Referat Digestia Alt [PDF]

Zitiervorschau

Rolul sistemului gastrointestinal, SGI, este acela de a digera mâncarea şi de a absorbi nutrienţii, sărurile şi apa în scopul hrănirii organismului. Digestia este procesul de descompunere a alimentelor ingerate în componente simple ce pot fi absorbite de către organism pentru construirea şi hrănirea celulelor, precum şi pentru obţinerea energiei necesare activităţilor zilnice. Se realizează cu ajutorul secreţiilor diferitelor organe implicate în digestie şi al motilităţii (activitatea muşchilor SGI de amestecare şi împingere a hranei către capătul tractului digestiv). Absorbţia reprezintă trecerea nutrienţilor, sărurilor şi a apei din intestin în sânge ori limfă prin intermediul epiteliului sistemului gastro-intestinal. Procesul de digestie este realizat de catre sistemul digestiv. Complexul de organe care asigura transformarile fizice si chimice ale alimentelor, in scopul asimilarii lor ca si al eliminarii reziduurilor, formeaza sistemul digestiv. Alcatuirea sistemului digestiv Sistemul digestiv este alcatuit din: - tub digestiv, o serie de organe tubulare de calibru diferit; - glande anexe, ancorate la diferite etaje ale tractului digestiv. Tubul digestiv Masoara aproximativ 9 m lungime, de la cavitatea bucala pana la anus, constituind traiectul alimentelor ingerate pe parcursul caruia acestea sufera transformari necesare prepararii hranei pentru celulele corpului, prin intermediul mijloacelor digestive fizice si chimice. Segmentele tubului digestiv Cavitatea bucala - este primul segment al tubului digestiv, reprezentand locul unde digestia este demarata. Cavitatea bucala cuprinde limba si dintii. Prin intermediul limbii se distinge gustul, textura, dar si temperatura alimentelor. Dentia este implicata cu precadere in masticatie, care impreuna cu digestia chimica realizata prin actiunea salivei formeaza la acest nivel bolul alimentar. Faringele - este un segment de legatura ce asigura continuitatea traiectului in organism a alimentelor precum si a curentilor de aer, calea digestiva intersectandu-se la acest nivel cu cea respiratorie. De asemenea prin structura, dar si prin localizarea sa, faringele se impune prin functia sa imunologica, actionand ca o bariera protectoare, restrictionand accesul agentilor patogeni ajunsi la acest nivel accidental prin intermediul functiilor sale primordiale. Esofagul este un conduct ce masoara aproximativ 25 cm si strabate gatul, de la cartilajul cricoid ce il delimiteaza de faringe, toracele si o portiune mica din abdomen pana la orificiul cardia, unde se conecteaza la stomac. Peristaltismul esofagian si

secretiile de mucus sunt responsabile cu transportul si respectiv alunecarea bolului alimentar catre stomac. Stomacul este un organ cavitar, plasat in loja gastrica in abdomen si reprezinta segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv. Este responsabil cu transformarea bolului alimentar prin actiuni mecanice si chimice in chim gastric, pe care il stocheaza pana cand acesta devine pregatit sa fie evacuat in intestinul subtire. Intestinul subtire este segmentul cel mai lung al tractului digestiv, masurand un diametru de 2. 5 cm si o lungime de pana la 6 m, de la orificiul pilor pana la valvula ileocecala. La nivelul intestinului subtire, chimul gastric este transformat in chil intestinal prin intermediul unui complex de procese, fiind absorbiti aproximativ 90% din nutrientii pe care organismul ii primeste ulterior in urma digestiei. Intestinul subtire este subimpartit in duoden, portiunea fixa in care se secreta sucul hepatic si pancreatic, jejunul, portiunea mijlocie, mobila, spiralata, care face legatura cu ileonul, portiunea finala a intestinului subtire ce se intinde pana la valvula ileo-cecala, de unde tubul digestiv se continua cu intestinul gros Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv, avand un calibru superior intestinului subtire si o lungime de pana la 1. 6 m, cuprins intre valvula ileo-cecala si anus. La acest nivel sunt preluati nutrientii ramasi neabsorbiti din chilul intestinal, transformat si eliminat ulterior sub forma de materii fecale. Intestinul gros prezinta cecul cu apendicele piloric, colonul, dispus sub forma unui cadru in jurul intestinului subtire, cuprinzand potiunea ascendenta, transversa, descendenta si sigmoida terminandu-se cu rectul, in care materiile fecale sunt stocate inainte de a fi eliminate prin actul defecatiei. Canalul anal, situat inferior rectului se deschide prin orificiul anal sau anus, nivel la care se termina tubul digestiv. Glandele anexe ale sistemului digestiv Contribuie la digestie prin intermediul secretiilor. Glandele salivare sunt responsabile cu secretia salivei, o mixtura de apa, enzime si mucina, in cavitatea bucala pentru a lubrifica alimentele ce urmeaza a fi ingerate. De asmenea, enzimele din saliva interactioneaza cu alimentele din cavitatea bucala declansand procesul de digestie chimica. Ficatul este plasat in loja hepatica, sub diafragm si reprezinta cea mai mare glanda din corp, cantarind aproximativ 1. 5 kg. Pe langa faptul ca ficatul reprezinta organul vital ce detoxifica sangele de agentii nocivi organismului, acesta este implicat si in procesul de digestie prin secretia bilei, un lichid ce actioneaza cu predilectie in dregradarea grasimilor. Intre mese bila se acumuleaza in vezicula biliara sau colecist. Pancreasul este o glanda mixta, retroperineala, situata inapoia stomacului. Functia exocrina a pancreasului este implicata in digestie, fiind responsabila cu elaborarea si secretia sucului pancreatic, un lichid care contine echipament enzimatic capabil sa degradeze toate tipurile de substante alimentare.

