Lucrarea Licenta Arestul La Domiciliu Finala 09 Ian [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE DIPLOMĂ

COORDONATOR STIINTIFIC :CONF.UNIV.DR. ABSOLVENT:

SIBIU 2017

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT SPECIALIZAREA DREPT

MĂSURA PREVENTIVĂ A ARESTULUI LA DOMICILIU

SIBIU 2017

DECLARAŢIE

Subsemnata ............. , candidat la examenul de licență la Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu”, specializarea Drept, declar pe propria răspundere că lucrarea de faţă este rezultatul muncii mele, pe baza cercetărilor mele şi pe baza informaţiilor obţinute din surse care au fost citate şi indicate, conform normelor academice, în note şi în bibliografie. Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora şi că nicio parte din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale cuiva, persoană fizică sau juridică. Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei instituţii de învăţământ superior în vederea obţinerii unui grad sau titlu ştiinţific ori didactic.

Data,

Semnătura,

CUPRINS INTRODUCERE CAPITOLUL I – DREPTUL LA LIBERTATE INDIVIDUALĂ ÎN MATERIE PENALĂ 1.1 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL…………..PAG 1.2 PRINCIPIUL LIBERTĂŢII INDIVIDUALE ŞI A SIGURANŢEI PERSOANEI . NOȚIUNI GENERICE…………………………………………………………………..PAG 1.3 DREPTUL LA LIBERTATE ŞI SIGURANŢA ÎN JURISPRUDENŢA CEDO…..PAG 1.4 GARANŢIA RESPECTĂRII DREPTULUI LA LIBERTATE ÎN LEGISLAŢIA ȚĂRII NOASTRE…………………………………………………………………………..PAG CAPITOLUL II - GENERALITĂȚI PRIVIND MĂSURILE PREVENTIVE 2.1 MIJLOACELE DE CONSTRÂNGERE PROCESUALA ȘI FELURILE LOR 2.2 NOȚIUNEA ȘI NATURA JURIDICĂ A MĂSURILOR PREVENTIVE 2.3 SCOPUL.CONDIȚIILE GENERALE DE APLICARE ȘI CATEGORIILE MĂSURILOR PREVENTIVE 2.4 ORGANELE JUDICIARE COMPETENTE ȘI ACTELE PRIN CARE SE POT LUA MĂSURI PREVENTIVE CAPITOLUL III ARESTAREA PREVENTIVĂ 3.1 LUAREA MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU FATA DE INCULPAT 3.2 PROCEDURA ARESTĂRII PREVENTIVE A INCULPATULUI 3.3 REGIMUL DIFERENŢIAT AL MINORULUI ÎN MATERIA MĂSURILOR PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE

CAPITOLUL IV MĂSURA PREVENTIVĂ A ARESTULUI LA DOMICILIU 4.1 CARACTERUL DE NOUTATALE AL MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU 4.2 CONDIȚIILE ȘI CAZURILE ÎN CARE SE POATE DISPUNE MĂSURA ARESTULUI LA DOMICILIU 4.3 DURATA ARESTULUI LA DOMICILIU 4.4 DISPUNEREA ARESTULUI LA DOMICILIU ÎN DIFERITELE FAZE PROCESUALE

Bibliografie

INTRODUCERE

Una din condiţile primordiale ale existenţei oricărei societăţi, indiferent de perioada istorică la care ne referim şi indiferent de teritoriu, a constituit-o apărarea valorilor sociale împotriva faptelor periculoase care aduc atingere acestora, apărare de care depindea în mod indiscutabil normala convieţuire în societate.După apariţia statului, ca formă de organizare, funcţia de apărare a valorilor sociale esenţiale pe care se întemeiează şi se dezvoltă societatea se realizează cu ajutorul ştiinţei dreptului penal . Interzicând săvârşirea unor fapte periculoase care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri, ce aduc atingere unor drepturi fundamentale pentru menţinerea unui climat bazat pe siguranţă şi respect reciproc, sancţionând persoanele care săvârşesc astfel de fapte, dreptul penal contribuie la realizarea acestor obiective şi promovarea acestor valori la rangul pe care îl merită. Adagiul "fiat iustitia, pereat mundus" caracterizează o abordare idealistă a conceptului de dreptate, care trebuie să fie mai preţioasă chiar decât întreaga lume, nefiind permisă în materie penală nicio tranzacţionare a vreunui litigiu între stat şi infractor, pedeapsa aplicată trebuind să reflecte gravitatea răului produs întregii comunităţi. Este cunoscut că, în istorie, orice excese făcute într-un anumit sens au generat ulterior, ca un efect de pendulă, alte excese în sensul opus. Astfel că este posibil ca, după o perioadă în care se pune accent deosebit pe protejarea drepturilor individului în detrimentul apărării societăţii, să urmeze o perioadă de revenire a statului autoritar. În susţinerea acestei idei, în ţările cu tradiţie în afirmarea drepturilor individului se face din ce în ce mai simţită ingerinţa statului în viată privată pentru reprimarea unor probleme controversate şi de actualitate în societatea zilelor noastre şi anume terorismul internaţional , traficul de substanţe interzise sau proxenetismul. Ansamblul regulilor de conduita cuprinse în legislaţia statului nostru constituie ordinea de drept normativă sau formală, creată prin acte normative edictate de organele puterii de stat. Desfăşurarea relaţiilor sociale potrivit regulilor de conduită care alcătuiesc ordinea de drept normativă, în mod continuu şi pretutindeni pe teritoriul ţării, constituie la rândul său ordinea de drept efectivă. Această ordine de drept reală este un fenomen de viată socială, o realitate trăită, o înfăptuire vastă şi complexă rezultată din comportarea membrilor colectivităţii şi deci din fiecare act de

supunere la exigenţele regulilor de conduită şi din toate actele laolaltă.In ceea ce priveşte realizarea ei, aceasta se poate realiza doar prin conformare si constrângere. Conformarea reprezintă aderarea şi supunerea din proprie iniţiativă la exigenţele regulilor de conduită, adică în respectarea în fapt a ordinii de drept normative. Cealaltă cale de realizare a ordinii de drept şi cea mai importantă este constrângerea, care constă în folosirea sancţiunilor prevăzute în conţinutul ordinii de drept normative pentru a restabili ordinea de drept efectiv tulburată prin încălcarea regulilor de conduită prescrise de norma de drept. Sancţiunile de drept penal, având în mod firesc caracter retributiv, reintegrarea ordinii de drept prin aplicarea acestor sancţiuni duce la exteriorizarea unui caracter represiv .A reglementa reintegrarea ordinii de drept pe cale de represiune înseamnă a reglementa prin dispoziţii de lege procesul penal în complexul său. Denumirea de proces are la origine termenul latin “processus”, care semnifică înaintare, progres. Într-un aspect uzual, în vorbirea curentă, noţiunea de "proces" capătă, în mod ne-ştiinţific, semnificaţia de "cauză penală" sau "pricină penală". Analizând obiectul de activitate al acestuia, această noţiune indică miscarea, acţiunea, activitatea ce trebuie desfăşurată pentru înscrierea între coordonatele stricte ale legii şi pentru redarea siguranţei tuturor membrilor societăţii. În sensul arătat mai sus, procesul penal se înfăţisează ca un complex de acte succesive, care datorită desfăşurării lor coordonate şi progresive dă imaginea unei activităţi organizate în care se urmăreşte trimful adevărului şi pronunţarea unei soluţii juste în legătură cu conflictul de drept dedus spre judecare instanţelor judecătoreşti. Rescrierea legislaţiei penale prin intrarea în vigoare a noii legislații penale, s-a bazat pe întelegerea normelor cu caracter general obligatoriu de catre toti cetațenii, indiferent de nivelul educaţional, contribunind în acest fel la o mai buna înfăptuire a justiţiei, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi reglementarea desfaşurării unui nou model de proces penal în cadrul căruia să fie constatate la timp , în mod complet şi fără nici o urmă de echivoc faptele care constituie infracţiuni, astfel încât nicio persoana nevinovată să nu fie trasă la raspundere penală, iar orice persoană care a savârşit în mod concret o infracţiune să fie pedepsită conform legii. Desigur  că  societățile  sunt  diferite  una  de  alta,  atât  prin  mentalitatea  populației,  cât  și  prin  condițiile  socio‐economice  diferite  în  care  acestea  se  dezvoltă motiv pentru care este extreme de dificil pentru fiecare legiuitor în parte să stabilească un climat de ordine internă în accord cu climatul international existent. În general, la adoptarea unui nou cod de procedură penală, legiuitorul ținseama de sol uțiile tradiționale din legislațiile anterioare, tocmai pentru a da relevanță acestor cond

iții specifice în care se dezvoltă populația statului respectiv.Odată cu adoptarea unor  valori comune la  nivel  european,  se  impune  și  adoptarea  unor  reguli  comune  de  desfășurare  a  procesului  penal,  care  să  conducă  la  aceleași  rezultate,  pe  teritoriul  tuturor  statelor  care  îmbrățișează  aceste  valori  comune.În plus, libera circulație a persoanelor și a mărfurilor între statele membre ale Uniunii Europene a condus  și la  răspândirea  problemelor  de  natură  penală,  care  necesită  soluții  similare  pentru  o  rezolvare  eficientă.  Toate acestea  sunt argumente în sensul că principiile fundamentale din legislația noastră procesual  penală nu pot fi prea diferite de cele din legislațiile statelor europene, iar transpunerea lor în soluțiile  practicii judiciare trebuie făcută în mod similar1. 

CAPITOLUL I 1.1 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de specialitate ca o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele competente cu participarea părţilor, a subiecţiilor procesuali şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Legea fundamentală ce reglementează activitatea de constatare a survenirii elementelor componente ale unei infracţiuni, de identificare a făptuitorilor şi a circumstanţelor faptei, procesul de administrare a probelor, judecarea cauzei şi aplicarea unei pedepse pentru cel vinovat de săvîrşirea faptei penale este numită "Codul de procedură penală". În funcţie de condiţiile istorice de dezvoltare a formaţiunilor social-politice determinate de o serie de factori specifici, au fost instituite deosebite proceduri la soluţionarea unei cauze penale. Problema evoluţiei formelor procesului penal este analizată în literatura de specialitate, în ordinea apariţiei, dezvoltării şi evoluării tipurilor istorice de proces penal, menţionându-se că una şi aceeaşi formă poate fi întâlnită la mai multe tipuri istorice, dar cu aspecte specifice epocii respective (de exemplu, forma privat-acuzatorială este întâlnită în toate tipurile de proces penal).

1

Principiile procesului penal în Noul Cod de procedură penală / Costel Cristinel Ghigheci. - Bucureşti : Universul Juridic, 2014, p 14

Pentru a pătrunde în esenţa procesului penal modern, metoda istorică de studiere a acestui fenomen social a utilizat categoriile de tip şi formă, analizându-le sub toate aspectele funcţiilor procesuale repartizate între subiecţi, reglementarea sistemului probatoriu şi a fazelor parcurse. Astfel, procesul penal în contextul istoriei statului şi dreptului se prezintă tradiţional în următoarele tipuri istorice: proces penal sclavagist, proces penal feudal, proces penal burghez şi proces penal modem. Prin urmare, fiecărui tip de stat şi drept îi este specific un tip de proces penal sub diferite forme2. Formele procesului penal sunt determinate de particularităţile specifice ce definesc acest proces ca un fenomen neomogen. La diferite etape de dezvoltare a societăţii, în funcţie de rolul organelor ce desfăşoară anumite activităţi procesuale, de mijloacele de probă şi principiile de apreciere a probelor, de sarcina probaţiunii în proces şi de alţi factori deosebim următoarele forme ale procesului penal: privatacuzatorială, inchizitorială, acuzatorială, contradictorială şi mixtă. Fiecărui tip istoric de proces penal îi sunt specifice mai multe forme, dintre care o formă este dominantă (de exemplu, în procesul penal sclavagist forma privatacuzatorială, iar în cel feudal - forma inchizitorială, în prezent fiind preferabilă folosirea denumirii de sistem continental european), între tipurile istorice de proces penal şi formele acestuia există o legătură indisolubilă, tipul determinând formele, fapt ce a condus uneori la confundarea acestor categorii ca noţiuni identice.Sistemul adversial este considerat de unii autori ca fiind mult mai protectiv pentru drepturile omului, pentru măsurile care erau luate în ceea ce priveşte restrângerea libertătii sale , deoarece pune individual pe picior de egalitate cu statul, fapt ce poate fi explicat prin momentul istoric al apariţiei sale, anume atunci când puterea statală nu era una centralizată . Pe de altă parte, sistemul inchizitorial apare după dobândirea de către stat a unei forme de centralizare, în cadrul acestui tip de sistem, crima numai reprezenta doar o afacere privată ci ea interesa societatea în ansamblu, întreaga comunitate în timp ce litigile civile rămân astfel cum sunt şi în actuala legislaţie, chestiuni private. Are loc astfel o diferenţiere între dreptul public şi dreptul privat , iar dacă pentru acesta din urmă rămâne posibilitatea tranzacţionării litigiilor prin voinţa părţilor interesate, în materie penală nu este posibil acest lucru, deoarece răul făcut societăţii trebuie răscumpărat prin pedepsirea făptuitorului ( viziune idealistă). Sistemul inchizitorial este considerat ca unul în care prevalează interesul general al societăţii iar nu cel al persoanei. Pe de altă parte, spre deosebire de sistemul adversial, el reflectă mai bine principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece 2

Vladimir Hanga, Istoria Statului si a dreptului RPR, volI, editia a III-a, 1957,p.495

rezultatul procesului nu depinde prea mult de posibilitătile acuzatului de a se angaja în confruntarea cu acuzarea. De aceea, probabil că cel mai adecvat sistem procesual ar fi unul în care se analizează cu luciditate avantajele şi dezavantajele fiecărui sistem în parte şi se caută menţinerea unui echilibru între protejarea drepturilor individuale ale acuzatului şi protejarea interesului general al societatii de a menţine ordinea publică, prin tragerea la răspundere penală a tuturor persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi aplicarea unor sancţiuni just individualizate3. Procesul nostru penal, în care instanţa are un rol activ şi conduce administrarea probelor în sedinţa de judecat, cu participare părtilor în contradictoriu, se încadrează în procesul penal de sorginte inchizitorială, având ca izvor legislaţia franceză, judecătorul care soluţionează cauza trebuind să aibă responsabilitate în adoptarea soluţiei, în funcţie de ceea ce el a constatat că este adevărat şi nu în funcţie de ceea ce i s-a prezentat de părţi ca adevarăt.4 Un factor important în desfăşurarea activităţii de combatere a fenomenului infractional este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem procesual penal menit să nu permită devierea de la respectarea normelor impuse de către stat prin sustragerea de sub bratul drept şi ferm al justiţiei, totodată realizându-se scopul principal al procesului şi anume, tragerea la raspundere penală a faptuitorului. Legiuitorul nu a lăsat nereglementat şi alt aspect al represiunii si anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea consecinţe grave asupra libertăţii, demnităţii şi intereselor legitime ale persoanei si care contravine exigenţelor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul penal se realizează şi sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau faţă de care au fost luate măsuri de îngrădire a unor drepturi, libertati sau interese legale. Intrat în vigoare în luna ianuarie a anului 1969, vechiul Cod de procedură penala a trebuit iniţial să facă faţă rigorilor procesului penal ale statului totalitar pentru ca abia ulterior, dupa ce va mai suferi câteva modificari să fie adaptat exigentelor unui stat democratic şi să acopere lipsurile existente în legislaţia romanească la acea vreme pentru a ajunge să rezolve numeroase situaţii în care normele de procedură penala române se aflau într-o vădită contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor omului. În acest context, noul Cod de Procedură penală, ( în continuare Codul , Noul Cod sau NCPP ) adoptat prin Legea 3

S.Kahane, Dreptul procesual penal, Bucuresti, Ed Didactica si Pedagogica,1965,p.48 si urmatoarele A se vedea Fr.Tulkens, Les systems de justice penale compare: de la diversite au rapprochement, 16-20 decembre 1997, in Nouvelles etudes penales nr 17, Editees par L’Association Internationale de Droit penal, Ed Eres, Toulouse, 1998 4

nr.135/2010, publicat în monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010 s-a axat pe crearea unui cadru legislativ simplu si explicit, accesibil pentru analiză tuturor participanţilor la efectuarea actului de justiţie , care să nu ridice mari dificultăţi de interpretare în ceea ce priveşte aplicarea lui. Adoptarea noului Cod a avut printe obiectivele asumate reducerea duratei proceselor şi simplificarea procedurilor judiciare penale, compatibilizarea mijloacelor de probă sau a procedeelor probatorii actuale cu standare internaţionale în materie penală, reducerea gradelor de jurisdicţie şi reorganizarea căilor de atac pentru crearea unei jurisprudente unitare la nivel naţional. În locul unui text referitor la scopul procesului penal, noul Cod de procedură Penală a adoptat în art.1 un text privind normele de procedură penală şi scopul acestora. Sunt definite în alin (1) normele de procedură penală iar la alin (2) este enunţat scopul acestora, care consta în "(…) asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi a celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale Tratatelor Constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementari ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturi fundamentale ale omului la care România este parte". Modificarea urmăreşte să întărească principiul legalitătii, enunţat în art.2 NCPP şi să definească importanţa şi rolul normelor de procedură penală în desfăşurarea procesului penal. De altfel, acest obiectiv este enunţat şi în Expunerea de motive a noului Cod de procedură penală, unde se arată că "dispoziţiile proiectului noului Cod de procedură penală urmăresc să răspundă unor cerinţe actuale, precum accelerarea duratei procedurilor penale, simplificarea acestora şi crearea unei jurisprudente unitare, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului." Noţiunile de "proces penal" şi "procedură penală" sunt utilizate ca şi cvasisinonime, dar pentru o înţelegere mai exactă specialiştii diferenţiază aceste două noţiuni. Procesul penal fiind o succesiune de acţiuni care sunt întreprinse de către organele de urmărire de constatare, de urmărire penală, de către procuror, instanţa de judecată şi ceilalţi participanţi ai procesului penal conform unei forme stabilite de Codul de procedură penală. Astfel procedura penală conţine forma şi exigenţele legale impuse acţiunilor procesuale din care este compus procesul penal. La origine, în dreptul român deşi existau noţiunile "processus" şi "procedere", formele şi actele prin care trecea litigiul de drept erau denumite "judecata" (judicium), pornind de la faptul că judecarea cauzei era principala şi unica activitate de soluţionarea conflictului de drept şi doar mai târziu, aproximativ în secolul XII, prin intermediul

glosatorilor din Evul mediu, termenul "proces" a intrat în vocabularul juridic tradiţional.

