Recunoasterea Independentei Romaniei [PDF]

Zitiervorschau

Recunoașterea Internațională a României

Student: Samfira Laurentiu-Claudiu Coordonator: Prof.Univ.Dr.Habil.-Sorin Liviu Damean

Facultatea de Știinte Sociale, Craiova, Specializarea Isorie, anul II

I

În urma sprijinului acordat Rusiei în războiul ruso-otoman finalizat cu învingerea otomanilor la Plevna de către armata romanorusă condusă de Principele Carol I, Romania începe în funte cu Principele Carol un lung sir de acțiuni diplomatice menite sa câștige recunoașterea internațională a independenței Romaniei, în dependentă câștigată cu sacrificii semnificative pe câmpul de bătălie. ,,Independenta absolută” a țării fusese declarată la 21 Mai de către Kogălniceanu care spunea că în urma voturilor Camerei și ale Senatului, din 29 și 30 Aprilie de ratificare a convenției cu Rusia, rupseseră automat ultimele legături ale Romaniei cu Imperiul Otoman și că romînii deveniseră astfel o națiune independentă. Inițiativa romanească nu a fost primită cu simpatie de către Puterile Europene care vedeau în această acțiune o incălcare a tratatelor existente deja și o complicare și mai mare a unei situații și așa primejdioase.1 Doar Rusia a acceptat-o ca fapt împlinit, dar a amînat solutionarea definitivă a problemei independenței pînă după sfârșitul războiului.In

urma

termiării

războiului

soldat

cu

acceptarea

otomanilor a condițiilor rusesti de armistițiu, la Adrianopol,la 31 ianuarie, atât termenii cât și conditiile incheierii acestui tratat au provocat consternare și amăraciune la Bucuresti.Nici un romîn nu fusese invitat sa participe la negocieri, iar Domnitorul Carol sau Kogălniceanu nu fuseseră solicitati să înainteze o listă cu conditiile romînești. Aceștia au aflat de intentiile rușilor doar cu puțin timp înainte de incheierea armistițiului. La Sankt Petersburg, Gorceakov l-a informat pe Ghica de intenția Rusiei de a lua înapoi Sudul Basarabiei pînă la brațul Chilia, dar a promis că Romînia va primi o parte din Dobrogea și Delta Dunarii. Acesta a justificat redobândirea județelor

1

Sorin Liviu Damean-Carol I al Romaniei Un monarh devotat,Editura Cetatea de Scaun,2016, pag.246-247

II

din Basarabia o chestiune de onoare națională și a argumentat, cu fațarnicie, că, oricum acestea fuseseră date Moldovei, nu României, în virtutea unui tratat (Paris 1856) 2pe care nici o putere nu îl mai respecta. Rusia nu acceptă participarea României sub nici o formă la negocierile chiar dacă România considera participarea la război ca parte beligerantă un motiv suficient de întemeiat pentru a-și putea prezenta cererile sale ca țară învingătoare într-un confllict la care participase activ. Rusia adoptase această atitudine de respingere și datorită faptului ca aceasta avea intenția de a anexa, pentru a doua oară, cele trei județe din sudul Basarabiei. În tot acest timp Marele Duce Nicolae asigura ca interesele românilor nu vor fi uitate, Tarul Alexandru al-II-lea oferea la rândul sau asigurari privind ,,interesul amical pe care-l poartă Romaniei”3 La 21 ianuarie/2 februarie 1878, prin intermediul unui comunicat către Principele României, Marele Duce Nicolae îi aducea la cunoștință acestuia că a primit preliminariile păcii de la Sankt Petersburg unde interesele României și-au găsit o satsfacție dreaptă prin recunoșterea independenței de către Poarta otomană cât și printr-o despagubire teritorială menită să multumească conducerea de la București. Această veste nu a avut însă impactul așteptat de către Marele Duce Nicolae, Principele Carol neprimind această veste ca fiind una pozitivă și incepând de grabă acțiunile de sondarea a disponibilitații Cabinetelor Europene de a recunoaște independența României înainte de finalizarea tratatului de pace ruso-turc. Ingrijorarea lui Carol în atitudinea Rusiei de nerecunoastere a participării la război și

2 3

Keith Hitchins-Romania 1866-1947,Editura Humanitas,Bucuresti,pag.59-60 Sorin Liviu Damean op.cit.pag.248