Functiile sistemului digestiv Principala functie a sistemului digestiv este de a prepara hrana necesara celulelor organismului. Acest proces este realizat prin digestie si absorbtie. DIGESTIA Digestia se desfasoara in mai multe etape, alimentele urmand a fi procesate in functie de etajul tractului digestiv in care se afla. Astfel, prin demararea functiilor secretorii si motorii a organelor implicate are loc digestia. Digestia incepe in cavitatea bucala, odata cu masticatia alimentelor ce urmeaza a fi ingerate. Saliva este secretata in cantitati mari, intre 1-1. 5 l/zi de 3 mari glande salivare, submandibilare, sublinguale si parotida in cavitatea bucala, fiind amestecata de limba cu alimentele masticate prin intermediul dentitiei, proces finalizat cu formarea bolului alimentar. Saliva contine printre alteele, enzime digestive, precum amilaza salivara (ptialina), ce intervine in degradarea chimica a polizaharidelor, transfomand amidonul in maltoza si lipaza linguala, care hidrolizeaza lanturile lungi de trigliceride in gliceride partiale si acizi grasi in stare libera. De asemenea, saliva contine si mucus, o glicoproteina utilizata ca adjuvant in lubrifierea alimentelor si formarea bolului alimentar. Dupa formarea bolusului se poate produce deglutitia (inghitirea) ce consta in transportul masei alimentare in esofag prin faringe. Mecanismul este coordonat de centrii deglutitiei din medulla oblongata si puntea lui Varolio. Reflexul este initiat de receptorii tactili de la nivelul faringelui, pe masura ce bolul alimentar este impins prin intermediul limbii catre partea posterioara a cavitatii bucale. Se desfasoara astfel in 0. 3 s timpul bucal al deglutitiei, partial voluntar. Faringele reprezinta locul unde se intretaie calea digestiva cu cea respiratorie. Astfel, deoarece atat produsele alimentare cat si aerul trec prin faringe, epiglota, o lama cartilaginoasa se interpune in deschiderea laringeala in timpul deglutitiei pentru a preveni asfixierea alimentara. Orofaringele, posterior cavitatii bucale ce se continua cu laringofaringele sunt portiunile din faringe prin care alimentele sunt transportate la acest nivel. Astfel are loc timpul faringian al deglutitiei care dureaza pana la 2 s, trecerea aerului este temporar intrerupta, alimentele avand prioritate sa inainteze catre esofag. Bolul alimentar este propulsat in esofag, prin relaxarea sfincterului esofagian superior, moment in care debuteaza timpul esofagian al deglutiei ce poate dura intre 4-8 s. Peretii esofagului contin o patura bistratificata de tesut muscular neted, cu fibre dispuse circular la interior si longitudinal catre exterior. Fibrele musculare determina peristaltismul prin care alimentele sunt deplasate de-a lungul esofagului. Miscarile peristaltice se propaga sub forma de unde de contractie precedate de relaxare periodica. Jonctiunea dintre esofag si stomac este prevazuta cu sfincterul esofagian inferior ce inchide orificiul cardia. Odata cu declansarea undelor peristaltice si pe masura ce bolul alimentar inainteaza catre stomac, prin cresterea presiunii intraesofagiene sfincterul esofagian inferior se relaxeaza si are loc finalizarea deglutitiei concomitent cu evacuarea bolului alimentar in stomac. Alimentele sunt deplin digerate in intestinul subtire, iar stomacul asista mai mult la demontarea fizica a acestora inceputa in cavitatea bucala. Peretii stomacului sunt formati din muschi extensibili ce ii confera acestuia capacitatea de a se adapta la continutul sau, contribuind in acelasi timp la digestie. Bolul alimentar patrunde in stomac

prin orificiul cardia, nivel la care incepe digestia gastrica, substantele alimentare fiind atacate sucul gastric, care contine apa, HCl, enzime si mucina. Enzimelor din stomac le sunt asigurate conditii optime, acestea degradand substantele la un pH si o temperatura specifica. Acidul gastric ajuta in procesul de denaturare al proteinelor, conferind pH-ul optim pentru reactiile in care este implicata pepsina si distruge microorganismele ingerate odata cu alimentele. Celulele parietale ale stomacului secreta factorul intrinsec, o glicoproteina ce permite absorbtia vitaminei B12. Mucusul este secretat de glandele gastrice, cardiale si pilorice si impreuna cu mucina din sucul gastric lubrifiaza si protejeaza mucoasa gastrica de actiunea pepsinei si a acidului clorhidric. Miscarile tonice, de adaptare si undele peristaltice executate in urma ingestiei de alimente au ca rezultat amestecul alimentelor cu sucul gastric, transformarea bolului alimentar in chim gastric si evacuarea acestuia in intestinul subtire. Pe masura ce chimul se apropie de deschiderea duodenala, prevazuta cu sfincterul piloric, contractiile musculare retropulseaza masa alimentara, exercitand presiuni suplimentare asupra acesteia descompunand-o in particule mai mici. Mai multi factori afecteaza procesul de golire al stomacului, inclusiv gradul de actiune al miscarilor peristaltice cat si tipul de alimente. Dupa ce a fost procesata in stomac, masa alimentara trece in intestinul subtire prin orificiul piloric. Cea mai mare parte a digestiei se desfasoarea la acest nivel, debutand in momentul in care chimul gastric patrunde in duoden. La acest nivel sunt secretate 3 lichide care intervin in digestie:- Sucul hepatic sau bila neutralizeaza aciditatea si emulsioneaza grasimile pentru a favoriza absorbtia acestora. Bila este produsa in ficat si stocata in vezicula biliara de unde trece in duoden prin ductele hepatice. Bila din vezicula biliara este mult mai concentrata.- Sucul pancreatic este produs de acinii pancreatici si contine enzime precum amilaza pancreatica, lipaza pancreatica si tripsinogen.- Sucul intestinal este secretat de glandele intestinale si contine enzime printre care se numara enteropeptidaze, erepsina, tripsina, chimotripsina, maltaza, lactaza si sucraza. Deoarece sucurile digestive care actioneaza la acest nivel sunt alcaline, nivelul pH-ului este crescut in intestinul subtire. Se creeaza astfel un mediu propice activarii enzimatice necesar degradarii moleculare. Microvilii enterocitelor existente la acest nivel maresc capacitatea si viteza de absorbtie concomitent cu cresterea suprafetei de absorbite a intestinului subtire. Nutrientii sunt absorbiti prin peretele intestinal in sangele periferic, care ajunge pe cale portala la ficat, unde are loc filtrarea, detoxifierea si prelucrarea nutrientilor. Musculatura neteda a intestinului subtire executa miscari peristaltice, pendulare, de contractare periodica a anselor intestinale ce determina scurtarea si lungirea acestora si miscari segmentare, prin aparitia unor inele de contractie care segmenteaza portiuni din intestin. In urma ansamblului de miscari se asigura un contact strans a particulelor alimentare cu sucurile digestive secretate la acest nivel precum si propulsia celor ramase nedigerate catre intestinul gros pentru continuarea digestiei. La nivelul intestinului gros, masa alimentara este retinuta suficient pentru a permite fermentarea acesteia sub actiunea bacteriilor intestinale, care descompun unele substante neprelucrate in intestinul subtire. In urma proceselor de fermentare si putrefactie asociate cu miscarile peristaltice, de segmentare si tonice executate de musculatura intestinului gros, deseurile neasimilabile vor forma materiile fecale ce se stocheaza in ampula rectala pentru o perioada, urmand a fi eliminate prin actul defectiei. ABSORBTIA

