Nicolae Dabija - Așchii de Cer [PDF]

Zitiervorschau

Așchii de cer

1. Armenii au în calendarele lor 1 milion 200 de mii de sfinţi. Ei i-au sanctificat recent pe toţi armenii care au fost omorâţi în timpul genocidului din anul 1913. Armenia e o ţară de sfinţi. Populaţia ei e un pic mai mult de două milioane. Românii din republica Moldova şi România numără împreună vreo 26 de milioane. Dar noi abia dacă avem 30 de sfinţi ai neamului nostru. Propun să luăm exemplul armenilor: să rugăm mitropoliţii celor două Mitropolii, pe Î.P.S. Vladimir şi Î.P.S. Petru, să sanctifice toate mamele noastre, care au plecat la Domnul. Calendarele noastre vor avea atunci ceva mai puţini sfinţi – în jur de un milion – decât cele ale armenilor, dar se va face astfel o dreptate. Fiecare dintre ele, mucenicele, merită o zi în calendar, în care să îngenunchem şi să ne rugăm pentru sufletele lor. 2. În copilărie, bunica se ruga şi greceşte. Era o rugăciune deprinsă de la bunica ei din alt secol. Ştii greceşte? o ispiteam noi. Şi-atunci de ce te rogi în greceşte? Dumnezeu ştie greceşte, ne spunea ea. Dar bunica se ruga şi româneşte, şi slavoneşte, şi ruseşte, ultimele două limbi – învăţate pe vremea ţarului. Câte limbi cunoaşte Dumnezeu? întrebam noi.

Şi bunica ne spunea cunoscătoare: Dumnezeu ştie toate limbile. Şi ţigăneşte? Şi. O, o, o!, ne miram noi că Cel de Sus învăţase şi o limbă atât de grea. Dar ruseşte? Şi ruseşte. Şi aici ne miram şi mai tare, pentru că auzeam de la flăcăii satului întorşi din armată, care atunci când vorbeau ruseşte foloseau doar înjurături şi nu ni-L închipuiam pe Cel de Sus înjurând de Dumnezeu şi de toţi sfinţii. Ne mai ziceam în sinea noastră: tare multe păcate o mai fi având bunicuţa dacă se roagă în toate limbile Tatălui Ceresc să o ierte. Ca mai târziu să aflăm de la ea că cine cunoaşte mai multe limbi şi se roagă în ele, Dumnezeu îi iartă păcatele mai uşor. Şi acum cred acest lucru. 3. Dumnezeu vorbeşte toate limbile. Dar el le vorbeşte corect. Nu mi-L imaginez vorbind limba română stâlcit, ca să-l înţeleagă şi moldovenii. La Judecata de Apoi se spune că fiecare va fi chemat după numele lui. Nu cred că Cel de Sus îşi va strâmba gura ca să rostească numele unui Amihălă chioaie, spre exemplu, sau Sărătilă, ca să-l strige pe cutare sau cutare aşa cum le-au schimonosit numele conţopiştii sovietici: Amigalacoai Ghehorghii…Sau: Sorotilo Stepan…Şi când aceştia, umili, vor spune: Prezent! -, El să le ierte primul păcat: acela de a fi purtat povara unui nume greşit sau schimonosit, ca şi cum mama şi tata, bunicii şi străbunicii toţi nu i-ar mai fi fost rude. 4. Pentru un ţăran patria este ţărâna pe care o poartă sub unghii. 5. Indiferenţa este un alt nume al răului. Există oameni care fac închisoare pentru că s-au implicat: de multe ori, în bătălia pentru bine sau în lupta contra răului. Dar când legea va condamna oameni la închisoare pentru indiferenţă? Pentru că sub ochii lor s-a dezlănţuit răul şi ei n-au făcut nici cel mai mic gest ca să-l oprească? 6. Recent, la o conferinţă de presă preşedintele Keniei a fost întrebat: Spuneţi-ne, vă rog: mai aveţi canibali? Nu, a răspuns şeful statului. I-am mâncat pe toţi. Un demnitar de la noi a fost întrebat nu prea demult: – Mai aveţi cititori în republică? Nu, a răspuns acela. Pentru că le-am închis toate bibliotecile. Unii şefi sunt supăraţi pe biblioteci, din motiv că oamenii ştiu să citească. Închizându-le, ei cred că în curând populaţia va uita să citească. Şi nu vor mai afla de tărăşeniile lor de care vorbeşte azi presa. 7. În Delta Dunării, îmi povesteşte un localnic, inundaţiile sporesc viteza de curgere a râului, rupând bucăţi de pământ cu tot cu rădăcini, uneori – cu case, formând un fel de insule plutitoare, numite plaur, care sunt purtate de ape până în mare. Într-o primăvară a văzut pe un plaur de acesta un lup purtat de vârtejuri lângă un miel care de frică se lipise de trupul lupului:

spaima îi solidarizase, călău şi jertfă, primul nu mai era preocupat de foamea lui sălbatecă, ci – de cum să se salveze. Mielului dihania i se părea mai puţin primejdioasă decât furia apelor, care în curgerea lor scoteau urlete de fiară cosmică, cu valuri neîmblânzite care izbeau în plaur să-i răstoarne pe ambii în întunecimea fluviului. De multe ori, mă gândeam, şi oamenii nimeresc în situaţii asemănătoare, doar că, spre deosebire de fiare şi animale, ei nu uită să se sfâşie chiar şi în asemenea împrejurări. 8. Discută doi ţărani care sunt atât de necăjiţi, încât au ajuns să creadă că au fost părăsiţi de Cel de Sus. Am auzit că a murit Dumnezeu. Taci, nu mai spune! Şi pe cine au să pună-n loc?, întreabă celălalt. Eu cred că tot pe unul de-al lor! Totul pentru omul nostru devine comparabil cu prăbuşirile săptămânale de Guvern, care aduce un nou prim-ministru ce seamănă ca două picături de apă cu cel vechi ca şi cum ar fi tot acelaşi, doar – cu alt nume. 9. Poetul american Paul Zimmer credea că cel mai important lucru nu este de unde vii, dat fiind şi faptul că acel loc nu-l poţi schimba, ci încotro mergi. 10. Se spune că atunci când dăruieşti celora care au nevoie de darul, de generozitatea, de bunătatea ta, este ca şi cum îl împrumuţi pe Cel de Sus. Iar Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. El îţi va întoarce, ca o recompensă, din altă parte. Darul pe care nu uită, generos, să ţi-l ofere face parte din armonia existenţei, cea care garantează mereu echilibrul acestei lumi. Nicolae DABIJA sursa Literatura şi Arta

https://ortodox.md/aschii-de-cer/

Aşchii de cer (II)

1. Când l-au prins pe Iisus, preoţii sinedriului I-au reproşat: “Ai vorbit la mii de oameni. N-au înţeles nimic”. Ca şi cum în lumea aceasta ar avea sens doar ceea ce înţeleg cei care nu înţeleg nimic. Preoţii se refereau la fraze de felul: “Eu voi strica Templul acesta şi în trei zile voi ridica altul” ş.a. Slujitorii lăcaşului ascultaseră acea ameninţare ca pe un fragment de basm, din cele care, bănuim, îşi spuneau şi evreii acum două mii de ani. Or, templul acela fusese ridicat de oameni vreme de câteva sute de ani. Dar Iisus se referea la o altă stare şi la o altă dimensiune de Templu. La trei zile după moartea sa omenească de pe cruce, El a înviat, Învierea fiind reperul cel mai important al religiei creştine.

