Curs Solutionarea Alternativa A Litigiilor Pentru ID [PDF]

Zitiervorschau

1

Soluţionarea alternativă a litigiilor -Medierea conflictelor-

Cuprins: Capitolul I. Consideraţii generale cu privire la metodele alternative de soluţionare a litigiilor în contextul juridic actuale Capitolul II. Consideraţii istorice cu privire la mediere si aspect de drept comparat. Capitolul III. Cadrul legislativ al instituţiei medierii Capitolul IV. Reglementarea medierii la nivel comunitar Capitolul V. Procesul de mediere. Principii. Etape Capitolul V. Aspecte teroretice și practice cu privire la derularea procesului de mediere. Capitolul VI. Aspecte de procedură civilă cu privire la mediere. Consideraţii teoretice şi practice Capitolul VII. Anexe 7.1. Legea nr. 192/2006 completată și modificată 7.2. Codul de Etică și deontologie profesională a mediatorilor 7.3. Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercial

2

Capitolul I. Consideraţii generale cu privire la metodele alternative de soluţionare a litigiilor în contextul juridic actual. În ultimii ani numărul dosarelor aflate pe rolul instan țelor de judecată a crescut în mod dramatic, sistemul judiciar fiind copleșit de creșterea fără precedent a numărului litigiilor dintre persoane fizice sau juridice iar eficiența justiției aflându-se într-un moment de cumpănă1. Un acces mai bun la o justiţie şi o justiţie care să performeze fac parte integrantă din politica Uniunii Europene. Eficientizarea sistemului de justiţie presupune şi trebuie să includă şi promovarea şi încurajarea utilizării metodelor alternative de soluţionare a litigiilor. Metodele alternative de soluţionare a litigiilor sunt o alternativă indispensabilă la monopolul instanţelor de judecată în soluţionarea conflictelor, ele găsindu-şi utilitatea cu privire la drepturi asupra cărora părţile pot dispune. Prin urmare, acronimul de ADR (, recent înlocuit cu ) „face referire la procedurile şi tehnicile de soluţionare a conflictelor în afara sălii de judecată, reprezentând o reacţie la ineficienţa modalităţilor tradiţionale de soluţionare a conflictelor” . Înainte de a vorbi despre aceste metode alternative de soluţionare a conflictelor este important să lămurim ce înseamnă metode tradiţionale de soluţionare a conflictelor.

Justiţia este o metodă tradiţională de soluţionare a conflictelor, ea „reprezintă mai întâi o metodă lipsită de violenţă (...). Dar această lipsă a violenţei este limitată de determinarea soluţiei: judecătorul găseşte o soluţie printr-un raţionament propriu, raţionament pe care îl explică părţilor în judecata sa”2, aplicând normele legale și în funcție de probele administrate. Soluția pronunțată de judecător și impusă părților prin executarea acesteia nu reprezintă decât exprimarea puterii coercitive a justiției. Evident, există și situații când soluţia judecătorului nu este acceptată de către toate părţile aflate în conflict, întrucât de cele mai multe ori una/unele dintre părți câștigă iar cealaltă/celelate sunt perdante. Ea se impune însă prin forţa institu țiilor publice de natură a-i acorda judecătorului concursul la punerea în aplicare a soluției. Astfel, se ajunge iarăși la acceptarea înfrângerii de către învinși și la triumful părții câștigătoare3. La fel se întâmplă şi cu sentinţele arbitrale sau cu hotărârile judecătore ști străine atunci când legea le recunoaşte şi le declară executorii în urma controlului exercitat de judecător sau de instanțele statului pe teritoriul căruia se cere executarea lor, așa numita procedură de exequatur4. Astfel, în cadrul metodelor tradiţionale contencioase, conflictul se solu ționează 1http://www.netlawman.co.uk/info/alternative-dispute-resolution.php. 2Thierry Garby, Avocat a la Cour, „La Gestion de Conflits”, Collection Entreprise et Perspective Economiques, Chambre de Commerce et d’Industrie de Paris, Economica, 49, rue Hericart, 75015 Paris, pag. 5. 3A se vedea instituția executării silite ca ansamblu de măsuri prevazute de lege prin care creditorul își realizează, cu ajutorul constrângerii de stat în situația în care debitorul nu-și îndeplineste obligațiile de bună voie, drepturile patrimoniale recunoscute prin hotărârea unui organ de jurisdicție sau printr-un alt titlu valabil. 4www.just.ro: Procedura de «Exequatur este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat asupra hotărârii judecătoreşti străine de instanţele statului pe teritoriul căreia se cere executarea, hotărârea

3

prin intermediul constrângerii sau este însoţit de constrângere atunci când debitorul refuză executarea de bună voie a obligațiilor sale. Metodele alternative de soluționare a conflictelor se desprind din metodele tradiționale, propunând nu eliminarea conflictelor sau a surselor și cauzelor acestora, ci o mai bună gestionare a conflictelor, pornind de la ideea că orice persoană trebuie să încerce să ajungă la un acord înainte de a recurge la forţă dar și de la ideea că prin utilizarea for ței nu se ajunge la cele mai bune rezultate. Prin intermediul acestei abordări asupra soluționării conflictelor, constrângerea este înlocuită cu inițiativa și consimțământul părților, astfel încât se ajunge la stimularea pozitivă a părților implicate. S chimbarea modului de soluţionare a conflictelor reprezintă evident un progres social: într-o societate civilizată preferăm înțelegerea și comunicarea în locul constrângerii. Acest mod de soluționare induce și un efect preventiv, de minimizare a conflictului actual și de eradicare a unor eventuale noi conflicte. Principalele metode alternative de soluţionare a conflictelor sunt: medierea, negocierea, concilierea, arbitrajul, expertiză amiabilă, comisiile de dispută. Medierea este în general definită drept intervenția într-o negociere sau conflict a unei terțe persoane neutre, imparțiale și fără putere de decizie (mediatorul), care asistă părțile implicate și le ajută să ajungă în mod voluntar la o înțelegere mutual acceptată, în vederea încheierii conflictului. Negocierea este un instrument fundamental al oricărei cooperări umane. Ea constă pur şi simplu în a face schimb de propuneri pentru a găsi acorduri în vederea unei acţiuni comune. Negocierea porneşte de la seducţia între indivizi şi ajunge până la încheierea celor mai importante tratate internaţionale. Ea construieşte state, oraşe şi drumuri, pune capăt războaielor, proceselor şi le permite celor care nu mai vorbeau să reînceapă să lucreze împreună5. În sens larg, negocierea se definește ca o formă concentrată și interactivă de comunicare interumană în care două sau mai multe părți aflate în dezacord urmăresc să ajungă la o înțelegere comună care să rezolve problema dintre ele sau să atingă un scop comun. Înțelegerea părților poate să constea într-un acord verbal, consolidat printr-o strângere de mână, un consens tacit, o minută, o scrisoare de intenție, un protocol, un memorandum, un contract, o convenție, dar și un armistițiu, pact sau tratat internațional întocmite cu respectarea unor proceduri și uzanțe comune speciale. Concilierea este o altă metodă de soluţionare a conflictelor care presupune interpunerea unui terţ între părţi pentru a le facilita ajungerea la un acord în privinţa punctelor litigioase. Termenul de „conciliere” este folosit adesea drept sinonim al celui de mediere, judecătorească străină este declarată executorie. Legea nr. 105/1992 face vorbire (art. 173 alin.1) de executarea hotărârii străine pe teritoriul român, pe baza încuviinţării date de instanţa judecătorească română competentă. Această încuviinţare (exequatur-ul) intervine dacă hotărârea străină nu se execută de cei obligaţi în acest sens de bună voie. (…) Obiectul exequaturului constă în acordarea în statul solicitat a forţei executorii şi a autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti străine. Condiţiile cerute pentru obţinerea exequaturului sunt stabilite de legea locului unde urmează să intervină executarea hotărârii judecătoreşti străine.»

5Thierry Garby, Avocat a la Cour, „La Gestion de Conflits”, Collection Entreprise et Perspective Economiques, Chambre de Commerce et d’Industrie de Paris, Economica, 49, rue Hericart, 75015 Paris.

4

concilierea nefiind decât o formă a medierii, deși concilierea nu presupune interven ția unei terțe persoane cu o calitate specifică. Asemănarea ar fi că atât în procedura medierii cât și în procedura concilierii părțile sunt obligate să găsească pe cont propriu o soluție. Pentru unii, concilierea este limitată la actul de aducere a părților la masa tratativelor, proces denumit totodată drept „facilitare”. Arbitrajul este o altă metodă alternativă de soluționare a disputelor și constă în a solicita unuia sau mai multor terţi să decidă asupra litigiului printr-o decizie. Acest terţ sau aceşti terţi nu sunt judecători ai statului, ci sunt persoane private alese de către părţi fie direct, fie prin intermediul unei instituţii de arbitraj care are responsabilitatea de a-i numi în acest scop. În conformitate cu dispoziţiile art. 541 cod procedura civilă arbitrajul este o jurisdicţie alternativă, având caracter privat în administrarea căreia părţile litigante şi tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun cu condiţia că acestea să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii. Având în vedere modul în care această procedură este reglementată, deşi este considerată o procedura alternativă de soluţionare a disputelor, totuşi arbitrajul are un caracter jurisdicţional, deosebindu-se din această perspectivă de celelalte proceduri extrajudiciare dar creând şi posibilitatea de a fi utilizată simultan sau consecutiv cu alte proceduri alternative (de exemplu medierea). Arbitrajul este reglementat de dispoziţiile imperative ale codului de procedură civilă şi de Regulile Arbitrale elaborate de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comert şi Industrie a României. Arbitrajul are două forme şi anume arbitrajul instituţionalizat şi arbitrajul ad-hoc. Sintetizând trăsăturile comune ale metodelor alternative de solutionare a disputelor, acestea ar fi următoarele:  Autonomia și implicarea părților. Proceduri voluntare. În cadrul tuturor metodelor alternative părțile își exercită dreptul de a dispune asupra conflictului lor, atât în ceea ce privește alegerea metodei alternative de solu ționare, cât și a soluțiilor obținute prin participarea lor voluntară la demersurile efectuate. Păr țile sunt cele care cunosc mult mai bine care le sunt interesele, prioritățile sau strategiile de afaceri decât orice alt reprezentant, avocat sau judecător. Datorită faptului că soluția le aparține, părțile sunt stimulate să ajungă la o înțelegere, reușind în acest fel să treacă peste tensiuni sau neînțelegeri, să păstreze bunele relații sau chiar să transforme discuțiile într-un nou business.



Punerea accentului pe interesul părților Toate tehnicile alternative sunt concepute în vederea satisfacerii nevoilor și intereselor părților. Interesele pot fi la rândul lor influențate de existența drepturilor prevăzute de lege. Între drepturi și interese se află o strânsă interacțiune și interdependență, drepturile determină interesele însă exercitarea drepturilor nu trebuie să fie un scop în sine. Unele dintre procedurile alternative sunt parțial bazate pe drepturi, altele bazate în totalitate pe interese. Mutarea accentului pe interesele părților scoate in evidența faptul că anumite aspecte de

5

natură juridică (deși necesar a fi luate în considerare) nu țin efectiv de obiectul conflictului, aducând avantajul unor soluții benefice pentru toate părțile.  Confidențialitatea procedurii Modalitățile alternative de rezolvare a conflictelor oferă opțiunea restrângerii sferei de persoane care să aibă cunoștință despre existența litigiului, natura sau modul de rezolvare, detaliile și discuțiile care conduc la înțelegerea părților sau orice alte informa ții cu caracter secret ce se pot releva de-a lungul derulării procedurilor de soluționare. Dezbaterile au loc într-un cadru limitat la părțile implicate, a reprezentanților acestora și a persoanei specializate în soluționarea diferendului (mediator, arbitru), păstrându-se secretul informațiilor și al tuturor discuțiilor avute.  Costurile reduse Procedurile alternative înseamnă economie de timp, energie și bani, atât în privin ța costurilor efective ale procedurilor, cât și a costurilor accesorii ale tranzacțiilor aferente, în raport cu procedurile contencioase de soluționare a conflictelor.

Capitolul II Considerații istorice referitor la mediere și aspecte de drept comparat. Medierea există din cele mai vechi timpuri, istoricii prezumă că cele mai timpurii cazuri de mediere au avut loc în vremea fenicienilor. Practica medierii s-a dezvoltat în Grecia Antică, apoi în timpul civilizației romane (Digestele lui Justinian recunoșteau medierea). Romanii denumeau mediatorii folosind o varietate de nume ca: internuncius, medium, intercessor, philantropus, interpolator, conciliator, interlocutor, interpres, mediator. Civilizațiile antice au privit mediatorul ca fiind o persoană sacră, demnă de un anumit respect. Acest rol a fost asimilat în timp cu cel tradițional al înțeleptului sau șefului de trib. Membri ai comunităților pașnice își expuneau disputele în fața liderilor locali încercând să le găsească soluții apelând la înțelepciunea și experiența acestora. Această metodă amiabilă de soluționare a conflictelor locale a prevalat în mod special în comunită țile lui Confucius și ale budhistilor.6 Din timpuri îndepartate, istoria și medierea au fost folosite pentru soluționarea diferitelor tipuri de dispute. Aceste dispute au fost fie conflicte internaționale, fie conflicte naționale în materia dreptului comercial, civil, familiei, etc. Există numeroase exemple de conflicte internaționale care au fost soluționate prin metode alternative. Acestea oferă posibilitatea părţilor implicate să ajungă la un consens pe cale paşnică, prin comunicare şi dialog. Negocierea şi medierea sunt metodele alternative cele mai uzitate în viaţă politică. Încă din cele mai vechi timpuri ele şi-au dovedit utilitatea în păstrarea relaţiilor diplomatice şi a păcii. În afară de domeniul politic, metodele alternative de soluţionare a disputelor sunt

6http://en.wikipedia.org/wiki/Mediation#History

6

folosite de oamenii de afaceri din toată lumea pentru rezolvarea disputelor lor comerciale întrun timp rezonabil şi cu costuri relativ mici comparativ cu instanţele clasice. Interesant și surprinzător în același timp este faptul că primul document ce stabilește reguli ale instituției pe care astăzi o numim mediere, pare a fi redactat în vechiul Imperiu Portughez, în secolul al XVI-lea. Regulamentul Regelui Manuel I al Portugaliei, intitulat „Acordul Solicitărilor”, este încheiat în anul 1519 și definește normele exemplare ale medierii, militând pentru eliminarea sau depășirea conflictelor, soluționarea acestora prin intermediul pacificării obținute de așa numiții “judecători de pace” considerați “oameni de bun caracter”, sub garanția confidențialității, garanție cunoscută încă de pe atunci. Ulterior, în timpul domniei lui Ioan al III-lea al Portugaliei ( fiul regelui Manuel I al Portugaliei și a reginei consoartă Maria de Aragon), iezuiții au avut un rol important în medierea relațiilor dintre portughezi și nativi, iar Inchiziția a scutit Portugalia de conflictele civile și războaiele religioase din Franța și din alte țări ale Europei secolului al XVI-lea.7 În Portugalia timpurilor moderne, medierea a avut o anumită influență în special în Dreptul Familiei în anii 1990. Odată cu restaurarea foștilor judecători de pace prin Legea nr. 78/2001, medierea începe să capete o importanță și o răspândire generală. În anul 2006 Ministerul Justiției a semnat un Acord cu unele organizații reprezentative de angajatori și angaja ți în scopul aplicării medierii publice în anumite conflicte de muncă.8 A urmat reformarea activității sistemului public de mediere în interiorul sectoarelor familial și parental pentru exercitarea atribuțiilor materne și paterne, iar în cazurile de divorț de separare a persoanelor, prin Ordonanța nr. 18778/2007 a Secretarului de Stat al Justi ției. Tot în 2007 Legea Adunării Republicii a legiferat medierea penală pentru adulți.9 Statele Unite ale Americii The Quakers au o lungă istorie în practicarea medierii, cât şi a arbitrajului. Modelul american de mediere a fost în proporţie de 80% munca celor de la Quakers. În New York City comunitatea evreilor şi-a stabilit un forum de mediere. Imigranţii chinezi au stabilit Societatea Chineză de Benevolenţă pentru a rezolva disputele prin mediere, dispute legate de viaţa de familie şi de comunitate. Unul dintre cele mai timpurii exemple ale medierii realizate de Quakers datează încă din anul 1774, înainte de războiul american de independenţă, când David Barclay şi John Fothergill au încercat, fără succes, medierea dintre Cabinetul Britanic şi Benjamin Franklin. Rolul mediatorilor Quakers în conflictele internaţionale a început cu adevărat după cel de-al doilea război mondial. The Quakers şi-au extins activitatea de mediere a conflictelor internaţionale şi în afara SUA în ţări că India, Nigeria, Biafra, Pakistan, Germania, Zimbabwe, Sri Lanka.10 În Franța există o lungă tradiție în ceea ce privește soluționarea alternativă a disputelor. Principiul concilierii opționale sau obligatorii ca o fază preliminară a procesului a apărut în legislația franceză la intervale variate de timp și în forme diferite în ultimii 200 de 7 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_al_III-lea_al_Portugaliei 8Protocolul de Acord din 5 Mai 2006. 9„Medierea în Uniunea Europeană” - Stadiu și Perspective, Grupul European al Magistraților care susține Medierea (GEMME), Secțiunea Română, Editura Universitară, București, 2010, pag. 184. 10 http://www.quakersintheworld.org/quakers-in-action/210

7

ani. Totuși, în Franța există o practică lungă de folosire a medierii pentru rezolvarea disputelor. Legislația recentă dorește să întărească concilierea juridică și permite judecătorului să delege funcțiile sale de conciliator unei persoane sau unei entități sub supravegherea lui. Astfel, legea din februarie 1995 și decretele conexe autorizează un judecător să numească o a treia parte pentru a încerca concilierea părților sub supravegherea judecătorului. Legea din 1995 se referă pentru prima oară în legislația franceză la mediere. Medierea juridică sub această dispoziție legală este complet opțională și este necesar consimțământul părților pentru numirea unui mediator care să le asiste în rezolvarea disputelor. 11 Camera Internaţională de Comerţ de la Paris (ICC) prin Centrul Internaţional pentru ADR a lansat la 4 Decembrie 2013, la Paris, noile Reguli ale Medierii, reguli ce intră în vigoare începând cu ianuarie 2014. Medierea sub noile reglementări ICC este considerată o procedură flexibilă de soluţionare a disputelor guvernată de principiul confidenţialităţii, o procedura privată ce vizează obţinerea unui acord de mediere între părţi în urmă procesului de negociere asistată de către un facilitator terţ şi neutru.12 Elveția se distinge prin faptul că are 26 de coduri de procedură civilă și tot atâtea coduri de procedură penală, iar organizarea instanțelor și procedura sunt încă în responsabilitatea cantoanelor. Toate codurile cantonale prevăd posibilitatea ca judecătorul să recomande încercarea soluționării dosarelor prin intermediul concilierii. Primul Acord de Mediere încheiat în Elveția poate fi considerat „Actul de mediere” , document semnat de Napoleon Bonaparte la19 februarie 1803, consfințind abolirea Republicii elvețiene care a existat de la invadarea Vechii Confederații a Elveției în perioada sa târzie (cunoscută sub numele de Ancien Régime) de către trupele franceze în anul 1798. „Actul de mediere” a reprezentat încercarea lui Bonaparte de a realiza un compromis statal între cel existent al Ancien Régime și recent "decedata" Republică Elvețiană, stat clientelar al Franței.13 Însă, medierea în forma sa instituționalizată și-a făcut apariția în Elve ția abia la începutul anilor 1970, în urma intervenției și presiunilor masive ale asociaților care au militat pentru ca medierea să fie introdusă în sistemul juridic elvețian ca instrument util la dispozi ția păr ților și a judecătorului, lucru care s-a realizat în mod concret după 1 Ianuarie 2011.14 În Olanda, dispoziţii cu privire la metodele alternative de soluţionare a conflictelor sunt cuprinse atât în codul de procedura civilă cât şi în alte acte normative ce reglementează în mod direct medierea.

11„Medierea, Oxigen pentru afaceri”, Alina Gorghiu-coordonator, Manuela Sîrbu, Nicolae Bogdan Codruţ Stănescu şi alţii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 12 Manuela Sîrbu, Relaţia mediere arbitraj din perspectiva noilor reguli ale medierii elaborate de ICC, Analele Universităţii Titu Maiorescu, revista Drept, serie nouă, 2013, anul XII, pag 42 şi urmatoarele 13 http://ro.wikipedia.org/wiki/Actul_de_mediere,_Elve%C8%9Bia 14Medierea în Uniunea Europeană - Stadiu și Perspective, Grupul European al Magistraților care susține Medierea (GEMME), Secțiunea Română, Editura Universitară, București, 2010, pag. 123.

