MODULUL 2. Rezolvarea Alternativa A Disputelor [PDF]

Zitiervorschau

MODULUL 2 REZOLVAREA ALTERNATIVĂ A DISPUTELOR 2.1. CONTINUUMUL REZOLVĂRII DISPUTELOR Conform DEX, noţiunea de continuum este definită astfel : ,,CONTÍNUUM s.n. 1. (Fil.) În filozofia clasică, realitatea materială considerată ca un tot, părţile căruia, unite între ele fără soluţie de continuitate, au o limită unică şi comună. 2. (Fiz., în sint.) Continuum spaţio-temporal = Sistem de o coordonată temporală şi trei spaţiale, care permite localizarea oricărui obiect fizic sau eveniment. 3. (Mat.) Mulţimea numerelor reale, incluzându-le atât pe cele raţionale, cât şi pe cele iraţionale. ♦ (P. ext.) O mulţime compactă, care nu se poate împărţi în două submulţimi, astfel încât nici una dintre ele să nu conţină cel puţin un punct de acumulare al celeilalte. (lat. continuum < n. al lui continuus = continuu) [GDLC, MW]”. Deoarece în continuum-ul de alternative de rezolvare a disputelor, medierea pe bază de interese este o formă sui-generis de a obţine interesul legitim căutat, cea mai apropiată noţiune în legislaţia română tradiţională, cu trimitere la dreptul natural, a fost şi este împăciuirea, mai nou, tranzacţia, bazată pe negociere directă între părţi, asistate sau nu de o terţă persoană. Termenul ADR reprezintă acronimul de la „Alternative Dispute Resolution” – metode alternative de rezolvare a disputelor. În ultimii ani, termenul a fost înlocuit cu „Appropriate Dispute Resolution” – metode oportune de rezolvare a disputelor sau, mai simplu, cu „ Dispute Resolution” – metode de rezolvare a disputelor.

2.2. METODE DE REZOLVARE ALTERNATIVĂ A DISPUTELOR 2.2.1. Prezentare Există două tipuri de metode de soluţionare a conflictelor, respectiv sistemul clasic şi metodele alternative (A.D.R. - Alternative Dispute Resolution). Sistemul clasic este reprezentat, în principal, de instanţele de judecată şi are drept scop, în cele mai multe cazuri, pedepsirea celui care a încălcat o normă. Sistemul cuprinde instanţele de judecată, parchetul, poliţia etc. Părţile ajung în acest sistem când nu reuşesc să îşi rezolve problema singure, din diverse motive. Astfel, în soluţionarea conflictului intervin poliţia, procurorii, judecătorii şi o a treia parte hotărăşte ce este mai bine pentru cele două părţi. În sistemul clasic, părţile nu sunt întrebate ce părere au, iar o altă persoană ia decizii pentru ele şi le obligă apoi să le respecte. Rezolvarea clasică a conflictelor, prin încredinţarea lor organelor de justiţie şi soluţionarea prin metodele tradiţionale de genul învingător - învins (câştig-pierdere) a dus la concluzia că nu reprezintă soluţia ideală de natură să ofere o rezolvare adecvată a tuturor dificultăţilor sociale şi economice, dificultăţi care s-au dezvoltat şi agravat în lipsa unor reglementări specifice noilor tipuri de conflicte. Astfel, şi-au făcut apariţia noi concepte ce

vizezază rezolvarea pe cale amiabilă a conflictelor, cunoscute sub numele de A.D.R. Alternative Dispute Resolution, metode alternative de soluţionare a conflictelor. Termenul ,,A.D.R.” încorporează procedurile şi tehnicile de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă. Aceste modalităţi alternative de soluţionare a conflictelor au apărut ca o reacţie la lipsa de eficienţă a modalităţilor tradiţionale de soluţionare a conflictelor. În cadrul Reţelei Judiciare Europene a Comisiei Europene, tehnicile de soluţionare pe cale amiabilă sunt denumite ,,căi alternative de soluţionare a litigiilor” (C.A.S.L.). Practic, modalităţile alternative de soluţionare a conflictelor înglobează toate metodele de stingere a conflictelor în afara sălii de judecată, metodele A.D.R. fiind alternative la justiţie. Acestea nu îngrădesc însă accesul la justiţie, în cazul în care soluţionarea conflictului nu e posibilă pe calea lor, rămâne deschisă posibilitatea iniţierii sau continuării unor acţiuni judecătoreşti. Metodele alternative de soluţionare a disputelor constituie o categorie de mijloace şi proceduri de asistare pentru prevenirea şi rezolvarea conflictelor în afara instanţelor de judecată, aceste metode incluzând: facilitarea, negocierea, concilierea, medierea şi arbitrajul.

2.2.1.1. Facilitarea Facilitarea este o metodă alternativă de soluţionare a conflictelor prin care o a treia parte special pregătită, neutră, imparţială, obiectivă faţă de membrii grupului şi de probleme, asistă un grup în realizarea obiectivelor pe care şi le-a propus, ţinând seama de punctele de vedere ale participanţilor. Facilitatorii sunt profesionişti care au cunoştinţe şi deprinderi aprofundate privind dinamica şi procesele specifice grupurilor (cunoştinţe şi abilităţi de proces), precum şi cunoştinţe şi deprinderi în domeniul specific de interes în care grupul asistat îşi desfăşoară activitatea (cunoştinţe şi abilităţi de conţinut). Metoda de asistare poate fi directivă sau deschisă, în funcţie de criterii obiective impuse de interese, constrângeri specifice tipului de proces asistat, precum şi de stilul facilitatorilor. ▫ Facilitarea ca proces Facilitarea este: - metodă alternativă de soluţionare a conflictelor, prin care o a treia parte special pregătită, neutră, imparţială, obiectivă faţă de membrii grupului şi de probleme, asistă un grup în realizarea obiectivelor pe care şi le-a propus, ţinând seama de caracteristicile, agenda şi obiectivele participanţilor, definiţie enunţată deja mai sus; - etapa şi metoda în cadrul procesului de mediere în cadrul căreia/prin care ,,cea de-a treia parte” – mediatorul, asistă părţile participante în realizarea, parcurgerea, eficientizarea procesului de soluţionare a disputelor, realizat prin mediere. ▫ Activităţi, metode şi instrumente În vederea realizării procesului de facilitare şi de atingere a obiectivelor convenite, sunt necesare:

- întocmirea unei liste de informaţii, metode şi instrumente; - realizarea unei strategii de proces; - planificarea activităţilor necesare; - evaluarea necesarului de resurse, disponibilizarea şi managementul acestora; - monitorizarea calităţii procesului. Rolurile facilitatorului Pe durata procesului, facilitatorul are roluri de: - coordonator al grupului – asigură managementul grupului în vederea atingerii obiectivelor propuse; - coordonator al procesului – asigură managementul procesului de ajungere la obiectivele propuse, activitate bazată pe strategie, plan de activităţi, orar, reguli, priorităţi, obiective etc.; - creator şi administrator al mediului (conjuncturii şi contextului) şi relaţiilor necesare realizării obiectivelor de proces – organizează resursele în vederea creării evenimentului şi a atmosferei necesare realizării obiectivelor propuse; - adaptator continuu la proces şi la elementele sale – asigură permanenta adaptare a procesului în funcţie de informaţiile noi primite pe parcursul procesului (caracteristici ale participanţilor, conjunctura, resurse, modificări survenite la obiectivele şi parametrii de proces agreaţi anterior etc.); - formator – trebuie ca, în limita posibilităţilor, să furnizeze participanţilor necesarul de competenţe de bază pentru atingerea obiectivelor propuse; demersul său în acest domeniu trebuie să cuprindă furnizarea de informaţii, dezvoltarea de abilităţi şi atitudini de bază; - consultant – poate oferi informaţii relevante pentru depăşirea unor etape de proces dificile, făcând apel la experienţa şi cunoştinţele sale din domenii relevante; sub nici un motiv facilitatorul nu are dreptul de a oferi soluţii sau de a hotărî asupra acestora – poate oferi sugestii, prezenta exemple, propune instrumente, indica surse; - exemplu pentru participanţi – prestaţia şi atitudinea facilitatorului trebuie să fie în permanenţă profesională şi pozitivă; - catalizator pentru procesul de atingere a obiectivelor propuse şi pentru relaţiile dintre participanţii la proces; - duce la îndeplinire rolurile asumate în cadrul şi în limitele contractului/ înţelegerii făcute cu beneficiarii. Competenţele facilitatorului Facilitatorul trebuie să aibă: - competenţe de proces (domeniile comunicării, soluţionării disputelor – în special facilitare şi negociere, management de sistem şi proces, formare etc.); - competenţe de conţinut/temă (specifice fiecărui domeniu în care se încadrează tematica problemelor aflate în dezbatere). ▫ Principii de bază în facilitare - procesul este centrat pe rezultate şi pe participanţi;