2. Când Pilat a întrebat mulţimea: “Pe care dintre cei doi vreţi să vi-l eliberez: pe Iisus sau pe Baraba?!”, cei mulţi au scandat atunci, precum astăzi un stadion la meci: “Pe Ba-ra-ba! Pe Ba-ra-ba!” Baraba era un “întemniţat vestit”, spune evanghelia lui Matei. Pilat a zis: “Dar ce să fac cu Iisus?” Şi stadionul a scandat din nou: “Răstigneşte-l Răs-tig-neş-te-l!” Atunci Pilat a mai întrebat: “Dar ce rău a făcut?” Iar răspunsul mulţimii a fost: “Răs-tig-neş-te-l!” Aceasta a fost unica lui vină. Pentru o gloată dorinţa ei – “Răstigneşte-l!” – e chiar vina celui condamnat. Acesta a fost şi motivul pentru care Mântuitorul a fost suit pe cruce şi răstignit ca un fur. (Este primul referendum atestat în istorie, care vine şi ca o avertizare pentru cei care intenţionează să supună unor referendumuri denumirea limbii, a poporului, a naţionalităţii basarabenilor. Îi spuneam unui medic: dacă întrebi poporul cum să-ţi taie apendicele, el ţi-l taie cu tot cu stomac). 3. După ce Dumnezeu a făcut neamurile, tare multe necazuri au tot dat peste români. Şi atunci, ca să le mai ia din necaz, Cel de Sus le-a dăruit întru mângâiere lacrima. „Plângeţi şi-o să mai treacă din durere, le-a zis Cel de Sus, adăugând îngăduitor: Şi lacrimile voastre se vor aduna într-un iaz mic…” …Şi aşa a apărut Marea Neagră. 4. Irina Covaci, soţia scriitorului Boris Covaci (cu bunic împuşcat la Ivdel şi bunică decedată în Siberia), pe când era mică, aflase în Taiga de la părinţi că cea mai mare sărbătoare a anului este Paştile, şi-atunci a întrebat-o pe bunica ei: – Când va fi Paştile? – Mâine, i-a răspuns aceea. A doua zi copila s-a sculat cu noaptea-n cap şi i-a spus fratelui ei mai mic: – Scoală, Vasile, că azi e mâine. 5. Îmi povesteşte un domn (aşa-şi zicea, „eu sunt domn, domnilor”) pre numele lui Constantin Constantin: – Când am venit din închisoare, băiatul meu avea 19 ani, stătea în poartă şi, când i-am dat „Bună ziua”, nerecunoscându-mă, în loc să-mi răspundă la bineţe, m-a întrebat: „Dumneata pe cine cauţi, tovarăşe?” Iată ce făcuseră antihriştii din tată şi fiu, doi „tovarăşi”. Şi abia când am început să plâng, m-

a recunoscut: „Plângeai ca bunelul, când i se făcea dor de tine”, mi-a zis mai târziu. În loc să se bucure, se speriase. Se temuse să mă invite în casă, m-a ţinut în prag până a ajuns maică-sa, adică nevastă-mea, de nu ştiu unde, şi mi-a spus să intru în casa pe care o ridicasem cu mâinile mele, dar care între timp mă uitase şi ea. 6. În Noul Testament Satan citează din Biblie (“Este scris… etc.”). El cunoaşte Sfintele Scripturi, pe care le-a citit şi din care scoate pasaje rupte de contextul lor. Ba mai mult, el poate să-l imite pe Dumnezeu. Satan poate să-l copieze în asprimea, în severitatea, în intransigenţa Lui, dar niciodată n-o să-l poată imita în bunătatea Lui. Asprimii, severităţii, intransigenţei Celui Rău îi va lipsi mereu bunătatea, blândeţea, buneţea, proprii asprimii, severităţii, intransigenţei divine. 7. Ce vârstă are Hamlet? Ori de câte ori citesc textul lui Shakespeare, am impresia că prinţul are 33 de ani, vârsta lui Iisus. Ţi-ai putea închipui un Hamlet prea tânăr, în aşteptarea actorului care să-l joace pe el, sau un Hamlet îmbătrânit, în aşteptarea actorului pe care să-l joace prinţul?! 8. Fericitul Augustin afirmă: “Iubeşte, şi fă ce vrei”. Libertatea de acţiune, ca o condiţie a iubirii. În contextul iubirii de Iisus, totul îţi este permis. Dar asta după ce vei şti să alegi între Bine şi Rău. Iubirea este cea care l-a smuls pe om dintre animale şi l-a aşezat între sfinţi. 9. Toate revoluţiile au venit să-şi îndemne concetăţenii: “Nu vă temeţi de Dumnezeu!” 10. Când iubeşte, omul e gata să-i ierte celui drag şi crimele. Când nu-l mai iubeşte, nu-i poate ierta nici binele pe care celălalt i l-a făcut. 11. Mătuşa Agafia zâmbeşte tot timpul. Cui? Probabil, propriilor amintiri, când era cea mai frumoasă. “La ce te gândeşti?”, o zădăr când o surprind absentă la cele care se întâmplă în preajma ei. „La nimic”, zice. „De ce zâmbeşti?”, „Ca să mi se descreţească ridurile”. „Care?” „Cele de pe suflet”. La toate întrebările care i se pun, de la o vreme, bătrâna răspunde cu un zâmbet.

– De ce taci? o întrebi. Ea zâmbeşte. – De ce vorbeşti? Ea zâmbeşte. Mătuşa Agafia zâmbeşte şi când rămâne de una singură. De ce? – Nu vreau să mă vadă Dumnezeu tristă. 12. Nu departe de Nistru, în satul Cobâlea, se află o biserică “zidită de Ştefan cel Mare” (aşa se spune acolo, ca şi cum marele voievod ar fi fost un alt meşter Manole, constructor de biserici). Ea e dosită de umbra unui stejar uriaş, numit şi el în pliantele turistice “Stejarul lui Ştefan cel Mare”. În anii de după război, când i s-a spus că bisericuţa va fi închisă, preotul a adunat credincioşii şi împreună cu ei a ascuns icoanele mai vechi, prapurii lăsaţi de voievod, odoarele sfinte, cărţile bisericii donate de diferiţi domnitori în scorbura stejarului, peste care a turnat un strat protector de mortar. În anii următori au venit din Chişinău şi din centrele raionale mai multe expediţii ştiinţifice, însoţite de diverşi comisari cu epoleţi cusuţi pe partea dinăuntru a umerilor hainei, în căutarea unor “vestigii istorice”, legate de numele domnitorului Moldovei, pe care le-ar depune într-un muzeu, dar nimeni nu ştia unde se află acestea. Abia după 1990, când bisericuţa de sub stejar a fost deschisă, preotul, în prezenţa întregului sat, a dat la o parte cu o daltă mai mare şi un ciocan cimentul pietrificat şi a scos din ascunziş sfintele odoare, icoanele şi cărţile, care se păstraseră intacte în scorbura stejarului cărunt. “Nu ştia nimeni de taina stejarului?” l-am întrebat pe scriitorul Arhip Cibotaru, originar din acea localitate. “Ba da, ştia tot satul, dar sub ameninţări cumplite, de mici copii, părinţii ne preveneau să nu spunem nimănui, dacă nu vrem să ajungem în iad”. Păstrarea unei taine de către o întreagă comunitate, cu mic, cu mare, face parte, fără îndoială, din Basarabia Profundă, parte a României Profunde, ca şi acea biserică micuţă, care a încăput în scorbura unui stejar, în aşteptare de vremuri mai bune. 13. Întunericul nu există. El e absenţa luminii.

14. La Academia Domnească de la Suceava, care a activat în timpul lui Alexandru cel Bun, dar şi al altor voievozi, feciorii de domni şi de mari boieri învăţau să vorbească în diferite limbi: valahă, latină, slavonă, grecească ş.a. După absolvirea ei, foştii învăţăcei – de regulă, tineri gălăgioşi şi arţăgoşi – erau trimişi obligatoriu la mănăstiri ascunse în munţi sau în codri, unde timp de un an de zile aceştia urmau să înveţe să tacă. Una dintre ele, bănuim, fusese şi Căpriana, numită în hrisoavele lui Alexandru cel Bun mănăstirea Vişnoveţ. Şi acum aici înveţi tăcerea, ca pe un text nescris de evanghelie. Pe călugării nevorbăreţi, pe care-i crezi, după o jumătate de zi de tăcere, că ar fi muţi din născare, îi descoperi că nu-s străini graiului, abia când îi auzi cântând în corul mănăstirii sau când îi asculţi citind la vecernie aceleaşi texte pe care alţi călugări din alte veacuri le-au citit, întru a-i învăţa ştiinţa grea a ascultării, feciorilor de domni sau de mari boieri. E şi tăcerea o artă care trebuie învăţată. Ca şi modestia sau resemnarea. La Căpriana, asculţi enoria de aici rugându-se şi descoperi că nu totdeauna psalmii, ca să se facă auziţi, au nevoie de cuvinte. 15. Să-ţi faci încă din zilele tale bune rezerve de fericire (de sănătate, de bunătate, de rugăciune, de prietenii, de un anume confort…) pentru zilele mai puţin vesele sau lipsite de griji: precum exploratorii în drumul lor către Polul Nord, care lasă în urmă rezerve de hrană şi combustibil, pentru traseul pe care vor reveni, care să le ajute să supravieţuiască victoriei (!) sau decepţiei, când forţele de orice fel s-ar putea să fie pe sfârşite. 16. Un călugăr, Mihail, de la mănăstirea Saharna: pe jumătate – sfânt, pe jumătate – caricatură. Noaptea dormea într-o chilie de sub pământ, cu apă de izvor pe jos, iar ziua, după ce scutura broscuţele care i se aciuau pe pătură, stătea mai mult pe dealurile de piatră de deasupra mănăstirii, ca să se încălzească. Când vorbea, mai mult tăcea, şi când tăcea, mai mult vorbea. Murdar pe dinafară şi curat pe dinăuntru. Ţinea postul tot anul, dar mânca lăcuste, ca sfântul Ioan Botezătorul, şi diferite gâze, pe care le introducea de vii în gură, după ce mai întâi îşi cerea iertare de la ele. Când copiii îl zădărau cu: – Bună-i carnea de lăcustă?!,