8

Atât în Olanda cât și în alte state europene, Codurile de Procedură Civilă stipulau încercarea de mediere a cazului înainte de audierea în instanță. Astfel de concilieri preliminare au fost abolite aproape peste tot în Europa în perioada anilor 1950-1960. În anul 1993 s-a înființat Institutul Olandez de Mediere (N.M.I.) care avea ca principal scop organizarea de campanii de informare a populației despre mediere și stimularea practicării medierii. Înființarea acestei instituții a fost primul semn de institu ționalizare a medierii în Olanda. N.M.I. deține un registru al mediatorilor acreditați și are legături cu alte instituții și departamente guvernamentale. Pentru a fi înregistrat ca mediator, persoana trebuie să participe la cursurile de pregătire profesională organizate de N.M.I. și să absolve examenul final. N.M.I. a reprezentat un stimulent pentru guvern, în special pentru Ministerul Justiției care s-a angajat în procesul medierii. Una dintre primele acțiuni derulate de Ministerul Justiției a fost instalarea platformei ADR în luna august 1996. Principalul obiectiv era acela de a investiga aplicabilitatea și viitorul medierii în cadrul procedurilor de instanță.15 În Marea Britanie medierea a fost instituționalizată în secolul al XIX-lea fiind recunoscută cu rol de sine-stătător. Metodele alternative de soluţionare a litigiilor au fost introduse în anul 1980 pentru rezolvarea conflictelor de drept comercial. În 1996 a fost emis Actul concilierii care reglementa relațiile industriale. Ulterior, utilizarea cu succes şi pe o scară din ce în ce mai amplă a acestora şi introducerea în anul 1998 a unor reguli de procedură civilă care obligă organele jurisdicţionale să încurajeze recursul la metodele alternative de soluționare a disputelor, au determinat guvernul să dezvolte o strategie favorabilă faţă de metodele alternative în general, şi faţă de interacţiunea dintre acestea şi jurisdicţiile comune în special. În cauzele civile, părţilor implicate li se solicită să aibă în vedere medierea înainte de a ajunge în instanţă. Codul de procedură civilă şi Legea privind accesul la justiţie reglementează practica şi procedurile ce trebuie a fi respectate în cadrul instanţelor, incluzând încurajarea părţilor să utilizeze o metodă alternativă de soluţionare a litigiilor.16 Italia este una dintre țările în care medierea deși binecunoscută de mul ți ani, forma sa modernă a apărut doar în urmă cu câteva decenii, astfel încât nu există încă o cultură generală și comună, nici o disciplină profesională și etică valabilă pentru toate formele medierii. Începând cu anul 2007 majoritatea cursurilor de formare în profesia de mediator sunt aprobate de Ministerul Justiției pentru calitatea și pertinența lor.17 Legea nr. 69/2009 impune medierea și concilierea în aproape toate conflictele civile și comerciale, pornind de la ideea că scopul medierii este soluționarea conflictului.18

15 www.nmi-mediation.nl 16 Alina Gorghiu, Bogdan Stanescu, Manuela Sîrbu si altii, Medierea oxigen pentru o societate modernă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 17 Medierea in Uniunea Europeana stadiu si perspective 18 Medierea în Uniunea Europeană - Stadiu și Perspective, Grupul European al Magistraților care susține Medierea (GEMME), Secțiunea Română, Edutira Universitară, București, 2010, pag. 122.

9

Decretul legislativ nr. 28/2010 a introdus în Italia un sistem de mediere civilă şi comercială pentru soluţionarea litigiilor în ceea ce priveşte orice drept cu privire la care părţile sunt libere să dispună. Medierea este furnizată de organizaţii de mediere care pot fi publice sau private şi care trebuie să fie înscrise într-un registru special administrat de Ministerul Justiţiei. Aspecte de drept comparat privind medierea Încercând o scurtă analiză de legislație comparată, constatăm că există state în care introducerea medierii obligatorii a reprezentat o mișcare esențială pentru eficientizarea justiției. Procedurile de mediere din SUA, Australia şi Noua Zeelandă, state care au o îndelungată tradiţie în acest domeniu, au reprezentat o importantă sursă de inspiraţie pentru statele continentului European. În Statele Unite ale Americii medierea a înregistrat un real succes şi a condus la evoluţia spectaculoasă a acestei instituţii care până în prezent este reglementată de peste 2.500 de acte normative, fiind utilizată în toate domeniile19. În Marea Britanie serviciile de mediere sunt asigurate de diverse organisme independente specializate (profesionale, non-profit, organisme de caritate, cât şi de Centrul pentru soluţionarea eficientă a diferendelor – centru care cuprinde în afară de avocaţi, mulţi specialişti de clasă din alte domenii: ingineri, arhitecţi, inspectori fiscali, etc, de Institutul Autorizat al Arbitrilor), sau de către mediatori individuali20. Atât în Anglia cât şi în Ţara Galilor se poate vorbi despre o adevărată industrie a medierii, fiind foarte bine puse la punct baze de date privind serviciile de mediere. Cu toate cheltuielile pregătitoare incluse, costul unei medieri porneşte de la 2 500 lire sterline, procesul de mediere durează în medie între 6 şi 8 săptămâni, putând fi şi mai rapid, în funcţie de complexitatea diferendului dedus medierii. În prezent, în Franţa metodele alternative de soluționare a disputelor sunt promovate de autorități ca o modalitate de degrevare a instanțelor și de rezolvare a disputelor într-o modalitate mai simplă, mai rapidă și mai ieftină. Legea nr. 95-125/1995 privind organizarea jurisdicţiilor şi procedura civilă, penală şi administrativă conferă statut legal mediatorului, iar prin Decretul nr. 96-652/1996 referitor la conciliere și la medierea judiciară s-a inserat titlul VI-bis intitulat „Medierea” în noul Cod de Procedură Civilă21. Modelul francez de mediere are un procent ridicat de reușită – aproximativ 80%. Centrul de Mediere și Arbitraj din Paris specializat în medierea comercială a dezvoltat tehnici, reguli și standarde pentru diferite tipuri de ADR. În Belgia, legea care reglementează procedura medierii intrată în vigoare la 30 Septembrie 2005 a adăugat Codului Judiciar Belgian capitolul 7 intitulat „Mediere”, după

19 „Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2007. 20 „Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2007. 21 „Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2007.

10

capitolul 6 care statuează despre Arbitraj. Cel mai des folosită este medierea în litigiile legate de familie, însă ea poate fi utilizată în orice alt fel de dispută. Legea belgiană privind medierea distinge două forme ale medierii, și anume medierea voluntară și medierea prescrisă de instanță, în ambele situații părțile fiind cele cărora le revine sarcina de a găsi un mediator, tariful orar pentru aceste servicii variind între 50 și 140 de euro. Potrivit legislației din această țară condițiile de bază pentru asigurarea succesului procesului de mediere sunt confidențialitatea și secretul profesional22. În Olanda, serviciile de mediere sunt furnizate de mediatori calificați înregistrați la Insitutul Olandez de Mediere. În scopul instituționalizării medierii au fost inițiate două mari programe naționale pentru perioada anilor 2000-2002, respectiv programul de mediere derulat în cadrul tribunalelor și programul de mediere în cadrul planului de asistență judiciară, urmând ca Ministerul Justiției să stabilească în funcție de rezultatele obținute în urma implementării acestor programe locul procesului de mediere în cadrul infrastructurii legale.23 În Spania, modelul de mediere ales de legiuitor este definit de principiile voluntariatului, corectitudinii, neutralităţii şi confidenţialităţii, referirea la acestea drept temei fiind indiscutabilă. Iniţial, medierea a fost introdusă în materia familei prin Legea nr. 15/2005, care a modificat Codul Civil şi Codul de Procedură Civilă, reprezentând una dintre cele mai importante noutăţi ale noii reglementări a crizelor familiale. În Italia, legislația introdusă în 2009 privind medierea a creat facilități statutare atât în ceea ce privește medierea cât și concilierea, cu aplicabilitate în toate sectoarele. Noua lege impune mediatorilor și instituțiilor de formare, să se înregistreze la Ministerul Justi ției și să se supună programelor sale de control, să introducă un sistem propriu de control al calită ții și să prezinte un raport Ministerului Justiției. În aplicarea acestui sistem, numai cei înscri și în Registrul Ministerului pot propune mediatori acreditați pentru companii și alte conflicte ce se pot soluționa conform legii în vigoare. Încălcarea acestei dispoziții atrage pentru păr țile care au încredințat conflictul unui mediator care nu este înregistrat, riscul ca acordul încheiat să nu dobândească forță executorie. În Grecia, legislația cuprinde dispoziții pentru situații bine determinate în ceea ce privește aplicabilitatea medierii, cu precădere în litigii comerciale. De altfel, afară de procedura medierii ca și procedură preliminară anterioară procedurii în fața instanțelor de judecată, legislația elenă mai prevede unele obligații similare pentru instan ța de judecată de fond, care, anterior inceperii cercetării cauzei, va face eforturi pentru concilierea litigiului și împăcarea părților. Medierea a cunoscut o dezvoltare accelerată de la formarea Centrului Elen de Arbitraj și Mediere din anul 2006, fiind utilizată frecvent ca procedură utilă și benefică.

Capitolul III Cadrul legislativ al instituției medierii 22 „Medierea, Oxigen pentru afaceri”, Alina Gorghiu - coordonator, Manuela Sîrbu, Nicolae Bogdan Codruţ Stănescu și alții, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.

23 „Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2007.

11

Cadrul legislativ al medierii în România. Considerații generale Instituție destul de recentă în România, medierea constituie o încercare remarcabilă de a consolida maturitatea democratică a societăţii româneşti post-comuniste, aflându-se în prezent în etapa de cristalizare conceptuală şi structurală încercând să-şi definească cât mai precis statutul de instituţie legală şi să se delimiteze cât mai eficient de instituţiile şi profesiile cu atribuţii şi competente similare. Adoptarea Legii nr. 192/2006 a fost unul dintre obiectivele cuprinse în programul legislativ al României în perioada 2005-2008 şi în Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar 2005-2007. Reglementarea medierii ca modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor a urmărit creşterea calităţii actului de justiţie prin degrevarea instanţelor de judecată de numărul excesiv de mare de dosare. 3.1.1. Sediul materiei - Legea nr. 192/2006 modificată prin Legea 370/2009, OG 13/2010, Legea 202/2010, Legea nr. 115/2012, OUG nr. 90/2012, OUG 4/2013,OUG 80/2013, Legea 255/2013. Domeniul de aplicare. Legea generală în materia medierii este Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, așa cum a fost completată și modificată prin OUG nr. 90/2012, prin Legea nr. 115 din 4 iulie 2012, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prin Ordonanța nr. 13/2010 în vederea transpunerii Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne și prin Legea nr. 370/2009. Această reglementare stabilește locul medierii în sistemul judiciar, punându-se astfel bazele legale organizării și exercitării unei noi ocupații profesionale, pentru care este deschis accesul tuturor calificărilor profesionale de nivel universitar, confirmate prin absolvirea cu diplomă de licență, dovada vechimii în muncă de cel puțin trei ani, precum și întrunirea cumulativă a mai multor condiții prevăzute de art. 7 din lege24. 24 Poate deveni mediator persoana care îndeplinește cumulativ următoarele condi ții: a) are capacitate deplină de exerciţiu; b) are studii superioare; c) are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani; d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activităţi; e) se bucură de o bună reputaţie şi nu a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei; f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii, sau un program postuniversitar de nivel maşter în domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de mediere; g) a fost autorizată ca mediator, în condiţiile prezentei legi.

12

Potrivit dispoziţiilor acestei legi, medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă cu ajutorul unei terţe persoane specializate, în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. Medierea poate avea loc la iniţiativa părţilor sau la recomandarea instanţei, părţile putând soluţiona prin intermediul medierii o parte sau toate problemele care fac obiectul disputei. Conform dispoziţiilor art. 2 medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului că persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile,eficiente şi durabile. Legea prevede ca principiu dreptul părților de a apela la mediere atât înainte cît și după declanșarea unui proces în fața instanței de judecată. În privința modalității de soluționare prin mediere a unui litigiu aflat pe rolul instanțelor de judecată, Legea nr. 192/2006 reglementează distinct această procedură la Capitolul V Secțiunea a V-a. Legea privind medierea și organizarea profesiei de mediator prevede chiar un «stimulent» pentru soluționarea prin mediere a conflictului dedus judecății, prin restituirea taxei de timbru plătite la investirea instanței, după cum se stipulează în art. 63 alin (2) și alin. (21), cu excepția cazurilor în care conflictul soluționat pe calea medierii este legat de transferul dreptului de proprietate, constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, partaje și cauze succesorale. Totodată, instanța nu va restitui taxa judiciară de timbru plătită pentru investirea sa în cazul în care conflictul soluționat este legat de o cauză succesorală pentru care nu s-a eliberat certificatul de moștenitor. Medierea, fiind o activitate de interes public, trebuie să se desfăşoare în condiţii de egalitate pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. Persoanele fizice sau juridice au dreptul de a-şi soluţiona conflictele prin mediere atât în afara cât şi în cadrul procedurilor obligatorii de soluţionare a conflictelor, cum ar fi arbitrajul. În orice convenţie ce priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune, acestea pot introduce o clauză de mediere, a cărei validitate este independent de validitatea contractului din care face parte. Legea nr. 192/2006 a fost salutată dar în același timp a fost și criticată. Criticile au avut la bază incoerența fundamentării, insuficiența ancorare în situația de fapt, sau gradul de relativitate juridică a organizării procesului de mediere. S-au adus critici și pentru faptul că modalitatea procedurală a medierii consacrată de acest act normativ se rezumă doar la medierea facilitativă și nu instituționalizează și celelalte stiluri de mediere utilizate în lume: medierea evaluativă, medierea narativă, medierea transformativă, etc25. Referitor la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii, această etapă nu mai este obligatorie, aşa cum se prevedea în lege, având în vedere faptul că s-a decis de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 266/7 Mai 2014 că obligativitatea participării la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii reprezintă o îngrădire a accesului liber la justiţie, deoarece se constituie într-un filtru pentru exercitarea acestui drept constituţional.26 25„Medierea, Oxigen pentru afaceri”, Alina Gorghiu, Manuela Sîrbu, Nicolae Bogdan Codruţ Stănescu și alții, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.

26 Deciza 266/2014

13

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau juridice, pot recurge la mediere în mod voluntar, inclusiv după declanşarea unui proces în faţa instanţelor de judecată competente, convenind să soluţioneze pe acestă cale orice conflicte în următoarele materii delimitate de legea medierii la art. 60 1 introdus prin Legea nr. 115/2012. Aceste materii sunt următoarele: a) domeniul protecției consumatorilor, b) materia dreptului familiei, c) domeniul litigiilor privind posesia, găanițuirea, strămutarea de hotare, precum și în orice alte litigii care privesc raporturile de vecinatate; d) domeniul răspunderii profesionale e) litigiile de muncă izvorate din încheierea, executarea și încetarea contractelor individuale de muncă; f) în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare la Registrul Comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să recurgă la procedura prevăzută la art. 1013-102427 sau la cea prevăzută la art. 1025-1032 din Codul de Procedură Civilă28; Există însă şi domenii în care medierea nu poate opera, este vorba despre drepturile cu caracter strict personal, aşa cum sunt drepturile privitoare la statutul persoanei precum şi orice alte drepturi de care potrivit legii, părţile nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege. Potrivit art. 62 din Legea nr. 192/2006, pentru desfăşurarea procedurii de mediere, judecarea cauzelor civile de către instanţele judecătoreşti sau arbitrale va fi suspendată la cererea părţilor, în condiţiile art. 411 alin. (1) pct. 1 din Codul de Procedură Civilă. 29 Cursul termenului perimării este de asemenea suspendat pe durata desfăşurării procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere, iar o eventuala cerere de repunere pe rol va fi scutită de taxa judiciară de timbru.

Consiliul de Mediere. Organizare. Atribuţii

27Respectiv articolele referitoare la procedura specială a Ordonanței de plată. 28 Respectiv articolele referitoare la procedura special a cererilor de valoarea redusă. 29 Art. 411 din Codul de Procedură Civilă, alin. (1) punctul 1 : (1) Judecătorul va suspenda judecata:1. când amândouă părţile o cer; (...)

14

Potrivit Legii nr. 192/2006, Consiliul de Mediere a fost înfiinţat în vederea organizării activităţii de mediere ca şi organism autonom cu personalitate juridică, de interes public, cu sediul în municipiul Bucureşti, fiind format din 9 membri titulari şi 3 membri supleaţi, aleşi prin vot direct și secret de mediatorii cu drept de vot pentru un mandat de 4 ani, în condiţiile prevăzute în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare. Modul de înființare, componența, structura, organizarea, funcționarea și atribuțiile Consiliului de Mediere sunt prevăzute de art. 17 - art. 21, Secțiunea a 2-a a Capitolului II din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, așa cum a fost completată și modificată de Legea nr. 115/2012 și OUG nr. 90/2012. Revocarea Consiliului de Mediere sau a oricăruia dintre membri se face la iniţiativa unei pătrimi din numărul mediatorilor autorizaţi, decizia fiind adoptată cu o majoritate de jumătate plus unu din numărul mediatorilor autorizaţi. Consiliul de Mediere alege un Preşedinte şi un Vicepreşedinte şi desemnează dintre membri săi o Comisie cu activitate permanentă, care se ocupă de pregătirea lucrărilor Consiliului de Mediere si al cărei mandat este de 2 ani. În cadrul structurii Consiliului de Mediere funcţionează un Secretariat Tehnic, alcătuit dintr-un număr de persoane stabilit prin organigramă şi aprobat de Consiliul de Mediere. La convocarea Preşedintelui, Consiliul de Mediere se întruneşte lunar sau ori de câte ori este necesar, şedintele desfășurându-se în prezența a cel puțin 7 membri și fiind publice, cu excepţia situaţiei în care membri hotărăsc altfel. Consiliul de Mediere adoptă hotărâri în vederea exercitării atribuţiilor sale, cu votul majorităţii membrilor componenţi. În cadrul lucrărilor desfăşurate, Consiliul poate solicita şi concursul unor persoane din alte instituţii sau organisme profesionale, a căror consultare este necesară în vederea luării unor măsuri sau adoptării unor hotărâri. Principalele atribuţii ale Consiliului de Mediere sunt reglementate în art. 20 din Legea 192/2006. Astfel, Consiliul de Mediere promovează activitatea de mediere şi reprezintă interesele mediatorilor autorizaţi în scopul asigurării calităţii serviciilor din domeniul medierii, elaborează standardele de formare în domeniul medierii, pe baza celor mai bune practici internaţionale în materie, elaborează programele de formare profesională iniţială şi continuă precum şi pe cele de specialziare a mediatorilor, întocmeşte şi actualizează lista furnizorilor de formare profesională care au obţinut autorizarea, autorizează mediatorii în condiţiile legii, cooperează prin intermediul Sistemului de informare în cadrul pieţei interne cu autorităţile competenţe din celelalte state membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European şi din Confederaţia Elveţiană în vederea asigurării controlului mediatorilor şi a serviciilor pe care aceştia le prestează, supraveghează respectarea standardelor de formare în domeniul medierii, etc. În ceea ce privește cheltuielile de organizare şi funcţionare din venituri proprii, Consiliul de Mediere acoperă aceste cheltuieli din taxele provenite din: autorizarea mediatorilor, din donaţii, sponsorizări, finanţări şi alte surse de venit, din încasările provenite din propriile publicaţii, din amenzile aplicate drept sancţiuni disciplinare, cât şi din alte sume rezultate din activitatea Consiliului de Mediere, stabilite prin Regulamentul de Organizare şi Funcţionare. Consiliul de Mediere se organizează și funcționează atât potrivit legii generale în materie – Legea nr. 192/2006 completată și modificată, cât și Regulamentului său de

15

Organizare și Funcționare, care a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului de Mediere nr. 5/2007. Conform art. 4 al Hotărârii nr. 5/2007 pentru aprobarea Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a Consiului de Mediere, acesta îşi desfăşoară activitatea pe baza următoarelor principii: principiul viziunii globale şi unitare; principiul legalităţii; principiul imparţialităţii; principiul cooperării; principiul prevenirii; principiul parteneriatului; principiul complementarităţii, transparenţei şi dialogului social; principiul confidenţialităţii, precum şi principiul responsabilităţii. Hotărârea nr. 5/2007 a Consiliului de Mediere delimitează exact atribuţiile sale în trei categorii și anume: atribuţii de organizare şi funcţionare, atribuţii de reglementare şi atribuţii de control, dar și atribuţiile Comisiei Permanente, ale Preşedintelui si Vicepreşedintelui Consiliului de Mediere şi atribuţiile Secretariatului Tehnic. Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, Consiliul de Mediere cooperează cu ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu instituţiile administraţiei publice locale, organizaţiile neguvernamentale, cu alte persoane juridice, precum şi cu persoanele fizice, în condiţiile legii.

