Proiectul Sovietic de Dezvoltare A Bombei Atomice [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

Proiectul sovietic de dezvoltare a bombei atomice Capitolul I- Situația științei sovietice în anii `20 - `30 În mediul tumultuos rusesc, trecut printr-un război mondial, război civil dar și prin greutățile nerecunoașterii de către Europa a regimului bolșevic, pe 3 februarie 1923, la Institutul Fizicotehnic avea loc inaugurarea noului sediu, din Lesnoe, suburbie nordică a Petrogradului. Clădirea a fost construită înainte de Primul Război Mondial și avea rolul de casă de binefacere, ulterior servind în timpul marelui război drept spital de psihiatrie, iar din 1922 a fost repartizată Institutului Fiziotehnic, iar primul director a fost Abram Ioffe fiind discipolul lui Wilhelm Rontgen, descoperitorul razelor X. Trebuie admis faptul că mediul rusesc nu beneficiază la începutul perioadei interbelice de tradiția în studierea și aprofundarea chimiei, fizicii și a matematicii, acestea reprezentând unele dintre cele mai firave științe din Rusia. Primele cercetări se realizau în mod exclusiv în mediul universitar, și beneficiau de foarte puțin sprijin. Cu toate aceste, pe la mijlocul anilor `30, fizica sovietică progresase considerabil datorită apariției unor noi generații de fizicieni și institute. În afară de cel al lui Ioffe, erau acum două școli importante de fizică conduse de Dmitri Rojdestvenski și Leonid Mandelștam, ambii cu studii în vestul Europei. Și în acest context al dezvoltării alternativelor față de institutul lui Ioffe, tot cel de la Lesnoe a rămas figura centrală, institutul mai fiind supranumit și „cuibul matern”, „forja”, „alma mater” a fizicii sovietice. Viziunea institutului completa viziunea statului, ambele propunându-și crearea unui mare stat sovietic industrial, coincidența de țeluri apropiindu-l pe Ioffe de importante elite politice. Drept alternativă dar și completare a lui Ioffe, se remarcă Piotr Leonidovici Kapița, acesta coordonând la jumătatea anilor `30 activitatea din cadrul Institutului pentru Problemele Fizicii. Dacă până în a doua jumătatea anilor `30 pe teritoriul sovietic s-au perindat diverși savanți vest-europeni, mulți dintre aceștia aflându-se în schimb de experiență, înlocuind tinerii savanți plecați spre specializare în afara U.R.S.S., din 1937 odată cu debutul epurărilor contactele europenilor cu sovieticii ajung să se limiteze, în același timp și institutele locale au avut de suferit, epurările făcându-și loc și în cadrul personalului. Anii `30 coincid și cu sporirea pretențiilor autorităților sovietice față de contribuțiile obligatorii ale oamenilor de știință, aceștia având rolul tehnologizării industriei. Cel care s-a pliat