zicea: – Ia şi-o gustă! 17. Numai Dumnezeu ştie ce gândim; Diavolul – ghiceşte. 18. Poetul care ar primi onorarii pentru poemele sale seamănă cu preotul care ar primi bani pe motiv că ar crede în Dumnezeu. 19. M. e profesor de teologie. Discutăm despre suflet şi credinţa că acesta ar fi fără de moarte. – Vom muri şi vom vedea! pune punct discuţiei interlocutorul meu plin de optimism. Nicolae Dabija “Altarul Credinței” – nr. 3-4, martie-mai 2013 https://ortodox.md/aschii-de-cer-ii/

Aşchii de cer (III)

1. Iisus, bănuiesc, rostind fraza „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor” a avut în vedere fericirea celora care cred fără să-şi pună întrebări: „Cred fără să mă întreb de ce.” Spusa de mai sus ar mai însemna (ea poate fi citită şi ca reproş!): fericiţi cei care nu au imaginaţie. Imaginaţia poate deveni obstacol în calea credinţei depline, fără de întrebări, deci şi fără de îndoieli, dar şi a fericirii, când ea închipuie sau reconstituie păcatul. Fericirea mai poate fi capacitatea de a te resemna, de a te adapta, de a suporta, toate rezumate în A CREDE. Se pare că oamenii cu multă imaginaţie nu sunt apţi pentru un anume fel de fericire. Ca şi cei prea lucizi. Luciditatea îi face să-şi pună întrebări fără răspuns sau întrebări la care s-ar putea să nu aibă răspunsuri, tot ea îi face să fie preocupaţi ostentativ de defectele semenilor lor şi ale lumii, cărora oamenii fără de pretenţii (cei săraci cu duhul!) le scapă. 2. Omul e animalul care se roagă; animalul e omul care a uitat să se roage.

3. Fiul risipitor a spus o singură rugăciune: „Iartă-mă!” şi s-a mântuit. Cel care iubește cu adevărat (tatăl celui rătăcit) îşi cere, fără cuvinte, iertare pentru greşeala celuilalt. În aceasta ar consta măreţia dragostei creştine. 4. În Biblie se spune că atunci când Moise i-a scos pe evrei din robia egipteană „poporul cârtea împotriva lui”. Iar Moise a zis: „Cârtirea voastră nu este împotriva noastră, ci împotriva Lui Dumnezeu.” A cârti contra libertăţii înseamnă a cârti contra Lui Dumnezeu. A te dori înapoi în robia egipteană, unde bucata de pâine era asigurată în schimbul muncii umilitoare de rob, iar pentru noi – în sclavia „euro-asiatică” sau „slavo-musulmană” (preoţii care ne doresc în Uniunea Euroasiatică, şi nu împreună cu popoarele creştine, de ce nu vorbesc de astă dată de pericolul islamizării?!) – înseamnă a fi contra voinţei Celui de Sus. Sfinţii părinţi găseau păcatul o lucrare a neascultării. 5. Basarabenii deportaţi au luat cu ei în Siberia şi cărţi. Care i-au ajutat să nu-şi uite limba, sufletul, baştina. Verişorul mamei, moş Terinte Caragea din Satu-Nou, a luat o icoană. Bătrânul îmi povestea: – Soldaţii care au dat după miezul nopţii buzna în ca „să ne ridice” ne-au spus că avem dreptul să luăm cu noi şi nişte lucruri, dar care să nu depășească 20 de kilograme în greutate. Am ales din averea adunată de-a lungul unei vieţi o putină cu brânză, ca să nu murim de foame acolo unde ne duceau, iar femeia a pus deoparte o icoană adusă de rudele ei de la muntele Athos. Înainte de a ne urca într-un camion, soldaţii au cântărit putina: avea 20 de kilograme. Apoi – şi icoana pictată pe scândura groasă de stejar. Avea şi ea 20 de kilograme. „Alegeţi doar una dintre cele două,” ni s-a spus. Şi atunci am lăsat putina cu brânză pe prispă. Am pus icoana grea într-un sac şi am aburcat-o în coşul camionului. Când vedeau cu o tăbârcim din camion în tren, din tren – pe vapoare, de pe vapoare – în căruţe, din căruţe – în spatele meu gârbovit de povară, cei care ne însoţeau cu arma pe umăr, credeau că am sacul cu mălai sau cu pâini… Acei basarabeni, îmi povestea moşul meu, fuseseră atât de preocupaţi s-o ducă cu ei, încât aproape că uitaseră se i se închine. Abia când au ajuns întrun bordei de pe malul râului Obi şi au scos-o din sacul de pânză, au văzut parcă o cu totul şi cu totul altă icoană: era una care ca şi cum se închina ea la nişte biete fiinţe umane care, cu toate păcatele lor, perpetuaseră armonia dintre credinţă şi nădăjduire, dintre pământ şi cer, dintre oameni şi sfinţi…

6. Diavolul poate să-l imite pe om în răutatea lui, dar el nu-l poate imita în bunătatea lui. 7. În 1959, atunci când sovieticii au desfiinţat mănăstirea Ţigăneşti, ca s-o prefacă într-un spital pentru alienaţi, iar călugării au fost scoşi de pe teritoriul vechii chinovii cu patul armelor, numai stareţul Ioachim Burlea nu se grăbea nicăieri: a intrat în altar, s-a rugat în genunchi, a bătut mai multe metanii şi – fără să se ridice din genunchi – a ieşit din altar, apoi – din biserică, pe urmă – şi din curtea mănăstirească, înaintând în genunchi şi bătând neîncetat metanii, şi asta până a ieşit pe poarta mănăstirii; abia dincolo de zidurile ctitoriei boierului Lupu Gheuca de la 1725 de pe timpul lui Mihai Racoviţă-Vodă, arhimandritul s-a ridicat în picioare. Mănăstirea a fost redeschisă în 1992, după prăbuşirea imperiului satanist de la răsărit. „Ar fi trebuit ca monahii să se fi întors aici tot în genunchi, aşa cum au plecat, îmi spune scriitorul Ion Bradu. Şi să ia cu ei pe rotula genunchilor cenuşa icoanelor şi cărţilor vechi pe care antihriştii le-au ars atunci, în 1959, la marginea pădurii, pe malul râului Ichel, semn că biserica noastră e plină cu cenuşi de cărţi, de icoane şi de sfinţi amestecate.” 8. „BOBU, BOBU…, ” îngână un nume atunci când se pregătește să-mi povestească despre deportarea sa Pavel Curoşu din satul Şeptelici raionul Soroca. Familia i-a fost deportată la 6 iulie 1949, iar Bobu, aşa-l chema pe câinele lor mare şi roşcat, primul a simţit nenorocirea: când soldaţii au vrut să intre în ogradă, nu i-a lăsat să se apropie de casă, apoi – după câteva focuri de armă – s-a ascuns în grădină de unde a lătrat tot timpul, până au fost urcaţi cu toţii în coşul unei maşini. Până la gara din Drochia câinele a alergat din urma maşinii. Apoi, când ai lui au fost urcaţi în tren, a vrut să se strecoare printre soldaţi, dar militarii nu lau lăsat să fie şi el deportat cu acea familie în Siberia. A stat în preajma trenului câteva zile, până acela a pornit. A mai alergat câţiva kilometri din urma eşaloanelor, iar după ce a obosit, s-a întors la Şeptelici. Când nişte venetici au vrut să se mute în casa rămasă fără stăpân, cum crezuseră ei, nu le-a dat voie să se apropie, lătrându-i şi impunându-i să-şi aleagă o altă casă din multele rămase părăsite după deportări.