1.2 PRINCIPIUL LIBERTĂŢII INDIVIDUALE PERSOANEI . NOȚIUNI GENERICE.

ŞI

A

SIGURANŢEI

Drepturile omului, libertatea, responsabilitatea, justiţia exprimă dintotdeauna cele mai înalte aspiraţii ale omului, sunt idealul urmărit de legiuitor în activitatea de elaborare a dreptului, iar în calitate de elemente sau premise ale ordinii juridice pozitive, determină existenţa realităţii juridice materiale a societăţii. Considerată în acest context, recunoaşterea şi ocrotirea acestor drepturi şi principiile exercitării lor îşi afirmă cu pregnanţă prezenţa în cadrul acţionat juridic, în procesul elaborării şi realizării dreptului pozitiv.Dreptul la libertate şi siguranţa persoanei vizează în primul rând libertatea fizică a persoanei. Principiul respectării libertăţii persoanei este esenţial într-o societate democratică, nimeni neputând fi privat de libertatea sa în mod arbitrar. Protecţia libertăţii persoanei presupune şi existenţa unor garanţii ale persoanei supuse detenţiei. Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şi proporţională cu situaţia care a determinat-o.5 Astfel cum rezultă din definiția de mai sus, societatea în general și regimurile democratice se întemeiază în principal pe libertatea individuală : liberte d’aller et de venir ( sau dreptul la libertate fizică) pe care au declarat-o inviolabilă şi, prin lege au stabilit garanţiile acestei inviolabilităţi.O consecinţă importantă a libertăţii individuale în ceea ce priveşte procesul penal este regula desfăşurării acestuia în stare de libertate de inculpatului, starea normală a fiecărei persoane. Prezumţia de nevinovăţie6 a unei persoane este respectată de lege până la pronunţarea unei hotărâri penale definitive7, prin care se contată vinovăţia acesteia, fiind firesc ca fiecare persoană sa ramână în starea de libertate, prevăzută în actele internaţionale, Codul de Procedură Penală şi în Constituţia României,art 238. 5

B.Selejan Guţan . Protecţia europeană a drepturilor omului. Ed. C.H. Beck Bucureşti 2006, pag. 96 Prezumţia de nevinovatie este prevazuta in art 5 NCPP astfel: "Orice persoana este considerata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva". 7 Prezumtia de nevinovatie este consacrata si in actele international cu caracter regional : art 6 paragraful 2 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene si in Conventia Americana relative la drepturile omului, 8 Art. 23 , Constitutia Romaniei : (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. (2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. (3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. 6

Libertatea persoanei fizice constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Acest drept subiectiv cu caracter personal-nepartimonial este recunoscut, în mod unanim, pe plan internaţional. Art. 20 din Constituţia României prevede regula potrivit căreia dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în acord cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte 9. Prevederile articolului 5 al C.E.D.O sunt destinate protecţiei libertăţii fizice a oricărei persoane împotriva arestării sau detenţiei arbitrare sau abuzive10. Articolul 5, paragraful 2-5 cuprinde o serie de garanţii aplicabile persoanelor private de libertate: dreptul de a fi informat, dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător, de a fi trimis în judecată într-un termen rezonabil sau eliberat. Paragraful 3 al articolului 5 prevede că pe de o parte, persoana arestată are dreptul de a fi adusă în faţa unui judecător şi, pe de altă parte dreptul acesteia de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată. Este vorba de o garanţie cu un conţinut complex, esenţială şi este de asemenea completată de dreptul la recurs( paragraful 4 al articolului 5). Toate aceste garanţii ale libertăţii persoanei nu pot avea loc decât în cadrul unui proces echitabil. Dreptul la un proces echitabil este un drept de o importanţă considerabilă, este un drept fundamental, ,,idealul de justiţie adevărată, făcută cu respectarea drepturilor omului”. Acest drept este în acelaşi timp o garanţie a exercitării celorlalte drepturi prevăzute în Constituţie, iar garantarea acestui drept este cosubstanţială cu însuşi spiritul Convenţiei (art.6 al C.E.D.O.2) (4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. (5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. (6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. (7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. (8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. (9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege. (10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. (11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. (12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. (13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală. 9 Principiile procesului penal în Noul Cod de procedură penală / Costel Cristinel Ghigheci. - Bucureşti : Universul Juridic, 2014 10 Nicoleta Adriana Odină, Dreptul la tacere. Rolul tacerii in protectia si garantarea drepturilor subiective natural, support de curs, Universitatea Eftimie Murgu Resita.

Ar fi nefiresc şi nerealist a se crede într-un comportament de cooperare din partea unor infractori la desfăşurarea normală a cursului justiţiei, unde le este garantat totuşi dreptul la apărare, de asemenea, nefiind exclusă săvârşirea de noi infracţiuni de către cei urmăriţi sau judecaţi penal în stare de libertate. De aceea, nu există legislaţie care sa nu admită, atunci când este cazul, luarea de măsuri de exceptie privind privarea sau restrângerea libertătii celor aflaţi în urmărire penală sau în judecată pentru săvârşirea de infracţiuni, măsuri de natură a asigura desfăşurarea normală şi soluţionarea în bune condiţii a procesului penal, pentru a ajuta la realizarea interesului justiței și a contribui la asigurarea unui climat de siguranță pentru restul membrilor societății. Dreptul la libertate şi siguranţă este reglementat ca principiu distinct în art. 9 NCPP, care prevede ca : “ În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă ”. Principiul era reglementat şi in art 5 CPP 1968, care prevedea că : “ În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei”. Se pune problema dacă există vreo diferenţa de conţinut între cele două reglementări sau este doar o simplă reformare a aceluiaşi principiu? Conceptul de drept la siguranţă îşi are originea în dreptul anglo-saxon, unde era denumit :” habeas corpus”, ceea ce semnifica garanţia acordată fiecărei persoane ,arestate sau reţinute de a fi deferită fără întârziere unui juriu sau judecător, chemat să pronunţe fie punerea în libertate a celui acuzat fie menţinerea sa in stare de detenţie.11Spre deosebire de textul Convenţiei europene a drepturilor omului însă, textul art. 9 NCPP nu priveşte doar măsurile privative de libertate, ci şi pe cele restrictive de libertate.

1.3 DREPTUL LA LIBERTATE ŞI SIGURANŢA ÎN JURISPRUDENŢA CEDO Noul Cod de Procedură penală nu a mai preluat din Convenţia europeană garanţia referitoare la judecarea într-un termen rezonabil a persoanelor arestate peventiv sau faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu ori eliberarea lor în cursul procedurii,deşi era utilă preluarea acestei garanţii, deoarece în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că dreptul persoanelor arestate preventive de a fi judecate într-un termen rezonabil sau de a fie 11

T .Draganu, Drept Constitutional si institutii politice, Tratat Elementar, vol I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p.159

liberate în cursul procedurii este distinct de cel de a fi judecat într-un termen rezonabil, reglementat de art 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil. Condiţiile care permit derogarea de la principiul general al dreptului la libertate şi la siguranţă , este afirmat şi chiar repetat: " Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă ", apoi " Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia..." Aşa cum prevede regula în materie de interpretare a tratatelor, a fortiori, atunci când acest tratat se doreşte un gardian al drepturilor omului, Curtea a interpretat întotdeauna principiul în mod extensiv, iar excepţiile, în mod restrictiv şi limitativ 12. În realitate, există o condiţie/excepţie cu caracter general, şi şase cazuri sau categorii de cazuri specifice: A. Condiţia cu caracter general statuează: în toate cazurile unde este posibil, privarea de libertate trebuie să se facă "potrivit căilor legale". Această formulă, care este, în mod evident, o garanţie fundamentală împotriva arbitrarului, şi care trimite la noţiunea foarte generală a "preeminenţeii dreptului", solemn enunţată în Preambulul Convenţiei, are o consecinţă interesantă din punct de vedere juridic: ea permite înfrângerea principiului subsidiarităţii13. Aplicat în cadrul Uniunii Europene, principiul subsidiarității servește drept criteriu ce reglementează exercitarea competențelor neexclusive ale Uniunii. Acesta exclude intervenția Uniunii în cazul în care o chestiune poate fi reglementată eficient de statele membre la nivel central, regional sau local și legitimează exercitarea competențelor Uniunii în cazul în care statele membre nu sunt în măsură să îndeplinească în mod satisfăcător obiectivele unei acțiuni preconizate și acțiunea la nivelul Uniunii poate aduce cu sine o valoare adăugată. Întrucât respectarea căilor legale este prevăzută chiar de Convenţie, în mod simetric "nerespectarea dreptului intern antrenează o abatere de la Convenţie", deci, cu toate că le revine "autorităţilor naţionale, şi mai ales instanţelor judecătoreşti, în primul rând, să interpreteze şi să aplice dreptul intern", "Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a verifica dacă dreptul intern a fost întru totul respectat"14, acest considerent de principiu fiind frecvent reluat. Pentru a vă da un exemplu, ca urmare a exercitării acestui control, în cauza Tsirlis şi Kouloumpas vs. Grecia (hotărâre C.E.D.O din anul 1997), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că s-a încălcat articolul 5 al Convenţiei. Ea a considerat, într-adevăr, că punerea în detenţie a doi miniştri ai cultului ,Martorii lui Iehova, a fost făcută cu încălcarea dreptului intern, deci nu potrivit căilor legale, în contradicţie cu soluţia pronunţată de 12

A se vedea hotărârea Çonka vs. Belgia din anul 2002, la § 42. http://www.europarl.europa.eu/ 14 Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului, Benham vs. Regatul Unit din 1996 13

jurisdicţiile naţionale din Grecia. Mai mult, jurisprudenţa Curţii noastre nu se mulţumeşte cu respectarea normelor de drept material şi de procedură din legislaţia naţională. Ea cere, în plus, ca orice privare de libertate să fie conformă scopului articolului 5, protejarea individului împotriva arbitrarului15 . B. Cazurile specifice în care o persoană poate fi privată de libertate .Libertatea nu este, din nefericire, totală. Există ipoteze în care privarea de libertate este legală, potrivit Convenţiei înseşi. Există şase ipoteze, sau categorii de ipoteze, a căror listă este limitativă: 1) detenţia legală după condamnarea de către un tribunal competent. Prima excepție se referă la ipoteza pedepsei cu închisoarea, urmare şi consecinţă a unei condamnări de către o jurisdicţie competentă. Contează prea puţin dacă pedeapsa este calificată în dreptul intern ca sancţiune penală sau sancţiune disciplinară, aceasta poate fi urmarea chiar a unei sancțtiuni administrative. Tot astfel, dacă condamnarea este pronunţată de o instanţă de fond, de apel sau de recurs, aceasta întrucât, dacă anumite sisteme juridice europene confere efecte suspensive apelului (sau chiar recursului în casaţie), altele nu o fac; Curtea consideră deci deţinerea ca fiind legală din momentul în care o instanţă, indiferent de gradul său de jurisdicţie, a pronunţat o condamnare prin care pedeapsa privativă de libertate stabilită prin hotărâre devine executorie (a se vedea, de exemplu, hotărârea Wemhoff vs. Germania din 1968). Acontrario, în mod evident, detenţia nu este legală dacă pedeapsa a fost pronunţată cu suspendare. Dimpotrivă, s-a hotărât că un sistem în care este posibil să se dispună neimputarea perioadei de detenţie pe durata procedurii de apel din pedeapsa cu închisoarea pronunţată nu contravine articolului 5, întrucât acesta are drept scop descurajarea apelurilor dilatorii, ceea ce duce, în consecinţă, la posibilitatea de a soluţiona rapid apelurile prin care se invocă motive serioase.16 2) Detenţia legală pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată de un tribunal sau în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege Această ipoteză se verifică rar. Într-adevăr, interpretarea strictă dată de jurisprudenţă articolului 5, în ansamblu, se combină cu caracterul oarecum exagerat al acestui de-al doilea caz, lucru care face ca rar el să fie judecat conform Convenţiei. A se vedea un caz recent de încălcare a acestei dispoziţii în hotărârea Nowicka vs. Polonia din 2002, unde era vorba de deţinerea, în vederea efectuării unui examen psihiatric, a unei persoane în cadrul unor proceduri private pentru defăimare. Pe de altă parte, articolul 1 din 15

A se vedea, de exemplu, hotărârea Bozano din 1986, în care Franţa a fost condamnată pentru că a procedat la o măsură de extrădare deghizată, sub aparenţa unei proceduri de expulzare 16 C.E.D.C, Hotărârea Monnell şi Morris vs. Regatul Unit din 1987.

Protocolul nr.4 interzice detenţia datornicilor, însă doar în cazurile în care este vorba de obligații care derivă din raporturi contractuale. Ceea ce este însă de remarcat în această ipoteză este faptul că nici articolul 5, nici articolul 1 din Protocolul nr. 4 nu interzic măsura coercitivă a privării de libertate cu caracter de sancţiune fiscală, ca pedeapsă accesorie având ca scop obligarea unei persoane de a plăti o creanţă a Statului, cum ar fi o amendă vamală (hotărârea Göktan vs. Franţa din 2002). 3) Un al treilea caz specific este acela care reglementează posibilitatea luaării măsurii arestării preventive în cadrul desfășurării procedurii penale. O astfel de deţinere nu este autorizată decât dacă persoana este adusă în faţa "autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune (sau să fugă după săvârşirea acesteia)". Această ipoteză trebuie înţeleasă într-o manieră absolut strictă, pentru că ea face derogare în acelaşi timp de la principiul dreptului la libertate şi, într-un anumit mod, de la cel al prezumţiei de nevinovăţie (garantat de articolul 6 § 2 al Convenţiei). Un exemplu de interpretare strictă a acestei dispoziţii este că, în opinia Curţii, nu poate fi vorba decât de o procedură penală iar nu una disciplinară sau administrative.Un exemplu mai recent care merită menționat ce a sancțtiona încălcarea acestei dispoziţii, o constituie hotărârea Lukanov vs. Bulgaria din 1997: Curtea a considerat că deţinerea reclamantului nu s-a bazat pe suspiciuni verosimile că acesta ar fi comis o infracţiune cu caracter penal. Tot astfel, motivele verosimile de suspiciune trebuie să existe nu numai ab initio, ci trebuie să subziste în continuare (hotărârea Stögmuller vs. Austria din 1969). Iar suspiciunea trebuie să privească o infracţiune concretă şi determinată; arestarea nu trebuie să fie o prevenţie cu caracter general vizând o persoană sau un grup de persoane suspecte de a fi periculoase din punct de vedere social. (hotărârea Guzzardi vs. Italia din 1980). 4) Detenţia unui minor hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente Curtea controlează dacă este vorba, într-adevăr, de măsuri şi de structuri educaţionale. Ea a decis, astfel, că plasarea unui minor în arest preventiv, într-un regim virtual de izolare, fără personal calificat şi fără ca această plasare să aibă un caracter provizoriu şi să se preschimbe rapid într-un transfer la o instituţie specializată, încalcă articolul 5 (hotărârea Bouamar vs. Belgia din 1988). 5) Detenţia unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, alcoolic, toxicoman sau vagabond Această categorie destul de variată vizează

ceea ce s-ar putea numi detenţie "profilactică" (fie că este vorba de profilaxie sanitară sau socială). Abuzurile fiind pe deplin posibile în această ipoteză, după cum au demonstrat-o, în trecut, internările psihiatrice ale disidenţilor politici sau doar ale simplilor non-conformişti, controlul în materie, exercitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, este deosebit de strict. În anul 2000, Curtea a pronunţat o hotărâre ,în cazul Varbanov vs. Bulgaria prin care a constatat încălcarea aceloraşi dispoziţii, considerând că era imposibil să se obţină probe prin care să stabilească maladia psihică a unei persoane ce fusese plasată în detenţie într-un institut psihiatric. În sfârşit, mai putem cita în această categorie o cerere împotriva României, aceea a lui Alexandru Pantea, pe care Curtea noastră a declarat-o admisibilă în martie 2001, din punctul de vedere, mai ales, al articolelor 3 şi 5. Reclamantul a fost deţinut, pe rând, într-o închisoare, în secţia psihiatrică a unui spital, într-o închisoare şi într-un penitenciar, şi el susţine că această detenţie nu era legală în sensul articolului 5 şi că el a suferit tratamente care încalcă articolul 3. 6) Ultimul caz specific este cel referitor la detenţia unei persoane străine, fie pentru a-l împiedica pe acesta să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu unei alte țări decât țara sa de origine, fie datorită aspectului că împotriva lui se află în curs de derulare o procedură de expulzare ori de extrădare. Şi în aces caz, Curtea Europeana a Drepturilor Omului face o interpretare limitativă a acestei ipoteze de privare de libertate , un străin având, din principiu, un drept la libertate egal cu orice cetăţean al ţării de reşedinţă. Astfel, ea consideră că, în caz de detenţie pendinte extrădării, privarea de libertate este justificată doar câtă vreme se derulează procedura anterioară adoptării unei decizii prin care să se confirme - ori să se infirme - extrădarea persoanei în cauză şi că, prin urmare, dacă ţara de primire nu îndeplineşte această procedură cu diligenţa necesară, detenţia încetează să mai fie justificată17: Legislația europeană în materie, expusă și în rândurile anterioare, ca și dispozițiile NCPP reglementează o serie de garanţii procedurale instituite în cazurile în care sunt dipuse măsuri privative de libertate. Cea mai esențială și la îndemână garanție ce trebuie oferită de organele competente odată cu luarea acestora este procedura informării , datorată oricărei persoane arestate asupra motivelor care au dispus la dispunerea arestării şi referitor la informarea asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.Acest drept la informare reprezintă o garanţie crucială a respectării dreptului libertăţii individuale şi a dreptului la apărare pe care îl are orice cetățean indiferent de natura acuzației ce i se aduce și indiferent de conjunctură .Articolul 5 § 17

Jurisprudenta Cedo, Hotărârea Quinn vs. Franţa din 1995.