Absobtia reprezinta procesul de trecere a substantelor necesare organismului prin peretii organelor tubului digestiv in mediul intern. La nivelul cavitatii bucale, a esofagului precum si la nivelul stomacului realizarea proceselor de absorbtie este neglijabila. Astfel, cele mai multe particule alimentare, precum apa sau mineralele sunt absorbite la nivelul intestinului subtire. Mucoasa intestinala cuprinde valvule conivente (plici circulare) si vilozitati intestinale acoperite de o retea de enterocite prevazute cu microvili, ce maresc capacitatea de absorbtie a intestinului subtire. Procesul de absorbtie variaza in functie de tipul de nutrienti, astfel ca apa si sarurile minerale, vitaminele hidrosolubile, glucoza, aminoacizii si acizii grasi cu lant scurt sunt preluati de sange si condusi pe cale portala la ficat, iar vitaminele liposolubile si chilomicronii trec initial in limfa dupa care sunt preluati de sange. Procese de absorbtie a apei, electroliti, vitamine si aminoacizi se manifesta si la nivelul intestinului gros, inainte de formarea materiilor fecale. Reglarea digestiei Controlul digestiei pe cale hormonala Majoritatea hormonilor care controleaza functiile implicate in sistemul digestiv sunt produsi si secretati de celulele mucoasei gastrice si a intestinului subtire. Acesti hormoni sunt eliberati in sangele circulant de la nivelul tractului digestiv, calatoresc initial catre inima si revin prin sistemul arterial, stimuland sau inhiband motilitatea si secretia de sucuri digestive. Principalii hormoni care controleaza digestia sunt:- Gastrina influenteaza stomacul sa produca aciditatea necesara dizolvarii si digestiei alimentelor, prin stimularea activitatii glandelor gastrice de a secreta pepsinogen si acid clorhidric. De asemenea, gastrina intervine in dezvoltarea normala a celulelor din mucoasa stomacului, intestinului subtire si a colonului.- Secretina influenteaza secretia pancreatica, bogata in bicarbonati ce ajuta sa neutralizeze aciditatea continutului gastric cand acesta patrunde in duoden. De asemenea, secretina stimuleaza ficatul sa elaboreze bila.- Colecistochinina influenteaza pancreasul sa produca echipamentul enzimatic continut de sucul pancreatic. De asemenea este implicata in dezvoltarea normala a celulelor pancreatice si stimuleaza descarcarea colecistului.- Peptidul gastric inhibitor este influentat de prezenta masei alimentare in duoden, intervine in procesul de evacuare gastrica si induce secretia de insulina.- Motilina influenteaza motilitatea gastrointestinala si stimuleaza productia de pepsina. Controlul digestiei pe cale nervoasa Controlul nervos al cavitatii bucale si faringelui este realizat de ramuri senzitive si motorii din nervii cranieni. In rest, activitatea organelor este controlata de nervii intrinseci si extrinseci. Nervii intrinseci sunt reprezentati de regula prin plexurile nervoase vegetative Meissner si Auerbach dispuse sub forma unei retele dense in peretii esofagului, stomacului, intestinului subtire si ai colonului. Nervii intrinseci raspund prin reflexe locale atunci cand asupra peretilor in continutul carora se afla se exercita presiuni datorita prezentei masei alimentare. Astfel, nervii intrinseci devin responsabili atat cu deplasarea alimentelor, cat si cu semnalizarea glandelor secretoare de sucuri digestive prin existenta maselor alimentare la anumite nivele din tractul digestiv. Nervii extrinseci provin din sistemul nervos vegetativ parasimpatic, cu fibre din nervul vag si vegetativ simpatic cu fibre din plexul celiac, mezenteric superior si inferior. Neurotransmitatorii prin care nervii extrinseci functioneaza sunt acetilcolina si adrenalina. Acetilcolina favorizeaza comprimarea stratului muscular al peretilor tractului digestiv, intensificand deplasarea masei alimentare si a sucurilor digestive, stimuland astfel secretia acestora. Contrar acetilcolinei, adrenalina imprima un efect de relaxare a stratului muscular din tractul gastrointestinal, scazand viteza de circulatie a sangelui la acest nivel, concomitent cu diminuarea sau oprirea digestiei.

Reglarea apetitului Pofta de mancare este reglata de centrii nervosi ai foamei localizati in hipotalamus. Unul reprezinta centrul apetitului, iar celalalt este centrul de satietate. Hormoni din sistemul digestiv responsabil cu reglarea apetitului sunt:- Grelina produsa de stomac si intestinul subtire in absenta alimentelor in sistemul digestiv, stimuland astfel apetitul.- Peptidele YY sunt secretate de ileon si colon ca raspuns la prezenta alimentelor in tractul digestiv, inhiband astfel apetitul. Cavitatea bucala Fiziologia cavitatii bucale Functia digestiva In cadrul sistemului digestiv, cavitatea bucala este implicata in special in procesele fizice pe care alimentele introduse le sufera. Astfel ca prin impregnarea alimentelor cu saliva si fragmentarea acestora prin masticatie se formeaza bolul alimentar a carui propulsie catre segmentul urmator al tractului digestiv este indeplinita prin etapa bucala a deglutitiei. Saliva este rezultatul amestecului secretiilor celor 3 perechi de glande salivare mari si al restului de glande mici dispersate in cavitatea orala. Saliva finala este o solutie hipotona ce cuprinde intre 97 - 99,5% apa si are un pH de 6,87. Masticatia Reprezinta procesul prin care alimentele introduse in cavitatea bucala sunt fragmentate suficient sa fie declansata deglutitia. In acelasi timp prin masticatie alimentele sunt expuse mai eficient la activitatea substantelor din compozitia salivei. Mecanismul masticatiei consta in ansamblul de miscari executate de mandibula pe masivul maxofacial, prin care suprafetele ocluzale ale dintilor de pe arcadele superioara si inferioara sunt puse in contact, prelucrandu-se astfel mecanic alimentele, prin procedee de taiere, zdrobire sau macinare in functie de dintii implicati. Deglutitia Este un act reflex motor in care sunt implicati peste 22 de muschi de la nivelul cavitatii bucale, faringelui si esofagului coordonati de centrii deglutitei din medulla oblongata si punte. Comunicarea centrilor nervosii cu muschii implicati in procesul deglutiei se face prin intermediul ramurilor din trigemen, facial, glosofaringian si hipoglos. Deglutitia In urma digestiei bucale efectuata prin digestia fizica si chimica a alimentelor, prin masticatie si respectiv actiunea salivei, in cavitatea orala se formeaza bolul alimentar pregatit pentru a fi propulsat mai departe la urmatorul nivel al tractului digestiv pentru continuarea digestiei. Acest proces se numeste deglutitie. Deglutitia este un act reflex motor in care sunt implicati peste 22 de muschi de la nivelul cavitatii bucale, faringelui si esofagului coordonati de centrii deglutitei din medulla oblongata si punte. Comunicarea centrilor nervosii cu muschii implicati in procesul deglutiei se face prin intermediul ramurilor din trigemen, facial, glosofaringian si hipoglos. Deglutitia se desfasoara in trei timpi: bucal, partial voluntar, dupa care urmeaza timpul faringian si esofagian, in care transportul bolului de la istmul orofaringian pana la stomac se realizeaza involuntar.