- procesul de facilitare trebuie să fie permanent adaptat obiectivelor şi nevoilor participanţilor; - procesul trebuie să fie realizat numai în condiţiile în care facilitatorul este convins că are competenţele de proces şi de conţinut necesare realizării obiectivelor propuse; - facilitatorii sunt coordonatori de proces, nu participanţi decidenţi (facilitatorul nu are drept de decizie asupra rezultatelor procesului ci, în limite date, numai asupra procesului); - facilitatorul trebuie să creeze şi să ofere oportunităţi de participare în condiţii de echilibru, eficienţă, respect, siguranţă; - facilitatorul creează mediul, oportunităţi şi oferă sprijin participanţilor pentru realizarea obiectivelor; - toţi participanţii la proces sunt elemente resurse pentru realizarea obiectivelor convenite. ▫ Tehnici de facilitare Angajarea participanţilor în proces poate fi făcută prin: - utilizarea de ice-breakers cu scop de prezentare a participanţilor, facilitare a comunicării, constituire şi creare de relaţii în cadrul grupului; - utilizarea de materiale grafice şi multimedia şi crearea contextului necesar schimbului de opinii şi comentarii; - prezentarea materialelor în forme clare, structurate, identificabile; - separarea activităţilor pe categorii – necesare, recomandabile, informative / voluntare; - temele conţinând prezentări de informaţii trebuie să aibă durate de 15-25 minute şi trebuie alternate cu activităţi practice; - implicarea participanţilor prin adresarea de întrebări către grup; - alocarea de responsabilităţi participanţilor, în funcţie de caracteristicile şi opţiunile exprimate în prealabil; - implicarea participanţilor în activităţi practice, care să presupună schimbarea de loc, poziţie, postură, stare de spirit etc.; - utilizarea de instrumente şi echipamente. ▫ Organizarea procesului de facilitare – etape → Pregătirea procesului de facilitare - obţinerea de informaţii privind: obiectivele beneficiarilor/membrilor participanţilor, domeniile în care sunt cuprinse temele de dezbatere, profilul beneficiarilor/participanţilor, istoricul experienţelor similare (ale beneficiarilor, participanţilor, terţilor); - identificarea şi convenirea cu beneficiarul a obiectivelor de atins la finalul procesului –acestea trebuie să fie asumate în mod formal de beneficiar/ grup sau reprezentanţii acestuia şi de facilitator (se recomandă întocmirea unui înscris, eventual sub formă de contract);

- realizarea unui plan de organizare şi funcţionare a procesului, cuprinzând: posibila structură a procesului de facilitare, metode şi instrumente de utilizat în cadrul procesului de implementare şi control, monitorizare şi evaluare a acestuia şi a rezultatelor sale. → Implementarea planului de organizare şi funcţionare a procesului - contactarea participanţilor şi convenirea asupra datelor, locurilor, condiţiilor de desfăşurare a procesului; - organizarea spaţiului în care are loc întâlnirea – se are în vedere alegerea unui spaţiu potrivit tipului de proces avut în vedere şi crearea unui climat optim pentru desfăşurarea acestuia (siguranţă, confort, acces uşor, facilităţi, dotări etc.); - modul de aranjare a spaţiului – trebuie să fie adaptat caracteristicilor procesului, participanţilor şi facilitatorului; se recomandă amenajarea spaţiilor în formate deschise (fără podium, catedră, birouri etc.); pentru participanţi se recomandă utilizarea de scaune cu masă de scris sau/şi mese rotunde, ovale sau dreptunghiulare de 4-6 persoane poziţionate în formă de semicerc, bară, V, U, L, hibrid ( U + brad) etc. cu deschidere, astfel încât să permită vederea directă spre faţa sălii (zona de lucru / demonstraţii, ecran, flipchart etc.); - temperatură, iluminare – trebuie să asigure confortul participanţilor (temperatura variază şi în funcţie de numărul de persoane aflate în sală). → Desfăşurarea procesului - facilitatorul trebuie să întâmpine pe participanţi, să le indice locul pe care trebuie săl ocupe; să facă prezentarea participanţilor, a programului, obiectivelor şi duratelor de lucru; - se realizează (împreună cu participanţii) setul de reguli de bază generale sau speciale ce trebuie respectate pe toată durata întâlnirilor, referitoare la modul de comunicarea, angajamentul participanţilor de a participa activ, de a folosi forme de adresare constructive si de a păstra confidenţialitatea procesului; - clarificarea şi însuşirea sarcinii – crearea de perspective comune privind obiective, proces, instrumente etc.; - stabilirea de atribuţii, obligaţii, drepturi, limite de competenţă pentru grup şi participanţii la proces; - alcătuirea ordinii de zi sau a programului pentru etape şi pentru întreg procesul; - stabilirea, identificarea şi repartizarea resurselor pe unităţi de lucru (grupe, participanţi, activităţi etc.); - desfăşurarea procesului în conformitate cu planul de organizare şi funcţionare prestabilit; este importantă personalizarea procesului de facilitare, adaptarea continuă a procesului (strategii, tactici, etape, conţinut, durate, reguli, spaţii, materiale etc.) la caracteristicile participanţilor şi la obiectivele acestora (şi acestea pot suferi transformări faţă de cele convenite iniţial); ▫ Eficientizarea procesului de facilitare În vederea eficientizării procesului de facilitare este recomandat să: - păstraţi neutralitatea faţă de subiect şi participanţi – este esenţial ca facilitatorul să fie perceput de participanţi ca un factor de echilibru şi referinţă în proces şi să-şi păstreze rolul de arbitru şi coordonator de proces;

- adresaţi întrebări deschise – acestea oferă posibilităţi de angajare a participanţilor în proces şi invită la oferirea de informaţii şi comentarii asupra subiectelor de interes pentru facilitator (ex.: cum, în ce mod, care credeţi că…?); - adresaţi întrebări închise – în situaţiile în care doriţi să obţineţi o confirmare/infirmare clară şi în cazurile în care aveţi intenţia de a închide un subiect sau o conversaţie; - observaţi şi interpretaţi permanent informaţiile cuprinse în formele de comunicare nonverbală şi paraverbală ale participanţilor – acestea cuprind informaţii valoroase privind nevoile participanţilor, de natură a îmbunătăţi calitatea procesului; - utilizaţi elemente de poziţionare a temei şi de tranziţie pentru trecerea de la o temă, activitate la alta – este util să reamintiţi participanţilor locul ocupat de subiect, activitate în cadrul larg al procesului şi să faceţi legătură între activităţile şi temele epuizate şi cele ce urmează a fi efectuate (,,până acum ne-am ocupat de…acum începem…”); - confirmaţi şi încurajaţi rezultatele pozitive ale participanţilor – sunt de natură a motiva activitatea (fără exagerări); - se desfăşoară activităţi de monitorizare, evaluare, interpretare a datelor şi de luare a măsurilor ce se impun pentru realizarea unui proces de calitate. 2.2.1.2. Negocierea Negocierea este metoda alternativă de soluţionare a conflictelor, prin care părţile angajate în conflict încearcă să ajungă la un acord de rezolvare a neînţelegerilor, utilizând tehnici de comunicare, aplicate într-un dialog direct. Negocierea porneşte de la faptul că fiecare parte are nevoi şi interese (directe sau indirecte) pe care vrea să şi le satisfacă. Întotdeauna când partenerii au în vedere, în mod tacit, dorinţele reciproce, negocierea se încheie cu succes şi contactele pot continua; atunci însă când nevoile unei părţi sunt ignorate şi negocierea reprezintă un simplu joc (de tip învingător - învins) rezultatele ,,îmbracă” forma unor tranzacţii – ce ar trebui să fie şi atunci reciproc avantajoase, negocierea fiind o tranzacţie cu condiţii nefixate. Negocierea furnizează un cadru în care pot fi discutate şi analizate multe probleme, în care pot fi atinse multe scopuri. Negocierea cu succes presupune să: - îti atingi scopurile; - obţii cooperarea şi implicarea celorlalţi; - înveţi mai multe lucruri despre cum să te comporţi cu oamenii; - stabileşti relaţii de bună colaborare sau le îmbunătăţeşti pe cele existente; - valorifici şansa de a da glas solicitărilor tale într-un cadru propice satisfacerii acestor solicitări. Pentru a ajunge la o soluţie acceptabilă, negociatorii trebuie să simtă că discuţiile au loc într-o atmosferă de echilibru şi sinceritate. Cel mai important obiectiv al unei negocieri este acela ca înţelegerea să fie percepută de toţi participanţii ca fiind corectă şi cinstită. Identificarea (încă de la începutul unei negocieri) a tipului de situaţie în care te găseşti este esenţială capacităţii de a negocia cu succes. Persoanele care participă la negociere au nevoie de implicare reciprocă pentru a-şi atinge rezultatul dorit. Părţile trebuie să considere negocierea sau măcar să înceapă astfel, ca

fiind cea mai bună cale de rezolvare a diferenţierii lor; altfel, vor ajunge la evitare, capitulare sau război. Fiecare parte trebuie să creadă că există o posibilitate de a o convinge pe cealaltă să-şi modifice poziţia iniţială şi să agreeze un ,,compromis” mutual acceptabil. Negocierea este astfel: -metoda alternativă de soluţionare a disputelor, prin care părţile angajate în conflict încearcă să ajungă la un acord de rezolvare a neînţelegerilor, utilizând tehnici de comunicare, aplicate într-un dialog direct; - etapa şi metoda în cadrul procesului de mediere în care părţile participante realizează acorduri privind obiective procedurale şi de conţinut, de etapă şi de proces; negocierea se utilizează în formularea regulilor de bază după care se desfăşoară procesul, a conţinutului şi a modului de utilizare a instrumentelor din proces, în stabilirea programului şi a termenelor sesiunilor de mediere, a ordinii în care părţile iau cuvântul, a priorităţilor acordate în abordarea problemelor, nevoilor, intereselor, a formulării şi a conţinutului acestora, în construirea soluţiilor potenţiale şi a celei finale, în stabilirea obligaţiilor şi a termenilor referitori la implementarea acordului de mediere etc. condiţiile de relativă egalitate de putere, în care deciziile se pot lua numai prin înţelegerea dintre părţi. Negocierea se foloseşte în orice domeniu al activităţii umane care cuprinde forme de comunicare. ▫ Tipuri de negociere - curentă - informală, nestructurată, aplicată mai mult sau mai puţin conştient; - cu scop pre-determinat, formală, structurată, profesionistă; - directă – părţile sunt în comunicare directă, faţă - în –faţă; - intermediată – părţile comunică prin utilizarea de mijloace de comunicare (fax, email, web, scrisori etc.); - asistată – părţile sunt: - asistate de o ,,a treia parte” specializată, care facilitează desfăşurarea eficientă a procesului, în care părţile participante decid în mod nemijlocit asupra procesului şi a rezultatelor acestuia; - reprezentate de persoane cu/fără pregătire specială care le asistă în demersul lor de atingere a obiectivelor pe care şi le-au propus; reprezentarea se face în limitele unui mandat care specifică termenii şi limitele în care reprezentanţii pot decide; - clasică – poziţională, competiţională; - bazată pe interese şi principii, cooperare. ▫ Alte tipuri de negociere Dură - negocierea este purtată de pe poziţii extreme, iar câştigătorul este cel care îşi înfrânge adversarul; - negociatorul percepe negocierea ca pe o competiţie, în care factorul decisiv este puterea şi voinţa de câştig a fiecărei părţi aflate în confruntare; - negociatorul se consideră îndreptăţit să folosească orice strategii şi mijloace pentru atingerea obiectivelor pe care şi le-a propus (inclusiv dezinformare, manipulare etc.);