1

cel mai bine în această situație a fost Ioffe, cel care a aplicat o rupere a relațiilor cu occidentul și a determinat dezvoltarea și educarea savanților sovietici. În același timp, institutul ajunge să fie cunoscut drept principalul centru al fizicii nucleare din U.R.S.S., conducătorul departamentului fiind Igor Kurceatov, iar din 1943 acesta va deveni directorul științific al programului nuclear sovietic, poziție menținută până în 1960. Un alt centru din interiorul statului sovietic, unde se realizau cercetări nucleare, a fost și Harkov, institut organizat de însuși Hoffe în 1928, iar printre principalii fizicieni care au activat aici se numără Șubnikov, care conducea cercetările la temperaturi joase, Landau, probabil cel mai strălucit fizician sovietic al generației sale, dar și mulți alții care s-au remarcat în perioada 1930-1940. La cerințele Academiei din Leningrad, Serghei Vavilov a organizat un nou institut de fizică, acesta incorporându-i în institut pe Pavel Cherenko și Ilia Frank, iar ca principală ocupare institutul se axa pe fizica nucleară. Datorită avântului său de a se implica în fizica nucleară, Vavilov intră în disensiuni cu Ioffe, realizându-se astfel o competitivitate între cei doi. În acest context al imboldului oferit de statul sovietic în anii `20 și `30 de a se constitui cât mai multe și competitive institute de fizică, la sfârșitul anilor `30 fizica nucleară sovietică cunoaște o dezvoltare remarcabilă echivalând cu cea vest-europeană. Capitolul 2- Sovieticii și descoperirea fisiunii Descoperirea fisiunii a avut loc la Institutul de Chimiei „ Kaiser Wilhelm” din Berlin, în decembrie 1938, când Otto Hahn și Fritz Strassmann au dedus faptul că bombardarea uraniului cu neutroni produce desfacerea acestuia în elemente de la mijlocul tabelului periodic. Datele lui Hahn și Strassmann au fost analizate ulterior de Lise Meitner dar și de nepotul acesteia, fizicianul Otto Frisch, ambii oferind și termenul de „fisiune” pentru a cataloga reacția. În luna ianuarie 1939 Europa a fost „zguduită” de noua descoperire, iar pe parcursul anului au fost organizate zeci de comunicări dedicate acestei teme. Vestea „fisiunii” a ajuns și în mediul sovietic, Hlopin și colegii săi de la Institutul Radiului dezvoltând pe parcurs analize despre produsul chimic al fisiunii. În cursul acestor cercetări, sovieticul Hlopin a descoperit unele modele, necunoscute până atunci, ale dezintegrării nucleului de uraniu prin fisiune deși, nu a avut succes în identificarea elementelor transuranice. Și Institutul lui Ioffe s-a axat pe această descoperire, redactând lucrări teoretice, precum cea a lui Iakov Frenkel, care a aplicat modelul picăturii de lichid pentru nucleu. Această probă teoretică a fost prezentată în cadrul seminarului nuclear a lui Kurceatov, pe 10 aprilie, iar ulterior 2

informația a fost distribuită și în revistele de specialitate sovietice. Printre savanții care au dezvoltat ideea unei reacții nucleare în lanț, au fost Iuli Hariton și Iakov Zeldovici, prefigurând, de asemenea, rolul pe care îl pot juca armele nucleare în contextul conflictului mondial. Capitolul 3- Inițierea unui program nuclear După declanșarea conflictului de către germani împotriva U.R.S.S.-ului, Institutele sovietice și-au îndreptat cercetările spre aria militară în proporție de 90-95%, în timp ce savanții atomiști și-au abandonat cercetările pentru a se ocupa de necesitățile ridicate de război. Printre primii fizicieni sovietici care au conștientizat evoluția mondială în plan nuclear a fost Gheorghi Flerov, cel care a susținut o comunicare în fața lui Ioffe și Kapița, acesta însă neputându să-i convingă de necesitatea reluării cercetărilor nucleare. Tot Flerov a fost printre cei care au dedus faptul că americanii au trecut în regim de secret de stat cercetările legate de fisiune, anticipând crearea unei arme nucleare. Printre cei care au furnizat în perioada celei de-a doua conflagrații date despre evoluția americană în domeniul a fost și Klaus Fuchs. Acesta se refugiase în Anglia din 1933 datorită afinităților comuniste, susținându-și doctoratul la Universitatea din Edinburgh. Înainte de a pleca în S.U.A. cu delegația britanică pentru „Proiectul Manhattan”, în decembrie 1943, acesta a avut în jur de șase întâlniri cu agenta secretă sovietică Ursula Kuczynski. Prin intermediul acesteia au fost trimise în U.R.S.S. toate rapoartele pe care le scrisese despre importanta problemă a separării izotopice prin difuziune gazoasă. Tot el a înștiințat Uniunea sovietică despre faptul că separarea izotopică a început efectiv în Marea Britanie, dar a mai transmis și alte detalii despre colaborarea la nivel nuclear dintre britanici și americani. De la finele anului 1942, guvernul sovietic se implică în amplificarea cercetărilor la nivel nuclear, iar la sugestia lui Ioffe responsabilitatea cercetărilor se încredințează lui Kurceatov. La sugestia aceluiași Kurceatov alături de Pervuhin, Comitetul de Stat al Apărării a adoptat, în februarie 1943, rezoluția specială adresată organizării cercetării în vederea utilizării energiei atomice. Capitolul IV- Importanța agenților secreți Operațiunea CANDY, desfășurată între 1941 și 1945, a constat în obținerea informațiilor privind avansarea procesului de construire a armamentului nuclear din țările implicate în cea de a doua conflagrație mondială. Ideea creării unei arme extrem de puternice, ne mai întâlnită până în acel moment, a luat naștere în 1938, când în Germania cercetătorii reușesc să dividă experimental 3

