentarea bănuitului/învinuitului de câte ori va fi necesar. Obligarea de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură, precum şi în îndeplinirea altor obligaţii.
Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii. Garanţia personală are o aplicare foarte rară. Această măsură preventivă poate fi aplicată din iniţiativa a cel puţin două persoane (2 garanţi) şi nu mai mult de cinci, despre care fapt ei depun cereri organului respectiv cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia. Procurorul poate accepta hotărârea de aplicare a acestei măsuri preventive dacă el a constatat că viitorii garanţi se bucură de autoritate în societate şi de încredere la organele de drept şi fiecare din garanţi, concomitent, a depus la contul de depozit al procuraturii sau judecătoriei o sumă bănească în sumă de la 50 la 300 unităţi convenţionale. Dacă garanţii nu-şi onorează obligaţia ce şi-au asumat-o, atunci, suma de bani depusă pe contul de depozit nu va fi restituită, iar măsura preventivă va fi schimbată cu alta mai aspră. Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice demne de încredere în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească depusă,
garantează
comportamentul
respectiv al bănuitului, învinuitului,
inculpatului, respectiv respectarea ordinii publice, prezentarea lui când va fi citat de organele de urmărire penală sau instanţa de judecată. Asumându-şi o asemenea garanţie, persoana juridică trebuie să depună pe cont o sumă bănească de la 300 la 500 unităţi convenţionale.
19
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o măsură preventivă care se aplică persoanelor pentru săvârşirea infracţiunilor în domeniul transporturilor, precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la săvârşirea infracţiunii. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi aplicată ca măsură principală sau ca măsură complementară la o altă măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul de instrucţie la demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală sau de către instanţă – prin încheiere.
Transmiterea sub supraveghere a militarului. Această măsură poate fi aplicată numai faţă de militarii în termen din iniţiativa procurorului sau instanţei de judecată. Transmiterea sub supraveghere a bănuitului, învinuitului, inculpatului militar constă în punerea în sarcina comandantului unităţii militare a obligaţiei de a asigura comportarea respectivă şi prezentarea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar la citare în organul de urmărire penală sau în instanţă. Transmiterea militarului sub supraveghere se dispune de către procuror sau, după caz, de instanţă. În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supravegherea comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu poate fi repartizat la lucru în afara unităţii militare.
Transmiterea sub supraveghere a minorului. Se aplică numai faţă de învinuiţii minori ce au săvârşit o infracţiune ce nu prezintă un mare pericol social şi sunt destule temeiuri de a presupune că învinuitul minor nu va continua activitatea infracţională, nu va împiedica la stabilirea adevărului obiectiv şi nu se va eschiva de la organul de urmărire penală şi judecată. Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei 20
de către unul dintre părinţi, tutore, curator sau de către altă persoană demnă de încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţământ special unde învaţă minorul, de a asigura prezentarea acestuia , când va fi citat, la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi de a contracara acţiunile prevăzute în art. 176 alin. 1 CPP. Transmiterea sub supraveghere a minorului se face numai la cererea scrisă a părinţilor, tutorelui sau curatorului, care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt consemnat în procesul-verbal.
Liberarea provizorie sub control judiciar. Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazul infracţiunilor din imprudenţă, precum şi al infracţiunilor cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate care nu depăşeşte 10 ani de închisoare. Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă, sau să fugă. Organul de poliţie, în a cărui rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul, inculpatul liberat provizoriu, efectuează controlul asupra respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată.
Liberarea provizorie pe cauţiune. Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat un demers de arestare poate fi acordată în cazul în care este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiunea stabilită de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă, dacă a fost săvârşită i 21
infracţiune din imprudenţă, precum şi o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 25 ani închisoare. Liberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă, sau să fugă. Cuantumul cauţiunii este stabilit de judecătorul de instrucţie sau de instanţă, de la 300 la 100000 unităţi convenţionale, în funcţie de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii.
Arestarea la domiciliu. Arestarea la domiciliu constă în izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii. Arestarea la domiciliu este aplicată persoanelor care sunt învinuite de comiterea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave, precum şi de comiterea unei infracţiuni din imprudenţă. Arestarea la domiciliu poate fi aplicată şi în cazul învinuirii de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave faţă de persoanele care au depăşit vârsta de 60 ani, de persoanele invalide de gradul I, de femeile gravide, femeile care au la întreţinere copii în vârstă de până la 8 ani. Arestarea la domiciliu este aplicată faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărârii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată conform art. 185 şi 186 CPP, în condiţiile care permit aplicarea măsurii preventive arestul, însă izolarea lui totală nu este raţională în legătură cu vârsta, starea sănătăţii, starea familială sau cu alte împrejurări.