- confruntarea impune costuri mari şi afectează negativ relaţia dintre părţi; Slabă - negociatorul doreşte să evite conflictul personal sau/şi nu poate face faţă forţei celeilalte părţi şi în încercarea sa de a ajunge, totuşi, la un acord, cedează mai mult decât era dispus iniţial. Combinaţii între tipul dur şi cel slab sau permisiv, realizate pe parcursul procesului de negociere, în funcţie de diferite obiective, priorităţi, situaţii. ▫ Tipuri de strategii Strategii directe: - abordare directă, fără utilizarea de strategii, tactici şi tehnici de învăluire, disimulare etc. în condiţiile în care negociatorul este stăpân pe sine şi pe situaţie, raportul de forţe îi este net favorabil, existând premizele unei victorii rapide şi totale. Strategii indirecte: - utilizarea de strategii, tactici şi tehnici de învăluire, disimulare, manipulare, temporizare etc. în condiţiile în care şansele de câştig sunt echilibrate sau defavorabile negociatorului. Strategii conflictuale sau competitive: - procesul are în vedere obţinerea de avantaje fără a face concesii echivalente sau comparabile ca dimensiuni şi valoare. Partenerul de negociere este conceput ca adversar, iar câştigul uneia dintre părţi se face în detrimentul celeilalte părţi. Fiecare negociator ia în considerare să folosească orice mijloc şi metodă care îi poate aduce avantaje şi costurile resurselor investite de părţi în proces sunt mari. Calitatea relaţiilor dintre părţi nu are valoare, important fiind câştigul pe termen scurt. Strategii de cooperare: - negociatorii urmăresc realizarea unui echilibru între avantaje şi concesii, acordând importanţă intereselor şi nevoilor partenerului de negociere. Negociatorii pornesc de la identificarea şi realizarea intereselor comune, acordându-şi avantaje reciproce în realizarea obiectivelor proprii, în condiţii de colaborare. ▫ Etapele procesului de negociere Există o mare varietate de modele de negociere; alegerea etapelor de proces se face în funcţie de partenerii negocierii. → Pregătirea procesului - definirea conflictului, formularea problemei/problemelor de negociat şi prioritizarea lor; - definirea nevoilor, intereselor, obiectivelor; - definirea propriei politici, setului de metode şi tactici de negociere; - identificarea şi obţinerea de informaţii privind părţile implicate în conflict (de-a lungul întregii intervenţii); - obţinerea de informaţii privind cazul (activitatea va fi continuată de-a lungul întregii intervenţii); - generarea de opţiuni posibile de rezolvare a problemei şi pregătirea pachetului de opţiuni proprii;

- alegerea celor mai potrivite strategii, metode, abordări; - pregătirea instrumentelor şi a indicatorilor proprii; - elaborarea şi comunicarea ofertei de deschidere (poziţia de deschidere); - lista de oferte şi criterii de deschidere; - limite de maxim/minim în negociere (limita de non-acord/punct de rupere a negocierilor); - definirea celei mai bune alternative faţă de un acord negociat– cea mai bună alternativă dacă negocierea eşuează; - redactarea/pregătirea documentaţiei de susţinere - documente ce urmează a fi utilizate în timpul negocierilor: propuneri de ordine de zi, plan negociere, formulări, argumente, agendă de lucru/aide-memoire (cuprinde schematic etapele de urmat, problemele de abordat în funcţie de prioritatea lor), bugete, proiecte/ variante de acord etc.); - pregătirea dosarului tehnic – documente tehnice, normative, standarde, legislaţie etc.; - pregătirea calendarului general al negocierii (numărul de întâlniri, durata, succesiunea, conţinutul întâlnirilor); - pregătirea propriei echipe de negociatori (persoane, atribuţii/roluri, limite de competenţă, amplasament); - pregătirea întâlnirii efective; → Întâlnirea de negociere: - prezentarea participanţilor; - stabilirea ordinii de zi; - stabilirea regulilor ce urmează a fi respectate pe parcursul întrevederii; - clarificarea conflictului, a problemelor (şi prioritizarea lor), a poziţiilor, a obiectivelor, a intereselor fiecărei părţi; - comunicarea declaraţiilor de deschidere; - în cazul problemelor complexe, se procedează la definirea elementelor constitutive; - definirea şi stabilirea criteriilor obiective; - construirea de opţiuni de soluţionare şi întocmirea listei de opţiuni, în funcţie de criterii obiective; - construirea de opţiuni de soluţionare şi întocmirea listei de opţiuni în funcţie de priorităţi; - negocierea opţiunii de rezolvare a conflictului; → Realizarea acordului de negociere: - acordul negociat poate avea formă scrisă sau verbal; - acordul scris cuprinde clauze obligatorii: o data întocmirii; o titlul sau denumirea înscrisului; o date de identificare ale părţilor care au întocmit înscrisul; o identificarea obiectului şi a cauzei care a dus la întocmirea înscrisului; o numărul de exemplare (originale/copii) în care a fost redactat;

o clauzele în care s-a încheiat acordul, în funcţie de tipologia cazului negociat (individualizare, cantitate, calitate, procedură etc.); o soluţia negociată; o condiţii, proceduri, responsabilităţi, termene de implementare a soluţiei negociate, atribuite clar fiecărei părţi; o condiţii, proceduri, termene, responsabilităţi de monitorizare a modului de implementare, respectare a condiţiilor negociate. ▫ Negocierea bazată pe nevoi, interese, principii Negocierea se poartă la două nivele: - de conţinut – se negociază obiectul propriu-zis de negociere; - procedural – se negociază regulile şi modul în care urmează să se desfăşoare procesul de negociere şi punerea în practică a acordului. ▫ Principii ale negocierii bazate pe nevoi, interese, principii 1. Separarea persoanelor de problemele în discuţie: - relaţia dintre părţi este de colaborare şi sprijin reciproc; - persoanele care joacă rolul de părţi în negociere nu vor fi judecate pentru felul în care sunt, se comportă, atenţia fiind acordată problemelor care se află în dezbatere. 2. Negocierea se face pornind de la interesele părţilor, nu de la poziţiile exprimate de acestea: - interesele sunt factori care au generat problema – soluţia trebuie să se adreseze acestora; - interesele au la bază nevoile, dorinţele şi temerile părţilor; - în spatele poziţiilor, există interese comune şi compatibile, precum şi interese aflate în conflict; - interesele comune sunt baza pentru construirea acordului negociat. 3. Crearea de opţiuni pentru câştig reciproc: - construirea unui număr de opţiuni posibile pentru soluţionarea problemei în discuţie; - prioritizarea opţiunilor în funcţie de nevoile şi interesele părţilor. 4. Utilizarea de criterii obiective - în evaluare, prioritizare, judecare se utilizează criterii obiective, standarde independente de puterea părţilor. ▫ Tactici de negociere Picătura chinezească - repetarea continuă, în diferite formulări, diferite contexte, sub diferite forme a aceleiaşi idei; Răspunsul pozitivat - reformularea conţinutului unui mesaj negativ sub formă pozitivă, fără a schimba conţinutul mesajului iniţial, ci recadrând şi reformulând conţinutul său;