Faringele Timpul faringian al deglutitiei La nivelul faringelui se desfasoara etapa faringiana a deglutitiei involuntar in aproximativ 0,1s. Succesiunea de evenimente este insa complexa datorita faptului ca la acest nivel calea digestiva se intersecteaza cu cea respiratorie, trebuind executate si miscari de sistare a procesului respirator. Bolul alimentar odata trecut de istmul orofaringian nu se mai poate intoarce in cavitatea orala datorita contractiei musculaturii limbii si a muschilor palatoglosi si palatofaringieni ce determina ocluzia istmului orofaringian, simultan cu mentinerea presiunii ridicate in partea posterioara a limbii. Elevarea valului palatin determina inchiderea orificiilor posterioare ale foselor nazale, iar ridicarea laringelui sub radacina limbii previne devierea alimentelor de la tractul digestiv. De asemenea, receptorii orofaringieni sunt stimulati odata cu prezenta bolului alimentar declansand o succesiune de reflexe prin care centrul deglutiei din bulb coordoneaza aplicarea epiglotei pe glota, suspendand respiratia, calea respiratorie fiind astfel protejata. In acelasi timp, actioneaza si o serie de mecanisme reflexe prin care bolul alimentar progreseaza pentru a ajunge in esofag. Dupa inchiderea istmului orofaringian, bolul alimentar cauzeaza contractia constrictorului faringian superior ce determina o unda peristaltica, prin intermediul careia continutul faringian inainteaza catre jonctiunea faringo-esofagiana. De asemenea, deplasarea masei alimentare este intretinuta si prin scurtarea laringofaringelui manifestata de contractia muschilor palatofaringieni si stilofaringieni. In general, timpul faringian al deglutiei este un act reflex, initiat de deplasarea voluntara a bolului alimentar catre partea posterioara a limbii. De la ariile receptoare din jurul istmului orofaringian, in special de pe pilonii acestuia, impulsurile senzoriale sunt transmise prin fibre din nervii trigemen si glosofaringian catre centrii deglutiei din bulb si portiunea inferioara a puntii. De la acest nivel sunt transmise impulsurile motorii succesiv prin trigemen, glosofaringian, vag, hipoglos si chiar prin cateva ramuri cervicale superioare catre faringe si regiunea superioara a esofagului, urmand a avea loc procesul deglutitiei. Fiziologia esofagului Esofagul asigura continuitatea digestiei, efectuand transportului masei alimentare prelucrate in cavitatea bucala, din faringe catre stomac prin intermediul deglutiei. Etapa esofagiana este consecutiva celei faringiene si dureaza pana cand bolul alimentar este propulsat in stomac, in aproximativ 6-8 secunde. Constitutia bolusului poate influenta pozitiv sau negativ durata. Jonctiunea faringoesofagiana este prevazuta cu sfincterul esofagian superior (SES) ce mentine extremitatea proximala a esofagului inchisa, prevenind refluxul esofaringian prin care continutul esofagului ar putea reflua in faringe, de unde exista posibilitatea sa fie aspirat catre laringe sau nazofaringe. In desfasurarea deglutiei, deschiderea orificiului esofagian superior este determinata de relaxarea fibrelor musculare ce constituie SES, prin impulsurile descarcate de centrul deglutiei din bulb care inhiba neuronii vagali responsabili cu intretinerea tonusului caracteristic SES.

Fiziologia stomacului Digestia gastrica Dupa procesele de salivatie si masticatie derulate in cavitatea bucala, alimentele sub forma bolului alimentar sunt transportate prin faringe si esofag catre stomac. Rolul fundamental al stomacului consta in stocarea masei alimentare in vederea desfasurarii proceselor gastrice specifice prin care alimentele sunt descompuse fizic si chimic pentru a fi ulterior evacuate fractionat catre segmentul succesor al tractului digestiv. Astfel, prin demararea si derularea proceselor secretorii si motorii ce caracterizeaza functionalitatea stomacului se desfasoara digestia gastrica. Functia secretorie Digestia propriu-zisa este declansata la nivel gastric in principal sub actiunea echipamentului enzimatic continut de sucul gastric elaborat si secretat de celulele glandelor prezente la nivelul mucoasei gastrice. Glandele cardiale sunt alcatuite din celule epiteliale ce produc mucus si celule endocrine. Glandele gastrice propriu-zise reprezinta 75% din totalitatea glandelor de la nivelul stomacului si sunt formate din celule epiteliale, parietale, responsabile in principal cu secretia de HCl, celule zimogene si endocrine. Din structura glandelor antro-pilorice fac parte celulele epiteliale si endocrine, in principal celulele G, care elaboreaza gastrina si celulele D, ce produc somatostatina. Sucul gastric reprezinta amestecul produsilor de glandelor gastrice. Zilnic, se secreta aproximativ 2-3 99% apa si 1% substante organice, enzime, mucus, anorganice, HCl, Na, K, Ca, Mg etc. Mai multe despre aici.

secretiei a celulelor tuturor L de suc gastric, constituit din factorul intrinsec si substante compozitia sucului gastric cititi