Capitolul IV Reglementarea medierii la nivel comunitar

În cadrul acțiunilor și normelor adoptate de organizațiile europene, primele iniţiative datează din anii ’80, în urma cererii subliniate în numeroase rânduri de către Consiliul şi Parlamentul European pentru acordarea formelor de protecţie extra-judiciară, cum sunt concilierea şi arbitrajul, cu privire la atenţia Uniunii Europene faţă de consumator. Aceste măsuri au fost aplicate în mod concret începând cu a doua jumătate a anilor ’80, odată cu intrarea în vigoare a câtorva iniţiative pilot la nivel de stat, la dorinţa Comunităţii Europene. În anii ’90, măsurile ADR au devenit „o prioritate politică” caracterizată prin numeroase alte iniţiative, cum ar fi, în special, Cartea Verde din 1993, care tratează subiectul accesului consumatorilor la justiţie şi la rezolvarea disputelor în materie de

16

consum pe piaţa unică, precum şi publicarea, în 1996, a unui „Plan de acţiune” care explica principiile expuse în Carte. Deşi discuţia cu privire la măsurile alternative de soluţionare a disputelor (în contextul european) a apărut în legătură cu tema protecţiei consumatorului, rezolvarea alternativă a controverselor şi-a demonstrat eficienţa şi în alte domenii cum ar fi dreptul familiei, dreptul muncii sau dreptul comerţului electronic. La nivelul Uniunii Europene s-a evidenţiat în mai multe rânduri importanţa acordată metodelor alternative de soluţionare a controverselor transfrontaliere: în special, cu ocazia Consiliului European de la Viena din decembrie 1998 şi cu ocazia Consiliului European de la Tampere din octombrie 1999, dedicate „creării unui spaţiu liber, siguranţei şi justiţiei din Uniunea Europeană”. În ceea ce priveşte medierea la nivel european, organismul care şi-a asumat un rol important în promovarea acesteia este Consiliul Europei, atât prin intermediul dezbaterilor şi al reuniunilor organizate pe această temă, cât şi prin recomandările adoptate de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei care promovează medierea în diferite materii30. Alături de Cartea Verde din 1993, amintim cele mai relevante reglementări ale Uniunii Europene în materia medierii: Recomandarea 98/257/CE, cu privire la principiile aplicabile organelor responsabile pentru rezolvarea extrajudiciară a controverselor în materie de consum; Recomandarea 98/1/CE, asupra medierii familiale; Recomandarea 99/19/CE asupra medierii în materie penală; Rezoluţia Consiliului din 25 mai 2000, cu privire la o reţea comunitară a organelor naţionale pentru rezolvarea extrajudiciară a controverselor în materie de consum; Directiva 2000/31/CE, cu privire la principiile aplicabile organelor extrajudiciare care participă la rezolvarea consensuală a controverselor în materie de consum; Comunicarea Comisiei din 4 aprilie 2001, cu privire la lărgirea accesului consumatorilor la soluţionarea alternativă a controverselor; Recomandarea 2001/9 a Comitetului de Miniştri privind modurile alternative de reglementare a litigiilor între autorităţilor administrative şi persoanele private; Recomandarea 2001/310/CE privind principiile organismelor extrajudiciare implicate în soluţionarea consensuală a litigiilor de consum; Recomandarea 2002/10 CE a Comisiei Miniştrilor din 18 septembrie 2002, cu privire la medierea controverselor civile; Cartea Verde cu privire la medierea în conflictele civile şi comerciale, din 19 aprilie 2002; Directiva Cadru 2002/21 a Parlamentului European si a Consiliului,iprivind cadrul de reglementare comun pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice; Rezumat al Răspunsurilor la Cartea Verde privind măsurile ADR în Dreptul Civil și Comercial din 31 ianuarie 2003; Propunerea nr. 718 pentru Directiva cu privire la mediere din 2004, cu privire la anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială; Dosarul interinstituţional 2004/0251 din 28 februarie 2008; Codul European de Conduită pentru Mediatori, 2004; Directiva 2008/52/CE privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială; Directiva 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi Regulamentul UE nr. 524/2013 privind soluţionarea online a litigiilor în materie de consum. Recomandarea 98/257/CE cu privire la principiile aplicabile organelor responsabile pentru soluționarea extrajudiciară a litigiilor în materie de consum 30 „Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2007.

17

Recomandarea Comisiei din 30 martie 1998 (98/257/CE) prevede ca toate organismele existente, sau care vor fi create în viitor şi care vor avea ca atribuţii soluţionarea extrajudiciară a disputelor în materie de consum, trebuie să respecte următoarele principii:  Independenţă: responsabilul cu procedura medierii trebuie să aibă capacitatea, experienţa şi competenţa, necesare îndeplinirii funcţiilor sale; trebuie să beneficieze de un mandat irevocabil cu o durată suficientă şi să nu poată fi destituit fără un motiv întemeiat; nu trebuie să fi avut relaţii personale sau economice cu părţile de cel puţin trei ani;  Transparenţă: părţilor va trebui să li se transmită întotdeauna regulamentul cu privire la procedurile ADR şi respectiv cu privire la procedura medierii şi tabelele cu onorariile aferente. Părţile vor trebui să fie întotdeauna informate cu privire la modalităţile de adoptare a deciziilor, relevanţa juridică a acestora, declaraţiile experţilor;  Eficienţă:procedura trebuie să permită accesul consumatorului, inclusiv fără un reprezentant legal, trebuind să fie accesibilă, cu costuri moderate; termenele între prezentarea la mediator şi încheierea acordului de mediere trebuie sa fie scurte;  Legalitate: acordul de mediere nu poate avea ca rezultat privarea consumatorului de protecţia garantată de dispoziţiile imperative ale legii;  Reprezentare: procedura nu poate priva părţile de dreptul de a fi reprezentate sau însoţite de un terţ în orice fază a procedurii medierii. Reţeaua Europeană „EEJ Net” și Rețeaua „ECC-Net” Conferinţa de la Lisabona din 5 şi 6 mai 2000 a Uniunii Europene a iniţiat constituirea unei reţele europene pentru soluţionarea extrajudiciară a conflictelor cu privire la consumatori (European Extra-Judicial Network – „EEJ-Net”). Obiectivul acelei rețele era acela de a permite cetăţenilor şi întreprinderilor să se adreseze unui singur punct de contact în propriul stat pentru a obţine informaţii cu privire la sistemele naţionale de soluţionare extrajudiciară a controverselor transfrontaliere şi pentru a avea la dispoziţie mecanisme rapide de acces. Aceste indicaţii au fost reluate în Rezoluţia Consiliului European din 25 mai 2000 „cu privire la o reţea comunitară de organisme naţionale pentru soluţionarea extrajudiciară a controverselor în materie de consum”. Cu această ocazie statele membre au fost invitate la: - Încurajarea cooperării între organizaţiile profesionale şi economice şi organizaţiile consumatorilor, având obiectivul de a contribui la activităţile organismelor extrajudiciare şi a punctelor de contact; - Promovarea creării noilor sisteme de soluţionare a controverselor, în special prin aplicarea online; - Încurajarea societăţilor, precum şi a organizaţiilor profesionale şi economice, să acţioneze prin afiliere sau în asociere cu organismele extrajudiciare ale Statelor Membre în care acestea sau în care componentele lor dezvoltă raporturi comerciale cu consumatorii;

18

-

Crearea unui punct central (centru de compensare) însărcinat cu furnizarea informaţiilor, îndrumarea, susţinerea practică şi cu asistarea consumatorilor în vederea facilitării accesului la organismele sau la sistemele extrajudiciare competente la nivel naţional şi la punctele de contact situate în Statele membre.

În scopul atingerii obiectivelor propuse, Reţeaua EEJ are funcţii diverse. Astfel, în primul rând această rețea coordonează procedurile de soluţionare extrajudiciară accesibile consumatorilor în întreaga Europă. În al doilea rând Rețeaua EEJ-Net informează consumatorii cu privire la metodele alternative de soluționare a litigiilor existente şi potrivite pentru tratarea reclamaţiilor acestora. În al treilea rând face în aşa fel încât consumatorii să poată prezenta cu uşurinţă reclamaţiile transfrontaliere, în special în ceea ce priveşte dificultăţile de ordin practic, cum ar fi limba și totodată indică consumatorului organismul ADR competent pentru tratarea reclamaţiei sale. O altă funcție pe care o îndeplinește Rețeua EEJ-Net este aceea de control al soluţionării disputei şi funcţionării metodelor alternative în cadrul întregii rețele. Sub aspect procedural, consumatorii trebuie să îndeplinească anumite cerințe înainte de a se adresa Reţelei EEJ-Net pentru o problemă transfrontalieră. În acest sens, consumatorii trebuie să ia legătura cu furnizorul bunurilor sau serviciilor cumpărate pentru a încerca soluţionarea problemei iar pentru informaţii importante, consultanţă şi asistenţă cu privire la problemele transfrontaliere, se vor adresa unuia dintre Centrele Europene ale Consumatorilor (așa numitele „Euroghişee” care oferă informații și sprijin în cazul achizițiilor transfrontaliere). Iniţierea unor proceduri este necesar să fie făcută în nişte limite de timp bine determinate şi de aceea consumatorii trebuie să fie informați corespunzător înainte de a decide dacă vor apela la EEJ-Net. De asemenea, rețeaua EEJ-Net reprezintă un mijloc suplimentar pus la dispoziţia consumatorilor pentru soluţionarea controverselor transfrontaliere şi nu înlocuieşte în nici un fel drepturile legale ale acestora şi nici alte mijloace ordinare la care pot face apel. Consumatorii pot accesa direct rețeaua EEJ-Net, este însă recomandat să se adreseze mai întâi unui Euroghișeu, unei asociații de consumatori sau unui alt serviciu de consultan ță competent. Accesul la rețeua EEJ-Net se realizeazăcel mai adesea prin așa-numitele centre de compensare (spre exemplu pentru Italia, este organizat și funcționează Centrul European pentru Consumatori). Recomandarea 2001/9/CE cu privire la căile alternative de soluţionare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele private Considerând că procedurile jurisdicţionale nu pot fi întotdeauna cele mai adecvate în practica soluţionării diferendelor de ordin administrativ, Recomandarea 2001/9 a Consiliului European de Miniştri privind modurile alternative de reglementare a litigiilor între autorităţile administrative şi persoanele private recomandă guvernelor statelor membre ale Consiliului

19

Europei să promoveze recursul la metodele alternative de reglementare a litigiilor între autorităţie administrative şi persoanele private urmărind o serie de principii de bună practică31. Modurile alternative avute în vedere de către această recomandare sunt recursul administrativ intern, mediere, conciliere, tranzacţia şi arbitrajul. Acestea pot interveni înaintea sesizării instanţelor judecătoreşti, în anumite speţe ele constituind o condiţie prealabilă obligatorie. Desigur că, medierea, ca şi celelalte proceduri alternative propuse de această recomandare, poate fi utilizată şi în cursul procedurii în faţa instanţelor judecătoreşti, eventual chiar prin sesizarea judecătorului. Un alt aspect important pe care îl aduce în atenţie Recomandarea 2001/9/CE este faptul că mediatorul poate să invite autoritatea administrativă să abroge, să retragă sau să modifice un act, pentru raţiuni de oportunitate sau de legalitate, competenţă care nu se mai regăseşte în alte materii la care se poate apela la mediatori. Actului normativ analizat se adresează litigiilor la modul general, îndeosebi cele referitoare la acte administrative individuale, contracte, obligaţii civile şi, în general pentru litigii care au că obiect pretenţii băneşti, aşa cum este stipulat în Anexă la Recomandare. Reglementarea căilor alternative de soluţionare a litigiilor trebuie să fie făcută prin instituţionalizarea acestora sau într-un mod care să permită adoptarea lor în funcţie de decizia părţilor implicate, se stipulează în art. 3 alin 1 din Recomandare. Tentativa pusă în aplicare de Consiliul European este deosebit de ambiţioasă deoarece nu este legată de un sector anume al justiţiei administrative, însă are ca ţintă promovarea cooperării extrajudiciare cu privire la toate controversele de drept administrativ. Spre deosebire de reglementările din sectorul protecţiei consumatorului, unde se poate efectua o încredinţare în baza unei directive comune, de unde şi posibilitatea realizării unui network european de metode alternative, în materia procedurilor alternative pentru jurisdicţia administrativă situaţia este mult diferită în contextul în care la nivelul statelor europene există diferenţe cu privire la sistemul de drept administrativ. În afara diferenţierii între Statele cu regim common law şi Statele cu regim civil law, există şi alte diferenţe, mai puţin evidenţiate, inclusiv între Statele membre în ceea ce priveşte dreptul administrativ: de fapt, nu toate ordinele utilizează aceleaşi criterii pentru repartizarea competenţelor între judecătorul obişnuit şi cel administrativ. Această situaţie face şi mai dificil proiectul ambiţios al unei coordonări totale în materie între toate statele membre iar, ceea ce contează cel mai mult, este că se generează dificultăţi obiective în interpretarea Recomandării. Textual, actul adoptat de Consiliul European promovează cooperarea extrajudiciară în materie de drept administrativ având dublul obiectiv de a reduce cantitatea de lucru al supraaglomeratelor curţi naţionale şi de a favoriza introducerea sistemelor mai adecvate în raport cu cele jurisdicţionale. Pe lângă aceste consideraţii strict juridice, Recomandarea are şi alte două premise extrem de importante, mai degrabă cu caracter practic decât juridic: de fapt, se evidenţiază faptul că adesea procedurile din faţa Curţilor ordinare nu sunt calea cea mai adecvată pentru a fi urmată în soluţionarea acelui tip de controversă; recurgerea la măsurile alternative, de asemenea, conform Curţii ar putea apropia administraţia de cetăţean printr-o abordare de tip dialog. 31 „Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2007.

20

Curtea se limitează în a enunţa principiile generale care trebuie adoptate de „măsurile alternative administrative”. Recomandarea stipulează „cum recurgerea la asemenea instrumente face procedurile de judecare a controversei mai simple, flexibile, mai rapide şi mai puţin costisitoare, permiţând o soluţionare a litigiilor bazată pe înţelegeri amicale, cu aplicarea principiului echităţii şi nu doar a regulilor stricte de drept, furnizând soluţiile cele mai adecvate pentru complexitatea tehnică a unor evenimente unice. ” Recomandarea acordă o importantă deosebită metodelor alternative administrative ca fiind o alternativă reală şi eficientă la instanţa clasică administrativă. Actul normativ stipulează faptul că anumite căi alternative cum ar fi recursul adminsitrativ intern, concilierea, medierea şi tranzacţia pot fi folosite înainte de a recurge la instanţa judecătorească. Se apreciază faptul că utilizarea acestor metode ar trebui să fie obligatorie, reprezentând o condiţie prealabilă declanşării procedurilor legale. Sigur că anumite căi alternative pot fi utilizate la propunerea judecătorului şi în cursul procedurilor legale, iar procedura arbitrajului trebuie să excludă procedura jurisdicţională. În mod evident actul normativ face referire la controlul judiciar care trebuie să fie diferit în funcţie de calea alternativă aleasă şi vizează chestiuni de procedură şi/sau aspectele legate de fondul cauzei. Recursul administrativ intern aşa cum este reglementat ar trebui să fie permis în cazul oricărui act şi presupune o analiză cu privire la oportunitatea şi/sau legalitatea unui act admisnitrativ. În anumite cazuri recursul administrativ poate deveni condiţie prealabilă recurgerii la instanţa de drept comun. În ceea ce priveşte arbitrajul părţile sunt cele care aleg procedura de arbitraj cea mai potrivită pentru soluţionarea unei controverse, şi care în acelaşi timp, să permită arbitrului să evalueze soluţionarea în mod echitabil. Însă ceea ce trebuie subliniat este faptul că arbitrajul sub această reglementare are un caracter diferit în sensul în care procedura se încheie cu o recomandare din partea arbitrului şi care nu este obligatorie pentru părţi, invitând pur şi simplu administraţia publică să revadă actul.

Cartea Verde cu privire la metodele alternative de soluţionare a disputelor din 2002 Punctul de plecare pentru elaborarea legislaţiei în materie a statelor membre, îndrumar al principiilor generale aplicabile procedurilor de mediere este considerat a fi Cartea Verde privind medierea în conflictele civile şi comerciale (COM 196/2002), publicată la 9 aprilie 2002 de către Comisia Europeana, cu scopul de a stimula dezbaterea asupra problematicilor care derivă din iniţiativele pentru metodele alternative de solutionare a litigiilor ale Uniunii Europene şi pentru a afla părerile părţilor interesate. Pentru a promova instituţia în cadrul unei discipline comunitare, Cartea Verde propune, reunind părerile sub titlul general Garantarea calităţii ADR, următoarele obiective: - Pe fond armonizarea legislaţiei în vigoare a Statelor Europene; -

Comisia să dispună planuri pentru a se asigura că metodele alternative au un anumit standard de calitate;

21

-

Asigurarea confidenţialităţii, ca şi caracteristică fundamentală pe care se bazează reuşita procedurilor alternative de soluţionare a litigiilor; - Adoptarea de masuri pentru a se garanta valabilitatea acordului ce cuprinde învoiala părtilor, a cărui trăsătură esenţială este reprezentată chiar de caracterul legal al înţelegerii; - Sublinierea faptului că eficienţa si eficacitatea metodelor alternative de soluţionare a litigiilor variază în funcţie de statul membru în care acordul este realizat; - Comisia să se asigure de corecta formare şi de competenţa profesionistilor care vor desfăşura activitatea de mediere. În Cartea Verde a Comisiei se declar că aceste sisteme alternative de soluţionare a litgiilor fac obiectul unui interes reînnoit, din trei motive: - deoarece a fost demonstrat beneficiul direct pentru cetăţeni, al căror acces la justiţiei sa îmbunătăţit; - deoarece căile alternative de soluţionare a litigiilor face obiectul unei atenţii deosebite din partea statelor membre, atenţie care uneori se traduce în iniţiative legislative; - deoarece aceste metode alternative reprezintă o prioritate politică pentru instituţiile Uniunii Europene, căreia îi revine sarcina de a le promova, de a garanta cel mai bun context posibil pentru dezvoltarea acestora şi de a încerca să garanteze calitatea lor. Unul dintre motivele iniţierii şi promovării metodelor alternative de soluţionare a litigiilor ţine de caracterul practic şi de conjunctură: metodele alternative furnizează un răspuns la dificultăţile accesării justiţiei, cu care multe ţări se confruntă. Aceste dificultăţi se explică prin faptul că neînţelegerile prezentate organelor judiciare s-au înmulţit, procedurile tinzând să se lungească iar costurile ocazionate de aceste proceduri au crescut. Cantitatea, complexitatea şi natura tehnică a textelor de lege contribuie pe de o parte la dificultatea accesului la justiţie. Desigur, apoi, controversele transfrontaliere sunt caracterizate mai mult decât cele interne de o lentoare şi de costul mare al procedurilor. Pe de altă parte, accesul la justiţie este un drept fundamental al tuturor, iar metodele alternative se regăsesc pe deplin în contextul politicilor menite să îmbunătăţească acest aspect. Prin intermediul Cărţii Verzi cu privire la metodele alternative de soluţionare a litigiilor a fost începută o consultare publică, la nivel european, cu privire la unele principii aplicabile metodelor alternative de soluţionare a litigiilor cum ar fi: neobligativitatea medierii şi a concilierii; eficienţa obligatorie a clauzei; întreruperea termenelor de prescripţie şi de depunere; confidenţialitatea; eficienţa procesului-verbal de mediere sau conciliere; funcţia juridică, recunoaştere şi responsabilitatea mediatorilor şi a conciliatorilor. Cartea Verde alături de celelalte acte normative emise la nivel european face parte din lucrările constante ale Comunităţii Europene privind crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, mai ales din perspectiva îmbunătăţirii accesului la justiţie. Încurajarea utilizării metodelor alternative de soluţionare a litigiilor vine în sprijinul soluţionării rapide, cu costuri reduse a conflictelor, asigurând totodată şi o protecţie reală a drepturilor cetăţenilor. În lumina acestor aspect Comisia consideră că dezvoltarea metodelor alternative de

22

soluţionare a litigiilor reprezintă o alternativă la justiţia clasică, o formă de menţinere a păcii sociale şi de soluţionare a conflictelor pe calea dialogului şi a consensului.32

Directiva 2008/52/CE privind anumite aspecte în materie civilă şi comercială La 21 Mai 2008, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au adoptat Directiva 2008/52/CE privind anumite aspecte în materie civilă şi comercială, reglementare care se înscrie în obiectivul Comunităţii privind menţinerea şi dezvoltarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în cadrul căruia se asigură libera circulaţie a persoanelor, care ar trebui să cuprindă accesul la metodele judiciare şi extrajudiciare de soluţionare a controverselor. Această directivă se aplică proceselor în care două sau mai multe părţi, într-un litigiu civil sau comercial transfrontalier, încearcă, în mod voluntar, să ajungă la un acord amiabil referitor la litigiul dintre ele, cu ajutorul unui mediator33. Directiva are aşadar obiectivul de a contribui la funcţionarea corectă a pieţei interne, în special în ceea ce priveşte disponibilitatea serviciilor de mediere. Aceasta subliniază, de asemenea, modul în care poate medierea să furnizeze o soluţionare extrajudiciară convenabilă şi rapidă a controverselor în materie civilă şi comercială, prin intermediul procedurilor concepute în baza exigenţelor părţilor. Acordurile rezultate din mediere au o mare probabilitate de a fi respectate în mod voluntar şi de a păstra o relaţie amicală şi de durată între părţi. Aceste beneficii devin şi mai evidente în situaţiile care prezintă elemente de extraneitate. În scopul promovării ulterioare a utilizării medierii şi pentru a garanta că părţile implicate se pot încrede într-un context juridic sigur, trebuie să se introducă un cadru normativ care să gestioneze, în special, elementele cheie ale procedurii civile. Statele membre trebuie să încurajeze în orice mod elaborarea de coduri voluntare de conduită a mediatorilor şi organizaţiilor care furnizează servicii de mediere, precum şi în conformitate cu acestea, la fel ca orice alt mecanism eficient de control al calităţii în domeniul furnizării de servicii de mediere34 . Pe de altă parte, statele membre trebuie să se asigure de faptul că acordurile rezultate în urma medierii pot fi executate, directiva deşi adresându-se doar disputelor transfrontaliere, nu interzice statelor membre să aplice aceste prevederi procedurilor interne de mediere.

32 www.ec.europa.eu 33 „Medierea, Oxigen pentru afaceri”, Alina Gorghiu- coordonator, Manuela Sîrbu, Nicolae Bogdan Codruţ Stănescu și alții, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 34 „Professione Mediatore”, Guida operativa per mediatori, conciliatori e arbitri, Damiano Marinelli, Gruppo Editoriale Esselibri-Simone, 2011.