Dacă ,,A”, atunci ,,B”- acceptarea conţinutului ,,A”, care este favorabil partenerului de negociere, dar conţinând realizarea sa în îndeplinirea unui set de condiţii ,,B”, care transformă avantajul său în avantajul nostru; Fă-l să spună ,,DA” - mesajele conţinând premizele şi cererea de acceptare a condiţiilor proprii trebuie precedată de o serie de mesaje la care partenerul de negociere să fie dispus să spună „DA“ – mesajele trebuie să aibă forma şi conţinutul adecvat pentru ca răspunsul să vină în mod conştient şi clar. Tactica se bazează pe starea psihică pozitivă creată la nivelul subconştientului; Piciorul in prag - determinarea partenerului de negociere de a face o favoare minoră (de deschidere) lipsită de miză şi interes şi care, practic, nu poate fi refuzată, după care se formulează cererea majoră, care interesează (de substanţă) – important este ca cererile să fie formulate succesiv, de aceeaşi persoană şi să aibă aceeaşi natură; Faţa potrivită la momentul potrivit - transmiterea prin limbaj nonverbal şi/sau paraverbal de informaţii care să susţină propriile interese sau să determine o anumită reacţie/răspuns al partenerului; Rupere de ritm - în cazurile în care partenerul are tendinţa de a câştiga teren, când argumentaţia partenerului este greu de contracarat, ritmul discuţiilor este prea alert, când este nevoie de consultări, de odihnă, când trebuie diminuată propria tensiune psihică şi există interesul de a o creşte pe cea a partenerului sau când trebuie reluat controlul asupra procesului, se solicită o pauză, durata şi motivul fiind în funcţie de obiectivul urmărit; Uniformizarea valorilor - amestecarea de subiecte importante şi sensibile pentru una dintre părţi printre subiecte de interes scăzut pentru partener, în cadrul unui ,,pachet” prezentat ca fiind uniform; Ascultarea şi comunicarea activă - obţinerea de informaţii despre partenerul de negociere şi obiectivele sale, stimulându-i să vorbească, prin utilizarea de tehnici de ascultare/comunicare activă; Uliul si porumbelul, în varianta clasică, se aplică atunci când aveam de-a face cu o echipă de negociere. Unul dintre parteneri este „uliul”, acesta negociind foarte dur. El aruncă în discuţie cereri exagerate şi dă dovadă de inflexibilitate. Porumbelul este coechipierul lui care joacă rolul de împăciuitor cu partenerul de negociere şi caută o soluţie acceptabilă pentru ambele părţi. Porumbelul devine mai mult un fel de mediator între uliu şi cel care trebuie convins. Nu de puţine ori aţi văzut această tehnică în filmele poliţiste la interogatorii. Chiar dacă tehnica este arhicunoscută şi este de multe ori conştientizată şi de către şi cel interogat, tehnica funcţionează în permanenţă. Amintiţi-vă de politţistul dur care intră pe uşa camerei de interogatoriu. Acesta urlă, ţipă şi-i afişează celui interogat un viitor sumbru, departe de copii, departe de cele lumeşti. Practic scopul poliţistului rău (uliul), expus de altfel, este de a-i face viaţa un calvar celui interogat. Dupa ce poliţistul rău işi face numărul, intră în scenă poliţistul bun (porumbelul). Aceasta se arată putţn îngrijorat de atitudinea colegului său care tocmai ieşise din cameră şi se transformă într-un sfătuitor pentru cel interogat: „Cred că ar fi bine pentru tine să recunoşti şi terminăm povestea, ai văzut ce pornit este colegul meu” sau „Aş vrea să te ajut, însă colegul meu este foarte supărat. Văd eu cum îl conving să se mai liniştească. Haide să vedem cum facem”. Culmea, tehnica funcţionează. Avantajul principal

al acestei tehnici, este că se poate pleca de la o cerere exagerată, lăsând totodata un loc de manevră prin poliţistul bun. Tactica lui Colombo – încercarea de a o face pe neştiutorul. În aparenţă, este o tehnică periculoasă; în practică, însă, împlică un grad mic de risc şi conduce la obţinerea unor rezultate excelente. Ea poate fi folosită atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională. La prima vedere pare că această tehnică nu are cum să genereze rezultate remarcabile. Am putea considera că nu este o tehnică specială (,,Cum adică să te faci că nu ştii?”, ,,Nu mă ia de prost dacă arăt că sunt neinformat?”), dar acesta este şi motivul pentru care tehnica „neştiutorului” este una care funcţionează. În practică, tehnica este simplă şi presupune a nu arăta că ştii totul. Poţi juca rolul ,,copilului curios” care vrea să afle cât mai multe, iar cea mai potrivită persoană să vă spună aceste lucruri este chiar cel din faţa dumneavoastră. Orgoliul lui nu va rezista. Cu mici excepţii va vedea în tine un partener inofensiv. Negocierea devine relaxată, aproape că celălalt va face o datorie din a-ţi spune mai multe lucruri decât te aşteptai. De exemplu, se pot adresa întrebări similare celor de mai jos: 1. Cum produceţi acest echipament? Pe dumneavoastră personal ce vă nemulţumeşte? 2. Care sunt condiţiile şi termenul de plată? Cum am putea face să-l schimbăm? 3. Eu nu ştiu exact diferenţele dintre Geam din PVC şi Aluminiu? Mi-aţi putea explica? Este adevărat că ar părea ilogic a pretinde că nu ştii ceva, atunci când de fapt cunoşti foarte bine acele aspecte. Motivele sunt următoarele: 1. din vorbă în vorbă, partenerul de negociere îţi va spune mai multe lucruri decât te aştepţi. - afli informaţii noi 2. vezi ce fel de partener ai în faţă, cât este de onest - testezi credibilitatea Erori deliberate - introducerea de ,,greşeli” de formă şi de fond în documente şi informări cu scopul de a obţine avantaje din partea partenerilor de negociere; Prizonierul - în prima fază, partenerului de negociere i se oferă un set de condiţii imposibil de refuzat pentru o primă etapă de realizare a obiectivului său, dar cu realizarea căreia nu se poate încheia negocierea; după realizarea acestei etape, partenerul este nevoit să accepte condiţii mult mai dure decât ar fi fost dispus să accepte iniţial, sub ameninţarea de a realiza pierderi de substanţă şi de imagine în cazul în care ar întrerupe negocierile prin refuzul condiţiilor ulterioare; Oferta orientală - oferta de deschidere a negocierilor este deosebit de ,,înaltă”, departe de valoarea estimată şi de aşteptările partenerului, urmată de oferte de nivel din ce în ce mai rezonabil, care se opreşte, de obicei, deasupra valorii/aşteptărilor partenerului, dar pe care acesta o acceptă; tactica se bazează pe legile psihologice ale contrastului şi reciprocităţii. ▫ Optimizarea procesului de negociere Pentru optimizarea procesului de negociere, se recomandă: - colaboraţi cu celelalte părţi implicate în soluţionarea problemelor aflate în discuţie; identificaţi nevoile, dorinţele, temerile părţilor şi interesele acestora; analizaţi interesele tuturor părţilor implicate în negociere şi alocaţi-le priorităţi (aveţi în vedere ca cele mai importante interese sunt generate de nevoile de bază: siguranţă, securitate, recunoaştere, stabilirea economică, control asupra propriei existenţe, apartenenţă;

- comunicaţi şi explicaţi interesele dvs. – solicitaţi acelaşi lucru de la celelalte părţi implicate; - exprimaţi clar şi specific interesele, oferiţi detalii – solicitaţi acelaşi lucru de la celelalte părţi implicate; - stabiliţi legitimitatea intereselor (în raport cu criterii obiective – standarde, proceduri, norme etc.); - comunicaţi celorlalte părţi implicate că le-aţi înţeles interesele şi că le consideraţi ca parte a problemei; în susţinerile dumneavoastră, comunicaţi mai întâi interesele, argumentaţia şi numai după aceea concluziile (modul în care consideraţi că poate fi soluţionată problema, altfel riscaţi ca partea cealaltă să nu vă asculte, fiind concentrată asupra propriei argumentaţii; concentraţi-vă asupra a ceea ce urmează să fie făcut, nu asupra trecutului (de obicei părţile se concentrează asupra cauzelor, şi nu asupra scopului de atins); - pregătiţi-vă participarea la negociere, bazaţi-vă acţiunile pe materialele pregătite, dar fiţi flexibili faţă de elementele noi aduse în discuţie; - înlocuiţi poziţia de deschidere a negocierilor cu o propunere/sugestie care promovează interesele proprii, dar care să aibă în vedere şi interesele celorlalte părţi participante la procesul de negociere; - soluţia pe care trebuie să o urmăriţi este de a realiza maxime câştiguri pentru dumneavoastră cu costuri minime pentru celelalte părţi şi câştiguri maxime pentru celelalte părţi participante la procesul de negociere, dar cu costuri minime pentru dumneavoastră; - acordaţi înţelegere şi suport persoanelor care joacă rolurile de părţi în negociere, în aceeaşi măsură cu cea în care vă urmăriţi interesele. 2.2.1.3. Concilierea Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, concilierea înseamnă ,,împăcare, conciliaţie, unire, acord. Conciliere internaţională – mijloc de rezolvare paşnică a diferenţelor dintre state, conform propunerilor făcute de o comisie a cărei organizare, competenţă şi al cărei mod de lucru sunt stabilite prin acordul părţilor”. Procedura de conciliere îndeplineşte un rol important în micşorarea numărului litigiilor şi asigurarea unor relaţii armonioase între persoane, pe baza respectării legii şi a normelor de convieţuire socială. În relaţiile internaţionale, concilierea reprezintă una din modalităţile cele mai indicate pentru soluţionarea de către părţi a diferendelor ivite între ele, prin cunoaşterea şi luarea în considerare cu obiectivitate a pretenţiilor lor reciproce. Concilierea este o metodă alternativă de soluţionare a disputelor prin care părţile aflate într-o dispută (iminentă sau în derulare) sunt de acord să utilizeze serviciile unui conciliator profesionist, care urmează să se întâlnească separat cu părţile în încercarea de a soluţiona disputa. Concilierea nu implică demersuri de natură legală, iar conciliatorul (de cele mai multe ori) nu este investit cu autoritatea de a face cercetări, de a instrumenta cazul, de a convoca şi audia martori, nu redactează decizii şi nu emite hotărâri. Concilierea aplică, în principal, strategia de soluţionare a conflictului prin compromis, spre deosebire de mediere, în care mediatorul vizează construirea prin colaborare a unei soluţii optime, care să răspundă nevoilor, intereselor tuturor părţilor implicate în dispută.

În conciliere, părţile se găsesc faţă în faţă foarte rar, şi atunci sunt descurajate discuţiile directe, procedurile fiind îndeplinite prin intermediul conciliatorului. În condiţiile în care procesul de conciliere este finalizat cu succes, se elaborează un document care cuprinde acordul părţilor, purtând semnăturile acestora. Prin semnarea acordului de conciliere de către părţi, acestui document i se conferă statutul de contract, din care decurg obligaţii pentru părţile semnatare şi care cade sub incidenţa legilor care reglementează contractele. În timpul procesului de conciliere, părţile sunt încurajate să fie asistate de specialişti în domenii relevante pentru cauza aflată în conciliere. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, conciliatorul este cel ,,care tinde spre un acord, spre o împăcare a unor divergenţe; care duce spre înţelegere între părţi opuse. (în politică) care, în faţa unor divergenţe de ordin principal, caută o soluţie de compromis, o linie de mijloc. (substantivat) – împăciuitorist”.