Fenomenul gastrosecretor este controlat prin intermediul mecanismelor nervoase si umorale, fiind in acelasi timp influentat de calitatea si cantitatea alimentelor ingerate. Nervul vag si gastrina sunt principalii responsabili ai secretiei gastrice. Calitatea alimentelor introduse in cavitatea bucala stimuleaza receptorii gustativi, care emit impulsuri catre centrul gastrosecretor de la nivelul bulbului guvernat de centri nervosi superiori din hipotalamus si scoarta cerebrala. Astfel, pe calea fibrelor vagale, la glandele gastrice ajung impulsuri ce declanseaza secretia sucului gastric, determinand descompunerea iminenta a alimentelor abia propulsate in stomac. In continuare, la nivelul stomacului, reglarea secretiei gastrice este realizata prin mecanisme nervoase, dar si umorale. Distensia stomacului provocata de prezenta masei alimentare are efect gastrosecretor, acest reflex realizandu-se pe cale nervoasa prin intermediul cailor aferente si eferente vagale. Intre regiunea glandelor gastrice propriu-zise si regiunea antro-pilorica exista un mecanism de feed-back permanent. Astfel, produsii de secretie eliberati pe cale nervoasa concomitent cu distensia gastrica conduc la descarcarea gastrinei in circulatia sanguina, care de asemenea, stimuleaza procesul fiziologic gastrosecretor. Pe masura ce chimul gastric ajunge la nivelul duodenului, la contactul cu mucoasa duodenala se declanseaza eliberarea hormonilor precum gastrina duodenojejunala sau gastrica, secretina, colecistokinina care stimuleaza in continuare secretia gastrica. De asemenea, odata cu evacuarea gastrica, distensia duodenala exercita un mecanism reflex cu efect gastrosecretor. Tulburarile secretiei gastrice se intalnesc in diferite afectiuni ce influenteaza direct sau indirect substratul secretor de suc gastric. Astfel, cresterea masei de celule

parietale coroborate cu cresterea capacitatii de reactie la stimulii secretori sau conform intensificarii stimulilor nervosi si umorali, conduce la hipersecretie cu hiperaciditate. De asemenea, hiposecretia cu hipoaciditate se poate manifesta pana la fenomenul de achilie gastrica, instalata consecutiv distrugerii mucoasei secretoare prin diverse mecanisme. Functia motorie - motilitatea gastrica Musculatura neteda a stomacului impreuna cu mecanismele reglatoare neuro-endocrine, demarate si influentate in permanenta de volumul si compozitia chimica a masei alimentare ingerate, asigura functia motorie a stomacului, al carei rezultat constituie amestecul alimentelor cu sucul gastric, formarea chimului gastric si evacuarea acestuia in duoden. Bolul alimentar pe masura ce patrunde in stomac determina cresterea relativa a presiunii intraluminale, desfasurandu-se procesul de distensie gastrica. Astfel, stomacul se acomodeaza la continut, pe care il stocheaza temporar, repartizandu-l in mod egal intre peretii sai. Aceasta relaxare adaptativa a peretelui gastric pune in evidenta functiunea peristolica sau tonicitatea stomacului. Mai multe despre motilitatea gastrica cititi aici. Absorbtia gastrica Absorbtia la nivelul stomacului este minima datorita structurii inadecvate a celulelor mucoasei pentru indeplinirea acestui proces. Exceptie fac apa, mucoasa gastrica prezentand permeabilitate bidirectionala pentru aceasta, anumiti electroliti, substante hidrosolubile, resorbite din stomac in cantitati neglijabile si etanolul, a carui rata de absorbtie este direct proportionala cu concentratia acestuia, nefiind influentat de concentratia HCl sau alte substante din compozitia sucului gastric.

Fiziologia intestinului subtire Digestia Functia de digestie a intestinului subtire are ca rezultat digestia intestinala propriu-zisa, prin care particulele nutritive sunt prelucrate pana la produsi simpli asimilabili. Pe parcursul deplasarii in lungul tractului digestiv, alimentele sunt supuse unui ansamblu de procese, specifice fiecarui segment digestiv, care presupun transformari succesive si combinate, mecanice prin fragmentare, fizice prin solvire si chimice prin activitatea hidrolizanta a enzimelor. Astfel, particulele alimentare sunt descompuse pana la forme simple, initindu-se procesul de absorbtie prin care acestea trec in sangele circulant, pentru a fi distribuite celulelor corpului. Digestia intestinala se desfasoara sub actiunea sucurilor bilo-pancreatice, ajunse prin intermediul ductelor coledoc si pancreatic care se deschid in ampula lui Vater, in duoden, si a sucului intestinal, secretat de glandele Lieberkuhn. Procesul de digestie este finalizat la nivelul marginii „in perie” a enterocitelor, fiind facilitat de motricitatea intestinala. Astfel, interdependeta dintre functia secretorie si functia motorie a intestinului conduce la indeplinirea digestiei intestinale. Functia secretorie Functia secretorie a intestinului subtire este pusa in evidenta de secretiile glandelor Brunner si Lieberkuhn. Glandele Brunner sunt specifice duodenului, prezentand o secretie bogata de mucus si bicarbonat, ce protejeaza mucoasa intestinala de actiunea peptica a sucului gastric, neutralizand aciditatea continutului gastric propulsat in duoden. Glandele Lieberkuhn sunt caracteristice intregului intestin subtire, fiind responsabile cu secretia sucului intestinal, un lichid