III

neacceptarea la tratatul de pace a României, era aceea ca odată cu incheierea unui armistițiu ruso-turc, România nu va fi tratată ca stat învingător în război ci ca o provincie otomană, Rusia putând astfel să încorpora sudul Basarabiei ca ,,teritoriu turcesc” .4 Carol îl trimite pe Ion Ghica în prima instanță la Londra pentru a tatona terenul și cu misunea de a câștiga simpatia opiniei publice britanice și de a câștiga suportul diplomatic în privința problemei rusești, acesta profitând de faptul că britanicii aveau interesul ca Rusiei să-i fie stopate orice tentativă de a pune mana pe Constantinopol

și Stramtorilor controlând astfel cometrul

și

extinzandu-si puterea și mai mult.5 Carol I încearcă sa obțină sunsținerea consulului francez la București, explicandu-i că tratarea Rusiei direct cu Poarta a retrocedarii Basarabiei, deci în afara preconizatului Congres european, cerand și sperând totodată ca acesta sa intervina la Constantinopol pentru a bloca o asemenea perspectivă. Consulul francez nu se arată însă dispus să acorde sprijin, mentionând că nu dorește să indispună în felul acesta diplomația rusă. Cancelarul rus Gorceakov de asemenea ținea să-i precizeze foarte clar generalului Iancu Ghica, reprezentantul român la Sankt Petersborg, că Rusia respinge orice fel de dezbateri în cadrul viitorului Congres privind neutralitatea României, considerând această propunere ca fiind ofensivă la adresa ei.6 În ciuda eforturilor uriașe efectuate de către Carol și diplomația românească , Cabinetul de la Sankt Petersburg anunță la jumătatea lunii ianuarie 1878 intenția de a recupera cele 3 județe basarabene, care reprezentau pentru Rusia ,,o chestiune de onoare și

4 5 6

Ibidem.pag.249 Keith Hitchins,op.cit.pag.62 Sorin Liviu Damean,op.cit.pag.249

IV

demnitate nationala”7. Lupta nu este însă abandonată, Principele Carol înaintând o scrisoare Tarului Alexandru în care îi explica implicatțile oricărei retrocedări teritoriale din partea României, de asemenea îi declara pe un ton ferm ambasadorului rus la Constantinopol că nu se poate accepta cedarea sudului Basarabiei. Într-o continuare permanentă a luptei împotriva nedreptății care i se facea României, diplomația de la Bucuresti inaintează un Memoriu8 puterilor europene în care se încearcă demonstrarea prjudiciilor aduse României în urma pierderii sudului Basarabiei care ar tăia legăturile cu Dobrogea ,aceasta fiind izolată de Fluviul Dunărea, cedarea Basarabei atrăgând după sine un lung sir de probleme de natură economică și socială riscând reacția potrivnică a populației române. Pe de altă parte, păstrarea Basarabiei și a Deltei Dunării ar facilita rolul României de păzitor al navigației pe Dunăre și ar consolida independența României. În ciuda perseverenței românilor, toate aceste insitențe și acțiuni nu vor avea un rezultat favorabil, conducătorii noștri fiind convinsi de faptul că pentru a-si păstra bunele relații cu Rusia, Puterile Europene se puseseră de acord în privința retorcedării Basarabiei. Devenea vizibil faptul că fiecare stat în parte își vedea propriile interese, nici măcar țara de origine a lui Carol nu se arătase dispusă să ajute România, cancelarul Bismark afirmând ca nu dorește sa strice relațiile sale de amiciție cu Rusia.9 O surpriză neplacută avea să fie primită de Principele Carol de la reprezentantul român la Sankt Petersburg, care îl inștiința de condițiile păcii încheiate la San-Stefano. În articolul 5 al tratatului

7 8 9

Ibidem.pag.250 Ibidem.pag.250-252 Sorin Liviu Damean,Iulian Oncescu, O istorie a romanilor de la TUDOR VLADIMIRESCU la MAREA UNIRE,Editura Cetatea de Scaun,2015,pag.223