Conciliatorul: - asistă părţile separat, pentru a dezvolta şi prioritiza independent o listă de obiective şi rezultate de obţinut; - are discuţii separate, consecutive cu fiecare dintre părţi până la realizarea unui acord final; - redactează documentaţia de conciliere (procese verbale de întâlnire, propuneri, procese verbale de conciliere etc.). În accepţiunea unor practicieni, concilierea este: - activitatea de mediere în care părţile nu se găsesc niciodată în contact, procesul desfăşurându-se numai prin intermediul mediatorului; - etapă a procesului de mediere în care părţile sunt evaluate şi pregătite pentru participarea la etapa de mediere propriu-zisă în cazurile de dezechilibre puternice de putere care presupun riscuri, în etapa de pregătire a procesului de mediere. 2.2.1.4. Medierea Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor (Art.1 al.1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare). Medierea este un proces de soluţionare a disputelor relativ informal şi structurat, în care unul sau mai mulţi profesionişti special pregătiţi, asistă părţile în soluţionarea conflictului, având în vedere nevoile şi interesele acestora. Mediatorii nu impun soluţii, iar participarea la proces este voluntară. Medierea reprezintă un proces a cărui evoluţie depinde în mare măsură de interesele părţilor şi de gradul de receptivitate a acestora. Medierea este o metodă confidenţială şi privată, prin intermediul căreia mediatorii, persoane independente şi cu o pregătire specială, ajută părţile să-şi definească mai clar

obiectivele, interesele şi le îndrumă, astfel încât să construiască împreună variante reciproc avantajoase de soluţionare a conflictului. Medierea oferă persoanelor oportunitatea de a-şi asuma responsabilitatea rezolvării disputelor şi de a menţine permanent controlul asupra deciziilor care le afectează viitorul. Se evită astfel folosirea măsurilor abuzive şi deteriorarea relaţiilor dintre părţi, încurajându-se dialogul, colaborarea şi respectul reciproc. Instruirea iniţială şi continuă a mediatorilor este un obiectiv de bază pentru obţinerea rezultatelor de succes. Medierea face parte din marea familie a metodelor alternative de soluţionare a disputelor (Alternative Methods of Dispute Resoluţion – A.D.R.) şi reprezintă, aşadar, o alternativă viabilă la sistemul juridic clasic, menită să degreveze instanţele de judecată de numeroase cauze şi să asigure satisfacerea intereselor părţilor implicate în conflict. Rezolvarea clasică a conflictului, prin deducerea acestuia autorităţilor judiciare, nu satisface adesea interesele părţilor, deoarece este o rezolvare bazată pe conceptul învingător – învins. În schimb, rezolvarea conflictului prin mediere este rodul întâlnirii voinţei părţilor. Nimeni nu vine să le impună soluţia, prin urmare, părţile sunt singurele în măsură să hotărască. Mediatorul are rolul de a facilita crearea unui culoar de comunicare între părţi, prin intermediul căruia acestea să conştientizeze singure care este cea mai bună soluţie pentru conflictul dintre ele. Medierea, într-o societate complexă şi cu diferite tipuri de conflicte, reprezintă calea în afara sistemului judiciar spre soluţionarea eficientă, ieftină şi rapidă a disputelor. Despre mediere, pe larg, ne vom referi într-o secţiune viitoare, destinată exclusiv teoriei şi practicii medierii. 2.2.1.5. Arbitrajul În societatea românească a anului 2013, este imposibil să ne imaginăm existenţa relaţiilor în sfera dreptului civil şi relaţiile între profesionişti fără litigii. De aceea, dacă apelăm la instanţele de drept comun, înseamnă o acceptare a faptului că suntem predispuşi să pierdem timp şi bani din cauza lentorii cu care se judecă un proces în România. În aceste condiţii, mijloacele alternative de soluţionare a conflictelor, precum medierea şi arbitrajul câştigă tot mai mult teren. Instituţia medierii reglementată prin Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, oferă cadrul instituţional necesar pentru degrevarea instanţelor de judecată de o parte din dosarele civile.. De asemenea, instituţia arbitrajului oferă, în completarea medierii, o alternativă sigură şi avantajoasă de soluţionare a litigiilor civile. În România, arbitrajul este reglementat în Noul Cod de procedură civilă, Cartea a IV-a „Despre arbitraj”, în art. 541- 621 şi este o ,,o jurisdicţie alternativă având caracter privat” care dă posibilitatea părţilor participante la încheierea de contracte să prevadă că orice litigiu decurgând din sau în legătură cu aceste înscrisuri (contracte/antecontracte), inclusiv referitoare la încheierea, executarea ori desfiinţarea lor, să fie soluţionat prin procedura arbitrală.

În lumina celor prezentate, rezultă că trăsătura dominantă a reglementării arbitrajului constă în libertatea contractuală a părţilor, ele fiind libere să aleagă această cale prin introducerea clauzei compromisorii în contactul de bază sau, ulterior, prin încheierea unui compromis. Condiţia de bază care trebuie îndeplinită pentru a se putea recurge la arbitraj în locul instanţelor judecătoreşti de drept comun este aceea ca litigiile să nu privească drepturi asupra cărora legea să interzică tranzacţionarea. Este de reţinut faptul că la încheierea oricărui contract, părţile au posibilitatea să opteze ca litigiile care ar putea să apară să fie soluţionate prin mediere, arbitraj sau de către instanţa de drept comun. În cazul în care este inserată în contractul iniţial clauza compromisorie, există avantajul de a da posibilitatea de a soluţiona rapid prin arbitraj un litigiu care apare pe parcurs, fiind mai greu ca după declanşarea unui conflict, părţile să poată să comunice între ele şi să semneze un compromis. Deci, o măsură de prevedere luată la data încheierii unor contracte ne scuteşte ulterior de pierdere de timp, nervi şi bani, şi conduce la necesitatea de a introduce în orice contract pe care îl încheiem şi semnăm o clauză compromisorie. Un exemplu de astfel de clauză poate fi ,,Orice litigiu decurgând din sau în legătură cu acest înscris (contract/antecontract), inclusiv referitor la încheierea, executarea ori desfiinţarea lui, se va soluţiona prin arbitraj de către tribunalul de arbitraj judiciar (denumirea completă), în conformitate cu Regulile de procedură arbitrală ale acestei instituţii permanente de arbitraj. Tribunalul arbitral va fi compus dintr-un arbitru unic numit prin acordul părţilor sau, în lipsa acestui acord, de preşedintele Tribunalului de Arbitraj Judiciar (denumirea completă). Hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie. Arbitrii vor fi numiţi potrivit Regulilor stabilite de Tribunalul de Arbitraj Judiciar.” Prin comparaţie cu celelalte metode de soluţionare a conflictelor (mediere, negociere, conciliere), procedura arbitrajului este asemănătoare cu procedura judiciară desfăşurată de o instanţa de judecată. Arbitrajul este cunoscut ca fiind creat printr-un contract, având la baza principiul consensualismului, care de altfel stă la baza încheierii tuturor actelor juridice. Reprezentând voinţa părţilor, procedura arbitrajului oferă acestora o flexibilitate unică în rezolvarea conflictelor care pot apărea în viitor sau a celor existente. Avantajele procedurii de arbitraj fac din aceasta o modalitate privilegiată de soluţionare a conflictelor. Potrivit Articolului 542 din Noul Cod de procedură civilă, persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună. În baza celor prezentate, arbitrajul apare ca o modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor, în care părţile, în urma unei convenţii formale se supun deciziei unei terţe părţi numită arbitru, în urma unei proceduri judiciare, din care rezultă o hotărâre definitivă şi obligatorie. Din analiza definiţiei date, vom vedea că părţile încredinţează arbitrilor liber desemnaţi de ele, misiunea de a decide asupra litigiilor lor, prin instituirea unei proceduri judiciare private, pe bază de contract, care înlătură justiţia statală.