„În toţi acei ani de deportare, îmi povesteşte Pavel Curoşu, Bobu ne-a aşteptat. Îl hrăneau vecinii, copiii în drum spre şcoală şi oamenii satului atunci când treceau pe lângă casa noastră. A fost paznicul ei până ne-am întors. În 1958, când am revenit, ne-a recunoscut pe toţi, deşi niciunul dintre noi nu mai era cel care fusese cândva: ne petrecuse copii, iar acum eram bărbaţi în toată firea. Ce bucurie pe capul lui: sărea în sus, lătra vesel, ne lingea mâinile, feţele, se gudura pe la picioarele noastre, lăsându-se îmbrățișat, sărutat, mângâiat. Ne aşteptase nouă ani de zile… Lumea îşi făcea cruce, nimeni nu mai văzuse până atunci un câine atât de voios ca al nostru. Dar, după ce ne-a dat casa şi ograda în primire şi bucuria reîntâlnirii s-a epuizat, Bobu s-a retras liniștit undeva în fundul grădinii şi spre seară a murit…” La Şeptelici mi se spune că în curând va fi inaugurat un monument în memoria consătenilor deportaţi. „Cum credeţi că ar trebui să arate acel monument?” mă întreabă primarul din localitate. „Cred că el ar urma să aibă un postament, iar pe acesta să stea Bobu…” Acel câine – Bobu – a fost ca un ostaş singuratic, care a apărat de unul singur o cetate asediată, ştiind să reziste până în ziua când oştirea lui a pătruns din nou în fortăreaţă, despresurând-o de umbrele singurătăţii. Dacă ar depinde de mine, atunci când vor fi completate calendarele de sfinţi cu consângenii noştri sacrificați în Siberii, aş găsi numaidecât lângă ei un loc şi pentru primul câine sanctificat din istorie, al cărui nume e Bobu, Câinele Domnului din satul Şeptelici. 9. La moartea unui vis nu bat clopote, dar ar trebui. 10. De unde vine noţiunea de carte şi cea de bibliotecă?! Unul dintre primii oameni, profetul Enoh, fiul lui Cain şi bunicul lui Noe, este unicul muritor care L-a văzut pe Dumnezeu. Acolo, în ceruri, la un moment dat, Cel de Sus, înduioşat de înţelepciunea lui Enoh, i-a spus îngerului Pravuil: „Adu-Mi cărţile din Biblioteca Mea, precum şi o trestie de scris şi dă-i-le lui Enoh. Dă-i şi cărţile alese de tine, cele care alină.”

Astfel a ajuns în mâinile lui Enoh „Cartea Viitorului” şi alte cărţi, după care primii oameni au învăţat să citească şi – cu trestia de scris dată de Dumnezeu – să scrie, imitând semnele aşternute în acea primă Carte a omenirii. E firesc să ne întrebăm: ce cărţi avea Cel de Sus în Biblioteca Sa, existentă mai înainte ca oamenii să fi ştiut să scrie? Cărţi scrise de El? Sau – cărţi pe care oamenii abia urmau să le compună? Am certitudinea – cum Dumnezeu a creat timpul doar pentru oameni (până la Păcatul Originar moartea, deci timpul, nu exista) şi El se află în afara timpului, adică în toate timpurile – că în acea bibliotecă erau prezente cărțile cele mai importante ale omenirii, scrise ulterior: Biblia, Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, Eminescu, Marchez, Vieru etc. etc. etc., pe care Cel de Sus, în clipele sale libere de minuni şi corvezi, le răsfoieşte şi îngână poemele ce numai El, dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi putut să le scrie: „… Codru-şi bate frunza lin, Peste vârfuri trece lună, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună…” Sau: „…Uşoară, maică, uşoară c-ai putea să mergi păşind pe seminţele ce zboară între ceruri şi pământ…” Dumnezeu, mai am impresia, păstrează acolo şi cărţile deosebite care încă nu s-au scris. Anume El le scoate din Biblioteca Sa şi, alegând muritorii care să le creeze, le dăruieşte oamenilor. Ce noroc, îmi mai spun, să fii unealta Lui divină şi să te selecteze anume pe tine pentru a scrie cutare sau cutare carte, care există de la facerea lumii acolo, în Biblioteca Sa. Pentru a le merita nu ai nevoie decât să fii pregătit, să fii demn de ele cu toată viaţa ta, cu exercițiul scrierii cărţilor, cu responsabilitatea necesară, or, pe un sol sterp nu va creşte niciodată nimic. Bănuiesc că între timp şi Diavolul, care imită în plan pervers tot ce face Cel de Sus, şi-a adunat o bibliotecă, de unde, sunt convins, nu lipsesc cărţi precum: „Manifestul partidului comunist” de Marx, lucrările lui Stalin şi Lenin, „Main Kampf” de Adolf Hitler, „Principele” lui Machiavelli, nuvelele marchizului de Sade, poemul „Odă lui Satan” de Alexandru Macedonschi, „Gesturi (Trilogia nimicului)” de Emil Galaicu-Păun (primul roman satanist din Basarabia, avându-l ca erou principal pe Iuda) ş.a.

Tot în „Cartea” lui Enoh (între altele, cartea preferată a lui Iisus), se vorbeşte că nu numai oamenii au îngeri păzitori (unii, de care depind destinele altor oameni, au chiar câte doi), dar şi popoarele, dar şi diferite lucruri sau fenomene ale naturii: ploi, râuri, vulcani, furtuni, poduri… Prin urmare, şi unele cărţi, menite să schimbe destine (spre deosebire de cele care se nasc moarte) au îngeri. Care le ajută să fie scrise, le promovează, le „recenzează”, le fac căutate de cititori. A scrie o carte care să aibă înger, adică o carte vie, este, cred visul fiecărui scriitor. 11. „La început a fost Cuvântul…” Sunt foarte convins că la sfârşit tot Cuvântul va fi. Nicolae Dabija https://ortodox.md/aschii-de-cer-iii/

Așchii de cer (IV)

1. Îmi povesteşte fiica mea: era gravidă în ultima lună şi s-a dus la mănăstirea „Sfântul Nectarie” din Bucureşti să se roage la moaştele sfântului de naştere uşoară, să-i dea un copil sănătos, frumos şi deștept, aşa cum se roagă fiecare mamă ajunsă în situaţia ei. Dar la moaştele sfântului era coadă. A prins şi ea rând după o femeie, care, atunci când a ajuns în drept cu racla, a prins să bocească fără reţinere: „Ajută-mă, sfinte Nectarie, că tare sunt nenorocită, scapă-mă de necazuri şi dureri, că prea multe au tăbărât peste mine…” Răsuna biserica de bocetele acelei femei, încât, îmi spune Doina, „m-au podidit şi pe mine lacrimile. Când femeia s-a ridicat de lângă raclă şi m-am pomenit lângă moaşte, parcă fără voia mea, impresionată de rugăminţile acelei sărmane, cu lacrimile încă neşterse, am prins să-l rog pe sfânt: „Sfinte Nectarie, ajut-o pe femeia care s-a rugat înaintea mea, scoate-o din necazurile şi nenorocirile ei cele mari”