V

erau recunoscute de ambele părți semnatare a Independenței României însă se specifica că Poarta va ceda sangeacul Tulcea , Delta Dunării și Insula Șerpilor către Rusia, care, la rândul său, își rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei(art.19)10, iar în articolul 8 al tratatului se adauga dreptul de a trece pe teritoriul românesc al trupelor rusești aflate în Bulgaria. Condițiile păcii vor determina o puternica reacție de protest din partea Guvernului și a Principelui Carol, reacție care va stârni contrareacția cancelarului Gorceakov care-i preciza ferm diplomatului român la Sankt Petersburg ca nu va renunța la dreptul de trecere a trupelor pe teritoriul românesc, amenintând că în cazul refuzării de către România, Alexandru al-II-lea ar ordona ocuparea și dezarmarea armatei. Fără a fi intimidat în vre-un fel de amenințarea cancelarului, Carol I face la rândul său o afirmație pe măsură, replicând :,,O armată care a luptat la Pevna în fața Împăratului Aleandru al-II-lea, poate să se bată pâna va fi nimicită, însă nu se va lasa dezarmată”11 Amenințările nu erau un bluf, trupe rusești se aflau deja în Capitala ,motiv pentru care administrația de la Bucuresti a declarat stare de asediu , Carol I personal făcând o inspecție a trupelor din Oltenia. Desii avantajele economice rezultate din deținerea Dobrogei erau incomparabil mai mari decât cele oferite de sudul Basarabiei, România nu a acceptat principiul schimbului.12 Cu toate că efectivele trupelor rusești

crescut în mod

considerabil în prima jumătate a lunii aprilie, iar guvernul român se temea de o lovitură montată de Rusia, situația s-a calmat în mod

10 Sorin Liviu Damean-Carol I al Romaniei Un monarh devotat,Editura Cetatea de Scaun,2016, pag.252 11 Ibidem. 12 O istorie sincera a poporului roman,Florin Constaantiniu,Editura Univers Enciclopedic,Bucuresti,1997,pag.244

VI

perceptibil în special datorită presiunilor puternice exercitate asupra Rusiei e către celelalte puteri, în sensul că acesta să supună Tratatul de pace cu Turcia unei conferințe internaționale.Conducătorii români s-au alăturat cu toată inima cererii de revizuire a Tratatului de la San Stefano. De data aceasta românii au fost pe aceeași poziție cu AustroUngaria și cu puterile occidentale. Austro-Ungaria și Marea Britanie în mod special obiectaseră cu vigoare față de termenii armistițiului și ai Tratatului, considerând că acestea contraveneau acordurilor internaționale în vigoare și principiului de acțiune colectivă a puterilor. Ele vedeau într-o Bulgarie autonomă mare, având pe teritoriul ei o forță de ocupație rusă, o bază pentru o și mai puternică expansiune rusă în Europa de Sus-Est și pentru dominarea Strâmtorilor .Ferm opuse unei acțiuni unilaterale în regiune și alaturându-și Germania și Franța, acestea au obligat Rusia să supună ințelegerea negociată cu Turcia unui congres general-european, care a fost programat să se deschidă la Berlin, la 13 iunie 187813, avandu-l pe Bismark drept gazdă. Preocuparea imediată a guvernului român a fost obținerea admiterii României la congres. A încercat să alcătuiască un front comun al statelor mici, inclusiv Serbia și Grecia, și a susținut în mod repetat cazul în fața puterilor, dar fără nici un folos. Doar Franța s-a arătat dispusă să permită prezența României la congres. Rusia, desigur, s-a opus cu hotărâre, dar Austro-Ungaria, urmând politica inaugurată de Andrassy prin convenția comerială din 1875 de atragere a României într-o stransă relație politică și economică, a manifestat o simpatie evidentă față de poziția României împotriva Rusiei. Andrassy a mers atât de departe încât a dat asigurari agenului român de la Viena

13 https://www.avocatnet.ro/articol_37218/Independenta-Romaniei-Conditiile-recunoasterii-internationale.html ,accesat la 22.05,2020, ora 18:30