atomul. Inițial, KGB-ul era preocupat de a cunoaște datele privind procesul de dezvoltare a principalului său adversar, Germaniei nazistă, însă în momentul în care a realizat că aceștia erau departe de a-și împlini scopul, atenția s-a axat asupra aliaților americani (Proiectul Manhattan) și britanici (Proiectul Aliaje Tube). Penetrarea Proiectului Manhattan s-a dovedit a fi cea mai prolifică, KGB-ul dispunând de un număr impresionant de agenți sub acoperire și aproximativ 200 de surse, o mare parte dintre aceștia fiind reprezentată chiar de cercetătorii americani ce lucrau în cadrul programului. Printre ofițerii de informații ruși ce au lucrat la această operațiune se numără Gregory Heifetz, cel care a reușit să obțină informații din cadrul Laboratorului de Radiații din Berkeley, Gaik Ovakimian, acesta reușind să recruteze un impresionant număr de comuniști americani obținând matrițele pentru profilul de implozie unic al bombei; Anatoli Iaţkov printre ale cărui informații s-au numărat datele privind numărul de bombe pe care americanii le pot construi sau soții Vasili și Elizabeth Zarubin, al căror principal merit constă în recrutarea sursei "Perseus", cercetător american cu un rol deosebit de important, însă a cărui identitate nu a fost făcută publică nici până astăzi. Un alt cuplu celebru este cel al soților Lona și Morris Cohen, cetățeni americani, simpatizanți ai ideologiei comuniste și recrutați de KGB cu aproximativ 10 ani înaintea demarării operațiunii CANDY, aceștia având un important rol în transportarea microfilmelor și a documentelor din centrul de cercetare militar aflat în Los Alamos către sediul KGB din New York. Rețeaua va fi deconspirată în 1945, când CIA și MI6 reușesc să spargă codurile radio transmise din New York către Moscova. Cu toate acestea, CANDY s-a dovedit a fi de departe operațiunea de spionaj cu cel mai mare impact în stabilirea balanței de putere la nivel global. Ruşii au reușit să construiască bomba atomică în doar 4 ani, un adevărat miracol la acea vreme, timpul inițial fiind estimat la o durată de minim 20 de ani. KGB-ul a reușit însă să repatrieze în timp util doar o parte dintre agenți și informatori, restul fiind arestați de către autoritățile americane, situație ce a condus la destrămarea ideologiei comuniste din SUA, Canada sau Marea Britanie. Capitolul V – Anul 1945 și bomba atomică Statele Unite ale Americii au testat cu succes prima bombă atomică din lume în apropierea regiunii Alamogordo, din New Mexico, pe 16 iulie 1945 – Operaţiunea Trinity. Vestea a fost primită de către președintele Truman chiar în timpul conferinței de la Potsdam. O zi mai târziu, acesta l-a informat pe Winston Churchill, premierul Marii Britanii, cei doi ajungând la concluzia