2 din Convenţie precizează că această informare trebuie furnizată în termenul cel mai scurt şi într-o limbă înţeleasă de persoana arestată 18. Un termen de câteva ore (aproximativ cinci ore) între momentul arestării şi această informare a fost judecat ca fiind compatibil cu această dispoziţie (hotărârea Fox, Campbell şi Hartley vs. Regatul Unit din 1990). A se vedea, în acelaşi sens, decizia Kerr vs. Regatul Unit din 1999. În ceea ce priveşte limba, nu trebuie, neapărat, ca aceasta să fie limba maternă a persoanei, ci cel puţin un idiom pe care să-l înţeleagă . Bineînţeles, o absenţă totală a informării asupra motivelor unei privări de libertate încalcă articolul 5 § 2 (hotărârea Van der Leer vs. Regatul Unit din 1999). În sfârşit, Curtea consideră că acest drept are un caracter foarte general şi că el depăşeşte procedura penală stricto sensu.19 O altă garanție instituită pentru protecția dreptului fundamental la libertate al oricărui individ care se confruntă cu o măsura privativă de libertate este dreptul de a fi adus de îndată înaintea unui judecător, apoi de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în cursul procedurii dacă nu se consideră îndeplinite toate condițiile pentru luarea sau menținerea vreunei astfel de restricții. Această importantă garanţie procedurală, prevăzută la paragraful 3 al articolului 5 din Convenție, nu vizează decât ipoteza arestului preventiv în cadrul procedurii penale, deci cea de-a treia ipoteză de posibilă privare de libertate. Este şi logic, fiind vorba de o garanţie care, în mod precis, este pandantul arestului preventiv şi care trebuie să întărească prezumţia de nevinovăţie, în sensul penal al termenului. Ea se împarte în două. Mai întâi, din momentul arestării sau al plasării în arest preventiv, trebuie ca un judecător (sau un alt magistrat, dar în orice caz un organ independent de executiv şi imparţial) să poată audia de îndată persoana arestată. Jurisprudenţa a precizat această noţiune, "de îndată". Un termen de 14 zile, chiar în contextul special al luptei împotriva terorismului, a fost considerat excesiv (hotărârea Aksoy vs. Turcia din 1996). La fel, pentru termene care însumau, după caz, 6, 7 şi 11 zile (hotărârea De Jong, Baljet şi Van den Brink vs. Olanda din 1984). Şi chiar un termen de patru zile şi jumătate, cu toate că se apropie de limita acceptabilă, a fost considerat incompatibil cu cerinţele articolului 5 § 3 (hotărârea Brogan vs. Regatul Unit din 1988). Mărturie poate sta exemplul unui magistrat asimilat de Curte unui judecător, ca urmare a independenţei şi imparţialităţii sale, este cazul unui procuror de district din cantonul Zürich (hotărârea Schiesser vs. Elveţia din 1979), dar şi un exemplu în sens opus, într-un caz 18

Corneliu Barsan, Conventia Europeana a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol I, Drepturi si Libertati, Editura All Beck, Bucuresti 2005 19 Libertatea si siguranta conform jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului , Conferința domnului Jean –Paul Costa, vicepresedintele Curtii Europene a drepturilor omului, Institutul National al Magistraturii, Bucuresti, 24 aprilie 2003

în care Curtea a constatat o dublă încălcare a articolului 5 § 3, pentru că procurorul nu a audiat "de îndată" persoana arestată şi nu putea, pe de altă parte, să apară în speţă ca imparţial, din punct de vedere obiectiv (hotărârea Brincat vs. Italia din 1992). În al doilea rând, garanţia oferită de paragraful 3 al articolului 5 comportă necesitatea de a se pune capăt arestului preventiv într-un termen rezonabil, fie printro hotărâre judecătorească care să se pronunţe cu privire la vinovăţia inculpatului, fie prin punerea lui în libertate provizorie înaintea acestei pronunţări. Această exigenţă se bazează pe respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi pe a cea a principiului conform căruia libertatea este regula, iar privarea de libertate este excepţia, deţinerea fiind considerate "o gravă derogare" (a se vedea hotărârea Stögmuller vs. Austria din 1969). Sunt necesare, deci, motive plauzibile de a suspecta că persoana aflată în detenţie ar fi comis o infracţiune sau indicii grave asupra vinovăţiei. Dincolo de aceasta, trebuie ca menţinerea în arest preventiv să continue să se justifice, iar motivele precum tulburarea ordinii publice sau riscul de a fugi trebuie să fie temeinic justificate de autorităţile naţionale.Trebuie, în sfârşit, ca autorităţile judiciare, de altfel, obligate conform articolului 6 § 1 să judece într-un termen rezonabil, să facă dovada, în această materie, unei celerităţi deosebite, pentru că miza este libertatea. Bineînţeles, este imposibil, într-un domeniu unde apar noi parametri, să se indice un termen rezonabil "ideal" sau, pentru Curte, să procedeze la o evaluare abstractă. Cu titlu de exemplu, putem cita cazurile în care Curtea a găsit că termenul era excesiv: Kalashnikov vs. Rusia (hotărâre din 2002: mai mult de patru ani), Debboub vs. Franţa (hotărâre din 1999: tot 4 ani), Kudla vs. Polonia (hotărâre din 2000: aproape doi ani şi jumătate). Pentru a se verifica legalitatea detenției, persoana arestată sau deţinută are dreptul să facă recurs în faţa unui tribunal pentru ca acesta să statueze într-un termen cât mai scurt cu putință asupra legalităţii privării de liberate în cazul supus judecății. Această regulă, menţionată la articolul 5 § 4, dar care ne reaminteşte de Actul Habeas Corpus britanic din secolul XVII, instituie un drept la controlul jurisdicţional pe întreaga durată a detenţiei. Legalitatea trebuie să fie apreciată nu numai în raport cu dreptul intern al statului al cărui cetățean este persoana în cauză, dar şi faţă de exigenţele Convenţiei Europene. Garanţia funcţionează pentru orice persoană privată de libertatea , indiferent că privarea a fost legală sau că ea se înscrie într-un context penal sau de altă natură. Concluzionând, articolul 5 din Convenţie stabileşte în sine o protecţie puternică a libertăţii şi a siguranţei .De asemenea, în susținerea aceleiași idei, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a sporit, prin interpretarea dată acestor dispoziţii, şi mai mult, intensitatea şi întinderea acestei protecţii. În

sfârşit, iată un domeniu în care Curtea le lasă statelor părţi o marjă de apreciere îngustă: exigenţa sa reprezentând, prin urmare, un puternic factor de armonizare a dreptului naţional şi a practicilor din aceste state. 1.4 GARANŢIA RESPECTĂRII LEGISLAŢIA ȚĂRII NOASTRE

DREPTULUI

LA

LIBERTATE

ÎN

Considerăm a fi distinct acest drept din legislaţia noastră naţională, fată de cel statuat de legislaţia internaţională în domeniu doarece, el se aplică doar persoanelor arestate preventiv sau arestate la domiciliu, începe să curgă de la data arestării preventive sau la domiciliu şi durează până la punerea în libertate a persoanei arestate preventive ori la domiciliu sau până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare,chiar nedefinitivă.20 De asemenea, reglementarea distinctă a acestui drept al persoanelor arestate preventiv sau la domiciliu de a fi judecate într-un termen rezonabil ori de a fi puse în libertate are incidenţă în analizarea temeiurilor de prelungire a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciuliu , aşa cum procedează Curtea Europeană a Drepturilor Omului în speţele soluţionate. Nu este suficientă reglementarea cazurilor de luare a acestor măsuri preventive privative de libertate, deoarece Curtea Europeană analizează distinct condiţiile de luare a acestor măsuri fată de cele de prelungire a lor. Principala condiţie prevăzută de art 9 din NCPP pentru luarea măsurilor privative sau restrictive de libertate este aceea referitoare la caracterul excepţional al acestor măsuri. Condiţia a fost analizată şi de Curtea Europeană, însă doar prin raportare la dreptul persoanei arestate preventiv de a fi judecată într-un termen rezonabil sau de a fi pusă în libertate în cursul desfășurării procedurii, aşadar doar cu privire la măsurile privative de libertate, nu si cu privire la cele restrictive de libertate, asa cum se prevede în dreptul intern. “ Nu este suficient ca privarea de libertate să fie executată conform legii naţionale, ci trebuie să fie şi necesară în circumstanţele specifice ale cauzei ʺ21. Detenţia unei persoane este considerată o măsură atât de gravă, încât este justificată numai în ultimă instanţă atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost analizate şi s-a considerat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public sau cel individual. 22O altă condiţie necesară pentru dispunerea acestor măsuri este necesitatea acestora, analizată sub condiţia 20

Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlau , s.a., Noul Cod de Procedura Penala, comentat, editia a II-a revizuita si adaugita, Ed Hamangiu, 2015, p 31 21 D. Bogdan, Arestarea preventive su detentia in jurisprudenta CEDO, Bucuresti, 2008, p 80 22 C.E.D.O , cauza Vrecev contra Serbiei, 23 septembrie 2008

caracterului excepţional al acestora ( art. 9, alin (2)NCPP), ea este obligatorie pentru organele judiciare , deoarece legea interna poate să prevadă drepturi mai extinse decât cele reglementate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cealaltă condiţie prevăzută de acest text, respectiv luarea unor astfel de măsuri doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, este o reflectare a principiului legalitătii în domeniu. Potrivit hotărârii dispuse de CEDO în cauza Calmanovci contra Romaniei,23 nu orice încălcare a dispoziţiilor legii interne referitoare la luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive ar avea ca efect încălcarea art.5 din Convenţie, ci doar în cazul în care ar fi vorba de o încălcare care relevă arbitrariul organelor judiciare.În această hotărâre, s-a constatat încălcarea automată a art.5 din Convenţie paragraful 1, litera c), prin nerespectarea legii interne în dispunerea măsurii arestării preventive, întrucât în momentul arestării preventive a reclamantului în temeiul art . 148 lit h) CPP 1968, procurorul nu a expus faptele pentru care considera că menţinerea în libertate a inculpatului ar fi reprezentat un pericol pentru ordinea publică asa cum prevedeau dispoziţiile relevante în materie, la acea dată, constatându-se astfel încalcarea “ cailor legale” de către reprezentantul Ministerului Public, cu ocazia arestării preventive a reclamantului. În ceea ce privește garanțiile prevăzute de art 9 din NCPP, în afară de cele referitoare la obligativitatea informării și introducerea unui recurs în fața unui tribunal pentru a se statua asupra legalității măsurii, detalitate în subcapitolele precedente , care sunt identice cu conțtinutul art 5 din Convenția Europeană a drepturilor omului,legiuitorul roman reglementează în teza a II-A a art.9, alin (3) dreptul persoanei arestate de a formula contestație impotriva dispunerii acestei măsuri. Poate fi criticabil aspectul privitor la faptul că acest drept a fost reglementat doar în favoarea persoanelor fată de care s-au luat măsuri privative de libertate nu si pentru acelea care au fost dispuse măsuri restrictive, deși noul Cod de procedură penală prevede, în reglementarea fiecăreia din aceste măsuri, posibilitatea contestării lor în fața unui judecător. Alin (4) al aceluiași articol, menționează că, ʺatunci când a fost dispusă o măsură privativă sau restrictivă de libertate în mod nelegal, organele judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui deținut sau arestat.ʺ În sfârșit, o ultimă garanție prevăzută de textul art 9. Alin (4) NCPP este aceea că ʺ orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite în condițiile prevăzute de legeʺ.Cum putem constata, si acest text face referire tot numai la persoana față de care a fost dispusă o măsură 23

C.E.D.O, hot din 1 iulie 2008, hudoc.echr.coe.int.

privativă de libertate nu și față de cea care a fost dispusă o măsura restrictive. În jurisprudenta Curtii Europene s-a stabilit ca aplicarea acestui text este independentă de soluția de condamnare sau de achitare care va fi dispusă în fondul cauzei 24, principiu care ar putea fi aplicat și in dreptul intern. Concluzia poate fi următoarea: chiar dacă legea internă permite deducerea din pedeapsa aplicată a măsurii reținerii, a măsurii arestului preventive sau al arestului la domiciliu, dacă se va constata că una dintre aceste măsuri a fost luată, prelungită sau menținută în mod nelegal fără a se justifica condițiile impuse de lege, persoana private de libertate ar avea dreptul să beneficieze de repararea pagubei suferite, deși în final ea este condamnată și din condamnare se va deduce perioada în care a fost reținută sau arestată. Este considerată valabilă și reciproca, adică o persoană poate fi reținută și arestată în mod legal, chiar dacă în final față de ea nu se ajunge la dispunerea unei soluții de condamnare, iar în acest caz nu poate fi vorba de o încălcare a art 5 din Convenție. Întotdeauna însă, acordarea reparației rămâne subsecventă existenței unui prejudiciu. O analiză asupra normelor interne și europene care reglementează dreptul la reparațiune pentru prejudiciile produse prin erori judiciare pun în evidență conținutul conceptului de eroare judiciară, în sens juridic.Astfel, suntem în prezența unei erori judiciare ori de câte ori o persoană a fost condamnată definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală, ca infracțiune, indiferent dacă pedeapsa aplicată ori măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, sub condiția ca o asemenea hotărâre să fie ulterior desființată sau anulată – prin intermediul căilor extraordinare de atac (precum revizuirea), iar în rejudecare să se pronunțe o hotărâre definitivă de achitare a persoanei în cauză, pentru un fapt nou sau recent descoperit, care dovedește că s-a produs o eroare judiciară. Totodată, normele impun pentru nașterea dreptului la reparațiune în caz de eroare judiciară ca persoana în cauză să nu își fi determinat condamnarea prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel, pe de o parte, iar, pe de altă parte, normele impun ca persoanei condamnate să nu-i fie imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit, care dovedește eroarea judiciară25.Observăm că principala condiție de fond de natură a activa dreptul la reparerea prejudiciului vizează preexistența unei hotărâri definitive de condamnare. Normele în discuție nu se aplică în cazul dispunerii încetării urmăririi penale sau în cazul achitării persoanei trimise în judecată penală, indiferent 24

Dragos Bogdan, Noul Cod Penal si Noul Cod de Procedura Penala,Editura Rosseti, Bucuresti, 2016 C. Voicu, A. S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, citați de N. Volonciu, Andreea Simona Uzlău și colaboratorii, în Noul Cod de procedură penală – comentat, Ed. Hamangiu, 2014, p. 1288; și Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole, Ediția 2, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p. 1855-1856. 25

dacă această din urmă soluție a fost pronunțată în primă instanță prin hotărâre rămasă definitivă (de ex. prin neapelare) sau în în apel, sens în care a statuat și Curtea Europeană de la Strasbourg26. În principiu, răspunderea statului pentru erori judiciare este o răspundere subiectivă, întemeiată pe culpa agenților săi (organele judiciare), independent dacă suntem în prezența unei culpe ușoare (culpa levissima) sau în prezența relei-credințe ori a unei culpe grave, deosebirea între cele două forme de vinovăție având relevanță exclusiv pentru exercitarea acțiunii în regres a statului împotriva celui care a provocat eroarea judiciară, acțiune care se poate exercita exclusiv în ipoteza relei credințe sau culpei grave, care trebuie dovedite de către stat.În cazul în care nu se poate reține nicio formă de culpă în producerea erorii judiciare, statul răspunde în temeiul art. 538 C. proc. pen., pe terenul răspunderii obiective.Diferenţele de jurisprudenţă apar în legătură cu întinderea indemnizaţiei acordate, ca efect al modului în care acestea valorifică criteriile vizate de normă pentru stabilirea întinderii prejudiciului.Cât priveşte jurisprudenţa recentă, relativă la aplicarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. [art. 504 alin. (2) C. proc. pen. anterior] se observă o tendinţă de deviere a regulilor de drept reclamate de instituția reparării pagubei pentru tipurile de prejudicii vizate sub Capitolul VII al Titlului IV al Codului de procedură penală, fie în raport cu conţinutul lor expres, fie în raport cu spiritul acestora, asemenea hotărâri judecătoreşti ignorând total jurisprudenţa Curţii Europene, dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 7,27 adiţional la Convenţie, respectiv a art. 5 paragraf 5 din Convenţie prin raportare la art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, dar şi jurisprudenţa naţională în materie, consolidată în timp. Prin sentinţa civilă nr. 2275/02.10.2014, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantului L. M. şi a obligat Statul Român la plata către reclamantă a sumei de 18.296 lei, cu titlu de daune materiale şi 1.500 euro, daune morale.În esenţă, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., apreciind că i se cuvin daune morale pentru arestarea sa preventivă cuprinsă între data de 21 februarie 2012 şi 27 februarie 2012 (7 zile), cât şi pentru perioada 27 februarie 2012 – 7 mai 2012, perioadă în care i-a fost restricţionat dreptul la liberă circulaţie la nivelul localităţii, iar, mai apoi, în perioada 30 martie 2012 – 7 mai 2012, la nivelul ţării, dat fiind că la data de 27 februarie 2012 instanţa a dispus măsura înlocuirii arestului preventiv cu 26