23

Capitolul V Procesul de mediere

Principiile care guvernează procesul de mediere În baza Legii nr. 192/2006 aşa cum a fost modificată, medierea reprezintă „o modalitate de rezolvare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor”. Din analiza definiției legale decurg înseși principiile fundamentale ale medierii și anume: neutralitatea, imparțialitatea, confidențialitatea și voluntariatul procedurii medierii. Principiul neutralității și imparțialității mediatorului Pe tot parcursul procedurii medierii este necesar ca mediatorii să fie independenți, să rămână neutri și imparțiali față de conflictul dedus medierii. În exercitarea atribu țiilor lor, mediatorii trebuie să se bucure de deplină independență în rela țiile cu diferite entită ți care ar putea avea anumite interese în cauzele în care are loc medierea. Este necesar ca această independență să fie de natură a le garanta imparțialitatea, neutralitatea și echidistan ța fa ță de cauză, față de rezultatele acesteia și față de părțile implicate în litigiu. Principiul confidențialității procedurii medierii Prin însăși natura misiunii sale, mediatorul este depozitarul secretelor părților implicate în procedura medierii și destinatarul comunicărilor de natura confidențială. Nu poate exista încredere în lipsa garanției confidențialității. Prin urmare, secretul profesional este recunoscut ca fiind deopotrivă un drept și o îndatorire fundamentală și patrimonială a mediatorului. Principiul voluntariatului procedurii medierii Exceptând situațiile pentru care legea dispune altfel, părțile au posibilitatea de a recurge la mediere în mod voluntar și în orice materie, în condițiile prevăzute de Legea nr. 192/2006 cu modificarile si completările succesive, inclusiv ulterior declanșării unui proces în fața instanței de judecată. Mai mult decât atât, organele judiciare, arbitrale și alte autorități cu atribuții jurisdicționale au îndatorirea de a informa părțile asupra acestei modalități de soluționare a disputelor, asupra avantajelor folosirii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale. Astfel, nimeni nu poate obliga o persoană fizică sau juridică să participe la mediere, să parcurgă această procedura sau să ajungă la un acord în urma medierii. Caracterul voluntar al medierii prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. Un avantaj semnificativ îl constituie faptul că, din perspectiva medierii și a durabilitătii acordului, caracterul său voluntar este garan ția că păr țile

24

care aleg medierea au dorința și interesul de a soluționa disputa dintre ele și că vor coopera cu concursul mediatorului pentru a ajunge la un acord. Principiul autodeterminării părților Potrivit acestui principiu părțile au dreptul de a alege medierea ca metodă alternativă de soluţionare a diferendului, de a alege mediatorul, de a fi informate despre procedura medierii, de a-și prezenta propriile opinii, interese, propuneri de soluții, de a decide asupra celor mai avantajoase rezolvări ale disputelor dintre ele. Acordul de mediere reflectă înțelegerea care aparține părților implicate. Orice clauze, termene trebuie propuse și acceptate de părți, în urma desfășurării procesului de mediere. Principiul informării prealabile asupra procedurii medierii Mediatorul are obligația de a informa părțile despre principiile medierii, asupra detaliilor despre procedură şi modul de desfăşurare, înainte de semnarea contractului de mediere şi de începerea efectivă a medierii35. Conform Deciziei Curţii Constituţionale şedinţa de informare cu privire la avantajele procedurii de mediere nu mai este obligatorie. Acest lucru nu înseamnă că părţile nu pot fi informate dacă solicită acest lucru, referitor la avantajele şi modul de derulare a unei astfel de proceduri alternative de soluţionare a litigiilor. Etapele procesului de mediere Modul în care are loc derularea procesului de mediere, participarea părţilor şi a avocaţilor acestora, a experţilor, interpreţilor autorizaţi, administrarea de probe, etc, conduc spre conturarea procesului de mediere ca un proces lipsit de formalismul excesiv cerut în faţa instanţelor de judecată. Modalitatea în care se derulează întregul proces de mediere luarea deciziilor și schițarea sistemelor de dispută reprezintă un întreg proces sistematic pentru a da posibilitatea părților de a dezvolta mecanisme de luare a deciziilor în vederea solu ționarii litigiilor dintre ele asistate de un profesionist numit mediator. Şedinţa de informare prealabilă. Lipsa obligativităţi. Conform dispoziţiilor legale în vigoare părţile, persoane fizice sau persoane juridice, pot participa la o şedinţa de informare privind avantajele medierii în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de lege. Prin modificarea legii 192/2006 a fost introdusă în anul 2012 cerinţa obligativităţii unei astfel de şedinţe de informare prealabile, ca o condiţie preliminară obligatorie exercitării acţiunii în instanţa de judecată. Dacă instanţa de judecată era sesizată cu o acţiune fără parcurgerea etapei preliminare a şedinţei de informare cu privire la avantajele medierii, sancţiunea aplicată era aceea a respingerii cererii că inadmisibilă. 35„Formarea de mediatori”, Centrul Avocaților Mediatori „Cristian Iordanescu”, Education through Human Toolkit, Ianuarie-Februarie 2009, București.

25

Procedura prealabilă încheierii contractului de mediere. Încheierea contractului de mediere Părţile aflate într-o situaţie litigioasă, în măsură în care doresc soluţionarea prin procedura medierii a conflictului, se pot prezenta împreună la mediator. Dacă doar una dintre părţi se prezintă la mediator, la cererea acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 43 din Legea 192/2006, mediatorul va adresa celeilalte părţi o invitaţie scrisă în vederea informării şi acceptării medierii. În acest sens va stabili un termen de cel mult 15 zile de răspuns. Dacă partea convocată se află în imposibilitatea de a se prezenţa mediatorul poate stabili, la cererea acesteia o nouă dată în vederea informării şi acceptării medierii. În situaţia în care părţile participante la şedinţa de informare cu privire la procesul de mediere decid să accepte medierea, părţile şi mediatorul vor semna contractul de mediere. Dacă una dintre părţi refuză în scris medierea sau nu răspunde la invitaţie în termenul precizat sau nu se prezintă de două ori la rând la datele fixate pentru semnarea contractului de mediere, se consideră că medierea este neacceptată iar mediatorul va întocmi un proces verbal în acest sens. Conform dispoziţiilor legale în materie este interzisă desfăşurarea şedinţelor de mediere înainte de încheierea contractului de mediere. Prin contractul de mediere se consfinţeşte acordul de voinţă intervenit între mediator şi părţile aflate în conflict. Mediatorul urmăreşte îndeplinirea a patru obiective principale şi anume: stabilirea unui contact cu participanţii la procedura medierii; expunerea procedurii de mediere şi explicarea funcţionarii acesteia; clarificarea intenţiilor părţilor şi a abilităţilor acestora de mediere şi stabilirea regulilor de baza care guvernează medierea.

Etapa medierii propriu-zise De precizat faptul că medierea este un proces dinamic şi cursiv. Scopul principal este acela al restabilirii dialogului şi comunicării între părţi prin intermediul unui « facilitator al comunicării », respectiv mediatorul şi în măsură în care este posibil ajungerea la un acord. Medierea nu este un proces în sala de judecată, nu este un arbitraj, nu este conciliere. Medierea este o procedura flexibilă, organizată, condusă de un mediator – care nu este judecător sau arbitru şi al cărei rezultat depinde în totalitate de părţi. În funcție de complexitatea conflictului, medierea poate dura de la cîteva ore la săptămâni, respectiv de la o singură întâlnire la mai multe întâlniri. În cadrul acestei etape a medierii s-au identificat mai multe faze si anume :

1. Sesiunea de deschidere. Cuvantul introductiv al mediatorului. 2. Sesiunea comună

26

3. 4. 5. 6. 7.

Identificarea și strângerea informațiilor Analizarea conflictului Sesiuni separate Identificarea și evaluarea opțiunilor Închiderea procedurii de mediere

Medierea are drept scop ajungerea la un acord, o înțelegere comună a părților, care să stabilească toate detaliile soluționării situației conflictuale existente prin redactarea acordului de mediere. În unele cazuri, procesul medierii se poate încheia cu un insucces, situație în care mediatorul va întocmi un proces-verbal de consemnare a acestui fapt. Succesul medierii, cu atât mai mult atunci când litigiile deduse sunt complexe iar mizele sunt mari, depinde în mare măsură de abilitatea mediatorului de a ține părțile în procesul de mediere, chiar dacă acestea au impresia că nu vor ajunge la un punct comun de soluționare a problemelor36. Scopul medierii nu trebuie să subziste în ajungerea la un acord cu orice preț, ci ajungerea la o înțelegere rațională. Există situații când, în urma dezbaterilor și analizei propunerilor de soluții, părțile pot ajunge la concluzia că niciuna dintre opțiuni nu ar putea servi intereselor comune, însă chiar și atunci când se poate obține un acord parțial, trebuie considerat că procesul medierii și-a atins scopul37. În conformitate cu dispoziţiile art. 56 din Legea 192/2006 procedura de mediere se închide după caz, prin încheierea unei înţelegeri între părţi în urmă soluţionării conflictului, prin constatarea de către mediator a eşuării medierii, prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi. La închiderea procedurii de mediere, în oricare din situaţiile stipulate de lege, mediatorul va întocmi un proces verbal care se semnează de către părţi, personal sau prin reprezentant şi de mediator iar părţile primesc câte un exemplar orginal al procesului verbal. În situaţia în care părţile au ajuns la un acord numai cu privire la anumite aspecte, respectiv sunt în situaţia de a încheia o înţelegere parţială, precum şi în situaţia în care medierea eşuează sau contractul de mediere este denunţat de una dintre părţi, orice parte se poate adresa instanţelor de judecată sau arbitrale competenţe a soluţiona litigiul. Acordul de mediere Acordul de mediere este actul care consfinţeşte înţelegerea părţilor în urma procesului de mediere. Acordul de mediere se va redacta în scris şi va cuprinde toate clauzele consimţite de părţi. Pentru a fi valabil, acordul de mediere trebuie să intervină într-un domeniu în care părţile pot recurge la mediere şi să se refere la drepturi de care acestea pot dispune cu respectarea normelor imperative ale legii. În conformitate cu dispoziţiile art. 58 din Legea 192/2006 când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere se poate redacta un acord scris care va cuprinde clauzele consimţite de acestea şi care are valoarea unui înscris sub 36 Roger Fisher & William Ury, ,,Getting to yes Negotiatiang an agreement without giving”, in a second Edition, Random House Business Books, 1991. 37 „Medierea, Oxigen pentru afaceri”, Alina Gorghiu- coordonator, Manuela Sîrbu, Nicolae Bogdan Codruţ Stănesc şi alţii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.

27

semnătură privată. Acordul este redactat de mediator, cu excepţia situaţiilor în care părţile şi mediatorul convin altfel. În cazul în care litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa, la solicitarea părţilor, va pronunţa o hotărâre în conformitate cu dispoziţiile art. 432-434 Cod proc. civ. Instanţa de judecată va consfinţi învoiala părţilor numai dacă aceasta nu contravine legii şi bunelor moravuri. De asemenea, instanţa, odată cu pronunţarea hotărârii, va dispune, la solicitarea părţii interesate, şi restituiea taxei de timbru plătită. Există o singură excepţie şi anume referitor la transferul dreptului de proprietate, constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, partaje şi cauze succesorale, când taxa de timbru nu se restituie. Acordurile de mediere încheiate de părţi în cauzele ce au ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea domiciliului copiilor, îmbracă forma unei hotărâri de expedient. Ori de cate ori instanţa va pronunţa o hotărâre de expedient în temeiul art. 63 din legea 192/2006 completată şi modificată, instanţa va verifica legalitatea acordului de mediere. Astfel, mediatorul va aduce la cunoştinţa părţilor faptul că instanţa va consimţi învoiala părţilor numai dacă aceasta nu cotravine legii şi bunelor moravuri. Acordul de mediere autentificat de notarul public sau încuviinţat de instanţa de judecată va fi pus în executare în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare. Investirea cu formulă executorie a acordului de mediere trebuie raportată la dispoziţiile Directivei 52/CE/2008 care stabileşte ca obiectiv realizarea forţei executorii a înţelegerilor încheiate prin mediere şi lasă la aprecierea statelor să aleagă calea prin care vor asigura executarea acordurilor de mediere. Având în vedere aceste aspecte, opinăm că, acordul de mediere în sine nu poate fi investit cu formulă executorie deoarece el nu este titlu executoriu, având doar valoarea unui înscris sub semnatură privată. Hotărârea de expedient pronunţată potrivit dispoziţiilor Legii 192/2006 completată şi modificată constituie titlu executoriu şi poate fi investită cu formula executorie. În ceea ce priveşte acordul de mediere care vizează transferul dreptului de proprietate privind bunuri imobile sau al altor drepturi reale, partaje şi cauze succesorale, acesta trebuie să fie prezentat notarului public sau instanţei de judecată pentru că, pornind de la acordul de mediere, să se verifice condiţiile de fond şi de formă prin procedurile prevăzute de lege şi să se emită ulterior un act autentic sau o hotărâre judecătorească. În conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. 4 notarul public sau instanţa de judecată, după caz, vor putea aduce completări şi modificări corespunzătoare odată cu verificarea îndeplinirii condiţiilor de formă şi de fond a acordului de mediere.

Capitolul VI. Aspecte de procedură civilă cu privire la mediere. Consideraţii teoretice şi practice.

28

Aspecte de procedură civilă Art. 21 cod procedură civilă prevede faptul că judecătorul va recomanda părţilor soluţionare amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale. În tot cursul litigiului judecătorul va încerca împăcarea părţilor dându-le îndrumările necesare, potrivit legii. Astfel, din textul art. 21 rezultă faptul că legiuitorul a considerat soluţionarea alternativă a litigiilor ca fiind o etapă a procesului pe care părţile ar trebui să o ia în considerare la recomandarea judecătorului. După cum am expus deja, medierea oferă părţilor posibilitatea de a-şi gestiona singure conflictul şi de a obţine o soluţie reciproc avantajoasă, rapidă eficientă şi durabilă, într-un timp relativ scurt şi cu costuri reduse. Acestea sunt principalele avantaje ale medierii în comparaţie cu instanţa clasică unde procesele se întind pe perioade lungi de timp şi angajează costuri substanţiale. Din redactarea textului de lege rezultă faptul că judecătorul poate recomanda soluţionarea alternativă a litigiului prin mediere, ori de câte ori consideră necesar şi oportun în cauza supusă judecăţii. Prin urmare, într-o astfel de situaţie părţile se vor prezenta la mediator şi vor participa la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii. Sigur că procesul de mediere nu este obligatoriu pentru părţi în vederea soluţionării amiabile a conflictului. În conformitate cu dispoziţiile art. 227 alin. 2 în litigiile în care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita părţile să participe la o şedinţa de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri. Când consideră necesar, ţinând seama de circumstanţele cauzei, judecătorul va recomanda părţilor să recurgă la mediere, în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii. Medierea nu este obligatorie pentru părţi. În situaţia în care judecătorul recomandă părţilor să participe la o şedinţă de informare cu privire la avantajele medierii, considerăm că aceasta devine o obligaţie pentru părţi de a se prezenta la mediator. Şedinţa de informare nu trebuie să fie confundată cu procedura de mediere propriu-zisă. Prin urmare, medierea ca modalitate de soluţionare a conflictului dintre părţi este facultativă şi rămâne la aprecierea părţilor implicate. În ceea ce priveşte procedura de informare prealabilă cu privire la avantajele medierii, atât codul de procedură civilă cât şi legea 192/2006 prevăd dispoziţii în acest sens. În situaţia în care judecătorul recomandă medierea părţile se vor prezenta la mediator în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii. Refuzul părţii de a se prezenta în şedinţa de informare cu privire la mediere, în situaţia în care a acceptat se sancţionează cu amendă judiciară I de la 100 la 1000 lei, potrivit art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. f din codul de procedură civilă. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din legea 192/2006 dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, penală, familială, precum şi în alte materii în condiţiile legii. În conformitate cu art. 6 din legea specială organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor.

29

În ceea ce priveşte obligativitatea părţilor de a participa la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii, aceasta există numai în măsură în care judecătorul recomandă medierea. Părţile au dreptul să îşi aleagă liber mediatorul sau mediatorii, acesta nefiind impus de instanţa. Mediatorul ales nu poate reprezenta sau asista vreuna dintre părţi într-o procedura judiciară având că obiect conflictul supus medierii conform dispoziţiilor art.36 din Legea 192/2006. De asemenea, mediatorul nu poate fi audiat ca martor în legătură cu faptele sale sau cu actele de care a luat cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere. Calitatea de martor are întâietate faţă de aceea de mediator cu privire la faptele şi împrejurările pe care le-a cunoscut înainte de a fi devenit mediator în cauza.în toate cazurile, după ce a fost audiat că martor. În conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin (2) unde se stipulează că în tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare coroborate cu dispoziţiile art. 227 alin (1) unde se precizează faptul că în tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea amiabilă a părţilor, dându-le îndrumările necesare şi în acest sens va solicită înfăţişarea personală a părţilor chiar dacă acestea sunt reprezentate rezultă faptul că părţile au posibilitatea să îşi soluţioneze conflictul şi prin mijlocirea instanţei de judecată. În această situaţie, judecătorul va lua act de învoială părţilor prin hotărâre judecătorească care va putea fi atacată cu recurs exclusiv pe motive procedurale. În măsură în care părţile au hotărât soluţionarea pe cale amiabilă a unei cauze deja înregistrată pe rolul instanţei de judecată, conform art. 62 din Legea 192/2006 pentru desfăşurarea procedurii de mediere judecarea cauzelor civile de către instanţele judecătoreşti sau arbitrale va fi suspendată la cererea părţilor în condiţiile prevăzute de art. 242 alin.1 pct.1 din codul de procedură civilă. Cursul termenului perimării este şi el suspendat pe durata desfăşurării procedurii de mediere dar nu mai mult de 3 luni de la dată semnării contractului de mediere. Dacă în urmă procedurii de mediere părţile nu au reuşit să ajungă la un acord, atunci cauza va fi repusă pe rol iar cererea de repunere pe rol va fi scutită de taxa judiciară de timbru conform art. 62 alin 3 din Legea 192/2006. În situaţia în care părţile au soluţionat disputa pe calea medierii instanţa va pronunţa la cererea părţilor cu respectarea condiţiilor legale, o hotărâre de expedient cu caracter de titlu executoriu potrivit dispoziţiilor art. 63 alin 1 şi alin 3 din Legea 192/2006. Reglementarea specială prevede în art. 61 alin. 1 şi alin. 2 că medierea poate avea ca obiect soluţionarea în tot sau în parte litigiul iar la închiderea procedurii de mediere mediatorul este obligat în toate cazurile să transmită instanţei de judecată competente acordul de mediere sau procesul verbal de esuare a medierii în original şi în format electronic. În conformitate cu dispoziţiile art. 63 alin 2 din legea 192/2006 odată cu pronunţarea hotărârii, instanţa va dispune la cererea părţii interesate restituirea taxei judiciare de timbru. De la această dispoziţie există excepţia cazurilor în care conflictul soluţionat pe calea medierii are că obiect transferul dreptului de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil sau în cazurile în care conflictul soluţionat este legat de o cauza succesorală pentru care nu s-a eliberat certificatul de moştenitor, situaţii în care taxa judiciară de timbru nu se va restitui.

30

Aspecte procedurale cu privire la derularea procedurii de mediere conform regulilor ICC Paris38 Noile reguli ale medierii prevăd o serie de clauze standard la care părţile pot apela în măsură în care deduc spre soluţionare litigiul dintre ele acestui Centru. Conform normelor în vigoare părţile pot insera în contractul dintre ele fie o clauză care cuprinde opţiunea părţii de a recurge în orice moment al derulării contractului la rezolvarea disputelor ce pot apărea în conformitate cu regulile ICC ale medierii fie obligativitatea procedurilor de mediere. (Mediation Guidance Notes, ICC, Commission on Arnitration and ADR) Conform noilor reguli ICC ale medierii, medierea poate avea loc fie înainte de declanşarea unei proceduri arbitrale sau în faţa instanţelor de drept comun fie în timpul acestor proceduri. În situaţia în care medierea are loc în timpul procedurii de arbitraj aceasta din urmă se va suspendă pe toată durata derulării medierii. Astfel părţile se pot concentra pe aspectele particulare ale procedurii de mediere. Suspendarea nu este obligatorie dar considerăm că ea este oportună cel puţin din considerentul expus. În conformitate cu dispoziţiile art. 24 din regulile ICC ale arbitrajului părţile şi tribunalul arbitral sunt suverane în a hotărâ dacă procedura arbitrală se suspendă pe perioada derulării medierii. Dacă medierea are loc înainte ca procedura arbitrală să fie iniţiată, părţile pot hotărâ care sunt termenele de prescripţie pe perioada procedurii de mediere. Sigur că stabilirea unor astfel de termene nu poate împiedica o parte să iniţieze procedura arbitrală sau pe cea în faţă instanţelor de drept comun în legătură cu dispută supusă medierii. În acest sens legea naţională poate cuprinde dispoziţii sau chiar să precizeze că perioadele de limitare nu vor expira atâta timp cât procedurile de mediere sunt pendinte. “Părţile pot, în orice moment, fără a prejudicia alte proceduri, să încerce soluţionarea disputelor rezultate în legătură cu derularea contractului dintre ele conform regulilor ICC ale medierii.” 39 O astfel de clauză stipulează o opţiune a părţilor de a apela la regulile ICC ale medierii în măsura în care doresc acest lucru, şi nu o obligaţie. În măsură în care părţile vor hotărâ să apeleze la mediere, se pot adresa Centrului Internaţional pentru ADR în vederea acordării asistenţei în materia medierii pe toată perioada derulării procedurii. Diferit faţă de situaţia expusă anterior, există o propunere de clauză în care părţile sunt obligate ca, ori de câte ori, există o dispută referitor sau în legătură cu derularea respectivului contract sau cu executarea lui, să se discute şi să se ia în considerare în prima instanţa soluţionarea conflictelor conform regulilor ICC ale medierii. În acest sens una sau mai multe părţi pot solicita Centrului asistenţă pe toată perioada de derulare a procedurii. Astfel, este stipulat că: “în situaţia unei dispute ce apare în legătură cu derularea sau executarea unui contract, părţile sunt de acord, în primă instanţă, să discute şi să ia în considerare soluţionarea conflictului conform normelor ICC ale medierii.” 40 38 Extras din articolul publicat de Manuela Sirbu în Revista de Drept, Analele Universităţii Titu Maiorescu, serie nouă, 2013,an XI 39 ICC Arbitration Rules, Mediation Rules - Mediation Clauses , Clause A, pagina 88. 40 ICC Arbitration Rules, Mediation Rules - Mediation Clauses , Clause B, pagina 89.