4

că şi Stalin va trebui să știe noile vești. Truman se pare însă că a mai tras de timp, în speranța că îl va putea convinge pe rus să intre în războiul Pacificului de partea Aliaților fără alte condiții1. Pe 24 iulie, după ce Stalin a anunțat în plen că va intra în războiul împotriva Japoniei de partea americanilor, Truman l-a informat de existenţa bombei atomice. Truman spera ca acestă informaţie să pună presiune pe Stalin, atât de mult încât să accepte cererile americanilor postrăzboi în privinţa Europei. Şi cu toate că Stalin nu a avut nicio reacţie notabilă, el a trimis imediat o telegramă la Kremlin prin care cerea mai multe informaţii despre cecetările americanilor. Pe 6 august 1945, chiar cu o săptămână înainte ca sovieticii să se alăture operaţiunilor militare, Truman a ordonat detonarea primei bombe la Hiroshima. Două zile mai târziu, el a autorizat detonarea celei de-a doua bombe, în Nagasaki. Capitolul VI- U.R.S.S. și bomba atomică La 14 septembrie 1954, pe poligonul Totk din Munții Urali (URSS), unde 45.000 militari ai Armatei Roșii exercitau manevre, s-a declanșat un eveniment special, menținut în secret de politicienii de la Moscova și despre care presa sovietica a început să vorbească abia in toamna lui 1989. Prima experiență nucleară realizată de U.R.S.S. își are originile la 29 august 1949. La nici șase ani, succesorii lui Stalin la Kremlin au experimentat, pentru prima oara, efectul bombei atomice asupra oamenilor si animalelor. Potrivit ziarului francez 'Le Monde' din 21 septembrie 1994, a trebuit sa se aștepte mijlocul anilor '70 pentru ca CIA să își valideze presupunerile asupra acestui extraordinar subiect si să-i dezvăluie efectele dezastruoase, Occidentul aflând astfel date despre ceea ce se întâmplase la Totk în 1954. Detalii despre proiectul bombei atomice sovietice a fost dezbătut și în Rusia, abia acum două decenii, când în mass-media s-au oferit detalii despre experimentul pe viu făcut la Totk în timpul unora dintre cele mai mari manevre militare în care erau angajați militari ai Armatei Roșii. Potrivit aceluiași ziar „Le Monde”, între 1949 si 1953, I.V. Stalin și „camarila” lui au studiat circa 20 de scenarii de folosire a armei atomice în timpul unui conflict armat. S-a decis organizarea unor manevre militare de anvergura, în cadrul cărora să se folosească o arma nucleara adevărată.

1

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ziua-in-care-stalin-a-aflat-de-existenta-bombei-atomice

5

Prima opțiune pentru teste a fost reprezentat de poligonul Kapustin Iar, aflat la est de Stalingrad (azi Volgograd ), însă varianta a decăzut în favoarea poligonului Totk din Urali, cunoscut pentru terenurile sale de antrenament militar încă de pe timpul Ecaterinei a II-a. Responsabilitatea organizării unui astfel de exercițiu a fost încredințat mareșalului Gheorghi Jukov, erou al celui de al Doilea Război Mondial. Durata pregătirilor pentru teste s-a încadrat în 45 de zile, iar printre cerințele adresate celor 45.000 de militari s-a numărat și ordinul de a se rade pe cap. Structura poligonului cuprindea 380 kilometri de tranșee, s-au amenajat 500 de adăposturi, blindate ori nu, au fost aduse 600 de tancuri si piese de artilerie, 600 alte tunuri si mortiere, 600 de vehicule de transport blindat, 320 de avioane si alte mii de vehicule de tot felul. S-au utilizat e post de cobai au fost, in afara militarilor, vaci, capre, berbeci, câini și chiar cămile. Doua avioane Tupolev-4 au fost amenajate pentru a putea transporta si lansa bombe atomice. Timp de o luna, fiecare echipaj a facut 13 zboruri de antrenament (o suta de ore in total), intre care unele de-a lungul intregului traseu de 680 de kilometri ce separau baza de poligonul din Totk Bomba nucleara a fost lansata de la 800 de metri altitudine, la 7 h 33 min (ora locala). După explozie,

avionul

a

fost

ridicat

de

unda

de

soc

50-60

metri.

„Pentru a păstra un secret absolut asupra operației s-a mers pana acolo încât piloților li s-au dat pseudonime”, își amintea, in 1994, colonelul Konstantin Liasnikov, pilot, care, timp de zece ani, a lansat bombe nucleare asupra unor poligoane de incercare. Alături de bombardierul Tupolev-4, mai erau prezente șase avioane de vânătoare MIG, două

elicoptere

și

patru

avioane

din

care

se

filma

si

se

făceau

fotografii.