VII

că Monarhia Austro-Ungară va sprijini tacit admiterea României la Congres, recunoașterea independenței ei și chiar scurtarea perioadei în care Rusia își putea aproviziona forțele din Bulgaria. Dar el a cerut insistent guvernului român să cedeze în chestiunea Sudului Basarabiei, pentru ca nu există nici un dubiu asupra hotărârii Țarului de a-l relua și a avertizat că nici una dintre puteri nu considera problema destul de importantă ca să riște sa intre în connflict cu Rusia. Brătianu, care fusese la Berlin și la Viena în aprilie, în scopul de a obține sprijin pentru cererile României,a ajuns cu părere de rău la aceeași concluzie și a decis că marea speranță a României se afla în apropiatul congres. Puterile refuză admiterea României ca membru la Congres pe motiv că nu era independentă, și au acceptat cu neplacere să permită reprezentanților României să apară fie chiar și foarte puțin în fața Congresului pentru a-și susține cauza. Nici sârbilor și bulgarilor nu lea mers mai bine, puterile fiind hotarate sa rezolve problemele doar între ele. Delegația României a sosit la Berlin la 10 iunie 1878, pastrându-si încă speranța că,într-un fel sau altul, hotărârea cu privire la Sudul Basarabiei ar putea fi schimbată.Pe măsură ce făceau turul delegațiilor Marilor Puteri, Bratianu și Kogalniceanu, conducătorii delegației, și-au dat seama că o atitudine intransigentă în această situație ar fi zadarnică și chiar primejdioasă. Andrassy care a repetat asigurările sale anterioare de sprijin în cazul altor probleme, a ținut să sublinieze cât de ridicol era pentru România să se opună voinței unite a Congresului.14 Când Brătianu și Kogalniceanu au prezentat puterilor cazul lor,

14 Ion C.Bratianu,Acte și cuvantari,vol.IV,Bucuresti, 1932,pag.70

VIII

la 1 iulie, au făcut-o în detaliu, dar cu tact și moderație. Au cerut mentinerea teritoriului existent al României, posesia gurilor Dunării, interzicerea trecerii trupelor rusești prin teritoriul ei către Bulgaria, plata unei despagubiri de război de către Turcia și recunoașterea independenței și neutralitații lor.După plecarea acestora, Marile Puteri au trecut la reglementarea problemelor așa cu conveniseră, cu excepția unei granițe mai generoase în Dobrogea, o favoare sugerată de către delegatul francez, care considera că Romania fusese tratată ,,puțin cam dur”15 Tratatul final, ce a fost semnat la 13 iulie, recunoștea independența României, dar punea două condiții: eliminarea oricaror restricții religioase în exercitarea drepturilor civile și politice conținute în articolul 7 al Constituției din 1866 și acceptarea retrocedării Sudului Basarabiei către Rusia. În compensație, România urma să primească Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea pînă la o linie de demarcație ce mergea de la est de Silistra pe Dunăre până la sud de Mangalia la Marea Neagră. Tratatul limita ocuparea Bulgariei de către Rusia la nouă luni și prin aceasta reducea perioada în care proviziile și intăririle puteau fi transportate pe teritoriul României. Spre extrema dezamăgire a Domnitorului Carol și a ministrilor săi, recunoașterea independenței de către toate puterile și, prin urmare, stabilirea de relații diplomatice normale cu toate acestea nu au urmat imediat după semnarea Tratatului. Rusia a recunoscut necondiționat independența Romaniei, probabil pentru a mai atenua o parte din resentimentele apărute în timpul negocierilor de pace și la Berlin. Austro-Ungaria,a procedat la fel recunoscând independența fără vre-o obiecție, potrivit politicii sale de apropiere de România.

15 Ibidem.pag.72-75

IX

De cealaltă parte, Marea Britanie, Franța și Germania au tergiversat recunoașterea României ca stat independent pînă în 1880, când

revizuirea clauzelor discriminatorii din Constituție fusese

îndeplinită și România acceptase unele întelegeri economice, și anume, reglementarea disputei cu investitorii germani cu privire la construirea de căi ferate în România. Cu toate că prevederile Tratatului de la Berlin au stîrnit proteste vehemente la Bucuresti și în alte orașe, în octombrie, cînd a fost convocat Parlamentul, pierderea Sudului Basarabiei a fost aceptată în silă și ambele Camere au aprobat legislația necesară ce da curs cedării acesteia către Rusia. Rușii au ocupat imediat regiunea cu minim de opunere din partea românilor care o parăseau. Românii au luat în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare rusești. Misunea incorporării Dobrogei s-a dovedit a fi una destul de complicată. Dobrogea fiind ocupată de către otomani pentru mai bine de 4 secole, iar pe parcursul acestei perioade fusese supusă unei imigrari masive în special a musulmanilor turci și tătari și a crestinilor bulgari, care au schimbat echilibrul etnic și au orientat economia către Constantinopol. Pe langă aceste aspecte etnice, în urma războiului din 1877-1878, Dobrogea suferise serioase pierderi de populație cât și economice, noua administrație găsind acest teritoriu într-o stare de înapoiere atât culturală cât și economică. Dobîndirea Dobrogei de către România a stârnit două serioase dispute cu Rusia. Rusia făcea presiuni pentru încheierea unui nou acord privind prelungirea perioadei de nouă luni pentru trecerea trupelor și a proviziilor rusești pe teritoriu românesc către Bulgaria care trebuia să expire în mai 1879.