Uitasem să mă rog şi pentru mine şi făcusem parcă drumul din celălalt capăt al Bucureştiului pentru altcineva. Dar sfântul m-a ajutat pentru tot ce n-am reuşit să-i spun. Am avut o naştere uşoară şi copilul este exact aşa cum mi l-am dorit: sănătos, frumos la chip şi la suflet…” – Ştii de ce ţi-a împlinit dorinţa Cel de Sus? Pentru că te-ai rugat pentru altcineva. Cere pentru alţii – părinţi, fraţi, surori, prieteni, necunoscuţi – şi ţi se va da ţie. Roagă-te pentru cei care au nevoie de rugăciunea ta şi vei fi tu cel ajutat. Roagă-te pentru alţii şi Cel de Sus se va milostivi de tine. Aceasta e una dintre marile taine ale rugăciunii. Fericiţi cei care o ştiu. 2. Poporul nostru a rezistat în istorie datorită creştinismului tolerant. El a semănat trestiilor (gânditoare, cum definea Pascal omul), care, atunci când vine furtuna, se înclină după ea încoace şi încolo, de aceea nu se frâng. Spre deosebire de plopii uriaşi care se rup de la mijloc. Istoria noastră e ca un şes de râu plin de trestii. Blândeţea noastră creştină a fost, în timp, mai puternică decât asprimile potrivnicilor noştri. 3. Omul este dumnezeul dobitoacelor. Câteodată, când acesta lipseşte din preajma lor, cum au memoria cu intermitențe, acestora li se pare că omul nu există. Abia atunci când flămânzesc sau când simt harapnicul pe pielea lor, îşi amintesc de el, şi i se roagă zbierând sau mugind. 4. Nu se poate să nu crezi în ceea ce faci şi să reuşeşti. Nu se poate să nu crezi în Dumnezeu şi El să te ajute. 5. Cei mai săraci sunt oamenii care au foarte mulţi bani, şi nimic altceva. Munţii de aur pe care stau la ce le mai pot folosi, dacă nu au prieteni, sănătate, respect? 6. În anii ’60 cosmonauţii sovietici, după ce reveneau pe Pământ, la conferinţele de presă anunţau triumfător că au fost dincolo de cer şi nu l-au găsit pe Dumnezeu. „Nu era Acasă. Sau plecase de Acasă,” le comentau în zeflemea spusele oamenii presei. „Dovadă că Dumnezeu nu există.” Ei aşteptau să-L vadă undeva deasupra lumii, în cerul care, în cărțile sfinte, e o noţiune mult mai încăpătoare, cuprinzând soarele, luna, plus toate stelele. Dar Dumnezeu trebuie căutat în altă parte: nu-L căuta, precum cosmonauţii sovietici, după nori sau dincolo de stele. Caută-L în tine. Şi-L vei găsi. 7. Ateiştii îşi propun să-L găsească pe Dumnezeu matematizând, şi, cum nuL află în calculele lor, Îl înjură. Dar – de ce L-ar înjura, dacă Acesta nu există? De ce s-ar război cu Cineva care nu apare în formulele şi măsurările lor? Cei care scuipă spre cer nu pot

murdări bolta, oricât şi-ar opinti flegma, care se întoarce şi cade tot pe chipul lor. De regulă, aşa se întâmplă, indivizii care vor să scuipe ceea ce nu ajung se pomenesc totdeauna scuipându-se. 8. Unii, de altfel oameni corecţi la viaţa lor, n-au trădat nimic decât vise. Dar, mi se pare, asta e cea mai gravă dintre trădări. Iuda nu L-a trădat pe Iisus, el şi-a trădat visul în care, corupt de diavolul căpătuirii, încetase să mai creadă. Un îndemn adresat mai ales tinerilor ar trebui să fie acesta: nu vă trădaţi visele! Este ca şi cum L-ai trăda pe Dumnezeu. 9. La biserica din pădure o femeie între două vârste aprinde o lumânare la icoana sfântului Nicolae. – De sufletul lui Ion Untilă… zice ea în voce tare, ca să fie auzită de sfânt. Ion Untilă e socrul ei, răposat de curând. Dar imediat vede privirea nedumerită a Ierarhului şi-şi dă seama că în sat au fost doi alde Ion Untilă, ambii plecaţi cam în aceeaşi vreme pe lumea cealaltă. Şi atunci femeia face pentru sfânt precizarea necesară: – …Ion Untilă Împuţitul. „Împuţitul” e porecla socrului. Că celălalt avuse altă poreclă. Iar sfântul, ca şi oamenii, abia după ce-i spui porecla creştinului se dumereşte mai lesne despre cine e vorba şi pentru cine să mijlocească iertarea păcatelor. Pentru că iadul, până la urmă, ce înseamnă? Când se instaurează de-adevăratelea? Atunci când te rogi şi aprinzi lumânarea pentru unul. Iar păcatele i se iartă altuia. 10. Mama prietenului meu Grigore Matei a fost profesoară de istorie. Iar el era elev în clasa ei. Ea era în conflict cu direcţia raională de învățământ Cimişlia, pentru că le vorbise la o lecţie copiilor despre deportări, dar, de fapt, despre amintirile ei de copilă exilată cu părinţii în Siberia, şi într-o zi a intrat în clasă cu faţa plânsă. A dat, cum i-au cerut şefii raionali, însărcinare clasei să scrie compunere despre „calomniatorii care inventează că în URSS au avut loc deportări”. „Toată clasa scria, iar eu nu,” mi-a spus Grig. O făcea în semn de protest infantil faţă de direcţia de învăţământ, cum crezuse el atunci. La sfârşit, când se scurseră cele două ore de „scârţascârţa cu peniţa”, Grig a scris pe foaia din faţa lui o singură propoziţie: „Mamă, te iubesc.” Profesoara a adunat lucrările, pe care urma să le transmită la direcţie, şi când a deschis lucrarea mea, de emoţii i-au dat lacrimile. „Ghici, ce notă mi-a pus atunci buna mea mamă?!” m-a întrebat Grig. „N-o să ghiceşti! Nota «doi»! Şi ştii de ce? Mi-a explicat ea mai târziu: pentru că alta fusese tema. Iar eu eram convins atunci şi sunt convins şi acum că asta fusese tema. Tu ce crezi?!” 11. Dai Luo, prietenul meu chinez, îmi spune că cele mai vechi cronici scrise în China, vorbesc de faptul că primii oameni care au locuit pe pământ au

aparţinut rasei galbene. – Mă îndoiesc că Adam şi Eva au fost chinezi, îi spun. – De ce? – Pentru că dacă aceştia ar fi fost chinezi, n-ar fi mâncat mărul, ci şarpele. 12. Lucrul cel mai trist pentru un om este să nu deosebească binele de rău, adevărul de minciună, virtutea de păcat. „Vai de cei ce zic păcatului nepăcat şi nepăcatului păcat,” zice profetul Isaia (5:20). Toate se amestecă în capul şi în sufletul celui care pune piedică orbilor, pentru că li s-a vrut ghid şi ei nu l-au acceptat: vederea celor doi ochi din frunte nu-i poate fi nici lui de ajutor, cu atât mai mult altora, dacă nu vede păcatul, minciuna, răul. 13. Un bărbat, aşezat şi cuminte, se numeşte Turbatu. – Nu ai vrea să-ţi schimbi numele? îl întreb. – Nu. Îl las cum l-am moştenit, pentru că este, aşa bănuiesc, pentru spălarea păcatelor. E vorba de păcatele cine ştie cărui strămoş, iar el, îmi dă de înțeles, vrea să-l facă să sune frumos prin faptele sale, scuturându-l prin acestea din urmă – unicele care-l pot absolvi – de blestem. Cunosc indivizi urâţi cu nume frumoase, cum ştiu şi oameni frumoşi cu nume urâte, ca să mă conving că nu numele face omul, ci omul face numele. 14. Un sfat auzit de la înţelepţii satului în copilăria mea: „Dacă vrei să trăieşti mult – să nu invidiezi şi să nu urăşti.” 15. Un film american cu indieni: un tren plin cu femei şi copii străbate în goană preria. Trenul e urmărit de zeci de indieni călări. În locomotivă se termină cărbunii şi trenul încetinește din viteză. Urmăritorii se apropie ameninţător. Atunci cei din tren sparg scaunele, scot pardoseala de lemn, scândurile din căptuşeala vagoanelor de lux, pe care le aruncă în cuptorul locomotivei, pentru ca aceasta să nu contenească din viteză şi să nu se oprească. Şi aşa se salvează. Astfel, câteodată şi în viaţă trebuie să sacrifici din confortul tău pentru a putea înainta, pentru a te salva pe tine şi a-i salva pe alţii. 16. Perfecţiunea lumii începe de la fiecare dintre noi. Nu aştepta de la alţii să fie corecţi, toleranţi, drepţi, cuminţi, curajoşi, incoruptibili, generoşi, modeşti, înţelepţi, binevoitori. Fii tu aşa cum i-ai dori pe alţii să fie. Fii tu bun şi lumea toată va fi mai bună. Cum este şi scris: salvează-te pe tine însuţi şi mulţi în jurul tău se vor salva. 17. Crin Halaicu, fostul primar al Bucureştiului, în prezenţa Doinei şi a lui Ion Aldea-Teodorovici, prin 1992-93, l-a întrebat plin de cinism pe Grigore Vieru ce caută în România, de ce nu stă în Basarabia lui, unde e mai multă