CEDH, dec. din 10 februarie 2009, evocată de C. Bîrsan, în op. cit., p. 1855. Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost ratificat de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, modificat prin Protocolul nr. 11 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea a fost ratificat de România prin Legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 13 iulie 1995. 27

măsura interdicţiei de a părăsi localitatea, iar, mai apoi, cu măsura interdicţiei de a părăsi ţara, reclamantul fiind cercetat penal pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului, procesul penal finalizându-se cu achitarea sa, în baza art. 11 alin. (2), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii). În cauză, pârâtul Statul Român a invocat excepţia inadmisibilității acţiunii, întrucât prin decizia de achitare a inculpatului reclamant nu s-a stabilit nelegalitatea măsurii privative de libertate, precum nici printr-un alt tip de hotărâre, dintre cele vizate de alin. (2) al art. 539 C. proc. pen.Instanţa a unit excepţia cu fondul şi a statuat că „deşi poziţia pârâtului nu are caracter de noutate în sfera litigiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., o asemenea poziţie conturând soluţii jurisprudenţiale la nivel naţional, în sensul „respingerii acestor acţiuni ca inadmisibile”, – context în care este evocată decizia civilă nr. 66/A/27.05.2014 a Curţii de Apel Galaţi, prin care a fost respinsă o acţiune similară, pornită sub imperiul dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. anterior, cu următoarea motivare: „Stabilirea caracterului nelegal al măsurilor restrictive de libertate, prin ordonanţă sau prin hotărâre judecătorească, reprezintă o condiţie absolut necesară pentru naşterea dreptului la repararea pagubei, în condiţiile art. 504 C. proc. pen., or, neîndeplinirea, în cauză, a cerinţei expuse cuprinsă în acest articol, vizând constatarea caracterului nelegal al măsurii în modalitatea permisă de text, conduce la concluzia neaplicării în prezentul litigiu a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen.” -, totuşi, instanţa apreciază că astfel de interpretări ale dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. „contravin însuşi textului de lege indicat, care în alineatul 2 teza finală recunoaşte dreptul la reparaţii în cazul privării nelegale de libertate şi celui achitat prin hotărâre finală”, sens în care evocă decizia civilă nr. 435/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 6503/110/2009.Petitul referitor la daunele materiale în sumă de 18.296 lei a fost acordat, cu motivarea că suma reprezintă contravaloarea cheltuielilor de judecată suportate de reclamant pe parcursul procesului penal (cheltuieli avocaţiale), iar petitul referitor la acordarea daunelor morale în sumă de 1.500 euro a fost admis ca echivalent pentru lipsirea de libertate a reclamantului pentru 7 zile şi, respectiv, pentru restricţionarea libertăţii sale de mişcare, aspect sub care instanţa evocă dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., cu titlu de lege mai favorabilă în raport cu dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., în baza cărora reclamantul şi-a întemeiat acţiunea.28

28

http://www.juridice.ro/

CAPITOLUL II GENERALITĂȚI PRIVIND MĂSURILE PREVENTIVE 2.1 MIJLOACELE DE CONSTRÂNGERE PROCESUALA ȘI FELURILE LOR Constrângerea în general în materie penală reprezintă o  modalitate indirectă de realizare a ordinii de drept prin folosirea sancţiunilor prevăzute de lege, pedeapsa fiind nu numai un mijloc de reeducare a condamnaţilor, dar şi o măsură de constrângere şi de conformare. În vederea desfășurării normale a procesului penal și a realizării scopului său, se poate ivi necesitatea folosirii unor mijloace de constrângere împotriva învinuitului sau inculpatului, împotriva părții responsabile civilmente sau a altor personae care nu participă în mod direct la procesul penal, prin care să fie împiedicată obstrucționarea de către acestea a urmăririi penale și a judecății sau sustragerea lor de la executarea pedepselor și a celorlalte sancțiuni de drept penal ori de la repararea pagubelor cauzate prin infracțiune. Constrângerea poate consta fie în privarea de libertate a acestor persoane fie în restrângerea libertății lor sau în restrângerea altor drepturi și libertăți consacrate prin Legea Fundamentală a țării sau legile în vigoare. Deși libertatea individuală, libera circulație, dreptul la informative, protecția proprietății private și garantarea ei sunt drepturi și libertăți fundamentale consacrate prin acte internaționale și prin Constituția României din 1991, se admite , prin art 53 din legea noastră fundamentală, în vederea apărării siguranței naționale, a ordinii publice, a desfășurării instrucției penale, restrângerea exercițiului acestora, în condițiile în care există proporționalitate cu situația care a creat-o ți nu se aduce atingere existenței dreptului sau libertății. Pentru combaterea principalelor fenomene sociale ce perturbă societatea noastră și anume : crima organizată, traficul de droguri și persoane, spălarea banilor, au fost concepute legi speciale cu privire la aceste infracțiuni care au instituit noi măsuri de restrângere a unor drepturi pentru persoanele care se fac vinovate de săvârșirea lor cum este cazul autorizării accesului la sistemele de telecomunicații sau informatice, comunicarea de înscrisuri și documente bancare, financiare sau contabile, precum și punerea sub supraveghere a conturilor bancare. Măsurile procesuale au fost definite29ca instituții de drept procesual penal puse la dispoziția organelor judiciare penale și constând în anumite privațiuni sau constrângeri personale sau reale,determinate de împrejurările în care se desfășoară 29

V.Dongoroz, S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai, N.Oliescu, R.Stanoiu, Explicatii teoretice ale Codului de Procedura Penala roman. Partea generala, vol V, ed a 2-a, Ed Academiei, Ed All Beck, Bucuresti,2003, p 308

procesul penal. Prin funcțiunea urmăritî de legiuitor, aceste măsuri funcționează ca mijloace legale de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări ori situații de natură a puneăn pericol eficienta desfășurare a procesului penal prin obstacolele, dificultățile ori derutările pe care le pot produce.30 Privarea sau restrângerea libertății individuale a învinuitului sau inculpatului are ca scop împiedicarea sustragerii acestuia de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei închisorii. Pe cealaltă parte, restrângerea dreptului de a dispune de bunurile proprii asigură executarea unei pedepse de natură pecuniară, a confiscării special sau extinse, precum si repararea de către inculpate și de către partea responsabilă civilmente a pagubei cauzate prin infracțiune. Libertatea individuală a părților, a martorilor, a experților poate fi restrînsă prind aducerea lor silită în fața organelor de urmărire penală sau a instanțtelor judecătorești, prin scoaterea lor din sedința de judecată în cazul când provoacă tulburări în desfășurarea acesteia.31 Noul Cod de Procedură Penală tratează în titlul V al Părții generale , în cuprinsul a trei capitol distincte, măsurile preventive și alte măsuri procesuale. Aceste măsuri sunt : măsurile preventive, măsurile de siguranța cu caracter medical ce pot fi aplicate doar cu caracter provizoriu în cursul procesului penal și măsurile asigurătorii. Luând drept criteriu valoarea socială asupra căreia exercită se exercită constrângerea procesuală, măsurile procesual penale pot fi clasificate în personale și reale.Măsura procesuală personală constă în restrângerea sau chiar privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului, prin obligarea acestuia să nu părăsească localitatea sau țara, de a face tratament medical, restrângându-se în această manieră, în scop procesual, libertatea individuală a acestuia. Atunci când învinuitul sau inculpatul este reținut, arestat preventiv sau internet întru-un centru medical atunci când este necesară dispunerea acestei măsuri, acesta este privat de libertate pentru o anumită perioadă de timp, în vederea asigurării de către organele judiciare implicate desfășurarea normal a procesului penal, a garantării executării pedepsei ce se va aplica și a evitării unui pericol social ce ar putea produce urmări mai grave decât cele existente prin lăsarea acestuia în libertate. Măsurile procesuale personale se iau, așadar, numai asupra persoanei care are calitatea de învinuit sau inculpate. Măsura procesuală reală constă în restrângerea dreptului pe care îl are o persoană ce a dobândit calitatea de învinuit sau inculpate, ori a părții responsabile civilmente de a dispune de bunurile sau veniturile proprii.Indisponibilizzarea prin 30 31

ibidem Grigore Theodoru.op cit, p.363

sechestru sau prin poprire a bunurilor sau veniturilor învinuitului sau inculpatului ori ale părții responsabile civilmente, restituirea bunurilor aparținând persoanei vătămate, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii constituie măsuri procesuale reale, prin care se împiedică sustragerea de la executarea pedepselor pecuniare sau de la repararea pagubei. Punerea sub supraveghere a conturilor bancare sau obligarea la comunicarea de înscrisuri bancare, financiare sau contabile sunt măsuri care restrâng dreptul persoanelor la secretul conturilor bancare La prima analiză putem observa o primă diferență între cele două codificări, si anume că noul cod numai reglementează în mod expres măsurile de ocrotire, ce erau prevăzute in vechiul cod penal la articolul 161 CPP. În realitate, aceste măsuri de ocrotire nu erau decât un ansamblu de măsuri subsecvente dispunerii, față de o persoană cercetată a unei măsuri privative de libertate.Potrivit vechii reglementări când măsura reţinerii sau a arestării preventive a fost luată faţă de un învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se afla un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană care datorită vârstei, bolii sau altei cauze are nevoie de ajutor, trebuie să fie înştiinţată autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire. Obligaţia de încunoştinţare revine organului judiciar care a luat măsura reţinerii ori a arestării preventive 32.Ca urmare a acestui character subsidiar față de măsurile preventive, noul Cod de procedură Penală a reglementat măsurile de ocrotire nu ca măsuri procesuale de sine stătătoare, ci ca obligații ce revin organului judiciar ulterior dispunerii de către acesta a arestării preventive, fiind reglementate în secțiunea destinată acestei măsuri preventive.33 Măsurile procesuale prezintă următoarele caractere:  Caracter opțional - nu sunt obligatorii în procesul penal, putând fi dispuse de la caz la caz în funcție de situația dedusă judecății si de particularitățile fiecărei cauze în parte;  Caracter adiacent34 - față de activitatea principala, anume efectuarea actelor procesuale si procedurale ce au drept finalitate stabilirea existentei faptelor penale, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii penale potrivit vinovăției acestora;

32

Art 161 Cod Procedura Penala 1968 Art. 229 NCPP Masuri similare de ocrotire sunt impuse si in situatia punerii in executare a unui mandat de executare a pedepselor privative de libertateconform art 557 alin 3 NCPP 34 I.Istrate,Libertatea persoanei si garantiile ei procesuale, Ed Scrisul Romanesc, Craiova,1984, p.26 33

 Caracter provizoriu si reversibil, putand fi luate doar pe durata procesului penal35, respectiv putând fi revocate ori de câte ori se constată că au dispărut împrejurările ce au determinat luarea acestora;  Sunt măsuri de constrângere, fie cu caracter personal, fie cu caracter real, determinând o privare sau, după caz, o restricționare în exercitarea unor drepturi de către unii participanți la procesul penal. Un aspect ce nu trebuie neglijat este clarificarea diferenței dintre măsurile de drept procesual penal și măsurile procesuale.În categoria primelor se includ nu doar măsurile procesuale, dar și măsurile procedurale. Acestea au ca obiect asigurarea desfășurării în bune condiții a activității procedurale ( de exemplu, măsurile pe care le poate lua organul judiciar cu ocazia unei cercetări la fața locului, măsurile preliminare sedinței de judecată)36. În ceea ce privește măsurile procedurale, acestea au tot un carcater de constrângere, aduc atingere unor drepturi procesuale sau intervin pentru a se asigura îndeplinirea obligației de a se prezenta în fața autoritășilor judiciare ori de a lua parte la sedința de judecată.37În raport cu natura drepturilor asupra cărora se exercită restrângerea,măsurile procesuale pot avea caracter personal ( de pildă, restrângerea sau privarea de libertate a inculpatului, obligarea acestuia de a nu părăsi localitatea în cadrul măsurii controlului judiciar, de a se supune unui tratament medical ) sau caracter real ( măsura indisponibilizării bunurilor prin sechestru, restabilirea situației anterioare, etc) Constituind o privare sau restrângere de drepturi garantate prin Constitutie, măsurile procesual penale au un caracter de excepție, de aceea, trebuie să se prevadă prin lege măsurile procesuale ce se pot lua, precum și cazuirle și condițiile în care pot fi luate. Totodată, legea trebuie să stabilească durata lor maximă, să prevadă posibilitatea revocării lor și să reglementeze cazurile când înceteazâ de drept. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată are facultatea de a lua sau nu măsura procesuală, iar în cazul în care a luat-o,trebuie să o motiveze, prin indicarea cazurilor și a condișiilor care justifică luarea acestei măsuri de constrângere.În cazurile prevăzute de lege, apreciate ca prezentând importanță deosebită pentru aplicarea sancțiunii penale și obligarea la reparații civile a celor care au săvârșit infracșiuni, legea poate să prevadă obligativitatea pentru organul de urmărire sau instanța de judecată de a lua măsura procesuală. Un exemplu ce-și găsește aplicarea aici este cazul infracțiunilor flagrante în care este obligatorie luarea măsurii reținerii 35

Cu titlu de exceptie in anumite cazuri,masurile asiguratorii se pot mentine si dupa finalizarea procesului penal G. Antoniu, C.Bulai, Dictionar de drept penal si de procedura penala, Ed Hamangiu,Bucuresti,2011,p.304 37 GR.Gr.Theodoru, Tratat de Drept Procesual Penal, ed a 3-a , Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, p 364 36

învinuitului, iar în cazul producerii unor pagube persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu această capacitate restrânsă, devine obligaorie luarea măsurii asigurătorii pentru protejarea intereselor lor. 2.2 NOȚIUNEA ȘI NATURA JURIDICĂ A MĂSURILOR PREVENTIVE Măsurile preventive sunt măsuri de constrângere puse la dispoziția organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărire penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de că38tre aceasta a unei alte infracțiuni. Potrivit art 136 alin (1), măsurile preventive sunt mijloacele de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală, judecătorii și instanțele de judecată pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală , de la judecată ori de la executarea pedepsei.Învinuitul sau inculpatul poate încerca, inițial, să ascundă comiterea infracțiunii de care se face vinovat sau să împiedice dovedirea vinovăției sale, poate încerca să se sustragă de la judecată sau de la executarea pedepsei prin părăsirea tării sau prin ascundere, motiv pentru care este necesară dispunerea acestor măsuri.Împotriva încercărilor ănvinuitului sau inculpatului de a obstrucționa realizarea scopului procesului penal, toate legislațiile moderne pun la îndemâna autorităților judiciare mijloacele de constrângere necesare prin care să le poatî preveni, de aici derivând și denumirea de măsuri preventive. Scopul de prevenire, poate fi atins, în cazul unor învinuiți sau inculpați, printro atingere minimă adusă libertății lor individuale, cum ar fi obligarea de a nu părăsi localitatea în care locuiesc sau țara fără o învoire specială, de se prezenta la secțiile de poliție in mod periodic pentru verificarea respectării anumitor obligații impuse în sarcina lor sau obligația de a depune o cauțiune drept garanție.În alte cazuri devine necesară privarea de libertate pe o anumita perioadă de timp sau chiar pe întreaga durată a procesului. Pentru ca măsurile preventive aduc atingere principiului fundamental al libertății individuale, trebuie instituite garanțiile juridicenecesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive, astfel de garanții fiind prevăzute in art 23 din Constituția României , în art 5 C. Proc penală precum și în alte dispoziții ale Codului, ridicându-se astfel la cerințele Conveției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.În același 38

Gr.Gr.Theodoru,op cit, p.365

sens s-a pronunțat si Curte Constituțională a României prin Decizia nr.173/1999 39: măsura arestării preventive fiind o restrângere a libertății persoanei, permisă de Constituție in scopul bunei desfășurări a instrucției penaleʺ, soluție confirmată și prin Decizia nr. 462/200440,arestarea preventivă nu afectează cu nimic dreptul la un proces echitabil, inculpații având posibilitatea de a cere și administra probe considerate necesare pentru a-si dovedi nevinovăția.41 Caracterul procesual al arestului preventiv Constrângerea realizată prin măsurile preventive privative de libertate , deși se aseamănă cu constrângerea realizată prin executarea pedepsei închisorii nu pot fi tratate în aceași manieră, prima având totuși o natură procesuală . Chiar dacă detențiunea sau închisoarea ăndeplinește rolul oricărei pedepse și anume prevenirea săvârșirii de noi înfracțiuni, fiind obligatorie ca urmare a hotărârii definitive de condamnare, aceasta începe după epuizarea procesului penal și parcurgerea tuturor etapelor existente în materie. Dimpotrivă, privarea de libertate impusă ca măsură preventivă are așa cum aminteam mai sus caracter procesual, fiind luată numai în cursul defășurării procesului penal, nu înainte și nici după, pentru desfăsurarea în condiții optime și sigure a acestuia și pentru a împiedica persoana învinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la eventuala condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, arestarea preventivă, fiind o măsură facultativă, dispusă numai atunci când este necesară șă are o durată determinată care nu poate depăsi momentul finalizării procesului penal .Privarea de libertate apare, așadar, ca o măsura de excepție de la regula aflării învinuitului sau inculpatului în stare de libertate pe parcursul desfășurării procesului penal. Dacă arestarea preventivă este de natură procesuală, ea constă totuși în privarea de libertate, constrângere echivalentă cu executarea pedepsei detențiunii sau închisorii; ca urmare, aceasta va fi executată în penitenciare sau în arestul preventiv al sectiilor de poliție, de regulă în aceleși condiții cu cele în care se execută pedeapsa închisorii. Tratamentul asemănător a determinat adoptarea dispozițiilor potrivit cărora timpul reținerii și arestării preventive se scade din durata pedepsei privative de libertate pronunțate de instanță ( art.88 C.Pen) iar persoana nevinovată , supusă pe nedrept unei măsuri preventive, are dreptul la recuperarea pagubei suferite, ca și cel care, nevinovat fiind, a executat pedeapsa închisorii. ( art.504). Fiind considerată cea mai gravă măsură preventivă, a cărei durată poate fi prelungită până la finalizarea procesului penal printr-o hotărâre definitivă, asupra 39