Arestarea preventivă. Arestul preventiv este cea mai aspră măsură preventivă. Cunoscută şi sub denumirea de deţinere preventivă, luarea acestei măsuri implică privarea de libertate a unei persoane, fără a contraveni principiului constituţional al libertăţii 22
individuale şi nici principiului de drept penal, după care nu poţi pedepsi pe cineva înainte de a-l judeca şi găsi vinovat, întrucât nu are caracterul, regimul şi efectele unei pedepse, ci este o măsură pusă la dispoziţia justiţiei, a organelor judiciare penale în general, pentru a preveni şi a înlătura neajunsurile generate de tendinţa învinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la urmărirea penală ori judecată, şi pentru a asigura o desfăşurare netulburată şi în ritm normal al procesului penal. 22 Această măsură este aplicată în cazurile când infracţiunea săvârşită prezintă un mare pericol pentru societate, cât şi în cazurile când există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul, fiind la libertate, va continua activitatea infracţională, va împiedica la stabilirea adevărului obiectiv sau se va eschiva de la organul de urmărire penală şi judecată. Arestare preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în cazurile când bănuitului, învinuitului sau inculpatului i se încriminează săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate mai mare de 2 ani. Pentru aplicarea acestei măsuri preventive, este întocmit un demers faţă de judecătorul de instrucţie şi împreună cu materialele adunate, cu bănuitul/învinuitul se prezintă în instanţa judiciară din teritoriu. Judecătorul, examinând materialele prezentate, stabileşte existenţa temeiurilor de aplicare a acestei măsuri preventive, interoghează bănuitul/învinuitul faţă de care va fi aplicată măsura în cauză. Pentru aplicarea acestei măsuri, judecătorul întocmeşte încheierea şi eliberează un mandat de arestare pe un termen de până la 30 zile. Bănuitul/învinuitul arestat se deţine în izolatorul de anchetă. Învinuitul poate fi arestat pe un termen de până la 6 luni, dacă pentru infracţiunea săvârşită legea prevede o sancţiune de până la 15 ani. Învinuitul poate fi ţinut sub arest până la 12 luni, dacă a săvârşit o infracţiune pentru care legea penală prevede ca sancţiune un termen de 25 ani sau detenţiune pe viaţă.
22
D. Andrieş, D. Metes, Măsura arestării preventive // Revista de Drept penal, an. VIII, nr. 2, 2001.
23
Învinuitul minor, care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins majoratul, poate fi arestat pe un termen de până la 4 luni. Despre aplicarea arestului preventiv judecătorul comunică rudelor apropiate ale învinuitului sau altei persoane, pe care le-a indicat însuşi învinuitul. Durata arestului nu poate fi mai mare de 1 an şi dacă urmărirea penală nu s-a finalizat pe parcursul unui an, atunci măsura preventivă – arestul este înlocuită cu altă măsură.23
Concluzie În consecinţă, se admite că limitele aduse exercitării libertăţii individuale nu trebuie privite ca pe o sacrificare, încălcare sau abandonare a acesteia. Limitele respective sunt strict determinate de lege, au un caracter provizoriu şi de excepţie, fiind instituite numai pentru cazurile de necesitate, şi îşi găsesc temeiul în interesul general pe care îl deservesc. În scopul prevenirii sau înlăturării situaţiilor d natură să pună în pericol buna desfăşurare a procesului penal, Legea de procedură penală îndreptăţeşte autorităţile publice să apeleze la măsurile preventive. În încheiere aş dori să amintesc ce spunea Vintilă Dongoroz: „De acord cu toată lumea că infractorii trebuie trataţi omeneşte, dar nu putem admite că această omenie poate merge până acolo încât să lăsăm printre cetăţenii oneşti, presăraţi la tot pasul, zecile şi sutele de răufăcători, gata oricând de a comite fărădelegi. La ce bun toate libertăţile cetăţenilor, dacă în numele acestora cetăţeanul onest nu poate avea nici o siguranţă fiind lăsat cot la cot cu toţi infractorii”.
23
T. Osoianu, V. Orîndaş, Procedura penală. Partea generală, Chişinău, 2004.
24
Bibliografie. 1. Constituţia Republicii Moldova. 2. Codul Penal al Republicii Moldova. 3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova. 4. Codul de procedură penală. Comentat şi adnotat, Chişinău, 2005. 5. A. Dolea, D. Roman ş. a., Drept de procedură penală, Chişinău, 2005. 6. T. Osoianu, V. Orîndaş, Procedura penală. Partea generală, Chişinău, 2004. 7. I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 1994. 8. T. Osoianu, A. Andronache, V. Orîndaş, Urmărirea penală, Chişinău 2005. 9. Victor Orîndaş, Procedura penală, USM, Chişinău, 2001. 10.V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001. 11.G. Antoniu, N. Volonciu, Practica judiciară penală, Bucureşti, 1993 12.A. Ţuculeanu, Înlocuirea şi revocarea măsurii preventive // Revista de Drept Penal, anul VII, nr. 3. 13. A. Ţuculeanu, Instituţii de drept de procedură penală, Bucureşti, 2003. 25
14.D. Andrieş, D. Metes, Măsura arestării preventive // Revista de Drept penal, an. VIII, nr. 2, 2001. 15.V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001. 16.C. Sima, A. Ţuculeanu, D. Ciuncan, Arestarea preventivă, Bucureşti, 2002. 17.Grigore Gh. Theodoru, op. Cit., vol. II, p. 194. 18.Ю. Д. Лившиц, Меры пресечения в советском уголовном процессе, Москва, 1964. 19.В. М. Корнуков, Меры процессуального принуждения в уголовном судопроизводстве, Саратов, 1978 20.А. П. Рыжаков, Уголовный процесс, Москва, 1999.
26