apos, usor opalescent. Variatia pH-ului este evaluata intre 6,5-7, iar cantitatea secretata este apreciata la aproximativ 2L / 24h, fiind in cea mai mare parte absorbita. Sucul intestinal cuprinde apa (97,5%) si reziduu uscat (2,5%) format din substante anorganice (ioni de Na, K, Ca etc. ) si substante organice (mucus, enzime rezultate din descuamarea celulelor). Celulele Paneth, situate in profunzimea glandelor Lieberkuhn, secreta enterokinaza, enzima continuta de sucul intestinal, aceasta activand tripsinogenul in tripsina, care la randul sau activeaza ulterior proenzimele sucului pancreatic. Celelalte enzime apar in sucul intestinal prin descuamarea a 250 g zilnic de celule epiteliale, corespunzatoare a 30 g de proteine. Reinnoirea epiteliului intestinal este considerata cea mai rapida din organism, cu o rata de 1 milion de celule pe minut, finalizandu-se in 3 pana la 5 zile. Astfel, glandelor intestinale le este atribuita functia de sinteza celulara permanenta prin care celulele nou-formate le substituie pe cele situate la nivelul polului superior al vilozitatilor, care sunt distruse in lumenul intestinal, fenomen urmat de descarcarea echipamentului enzimatic continut de acestea. Enzimele enterocitare impreuna cu sucurile bilo-pancreatice sunt corelate prin activitatea lor succesiva cu procesul de digestie intestinala propriu-zisa desfasurat in trei etape:- etapa extracelulara este caracteristica lumenului intestinal si consta in scindarea polimerilor pana la stadiul de oligomeri. Participarea sucului enteric este neinsemnata, finalitatea etapei fiind asigurata de enzimele pancreatice si enterocitare de la nivelul filamentelor glicocalixului si de pe membrana externa a enterocitelor.- etapa membranara este desfasurata la nivelul membranei „in perie” a enterocitelor prin intermediul enzimelor cantonate pe suprafata membranei apicale. In urma reactiilor chimice la acest nivel sunt rezultati monomerii.- etapa intracelulara presupune degradarea oligomerilor resorbiti sub influenta enzimelor citoplasmatice si lizozomale enterocitare consecutiv cu producerea monomerilor respectivi. Efectul enzimatic al sucului intestinal este slab evidentiat, cercetarile histoenzimologice precizand existenta enzimelor active, localizate in special la nivelul polului apical, glicocalixului si marginii „in perie” a enterocitelor, iar printre acestea se regasesc:- proteazele continua activitatea pepsinei si tripsinei, conducand la descompunerea polipeptidelor pana la stadiul de aminoacizi.- polinucleotidazele sunt responsabile cu desfacerea acizilor nucleici, consecutivi degradarii nucleoproteinelor sub influenta pepsinei si tripsinei, in nucleotizi, care la randul lor sub activitatea nucleotidazelor se descompun in acid fosforic si nucleozide, o parte resorbite si o parte scindate prin interventia nucelozidazelor in elementele constituitive, care pun in evidenta bazele purinice si piramidinice continute de nucleozidele respective.- dizaharidazele, precum maltaza, zaharaza, sucraza sau lactaza, descompun dizaharidele respective ajunse la acest nivel in monozaharide.- lipaza intestinala scindeaza aproximativ 2-5% din totalitatea grasimilor digerate.- lecitinaza actioneaza asupra lecitinei, care o desface in glicerol, acizi grasi, acid fosforic si colina.- fosfataza are ca efect eliberarea acidului fosforic, prin actiunea sa asupra unor fosfati organici.- enterokinaza este responsabila cu activarea tripsinogenului din sucul pancreatic. Secretia sucului enteric se desfasoara in permanenta, iar calitatea si cantitatea acesteia este influentata de caracteristicile masei alimentare prin intermediul mecanismelor nervoase si umorale. Reglarea nervoasa este evidentiata de mecanismele reflexelor locale, demarate prin stimularea receptorilor, situati la nivelul mucoasei intestinale, de catre continutul intestinal, in special de alimentele nedigerate. Receptorii trimit impulsuri catre centrii nervosi din plexurile intrinseci Meissner si Auerbach, care controleaza astfel mecanismul reflexelor locale. Parasimpaticul stimuleaza usor secretia intestinala, spre deosebire de simpatic, care o inhiba. Mecanismul principal de control al secretiei

intestinale este realizat prin reglarea umorala. Astfel, prin prezenta chimului alimentar, la nivelul mucoasei duodenale se elibereaza enterocrinina cu efect stimulator, dar si duocrinina, care stimuleaza secretia glandelor Brunner, pe langa secretina. Functia motorie Functia motorie a intestinului subtire este valorificata de patura bistratificata musculara din structura peretelui intestinal. Stratul extern este reprezentat de fibrele musculare longitudinale dispuse concentric in jurul stratului intern, ale carui fibre musculare sunt orientate in sens circular. Intre cele doua straturi se interpune o lama de testut conjunctiv, prin intermediul careia sunt realizate punti de legatura, activitatea interdependenta dintre cele doua straturi conducand la indeplinirea miscarilor complexe intestinale. Miscarile de segmentare sunt provocate de contractia fibrelor circulare cand un segment intestinal este destins de continutul sau. Astfel, sunt generate strangulari temporare in diferite puncte ale segmentului, care dispar initiindu-se noi strangulari in puncte intermediare pe acelasi segment intestinal. Rezultatul acestor miscari consta in maruntirea continutului intestinal, amestecul acestuia cu sucurile digestive, precum si facilitarea procesului de absorbtie. Dupa denervare, miscarile segmentare persista la o intenstitate mai redusa, semn ca aceste contractii sunt partial dependente de plexurile nervoase intrinseci. Parasimpaticul amplifica intensitatea contractiilor, iar simpaticul are efect inhibitor. Miscarile pendulare sunt evidentiate de contractia asimetrica a fibrelor musculare longitudinale care produc scurtarea ritmica a unui segment limitat si relaxarea pasiva a zonelor intermediare. Aceste miscari au ca rezultat progresiunea si regresiunea continutului intestinal pe o distanta de cativa centrimetri, maruntindu-l si amestecandu-l in acelasi timp cu sucurile digestive. Miscarile tonice sunt oscilatiile intermitente ale tonusului musculaturii intestinale, care asigura contactul intim dintre vilozitati si particulele alimentare, contribuind intr-o oarecare masura si la inaintarea masei alimentare in lungul intestinului. Miscarile peristaltice determina propulsia alimentelor in lungul intestinului, excitantul natural fiind reprezentat de distensia intestinala marcata de prezenta respectivului chim alimentar. Peristaltismul se desfasoara prin contractia fibrelor circulare inapoia zonei destinse si relaxarea acestora in segmentul anterior. Astfel, undele peristaltice progreseaza cu o viteza de 1-2 cm/min. Postalimentar, miscarile peristaltice sunt amplificate de reflexul gastroenteric, declansat de distensia gastrica. In general, peristaltismul este strans corelat cu plexul mienteric Auerbach, fara interventia acestuia, intensitatea miscarilor evoluand ineficient. Reglarea motilitatii intestinului subtire este realizata prin intermediul factorilor nervosi si umorali. Inervatia intrinseca este reprezentata de plexurile mienterice, a caror functionalitate este indeplinita prin cuplarea stimularii undelor cu activitatea contractila in scopul de a asigura propagarea. Arcurile reflexe intramurale sunt responsabile cu actiunea de coordonare a motilitatii intestinale, originea acestora constand in receptorii chimici sau presionali din peretele intestinal. Inervatia extrinseca este evidentiata de nervii vagi si splanhnici simpatici, a caror terminatii ajung la nivelul plexurilor mienterice. Astfel, in stres emotional sau efort fizic, simpaticul inhiba motilitatea, in timp ce alimentatia o stimuleaza prin intermediul fibrelor vagale. Factorii umorali moduleaza activitatea intrinseca a fibrelor nervoase sau actioneaza direct pe fibrele musculare netede. Motilina, gastrina, colecistochinina si substanta P stimuleaza motilitatea intestinala, iar peptidul intestinal vasoactiv,