M.Of nr.624 din 21.12.1999 M.Of.NR.24 DIN 11.01.2005 41 I.C.C.J , decizia nr 5223/2003, in D.G.Matei, Masurile preventive, Practica judiciara, Ed Hamangiu, Bucuresti, 2006, p.91 40

acesteia s-au formulat în practică cele mai multe obiecțiuni, dintre care cele mai multe au fost întemeiate pe prezumția de nevinovăție, sustinându-se în aceste critici , că persoana învinuită se consideră nevinovată până la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, or arestarea preventivă se dispune în temeiul unei convingeri de vinovăție pe care si-o formează judecătorul care o dispune, care este contrară prezumției de nevinovăție. Aceiași practicieni, susțin că în momentul în care are loc judecata unui inculpat de către instanța investită cu soluționarea cauzei a unui inculpat arestat preventiv, este dispusă să îl considere vinovat, ceea ce poate duce la erori grave de judecată. Această critică poate fi combătută prin invocarea caracterului procesual al arestării preventive, luarea sau menținerea ei neavând rolul de a exprima în mod categoric convingerea de vinovăție pe care o are instanța cu privire la persoana aflată în fața lor pentru a fi judecată, ci recurgerea la o măsură care să asigure normala desfășurare a procesului penal și asigurarea executării unei eventuale condamnări. Critica a fost însă de natură a atrage modificări importante în reglementarea măsurilor preventive,fiind adoptate unele măsuri care nu atrag privarea de libertate, ci impunerea unor obligații, încredințarea dreptului de a dispune arestarea preventivă numai judecătorilor, care se bucură de independență în luarea deciziilor, precum și limitarea duratei arestării preventive la un termen rezonabil. Noul Cod de Procedura Penala prevede un numar de cinci masuri preventive, trei fiind masuri restrictive de libertate si anume : retinerea, arestul preventiv și arestul la domiciliu și alte două măsuri, restrictive de drepturi ( controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune ). Măsurile preventive ce pot fi dispuse în cursul procesului penal cu privire la persoanele fizice sunt expres si limitativ prevăzute în cuprinsul art 202 alin (4) NCPP, legiuitorul tinând cont de faptul că restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisa decât ăn condițiile legii si dacă aceasta este necesară într-o societate democratică. Aceste măsuri preventive reglementate în Capitolul I din Titlul V al Partii Generale pot fi dispuse exclusiv asupra persoanei fizice responsabile penal.Ca modlaitate de organizare a dispozitiilor legale in materie , legiuitorul a descris mai intai in Sectiunea 1 scopul si conditiile generale pentru luarea măsurilor preventive , organul judiciar competent în luarea acestor măsuri și actul prin care se dispune în acest sens urmând ca în celelalte 5 secțiuni să fie detaliate fiecare în parte. Apoi, prin intermediul unor reglementări cu caracter special, legiuitorul român a precizat care sunt condițiile specifice de luare a fiecărei măsuri și care este procedura ce se impune a fi urmată în acest sens, care este conținutul fiecăreia si efectele dispunerii lor.După ce reglementează maniera de luare, confirmare, verificare sau prelungire a masurilor

preventive ( la modul general) , în secțiunea a 7-a se revine la o serie de dispoziții cu caracter general, aplicabile tuturor măsurilor preventive,anume cele privitoare la încetarea, revocarea sau înlocuirea acestora.42 În ipoteza angajării răspunderii penale a persoanei juridice, măsurile preventive ce pot fi dispuse sunt cele reglementate de cuprinsul articolului 493 NCPP ce statuează : ʺJudecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri: a) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; b) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale; c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţă persoanei juridice; d) interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar; e) interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea. Pentru a asigura respectarea măsurilor enumerate mai sus, persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice. Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.43ʺ

42 43

L.Caras,Arestarea preventiva, Ed C.H.Beck,Bucuresti,2006,p68 Art 493 NCPP

Față de reglementarea anterioară, și anume prevederile art 136 alin(1) CPP 1968, ce enumera ca măsuri preventive următoarele categorii : retinerea, obligarea de a nu parasi localitatea, obligarea de a nu parasi țara, arestarea preventivă iar potrivit alin (2) al aceluiași articol, scopul măsurilor preventive putea fi realizat și prin liberarea proviziorie sau sub control judiciar sau pe cauțiune, putem observa în ceea ce privește dispozițiile referitoare la arestul preventiv câteva schimbări : - Introducerea unei noi măsuri cu caracter de noutate, și anume instituția arestului la domiciliu, acest tip de măsură nefiind întâlnită până acum în modalitatea de desfășurare a procesului penal ; - Vechile măsuri preventive : obligarea de a nu părăsi localitatea si aceea de a nu părăsi țara numai sunt acum prevăzute drept măsuri de sine stătătoare cu caracter preventiv ci , obligații, ce pot fi impuse cu caracter facultativ inculpatului atunci când față de acesta se dispune măsura controloului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune; - Măsura liberării provizorii sub control judiciar ( simplu sau pe cauțiune) se transformă dintr-o măsură cu caracter subsecvent arestării preventive într-o măsură de sine stătătoare denumită de actualul legiuitor – control judiciar ( simplu sau pe cauțiune), ce poate fi dispusă fără ca în prealabil inculpatul să fi fost în mod obligatoriu privat de libertate; - Cu excepția reținerii, toate celelalte măsuri preventive nu pot fi dispuse decât față de inculpat, adică după ce a fost pusă în miscare acțiunea penală pentru fapta sau faptele ce formează obiectul urmăririi penale și în legătură cu care se dispune măsura preventivă. Ca element de continuitate masura retinerii poate fi luata fata de suspect sau inculpat de organul de cercetare penala sau de procuror in cursul urmaririi penale ca si in reglementarea anterioara; - Reglementările privind durata măsurilor preventive ce pot fi dispuse asupra inculpatului minor sunt aceleași cu cele aplicabile majorului. Dincolo de aceste schimbări de ordin general, în cazul fiecărei măsuri preventive în parte au intervenit o serie de modificări cu privire la conținutul lor, altele cu privire la durată sau cu privire la organul judiciar ce are competența de a le dispune, aspecte ce le vom detalia în capitolele următoare. 2.3 SCOPUL.CONDIȚIILE GENERALE DE APLICARE ȘI CATEGORIILE MĂSURILOR PREVENTIVE

Potrivit art. 202 alin(1) NCPP, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Prin această reglementare expresă, legiuitorul pe de o parte a condiţionat procedura de dispunere a unei măsuri preventive de existenţa a cel puţin unuia dintre scopurile enumerate anterior, iar, pe de altă parte, a urmărit să întărească în acest mod natura preventivă şi nu retributivă pe care acest tip de măsuri au rolul de a le avea în cursul procesului penal. În ceea ce priveşte scopul ce stă la baza dispunerii unor măsuri restrictve de libertate, se înţelege înlăturarea şi preîntâmpinarea unui pericol concret de către organele judiciare, acestea având obligaţia de a alege măsura potrivită şi suficientă pentru atingerea respectivului scop. Prima ipoteză referitoare la scopul urmărit prin luarea măsurilor preventive vizează asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal în mod legal şi cu evitarea ivirii oricărui incident de natura a perturba activitatea judecătorească . Buna desfaşurare a procesului penal ar putea fi afectată de conduita necorespunzătoare pe care o poate adopta un suspect sau inculpat , de exemplu atunci când încearcă să altereze sau distruge mijloace materiale de probă sau atunci când încearca să influenţeze alţi inculpaţi, martori sau persoane vătămate pentru a împiedica aflarea adevărului în cauză sau a scăpa de învinuirile aduse . Cea de-a doua ipoteză vizează împiedicarea sustragerii suspectului sau inculpatului de la judecată. În esenţă, această atitudine determină deseori organul judiciar să depună eforturi suplimentare pentru găsirea acestuia, pentru efectuarea comunicărilor necesare în cursul procesului penal, întârziind desfăşurarea unor activităţi procedurale. Dispoziţia finală a art 202 NCPP enunţa drept scop al dispunerii unei măsuri preventive prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni, situaţie ce are în vedere periculozitatea manifestată de suspect sau inculpat derivând din aceea că, făcând obiectul unor proceduri judiciare, fiind suspectat de comiterea unei/unor infracţiuni, prin conduita sa manifestată anterior sau ulterior comiterii pretinselor fapte penale, dovedeşte riscul real de a reitera un comportament infracţional. Existenţa unuia dintre scopurile enumerate în rândurile precedente se impune a fi verificată atât la momentul luării măsurii preventive cât si pe parcursul acesteia sau atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea sau, dupa caz, menţinerea unei astfel de măsuri. Justificarea dispunerii măsurii preventive pentru alt scop decât pentru unul din cele expres şi limitativ prevazute de lege nu este permisă, concluzie derivată din caracterul excepţional al acestui tip de măsuri, din necesitatea ca acestea

să fie dispuse doar în condiţiile legii, lege care nu poate fi interpretată în această materie decât în mod restrictiv. NCPP prevede două mari categorii de ipoteze în care se poate dispune măsura arestării preventive,în cursul urmăririi penale sau în timpul procedurii de cameră preliminară sau în cursul judecăţii( în primă instanţă sau în apel), fiecare dintre aceste două ipoteze având condiţiile sale proprii, limitativ prevazute de legiuitor. Organul judiciar are obligaţia ca la alegerea uneia dintre masurile preventive dintre cele 5 măsuri prevăzute în cazul persoanei fizice să analizeze în mod corect circumstanţele cauzei, persoana făptuitorului şi pericolul social pe care acesta îl produce sau îl poate produce pentru ordinea publică, analizând cumulativ trei condiţii pozitive: 1) existenţa unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune indiferent de pedeapsa prevazută de lege pentru aceasta. Această cerinţa imperativă a legii este menită să excludă arbitrariul în dispunerea acestor măsuri preventive. Pot exista probe directe ca în cazul faptelor principale sau acestea se pot prezenta sub forma unor fapte probatorii din care sa rezulte suspiciunea rezonabilă ca înculpatul a săvârşit o infracţiune. Analizând toate probele aduse în cauză, trebuie sa reiasă în mod evident suspiciunea rezonabilă că acea persoană se face vinovată de comiterea acelei infracţiuni, noţiunea de suspiciune rezonabilă trebuie să fie raportată la sensul oferit de jurisprudenţa Curţii Europene referitor la existenţa unor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi savârşit o infracţiune. Tot în susţinerea acestei idei, instanţa europeană a reţinut în cauza Gusinskiy c. Rusiei că nu este suficient ca suspiciunea rezonabilă să se bazeze pe buna-credinţa a autoritaţilor, cărora le revine obligaţia să determine dacă, într-un caz dat, arestarea preventiva este justificată. Rezultă aşadar că acuzarea trebuie să prezinte probe sau indicii temeinice, în acceptiunea art 97 alin(1) NCPP, din care să rezulte nu o simplă suspiciune , ci o suspiciune rezonabilă. Concluzionând, pentru ca o masură preventivă să fie dispusă fată de inculpat, legea procesuală penală română impune ca procurorul să prezinte probe pe baza cărora, printr-un raţionament echilibrat, normal şi neeagerat, să se poată crede ca acesta a savârşit o infracţiune. 2) Cea de-a doua condiţie este reprezentată de proportionalitatea masurii cu gravitatea acuzaţiei aduse .În ceea ce privește criteriile pe baza cărora se poate stabili această gravitate a acuzației, legea nu le indică în mod expres. 44 Apreciem că 44

Art 223 alin(2) NCPP, făcând referile la condițiile dispunerii măsurii arestării preventive, impune analiza unor criterii privind evaluarea gravitatii fapteo, a modului si a cirmumstantelor de comitere a acesteia, a anturajului si a mediului din

gravitatea se impune a fi analizată atat in abstract prin raportare la natura infractiunii comise si la limitele speciale de pedeapsa prevăzute de lege dar și în concret, prin evaluarea tuturor criteriilor de ordin obiectiv și subiectiv privind faptele imputate suspectului sau inculpatului. Reper în apreciarea gradului de pericol concret poate fi reglementarea cuprinsă în art. 318 alin (1) si (2) NCPP privind renuntarea la urmarirea penala,în măsura în care elementele indicate pentru o asemenea evaluare pot fi deduse din probatoriul administrat până la momentul la care se discută măsura preventivă anume : conținutul faptei, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârșire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii ( elemente de ordin subiectiv) 3) Măsura preventivă trebuie să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea ei. Necesitatea măsurii derivă din constatarea organului judiciar că doar prin luarea acesteia se poate preîntâmpina sau chiar înlătura pericolul generat de conduita acuzatului. Necesitatea luării măsurii preventive nu poate și nu trebuie să fie dedusă din simpla enunțare de către organul judiciar a scopurilor menționate.Pe de o parte, scopurile avute în vedere pot fi atinse și de o manieră benevolă din partea subiectului procesual vizat, așadar, printr-o conduită neconstrânsă( de eventuală măsură preventivă) a suspectului sau inculpatului. Pe de altă parte, necesitatea luării, prelungirii sau menținerii măsurii preventive trebuie să pornească de la existența unei temeri a organului judiciar că, în cazul concret, conduita procesuală nedorită prezintă un risc să se producă, de aceea acest risc trebuie prevenit prin luarea uneia dintre măsurile prevăzute ka art 202 alin (4) NCPP.Această temere trebuie să fie fundamentată de argumente concrete, legate de actele procesului penal în cadrul căruia se solicită sau se dipsune măsura preventivă, în raport de analiza tuturor elementelor ce țin de fapta imputată, de gravitatea acestei, de modul și mijloacele de comitere, rezultatul produs sau care s-a fi putut produce , de persoana suspectului sau inculpatului, de conduita sa anterioară si ulterioară comiterii faptei.45 În afara condițiilor generale expuse în rândurile anterioare, potrivit art 202 alin (2) NCPP, ori de câte ori analizează la cerere sau din oficiu, necesitatea de a lua, de a confirma, prelungi sau menține o măsură preventivă, organul judiciar trebuie să verifice că nu există – la momentul la care este chemat să dispună – vreuna dintre care provine inculpatul, a antecedentelor penale si a altor imprejurari privitoare la persoana acestuia. 45 Ancheta penala poate fi in egala masura perturbata prin conduita inculpatului atat in situatia in care acesta este acuzat de comiterea infractiunii de omor cat si atunci cand acuzatia priveste infractiunea de fal in inscrisuri sub semnatura privata.

cauzele care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, cauze care sunt enumerate la art 16 alin (1) NCPP.46 2.4 ORGANELE JUDICIARE COMPETENTE ȘI ACTELE PRIN CARE SE POT LUA MĂSURI PREVENTIVE În privința participanților în procesul penal, Noul Cod aduce câteva modificăru substanțiale în raport de actuala reglementare. Astfel, în cadrul organelor judiciare, alături de instanțele judecătorești și organele de urmărire penală, au fost cuprinși : judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preleminiară, care vor avea atribuții specifice în materia protejării drepturilor și libertăților suspectului sau inculpatului, respectiv în verificarea legalității administrării probelor în faza de urmărire penală și a legalității sesizării instanței de judecată de către procuror. În virtutea rolului activ si a garantarii pe parcursul procesului a drepturilor procesuale, organul judiciar are obligatia sa explice învinuitului sau inculpatului, precum celorlalte parti, drepturile lor procesuale, precum si mijloacele permise de lege pentru realizarea acestora. De asemenea, organul de cercetare al politiei judiciare este obligat sa strânga date cu privire la împrejurarile care au determinat, înlesnit sau favorizat savârsirea infractiunii, ca premise ale unor actiuni de prevenire a altor încalcari ale legii penale . În desfasurarea urmaririi penale, organele de cercetare ale politiei judiciare dispun asupra actelor sau masurilor procesuale prin ordonanta, acolo unde legea prevede, iar în rest prin rezolutie motivata. Ambele pot fi folosite atât de procuror cât si de catre organul de cercetare penala. Pe lânga cele doua înscrisuri procesuale, organele de cercetare ale politiei judiciare (în general toate organele de urmarire penala) mai pot dispune si prin proces-verbal, când sunt obligate sa 46

Art 16 alin (1), NCPP- Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

consemneze activitatile desfasurate sau pot face propuneri motivate, când considera ca este necesar sa fie luate anumite masuri.Organele de cercetare penală sunt clasificate în două categori principale enumerate de art 201 NCPP: organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale. Organele de cercetare penală au o competenţă materială generală, efectuând acte de cercetare penală cu privire la orice infracţiune prevăzuta de Codul Penal, cu excepţia celor date prin lege în competenţa obligatorie a procurorului. După cum putem observa, textul reorganizează primele două alienate ale art 201 CPP 1968, nemodificând însă conţinutul acestora, neexistând noutăţi sub aspectul sferei organelor de urmărire penala, procurorul ramânând şi în actuala reglementare organul central al acestei etape. Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare. Când legea specială prevede o procedură diferită de desemnare şi funcţionare a organelor de poliţie judiciară, se aplică dispoziţiile legii speciale.Aceste organe au o competenţa materială generală, efectuând actele de cercetare penală cu privire la orice infracţiune, cu excepţia celor date de lege în competenţa exclusivă a procurorului. Analizând toate cele 5 măsuri preventive sub aspectul organelor judicare competente ce pot să dispună asupra acestora putem concluziona urmatoarele: Reținerea este măsura preventivă ce poate fi dispusă exclusiv în faza de urmărire penală, atât față de suspect cât și față de inculpat, competența de a dispune asupra ei fiind recunoscută atât reprezentantului Ministerului Public cât si organelor de cercetare penală, atât de cele generale cât si de cele speciale, legea nefăcând ncio distinctive în acest sens. În ceea ce priveșste organul de cercetare penală, acesta poate dispune reținerea numai în măsura în care legea îi recunoaște acestuia competența proprie de a efectua urmărirea penală în cauza dedusă judecății, sub supravegherea procurorului, nu însă și în cazurile în care procurorul efectuează personal urmărirea penală.47 47