31

O astfel de clauză merge mai departe şi inserează obligativitatea părţilor de a apela la mediere înainte de demararea oricărui alt demers juridic în vederea soluţionării disputei. Din perspectiva relaţiei dintre mediere şi arbitraj, ICC propune două tipuri de clauze ce pot fi inserate în contractul comercial dintre părţi, ambele conţinând o obligaţie de respectat de către acestea. “În situaţia unei dispute în legătură cu derularea sau executarea contractului, părţile vor soluţiona disputa în prima instanţa conform regulilor ICC ale medierii. Începerea unei proceduri de mediere sub guvernarea regulilor ICC nu împiedică părţile să demareze în paralel şi o procedura arbitrală. Disputele în legătură cu derularea sau executarea contractului dintre părţi vor fi soluţionate definitiv de către Camera Internaţională de Arbitraj, de unul sau mai mulţi arbitri numiţi în concordanţă cu dispoziţiile Regulilor de arbitraj ICC.” Din redactarea textului clauzei rezultă că părţile au obligaţia ca, în situaţia în care apare un conflict în legătură cu derularea sau executarea unui contract părţile au obligaţia de a încerca, în primă instanţă, soluţionarea diferendului prin raportare la regulile ICC ale medierii. Iniţierea procedurilor de mediere sub aceste reguli nu împiedică orice parte să înceapă în paralel şi o procedură arbitrală. Prin urmare, având în vedere dispoziţiile prezentei clauze părţile pot derula în paralel cele două proceduri de soluţionare a disputelor, ele neexcluzânduse reciproc. Opinăm că iniţierea procedurii arbitrale nu suspendă procedura medierii dar arbitrajul va fi “instanţa” finală de soluţionare a disputei. În măsură în care în procedura medierii se ajunge la un acord considerăm că acesta se va prezenta tribunalului arbitral care va lua act de el şi îl va cuprinde într-o decizie arbitrală. Un alt tip de clauză ce poate fi introdusă în contractul comercial dintre părţi se referă în mod expres la obligaţia părţilor de a soluţiona disputa în conformitate cu dispoziţiile Regulilor ICC ale medierii urmate de procedura arbitrală. “În situaţia unei dispute în legătură cu derularea sau executarea contractului părţile vor soluţiona disputa în primă instanţă conform regulilor ICC ale medierii. Dacă disputa nu s-a soluţionat astfel în termen de 45 de zile de la data solicitării de mediere sau într-un termen convenit de părţi, disputa va fi supusă soluţionării conform regulilor de arbitraj ale Camerei Internaţionale de Comerţ de un arbitru sau mai mulţi arbitri numiţi în conformitate cu aceste reguli.” Conform acestor dispoziţii procedura arbitrală nu poate fi iniţiată atâta timp cât se derulează procedura de mediere. În măsura în care nu se ajunge la un acord în procedura medierii, într-un termen de 45 de zile de la data înregistrării cererii de iniţierii a procedurii de mediere ( termen care este un termen de recomandare, părţile putând să îl modifice în scris, de comun acord, şi să comunice aceasta Centrului) părţile vor iniţia procedura arbitrală. În măsură în care părţile au hotărât introducerea unor astfel de clauze în contractul dintre ele va trebui să se determine în ce măsură se va face recurs la dispoziţiile referitoare la arbitrul în caz de urgenţă prevăzute în art. 29 din Regulile ICC de arbitraj. Dacă părţile nu vor să apeleze la aceste dispoziţii se va face referire expresă în acest sens. În timpul unei proceduri arbitrale părţile pot hotărâ dacă un singur arbitru (în situaţia în care tribunalul este format dintr-un singur arbitru) sau un membru al tribunalului arbitral (de regulă preşedintele tribunalului arbitral) să asiste părţile în negocierea unui acord, îndeplinind astfel atribuţiile unui mediator.

32

În măsura în care medierea nu se finalizează cu un acord de mediere părţile pot hotărâ ca mediatorul să revină la rolul de arbitru şi să se continue procedura arbitrală. Această procedură este destul de frecventă în unele jurisdicţii şi complet inexistentă în altele. În acele jurisdicţii în care această procedura nu este folosită, se consideră că, în timp ce acţionează ca mediator un arbitru are şi întâlniri private cu părţile, luând astfel cunoştiinţă cu informaţii private pe care partea i le transmite în sesiunile private fără ştiinţă celeilalte părţi. O consecinţă a acestui fapt ar fi aceea că în calitate de arbitru persoană respectivă trebuie să pronunţe o hotărâre. Prin urmare din cauza unor potenţiale riscuri în anumite juridicţii dispoziţiile art. 10 (3) permit unui mediator să acţioneze în acelaşi timp şi ca arbitru numai după ce părţile îşi exprimă în scris acordul în acest sens.41

Capitolul VI Anexe 7.1. Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator CAPITOLUL I Dispoziţii generale Art. 1 (1) Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. (2) Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile. Art. 2 (1) Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de lege. 41 vezi Mediation Guidance Notes, ICC, Commission on Arbitration and ADR.

33

(11 ) Dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea. Dacă una dintre părţi refuză în scris participarea la şedinţa de informare, nu răspunde invitaţiei prevăzute la art. 43 alin. (1) ori nu se prezintă la data fixată pentru şedinţa de informare, se întocmeşte un procesverbal, care se depune la dosarul instanţei. (12) Instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 60 alin. (1) lit. a)–f). 1 (13 ) Efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de către judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris. (14) Serviciile prestate conform dispoziţiilor alin. (1) şi (1 ) sunt gratuite, neputându-se percepe onorarii, taxe sau orice alte sume, indiferent de titlul cu care s-ar putea solicita. (2) Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi conflictelor din domeniul protecţiei consumatorilor, în cazul în care consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi agenţii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute de legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor. (3) Persoanele fizice sau persoanele juridice au dreptul de a-şi soluţiona disputele prin mediere atât în afara, cât şi în cadrul procedurilor obligatorii de soluţionare amiabilă a conflictelor prevăzute de lege. (4) Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şiorice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege. (5) În orice convenţie ce priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune, acestea pot introduce o clauză de mediere, a cărei validitate este independentă de validitatea contractului din care face parte. Art. 3 Activitatea de mediere se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. Art. 4 (1) Medierea reprezintă o activitate de interes public. (2) În exercitarea atribuţiilor sale, mediatorul nu are putere de decizie în privinţa conţinutului înţelegerii la care vor ajunge părţile, dar le poate îndruma să verifice legalitatea acesteia, potrivit art. 59. Art. 5 (1) Medierea poate avea loc între două sau mai multe părţi. (2) Părţile au dreptul să îşi aleagă în mod liber mediatorul. (3) Medierea se poate realiza de către unul sau mai mulţi mediatori. Art. 6

34

Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele. CAPITOLUL II Profesia de mediator SECŢIUNEA 1 Dobândirea, suspendarea şi încetarea calităţii de mediator Art. 7 Poate deveni mediator persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) are capacitate deplină de exerciţiu; b) are studii superioare; c) are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani; d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activităţi; e) se bucură de o bună reputaţie şi nu a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură să aducă atingere prestigiului profesiei; f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii, sau un program postuniversitar de nivel master f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii, sau un program postuniversitar de nivel master în domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de mediere; g) a fost autorizată ca mediator, în condiţiile prezentei legi. Art. 8 (1) Persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 7 vor fi autorizate ca mediatori de către Consiliul de mediere, după achitarea taxei de autorizare, al cărei cuantum va fi stabilit prin regulamentul prevăzut la art. 17 alin. (2). (2) Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, posesori ai unui document de calificare în profesia de mediator, obţinut în unul dintre aceste state, dobândesc, în contextul dreptului de stabilire, accesul la profesie în România, după recunoaşterea acestor documente de către Consiliul de mediere, conform Legii nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Documentele de calificare obţinute în profesia de mediator în alt stat decât România ori într-un stat membru al Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European sau în Confederaţia Elveţiană de către persoanele prevăzute la alin. (2) se recunosc în condiţiile prevăzute la alin. (5), care se aplică în mod corespunzător. Dacă abilităţile şi cunoştinţele nu corespund cerinţelor de calificare prevăzute de legea română, Consiliul de mediere ia în considerare şi experienţa profesională dobândită de solicitant şi îi poate cere să dovedească faptul că îndeplineşte toate aceste cerinţe. (4) Prevederile alin. (2) şi (3) se aplică şi cetăţenilor români, posesori ai documentelor de calificare în profesia de mediator, obţinute într-un stat membru al Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European sau în Confederaţia Elveţiană, după caz, într-un stat terţ. (5) Cetăţeanul unui stat terţ, care a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor în străinătate sau care a dobândit calitatea de mediator în străinătate şi doreşte să desfăşoare

35

activitate de mediere cu caracter permanent în România, dobândeşte acces la profesie în următoarele condiţii: a) prezintă titlul de studii, însoţit de atestatul de echivalare eliberat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării; b) prezintă conţinutul programei de formare parcurse, inclusiv durata pregătirii şi, după caz, documentele care atestă dobândirea calităţii de mediator. Consiliul de mediere evaluează conţinutul programei de formare prezentate, inclusiv durata pregătirii, comparând cunoştinţele şi abilităţile atestate de aceste documente cu cerinţele stabilite conform legii române, şi hotărăşte, dacă este cazul, accesul în profesie. Condiţiile de echivalare ori compensare a calificării, în situaţia în care cunoştinţele şi abilităţile atestate nu corespund cerinţelor de calificare prevăzute de legea română, vor fi stabilite prin regulamentul prevăzut la art. 17 alin. (2). (6) Mediatorul străin poate desfăşura în România activitatea de mediere cu caracter ocazional, sub forma prestării de servicii, în baza documentului care atestă că exercită legal această profesie în statul de origine sau de provenienţă, fiind exceptat de la cerinţele de autorizare şi de înscriere prevăzute în lege, având însă obligaţia înştiinţării, în scris, a Consiliului de mediere cu privire la desfăşurarea acestei activităţi. (7) Cetăţenii altor state ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, posesori ai unui document de calificare ca mediator, obţinut în unul dintre aceste state sau în România, dobândesc calitatea de mediator în România, în condiţiile prevăzute la alin. (2)–(6). (8) Cetăţenii prevăzuţi la alin. (7), care au dobândit calitatea de mediator în România, pot desfăşura activitatea de mediere cu caracter permanent în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European, dacă în aceste state dobândirea acestei calităţi nu este reglementată, în baza documentului care atestă că exercită legal această profesie în România. (9) Pentru mediatorii autorizaţi în condiţiile art. 7 şi 72 alin. (2), documentul de calificare prin care se atestă dobândirea competenţelor profesionale ca mediator este eliberat de către Consiliul de mediere în condiţiile stabilite de standardele de formare în domeniul medierii. (10) În cazul în care este necesară verificarea documentelor depuse în vederea autorizării, aceasta se poate realiza şi prin Sistemul de informare în cadrul pieţei interne, în condiţiile legii. Art. 8 (1) Autorizaţia se eliberează solicitantului în cel mult 30 de zile calendaristice de la data constatării îndeplinirii de către acesta a tuturor condiţiilor stabilite de lege şi de regulamentul prevăzut la art. 17 alin. (2). (2) Termenul poate fi prelungit o singură dată, pentru o perioadă de maximum 15 zile calendaristice. Valabilitatea documentelor depuse iniţial nu este afectată de această prelungire. Prelungirea termenului de autorizare, precum şi durata acestei prelungiri se motivează în mod corespunzător şi se notifică solicitantului înainte de expirarea termenului iniţial. (3) În cazul în care solicitantul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de prezenta lege sa cererea formulată de acestan nu este însoţită de actele doveditoare, Consiliul de mediere comunică

36

persoanei interesate refuzul motivat de autorizare sau, după caz, necesitatea completării dovezilor impuse de lege. (4) Hotărârea de refuz, respectiv de retragere a autorizaţiei de mediator poate fi atacată la instanţa judecătorească competentă, în conformitate cu procedura prevăzută de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Art. 9 (1) Formarea profesională a mediatorilor se asigură prin cursuri de formare profesională organizate de către furnizorii de formare şi de către instituţiile de învăţământ superior acreditate. (2) Cursurile şi programele de formare profesională a mediatorilor vor fi autorizate de către Consiliul de mediere cu respectarea standardelor de formare profesională în domeniu, elaborate de către acesta. (3) Structura cursului de formare profesională va fi întocmită conform prevederilor privind formarea adulţilor. (4) Consiliul de mediere va emite documentele care atestă competenţa profesională a mediatorilor. Art. 10 Instituţiile şi celelalte persoane juridice care desfăşoară, conform art. 9, programe de formare profesională a mediatorilor se înscriu de către Consiliul de mediere pe o listă, care va fi pusă la dispoziţia celor interesaţi la sediul său, al instanţelor judecătoreşti şi al autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi la sediul Ministerului Justiţiei şi pe pagina de internet a acestuia. Art. 11 (1) Consiliul de mediere are dreptul să verifice modul de organizare şi desfăşurare a cursurilor şi de aplicare a standardelor de formare iniţială şi continuă şi poate solicita, dacă este cazul, retragerea autorizaţiei, potrivit standardelor de formare în domeniul medierii şi procedurilor elaborate de către Consiliul de mediere. (2) Retragerea autorizaţiei ori expirarea perioadei pentru care a fost acordată atrage radierea de pe lista prevăzută la art. 10. Art. 12 (1) Mediatorii autorizaţi sunt înscrişi în Tabloul mediatorilor, întocmit de Consiliul de mediere şi publicat în MonitorulmOficial al României, Partea I. (2) În tabloul prevăzut la alin. (1) se menţionează următoarele date: a) numele şi prenumele mediatorului; b) sediul profesional; c) pregătirea de bază a mediatorului, instituţiile la care s-a format şi titlurile cu care le-a absolvit; d) domeniul medierii în care acesta este specializat; e) durata experienţei practice în activitatea de mediere; f) limba străină în care este capabil să desfăşoare medierea; g) calitatea de membru al unei asociaţii profesionale în domeniul medierii, precum şi, după caz, al altor organizaţii; h) existenţa unei cauze de suspendare.

37

(3) Consiliul de mediere are obligaţia să actualizeze periodic şi cel puţin o dată pe an Tabloul mediatorilor şi să îl pună la dispoziţie celor interesaţi la sediul său, al instanţelor judecătoreşti, al autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi la sediul Ministerului Justiţiei şi pe pagina de Internet a acestuia. (4) Profesia de mediator se exercită numai de către persoana care a dobândit calitatea de mediator autorizat, în condiţiile prezentei legi. (5) Exercitarea profesiei de mediator de către persoane care nu au dobândit calitatea de mediator autorizat, în condiţiile prezentei legi, constituie infracţiune şi se sancţionează potrivit legii penale. Art. 13 Exercitarea profesiei de mediator este compatibilă cu orice altă activitate sau profesie, cu excepţia incompatibilităţilor prevăzute prin legi speciale. Art. 14 (1) Exercitarea calităţii de mediator se suspendă: a) în cazul unei incompatibilităţi prevăzute de lege; în acest caz, mediatorul este obligat să încunoştinţeze, în termen de 3 zile, Consiliul de mediere, în legătură cu această incompatibilitate; b) la cerere, făcută în scris de către mediator; c) ca sancţiune disciplinară, în condiţiile stabilite la art. 39 alin. (1) lit. c). (2) Exercitarea calităţii de mediator se suspendă de drept, în cazul în care împotriva mediatorului s-a luat măsura arestării preventive sau a arestului la domiciliu, până la soluţionarea procesului penal, potrivit legii. Art. 15 Calitatea de mediator încetează: a) la cerere, prin renunţare făcută în scris de către mediator; b) prin deces; c) în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 7 lit. a) şi d); d) ca sancţiune disciplinară, în condiţiile stabilite la art. 39 alin. (1) lit. d); e) în cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru o infracţiune care aduce atingere prestigiului profesiei sau s-a dispus aplicarea unei pedepse privative de libertate. Art. 16 (1) Suspendarea, precum şi încetarea calităţii de mediator se dispun sau, după caz, se constată de către Consiliul de mediere. (2) În caz de încetare a calităţii de mediator, numele acestuia se radiază din tabloul mediatorilor. Art. 16 În ceea ce priveşte procedurile şi formalităţile de autorizare, precum şi exercitarea profesiei de mediator, prevederile prezentei legi se completează cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza servicii în România. SECŢIUNEA a 2-a Consiliul de mediere Art. 17

38

(1) În vederea organizării activităţii de mediere se înfiinţează Consiliul de mediere, organism autonom cu personalitate juridică, de interes public, cu sediul în municipiul Bucureşti. (2) Consiliul de mediere se organizează şi funcţionează potrivit prevederilor prezentei legi, precum şi ale regulamentului său de organizare şi funcţionare. (3) Consiliul de mediere este format din 9 membri titulari şi 3 membri supleanţi, aleşi prin vot direct şi secret de mediatorii cu drept de vot, în condiţiile prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere. (4) Mandatul membrilor Consiliului de mediere este de 4 ani. (4 1) Revocarea Consiliului de mediere sau a oricăruia dintre membrii acestuia se poate face la iniţiativa unei pătrimi din numărul mediatorilor autorizaţi, decizia fiind adoptată cu o majoritate de jumătate plus unu din numărul mediatorilor autorizaţi. (5) Situaţiile în care calitatea de membru al Consiliului de mediere încetează în timpul exercitării mandatului, precum şi procedura revocării sunt stabilite prin regulamentul prevăzut la alin. (2). (6) Pot face parte din Consiliul de mediere numai mediatorii autorizaţi care îndeplinesc condiţiile stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere. (7) Consiliul de mediere îşi exercită mandatul până la preluarea mandatului de către noul consiliu de mediere. Art. 18 (1) Consiliul de mediere va alege un preşedinte şi un vicepreşedinte şi va desemna dintre membrii săi o comisie cu activitate permanentă, care pregăteşte lucrările Consiliului de mediere. Durata mandatului membrilor comisiei este de 2 ani. (2) În structura Consiliului de mediere funcţionează un secretariat tehnic, alcătuit dintr-un număr de persoane stabilit prin organigramă şi aprobat de Consiliul de mediere. (3) Structura şi atribuţiile comisiei prevăzute la alin. (1) şi ale secretariatului tehnic prevăzut la alin. (2) se stabilesc prin regulamentul prevăzut la art. 17 alin. (2). (4) Pentru activitatea depusă, membrii Consiliului de mediere au dreptul la o indemnizaţie lunară, în condiţiile stabilite. Art. 19 (1) Consiliul de mediere se întruneşte lunar sau ori de câte ori este necesar, la convocarea preşedintelui. (2) Şedinţele Consiliului de mediere se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 7 membri şi sunt publice, cu excepţia cazului în care membrii săi hotărăsc altfel. (3)Abrogat. (4) În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul de mediere adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor care îl compun. (5) La lucrările Consiliului de mediere pot fi invitate să participe persoane din orice alte instituţii sau organisme profesionale, a căror consultare este necesară pentru luarea măsurilor sau pentru adoptarea hotărârilor Consiliului de mediere. Art. 20 Consiliul de mediere are următoarele atribuţii principale: a) promovează activitatea de mediere şi reprezintă interesele mediatorilor autorizaţi în scopul asigurării calităţii serviciilor din domeniul medierii, conform prevederilor prezentei legi;