nevoie de el. Vieru i-a răspuns idilului în felul următor: – Ce caut în România?! Caut chiar Basarabia. Dar dumneata ce cauţi pe aici, pe la noi? 18. O bătrânică revenită de la oraş, unde locuise o vreme cu fiică-sa, îi explică unei consătence ce e aceea „apă plată”: – E ca apa noastră din fântână, doar că e cu plată. 19. Un fost prieten, pe care l-am sprijinit mereu în momentele cele mai grele ale vieţii lui şi care îmi datorează aproape tot ce a obţinut de-a lungul vieţii sale de om politic şi de cultură, mi-a răspuns la tot binele pe care i l-am făcut cu nerecunoştinţă, dar şi cu multă răutate. Părintele Octavian îmi spune: – Bucură-te! Rămân nedumerit: – De ce, părinte! – Bucură-te! Pentru că nu eşti ca el. Aşchii de cer, Nicolae DABIJA poet-publicist Altarul Credinței № 3-4, 2014 Altarul Credinței № 3-4, 2014 https://ortodox.md/aschii-de-cer-iv/

Așchii de cer (V)

1. Cineva mă întreabă: – Există Dumnezeu? Îi răspund: – Nu există! Iar după o pauză adaug: – El este! Verbul „există” se referă la ceva care s-a născut, care trăiește, cu șansele să dispară ca tot ce există. „Este” desemnează o permanenţă, o stare, o însușire, o fiinţă care a existat dintotdeauna și care va exista totdeauna la timpul prezent. „Există” e ceva concret, limitat în timp, care poate fi văzut, auzit, simţit, pipăit, gândit; e o stare prin care vieţuitoarele și-au găsit sau regăsit fiin- ţa; e o noţiune ce cuprinde tot ce se desfășoară între naștere și moarte, total neputincioasă să exprime ceea ce are loc dincolo de acestea. „Este” e mai-mult-decât-concretul; e o însușire cu caracter continuu, fără posibilitatea de a se întrerupe, care nu are nevoie de a se permanentiza, el fiind permanenţa, prezentul perpetuu dinainte de timp și dincolo de el. „Există” are memorie; „este” nu are memorie, pentru că el e chiar memoria. „Există” se află în fiinţă, pe când „este” e fiinţa însăși.

2. Cel mai des cuvânt întâlnit în Biblie este o conjuncţie: „…şi…” Acest cuvânt, s-ar părea șters și umil, face legă- tura dintre oameni și evenimente, dintre cer și pământ, dintre Dumnezeu și muritori, atașează un element de altul, restabilește relaţii, însumă, anexează, echivalează, corelează, adaugă etc. Prima frază a Bibliei îl include: „Întru ’nceput a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea, capitolul 1, versetul 1), dar și celelalte fraze îl conţin, chiar acolo unde cuvântul scris sau rostit lipsește. Or, semnificaţia lui de punte între părţi ale propoziţiei menită să realizeze conexiuni dintre oameni și acţiuni, să stabilească relaţii dintre lucruri, evenimente și fiinţe, e prezentă. De multe ori am impresia că la scrierea Primei Cărţi a omenirii, Dumnezeu a respirat cu cuvinte, iar cel care a restabilit mereu ritmul respiraţiei divine a fost această blândă și constructivă conjunc- ţie „și”. 3. Ne naştem cu toţii întru Domnul. La Botez ne împreunăm cu El. Dar după aceea se întâmplă ca mulţi dintre noi să ne îndepărtăm de El. De-a lungul vieţii Îl vor căuta doar cei care și-au dat seama că s-au rătăcit de prezenţa Lui ocrotitoare. Omul în căutare de Dumnezeu seamănă cu copilul rătăcit care merge prin mulţime și întreabă de trecători: „Nu vă supăraţi, n-aţi văzut cumva o mămică fără mine?” La fel, cred, ar trebui să ne întrebăm strămoșii, părinţii duși la cei drepţi, rudele decedate, atunci când ni se arată în vise: „Nu vă supăraţi, nu L-aţi văzut cumva pe Tatăl Ceresc fără de mine?!” Iar răspunsurile lor să ne servească imbold pentru acţiunile noastre ulterioare. 4. Suntem cu toţii tineri, doar că de vârste diferite. Afirm acest lucru în auditorii care întrunesc persoane de diverse vârste. De acest lucru m-am convins nu o dată discutând cu oameni tineri în ani, dar cu inimi îmbătrânite și cu oameni de vârstă înaintată, dar curaţi la inima lor. Îl întreb pe un bărbat cu barbă de patriarh, care arată destul de bine pentru anii pe care-i numă- ră: – Cum se face că la vârsta dumneavoastră arătaţi atât de bine? – Arăt bine, îmi răspunde, pentru că umblu la biserică. Împăcarea cu Cel de Sus este, în primul rând, o împăcare cu sine, iar aceasta nu poate să nu se reflecte pe chipul, de regulă, relaxat și plin de blajinătate al omului care frecventează cu regularitate biserica. 5. În şcoală elevii învaţă să răspundă la întrebarea vieţii: „Cum să devin mai deştept?” O altă întrebare pe care şi-o pun aceştia este: „Cum să devin mai bogat?” Dar aproape nimeni nu-şi pune întrebarea: „Cum să devin mai bun?” Iată ce ar trebui să-l înveţe școala, în primul rând, pe viitorul cetăţean. Și aici cred un rol important l-ar putea avea orele de religie. Iar profesorul de

celelalte obiecte ar trebui să fie într-un fel și profesor de bunătate, cu misiunea să-l înveţe pe copil – pe lângă alte necesare cunoștinţe – generozitatea, cumsecădenia, îngăduinţa, demnitatea (bunătatea adevărată are demnitate), prietenia (și ea se învaţă, ca o altă disciplină școlară), compasiunea. Atunci deviza școlii noastre ar fi: a cunoaște prin bunătate. 6. Suntem îndemnaţi – de pe ecranele televizoarelor, din studiourile radio, din presă – să gândim liber, pe când ar trebui să gândim drept. Crainicii, prezentatorii, autorii de articole ca și cum ne-ar recomanda: „Gândește păcătos!” A gândi liber nu înseamnă totdeauna a gândi corect. A gândi coerent, profund, analitic, cu tâlc – aceasta înseamnă a gândi liber. Gândirea nu e un sport, cum ne este prezentată de către cei cu îndemnul de mai sus, ea este analiză, comportament, destin. Unii confundă voit sintagma „a gândi liber” cu libertatea însăși. Atunci ar trebui să identificăm libertatea nu doar cu libertatea de a gândi orice (de aici – până la a rosti orice și a făptui orice e un singur pas), ci și cu libertatea de a fi indecent, cu libertatea de a te abate de la lege, cu libertatea de a-l sfida pe aproapele tău, cu libertatea de a fi nedrept, iar în consecinţă cu libertatea de a comite orice crimă. Toate cele enumerate nu sunt și ele oare o consecinţă a acţiunii de a „gândi liber”? Diavolul pune stăpânire, în primul rând, pe gândurile noastre, de acolo izvorăște și de acolo pornește păcatul, nu-l lăsa să te biruie: gândește drept, adică liber! 7. Înainte de a închide ochii întru veşnicie, fiecare muritor îşi face ordine în cele pe care le lasă în urma sa. Iată însă că marele critic român Zoe DumitrescuBușulenga, călugărită la mănăstirea Văratic cu numele de maica Benedicta, înainte de a pleca la Domnul, s-a pregătit de întâlnirea cu El altfel. Ea a spus în unul dintre ultimele sale interviuri: „Mă grăbesc ca înaintea sfârșitului să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.” Ca și cum se pregătea de un mare examen, Cel de Sus urmând să discute cu ea pe marginea acelor lucrări despre care scrisese magnific, inclusiv despre eventualele greșeli de interpretare a unor texte pe care Dumnezeu le cunoștea mai bine, El inspirându-le. 8. Scrisesem mai înainte despre un câine Bobu din satul Şeptelici, raionul Soroca. Acel dulău bărbat își așteptase stăpânii deportaţi în Siberia și nu lăsase pe nimeni, până s-a întors familia Curoșu din frigurile taigalei, să se apropie de casa rămasă a nimănui. „În 1958, îmi povestise Pavel Curoșu, câinele, deși nu ne văzuse nouă ani de zile, ne-a recunoscut pe toţi. Ce bucurie pe capul lui: sărea în sus, lătra vesel, ne lingea mâinile, feţele, se