În aceasta ipoteza, potrivit art 324 alin (4) NCPP, organul de cercetare penala nu ar putea dispune retinerea nici macar prin delegare de catre procuror: Punerea in miscare a actiunii penale, luarea sau propunerea masurilor restrictive de

În ceea ce privește măsura restrictivă de drepturi a controlului judiciar și a controlului judiciar pe cauțiune, competența de a dispune asupra măsurilor menționate este diferită în funcție de stadiul în care se află procesul penal. Astfel, în faza de urmărire penală, competența de a dispune aceste măsuri aparține în principal procurorului ( care efectuează sau supraveghează urmărirea penală) fie din oficiu, fie la propunerea organelor de cercetare penală, facută prin referat. Potrivit dispozitiilor prevăzute în art. 203 alin (2) NCPP, cele două măsuri preventive ar putea fi dispuse în cursul urmăririi penale și de judecătorul de drepturi și libertăți, însă din ansamblul reglementărilor în materia măsurilor preventive deducem că această ipoteză, ar fi una secundară. In legislația penală nu există nici o situație in care, în cursul urmăririi penale, judecătorul să fie investit în mod direct- ca o cerere principal- cu solicitarea de a lua măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune.Nu există nicio rațiune ca procurorul să investească judecătorul de drepturi și libertăți cu o astfel de propunere, câtă vreme poate dispune el însuși, prin ordonanță, asupra măsurii respective. Era ar putea dispune una dintre cele două măsuri doar în două cazuri: fie în ipoteza respingerii unei propuneri principale de luare a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu ori de prelungire a arestului preventive, propuneri formulate de procurer fie in ipoteza în care este învestit cu o solicitare de înlocuire a unei măsuri preventive anterior luate ) arestarea preventive sau arestul la domiciliu) cu o măsură mai ușoară- controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune. În faza de camera preliminară sau în faza de judecată, asupra măsurilor preventive mai sus indicate, va dispune organul judiciar căruia îi revine competența de soluționare a respectivei faze procesuale, și anume judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată. În ipoteza dispunerii unei măsuri de arest preventiv sau arest la domiciliu, cu privire la acestea , organul competent va fi judecătorul de drepturi şi libertăţi daca cauza se află în cursul urmăririi penale , judecătorul de cameră preliminară atunci când cauza se află în procedură de cameră preliminară sau instanta de judecată ( completul de judecată desemnat cu judecarea cauzei) pentru clauzele aflate în faza de judecată .Cu titlu de excepţie, procurorul, are dreptul ( şi obligaţia , în acelaşi timp) de a constata încetarea măsurilor preventive prin ordonanţa prin care dispune,în cursul urmăririi penale, clasarea faţă de un inculpate aflat sub puterea unei astfel de

drepturi si libertati, incuvintarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau masuri procesuale nu pot forma obiectul delegarii.

măsuri, indiferent de organul judiciar care a dispus-o, inclusiv în ipoteza arestului preventiv sau a arestului la domiciliu.48 Actul documentar procedural prin care se dispune asupra măsurilor preventive este ordonanţa motivată dacă măsura este dispusă de către un organ de cercetare penală sau de către un procuror49 în vreme ce judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi, respectiv¸ instanţa de judecată vor dispune prin încheiere motivată. Este de asemenea de menţionat, posibilitatea dipsunerii unei măsuri preventive în cursul judecătii de către instanţa de fond şi prin sentinţa care soluţionează actiunea penală art. 399 alin (1) NCPP. De asemenea, asupra menţinerii măsurii preventive s-ar putea pronunţa instanţa de apel şi prin decizie, în condiţiile art 423 alin (3) NCPP – “ în caz de desfinţare a hotărârii, instanţa de apel poate menţine măsura arestării preventive”.Deşi textul menţionat face referire doar la măsura arestării preventive, apreciem că pentru identitate de raţiune, având în vedere dispoziţiile art 208 alin (4) si (5) NCPP- “ în tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic dar nu mai târziu de 60 de zile dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a arestului la domiciliu fată de inculpat, instanţa de apel se poate pronunţa,în acelaşi sens şi asupra menţinerii arestului la domiciliu, a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune. În ceea ce priveşte caracterul sedinţei de judecată în care are loc soluţionarea sesizărilor privind măsurile preventive data în competenţa judecătorului sau instanţei, dispoziţiile procedural stabilesc faptul că, pentru măsurile preventive discutate în cursul urmăririi penale ( judecătorul de drepturi şi libertăţi) şi în faza de cameră preliminară ( judecătorul de cameră preliminară), judecata se face în camera de consiliu, în sedintă nepublică.50Mai mult, ca derogare de la regula generala a pronuntării hotărârilor în sedinţă publică51, încheierile date în material măsurilor preventive în faza de urmărire penală şi în faza de cameră preliminară se pronunţa în camera de consiliu. Pentru faza de judecată, legiuitorul nu a mai fixat caracterul public sau nepublic al sedinţei de judecată în cadrul căreia instanţa este chemată a se pronunţa asupra măsurilor preventive. De asemenea, nu a mai statuat asupra felului public-nepublic al sedinţei în care are loc pronunţarea.Astfel, pronunţarea asupra celor dispuse în material măsurilor preventive, se va face, ca regulă, în sedinţă 48

Art 315, alin (4) NCPP Art 203 alin (4) NCPP 50 Potrivit art 352 alin (1) NCPP “ Sedinta de judecata este publica, cu exceptia cazurilor prevazute de lege. Sedinta desfasurata in camera de consiliu nu este publica. 51 Art 405, alin (1) NCPP 49

publică, conform art 352. alin (1) NCPP, iar cu titlu de excepţie, în sedinţa nepublică ori de câte ori sedinţa a fost declarată ca atare potrivit excepţiilor reglementate în art. 352 alin (3) si (4) ori atunci cand dispozitiile legale din legi speciale prevad expres acest lucru.52Există totuşi o situaţie în care legiuitorul a stabilit expres caracterul public al sedintei de judecata în care instanţa este chemată a dispune asupra măsurilor preventive. Astfel, potrivit art. 362 alin (2) NCPP : “ În cauzele în care faţă de inculpate s-a dispus o măsură preventivă, instanţa este datoare să verifice, în cursul judecaţii în sedinţă publică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art 208 NCPP”. Concluzionând, caracterul public obligatoriu al sedinţei de judecată vizează doar ipoteza verificărilor din oficiu pe care instanţa de fond învestită cu soluţionarea cauzei este obligată a le întreprinde la primirea dosarului ori ulterior, dar nu mai târziu de 60 de zile de la verificarea anterioară.Ori de câte ori judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată se pronunţa asupra măsurilor preventive, rezultatul deliberării este consemnat într-o minută,întocmirea acesteia fiind obligatorie, conform art.400 alin (2) NCPP.

CAPITOLUL III ARESTAREA PREVENTIVĂ

3.1 ASPECTE GENERALE PRIVIND MĂSURA ARESTĂRII PREVENTIVE

Arestul preventiv reprezintă cea mai aspră măsură preventivă, aducând o atingere gravă dreptului la libertate al individului motiv pentru care , ca şi în vechea reglementare , noul legiuitor îi atribuie un caracter excepţional, fiind prevăzute în mod amplu condiţiile de luare, menţinere şi prelungire a acesteia.Dată fiind gravitatea arestului preventiv, dispunerea acestei măsuri este guvernată nu doar de dispoziţiile procedurale , ci şi de norme constituţionale 53 sau reglementari convenţionale 54, care impun o serie de garanţii pentru ca dreptul la libertate şi siguranţa al persoanei să nu fie încălcat. Potrivit noului Cod de procedură penală , asemenea vechii reglemetări, măsura arestului preventiv nu poate fi dispusă decât de un judecător, legea 52

Sedintele de judecata in cauzele privind infractiunile de trafic de minori si de pornografie infantile sunt nepublice Art 23. Din Constituţia Romaniei 54 Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale,semnata la Roma la 4.11.1950, ratificata de Romania prin Legea nr 30/1994. 53

nereglementând o asemenea competenţă în sarcina organului de cercetare penală sau a procurorului. Astfel, măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii: a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta; d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni55.Condiţiile de mai sus apreciem că au caracter alternativ/cumulativ, având în vedere exprimarea folosită de legiuitor „şi există una dintre următoarele situaţii”, ceea ce înseamnă că este suficientă existenţa vreuneia dintre cazurile enumerate anterior, pentru a se putea dispune arestarea preventivă, neeliminând posibilitatea întrunirii a două sau a tuturor posibilităţilor stipulate de art. 223, alineat 1, litera „a-d” CPP, într-un caz concret, ceea ce permite, cu atât mai mult, organelor judiciare competente să dispună arestarea preventivă a inculpatului. Există însă şi o serie de deosebiri între cele două codificări, în principal remarcându-se următoarele aspecte : - In forma existentă la momentul iesirii sale din vigoare în anul 2014, vechiul Cod prevedea posibilitatea dispunerii acestei măsuri şi fată de învinuit 56, în vreme ce , în noul cod, măsura poate fi dispusă numai faţa de persoana care a dobândit calitatea de inculpat în cursul procesului penal ,suspectul neputând fi arestat. - În vechiul cod, arestarea preventivă nu putea fi dispusă pentru infracţiunile pentru care legea prevedea ca pedeapsă principală sau ca pedeapsă

55 56

Art.223,NCPP Art.146 si art 147 CPP 1968

alternativă cu închisoarea57, amenda,noua lege neprevazând o asemenea interdicţie; - O alta deosebire demnă de menţionat este aceea că în vreme ce în vechiul cod, dispunerea arestului preventiv era condiţionat de comiterea unei infracţiuni cu un anumit grad de pericol social abstract , pedeapsa prevăzută de lege trebuind să fie în mod obligatoriu mai mare de 4 ani, în cazurile prevazute de actuala legislaţie la art 223 alin (1) , este irelevantă sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea imputată inculpatului. - Noua reglementare nu mai prevede termene diferite în ceea ce priveşte dispunerea măsurii arestării preventive faţa de inculpatii minori, reducand în mod substanţial derogările faţă de regimul comun aplicabil majorilor. Pentru a se putea dispune măsura arestării preventive trebuie îndeplinite în mod cumulativ condiţiile generale, condiţiile speciale şi sa existe unele cazuri care permit luarea acestei măsuri. Sunt considerate condiţii imperative, determinate de pericolul pentru ordinea publică al inculpatului următoarele: a) existenţa unor probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă ( condiţie general) că inculpatul a săvârşit: 1) o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică; 2) o altă infracţiune, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Menţionăm că, pentru prima categorie de infracţiuni, legiuitorul nu a condiţionat pedeapsa prevăzută de lege, fiind suficient ca infracţiunea respectivă să facă parte din acea categorie sau grupă de infracţiuni, însă în cazul celorlalte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi speciale, condiţia imperativă este strâns legată de maximul special al pedepsei prevăzute, care trebuie să fie egal sau mai mare de 5 ani. b) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, dintre cele prevăzute de art. 16 CPp (condiţie general valabilă conform art. 202, alineat 2 CPP); c) pentru infracţiunea comisă să se fi pus în mişcare acţiunea penală; 57

Art.136 alin (6) CPP 1968

d) privarea de libertate a inculpatului să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică (teza finală a art. 223, alineat 2 CPP), pericol care se apreciază în funcţie de gravitatea faptei, a modului şi circumstanţelor de comitere a acesteia, anturajul şi mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale şi alte împrejurări personale 58; e) măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau judecată, ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni (condiţie general valabilă, conform art. 202, alineat 1 CPP); f) măsura arestării să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia (condiţie general valabilă, conform art. 202, alineat 3 CPP); g) audierea prealabilă a inculpatului, în prezenţa unui avocat (ales sau numit din oficiu), conform art. 225, alineatele 5, 7, 8 şi art. 238, alineat 1, teza finală CPP. Excepţiile de la audierea prealabilă se pot concretiza în următoarele exemple: când inculpatul lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage, nu se poate sau nu poate fi adus în faţa judecătorului din cauza stării de sănătate, cauză de forţă majoră sau stare de necesitate (conform art. 225, alineat 4 CPP), o altă excepţie de la obligativitatea audierii prealabile a inculpatului o reprezintă, opţiunea acestuia pentru dreptul la tăcere. În cazul inculpaţilor minori, arestarea preventivă a acestora se poate dispune în aceleaşi condiţii ca la reţinerea lor. Condiţiile speciale pentru dispunerea masurii preventive sunt relatate în finalul art 223 alin (1) NCPP şi anume : existenţa unor probe şi a suspiciunii rezonabile că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi existenţa unuia din cazurile expuse mai sus (…) Aceste condiţii speciale prevazute de legiuitor se referă pe de o parte, la dispunerea măsurii arestului doar faţa de inculpat 59( nu şi faţă de suspect), în vreme ce cea de-a doua reprezintă, în fapt, o reluare a uneia dintre condiţiile generale privind existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Singura diferenţă 58

În acest sens a se vedea şi Nelu Niţă, Managementul excelenţei în instituţiile de ordine şi siguranţă publică, Editura Tehnopress, 2013, p. 80-82. Conform acestui autor: “Ordinea publică este o stare de drept şi de fapt, care permite realizarea şi menţinerea echilibrului societăţii, bazat pe consensul necesar funcţionării optime a ansamblului social, în condiţiile respectării reglementărilor juridice în vigoare, a consacrării apărării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a avutului public şi privat, precum şi a celorlalte valori supreme, în scopul promovării şi afirmării progresului social într-o societate democratică”. În acelaşi context autorul defineşte şi siguranţa publică, ca fiind: “o stare de protecţie a persoanei şi a societăţii, faţă de orice tip de pericole, de orice acţiune ilicită, faţă de consecinţele acestora, precum şi faţă de consecinţele stărilor excepţionale sau ale conflictelor sociale, a calamităţilor naturale, a epidemiilor, a epizootiilor, a catastrofelor, avariilor şi incendiilor, după caz” 59 Potrivit art. 82 NCPP "Persoana împotriva careia s-a pus în miscare actiunea penală devine parte în procesul penal şi se numeşte inculpat"

este aceea a necesitaţii ca suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea infracţiunii să rezulte din probe. Prin urmare, dacă pentru măsurile preventive ale reţinerii şi controlului judiciar presupunerea rezonabilă poate izvori şi din indicii, pentru arestarea preventivă, dar şi pentru controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la domiciliu se impun îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 223. Articolul 203, alin (3) NCPP (cu trimitere la art. 204, alineat 4, litera „e” NCPP), prevede că această măsură preventivă poate fi luată atât în cursul urmăririi penale, cât şi în procedura de cameră preliminară sau în faza de judecată. 3.2 PROCEDURA ARESTĂRII PREVENTIVE A INCULPATULUI Arestarea preventivă în faza de urmărire penală: În acest moment procesual, propunerea de luare a măsurii arestării preventive incumbă procurorului, care trebuie să întocmească un referat motivat (cu referire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi necesitatea luării măsurii) pe care să-l înainteze judecătorului de drepturi şi libertăţi competent, fiind vorba de o competență alternativă care aparține: fie judecatorului de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, fie de la instanţa corespunzătoare în grad instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă , fie celui în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea), împreună cu dosarul cauzei sau copii numerotate şi certificate de pe actele dosarului, ori doar de pe actele care au legătură cu propunerea formulat. Dacă inculpatul a fost în prealabil reţinut, sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi trebuie să se facă cu cel puţin 6 ore înaintea expirării duratei reţinerii , aspect ce trebuie coroborat cu precizările de la reţinere. Primind propunerea, judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează data şi ora la care soluţionarea va avea loc, comunicându-le atât procurorului (care este obligat să asigure prezența inculpatului reţinut), cât şi avocatului (ales sau din oficiu) al inculpatului -căruia trebuie să-i fie asigurată posibilitatea studierii dosarului, înaintea începerii şedinţei de judecată. Aceasta are loc în camera de consiliu. Soluţionarea propunerii se face numai în prezenţa inculpatului. Excepţii: când inculpatul lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage, nu se poate sau nu poate fi adus în faţa judecătorului din cauza stării de sănătate, cauză de forţă majoră sau stare de necesitate. Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii. Ascultarea inculpatului şi audierea acestuia, dacă este prezent, sunt de asemenea obligatorii (exceptând situaţia când uzează de dreptul la tăcere).