39

b) elaborează standardele de formare în domeniul medierii, pe baza celor mai bune practici internaţionale în materie; c) autorizează programele de formare profesională iniţială şi continuă, precum şi pe cele de specializare a mediatorilor; d) întocmeşte şi actualizează lista furnizorilor de formare profesională care au obţinut autorizarea; e) autorizează mediatorii, în condiţiile prevăzute de prezenta lege şi de procedura stabilită prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere; e1) cooperează, prin intermediul Sistemului de informare în cadrul pieţei interne, cu autorităţile competente din celelaltestate membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European şi din Confederaţia Elveţiană, în vederea asigurării controlului mediatorilor şi a serviciilor pe care aceştia le prestează, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 49/2009; f) întocmeşte şi actualizează tabloul mediatorilor autorizaţi; g) ţine evidenţa birourilor mediatorilor autorizaţi; h) supraveghează respectarea standardelor de formare în domeniul medierii; i) eliberează documentele care atestă calificarea profesională a mediatorilor; j) adoptă Codul de etică şi deontologie profesională a mediatorilor autorizaţi, precum şi normele de răspundere disciplinară a acestora; k) ia măsuri pentru respectarea prevederilor conţinute de Codul de etică şi deontologie profesională a mediatorilor autorizaţi şi aplică normele privind răspunderea disciplinară a acestora; l) face propuneri pentru completarea sau, după caz, corelarea legislaţiei privind medierea; m) adoptă regulamentul privind organizarea şi funcţionarea sa; m1 ) organizează alegerile pentru următorul consiliu de mediere şi elaborează procedurile de organizare a alegerilor. Declanşarea procedurii de organizare a alegerilor se face cu 6 luni înainte de expirarea mandatului Consiliului de mediere la acea dată; n) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege. Art. 21 Consiliul de mediere îşi acoperă cheltuielile de organizare şi funcţionare din venituri proprii, după cum urmează: a) taxele provenind din autorizarea mediatorilor; b) donaţii, sponsorizări, finanţări şi alte surse de venit, dobândite în condiţiile legii; c) încasări din vânzarea publicaţiilor proprii; d) sumele provenind din amenzile aplicate ca sancţiuni disciplinare; e) alte sume rezultate din activitatea Consiliului de mediere, stabilite prin regulament. CAPITOLUL III Organizarea şi exercitarea activităţii mediatorilor Art. 22 (1) Mediatorii îşi pot desfăşura activitatea în cadrul unei societăţi civile profesionale, al unui birou în care pot funcţiona unul sau mai mulţi mediatori asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător, sau în cadrul unei organizaţii neguvernamentale, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

40

(2) Mediatorul sau mediatorii asociaţi, titulari ai unui birou, pot angaja traducători, jurişti, alt personal de specialitate, precum şi personal administrativ şi de serviciu necesar activităţii de mediere. (3) În exercitarea profesiei, mediatorii autorizaţi pot fi angajaţi cu contract individual de muncă numai în cadrul formelor prevăzute la art. 22 alin. (1). Art. 23 În desfăşurarea activităţii sale, mediatorul autorizat este obligat să ţină arhivă şi registre proprii, precum şi o evidenţă financiar-contabilă. Art. 24 Mediatorii se constituie în asociaţii profesionale locale şi naţionale, având drept scop reprezentarea intereselor profesionale şi protejarea statutului lor, şi pot adera la asociaţii profesionale internaţionale în condiţiile legii. CAPITOLUL IV Drepturile şi obligaţiile mediatorului SECŢIUNEA 1 Drepturile mediatorului Art. 25 Mediatorul are dreptul de a informa publicul cu privire la exercitarea activităţii sale, cu respectarea principiului confidenţialităţii. Condiţiile în care se poate face publicitate profesiei de mediator sunt stabilite de regulament. Art. 26 (1) Mediatorul are dreptul la plata unui onorariu stabilit prin negociere cu părţile, precum şi la restituirea cheltuielilor ocazionate de mediere. (2) Onorariul trebuie să fie rezonabil şi să ţină cont de natura şi de obiectul conflictului. (3) Pentru activitatea de informare şi consiliere a părţilor cu privire la procedura medierii şi avantajele acesteia, îndeplinită potrivit legii anterior încheierii contractului de mediere, mediatorul nu poate pretinde onorariu. Art. 27 (1)Fiecare mediator are dreptul să aplice un model propriu de organizare a procedurii de mediere, cu respectarea dispoziţiilor şi principiilor statuate în prezenta lege. (2) Mediatorul are dreptul de a refuza preluarea unui caz, având obligaţia de a îndruma părţile în vederea alegerii unui alt mediator. Art. 28 (1) Sediul profesional al mediatorului este inviolabil. (2) Percheziţia sediului profesional al mediatorului poate fi dispusă numai de judecător şi se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală. SECŢIUNEA a 2-a Obligaţiile mediatorului Art. 29

41

(1) Mediatorul are obligaţia să dea orice explicaţii părţilor cu privire la activitatea de mediere, pentru ca acestea să înţeleagă scopul, limitele şi efectele medierii, în special asupra raporturilor ce constituie obiectul conflictului. (2) Mediatorul trebuie să asigure ca medierea să se realizeze cu respectarea libertăţii, demnităţii şi a vieţii private a părţilor. Art. 30 (1) Mediatorul are îndatorirea să depună toate diligenţele pentru ca părţile să ajungă la un acord reciproc convenabil, într-un termen rezonabil. (2) Mediatorul trebuie să conducă procesul de mediere în mod nepărtinitor şi să asigure un permanent echilibru între părţi. Art. 31 Mediatorul are obligaţia să refuze preluarea unui caz, dacă are cunoştinţă despre orice împrejurare ce l-ar împiedica să fie neutru şi imparţial, precum şi în cazul în care constată că drepturile în discuţie nu pot face obiectul medierii, potrivit art. 2. Art. 32 Mediatorul este obligat să păstreze confidenţialitatea informaţiilor de care ia cunoştinţă în cursul activităţii sale de mediere, precum şi cu privire la documentele întocmite sau care i-au fost predate de către părţi pe parcursul medierii, chiar şi după încetarea funcţiei sale. Art. 33 (1) Mediatorul este obligat să respecte normele de deontologie şi să răspundă, cu respectarea dispoziţiilor art. 32, cererilor formulate de autorităţile judiciare. (2) Mediatorul este obligat să comunice Consiliului de mediere orice modificare a condiţiilor, care face necesară actualizarea menţiunilor prevăzute la art. 12 alin. (2).

Art. 34 Mediatorul are obligaţia de a-şi îmbunătăţi permanent cunoştinţele teoretice şi tehnicile de mediere, urmând în acest scop cursuri de formare continuă, în condiţiile stabilite de Consiliul de mediere.

Art. 35 Mediatorul este obligat să restituie înscrisurile ce i-au fost încredinţate de părţi pe parcursul procedurii de mediere. Art. 36 Mediatorul nu poate reprezenta sau asista vreuna dintre părţi într-o procedură judiciară ori arbitrală având ca obiect conflictul supus medierii. Art. 37 (1) Mediatorul nu poate fi audiat ca martor în legătură cu faptele sau cu actele de care a luat cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere. În cauzele penale mediatorul poate fi audiat ca martor numai în cazul în care are dezlegareab prealabilă, expresă şi scrisă a părţilor şi, dacă este cazul, a celorlalte persoane interesate.

42

(2) Calitatea de martor are întâietate faţă de aceea de mediator, cu privire la faptele şi împrejurările pe care le-a cunoscut înainte de a fi devenit mediator în acel caz. (3) În toate cazurile, după ce a fost audiat ca martor, mediatorul nu mai poate desfăşura activitatea de mediere în cauza respectivă. SECŢIUNEA a 3-a Răspunderea mediatorului Art. 38 Răspunderea disciplinară a mediatorului intervine pentru următoarele abateri: a) încălcarea obligaţiei de confidenţialitate, imparţialitate şi neutralitate; b) refuzul de a răspunde cererilor formulate de autorităţile judiciare, în cazurile prevăzute de lege; c) refuzul de a restitui înscrisurile încredinţate de părţile aflate în conflict; d) reprezentarea sau asistarea uneia dintre părţi într-o procedură judiciară sau arbitrală având ca obiect conflictul supus medierii; e) săvârşirea altor fapte care aduc atingere probităţii profesionale. Art. 39 (1) Sancţiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea abaterii şi constau în: a) observaţie scrisă; b) amendă de la 50 lei (RON) la 500 lei (RON); c) suspendarea din calitatea de mediator pe o durată de la o lună la 6 luni; d) încetarea calităţii de mediator. (2) Limitele amenzii prevăzute la alin. (1) lit. b) se actualizează periodic de către Consiliul de mediere, în funcţie de rata inflaţiei. Art. 40 (1) Orice persoană interesată poate sesiza Consiliul de mediere, în scris şi sub semnătură, în legătură cu săvârşirea unei abateri dintre cele prevăzute la art. 38. (2) Cercetarea abaterii se efectuează în termen de cel mult 60 de zile de la data înregistrării sesizării, de către o comisie de disciplină alcătuită dintr-un membru al Consiliului de mediere şi 2 reprezentanţi ai madiatorilor, desemnaţi prin tragere la sorţi din Tabloul mediatorilor. Membrii comisiei de disciplină sunt numiţi prin hotărâre a Consiliului de mediere. Invitarea celui în cauză în vederea audierii este obligatorie. Mediatorul cercetat este îndreptăţit să ia cunoştinţă de conţinutul dosarului şi să îşi formuleze apărarea. În caz de neprezentare, se va încheia un proces-verbal semnat de membrii comisiei, din care să reiasă faptul că mediatorul a fost invitat şi nu s-a prezentat la termenul stabilit. (3) Dosarul de cercetare cu propunere de sancţionare sau de neaplicare a unei sancţiuni disciplinare se înaintează Consiliului de mediere, care hotărăşte, în termen de 30 de zile, cu privire la răspunderea disciplinară a mediatorului.

Art. 41 (1) Hotărârea Consiliului de mediere de aplicare a sancţiunilor prevăzute la art. 39 alin. (1) poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia. (2) Acţiunea exercitată potrivit alin. (1) suspendă executarea hotărârii atacate.

43

(3) Hotărârea de aplicare a amenzii prevăzute la art. 39 alin. (1) lit. b), rămasă definitivă potrivit legii, constituie titlu executoriu. Neachitarea acestei amenzi în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de sancţionare atrage de drept suspendarea din calitatea de mediator, până la achitarea sumei. Art. 42 Răspunderea civilă a mediatorului poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii, prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale.

CAPITOLUL V Procedura de mediere Procedura prealabilă încheierii contractului de mediere Art. 43 (1) Părţile aflate în conflict se pot prezenta împreună la mediator. În cazul în care se prezintă numai una dintre părţi, mediatorul, la cererea acesteia, va adresa celeilalte părţi invitaţia scrisă, în vederea informării şi acceptării medierii, stabilind un termen de cel mult 15 zile. Invitaţia se transmite prin orice mijloace care asigură confirmarea primirii textului. Partea solicitantă va furniza mediatorului datele necesare contactării celeilalte părţi. (2) În cazul imposibilităţii de prezentare a vreuneia dintre părţile convocate, mediatorul poate stabili, la cererea acesteia, o nouă dată în vederea informării şi acceptării medierii. În cazul acceptării medierii, părţile în dispută şi mediatorul vor semna contractul de mediere. (21 ) În procesele şi cererile în materie civilă şi comercială, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, părţile pot încerca soluţionarea litigiului prin mediere. (3) Dacă una dintre părţi refuză, în scris, în mod explicit, medierea ori nu răspunde invitaţiei menţionate la alin. (1) ori nu se prezintă de două ori la rând la datele fixate pentru semnarea contractului de mediere, medierea se consideră neacceptată. (4) Mediatorul poate face şi alte demersuri legale pe care le consideră necesare pentru invitarea părţilor la mediere, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi. Art. 44 (1) Este interzisă desfăşurarea şedinţelor de mediere înainte de încheierea contractului de mediere. (2) Contractul de mediere se încheie între mediator, pe de o parte, şi părţile aflate în conflict, pe de altă parte. SECŢIUNEA A 2-a Contractul de mediere Art. 45 Contractul de mediere trebuie să cuprindă, sub sancţiunea anulării, următoarele clauze: a) identitatea părţilor aflate în conflict sau, după caz, a reprezentanţilor lor; b) menţionarea tipului sau a obiectului conflictului; c) declaraţia părţilor că au fost informate de către mediator cu privire la mediere, efectele acesteia şi regulile aplicabile;

44

d) obligaţia mediatorului de a păstra confidenţialitatea şi decizia părţilor privind păstrarea confidenţialităţii, după caz; e) angajamentul părţilor aflate în conflict de a respecta regulile aplicabile medierii; f) obligaţia părţilor aflate în conflict de a achita onorariul cuvenit mediatorului şi cheltuielile efectuate de acesta pe parcursul medierii în interesul părţilor, precum şi modalităţile de avansare şi de plată a acestor sume, inclusiv în caz de renunţare la mediere sau de eşuare a procedurii, precum şi proporţia care va fi suportată de către părţi, ţinându-se cont, dacă este cazul, de situaţia lor socială. Dacă nu s-a convenit altfel, aceste sume vor fi suportate de către părţi în mod egal; g) înţelegerea părţilor privind limba în care urmează să se desfăşoare medierea. h) numărul de exemplare în care va fi redactat acordul în cazul în care acesta va fi în forma scrisă, corespunzător numărului părţilor semnatare ale contractului de mediere; i) obligaţia părţilor de a semna procesul-verbal întocmit de către mediator, indiferent de modul în care se va încheia medierea. Art. 46 (1) În contractul de mediere pot fi prevăzute şi alte clauze, în condiţiile legii. (2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de mediere nu poate cuprinde clauze care contravin legii sau ordinii publice. (3) Dacă, pe parcursul procedurii de mediere, apar cheltuieli neprevăzute, efectuate în interesul părţilor şi cu acordul acestora, se va încheia o anexă la contractul de mediere. Art. 47 (1) Contractul de mediere se încheie în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute. Acesta se semnează de către părţile aflate în conflict şi de mediator şi se întocmeşte în atâtea exemplare originale câţi semnatari sunt. (2) Părţile aflate în conflict pot da procură specială unei alte persoane, în condiţiile legii, pentru a încheia contractul de mediere. Art. 48 Contractul de mediere constituie titlu executoriu cu privire la obligaţia părţilor de a achita onorariul scadent cuvenit mediatorului. Art. 49 Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de mediere în oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege. SECŢIUNEA a 3-a Desfăşurarea medierii Art. 50 (1) Medierea se bazează pe cooperarea părţilor şi utilizarea, de către mediator, a unor metode şi tehnici specifice, bazate pe comunicare şi negociere. (2) Metodele şi tehnicile utilizate de către mediator trebuie să servească exclusiv intereselor legitime şi obiectivelor urmărite de părţile aflate în conflict. (3) Mediatorul nu poate impune părţilor o soluţie cu privire la conflictul supus medierii. Art. 51

45

Medierea are loc, de regulă, la sediul mediatorului. Dacă este cazul, medierea se poate desfăşura şi în alte locuri convenite de mediator şi de părţile aflate în conflict. Art. 52 (1) Părţile aflate în conflict au dreptul să fie asistate de avocat sau de alte persoane, în condiţiile stabilite de comun acord. (2) În cursul medierii părţile pot fi reprezentate de alte persoane, care pot face acte de dispoziţie, în condiţiile legii.

Art. 53 Susţinerile făcute pe parcursul medierii de către părţile aflate în conflict, de persoanele prevăzute la art. 52 şi la art. 55 alin. (1), precum şi de către mediator au caracter confidenţial faţă de terţi şi nu pot fi folosite ca probe în cadrul unei proceduri judiciare sau arbitrale, cu excepţia cazului în care părţile convin altfel ori legea prevede contrariul. Mediatorul va atrage atenţia persoanelor care participă la mediere în condiţiile art. 52 asupra obligaţiei de păstrare a confidenţialităţii şi le va putea solicita semnarea unui acord de confidenţialitate. Art. 54 (1) Dacă, pe parcursul medierii, apare o situaţie de natură să afecteze scopul acesteia, neutralitatea sau imparţialitatea mediatorului, acesta este obligat să o aducă la cunoştinţa părţilor, care vor decide asupra menţinerii sau denunţării contractului de mediere. (2) Mediatorul are dreptul să închidă procedura de mediere, procedând potrivit dispoziţiilor art. 56, care se aplică în mod corespunzător. În această situaţie mediatorul este obligat să restituie onorariul, în parte, în condiţiile stabilite prin contractul de mediere. Art. 55 (1) În cazul în care conflictul supus medierii prezintă aspecte dificile sau controversate de natură juridică ori din orice alt domeniu specializat, mediatorul, cu acordul părţilor, poate să solicite punctul de vedere al unui specialist din domeniul respectiv. (2) Atunci când solicită punctul de vedere al unui specialist din afara biroului său, mediatorul va evidenţia doar problemele controversate, fără a dezvălui identitatea părţilor. SECŢIUNEA a 4-a Închiderea procedurii de mediere Art. 56 (1) Procedura de mediere se închide, după caz: a) prin încheierea unei înţelegeri între părţi în urma soluţionării conflictului; b) prin constatarea de către mediator a eşuării medierii; c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi. (2) În cazul în care părţile au încheiat numai o înţelegere parţială, precum şi în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), orice parte se poate adresa instanţei judecătoreşti sau arbitrale competente. Art. 57 La închiderea procedurii de mediere, în oricare dintre cazurile prevăzute la art. 56 alin. (1), mediatorul va întocmi un proces-verbal care se semnează de către părţi, personal sau prin reprezentant, şi de mediator. Părţile primesc câte un exemplar original al procesului-verbal. Art. 58

46

(1) Când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere, se poate redacta un acord scris, care va cuprinde toate clauzele consimţite de acestea şi care are valoarea unui înscris sub semnătură privată. De regulă, acordul este redactat de către mediator, cu excepţia situaţiilor în care părţile şi mediatorul convin altfel. (2) Înţelegerea părţilor nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi ordinii publice, dispoziţiile art. 2 fiind aplicabile. (3) Înţelegerea părţilor poate fi afectată, în condiţiile legii, de termene şi condiţii. (4) În cazul în care conflictul mediat vizează transferul dreptului de proprietate privind bunurile imobile, precum şi al altor drepturi reale, partaje şi cauze succesorale, sub sancţiunea nulităţii absolute, acordul de mediere redactat de către mediator va fi prezentat notarului public sau instanţei de judecată, pentru ca acestea, având la bază acordul de mediere, să verifice condiţiile de fond şi de formă prin procedurile prevăzute de lege şi să emită un act autentic sau o hotărâre judecătorească, după caz, cu respectarea procedurilor legale. Acordurile de mediere vor fi verificate cu privire la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă, notarul public sau instanţa de judecată, după caz, putându-le aduce modificările şi completările corespunzătoare cu acordul părţilor. (41 ) Mediatorul este ţinut de obligaţiile prevăzute la alin. (4) şi în cazul în care prin acordul de mediere se constituie, se modifică sau se stinge orice drept real imobiliar. (5) Obligaţia prevăzută la alin. (4) se aplică în toate situaţiile în care legea impune, sub sancţiunea nulităţii, îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă. (6) În cazul în care legea impune îndeplinirea condiţiilor de publicitate, notarul public sau instanţa de judecată va solicita înscrierea contractului autentificat, respectiv a hotărârii judecătoreşti în Cartea Funciară. Art. 593 (1) Părţile pot solicita notarului public autentificarea înţelegerii lor. (2) Părţile se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor. Competenţa aparţine fie judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul oricare dintre părţi, fie judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul unde a fost încheiat acordul de mediere. Hotărârea prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor se dă în camera de consiliu şi constituie titlu executoriu în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 432–434 din Codul de procedură civilă se aplică în mod corespunzător. (3) Actul întocmit de notarul public conform alin. (1) şi art. 58 alin. (4) şi (4 ), prin care se autentifică înţelegerea din 1 acordul de mediere, are putere de titlu executoriu. Art. 591 1. Dacă acordul de mediere se referă la o cauză succesorală şi a intervenit înainte de eliberarea certificatului de moştenitor, competenţa aparţine notarului public, conform legii. Art. 592 Cererea adresată instanţei privind pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească înţelegerea părţilor rezultată din acordul de mediere se taxează potrivit legii. Art. 60 (1) În orice fază a procedurii de mediere, oricare dintre părţile aflate în conflict are dreptul de a denunţa contractul de mediere, încunoştinţând, în scris, cealaltă parte şi mediatorul.