gudura pe la picioarele noastre, lăsându-se îmbrăţișat, sărutat, mângâ- iat. Dar, în acea zi, după ce ne-a dat casa și ograda în primire, Bobu s-a retras liniștit undeva în fundul grădinii și spre seară a murit…” Iată însă că Alexandru Jolondcovschi, bunul nostru ecolog, îmi povestește de un caz și mai cutremurător. Vasile Sofroni din satul Lopatnic, raionul Edineţ a fost deportat cu tot cu familie în Siberia la 6 iulie 1949. Câinele lor, Lupu, a mers supus din urma căruţei în care i-au aburcat soldaţii până la gara din Lipcani. Apoi, când au fost urcaţi în tren, Lupu a stat sub vagonul lor până eșalonul a pornit. Când trenul a staţionat la Tiraspol pentru câteva zile, cei din vagon au descoperit stupefiaţi în a treia zi că Lupu a ajuns trenul din urmă. Se rotea de jur împrejurul vagonului scheunând bucuros că-și regăsise stăpânii. Copiii și maturii s-au rugat de soldaţi să lase câinele să urce în vagon cu ei. Dar soldaţii au zis: „Nel’zea!” („Interzis!”) Apoi, când trenul a pornit, copiii se tot uitau în urmă să vadă dacă nu vine și câinele. Acela a alergat o vreme, pe urmă nu s-a mai zărit. Au fost debarcaţi dincolo de munţii Ural, pe malul unui râu. Și-au săpat un bordei în pământ unde urmau să aștepte gerurile cele mari. Peste vreo câteva luni de zile, într-o dis-de-dimineaţă, familia Sofroni a auzit un câine care lătra răgușit la ușa bordeiului. Au deschis ușa și au văzut un câine jerpelit, slab, numai piele și os, hămesit, murdar, obosit, dar cu o scânteie bucuroasă în priviri. Era Lupu. Îi ajunsese din urmă. Se condusese de un miros doar de el sesizat care nu-l înșelase. Traversase toată Siberia ca să fie cu ei. „Erau geruri mari, îi povestiseră cei din familia Sofroni lui Alexandru Jolondcovschi, îl ţineam cu noi în casă, ca pe un frate al nostru. Împărţeam cu el pâinea puţină pe care o primeam pentru munca depusă. Iar el ne însoţea pretutindeni prin taiga, ca să ne apere de haitele de dihănii adevărate, de urși și de oamenii răi. În ziua când am primit răspuns de la Moscova că ne putem întoarce în satul nostru și că deportarea noastră a luat sfârșit, Lupu a murit. Poate de bucurie, cine știe?! L-am bocit cu toţii, parcă murise un membru al familiei noastre.” Care un alt exemplu mai grăitor de fidelitate și credincioșie a acestui neam de animale, de la care oamenii mai au, pe alocuri, încă multe de învăţat?! 9. Citesc în jurnalul călătorului turc Elvia Celebi (1611-1642), care fusese un fel de reporter de război din secolul XVII. El vizitase Moldova, însoţind oştile otomane în campaniile din anii 1656-’57, 1657-’58, 1659-’60, 1665. În 1665, în timpul domniei lui Eustratie Dabija Vodă, ajunge la Chişinău, despre care scrie: „… Este un oraş foarte bogat, un oraş înfloritor. Are şaptesprezece biserici…” („Călători străini despre Ţările Române”, vol. VI,

Bucureşti, 1976) Ce tristă istorie am avut, dacă la 1665 Chișinăul a avut 17 biserici, iar acum, după 350 de ani de zidiri bisericești, are doar 16. 10. Cum trebuie să fie un om la diferite vârste? La 20 de ani – să fie iubit. La 30 de ani – să fie admirat. La 40 de ani – să fie apreciat. La 50 de ani – să fie invidiat. La 60 de ani – să fie stimat. La 70 de ani – să fie îngăduitor. La 80 de ani – să fie îngăduit. Toate vârstele se bazează pe relaţia: eu și ceilalţi, în care omul se reflectă, cu toate calităţile și defectele lui, ca într-o oglindă. 11. Răsfoind cartea de istorie a omenirii, plină de războaie şi crime abominabile, fără de voia ta tragi concluzia că omul nu-l merită pe Dumnezeu. Aşchii de cer Nicolae DABIJA poet-publicist Altarul Credinței № 3-4, 2014 Altarul Credinței № 7-8, 2014 https://ortodox.md/aschii-de-cer-v/

Așchii de cer (IV) - b

1. Îmi povesteşte fiica mea: era gravidă în ultima lună şi s-a dus la mănăstirea „Sfântul Nectarie” din Bucureşti să se roage la moaştele sfântului de naştere uşoară, să-i dea un copil sănătos, frumos şi deștept, aşa cum se roagă fiecare mamă ajunsă în situaţia ei. Dar la moaştele sfântului era coadă. A prins şi ea rând după o femeie, care, atunci când a ajuns în drept cu racla, a prins să bocească fără reţinere: „Ajută-mă, sfinte Nectarie, că tare sunt nenorocită, scapă-mă de necazuri şi dureri, că prea multe au tăbărât peste mine…” Răsuna biserica de bocetele acelei femei, încât, îmi spune Doina, „m-au podidit şi pe mine lacrimile. Când femeia s-a ridicat de lângă raclă şi m-am pomenit lângă moaşte, parcă fără voia mea, impresionată de rugăminţile acelei sărmane, cu lacrimile încă neşterse, am prins să-l rog pe sfânt: „Sfinte Nectarie, ajut-o pe femeia care s-a rugat înaintea mea, scoate-o din necazurile şi nenorocirile ei cele mari” Uitasem să mă rog şi pentru mine şi făcusem parcă drumul din celălalt capăt al Bucureştiului pentru altcineva. Dar sfântul m-a ajutat pentru tot ce n-am reuşit să-i spun. Am avut o naştere uşoară şi copilul este exact aşa cum mi l-am dorit: sănătos, frumos la chip şi la suflet…” – Ştii de ce ţi-a împlinit dorinţa Cel de

Sus? Pentru că te-ai rugat pentru altcineva. Cere pentru alţii – părinţi, fraţi, surori, prieteni, necunoscuţi – şi ţi se va da ţie. Roagă-te pentru cei care au nevoie de rugăciunea ta şi vei fi tu cel ajutat. Roagă-te pentru alţii şi Cel de Sus se va milostivi de tine. Aceasta e una dintre marile taine ale rugăciunii. Fericiţi cei care o ştiu. 2. Poporul nostru a rezistat în istorie datorită creştinismului tolerant. El a semănat trestiilor (gânditoare, cum definea Pascal omul), care, atunci când vine furtuna, se înclină după ea încoace şi încolo, de aceea nu se frâng. Spre deosebire de plopii uriaşi care se rup de la mijloc. Istoria noastră e ca un şes de râu plin de trestii. Blândeţea noastră creştină a fost, în timp, mai puternică decât asprimile potrivnicilor noştri. 3. Omul este dumnezeul dobitoacelor. Câteodată, când acesta lipseşte din preajma lor, cum au memoria cu intermitențe, acestora li se pare că omul nu există. Abia atunci când flămânzesc sau când simt harapnicul pe pielea lor, îşi amintesc de el, şi i se roagă zbierând sau mugind. 4. Nu se poate să nu crezi în ceea ce faci şi să reuşeşti. Nu se poate să nu crezi în Dumnezeu şi El să te ajute. 5. Cei mai săraci sunt oamenii care au foarte mulţi bani, şi nimic altceva. Munţii de aur pe care stau la ce le mai pot folosi, dacă nu au prieteni, sănătate, respect? 6. În anii ’60 cosmonauţii sovietici, după ce reveneau pe Pământ, la conferinţele de presă anunţau triumfător că au fost dincolo de cer şi nu l-au găsit pe Dumnezeu. „Nu era Acasă. Sau plecase de Acasă,” le comentau în zeflemea spusele oamenii presei. „Dovadă că Dumnezeu nu există.” Ei aşteptau să-L vadă undeva deasupra lumii, în cerul care, în cărțile sfinte, e o noţiune mult mai încăpătoare, cuprinzând soarele, luna, plus toate stelele. Dar Dumnezeu trebuie căutat în altă parte: nu-L căuta, precum cosmonauţii sovietici, după nori sau dincolo de stele. Caută-L în tine. Şi-L vei găsi. 7. Ateiştii îşi propun să-L găsească pe Dumnezeu matematizând, şi, cum nuL află în calculele lor, Îl înjură. Dar – de ce L-ar înjura, dacă Acesta nu există? De ce s-ar război cu Cineva care nu apare în formulele şi măsurările lor? Cei care scuipă spre cer nu pot murdări bolta, oricât şi-ar opinti flegma, care se întoarce şi cade tot pe chipul lor. De regulă, aşa se întâmplă, indivizii care vor să scuipe ceea ce nu ajung se pomenesc totdeauna scuipându-se. 8. Unii, de altfel oameni corecţi la viaţa lor, n-au trădat nimic decât vise. Dar, mi se pare, asta e cea mai gravă dintre trădări. Iuda nu L-a trădat pe