Dezbaterea propunerii are ca moment de început cuvântul procurorului, urmat de cel al avocatului inculpatului şi al inculpatului. Judecătorul de drepturi şi libertăţi deliberează şi consemnează soluţia în minută, putând dispune: a) admiterea propunerii, întocmirea mandatului de arestare preventivă şi încunoştiinţarea inculpatului, în limba pe care o înţelege, despre motivele arestării, înmânându-i şi un exemplar al mandatului. De asemenea, inculpatului trebuie să i se comunice, în scris şi sub semnătură (dacă nu poate ori refuză să semneze se va încheia un proces verbal) drepturile prevăzute la art. 228, alineat 2 CPP. Obligaţia de încunoştiinţare a unui membru de familie, ori a unei persoane desemnată de inculpat, despre luarea măsurii şi locul de deţinere, sunt în sarcina judecătorului de drepturi şi libertăţi. În plus, drepturile persoanei reţinute, dacă nu este cetăţean român, sunt valabile şi în cazul arestării preventive (încunoştiinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular, a unei organizaţii internaţionale etc.). Schimbarea locului de arest creează obligaţia încunoştiinţării aceloraşi categorii de persoane/instituţii. Modul de realizare se consemnează într-un proces-verbal. Când măsura a fost luată faţă de un inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit tutela sau curatela, ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, o autoritate competentă (de regulă serviciile/birourile de asistenţă socială) este încunoştiinţată de îndată, în scopul luării măsurilor legale de ocrotire. Obligaţia revine judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura arestării preventive, activitatea fiind consemnată într-un proces-verbal. b) respingerea propunerii, când nu sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea acesteia, şi dispunerea punerii în libertate a inculpatului reţinut în prealabil (conform art. 227, alineat 1 CPP); c) respingerea propunerii şi luarea unei alte măsuri preventive (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune sau arestul la domiciliu. Oricare ar fi vreuna dintre cele trei situaţii, judecătorul de drepturi şi libertăţi trebuie să întocmească şi o încheiere motivată în legătură cu soluţia dispusă. Arestarea preventivă se dispune pe o perioadă de cel mult 30 de zile, fără posibilitatea deducerii duratei reţinerii din cea a arestării preventive. Mandatul de arestare emis în lipsă, poate fi executat şi prin pătrunderea în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, ori în sediul unei persoane juridice fără a avea acordul reprezentantului legal al acesteia,conform art. 231 CPP care detaliază modul de executare al mandatului emis în lipsă. Prelungirea arestării preventive, se face în condiţiile art. 234-235 CPP, pentru o durată de cel mult 30 de zile şi cu procedură identică. Durata totală a arestării

preventive, în faza de urmărire penală, nu poate depăşi un termen rezonabil şi niciodată mai mult de 180 de zile (conform art. 236, alineat 4 CPP, în acord şi cu art. 23, alineat 5 din Constituţia României). Împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, privind dispunerea asupra propunerii de arestare preventivă, se poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare (pentru cei prezenţi) sau de la comunicare (pentru procurorul şi inculpatul care au lipsit), cu procedura prevăzută de art. 204 CPP. Dacă încheierea nu este atacată cu contestaţie, judecătorul de drepturi şi libertăţi trebuie să restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie (cele 48 de ore de la pronunţare). De asemenea, contestaţia formulată nu este suspensivă de executare, măsura/soluţia dispusă anterior rămânând valabilă, judecătorul de drepturi şi libertăţi ierarhic superior fiind obligat să soluţioneze contestaţia în 5 zile. Dacă inculpatul a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, se poate dispune din nou, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă a acestuia, sub condiţia existenţei unor temeiuri noi care să facă necesară această măsură Arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară Conform art. 238 Cpp, la propunerea motivată a procurorului (formulată prin rechizitoriu) sau din oficiu, judecătorul de cameră preliminară poate dispune arestarea preventivă a inculpatului . Precizăm că propunerea procurorului, privind luarea măsurii arestării preventive, se poate face şi ulterior emiterii rechizitoriului, pe tot parcursul celor 60 de zile cât durează procedura în această nouă fază procesuală. Judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere motivată, poate dispune doar una dintre următoarele soluţii (conform art. 238, alineat 1 Cpp): a) arestarea preventivă pentru o perioadă de maxim 30 de zile, când sunt îndeplinite condiţiile necesare (precizate la arestarea preventiva în faza de urmărire penală); b) respingerea propunerii de arestare preventivă, per a contrario; Soluţionarea se face în cameră de consiliu, consemnându-se într-o încheiere motivată. Precizările de la procedura în faza de urmărire penală, inclusiv contestaţia, sunt valabile şi în această fază procesuală, cu menţiunea că soluţionarea contestaţiei este atributul judecătorului de cameră preliminară de la instanţa superioară. Dacă inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, iar dosarul se află în cameră preliminară, este aplicabilă procedura de la art. 207, coroborat cu art. 248 Cpp. Arestarea preventivă în cursul judecăţii : La propunerea motivată a procurorului sau din oficiu, instanţa de judecată poate dispune luarea măsurii arestării preventive a inculpatului. Citarea inculpatului, asistenţa juridică, publicitatea şedinţei

de judecată, încunoştiinţarea, ascultarea şi celelalte activităţi, specifice celorlalte două faze, sunt identice sub aspect procedural. Instanţa, asemenea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a celui de cameră preliminară, se pronunţă tot prin încheiere motivată, soluţiile fiind identice cu cele de la camera preliminară, respectiv admiterea propunerii şi arestarea preventivă, ori respingerea propunerii. Contestaţia se poate face la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare (pentru cei prezenţi) sau comunicare (pentru absenţi), rezultatul comunicandu-se în şedinţă publică.Durata maximă admisă, în ceea ce priveşte arestarea preventivă a inculpatului în cursul judecăţii în primă instanţă, este prevăzută de art. 239 Cpp, aceasta fiind: fie un termen rezonabil, în funcţie de specificul cauzei; - fie o durată mai mică sau egală cu jumătatea maximului special al infracţiunii de care este acuzat inculpatul; niciodată mai mult de 5 ani; Calculul se face de la data sesizării instanţei (dacă inculpatul se află în stare de arest preventiv) sau de la data punerii în executare a măsurii (fie în cameră preliminară, fie pe parcursul judecăţii). Dacă termenele prevăzute mai sus expiră, instanţa poate dispune luarea altei măsuri preventive (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune sau arestul la domiciliu). De asemenea, timpul cât inculpatul este internat, sub pază permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii, intră în durata arestării preventive, în condiţiile art. 240 Cpp. Încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea, sui generis, a măsurilor preventive (inclusiv a reţinerii şi arestării preventive) se face în condiţiile şi cu procedura de la art. 241 şi 242 Cpp. În ceea ce privește mandatul de arestare preventivă, potrivit art Art. 230 60 NCPP acesta se emite în baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic superioară.Dacă, prin aceeaşi încheiere, s-a dispus arestarea preventivă a mai multor inculpaţi, se emite câte un mandat pentru fiecare dintre ei. În mandatul de arestare preventivă se arată: a) instanţa din care face parte judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus luarea măsurii arestării preventive; b) data emiterii mandatului;

60

Noul Cod de Procedură Penală actualizat prin:Lege nr. 255/2013 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale din 19 iulie 2013, Monitorul Oficial 515/2013;

c) numele, prenumele şi calitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi care a emis mandatul; d) datele de identitate ale inculpatului; e) durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu menţionarea datei la care încetează; f) arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului comiterii acesteia, încadrarea juridică, infracţiunea şi pedeapsa prevăzută de lege; g) temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă; h) ordinul de a fi arestat inculpatul; i) indicarea locului unde va fi deţinut inculpatul arestat preventiv; j) semnătura judecătorului de drepturi şi libertăţi; k) semnătura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze, se va face menţiune corespunzătoare în mandat. Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate şi organului de poliţie.Mandatul de arestare poate fi transmis organelor de poliţie şi prin fax, poştă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiţii care să permită autorităţilor destinatare să îi stabilească autenticitatea. Dacă persoana vătămată a solicitat înştiinţarea sa cu privire la eliberarea în orice mod a persoanei arestate, judecătorul care a emis mandatul consemnează aceasta într-un proces-verbal, pe care îl predă organului de poliţie.Organul de poliţie predă exemplarul original al mandatului de arestare preventivă şi procesul-verbal expus mai sus administraţiei locului de deţinere.61 De asemenea, măsura arestării preventive poate fi dispusă în lipsa inculpatului, în acest caz, două exemplare originale ale mandatului emis se înaintează organului de poliţie de la domiciliul sau reşedinţa inculpatului în vederea executării. În cazul în care inculpatul nu are domiciliul sau reşedinţa în România, exemplarele se înaintează organului de poliţie în raza teritorială a căruia se află instanţa de judecată.

3.3 REGIMUL DIFERENŢIAT AL MINORULUI ÎN MĂSURILOR PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE

61

Art. 230 NCPP

MATERIA

Codul de procedură penală în vigoare prevede în art. 243 condiţii speciale de aplicare a măsurilor preventive faţă de minorii care au comis infracţiuni şi îndeplinesc condiţiile legale pentru a răspunde penal. Norma menţionată prescrie aplicarea excepţională şi condiţionată a măsurilor preventive privative de libertate de respectarea unei proporţionalităţi între scopul urmărit prin luarea măsurii (dispoziţiile art. 202 C. proc. pen. se constituie ca o premisă generală şi indispensabilă pentru dispunerea măsurilor preventive) şi efectele pe care privarea de libertate  le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării minorului. Astfel, se remarcă prezenţa unui număr mai redus de reglementări derogatorii de la regimul juridic privind luarea măsurilor preventive aplicabile minorilor, derogări ce privesc exclusiv măsurile preventive privative de libertate ale reţinerii şi arestării preventive ce se dispun faţă de suspectul sau inculpatul minor la data luării măsurii. În ceea ce priveşte controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la domiciliu, noul Cod de procedură penală nu face nici distincţie în ceea ce priveşte condiţiile de luare a acestora în raport cu inculpatul major. Aşadar, inculpatului minor i se vor aplica aceleaşi dispoziţii procedurale ca şi inculpatului major cu privire la condiţiile de dispunere, cât şi la procedura de urmat. La fel ca şi vechiul Cod Penal, şi noul Cod Penal stabileşte, de această dată drept cauză de imputabilitate , nu cauză care înlătură caracterul penal al faptei, că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care, la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Condiţiile în care minorul răspunde penal sunt strict şi limitativ reglementata în art 113 NCP, anume : 1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal ; 2) Minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Pentru minorul cu aceasta vârstă la data comiterii infracţiunii, fiind instituită o prezumţie relativă de lipsă de discernământ, luarea măsurilor preventive nu va putea fi dispusă decât după efectuarea unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică care să confirme existenta discernământului în momentul săvârşirii faptei. 3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde potrivit legii. Realitatea socială reflectă faptul că delincvenţa juvenilă are tendinţa de a deveni tot mai violentă şi de a-şi extinde aria de acţiune, modul său de exteriorizare dovedindu-se profund distructiv.Uneori, în considerarea egocentrismului cognitiv specific vârstei, îşi poate imagina că este imun faţă de regulile morale şi juridice şi astfel pe fondul unor tulburări emoţionale (impulsivitate, instabilitate, agresivitate, ambivalenţă afectivă, dispreţ faţă de muncă), pot apărea premisele delincvenţei

juvenile care îl pot duce pe minor în situaţia comiterii unei palete vaste de infracţiuni (de exemplu, infracţiuni contra vieţii, infracţiuni contra integrităţii corporale, infracţiuni contra patrimoniului, trafic de droguri etc.- indiferent de valorile sociale lezate şi de modalitatea în care se manifestă, delincvenţa reprezintă un eşec în rezolvarea crizelor de identitate pe care le traversează minorul în această perioadă a vieţiiÎn considerarea faptului că minorul se află într-un proces de evoluţie şi dezvoltare încă nefinalizat, legiuitorul a optat pentru un regim diferenţiat, astfel că reacţia organelor judiciare la infracţiunile comise de minori trebuie să se manifeste prin aplicarea excepţională a măsurilor preventive care privează libertatea de mişcare a minorului. Pentru a conferi garanţii procesuale suplimentare, dispunerea reţinerii şi arestării preventive sunt condiţionate de calitatea de inculpat a minorului, cu toate consecinţele care decurg din aceasta (arestarea preventivă poate fi luată doar faţă de inculpatul major potrivit art. 203 alin. (3) C. proc. pen., regulă care se aplică şi minorului; reţinerea poate fi dispusă atât faţă de inculpatul, cât şi faţă de suspectul major, potrivit regulii generale înscrise în art. 203 alin. (1) C. proc. pen., însă art. 243 alin. (2) C. proc. pen. este derogatoriu, motiv pentru care, în optica legiuitorului, reţinerea se poate aplica numai unui minor care a dobândit calitatea de inculpat. În altă ordine de idei, art. 243 C. proc. pen. ar putea reprezenta fundamentul juridic pentru eventualele alternative la măsurile preventive privative de libertate aplicabile minorului. Odată îndeplinită existenţa condiţiilor generale de luare a măsurilor preventive, organului judiciar îi revine sarcina de a aprecia şi de a alege cu atenţie şi responsabilitate măsura preventivă potrivită personalităţii şi dezvoltării psihice a minorului. Din modul de formulare al art. 243 alin. (2) C. proc. pen. rezultă caracterul excepţional al reţinerii şi arestării preventive şi primatul măsurilor restrictive de libertate. Astfel, recomandabil ar fi să se ia o măsură preventivă mai uşoară (de exemplu, controlul judiciar) şi numai dacă se dovedeşte insuficientă să se dispună o măsură mai severă, privativă de libertate. Comparativ cu vechiile dispoziţii procedurale în materia privării de libertate a minorilor prin care se stabilea durata măsurii arestării preventive ce poate fi dispusă faţă de inculpatul minor62 ce prevedeau derogări faţă de regimul măsurilor preventive aplicabile majorilor în ceea ce priveşte atât perioada pe care se putea dispune arestarea preventivă a minorului şi durata maximă rezonbilă a arestării în cursul urmăririi penale, cât şi intervalele în care, în cursul judecăţii se impunea verificarea periodică a măsurii preventive, toate acestea în raport de categoria de vârstă în care se afla minorul , respectiv gravitatea acuzatiei aduse acestuia, Noul Cod păstrează 62

Art 160 CPP 1968

limitele generale ale măsurilor preventive aplicabile majorilor, lăsând la aprecierea organului judiciar stabilirea duratei măsurii arestării preventive în raport de vâsta inculpatului de la data când se dispune asupra prelungirii sau mentinerii respectivei măsuri. De asemenea, noul legiuitor consacră dispoziţii derogatorii în privinţa minorului supus reţinerii şi arestării preventive şi în ceea ce priveşte regimul de executare al acestora. Si în această etapă, a executării măsurilor privative de libertate se urmăreşte ca privarea de libertate să genereze un impact cât mai redus asupra dezvoltării fizice, psihice sau morale a minorilor. Pe de o parte, există riscul contaminării penale în condiţiile în care minorul este introd într-un mediu carcerat alături de alte persoane acuzate de comiterea unor infracţiuni, pe de altă parte, minorul, o persoană în formare, manifestă nevoi specifice referitoare la educaţie, asistenţa sociala şi psihologică. În acest sens, prin dispoziţiile art 117 din Legea nr. 254 /2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal s-a prevăzut că : „ persoanele minore reţinute sau arestate preventiv sunt cazate, de regulă, în comun, separat de persoanele adulte. Pe timpul executării arestului preventiv, minorului i se acordă asistenţa psihologică în vederea diminuării efectelor negative ale privării de libertate asupra dezvoltării sale fizice, psihice sau morale. În măsura în care nu se împiedică buna desfăşurare a procesului penal, minorului i se asigură posibilitatea menţinerii legăturii cu persoanele cu care are relaţii familiale sau puternice legături afective, prin suplimentarea dreptului la vizite, convorbiri telefonice sau on-line”.

CAPITOLUL IV ARESTUL LA DOMICILIU 4.1 CARACTERUL DE NOUTATALE AL MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU Arestul la domiciliu, o altă măsură privativă de libertate, are caracter de noutate, fiind introdusă în legislația română odată cu noul Cod de procedură penală adoptat prin legea nr. 135/ 2010, neavând corespondent în legislatia veche. Măsura preventivă a arestului la domiciliu este una privativă de libertate, supusă legii nr.254/2014 privind executarea pedepselor si a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările aduse prin

Legea nr.151/2016 63, plasată, ca gravitate, între controlul judiciar simplu sau pe cauțiune și arestarea preventivă, datorită condițiilor sale specifice de executare. Legiuitorul roman s-a inspirit în reglementarea acestei măsuri din Codul de procedură Italian.64 O reglementare similară întâlnim și în codul de procedură francez, cu precizarea că, în acest caz, consemnarea la domiciliu sau la reședința fixată de judecătorul de instrucție ori de judecătorul de libertăți este însoțită în mod obligatoriu de supravegherea electronică a celui acuzat, modul de utilizare a acestui sistem, precum şi condiţiile referitoare la transmiterea, modificarea şi stocarea datelor obţinute prin supravegherea electronică se stabilesc prin regulamentul de aplicare a legii enunțate mai sus. Drept susținere a acestui aspect, art 145-5 alin (2), statuează că dispunerea acestei măsuri obligă pe cel în cauză să rămână la domiciliu ori la reședința fixată de judecătorul de instruție ori de judecătorul de libertăți și detenție și de a nu le părăsi decât în condițiile și pentru motivele determinate de acest magistrate care a dispus măsura. O altă deosebire a sistemului nostru față de cel francez este aceea că persoanei consemnate la domiciliu îi pot fi impuse conform legislației franceze oricare dintre obligațiile controlului judiciar pe când potrivit noii legislații procesuale penale române, inculpatului arestat la domiciliu nu îi pot fi stabilite decât o mica parte din obligațiile prevăzute la art.215 NCPP privind controlul judiciar. Ca si la interpretarea articolului despre arestarea preventivă, și în interpretarea măsurii arestului la domiciliu trebuie să pornim de la mențiunea foarte importantă conform căreia arestarea fie ea preventivă sau la domiciliu, nu este în măsură să înfrângă principiul prezumției cu privire la nevinovăția unei persoane. În acel moment persoana în cauză nu este reținută pentru că ar fi comis o infracțiune, căci atunci totul ar echivala cu o antepronuntare, iar întregul proces care urmează nu ar mai avea niciun sens. Ori tocmai în interesul procesului este reținută preventiv persoana, pentru că există indicii că mersul acestuia ar fi perturbat de către aceasta. Exceptând reținerea, care poate fi dispusă de procuror pe o durată de maxim 24 de ore, toate celelalte patru măsuri preventive vor fi stabile de către instanță (de către 63