secretina, glucagonul si neurotensina au proprietati de relaxare asupra musculaturii netede intestinale. Absorbtia In general, la nivelul mucoasei intestinale, se desfasoara doua procese, insorbtia, ce reprezinta trecerea din lumen catre sange si inversul acesteia, exorbtia, miscarea din sange catre lumen. Cand rata de exorbtie este mai mare, rezultanta este secretia, iar in cazul in care rata de insorbtie este superioara, rezultanta o constituie absorbtia. Absorbtia reprezinta trecerea apei, electrolitilor si trofinelor alimentare prin mucoasa digestiva in mediul intern. Alimentele in lungul tractului digestiv, sub influenta enzimelor specifice, sunt supuse unor fenomene de scindare, in urma carora sunt transformate in particule mici, simple ce strabat mucoasa pentru a fi asimilate in economia organismului. Mai multe despre absorbtia la nivelul intestinului subtire cititi aici. Fiziologia colonului La nivelul intestinului subtire, chimul alimentar este supus proceselor de digestie si absorbtie specifice, in urma carora este rezultat chilul intestinal, impins prin intermediul motilitatii catre intestinul gros, unde se desfasoara ultimele etape ale digestiei. Astfel, zilnic prin valvula ileocecala patrund in intestinul gros aproximativ 300-500 ml de chim izotonic, din care consecutiv modificarilor survenite la acest nivel se vor forma aproximativ 150 g de materii fecale. Continutul intestinal determina stimularea secretiei colonului, care se caracterizeaza printr-un suc vascos, alcalin, pe pH 8 - 8,4, lipsit de enzime, dar care contine mucus secretat de celulele caliciforme din structura mucoasei. Mucusul are efect protector, prevenind eventualele agresiuni mecanice asupra mucoasei, lubrifiind-o pentru facilitarea deplasarii chimului. De asemenea, intervine similar unui liant asupra fragmentelor care vor forma bolul fecal si anihileaza acizii organici descarcati local, in urma activitatii florei bacteriene influentate de resturile alimentare ajunse la acest nivel. Chilul intestinal cuprinde in medie 70% apa si 30% substante nedigerabile sau produsi finali neabsorbiti la nivelul intestinului subtire. Asupra acestuia actioneaza flora bacteriana colica, care exercita activitati multiple, unele folositoare organismului, iar altele potential periculoase. Astfel, la acest nivel vitamina K poate fi sintetizata, precum si componenti ai grupului B, printre care acidul folic, biotina sau vitamina B12. De asemenea, activitatea bacteriilor determina transformarea pigmentilor biliari, ajunsi odata cu chilul intestinal, in stercobilina, substanta ce imprima culoarea bruna materiilor fecale. Procesele fiziologice ale colonului, sub influenta florei bacteriene, sunt indeplinite prin fermentatie si putrefactie. Flora corespunzatoare fermentatiei si respectiv cea responsabila de putrefactie se afla in echilibru in cazul colonului normal, iar perturbarea uneia determina alterarea celeilalte, acest dezechilibru constituind substratul unor tulburari ale colonului. Procesul de fermentatie se desfasoara in jumatatea proximala a colonului, care este populat de bacterii aerobe, precum Escherichia coli, Lactobacillus, Aerobacter aerogenes, Enterococcus etc. Prin activitatea lor, aceste bacterii conduc la degradarea glucidelor nedigerate sau neabsorbite pana la acest nivel. Acestea sunt scindate pana la acizi lactic, butiric si acetic, in urma reactiilor eliberandu-se si o cantitate apreciabila de gaze, precum CO2, CH4, SH2 si alcool etilic. Procesul de putrefactie are loc in jumatatea distala a colonului, acesta fiind populat de bacterii anaerobe, ale caror activitate se desfasoara intr-o nota degradativa asupra proteinelor nedigerate pana la acest nivel sau asupra

aminoacizilor neabsorbiti in prealabil. Degradarea acestora este mediata prin reactiile de dezaminare, cu formarea NH3, fenolilor, scatol si indol, care confera mirosul specific materiilor fecale, acizi organici, si prin reactiile de decarboxilare, in urma carora rezulta CO2 si o suita de amine potential toxice, precum histamina, tiramina, etilamina, cadaverina, putresceina. Cantitati reduse de aceste substante toxice pot fi resorbite si ajunse in ficat, la nivelul celulelor hepatice, unde prin intermediul fenomenelor de oxidare si conjugare specifice sunt neutralizate si eliminate prin urina. Activarea florei de putrefactie, cresterea ratei de absorbtie a acestor compusi toxici, precum si diminuarea randamentului hepatic de a conjuga si detoxifia genereaza autointoxicatii de natura intestinala. Functia de absorbtie a colonului este caracteristica jumatatii proximale, iar principalul compus absorbit la acest nivel este apa in gradient osmotic. Transportul activ de Na+ precede transportul apei. Aldosteronul intensifica conductanta pentru Na+, in cazul depletiilor extracelulare, demonstrandu-se, astfel, rolul important in mentinerea echilibrului hidroelectrolitic al organismului. De asemenea, la acest nivel mai pot fi absorbiti si alti electroliti, precum Cl- sau K+, vitamine si aminoacizi. In schimb, nu se absorb glucide, proteine, lipide, ca atare si Ca++. Procesul de absorbtie influenteaza consistenta materiilor fecale. Motilitatea colonului contribuie la indeplinirea proceselor de digestie si absorbtie concomitent cu inaintarea continutului catre rect. In general, activitatea motorie a colonului se desfasoara mai lent decat cea a intestinului subtire. Alimentele ajung la nivelul cecului dupa aproximativ 4 ore de la ingestie. In lungul colonului viteza de deplasare se diminueaza treptat, astfel in condititii fiziologice, primele fragmente alimentare ajung la flexura hepatica dupa 6 ore, iar la flexura splenica dupa 9 ore. La nivelul colonului sigmoidian ajung dupa 12 ore, dupa care tranzitul are loc mult mai lent. In jumatatea proximala a colonului, pe langa activitatea motorie obisnuita, este identificat si un ansamblu de miscari antiperistaltice, al caror rezultat mareste timpul de contact dintre chimul alimentar si mucoasa colica, favorizand, astfel, procesele de absorbtie si implicit formarea bolului fecal. Contractiile segmentare se desfasoara pe fractiuni scurte de intestin, de aproximativ 2,5 cm, si sunt realizate de activitatea complementara dintre fibrele circulare si longitudinale, efectul fiind relevat de haustratiile caracteristice colonului. Astfel, intre aceste haustre colonul este segmentat de aparitia temporara a camerelor inchise, unde are loc amestecul continutului intraluminal si finisarea procesului de absorbtie al unor constituienti alimentari. Contractiile peristaltice traverseaza colonul cu o frecventa descrescatoare catre colonul descendent. Prin intermediul acestora, continutul colonului avanseaza catre rect, ca atare fiind declansat reflexul de defecare. Miscarile „de masa” sunt propulsive, caracterizate de unde peristaltice puternice, care apar de 2 - 3 pe zi. Acestea sunt demarate la nivelul unghiului hepatic, impingand pe portiuni intinse cantitati mari de continut colic. Miscarile „de masa” sunt influentate de reflexele gastrocolice si duodenocolice, induse de prezenta alimentelor ingerate in stomac si respectiv, duoden, de stimulii conditionali, precum mirosul alimentelor, sau de stres emotional. Motilitatea colonului este dependenta de influente neurohormonale intrinseci si extrinseci. In repaus, activitatea motrica a colonului este coordonata de ritmul electric de baza. Actiunea inhibitoare a neuronilor plexului mienteric Auerbach asupra fibrelor musculare netede ale colonului este stabilita prin mediatori peptidergici,

precum VIP sau somatostatina, iar actiunea excitatorie este mediata de acetilcolina. Prin intermediul fibrelor simpatice, sistemul nervos extrinsec intervine in reflexele intestino-colic si colo-colic de caracter inhibitor, iar nervii parasimpatici pelvieni contribuie in defecare. Reglarea umorala a motilitatii colice se poate explica prin fluctuatiile circadiene. Desfasurarea motilitatii este intensificata postprandial, prin stimularea mediata de colecistochinina, iar in cursul somnului este deprimata.