Arbitrajul prezintă un aspect contractual, în considerarea clauzei compromisorii sau a compromisului prin care a fost creat şi un aspect judiciar, în considerarea procedurilor în care judecata arbitrală se finalizează cu o hotărâre arbitrală definitivă şi obligatorie. ▫ Avantajele arbitrajului Importanţa soluţionării conflictelor prin arbitraj poate fi dedusă îndeosebi din multiplele avantaje pe care aceasta instituţie, deşi privată, le prezintă faţă de justiţia statală. 1. Flexibilitatea arbitrajului. Arbitrajul oferă o procedura de soluţionare a conflictelor simplificată cu un anumit caracter de apreciere a regulilor de procedură arbitrală de urmat. Trăsătura dominantă a procedurii de arbitraj o reprezintă libertatea contractuală a părţilor, ele fiind libere să aleagă sau nu această cale facultativă de soluţionare a litigiilor. Părţile pot alege, prin acordul lor de voinţă, arbitrii care urmează să soluţioneze litigiul dintre ele. Există aşadar posibilitatea alegerii, în calitate de arbitri în litigii civile, a unor specialişti în domeniul dedus judecăţii, sporind garanţia părţilor privind procedura arbitrajului. În cadrul justiţiei statale nu există această posibilitate, dosarele fiind repartizate aleatoriu. La majoritatea instituţiilor permanente de arbitraj este prevăzut în regulile de procedură că neîndeplinirea condiţiilor de calificare poate constitui o cauză de recuzare a arbitrilor. Arbitrajul oferă o judecată privată eficientă, prin arbitri cu o bogată experienţă profesională ş o competenţă recunoscută în domeniul civil sau , ceea ce-i conferă instituţiei arbitrajului o deosebită popularitate în statele cu o economie de piaţă dezvoltată. 2. Operativitatea. Orice litigiu civil, dacă părţile nu convin altfel, se soluţionează de tribunalul arbitral în termen de cel mult 6 luni de la constituirea acestuia. Arbitrajul prezintă avantajul de a nu se supune unui formalism excesiv, care, în cele mai multe cazuri, sufocă desfăşurarea în condiţii de celeritate şi eficienţă a unui litigiu de către justiţia statală. În aceste condiţii, sub rezerva respectării dispoziţiilor imperative ale legii, a ordinii publice sau a bunelor moravuri, părţile pot stabili, prin compromis sau printr-un act separat, regulile de procedură pe care tribunalul arbitral să le urmeze în soluţionarea litigiului. În lipsa unor asemenea norme, tribunalul arbitral va stabili procedura conform regulamentului şi regulilor proprii de arbitraj stabilite pentru instituţia de arbitraj permanent care l-a organizat. 3. Confidenţialitatea arbitrajului. Procedura arbitrajului asigură confidenţialitatea pe tot parcursul desfăşurării ei, realizându-se în cadru închis şi permite păstrarea secretului de la înregistrarea cererii de arbitrare, desfăşurarea procedurii şi până la pronunţarea hotărârii arbitrale care nu are caracter public. Natura privată a arbitrajului explică de ce activitatea arbitrală nu este supusă principiului publicităţii. Prin aceasta se păstrează secretul cu privire la litigiul în cauză şi se evită publicitatea, aspect deloc neglijabil în litigiile civile sau între profesionişti. De asemenea, nici hotărârea arbitrală nu este pronunţată în şedinţă publică, ea fiind comunicată doar părţilor implicate. În acest fel, reputaţia părţilor participante la procedura arbitrală rămâne neafectată, indiferent de soluţia finala pronunţată de tribunalul arbitral. Pentru a asigura un climat de confidenţialitate pe tot parcursul procedurii arbitrale, la aceasta vor participa doar părţile implicate şi reprezentanţii acestora pe bază de împuternicire avocaţială sau procură specială. 4. Hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie pentru părţi.

Hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie, putând fi desfiinţată numai pe calea acţiunii în anulare, dar nu pentru motive care vizează fondul cauzei, ci doar pentru excepţiile procedurale prevăzute în art. 608 din Noul Cod de Procedură Civilă. Hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească. Această prevedere a fost introdusă prin art. 615 din Noul Cod de Procedură Civilă. 5. Costurile arbitrajului. Un alt avantaj de loc de neglijat este acela al taxelor mai reduse în raport cu taxele judiciare de timbru. Taxele arbitrale diferă de valoarea obiectului cererii de arbitrare, dar şi în funcţie de caracterul intern sau internaţional al litigiului. Valoarea taxelor este influenţată şi de numărul de arbitri desemnaţi de părţi, arbitrajul cu un singur arbitru fiind cel mai avantajos din acest punct de vedere. Pornind de la faptul că părţile convin să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, poate reprezenta în dinamica relaţiilor sociale, ideea de parteneriat de natură să permită menţinerea şi continuarea raporturilor contractuale între persoanele implicate. Ideea de parteneriat în cadrul arbitrajului este susţinută, între altele şi de posibilitatea ca toate cheltuielile de arbitraj să se facă potrivit înţelegerii părţilor. Numai în lipsa unei înţelegeri se aplică regulile pentru soluţionarea litigiilor de către instanţa de judecată şi anume, suportarea cheltuielilor arbitrale să fie suportate de către partea care a pierdut litigiul. Taxele arbitrale, în cazul în care litigiul este judecat de către un arbitru unic, se reduc cu până la 50% faţă de cele ce se achită la instanţa de judecată pentru acelaşi proces. Putem concluziona că arbitrajul prezintă comparativ cu justiţia statală o serie de avantaje: judecată rapidă, mai puţin formală, mai suplă şi mai ieftină, cu aceeaşi finalitate – hotărârea arbitrală, care constituie titlu excutoriu. În aceste condiţii, putem spune că arbitrajul are propria identitate făcând din justiţia arbitrală altceva decât justiţia statală. Arbitrajul nu reprezintă un concurent al justiţiei statale, după cum nici nu urmăreşte să limiteze domeniul acesteia. Raporturile dintre justiţia statală şi cea arbitrală sunt raporturi de completare, de întregire a modalităţilor de soluţionare a conflictelor. Cu toate avantajele evidente pe care le prezintă instituţia arbitrajului, aceasta este procedura juridică cel mai puţin folosită şi înţeleasă în România, iar din acest motiv ne propunem o analiză amănunţită a activităţii şi procedurilor de arbitraj, care să contribuie la promovarea arbitrajului ca modalitate alternativă sigură şi eficientă de soluţionare a conflictelor. ▫ Diferenţa dintre arbitraj şi instanţa de drept comun Ca regulă generală, dispoziţiile legale din România prevăd că litigiile civile şi cele între profesionişti se soluţionează fie de către instanţele de judecată, fie pe cale arbitrală. Arbitrajul este reglementat ca o alternativă la justiţia clasică oferită de instanţele de judecată. Se conturează esenţa arbitrajului ca fiind metodă alternativă de soluţionare a litigiilor prin persoane particulare denumite arbitri, care sunt investite de părţi cu puterea de a soluţiona un litigiu şi de a pronunţa în acel litigiu o hotărâre arbitrală definitivă şi obligatorie pentru părţi. În cazul justiţiei clasice, partea care judecă litigiul este numită judecător. Dosarele sunt repartizate judecătorilor în mod aleatoriu prin intermediul unui program de calculator. În

cazul arbitrajului, partea care judecă litigiul se numeşte arbitru şi este ales de părţile litigante din rândul celor cu pregătire în domeniul vizat de procesul arbitral în cauză. Justiţia clasică este reprezentată de instanţele de judecată şi este o justiţie statală cu reguli şi norme clare de procedură şi, în acelaşi timp, greoaie, care consumă timp şi bani, iar rezultatul veşnic nemulţumeşte una din părţi. Arbitrajul este o justiţie privată în care părţile îşi impun de la început voinţa prin nominalizarea arbitrilor, stabilirea locului arbitrajului şi a regulilor de procedura arbitrală. În cazul justiţiei clasice procedura este prea formalistă, tribunalele devenind adeseori un loc unde „se moare cu dreptatea în mână”, în timp ce în cazul procedurii arbitrale, părţile se pot reprezenta şi singure, fără teama încălcării detaliilor procedurale. Faţă de sălile de judecată care sunt permanent aglomerate şi în care se aşteaptă cu orele până îţi vine rândul, arbitrajul se desfăşoară într-o ambianţă corespunzătoare, cu ore prestabilite, într-un spirit de parteneriat de natură să menţină continuarea relaţiilor de afaceri, în general al relaţiilor interumane între persoanele implicate. La toate acestea se poate adăuga caracterul confidenţial al arbitrajului, care permite păstrarea secretului civil şi evitarea publicităţii judiciare. Toate acestea sunt premise care fac din arbitraj o procedură eficientă, care asigură soluţionarea cu celeritate a litigiilor, fără posibilitatea părţii interesate de a obstrucţiona soluţionarea litigiului şi fără sistemul greoi al căilor de atac de drept comun. Procedura arbitrală cunoaşte o singură cale excepţională de atac, acţiunea în anulare, pe când în procedura de drept comun există caile ordinare şi cele extraordinare de atac care presupun termene pentru exercitarea lor, condiţii şi motive ce pot fi invocate, ceea ce face ca litigiul să fie judecat într-o perioadă mai mare de timp. Din cele prezentate, rezultă că arbitrajul este o metodă de preferat în multe litigii civile sau între profesionişti. Dacă într-un contract părţile stipulează că eventualele litigii dintre ele sunt de competenţa tribunalelor arbitrale, iar părţile se adresează instanţei de judecată, aceasta are obligaţia să îndrume părţile pentru soluţionarea litigiului prin arbitraj. Dacă într-un contract părţile stipulează că eventualele litigii dintre ele sunt de competenţa instanţei de drept comun, iar la apariţia litigiului, acesta este deferit tribunalului arbitral, acesta din urmă trebuie să trimită cazul spre soluţionare instanţei de drept comun competente. ▫ Formele arbitrajului De principiu, în legislaţia tuturor statelor, arbitrajul este de natură contractuală şi nu poate funcţiona în lipsa unei convenţii arbitrale încheiate între părţi şi având ca obiect numai un litigiu declarat arbitrabil prin lege. Există următoarele forme de arbitraj privat voluntar: ▫ arbitraj „ad hoc” şi arbitrajul instituţionalizat; ▫ arbitraj intern şi arbitraj internaţional; ▫ arbitraj „în drept” şi arbitraj „în echitate”. ◦ Arbitraj ad hoc (ocazional) În cazul în care se organizează arbitrajul fără o asistenţă din afară sau numai cu asistenţa arbitrului/arbitrilor sau se apelează la o terţă persoană fizică sau juridică, tribunalul arbitral, adică arbitrul unic sau arbitrii sunt investiţi să soluţioneze un litigiu determinat şi se