Iisus, el şi-a trădat visul în care, corupt de diavolul căpătuirii, încetase să mai creadă. Un îndemn adresat mai ales tinerilor ar trebui să fie acesta: nu vă trădaţi visele! Este ca şi cum L-ai trăda pe Dumnezeu. 9. La biserica din pădure o femeie între două vârste aprinde o lumânare la icoana sfântului Nicolae. – De sufletul lui Ion Untilă… zice ea în voce tare, ca să fie auzită de sfânt. Ion Untilă e socrul ei, răposat de curând. Dar imediat vede privirea nedumerită a Ierarhului şi-şi dă seama că în sat au fost doi alde Ion Untilă, ambii plecaţi cam în aceeaşi vreme pe lumea cealaltă. Şi atunci femeia face pentru sfânt precizarea necesară: – …Ion Untilă Împuţitul. „Împuţitul” e porecla socrului. Că celălalt avuse altă poreclă. Iar sfântul, ca şi oamenii, abia după ce-i spui porecla creştinului se dumereşte mai lesne despre cine e vorba şi pentru cine să mijlocească iertarea păcatelor. Pentru că iadul, până la urmă, ce înseamnă? Când se instaurează de-adevăratelea? Atunci când te rogi şi aprinzi lumânarea pentru unul. Iar păcatele i se iartă altuia. 10. Mama prietenului meu Grigore Matei a fost profesoară de istorie. Iar el era elev în clasa ei. Ea era în conflict cu direcţia raională de învățământ Cimişlia, pentru că le vorbise la o lecţie copiilor despre deportări, dar, de fapt, despre amintirile ei de copilă exilată cu părinţii în Siberia, şi într-o zi a intrat în clasă cu faţa plânsă. A dat, cum i-au cerut şefii raionali, însărcinare clasei să scrie compunere despre „calomniatorii care inventează că în URSS au avut loc deportări”. „Toată clasa scria, iar eu nu,” mi-a spus Grig. O făcea în semn de protest infantil faţă de direcţia de învăţământ, cum crezuse el atunci. La sfârşit, când se scurseră cele două ore de „scârţascârţa cu peniţa”, Grig a scris pe foaia din faţa lui o singură propoziţie: „Mamă, te iubesc.” Profesoara a adunat lucrările, pe care urma să le transmită la direcţie, şi când a deschis lucrarea mea, de emoţii i-au dat lacrimile. „Ghici, ce notă mi-a pus atunci buna mea mamă?!” m-a întrebat Grig. „N-o să ghiceşti! Nota «doi»! Şi ştii de ce? Mi-a explicat ea mai târziu: pentru că alta fusese tema. Iar eu eram convins atunci şi sunt convins şi acum că asta fusese tema. Tu ce crezi?!” 11. Dai Luo, prietenul meu chinez, îmi spune că cele mai vechi cronici scrise în China, vorbesc de faptul că primii oameni care au locuit pe pământ au aparţinut rasei galbene. – Mă îndoiesc că Adam şi Eva au fost chinezi, îi spun. – De ce? – Pentru că dacă aceştia ar fi fost chinezi, n-ar fi mâncat mărul, ci şarpele.

12. Lucrul cel mai trist pentru un om este să nu deosebească binele de rău, adevărul de minciună, virtutea de păcat. „Vai de cei ce zic păcatului nepăcat şi nepăcatului păcat,” zice profetul Isaia (5:20). Toate se amestecă în capul şi în sufletul celui care pune piedică orbilor, pentru că li s-a vrut ghid şi ei nu l-au acceptat: vederea celor doi ochi din frunte nu-i poate fi nici lui de ajutor, cu atât mai mult altora, dacă nu vede păcatul, minciuna, răul. 13. Un bărbat, aşezat şi cuminte, se numeşte Turbatu. – Nu ai vrea să-ţi schimbi numele? îl întreb. – Nu. Îl las cum l-am moştenit, pentru că este, aşa bănuiesc, pentru spălarea păcatelor. E vorba de păcatele cine ştie cărui strămoş, iar el, îmi dă de înțeles, vrea să-l facă să sune frumos prin faptele sale, scuturându-l prin acestea din urmă – unicele care-l pot absolvi – de blestem. Cunosc indivizi urâţi cu nume frumoase, cum ştiu şi oameni frumoşi cu nume urâte, ca să mă conving că nu numele face omul, ci omul face numele. 14. Un sfat auzit de la înţelepţii satului în copilăria mea: „Dacă vrei să trăieşti mult – să nu invidiezi şi să nu urăşti.” 15. Un film american cu indieni: un tren plin cu femei şi copii străbate în goană preria. Trenul e urmărit de zeci de indieni călări. În locomotivă se termină cărbunii şi trenul încetinește din viteză. Urmăritorii se apropie ameninţător. Atunci cei din tren sparg scaunele, scot pardoseala de lemn, scândurile din căptuşeala vagoanelor de lux, pe care le aruncă în cuptorul locomotivei, pentru ca aceasta să nu contenească din viteză şi să nu se oprească. Şi aşa se salvează. Astfel, câteodată şi în viaţă trebuie să sacrifici din confortul tău pentru a putea înainta, pentru a te salva pe tine şi a-i salva pe alţii. 16. Perfecţiunea lumii începe de la fiecare dintre noi. Nu aştepta de la alţii să fie corecţi, toleranţi, drepţi, cuminţi, curajoşi, incoruptibili, generoşi, modeşti, înţelepţi, binevoitori. Fii tu aşa cum i-ai dori pe alţii să fie. Fii tu bun şi lumea toată va fi mai bună. Cum este şi scris: salvează-te pe tine însuţi şi mulţi în jurul tău se vor salva. 17. Crin Halaicu, fostul primar al Bucureştiului, în prezenţa Doinei şi a lui Ion Aldea-Teodorovici, prin 1992-93, l-a întrebat plin de cinism pe Grigore Vieru ce caută în România, de ce nu stă în Basarabia lui, unde e mai multă nevoie de el. Vieru i-a răspuns idilului în felul următor: – Ce caut în România?! Caut chiar Basarabia. Dar dumneata ce cauţi pe aici, pe la noi? 18. O bătrânică revenită de la oraş, unde locuise o vreme cu fiică-sa, îi explică unei consătence ce e aceea „apă plată”: – E ca apa noastră din fântână, doar că e cu plată.

19. Un fost prieten, pe care l-am sprijinit mereu în momentele cele mai grele ale vieţii lui şi care îmi datorează aproape tot ce a obţinut de-a lungul vieţii sale de om politic şi de cultură, mi-a răspuns la tot binele pe care i l-am făcut cu nerecunoştinţă, dar şi cu multă răutate. Părintele Octavian îmi spune: – Bucură-te! Rămân nedumerit: – De ce, părinte! – Bucură-te! Pentru că nu eşti ca el. Aşchii de cer Nicolae DABIJA poet-publicist Altarul Credinței № 3-4, 2014 Altarul Credinței № 3-4, 2014 https://ortodox.md/aschii-de-cer-iv-nicolae-dabija/ Vezi si: https://ortodox.md/?s=A%C5%9Fchii+de+cer