La 30 de minute după explozie, 86 de bombardiere Il-28, protejate de 42 avioane MIG-17, au aruncat 688 de bombe a cate 250 de kilograme fiecare. Alarma atomica s-a dat cu zece minute inaintea exploziei, unii militari avand timp sa mearga la adaposturi, altii primind ordin sa se culce pe burta cu picioarele indreptate spre locul exploziei. La un minut după aceasta, norul radioactiv avea patru kilometri înălțime, iar în șapte minute a ajuns la 15 kilometri. Mareșalul Gheorghi Jukov, atunci prim-adjunct al ministrului Apărării al URSS și comandant al manevrelor, l-a decorat personal pe pilotul care a lansat bomba cu o deviere de zece metri de tinta stabilita. Ea a explodat la vreo 300 metri deasupra pamantului si, dupa masuratorile de azi, avea o putere medie de 35-40 kilotone. Ziarul 'Le Monde', care cita datele CIA si ale unor 6

instituții oficiale din SUA, scria ca bomba avea 20 de kilotone - puțin mai puternica decât cea detonata de americani la Hiroshima, la 6 august 1945. Agenția ITAR-TASS relata ca, după explozie, unitățile concentrate in zona manevrelor așteptau să intre „în luptă” când va trece unda de soc. Potrivit unor calcule aproximative, militarii au primit atunci o doza extrem de mare de radiații - 1,5 roentgeni. Conform opiniei oficialilor din U.R.S.S. scopul experimentului l-a constituit studierea acțiunii exploziei atomice. Pe parcursul testării au fost obținute rezultate valoroase, necesare cercetărilor realizate după explozie și care aveau drept scop inițierea unui program de apărare a U.R.S.S. împotriva unui atac nuclear. Trebuie amintit că „părinții” bombei atomice sovietice care s-au aflat cuprinși în cadrul 'Proiectului Uraniu' - savanții Igor Kurceatov, Iuli Hariton, Iakov Zeldovici, Andrei Saharov, au trecut la cercetări nucleare încă din anul 1943, iar în 1949 au avut loc primele explozii atomice in apropiere de Semipalatinsk, și abia în august 1953 a fost experimentată prima bombă cu hidrogen în Novaia Zemlia, toate aceste cercetări și exerciții reprezentând un efect declanșat de rivalitatea nucleară dintre URSS si SUA, și care a marcat întregul „Război Rece”. Capitolul VII – Părinții bombei atomice Piotr Leonidovici Kapita (1894-1984) este considerat, intr-o carte aparuta in 1955 in Franta, drept "parintele" bombei atomice sovietice. La Moscova, nu s-a recunoscut niciodata, dar specialistii in spionaj si savantii sustin ca programul nuclear al URSS a fost impulsionat decisiv de spionajul sovietic. Klaus Fuchs a fost un fizician german ajuns in SUA si angajat in Proiectul Manhatann - de producere a bombei atomice americane. A fost condamnat, in 1950, la 15 ani inchisoare pentru divulgarea secretelor privind bombele nucleare americane. "Afacerea Rosenberg" este una dintre cele mai controversate din istoria SUA, ea izbucnind in plina perioada a "mccarthysm-ului", asanumita vanatoare de vrajitoare. Sotii Rosenberg sunt singurele persoane condamnate la moarte si executate in 1953 pentru spionaj in Occident dupa al Doilea Razboi Mondial. Aleksandr Feklisov este considerat spionul KGB care "a adus" bomba atomica in URSS. El a fost omul de legatura al lui Klaus Fuchs si al sotilor Rosenberg.

7

Bibliografie: Holoway David, Stalin și bomba atomică. Uniunea Sovietică și Energia Atomică, Traducere de Mihaela Andreiovici și Agop Bezerian, Editura Mașina de Scris Institutul European, Iași, 1998. Suvurov Victor, Numele ei era Tatiana, Editura Polirom, Iași, 2013. Site-uri web: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ziua-in-care-stalin-a-aflat-de-existentabombei-atomice

http://www.ziare.com/international/rusia/prima-bomba-atomica-a-urss-detonata-acum61-de-ani-1038311 https://romanialibera.ro/actualitate/international/urss-a-testat-pe-viu-in-1954-efecteleexploziei-unei-bombe-nucleare-165565

8