X

Având însă gustul amar al

,,trădarii” rusești din timpul războiului și de la Berlin, românii s-au opus categoric, iar cu ajutorul sprijiinului acordat României de către Marea Britanie și Austro-Ungaria care doreau să limiteze influența rusească în Balcani, va prevala punctul de vedere românesc. În octombrie 1879

Parlamentul aproba o lege modificând

articolul 7 din Constitutie, îndeplinind cu o mare reținere o stipulatie finală a Tratatului de la Berlin, care îi împiedicase pe evrei să dobândească cetățenia și deci sa aibă drepturi civile depline și politice. Cel mai important rezultat obținut de România ca urmare a Congresului de la Berlin a fost, evident, recunoașterea independenței. S-a rupt astfel legătura juridică față de Imperiul Otoman, legătură care durase aproape 4 secole. Cu toate ca suzeranitatea otomană devenise în mare măsură nominală după 1829,16 încetarea ei oficială a dat un impuls puternic mandriei naționale. Dobândierea independenței a permis politicienilor români să-și concentreze atenția asupra construcției naționale. Cu toate astea, ei au rămas realiști, recunoscand limitele independenței, au ințeles că o țară mică ce urmărește obiective politice oricît de limitate și dezvoltareea unei economii naționale prospere își poate permite doar cu riscuri proprii să ignore interesele Marilor Puteri.17 Condițiile tratatului fiind îndeplinite, România devenise un stat independent, lui Carol i se recunoscuse titlul de alteță regală ,în acest context oamenii politici au mers mai departe în planul de construcție națională facând demersurile pentru proclamarea României ca regat dând astfel țării rangul cuvenit de stat suveran. Guvernul va avansa la la 26 martie 1881 , un proiect de lege potrivit căruia România se transforma în Regat iar Carol I primea titulatura de Rege, proiect care

16 Keith Hitchins,op.cit.pag.65 17 Ibidem.

XI

va fi votat în unanimitate și cu un mare entuziasm. Actul proclamării Regatului României avea să fie primit și recunoscut fără probleme de carte Puterile europene, singura care va amâna recunoașterea va fi Rusia care dorea adoptarea de către guvernul român a unei măsuri urgente pentru împiedicarea socialistilor ruși refugiați pe tritoriu românesc , demers la care se vor asocia și cercurile diplomatice de la Viena și Berlin.In urma adoptării la 15 aprilie 188118 a Parlamentului român a proiectului de lege împotriva străinilor, cei trei plenipotențiari rus, austriac, și german se vor prezenta în uniformă de mare ținută în audiență oficială la Carol I cu scopul de a-l felicita pentru dobândirea noului său titlu, de Rege, ceea ce însemna și recunoașterea oficială a Regatului României și a independenței, incheindu-se astfel lungul și istovitorul proces de recunoaștere a unității naționale . Serbările încoronării lui Carol I vor debuta pe 9 mai 1881 în Capitală odată cu depunerea coroanei de oțel( realizată dintr-un tun otoman capturat la Plevna)19 a Regelui și cea de aur a Reginei Elisabeta la Mitropolie și vor dura 5 zile.

18 Sorin Liviu Damean-Carol I al Romaniei Un monarh devotat,Editura Cetatea de Scaun,2016, pag.270 19 Ibidem.

XII

Bibliografie: Sorin Liviu Damean-Carol I al Romaniei Un monarh devotat,Editura Cetatea de Scaun,2016 Sorin Liviu Damean,Iulian Oncescu, O istorie a romanilor de la TUDOR VLADIMIRESCU la MAREA UNIRE,Editura Cetatea de Scaun,2015 Keith Hitchins-Romania 1866-1947,Editura Humanitas,Bucuresti Florin Constantiniu-O istorie sincera a poporului roman,Editura Univers Enciclopedic,Bucuresti,1997 https://www.avocatnet.ro/articol_37218/Independenta-RomanieiConditiile-recunoasterii-internationale.html Ion C.Bratianu-Acte și cuvantari,vol.IV,Bucuresti, 1932 Ioan Scurtu, Ion Bulei-Democrația la români 1866-1948, București, Editura Humanitas,1990

XIII