constituie numai cu ocazia ivirii acelui litigiu, funcţionează pe timpul desfăşurării acestuia, îşi încetează existenţa juridică odată cu pronunţarea hotărârii sau cu expirarea termenului de arbitraj. Arbitrajul ocazional are loc atunci când părţile dispun de libertatea deplină de a-l organiza şi de a-i stabili procedura potrivit înţelegerii dintre ele. Arbitrajul îşi va păstra această natură şi atunci când este organizat de către un terţ, potrivit convenţiei părţilor. Specific arbitrajului ocazional este faptul că îşi încetează activitatea odată cu pronunţarea sentinţei sau cu expirarea termenului arbitrajului. Un asemenea arbitraj este deci un arbitraj neinstituţionalizat, adică un arbitraj organizat de părţi pentru soluţionarea unui litigiu determinat, în afara unei instituţii permanente de arbitraj. Arbitrajul ocazional prezintă următoarele trăsături distinctive: - funcţionează numai în vederea soluţionării unui litigiu determinat; odată cu pronunţarea sentinţei, existenţa acestei instanţe de arbitraj încetează; - atât structura cât şi regulile de procedură ale arbitrajului ad-hoc vor fi diferite, în funcţie de interesele părţilor din fiecare litigiu; - prin convenţia lor, părţile pot încredinţa soluţionarea diferendului unui arbitru unic sau unui număr mai mare de arbitri; în cazul unui dezacord între părţi, se va recurge la decizia unui terţ sau a unei autorităţi; ▫ părţile pot conveni ca sentinţa arbitrală să fie supusă căilor de atac ori să fie definitivă şi obligatorie; ▫ în cazul în care arbitrajul ad-hoc localizat în ţara noastră este guvernat de prevederile unei convenţii internaţionale (cum este Convenţia de la Geneva din 1961), este posibilă participarea în calitate de arbitru şi a unei persoane având cetăţenie străină; ▫ un arbitraj ad-hoc localizat în România poate fi supus, în temeiul voinţei părţilor, unei legi străine, atunci când o convenţie internaţională le autorizează să exercite o atare opţiune; este necesar să fie însă îndeplinită condiţia ca legea străină preferată de părţi să nu contrazică normele imperative şi de ordine publică din dreptul nostru; ▫ are caracter facultativ, esenţialmente voluntar. Dispoziţiile din dreptul român caracterizează arbitrajul ad-hoc ca o instituţie facultativă, având o legătură accentuată cu instanţele de judecată, cărora le revin următoarele atribuţii: ▫ de a desemna un supraarbitru când se ivesc neînţelegeri între arbitri sau atunci când arbitrii desemnaţi nu sunt împuterniciţi prin compromis sau prin clauză compromisorie să-l aleagă; ▫ de a soluţiona orice cerere de recuzare privitoare la vreun arbitru; ▫ de a controla legalitatea şi temeinicia sentinţei arbitrale pe calea acţiunii în anulare;. ◦ Arbitrajul instituţionalizat Părţile recurg, pentru soluţionarea litigiului la o instituţie specială de arbitraj. Cartea a IV-a se referă explicit în mai multe texte la o asemenea instituţie fără însă a o defini. De exemplu, Art. 544 din Noul Cod de procedură civilă prevede că atunci când părţile se referă în convenţia arbitrală la ,,o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul”, are în vedere

regulamentele şi regulile de procedură arbitrală adoptate de astfel de instituţii sau de unele organisme internaţionale, cum este Regulamentul de arbitraj al Comisiei Naţiunilor Unite pentru dreptul sau Regulile de Procedură Arbitrală ale Tribunalului de Arbitraj Judiciar Iaşi de pe lângă Camera de Arbitraj şi Mediere. Noul Cod de procedură civilă consacră legislativ noţiunea de arbitraj insituţionalizat, în Titlul VII al Cărţii a IV-a. Art. 616 prevede expres ,,(1) Arbitrajul instituţionalizat este acea formă de jurisdicţie arbitrală care se constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie sau instituţie internă ori internaţionala sau ca organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condiţiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluţionare potrivit unei convenţii arbitrale. Activitatea arbitrajului instituţionalizat nu are caracter economic şi nu urmăreşte obtinerea de profit. (2) În reglementarea şi desfăşurarea activităţii jurisdicţionale, arbitrajul instituţionalizat este autonom în raport cu instituţia care l-a infiinţat. Aceasta va stabili măsurile necesare pentru garantarea autonomiei.” Cele mai multe instituţii de arbitraj din lume (Curtea de Arbitraj a Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris, Asociaţia americană de arbitraj, Curtea de Arbitraj de la Londra, Institutul de arbitraj al Camerei de comerţ din Stockholm etc.) sunt instituţii de arbitraj administrat sau de organizare. Ele prestează servicii arbitrale, dar nu soluţionează litigiul. Sunt structuri administrative, iar nu jurisdicţionale. Asemenea instituţii sau centre de arbitraj nu se prezintă ca o jurisdicţie preconstituită, ci, mai degrabă, ca un mecanism administrativ şi procesual destinat să faciliteze organizarea arbitrajului. ◦ Arbitraj intern şi arbitraj internaţional Litigiul este intern când decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice interne, fără implicarea unui element de extraneitate. Arbitrajul naţional sau intern are ca obiect soluţionarea unui litigiu izvorât dintr-un contract lipsit de aderenţă internaţional, întrucât toate elementele susceptibile de a-i conferi asemenea aderenţe (locul încheierii contractului, locul executării obligaţiilor asumate de părţi, domiciliul, reşedinţa, cetăţenia persoanelor fizice sau sediul, naţionalitatea persoanelor juridice etc.) se află într-un singur stat. Litigiul este internaţional când decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice care sunt în sfera internaţională. Orice instituţie permanentă de arbitraj poate să arbitreze litigii care au elemente de extraneitate. Nu se pot face limitări legale. Arbitrajul străin (internaţional) are ca obiect litigii izvorâte din contracte cu aderenţe internaţionale, adică prezintă o legătură cu cel puţin două state diferite, cu cel puţin două sisteme naţionale de drept. Arbitrajul internaţional este acea formă a arbitrajului în care apare, ca element definitoriu, elementul de extraneitate. Conceptul de arbitraj internaţional este susceptibil de mai multe accepţiuni: - într-o primă accepţiune, acest concept desemnează mijlocul corespunzător de a soluţiona într-un mod rapid şi echitabil, ca o alternativă la instanţa de judecată, litigii internaţionale care pot rezulta îndeosebi din tranzacţiile internaţionale desfăşurate între profesionişti, dar şi din conflicte civile cu element de extraneitate;

- într-o altă accepţiune, conceptul de arbitraj intenţional poate fi definit ca metoda alternativă de soluţionare a litigiilor născute din relaţiile internaţionale; - într-o ultimă accepţiune, arbitrajul internaţional este analizat ca o jurisdicţie specială şi derogatorie de la dreptul comun, menită să asigure rezolvarea litigiilor internaţionale izvorâte din raporturi civile şi cele dintre profesionişti. În consecinţă, arbitrajul internaţional poate fi definit ca o instituţie juridică pentru soluţionarea litigiilor internaţionale de către persoane investite cu această sarcină, chiar de către părţile contractante aflate în litigiu1. Denumirea de arbitraj internaţional a fost consacrată prin convenţii internaţionale şi în literatura juridică de specialitate. Pentru prima data, noţiunea a apărut chiar în titlul Convenţiei Europene asupra Arbitrajului Internaţional din 21 aprilie 1961, semnată la Geneva, care a fost precedată de Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine semnată la New York În 1958. ◦ Arbitraj „în drept” şi arbitraj „în echitate” Sub raportul aplicării normelor de drept, arbitrajul poate îmbrăca două forme: arbitrajul în drept, care este forma curentă a arbitrajului, cel mai des întâlnită, şi arbitrajul în echitate, o formă foarte puţin folosită în practica arbitrajului nostru. Arbitrajul în drept (sau de jure) se realizează după lege, arbitrii statuează potrivit normelor de drept incidente în cazul dat, norme pe care sunt obligaţi să le respecte. Arbitrajul în echitate (sau ex aequo et bono) se realizează după principiile de echitate, adică după cugetul şi chibzuinţa arbitrilor. Arbitrii nu sunt obligaţi să aplice normele legale de drept material şi nici pe acelea de procedură. În cazul arbitrajului în drept sau in jure, arbitrii soluţionează litigiile după lege, la fel ca instanţele judecătoreşti. Aceştia vor hotărî asupra unui litigiu, aplicând normele de drept incidente în cauză. În arbitrajul în drept, hotărârea arbitrală trebuie să cuprindă, printre altele, şi motivele de drept pe care se întemeiază soluţia. Temeiurile de drept indicate de art. 601 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă sunt: - contractul principal şi normele de drept aplicabile. Această formă de arbitraj impune arătarea temeiurilor de drept: cererea de arbitrare trebuie să cuprindă motivele de drept, întâmpinarea trebuie să răspundă în fapt şi în drept la cererea de arbitrare, hotărârea arbitrală trebuie să cuprindă motivele de drept pe care se întemeiază soluţia. În absenţa unei stipulaţii a părţilor, puterile conferite arbitrilor vor fi conforme unui arbitraj de drept strict. Această formă de jurisdicţie reprezintă arbitrajul de drept comun în materie. Conform Art. 601 alin. (2) din Noul Cod de procedură civilă, arbitrajul în echitate poate avea loc numai pe baza acordului expres al părţilor. Arbitrajul în echitate este acea formă a arbitrajului naţional sau internaţional care se realizează după principiile de echitate, şi nu potrivit normelor de drept. Arbitrajul în echitate este de facto şi se caracterizează prin următoarele particularităţi specifice: 1

Radu Crişan, Titus Prescure, Curs de arbitraj comercial, Editura Wolterskluwer, Bucureşti, 2005