Sucurile digestive Glandele salivare produc o enzimă ce începe transformarea amidonului din hrană în particule mai mici. Apoi, în stomac, mucoasa stomacală produce sucul gastric şi enzime ce digeră proteinele. După ce stomacul împinge amestecul rezultat de primele faze ale digestiei în intestinul subtire, hrana este amestecată cu substantele produse de alte două organe: pancreasul şi ficatul. Pancreasul produce un suc ce contine o serie de enzime care descompun carbohidratii, grăsimile şi proteinele. Ficatul eliberează bila. Bila este stocată în perioada dintre mese în vezica biliară. La ora mesei, vezica biliară transferă bila în intestine unde grăsimile sunt descompuse. După ce grăsimile sunt astfel descompuse, enzime produse de pancreas ori de glande ale peretilor intestinelor digeră particule rezultate. Glandele auxiliare Glandele auxiliare sunt cele salivare, ficatul, prin funcţia sa de producere a bilei prin intermediul celulelor hepatice (bilă, stocată în vezica biliară, este necesară în digestia şi absorbţia grăsimilor) şi pancreasul, care produce un suc digestiv ce conţine enzime necesare digestiei şi bicarbonat pentru neutralizarea acidului chimului.

1. Ficatul Glanda anexa voluminoasa a tubului digestiv, cu funcţiuni multiple şi complexe de sinteză şi de transformare a diverselor substanţe. Ficatul este situat deasupra şi în dreapta abdomenului, sub cupola dreaptă a diafragmului, care îl separă de plămânul corespunzător şi înconjurat în toate părţile de coaste. Este un organ de culoarea roşie – închisă, ce cântăreşte 2 – 2,5 kg, fiind cel mai greu organ al corpului uman. Funcţiile ficatului : → funcţia metabolică: - sinteza colesterolului, fosfolipidelor, lipoproteinelor şi a lipidelor; - participă în metabolismul glucidelor şi proteinelor; - sinteza unor elemente ale sângelui, precum albuminele, globulinele, şi antitrombina. Prima funcţie principală a ficatului este să stocheze energie în formă glicogenica, care este compusă dintr-o formă de zahăr numită glucoză. Ficatul înlătura glucoza din sânge atunci când nivelul acesteia este crescut printr-un proces numit glicogeneza, ficatul combina moleculele de glucoză în lanţuri lungi pentru a creea glicogenul, un carbohidrat care asigura o formă de energie depozitată. Când nivelul glucozei din sânge scade sub nivelul normal de care organismul are nevoie pentru îndeplinirea funcţiilor specifice, ficatul reverseaza această reacţie transformând glicogenul în glucoză. - funcţia secretorie → producerea bilei. - funcţia imună → neutralizarea corpurilor externe din organism, în special a toxinelor, jucând astfel un rol important în imunitatea corpului. Funcţia antitoxică este practicată de ficat prin absorbţia de toxine, le alterează chimic apoi le excreta în bila. Ficatul funcţionează ca o fabrică chimică. Câteva proteine importante găsite în sânge, se fabrică în ficat. Una dintre acste proteine – albumina ajuta în retenţia de Ca + şi altor substanţe în circuitul sangvin. Albumina ajuta de asemenea la reglarea mişcării apei din sânge în ţesuturi. Ficatul produce şi globina – una din cele 2 componente ce formează hemoglobină. Mai produce şi alte grupuri de proteine ce includ anticorpi. Este singurul organ care se regenerează, putându-se regenera chiar complet. În cazul altor organe, de exemplu inima, ţesuturile bolnave sunt înlocuite cu o cicatrice, ca şi cele de pe piele. Ficatul are capacitatea de a înlocui celulele bolnave cu noi celule. 2. Vezica biliară ( colecistul sau fierea )

Este un rezervor temporar al bilei, situat în fosa colecistului de pe faţa inferioară a ficatului. Are o formă de pară cu o lungim de aprox. 8-10 cm. Vezica este specifică

vertebratelor. Este unită cu ficatul, de unde primeşte bila, şi cu duodenul, unde o eliberează. Rolul colecistului este de a colecta secreţia externă hepatica (bila), care contribuie la digestia alimentelor. Bila conţine colesterol, saruri biliare, lecitina şi alte substanţe. Principala funcţie a veziculei biliare este de a colecta şi sintetiza bila secretată de ficat (lichid de culoare galben-maro ce conţine saruri necesare pentru digestia lipidelor sau a grăsimilor, principala substanţa care contribuie la absorbţia şi descompunerea grăsimilor). Bila va fi stocată în canalele intrahepatice. Din vezicula biliară, bila va fi transportată prin canalele cistic şi coledoc şi apoi de-a lungul duodenului (prima parte a intestinului subţire) unde vor fi digerate, în primul rând, grăsimile (lipidele) şi vitaminele. 3) Pancreasul

Glandă situată sub stomac, de formă alungită, cu o greutate de circa 70 g. Are atât o secreţie externă (exocrină) necesară digestiei, cât şi o secreţie internă (endocrină) necesare în reglajul glicemiei. Secreţia externă numită şi suc pancreatic, se varsă în duoden. Este bogată în enzime: amilază (care transformă glucidele în glucoză), maltaza (maltoza, în glucoză), tripsina (care scoate aminoacizii pe rând din protide şi peptide), lipaza (grăsimile cu acizi graşi şi glicerina), carbonaţi şi bicarbonaţi de Na, care dau alcalinitatea sucului pancreatic. Secreţia endocrină consta în insulina şi glucagon, care reglează glicemia, reţinând surplusul de glucoză sub formă de glicogen, la nivelul ficatului. Lipsa insulinei duce la o boală potenţial gravă, numită diabet zaharat.