47

(2) Mediatorul ia act de denunţarea unilaterală a contractului de mediere şi, în cel mult 48 de ore de la data primirii încunoştinţării, întocmeşte un proces-verbal de închidere a procedurii de mediere. (3) Dacă una dintre părţile aflate în conflict nu se mai prezintă la mediere, fără a denunţa contractul de mediere în condiţiile alin. (1), mediatorul este obligat să facă toate demersurile necesare pentru a stabili intenţia reală a părţii respective şi, după caz, va continua sau va închide procedura de mediere. SECŢIUNEA a 5-a Medierea în cazul unui litigiu pe rolul instanţelor de judecată Art. 60 (1) În litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluţionare a conflictelor, părţile şi/sau partea interesată, după caz, sunt ţinute să facă dovada că au participat la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii, în următoarele materii: a) în domeniul protecţiei consumatorilor, când consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor contractuale ori garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi operatorii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute în legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor; b) în materia dreptului familiei, în situaţiile prevăzute la art. 64; c) în domeniul litigiilor privind posesia, grăniţuirea, strămutarea de hotare, precum şi în orice alte litigii care privesc raporturile de vecinătate; d) în domeniul răspunderii profesionale în care poate fi angajată răspunderea profesională, respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă procedură; e) în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă; f) în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare la registrul comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să recurgă la procedura prevăzută la art. 1.013–1.024 sau la cea prevăzută la art. 1.025–1.032 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; g) abrogată. (2)Abrogat. Art. 602 (1) Procedura de informare, incluzând şi formalităţile pentru convocarea părţilor, nu poate depăşi 15 zile calendaristice. Prevederile art. 2.532 pct. 7 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, sunt aplicabile în mod corespunzător. (2) Acceptarea participării sau participarea la şedinţa de informare nu constituie o recunoaştere a dreptului ce ar face obiectul litigiului şi nu întrerupe cursul prescripţiei. Art. 61 (1) În cazul în care conflictul a fost dedus judecăţii, soluţionarea acestuia prin mediere poate avea loc din iniţiativa părţilor sau la propunerea oricăreia dintre acestea ori la recomandarea instanţei, cu privire la drepturi asupra cărora părţile pot dispune potrivit legii. Medierea poate

48

avea ca obiect soluţionarea în tot sau în parte a litigiului. Mediatorul nu poate solicita plata onorariului pentru informarea părţilor. (2) La închiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, în toate cazurile, să transmită instanţei de judecată competente acordul de mediere şi procesul-verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic dacă părţile au ajuns la o înţelegere sau doar procesul-verbal de încheiere a medierii în situaţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. b) şi c). Art. 62 (1) Pentru desfăşurarea procedurii de mediere, judecarea cauzelor civile de către instanţele judecătoreşti sau arbitrale va fi suspendată la cererea părţilor, în condiţiile prevăzute de art. 242 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă. (2) Cursul termenului perimării este suspendat pe durata desfăşurării procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere. (3) Cererea de repunere pe rol este scutită de taxa judiciară de timbru. Art. 63 (1) În cazul în care litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, o hotărâre, dispoziţiile art. 432–434 din Codul de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător. (2) Odată cu pronunţarea hotărârii, instanţa va dispune, la cererea părţii interesate, restituirea taxei judiciare de timbru, plătită pentru învestirea acesteia, cu excepţia cazurilor în care conflictul soluţionat pe calea medierii este legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil. (21 ) Instanţa de judecată nu va dispune restituirea taxei judiciare de timbru plătite pentru învestirea acesteia, în cazul în care conflictul soluţionat este legat de o cauză succesorală pentru care nu s-a eliberat certificatul de moştenitor. (3) Hotărârea de expedient pronunţată conform prevederilor prezentei legi constituie titlu executoriu. CAPITOLUL VI Dispoziţii speciale privind medierea unor conflicte SECŢIUNEA 1 Dispoziţii speciale privind conflictele de familie Art. 64 (1) Pot fi rezolvate prin mediere neînţelegerile dintre soţi privitoare la: a) continuarea căsătoriei; b) partajul de bunuri comune; c) exerciţiul drepturilor părinteşti; d) stabilirea domiciliului copiilor; e) contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor; f) orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii. (11 ) Acordurile de mediere încheiate de părţi, în cauzele/conflictele ce au ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea domiciliului copiilor, îmbracă forma unei hotărâri de expedient. (2) Înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul.

49

Art. 65 Mediatorul va veghea ca rezultatul medierii să nu contravină interesului superior al copilului, va încuraja părinţii să se concentreze în primul rând asupra nevoilor copilului, iar asumarea responsabilităţii părinteşti, separaţia în fapt sau divorţul să nu impieteze asupra creşterii şi dezvoltării acestuia. Art. 66 (1) Înainte de încheierea contractului de mediere sau, după caz, pe parcursul procedurii, mediatorul va depune toate diligenţele pentru a verifica dacă între părţi există o relaţie abuzivă ori violentă, iar efectele unei astfel de situaţii sunt de natură să influenţeze medierea şi va decide dacă, în asemenea circumstanţe, soluţionarea prin mediere este potrivită. Dispoziţiile art. 54 sunt aplicabile în mod corespunzător. (2) Dacă, în cursul medierii, mediatorul ia cunoştinţă de existenţa unor fapte ce pun în pericol creşterea sau dezvoltarea normală a copilului ori prejudiciază grav interesul superior al acestuia, este obligat să sesizeze autoritatea competentă. SECŢIUNEA a 2-a Dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale Art. 67 (1) Dispoziţiile din prezenta lege se aplică şi în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă, după distincţiile arătate în prezenta secţiune. (2) În latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. (3) Părţile şi subiecţii procesuali nu pot fi constrânşi să accepte procedura medierii. Art. 68 (1) În cauzele penale medierea trebuie să se desfăşoare astfel încât să fie respectate drepturile fiecărei părţi ori subiect procesual la asistenţă juridică şi, dacă este cazul, la serviciile unui interpret. Procesul-verbal întocmit potrivit prezentei legi, prin care se închide procedura medierii, trebuie să arate dacă persoanele între care s-a desfăşurat procedura medierii au beneficiat de asistenţa unui avocat şi de serviciile unui interpret ori, după caz, să menţioneze faptul că au renunţat expres la acestea. (2) În cazul minorilor, garanţiile prevăzute de lege pentru desfăşurarea procesului penal trebuie asigurate, în mod corespunzător, şi în cadrul procedurii de mediere. Art. 69 (1) În cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere. (2) Termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata desfăşurării medierii. Dacă părţile aflate în conflict nu au încheiat o înţelegere, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.

50

Art. 70 (1) În cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. (2) Suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă. (3) Abrogat. (4) Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înţelegerea potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului prevăzut la alin. (2). (5) Pentru soluţionarea acţiunii penale ori a acţiunii civile în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere şi procesul-verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic dacă părţile au ajuns la o înţelegere sau doar procesul-verbal de încheiere a medierii în situaţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. b) şi c). (6) Dispoziţiile art. 61 alin. (2) se aplică în mod corespunzător în cazul în care medierea este recomandată de către organele judiciare. CAPITOLUL VII Dispoziţii tranzitorii şi finale Art. 71 (1) În termen de 4 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, se înfiinţează Consiliul de mediere, care va elabora regulamentul privind organizarea şi funcţionarea sa, precum şi standardele de formare în domeniul medierii, ce vor fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I. (2) În vederea constituirii primului consiliu de mediere, membrii acestuia vor fi desemnaţi de comun acord de către organizaţiile legal constituite din domeniul medierii, avându-se în vedere criteriile cumulative privitoare la vechimea activităţii organizaţiei în acest domeniu conform prevederilor statutului, numărul de membri specializaţi, precum şi pregătirea şi experienţa practică în mediere ale reprezentanţilor acestor organizaţii. (3) Pentru organizarea şi funcţionarea primului consiliu de mediere, în primul an de la începerea activităţii se alocă de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei, fondurile aferente următoarelor categorii de cheltuieli: a) cheltuielile de întreţinere şi funcţionare; b) salariile secretariatului tehnic al acestuia. (4) După expirarea perioadei de un an de la data constituirii Consiliului de mediere, finanţarea sa se asigură în condiţiile art. 21. Art. 72 (1) În termen de o lună de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Consiliului de mediere, începe procedura de autorizare a mediatorilor. (2) Persoanele care au absolvit sau care, la intrarea în vigoare a prezentei legi, urmează un curs de formare profesională a mediatorilor în ţară ori în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 7 lit. a)–e), pot solicita autorizarea ca mediator, în condiţiile

51

prezentei legi, având obligaţia prezentării documentelor care atestă programa de formare parcursă. Consiliul de mediere va decide autorizarea după evaluarea conţinutului programei de formare prezentate, inclusiv a duratei pregătirii. Dispoziţiile art. 8 alin. (5) se aplică în mod corespunzător. Art. 73 (1) Dispoziţiile prezentei legi privind medierea conflictelor devin aplicabile în termen de o lună de la data întocmirii tabloului mediatorilor autorizaţi. (2) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în medierea conflictelor de drepturi de care părţile pot dispune din cadrul conflictelor de muncă. Art. 74 (1) Instituţiile şi celelalte persoane juridice care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, au în derulare cursuri de formare a mediatorilor le pot finaliza în conformitate cu reglementările în vigoare la momentul începerii cursurilor. (2) Abrogat. Art. 75 Avocaţii, notarii publici, precum şi membrii altor profesii liberale care dobândesc calitatea de mediator potrivit prevederilor prezentei legi pot desfăşura activitatea de mediere la sediul unde îşi exercită activitatea de bază.

7.2. Codul de etică şi deontologie profesională a mediatorilor 1. PREAMBUL 1.1. Definiţii 1.2 Misiunea mediatorului 1.3. Obiectivele Codului 2. PRINCIPII GENERALE 2.1. Libertatea părţilor de a recurge la mediere şi de a lua o decizie 2.2 Nediscriminarea 2.3 Independenţa şi imparţialitatea mediatorului 2.4. Încrederea şi integritatea morală 2.5. Secretul profesional - confidenţialitate 2.6. Conflictul de interese 2.7. Stabilirea onorariilor 2.8. Răspunderea mediatorului 2.9. Incompatibilităţi 2.10. Calitatea procesului de mediere 3. COMPORTAMENTUL PROFESIONAL 4. RELAŢIILE DINTRE MEDIATORI 5. DISPOZIŢII FINALE

52

1. PREAMBUL Codul de etica şi deontologie profesionala a mediatorilor autorizaţi, împreună cu normele privind răspunderea disciplinară a acestora, Legea 192/16.05.2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului de mediere constituie principalele reguli îin conformitate cu care mediatorii îşi desfăşoară activitatea. Codul de etica şi deontologie profesionala al mediatorilor autorizaţi cuprinde ansamblul normelor şi caracteristicilor ce definesc calitatea activităţii profesionale, el având rol de a servi ca linie de conduita obligatorie a mediatorilor, astfel încât aceştia să desfăşoare o activitate competenta şi responsabilă, în conformitate cu etica profesiei.

1.1 Definiţii: În sensul prezentului cod, medierea este modalitatea voluntară de soluţionare a conflictelor dintre două sau mai multe persoane, pe cale amiabilă, cu sprijinul unei terţe persoane neutră, calificată şi independentă, printr-o activitate desfăşurată în conformitate cu prevederile legale în domeniu şi normele prezentului Cod. Mediatorul este persoana neutră, imparţială şi calificată, aptă să faciliteze negocierile între părţile aflate în conflict, în scopul obţinerii unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile. Probitatea profesională reprezintă respectarea tuturor normelor deontologice şi de organizare şi funcţionare ale profesiei stabilite prin lege, regulament de organizare şi funcţionare, cod etic şi deontologic şi hotărâri ale Consiliului de Mediere.

1.2.Misiunea mediatorului Într-o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie, mediatorul îndeplineşte un rol eminent. Într-un Stat de drept, mediatorul are sarcina de a încerca soluţionarea conflictelor pe cale amiabila, în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi confidenţialitate. Mediatorul nu are şi nu poate avea o obligaţie de rezultat, ci doar de prudenţă şi diligenţă. Soluţionarea conflictului depinde exclusiv de acordul părţilor, misiunea principală a mediatorului fiind aceea de a depune toate efortul de care este capabil şi priceperea pe care o are pentru a sprijini părţile să ajungă la un acord. 1.3. Obiectivele codului Normele deontologice sunt destinate să garanteze, prin acceptarea lor liber consimţită, buna îndeplinire de către mediator a misiunii sale, recunoscută ca fiind indispensabilă pentru buna funcţionare a societăţii. Nerespectarea acestor norme de către mediatori, va duce, în ultimă instanţă, la aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Obiectivele prezentului codului de etică şi deontologie profesională sunt următoarele: a) să ofere mediatorilor liniile de conduită directoare în activitatea pe care o desfăşoară b) să apere interesul public (medierea este, conf.art.4 alin 1 din legea 192 o activitate de interes public)

53

c) să promoveze încrederea în mediere ca modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor.

2. PRINCIPII GENERALE 2.1 Libertatea părţilor de a recurge la mediere şi de a lua o decizie 2.1.1. Mediatorul are obligaţia de a se asigura că părţile au recurs la procedura de mediere în mod voluntar, în cunoştinţă de cauză şi fără a fi constrânse. Fac excepţie de la acest principiu situaţiile în care medierea este o procedură obligatorie prevăzută de legile speciale. 2.1.2. Mediatorul trebuie să respecte şi să încurajeze dreptul părţilor de a lua orice decizie liberă şi în cunoştinţă de cauză care să soluţioneze divergenţele dintre ele. 2.1.3. Mediatorul va informa părţile, de la început, în ce va consta activitatea sa şi asupra faptului că decizia finală le aparţine în mod exclusiv şi că se pot retrage oricând din procesul de mediere. 2.1.4. Mediatorul nu va oferi părţilor consultanţă legală sau de specialitate, în schimb poate sfătui părţile că pot obţine asistenţă juridică independentă sau de specialitate. 2.1.5. Mediatorii trebuie să acorde asistenţă numai în cazul în care au calificarea necesară pentru a răspunde în mod rezonabil orizontului de aşteptare al părţilor angajate în mediere. 2.2 Nediscriminarea Mediatorul nu va refuza activitatea de mediere şi nu o va exercita la standarde inferioare din motive ce ţin de rasa, culoarea, naţionalitatea, origine etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială a părţilor. 2.3. Independenţa, neutralitatea şi imparţialitatea mediatorului Mediatorii trebuie să fie independenţi, neutrii faţă de dispute şi părţi şi să conducă procesul de mediere într-un mod imparţial. În exercitarea atribuţiilor lor profesionale trebuie să se bucure de deplină independenţă faţă de entităţi care ar putea avea interese în cauzele în care are loc medierea. Această independenţă trebuie să fie de natură a le garanta imparţialitatea, neutralitatea şi echidistanţa faţă de cauză, rezultatele acesteia şi părţile implicate în dispută. Mediatorul trebuie să evite orice situaţie de natură să îi limiteze independenţa şi să respecte normele de etică profesională. Dacă în orice moment din timpul procesului de mediere mediatorul îşi pierde aceste atribute, el este obligat să aducă acest fapt la cunoştinţa părţilor implicate în conflict şi –dacă este cazul – să anunţe entitatea care a referit cazul. În situaţiile în care vor fi soluţionate prin mediere conflicte de familie, independenţa şi imparţialitatea mediatorului nu pot fi argumente pentru a ignora sau neglija interesul superior al minorului. 2.4. Încrederea şi integritatea morală Relaţia dintre mediator şi părţi se bazează pe încredere, având la bază cinstea, probitatea, spiritul de dreptate şi sinceritatea mediatorului. 2.5. Secretul profesional - confidenţialitatea

54

Prin însăşi natura misiunii sale, mediatorul este depozitarul secretelor părţilor implicate în procedura medierii şi destinatarul comunicărilor de natură confidenţială. Fără o garanţie a confidenţialităţii, încrederea nu poate exista. Prin urmare, secretul profesional este recunoscut ca fiind deopotrivă un drept şi o îndatorire fundamentală şi primordială a mediatorului. Mediatorul trebuie să respecte secretul oricărei informaţii confidenţiale de care ia cunoştinţă în cadrul activităţii sale profesionale. Această obligaţie nu este limitată în timp. 2.6. Conflictul de interese Mediatorul trebuie să refuze preluarea unui caz dacă ştie că există împrejurări care lar împiedica să fie neutru şi imparţial, precum şi atunci când constată ca drepturile în discuţie nu pot face obiectul medierii. Mediatorii vor face cunoscute toate conflictele de interese potenţiale sau existente de care sunt, în mod rezonabil, conştienţi. Comunicarea conflictelor de interese se face atât către părţile în conflict cât şi, dacă este cazul, entităţii care a referit cazul. Dacă părţile nu- şi dau acordul expres privind participarea sa, în continuare, mediatorul, într-o asemenea situaţie, este obligat să renunţe la soluţionarea respectivului caz. De asemenea, mediatorul nu poate reprezenta sau asista vreuna dintre părţi intr-o procedură judiciară ori arbitrală având ca obiect conflictul supus medierii. Mediatorul nu poate fi audiat ca martor în legătură cu faptele sau actele de care a luat la cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere.

2.7. Stabilirea onorariilor Mediatorul trebuie să informeze părţile cu privire la onorariu, iar valoarea însumată a onorariului şi cheltuielilor ocazionate de procedura medierii trebuie să fie echitabilă şi justificată. Ei vor explica părţilor baza de calcul şi valoarea onorariilor, precum şi a deconturilor de cheltuieli. 2.8. Răspunderea mediatorului Mediatorul răspunde civil, penal şi disciplinar, pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale, în conformitate cu prevederile legii civile, penale şi normelor stabilite de Consiliul de mediere. Încălcarea prevederilor prezentului cod constituie atingere adusă probităţii profesionale şi atrag sancţionarea conform legii. 2.9. Incompatibilităţi Exercitarea profesiei de mediator este compatibilă cu orice altă profesie, cu excepţia incompatibilităţilor prevăzute prin legi speciale. 2.10. Calitatea procesului de mediere Mediatorii trebuie să depună toate diligenţele necesare în vederea prestării unui serviciu de calitate în condiţii de siguranţă, respect reciproc, egalitate de şanse, respectarea diversităţii, corectitudine profesională şi procedurală. 3. COMPORTAMENTUL PROFESIONAL 3.1. În exercitarea profesiei, mediatorii au obligaţia să respecte hotărârile Consiliului de Mediere.

55

3.2. Mediatorul trebuie sa adopte un comportament apt de a contribui la creşterea prestigiului profesiei. Pentru aceasta el trebuie să fie devotat profesiei, să-şi îmbunătăţească tehnicile şi practicile profesionale, urmând în acest scop cursuri de formare continuă. Mediatorul trebuie să se asigure că personalul angajat sau administrativ necesar activităţii de mediere respectă deontologia şi secretul profesiei. Toţi mediatorii, astfel cum sunt definiţi în conţinutul legii, trebuie să se abţină, chiar în afara exercitării profesiei, de la orice încălcări ale legilor, regulamentelor şi regulilor profesiei, şi de la orice acţiuni contrare imparţialităţii, independenţei şi onoarei profesiei, susceptibile să aducă ştirbire demnităţii acesteia, adică probităţii profesionale. 3.3. Mediatorul este autorizat să informeze publicul despre serviciile pe care le oferă, cu condiţia ca informaţia să fie fidelă, veridică şi cu respectarea secretului profesional, a altor principii esenţiale ale profesiei şi a regulilor de publicitate stabilite prin norme aplicabile profesiei. Mediatorul va evita să facă menţiuni care să aducă atingere intereselor altor practicieni în mediere. 4. RELATIILE DINTRE MEDIATORI 4.1. Practicienii în mediere îşi datorează amabilitate şi respect reciproc. Acestea exclud vulgaritatea şi manifestările necuviincioase. Ei trebuie să se abţină de la orice atitudine jignitoare ori imputări rău voitoare, în general să se abţină de la orice acţiune susceptibilă de a aduce daune altor colegi mediatori. 4.2. Divergenţele dintre mediatori se vor soluţiona pe cale amiabilă, iar în situaţia nerezolvării pe această cale, vor fi supuse dezbaterii Consiliului de mediere, constituit în instanţă disciplinară. 5. DISPOZIŢII FINALE Regulile privind conduita etică şi deontologia profesională sunt obligatorii pentru toţi mediatorii.