- arbitrul nu are obligaţia să aplice normele legale de drept material şi nici pe acelea de procedură; - soluţia dată de arbitru are caracter definitiv, fiind inatacabilă la o altă instanţă de arbitraj. Admisibilitatea arbitrajului în echitate este consacrată prin diferite dispoziţii normative, fie cu caracter naţional, fie cuprinse în regulamentele unor instituţii de arbitraj internaţional, cum este cel al Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională de la Paris, fie prin convenţii internaţionale, ca de exemplu Convenţia europeană cu privire la arbitrajul internaţional semnată la 21 aprilie 1961 la Geneva. Dispoziţiile art. VII paragraful 2 din Convenţia de la Geneva din 1961 prevăd posibilitatea părţilor de a conveni ca arbitrii să hotărască ca amiabili compozitori sau amiabili mediatori, dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru (amiabilii compozitori sau mediatori au o libertate mai mare, rolul lor constând în găsirea unor soluţii echilibrate, fără îngrădirea sau rigoarea impusă de legile aplicabile cazului respectiv). Voinţa părţilor litigante trebuie să coincidă cu legea aplicabilă arbitrajului. Practica arbitrală a reţinut că această reglementare se aplică şi arbitrilor chemaţi să decidă în echitate. În literatura de specialitate, s-a arătat că arbitrajul în echitate deţine o poziţie intermediară între arbitrajul în drept şi arbitrajul încredinţat unor amiabili mediatori2. Deosebirea între cele două arbitraje rezultă din întinderea atribuţiilor conferite arbitrilor. În literatura de specialitate, există şi opinii diferite care susţin că arbitrajul în echitate şi arbitrajul încredinţat unor mediatori amiabili sunt echivalente, ambele fiind plasate în interiorul domeniului dreptului. Elementele de specificitate ale arbitrajului în echitate sunt următoarele: - existenţa unei proceduri mai simple în soluţionarea litigiilor şi aplicarea unor reguli proprii; în fiecare caz în parte, arbitrii vor aprecia împrejurările de fapt, determinând conţinutul noţiunii de echitate; - ideea de echitate este inseparabil legată de ideea de justiţie; evitând aplicarea strictă a dispoziţiilor legale, hotărârile în echitate permit adoptarea unor soluţii favorabile intereselor reciproce ale părţilor; - arbitrii se pot pronunţa numai în limitele investirii lor şi numai asupra cererilor cu care au fost investiţi, nerespectarea acestei cerinţe fiind sancţionată cu anularea hotărârii arbitrale în condiţiile Art. 608 lit. f) din Noul Cod de procedură civilă; - arbitrul în echitate nu este dispensat de obligaţia motivării cu arătarea temeiurilor în echitate care justifică soluţia, nerespectarea acestei cerinţe fiind sancţionată cu anularea hotărârii arbitrale în condiţiile art. 608 lit. g) din Noul Cod de procedură civilă; - prin efectul admiterii acţiunii în anulare, curtea de apel în circumpscipţia căreia a avut loc arbitrajul (instanţa judecătorească prevăzută de art. 609 din Noul Cod de procedură civilă ca iind competentă a jdueca acţiunea în anulare) este ţinută să judece litigiul în fond tot în echitate, în limitele iniţiale ale investirii tribunalului arbitral;

2

Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional, vol. II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 272.

- tribunalul arbitral este obligat să respecte cerinţele de ordine publică, bune moravuri şi dispoziţiile imperative ale legii a căror încălcare ar conduce la anularea hotărârii arbitrale în condiţiile art. 608 lit. h) din Noul Cod de procedură civilă. Arbitrajul în echitate nu înseamnă o simplă tranzacţie sau o conciliere a pretenţiilor ridicate de către părţi. Arbitrii în echitate judecă după norme şi principii susceptibile a fi aplicate în orice situaţie similară, ataşaţi unui concept propriu de echitate. Arbitrajul în echitate nu poate fi decât juridic, întrucât voinţa părţilor exprimată în convenţia de arbitraj este autorizată de lege. 2.2.2. Comparaţii şi concluzii Analizând, prin metode comparative, căile de rezolvare alternative a disputelor, rezultă indubitabil, că medierea are multiple avantaje care sprijină părţile să apeleze la această metodă de rezolvare alternativă a conflictelor. Analiza comparativă scoate în relief şi faptul că medierea economiseşte resurse umane, financiare şi tehnico-materiale considerabile pentru părţile litigante. În acelaşi timp, analiza comparativă evidenţiază ,,punctele tari” ale medierii în raport cu celelalte metode de rezolvare alternativă a conflictelor: confidenţialitate, imparţialitate şi celeritate. Pe cale de consecinţă, se impune concluzia că medierea devansează toate celelalte metode de rezolvare alternativă a conflictelor.

2.2.3. Rolul celei de-a treia părţi Specialiştii ce se încadrează în categoria de cea de ,,a treia parte” au pregătire profesionala în domeniul soluţionării conflictelor, fiind abilitaţi şi recunoscuţi în baza unor norme speciale (legi sau norme cu caracter legal şi profesional). ,,Cea de-a treia parte” este o categorie generică formată din entităţi (persoane fizice şi juridice) specializate, care are rolul de a interveni în măsura în care părţile implicate şi afectate în conflicte nu mai pot gestiona situaţia sau când efectele acestuia sunt de natură a afecta comunitatea sau norme cu caracter imperativ (ex. ordinea de drept). În funcţie de tipul de servicii pe care le oferă, ,,cea de-a treia parte” poate avea atribuţii de: - Prevenţie – monitorizare, evaluare şi interpretare a unor parametri şi realizarea de acţiuni, activităţi în vederea controlului, îndepărtării factorilor care pot genera declanşarea de conflicte; - Intervenţie – separare a părţilor aflate în conflict deschis, cercetare, instrumentare, anchetare, judecare, soluţionare şi impunere a punerii în practică a unei soluţii, fără a ţine seama de aşteptările, voinţa, posibilităţile părţilor implicate în conflict; atribuţiile sunt exercitate de forţe de intervenţie de prim nivel (armată, jandarmerie, forţe speciale, poliţie), parchet, instanţe de judecată, instanţe de arbitraj;

- Asistare - sprijin, îndrumare, dezvoltarea de competenţe a părţilor în construirea soluţiilor şi căilor de urmat pentru echilibrarea relaţională, soluţionarea conflictului şi înlăturarea consecinţelor rezultate în urma conflictului; atribuţiile sunt exercitate de facilitatori, conciliatori, negociatori, arbitri, mediatori. 2.2.4. Diferenţa dintre mediere şi alte forme de intervenţie Medierea, dincolo de „economie de stres, timp şi bani” oferă părţilor direct implicate multiple beneficii concrete. Avantajele acestei metode alternative de soluţionare a conflictelor sunt prezentate in secţiunea 3.1.5. dedicată prezentării acestora. Prin mediere se sting conflicte existente, dar, în acelaşi timp se şi preîntâmpină apariţia unor alte neînţelegeri. La finalul medierii, părţile îşi strâng mâna şi pleacă cu mai puţine probleme decât aveau anterior. Diferenţa principală faţă de clasicul proces este că pe tot parcursul medierii părţile comunică. La finalul unui proces, comunicarea dintre părţi dispare, fiind înlocuită de o stare conflictuală şi mai accentuată, întrucât spre deosebire de mediere, în instanţă există învinşi şi învingători. Fiind o procedură voluntară, medierea este la latitudinea părţilor direct implicate în conflict. Conform legislaţiei în vigoare referitoare la soluţionarea conflictelor prin mediere, nimeni nu poate fi obligat să recurgă la mediere pentru soluţionarea conflictelor în care este implicat. Definitorii pentru implementarea medierii în sistemul juridic românesc sunt poziţiile referitoare la mediere pe care le vor avea avocaţii părţilor, precum şi magistraţii. Aceşti participanţi la actul de justiţie trebuie să cunoască în concret avantajele medierii pentru ei şi pentru justiţiabili Cu toate acestea, prin modificările aduse de Legea nr.115/2012, părţile într-un conflict trebuie să facă dovada parcurgerii etapei informării cu privire la mediere şi la avantajele acesteia, în anumite cauze prevăzute expres de lege (de regulă, este vorba de conflicte de complexitate şi de o valoare reduse). Pornind de la certitudinea că medierea este un succes în S.U.A. şi în alte ţări din lume şi că majoritatea litigiilor se soluţionează înainte de a se ajunge în sala de judecată, putem privi cu optimism impactul viitor al medierii în România, primul pas fiind realizat prin îndrumarea justiţiabililor de parcurge etapa informarii înaintea formulării unor acţiuni în justiţie. Important este ca mediul juridic să aibă deschiderea necesară şi să încurajeze această modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă. Medierea are nevoie de timp şi de rezultate pentru a se impune în toate statele membre ale Uniunii Europene. Firmele străine vor fi cei mai buni promotori ai medierii şi în scurt timp vom putea vorbi despre familiarizarea publicului european cu acest concept. Medierea este mai puţin stresantă şi costisitoare decât abordarea căii litigioase, cale tradiţională de soluţionare a conflictelor în societatea românească. Bazându-se pe principiul „win-win”, medierea nu transformă niciuna dintre părţi în învins sau învingător, toţi cei implicaţi având doar de câştigat din mediere.

2.2.5. Rezolvarea bazată pe interese Managementul conflictelor are ca premisă faptul că toate conflictele sunt probleme ce trebuie rezolvate. Problemele sunt rezultatul competiţiei între interesele legitime ale părţilor aflate în dispută. Medierea urmăreşte găsirea unei soluţii convenabile ambelor părţi. Rezolvarea bazată pe interese porneşte de la înţelegerea problemelor aflate în litigiu, dar şi a intereselor diametral opuse ale părţilor, care doresc să-şi apere şi promoveze privilegiile, interesele, trebuinţele specifice.