56

7.3. Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 61 litera (c) și articolul 67 alineatul (5) a doua liniuță, având în vedere propunerea Comisiei, având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European (1), hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat (2), întrucât: (1) Comunitatea și-a stabilit ca obiectiv menținerea și dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, în cadrul căruia se asigură libera circulație a persoanelor. În acest scop, Comunitatea trebuie să adopte, printre altele, măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă care sunt necesare bunei funcționări a pieței interne. (2) Principiul accesului la justiție este fundamental și, în vederea facilitării accesului la justiție, Consiliul European, în cadrul reuniunii sale de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, a solicitat crearea de către statele membre a unor proceduri alternative, extrajudiciare. (3) În mai 2000, Consiliul a adoptat Concluziile privind metodele alternative de soluționare a litigiilor în materie civilă și comercială, afirmând că stabilirea principiilor de bază în acest domeniu este un pas esențial în vederea înlesnirii evoluției și a funcționării corespunzătoare a procedurilor extrajudiciare pentru soluționarea litigiilor în materie civilă și comercială care să ducă la simplificarea și îmbunătățirea accesului la justiție. (4) În aprilie 2002, Comisia a prezentat o Carte verde privind metodele alternative de soluționare a litigiilor în materie civilă și comercială, în care a examinat situa ția actuală în

57

ceea ce privește metodele alternative de solu- ționare a litigiilor în Uniunea Europeană și a inițiat o vastă consultare cu statele membre și cu părțile interesate privind posibilele măsuri de încurajare a utilizării medierii. (5) Obiectivul de a asigura un acces mai bun la justiție, ca parte a politicii Uniunii Europene de instituire a unui spațiu de libertate, securitate și justiție, ar trebui să includă accesul la metode de soluționare a litigiilor atât pe cale judiciară, cât și extrajudiciară. Prezenta directivă ar trebui să contribuie la buna funcționare a pieței interne, în special în ceea ce privește disponibilitatea serviciilor de mediere. (6) Medierea poate asigura o soluționare extrajudiciară eficientă din perspectiva costurilor și rapidă a litigiilor în materie civilă și comercială prin intermediul unor proceduri adaptate nevoilor părților. Este mai probabil ca acordurile rezultate din mediere să fie respectaten voluntar și să mențină o relație amiabilă și durabilă între părți. Aceste avantaje sunt și mai pronunțate în situațiile care prezintă elemente de extraneitate. (7) Pentru a promova în continuare utilizarea mai intensă a medierii și pentru a asigura un cadru juridic previzibil părților care recurg la mediere, este necesară introducerea unei legislații cadru, care să abordeze, în special, aspecte esențiale ale procedurii civile. (8) Dispozițiile prezentei directive ar trebui să se aplice numai medierii în cazul litigiilor transfrontaliere, darn nimic nu ar trebui să împiedice statele membre în a aplica aceste dispoziții în egală măsură procedurilor interne de mediere. (9) Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice în niciun fel folosirea tehnologiilor moderne de comunicare în cadrul procedurii de mediere. (10) Prezenta directivă ar trebui să se aplice procedurilor în care două sau mai multe păr ți ale unui litigiu transfrontalier încearcă, din proprie inițiativă, să ajungă la un acord amiabil în privința soluționării litigiului dintre ele, cu asistența unui mediator. Aceasta ar trebui să se aplice în materie civilă și comercială. Totuși, directiva nu ar trebui să se aplice în cazul drepturilor și obligațiilor de care părțile nu pot dispune în mod liber potrivit legisla ției aplicabile corespunzătoare. Astfel de drepturi și obligații se regăsesc în special în dreptul familiei și în dreptul muncii. (11) Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice negocierilor precontractuale și nici procedurilor cvasijudiciare, precum anumite sisteme de conciliere judiciară, sisteme de soluționare a plângerilor consumatorilor, arbitrajul și deciziile experților, sau procedurilor în cadrul cărora persoanele sau organele care conduc procedura emit o recomandare oficială, ce poate fi obligatorie sau nu, privind soluționarea litigiului. (12) Prezenta directivă ar trebui să se aplice cazurilor în care o instanță trimite păr țile să recurgă la mediere sau în care dreptul național prevede medierea. Mai mult decât atât, în măsura în care un judecător poate acționa ca mediator în conformitate cu dreptul național, prezenta directivă ar trebui să se aplice de asemenea medierii efectuate de un judecător care nu este implicat în nicio procedură judiciară conexă domeniului sau domeniilor litigioase. Aplicarea acestei directive nu ar trebui, însă, să fie extinsă la demersurile instan ței sau ale judecătorului sesizat cu soluționarea unui litigiu, în contextul procedurii judiciare privind litigiul respectiv, sau la cazurile în care instanța sau judecătorul sesizat solicită asisten ță sau consiliere din partea unei persoane competente. (13) Medierea prevăzută în prezenta directivă ar trebui să constituie o procedură voluntară în sensul că părțile sunt ele însele responsabile de procedură și o pot organiza după cum doresc

58

și încheia în orice moment. Totuși, instanțele ar trebui să aibă posibilitatea de a stabili în temeiul dreptului național termene în care să se desfășoare procedura de mediere. De asemenea, instanțele ar trebui să poată atrage atenția părților asupra posibilității de a recurge la mediere ori de câte ori este cazul. (14) Nicio dispoziție a prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere legislației naționale în temeiul căreia recurgerea la mediere este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancțiuni, cu condiția ca o astfel de legislație să nu împiedice părțile să își exercite dreptul de acces la sistemul judiciar. De asemenea, nicio dispoziție a mprezentei directive nu ar trebui să aducă atingere sistemelor actuale de autoreglementare în domeniul medierii, în măsura în care acestea abordează aspecte nereglementate de prezenta directivă. (15) Pentru a asigura securitatea juridică, prezenta directivă ar trebui să indice data care se ia în considerare pentru a determina dacă un litigiu pe care părțile încearcă să îl solu ționeze pe calea medierii este sau nu un litigiu transfrontalier. În absența unui acord scris, se consideră că părțile decid să recurgă la mediere în momentul în care iau măsuri specifice în vederea inițierii procedurii de mediere. (16) Pentru a asigura încrederea reciprocă necesară cu privire la confidențialitate, la efectul asupra decăderii și a prescripției și la recunoașterea și executarea acordurilor rezultate în urma medierii, statele membre ar trebui să încurajeze, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, formarea mediatorilor și introducerea unor mecanisme eficiente de control al calității în ceea ce privește furnizarea serviciilor de mediere. (17) Statele membre ar trebui să definească astfel de mecanisme, care pot include recurgerea la soluții disponibile pe piață, și nu ar trebui să li se solicite asigurarea vreunei finan țări în acest sens. Aceste mecanisme ar trebui să urmărească menținerea flexibilității procedurii de mediere și a autonomiei părților și garantarea faptului că medierea este efectuată de o manieră eficace, imparțială și competentă. Ar trebui atrasă atenția mediatorilor asupra existenței Codului european de conduită pentru mediatori care ar trebui pus, de asemenea, la dispozi ția publicului larg pe internet. (18) În domeniul protecției consumatorului, Comisia a adoptat o recomandare (1) care stabilește criteriile minime de calitate pe care organele extrajudiciare implicate în solu ționarea amiabilă a litigiilor consumatorilor ar trebui să le ofere justițiabililor.Orice mediator sau organism care intră în domeniul de aplicare al acestei recomandări ar trebui încurajat să îi respecte principiile. Pentru a facilita diseminarea informațiilor referitoare la astfel de organisme, Comisia ar trebui să înființeze o bază de date cu sistemele extrajudiciare pe care statele membre le consideră conforme cu principiile recomandării menționate. (19) Medierea nu ar trebui considerată o soluție inferioară procedurii judiciare din cauza faptului că respectarea acordurilor rezultate în urma medierii ar depinde de bunăvoința părților. Prin urmare, statele membre ar trebui să asigure părților unui acord scris rezultat în urma medierii posibilitatea conferirii unui caracter executoriu conținutului acestuia. Un stat membru ar trebui să aibă posibilitatea de a refuza recunoașterea caracterului executoriu al unui acord numai în cazul în care clauzele acestuia sunt contrare dreptului său, inclusiv dreptului internațional privat al acestuia, sau în cazul în care legislația acestuia nu prevede posibilitatea pentru conținutul acordului respectiv de a dobândi caracter executoriu. Un astfel de caz ar putea fi cel în care acordul cuprinde obligații care, prin natura lor, nu pot avea caracter executoriu.

59

(20) Conținutul unui acord rezultat în urma medierii care a devenit executoriu într-un stat membru ar trebui recunoscut și declarat executoriu în celelalte state membre în conformitate cu dreptul comunitar sau național aplicabil. (21) Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 prevede în mod expres că, pentru a fi executorii în alt stat membru, acordurile dintre părți trebuie să fie executorii în statul membru în care au fost încheiate. În acest sens, în cazul în care conținutul unui acord rezultat în urma medierii și care privește aspecte de dreptul familiei nu este executoriu în statul membru în care a fost încheiat acordul și în care este formulată cererea prin care se solicită conferirea caracterului executoriu, prezenta directivă nu ar trebui să încurajeze părțile să eludeze legile acelui stat membru prin conferirea caracterului executoriu acordului într-un alt stat membru. (22) Prezenta directivă nu ar trebui să afecteze normele din statele membre privind executarea acordurilor rezultate în urma medierii. (23) Confidențialitatea în procesul de mediere este importantă și de aceea prezenta directivă ar trebui să asigure un grad minim de compatibilitate a normelor de procedură civilă în privin ța modului în care să se asigure protecția confidențialității medierii în cadrul tuturor procedurilor judiciare în materie civilă și comercială sau în cadrul procedurilor de arbitraj desfășurate ulterior. (24) Pentru a încuraja părțile să recurgă la mediere, statele membre ar trebui să se asigure că normele lor privind decăderea și prescripția extinctivă nu împiedică părțile să facă apel la procedurile judiciare sau la arbitraj în caz de eșec al medierii. Statele membre ar trebui să garanteze obținerea acestui rezultat, chiar dacă prezenta directivă nu armonizează normele de drept intern privind termenele de decădere și de prescripție. Dispozițiile privind termenele de decădere și de prescripție din acordurile internaționale, astfel cum au fost puse în aplicare în statele membre, de exemplu în domeniul dreptului transporturilor, nu ar trebui să fie afectate de dispozițiile prezentei directive. (25) Statele membre ar trebui să încurajeze distribuirea către publicul larg a informa țiilor privind modalitățile de contactare a mediatorilor și a organizațiilor care oferă servicii de mediere. De asemenea, statele membre ar trebui să încurajeze practicienii în domeniul dreptului să își informeze clienții cu privire la posibilitatea recurgerii la mediere. (26) În conformitate cu punctul 34 din Acordul interinstituțional pentru o mai bună legiferare (3), statele membre sunt încurajate să elaboreze, pentru ele însele și în interesul Comunită ții, propriile tabele de concordanță care să ilustreze, pe cât posibil, corespondența dintre prezenta directivă și măsurile de transpunere și să le facă publice. (27) Prezenta directivă vizează promovarea drepturilor fundamentale și ține seama de principiile care sunt recunoscute în special de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. (28) Deoarece obiectivele prezentei directive nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre și, având în vedere amploarea și efectele acțiunii pot fi realizate mai bine la nivelul Comunității, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la respectivul articol, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. (29) În conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității

60

Europene, Regatul Unit și Irlanda și-au exprimat dorința de a participa la adoptarea și aplicarea prezentei directive. (30) În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind pozi ția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, care, prin urmare, nu este obligatorie pentru aceasta și nu i se aplică. ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ: Articolul 1 Obiectivul și domeniul de aplicare (1) Obiectivul prezentei directive este de a facilita accesul la soluționarea alternativă a litigiilor și de a promova soluționarea pe cale amiabilă a acestora prin încurajarea utilizării medierii și asigurarea unei relații echilibrate între mediere și procedurile judiciare. (2) Prezenta directivă se aplică, în cazul litigiilor transfrontaliere, în materie civilă și comercială, exceptând acele drepturi și obligații de care părțile nu pot dispune în conformitate cu legislația aplicabilă corespunzătoare. Directiva nu se aplică, în special, chestiunilor fiscale, vamale sau administrative și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice („acta iure imperii”). (3) În prezenta directivă, termenul „stat membru” înseamnă statele membre cu excep ția Danemarcei. Articolul 2 Litigii transfrontaliere (1) În sensul prezentei directive, un litigiu transfrontalier este acela în care cel puțin una dintre părți își are domiciliul sau reședința obișnuită într-un alt stat membru decât cel al oricărei alte părți la data la care: (a) părțile decid să recurgă la mediere după apariția litigiului; (b) medierea este impusă de instanță; (c) există o obligație de a recurge la mediere care reiese din dreptul național; sau (d) o invitație este adresată părților, în sensul articolului 5. (2) Fără a aduce atingere alineatului (1), în sensul articolelor 7 și 8, un litigiu transfrontalier este în egală măsură cel în care procedurile judiciare sau arbitrale care au urmat medierii între părți sunt inițiate în alt stat membru decât cel în care păr țile î și au domiciliul sau re ședin ța obișnuită la data menționată la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c). (3) În sensul aplicării alineatelor (1) și (2), domiciliul se determină în conformitate cu dispozițiile articolelor 59 și 60 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. Articolul 3 Definiții În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții: (a) „mediere” înseamnă un proces structurat, indiferent cum este denumit sau cum se face referire la acesta, în care două sau mai multe părți într-un litigiu încearcă, din proprie inițiativă, să ajungă la un acord privind soluționarea litigiului dintre ele, cu asisten ța unui mediator. Acest proces poate fi inițiat de către părți, recomandat sau impus de instan ță sau prevăzut de dreptul unui stat membru. Aceasta include medierea efectuată de un judecător care nu este implicat în nicio procedură judiciară conexă litigiului în cauză. Medierea exclude

61

demersurile instanței sau ale judecătorului sesizat de a soluționa litigiul pe parcursul procedurilor judiciare privind litigiul în cauză; (b) „mediator” înseamnă orice terț chemat să conducă procesul de mediere într-o manieră eficace, imparțială și competentă, indiferent de denumirea sau de profesia terțului în statul membru respectiv și de modul în care terțul a fost numit sau i s-a solicitat să efectueze medierea. Articolul 4 Asigurarea calității medierii (1) Statele membre încurajează, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, elaborarea unor coduri voluntare de conduită și acceptarea acestora de către mediatori și organizațiile care furnizează servicii de mediere, precum și a altor mecanisme eficace de control al calită ții privind furnizarea serviciilor de mediere. (2) Statele membre încurajează formarea inițială și continuă a mediatorilor pentru a asigura efectuarea unei medieri eficace, imparțiale și competente față de părți. Articolul 5 Recurgerea la mediere (1) O instanță la care a fost introdusă o acțiune poate, atunci când este cazul și având în vedere toate circumstanțele cazului respectiv, să invite părțile să recurgă la mediere pentru a soluționa litigiul. Instanța poate, de asemenea, invita părțile să participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere dacă astfel de sesiuni sunt organizate și sunt ușor accesibile. (2) Prezenta directivă nu aduce atingere legislației naționale conform căreia recurgerea la mediere, înainte sau după inceperea procedurii judiciare, este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancțiuni cu condiția ca o astfel de legislație să nu împiedice păr țile să î și exercite dreptul de acces la sistemul judiciar. Articolul 6 Caracterul executoriu al acordurilor rezultate în urma medierii (1) Statele membre asigură părților, sau uneia dintre părți cu consimțământul expres al celorlalte, posibilitatea de a solicita dobândirea caracterului executoriu al conținutului acordului scris rezultat în urma medierii. Conținutul unui astfel de acord dobândește for ță executorie, cu excepția cazului în care fie conținutul acordului este contrar dreptului statului membru in care este făcută solicitarea, fie dreptul acelui stat membru nu prevede posibilitatea conferirii acestuia un caracter executoriu. (2) Conținutul acordului poate dobândi caracter executoriu printr-o hotărâre, decizie sau act autentic emise de o instanță sau de o altă autoritate competentă în conformitate cu dreptul statului membru în care a fost făcută solicitarea. (3) Statele membre comunică Comisiei denumirile instanțelor judecătorești sau ale altor autorități competente să primească cereri în conformitate cu alineatele (1) și (2). (4) Nicio dispoziție a prezentului articol nu aduce atingere normelor aplicabile recunoașterii și a unui acord al cărui conținut a dobândit caracter executoriu în conformitate cu alineatul (1). Articolul 7 Confidențialitatea medierii (1) Dat fiind că este de dorit ca medierea să aibă loc într-un mod care respectă confidențialitatea, statele membre se asigură că, cu excepția cazului în care păr țile hotărăsc

62

altfel, nici mediatorii, nici cei implicați în administrarea procesului de mediere să nu fie obligați să aducă probe în cursul procedurilor judiciare civile și comerciale sau în cursul procedurilor arbitrale privind informații rezultate din sau în legătură cu procesul de mediere, cu excepția cazului în care: (a) acest lucru este necesar pentru considerente imperioase de ordine publică ale statului membru respectiv, în special pentru a asigura protecția interesului superior al copilului sau pentru a împiedica vătămarea integrității fizice sau psihice a unei persoane; sau (b) divulgarea conținutului acordului rezultat în urma medierii este necesară punerii în aplicare sau executării acestuia. (2) Nicio prevedere din alineatul (1) nu împiedică statele membre să adopte măsuri mai stricte pentru a proteja confidențialitatea medierii. Articolul 8 Efectul medierii asupra termenelor de decădere și de prescripție (1) Statele membre se asigură că părțile care aleg medierea în vederea solu ționării unui litigiu nu vor fi ulterior împiedicate să inițieze o procedură judiciară sau arbitrală privind respectivul litigiu ca urmare a împlinirii unor termene de decădere sau de prescripție extinctive pe durata procesului de mediere. (2) Alineatul (1) nu aduce atingere dispozițiilor privind termenele de decădere și de prescripție din acordurile internaționale la care sunt părți statele membre. Articolul 9 Informarea publicului larg Statele membre încurajează, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, punerea la dispoziția publicului larg, în special pe internet, a informațiilor privind modalitățile de contactare a mediatorilor și a organizațiilor care oferă servicii de mediere. Articolul 10 Informații referitoare la autoritățile și instanțele competente Comisia face publice, prin orice mijloace corespunzătoare, informațiile referitoare la instanțele sau autoritățile competente comunicate de către statele membre în conformitate cu articolul 6 alineatul (3). Articolul 11 Revizuirea Nu mai târziu de 21 mai 2016, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social European un raport privind aplicarea prezentei directive. Acest raport analizează evoluția medierii în Uniunea Europeană și impactul prezentei directive în statele membre. Dacă este necesar, raportul este însoțit de propuneri în vederea adaptării prezentei directive. Articolul 12 Transpunerea (1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 21 mai 2011, cu excepția articolului 10, pentru care asigurarea conformității trebuie să aibă loc cel mai târziu la 21 noiembrie 2010. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta. Atunci când statele membre adoptă aceste acte, ele conțin o trimitere la

63

prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitățile de efectuare a acestei trimiteri. (2) Statele membre comunică Comisiei textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă. Articolul 13 Intrarea în vigoare Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Articolul 14 Destinatari Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Bibliografie

Cărți. Studii. 1. „Medierea, Oxigen pentru afaceri”, Alina Gorghiu- coordonator, Manuela Sîrbu, Nicolae Bogdan Codruţ Stănescu și alții, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 2. Thierry Garby, Avocat a la Cour, „La Gestion de Conflits”, Collection Entreprise et Perspective Economiques, Chambre de Commerce et d’Industrie de Paris, Economica, 49, rue Hericart, 75015 Paris 3. Medierea în Uniunea Europeană - Stadiu și Perspective, Grupul European al Magistra ților care susține Medierea (GEMME), Secțiunea Română, Editura Universitară, București, 2010 4. “Professione Mediatore”, Guida operativa per mediatori, conciliatori e arbitri, Damiano Marinelli, Gruppo Editoriale Esselibri-Simone, 2011. 5. Dwight Golann & Jay Folberg, „Mediation The role of Advocate and Neutral”, Aspen Publishers, 76 Ninth Avenue, New York, NY 10011. 6. „Mediation Process - Practical Strategies for Resolving Conflict”, Christopher W. Moore, Updated and revised 3rd Edition, Jossey – Bass a Wiley Imprint, 989 Market Street, San Francisco, CA 94103-1741 7. Viorel Roș, Arbitrajul comercial internațional, Regia Autonomă, Monitorul Oficial, București 2000.

64

8.Antonie Iorgovan, „Tratat de drept administrativ”, volumul I, Ediția 4, Editura All Beck, București 2005 9. I. Vida, « Puterea executivă și administrația publică » 10. FIDIC – „Federația Internațională a Inginerilor Consultanți 11. Jimmy Carter, Dispute Resolutiona Act Statement on Signing S. 423 into Law, February 12. Medierea Oxigen pentru o societate modernă, Alina Gorghiu, Manuela Sîrbu, Bogdan Stănescu și alții, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 13. 1980, online by Gerhard Peters and John T. Woolley, The American Presiency Project 14. Manuela Sîrbu, Relaţia mediere arbitraj din perspectiva noilor reguli ale medierii elaborate de ICC, Analele Universităţii Titu Maiorescu, revista Drept, serie nouă, 2013, anul XII 15. Medierea in Uniunea Europeană stadiu și perspective, Grupul European al Magistraţilor care susţin medierea (GEMME), Secţiunea română, Editura Universitară Bucureşti, 2010 16. „Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2007. 17. Prof. Avv. Damiano Marinelli, ,,Professione mediatore” Guida Operativa per mediatori, conciliatori e arbitri, Serie L – Professionale, Sedizione Giuridiche Simone Gruppo Editoriale Esselibri – Simone. 18. Christopher W. Moore, „The Mediation Process”, Jossey-Bass Edition, San Francisco 1996. 19. ”Formarea de mediatori”, Centrul Avocaților Mediatori „Cristian Iordanescu”, Education through Human Toolkit, Ianuarie-Februarie 2009, București. 20. Christopher W. Moore, The mediation Process, Ediția 3 Revizuită, USA, 2003. 21. Christian Buhring-Ehle, Arbitration and Mediation in International Bussiness, Second Edition, Kluwer Law International BV, The Netherlands, 2006. 22. Roger Fisher & William Ury, ,,Getting to yes and Negotiating an agreement without giving”, in second Edition, Random House Bussiness Books 1991. 23. Discursul susţinut la 21 august 1849 de Victor Hugo – citat în D. de Rougemont, Ecrits sur l'Europe, vol. 1, Éditure de la Différence, Paris, 1994 24. Articol publicat de Sîrbu Manuela în Revista de Drept Analele Universităţii Titu Maiorescu, serie nouă, 2013,an XI 25. Ghid de bune practici în temeiul Convenţiei de la Haga din 25 Octombrie 1980, Medierea, Conferinţa de la Haga de drept internaţional privat 2012

65

25. Culegere de hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia medierii Editura Universitară, 2011 26. Culegere decizii

Legislație 1.Legea nr.192/2006 completată şi modificată 2.Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței 3. Deciza 266/2014 4. Noul Cod de Procedură Civilă 5. Protocolul de Acord din 5 Mai 2006 6. Cartea Verde 7. Codul de Etică și Deontologie profesională a mediatorilor 8. ICC Arbitration Rules, Mediation Rules - Mediation Clauses , Clause A 9. Mediation Guidance Notes, ICC, Commission on Arbitration and ADR. 10. Legea nr. 335/2007 privind Camerele de Comerţ din România publicată în Monitorul Oficial nr. 836/6 decembrie 2007 modificată şi completată prin Legea nr. 39/2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 224/31 martie 11. Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României 12. Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Web Site-uri 1. www.just.ro 2. http://www.netlawman.co.uk/info/alternative-dispute-resolution.php. 3. http://arbitration.ccir.ro/ 4. http://www.adrservices.org/other-processes 5. http://www.mncourts.gov/district/4 6. http://www.avp.ro/index.php 7. http://en.wikipedia.org 8. http://www.quakersintheworld.org/quakers-in-action/210 9. www.nmi-mediation.nl 10. www.ec.europa.eu

66

11. www.associazionelegaliitaliani.it 12. www.iccwbo.org 13. www.cadmusjournal.org 14. www.kluwerarbitrationblog.com 15. www.eccromania.ro