Art. 128 din Legea nr. 254/2013 (modificată prin Legea nr. 151/2016)(„Comunicarea măsurilor privind arestul la domiciliu”)În vechea reglementare, art. 128 prevedea faptul că încheierile organului judiciar cu privire la luarea, prelungirea, încetarea, revocarea, înlocuirea arestului la domiciliu, precum și cele privind permisiunea de părăsire a imobilului se comunică, de îndată, organului de supraveghere.Potrvit noii reglementări, art. 128 dispune următoarele: „(1) Încheierile organului judiciar cu privire la luarea, prelungirea, încetarea, revocarea, înlocuirea arestului la domiciliu, precum și cele privind permisiunea de părăsire a imobilului se comunică, de îndată, organului de supraveghere. (2) În cazul în care față de inculpat s-a dispus obligația prevăzută la art. 221 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, organul judiciar prevăzut la alin. (1) comunică persoanei vătămate sau membrului de familie al acesteia la care se referă obligația dreptul de a solicita un ordin european de protecție în condițiile legii”. 64 I.Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedura penala. Partea Generala –in lumina Noului Cod de procedura Penala, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2014, p.621

judecătorul de drepturi și libertăți, în principiu, cu excepția situație în care dosarul a avansat și se află pe rolul instanței, caz în care va decide judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanța investită cu cauza, dacă s-a trecut și de etapă camerei preliminare). Ele vin oarecum gradual, astfel că dacă instanța consideră că arestarea preventivă este o măsură prea dură, ea va putea opta pentru o măsură mai ușoară, respectiv arestul la domiciliu. Astfel cum dispunerea măsurii arestului la domiciliu nu nu înseamnă automat că persoana este respectivă este vinovată de comiterea respective infracțiuni, nici neluarea acestei măsuri de către judecător nu înseamnă automat că persoana este nevinovată. Deși inclusă de legiuitor în categoria măsurilor privative de libertate, una dintre consecințele sale juridice fiind posibilitatea de deducere a duratei sale din durata pedepsei privative de libertate aplicate inculpatului, s-ar putea aprecia că arestul la domiciliu este o măsură apropiată și de măsurile neprivative de libertate, fiind în fapt o formă particulară a controlului judiciar , în care inculpatului I se restricționează libertatea de mișscare, numai că această libertate de deplasare este restrânsă nu la teritoriul tării, al unui județ sau oraș, ci este o restrângere mai severă, cea determinate de limitele locuinței sale.În acest sens, potrivit art 126 din Legea nr. 254/2014, prin imobil în care se execută arestul la domiciliu, prevăzut la art 221 alin (1) NCPP, se înțelege locuința inculpatului, încăperea, dependent sau locul împrejmuit tinând de acestea. În funcție de dimensiunea imobilului, în practică, arestul la domiciliu va permite limitari diferite ale libertății de mișcare de la suprafața unei garsoniere sau camera de cămin, în cazul unor inculpate, la casa și curtea generoasă, în cazul altora. Chiar și asa, inculpatul nu va avea programul zilnic determinat potrivit unui regulament, ca în cazul unei persoane arestate preventive, nu va avea limitari în privința accesului la bani, telefon sau la alte mijloace de informare și comunicare ( de pildă, acces la internet, nu va fi păzit 24 de ore din 24, nu va necesita permisiunea de a fi vizitat de familie sau cunostinte, iar vizitele din partea acestora nu vor trebui să se desfășoare după o anumită procedură. Starea normală este anchetarea și judecarea inculpatului în stare de libertate. Dar atunci când sunt îndeplinite anumite suspiciuni, se impune excepția luării unei măsuri preventive, ținând cont de condițiile prevăzute de articolul 202, alin (1) și articolul 223 ( inculpatul să fi încercat într-un fel sau altul să zădărnicească ancheta sau judecata). Cu siguranța însă, imposibilitatea de a părăsi locuința constituie, în sine, o restricție semnificativă a dreptului fundamental la libertate, comparabilă, sub anumite aspect cu detenția în baza mandatului de arestare preventivă, motiv pentru care, sub aspect procedural, arestul la domiciliu, este reglementat într-o manieră

apropiată de cea a arestării preventive. Pe durata arestului, se poate dispune ca un inculpat să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.În cazul încălcării cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor, se poate dispune arestarea preventivă. Totuşi, există şi cazuri în care un inculpat îşi poate părăsi locuinţa. Pentru asemenea permisiuni, un inculpat trebuie să facă o cerere scrisă motivată.Astfel, inculpatul poate solicita părăsirea locuinţei pentru a se prezenta la locul de muncă, la cursuri de învăţământ/pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, dar şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru a realiza unele drepturi/interese legitime. Un inculpat îşi poate părăsi locuinţa fără permisiune numai în cazuri urgente, pentru motive întemeiate, pe durata de timp strict necesară. Acest lucru se face cu informarea imediată a instituţiei, organului sau autorităţii desemnate să-l supravegheze şi a organului judiciar. Respectarea măsurii arestului la domiciliu şi a obligaţiilor inculpatului sunt verificate periodic. În acest sens, organul de poliţie poate să intre în locuinţa inculpatului fără a avea învoirea acestuia sau a persoanelor cu care locuieşte. 4.2 CONDIȚIILE ȘI CAZURILE ÎN CARE SE POATE DISPUNE MĂSURA ARESTULUI LA DOMICILIU Potrivit art. 221 alin (1) NCPP, măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta.În materie legislativă, noțiunea de domiciliu constituie un atribut de individualizare în spaţiu a persoanei fizice, concretizat în dreptul personal nepatrimonial ce-i conferă acesteia facultatea de a-şi stabili, potrivit legii, locuinţa permanentă sau principală într-un anume loc, cu referire la care se produc unele consecinţe juridice. Domiciliu este un element spaţial de identificare a persoanei fizice, stabilind locul unde se află locuinţa statornică sau principală a acesteia. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 dispune în acest sens că domiciliu persoanei fizice este la adresa la care aceasta declară că are locuinţa principală, iar Decretul nr. 31/1954 (art. 13) prevede că domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală. Locuinţa constituie deci criteriul esenţial pentru definirea şi determinarea domiciliului. Dar nu orice locuinţă poate fi identificată cu domiciliu . În consecinţă, atunci când o persoană fizică are o singură locuinţă statornică, acea locuinţă va coincide cu

domiciliul ei, iar dacă persoana respectivă are mai multe locuinţe statornice, domiciliu va coincide cu locul unde are locuinţa principală. Legea (art. 13 din Decretul nr. 31/1954) consacră principiul potrivit căruia stabilirea domiciliului se face prin libera voinţă a persoanei, aceasta din urmă putându-şi alege locuinţa statornică sau principală acolo unde doreşte. Acest principiu trebuie înţeles şi interpretat în lumina textelor imperative ale actelor normative incidente în domeniu. Pentru ca domiciliu să-şi poată îndeplini rolul de atribut de identificare trebuie să fie corect şi concret determinat. O persoană poate să aibă numai un domiciliu concret, iar nu şi un domiciliu în general. De aceea, reglementarea legală incidenţă în materie nu are în vedere un domiciliu abstract, un aşa-zis domiciliu în general, ci unul concret, pentru determinarea căruia stabileşte drept criteriu locuinţa statornică sau principală a unei persoane. Domiciliu nu este un loc oarecare, stabilit în mod arbitrar, ci un anume loc de existenţa căruia legea leagă importante consecinţe juridice şi care se poate stabili numai în condiţiile legii.65 Arestul la domiciliu poate fi dispus în toate fazele procesului penal față de inculpate , nu și fată de persoana care are calitatea de suspect și poate fi dispusă doar de către un judecător, nu și de organele de urmărire penală. Competența de a dispune asupra acestei măsuri aparține în cursul urmăririi penale judecătorului de drepturi și libertăți, în faza de camera preliminară judecătorului de camera preliminară și in faza de judecată , completului investit cu soluționarea cauzei. Obligațiile pe care inculpatul le are pe perioada cât este arestat sunt următoarele: a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat; b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu orice alte persoane care nu locuiesc în mod obişnuit împreună cu el sau nu se află în îngrijirea sa. Dacă prima condiție poate fi considerate banală, a doua condiție este foarte esențială, pentru că un arestat la domiciliu riscă foarte ușor să-și transforme arestarea la domiciliu în arestare propriu-zisă neținând cont de interdicțiile de comunicare pe care le are instituite. Comunicarea nu poate avea loc nici prin mijloacele tehnice (telefon, etc.) Dat fiind că, în astfel de situații, regula este ca inculpatul să nu fie supravegheat efectiv (există posibilitatea ca judecătorul să decidă supravegherea lui prin intermediul unei brățări electronice), se merge în principiu pe 65

http://legeaz.net/dictionar-juridic/domiciliu

buna credința a inculpatului. Astfel, părăsirea cu rea-credința a locuinței va atrage revocarea măsurii și înlocuirea ei cu arestarea preventivă. Totuși, este permisă părăsirea locuinței în cazuri de urgență (dar cu înștiințarea imediată a organelor în sarcina cărora cade supravegherea). În orice alte situații, părăsirea locuinței este permisă numai ca urmare a unei solicitări adresate judecătorului de drepturi și libertăți și acceptată în prealabil de acesta, bineînțeles. Conform art 132 alin (3) din Legea nr. 254 , în cazul în care inculpatul are obligația de a nu intra în legătură cu anumite persone, organul de supraveghere identifică și contractează persoanele care ar putea furniza informații relevante despre o eventual neîndeplinire a obligației. Pentru a putea fi respectată cu buna-credință această interdicție, se impune ca persoanele cu care inculpatul nu are voie să comunice să fie identificate nominal în cuprinsul încheierii prin care se dipsune asupra măsurii preventive, nefiind suficientă menționarea interdicției generice de a lua legătura cu martorii, experții,s.a cu precădere în faza de urmărire penală, întrucât, datorită caracterului nepublic al acestei faze este posibil ca inculpatul să nu cunoască identitatea acestor categorii de subiecți procesuali. Totodată, datele nominale sunt în mod absolut necesare și organelor judiciare desemnate cu supravegherea, organe care, neparticipand la ancheta penală, nu poat avea cunoștință de identitatea acestor personae ( persoane cu care inculpatul are interdicția de a lua legătura, altfel decât din cuprinsul încheierii prin care s-a dispus măsura preventivă menționată. Judecătorul sau instanța care dispune asupra luării măsurii arestului la domiciliu are obligația de a menționa în cuprinsul încheierii în mod expres imobilul unde se va executa măsura, obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte și durata acesteia. Pentru punerea în executare a acestei măsuri, nu se emite mandate de executare. Temeiul executării îl constituie încheierea dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de instanța de judecată , potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală. 4.3 DURATA ARESTULUI LA DOMICILIU În ce privește durata măsurii arestului la domiciliu, având în vedere faptul că în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015 a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 361 din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218-222 şi art. 241 alin. (11) lit. a) din Codul de procedură penală, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 din Codul de procedură penală, Legea nr. 135/2010 privind

Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică prin OUG nr. 24/2015după cum urmează: 1. La articolul 207, alineatul (6) va avea următorul cuprins: ” (6) În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.” 2. La articolul 208, alineatul (4) va avea următorul cuprins: ” (4) În tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. 3. Articolul 222 va avea următorul cuprins: (1) În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile. (2) Arestul la domiciliu poate fi prelungit în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. (3) În cazul prevăzut la alin. (2), prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. (4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. (5) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat potrivit alin. (4), fixează termen de soluţionare a propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu şi dispune citarea inculpatului.” (6) Participarea procurorului este obligatorie. (7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată.

(8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei. (9) Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. (10) Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale. (11) Dispoziţiile art. 219 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător. (12) În procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, măsura arestului la domiciliu poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Dispoziţiile art. 239 se aplică în mod corespunzător." Luând în considerare că, potrivit deciziei menţionate, Curtea Constituţională a subliniat că nereglementarea termenelor pentru care poate fi dispusă măsura şi nereglementarea duratei maxime a arestului la domiciliu în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, “sunt neconstituţionale, de vreme ce organele judiciare pot dispune măsura arestului la domiciliu pentru perioade nelimitate de timp, pe cale de consecinţă fiind restrâns, în mod nelimitat temporal, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri”, Prin art.22 din legea de aplicare se precizeaza ca daca actele normative anterioare, exceptand legea nr.286/2009 privind codul penal , cu modificarile si completarile ulterioare, fac referire la masura arestarii preventive, referirea se considera a fi facuta si la masura arestului la domiciliu. Conditiile generale de luare a acestei masuri sunt cele avute in vedere la luarea masurii arestarii preventive si anume daca din probe rezulta suspiciunea rezonabila ca inculpatul a savarsit o infractiune si exista una din situatiile limitativ prevazute de lege, referitoare la urmatoarele imprejurari: -inculpatul a fugit ori s-a ascuns in scopul de a se sustrage de la urmarirea penala sau de la judecata, ori a facut pregatiri de orice natura pentru astfel de acte; -inculpatul are tendinta de a influenta un alt participant la comiterea infractiunii, un martor ori un expert, sau sa distruga, sa altereze, sa ascunda ori sa sustraga mijloace materiale de proba sau sa determine o alta persoana sa aiba un astfel de comportament; -inculpatul exercita presiuni asupra persoanei vatamate sau are tendinta de a realiza o intelegere frauduloasa cu aceasta; -inculpatul a savarsit cu intentie o noua infractiune sau pregateste savarsirea unei noi infractiuni.

O asemenea masura poate fi luata fata de inculpat si in cazul in care rezulta, din probe, suspiciunea rezonabila ca a savarsit, cu intentie, infractiuni considerate ca sunt de o gravitate deosebita precum si in situatia in care legea prevede pedeapsa inchisorii pentru infractiunea savarsita de 5 ani sau mai mare tinand seama de gravitatea faptei, de modul si de circumstantele de comitere a acesteia, a anturajului si a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale si a altor imprejurari referitoare la persoana acestuia. Pentru discuțiile legate de fiecare dintre cazurile prevazute de art 223 alin (1) și (2) expuse in randurile precedente facem trimitere la comentarile ocazionate de condițiile și cazurile de dispunere a măsurii arestării preventive expuse în capitolul precedent. Mihail Udroiu , în lucrările sale de specialitate în materie penală , remarcă faptul că legiuitorul român a fixat în mare parte aceleași condiții pentru dispunerea a trei măsuri preventive: arestul la domiciliu, arestarea preventivă și controlul judiciar pe cauțiune ( măsură neprivativă de libertate), ceea ce poate determina dificultăți în practică în aprecierea asupra necesității sau oportunității dispunerii oricărei dintre măsurile enumerate mai sus. De asemenea, prin stipularea unor condiții atat de asemănătoare pentru dispunere, marja de apreciere a judecătoruui sau a instantei, atât a celor chemați să dispună asupra măsurii lor, cât și a celor chemați să se pronunțe asupra înlocuirii uneia cu alta este una destul de largă și interpretabilă. Nici criteriile oferite de legiuitor pentru ‫ ״‬aprecierea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin (1) nu oferă suficiente elemente de departajare a necesității de a dispune arestul la domiciliu raportat la celelalte două măsuri anterior pronunțate respectiv controlul judiciar pe cauțiune si arestarea preventivă‫ ״‬, întrucât aceste criterii se regăsesc în parte și in art 217 alin (2) referitor la cuantumul cauțiunii, respectiv în art 223 alin (2) referitor la existența pericolului pentru ordinea publică.66 Astfel, conform dispozițiilor art 218 alin (2) NCPP, organul judiciar chemat să dispună asupra măsurii arestului la domiciliu va analiza condițiile legale tinând seama și de o serie de criterii atât de ordin obiectiv ( gradul de pericol al infracțiunii, scopul măsurii) cât și criterii de ordin subiectiv, legate de persoana inculpatului ( sănătatea, varsta, situația familială și alte împrejurări legate de persoana asupra căreia se ia măsura. În ceea ce priveșeste cazurile asupra cărora nu poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu, aceasta nu poate fi luata fata de un inculpat pentru care s-a 66

(.....) pe baza evaluarii gravitatii faptei, a modului si a circumstantelor de comitere a acesteia, a anturajului si a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale si a altor imprejurari referitoare la persona acestuia, se constata ca privarea sa de libertate este necesara pentru inlaturarea unei stari de pericol pentru ordinea publica.

stabilit existenta unei suspiciuni rezonabile privind săvârșirea unor fapte care vizează infracțiuni contra unui membru de familie 67( art 213 alin (3) teza I NCPP). Întrucât Codul Penal arată care sunt ʺ infracțiunile săvârșite asupra unui membru de familieʺ( Codul Penal, Partea Specială, Titlul I, Capitolul III) , urmează a avea în vedere pentru verificarea acestor conditii negative exclusive prevederile art. 199 NCP privind infracțiunile incluse în sintagma ʺviolență în familieʺ respective cele ale art. 200 NCP referitoare la infracțiunea de ʺucidere ori vătămare a nou-născutului de către mamăʺ De asemenea, o altă condiție negativă care nu trebuie îndeplinită pentru dispunerea arestului la domiciliu este ca inculpatul să nu fi fost anterior condamnat definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni de evadare ( art 218 alin (3) teza a II-a NCPP). Cu toate acestea, în măsura în care pentru infracțiunea de evadare anterior comisă inculpatul a fost reabilitat, ca efect al reabilitării, apreciem că nu i s-ar putea refuza accesul la măsura preventivă a arestului la domiciliu, întrcât, potrivit art. 169 alin (1) NCP ʺReabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățiile care decurg din condamnareʺ . Masura arestului la domiciliu se ia numai daca ea este necesara si suficienta pentru realizarea unuia dintre scopurile avute in vedere la luarea masurilor preventive (art. 218, alin(1), Noul Cod de Procedura Penala). Legiuitorul s-a referit la realizarea unui singur scop, fara sa aibe in vedere toate scopurile urmarite prin luarea unei astfel de masuri urmand in contradictie cu dispozitiile art.202. alin(1) din Noul Cod de Procedura Penala. Prin luarea măsurii se urmărește realizarea unui scop preventiv procesual și anume: - Al asigurării unei desfășurări normale și utile a procesului penal , în limitele legii, - Al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecata sau - Al prevenirii săvărșirii unei alte infracțiuni. 67

Potrivit Art. 177 din NCP ʺ (1) Prin membru de familie se înţelege: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc. (2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.ʺ

4.4 DISPUNEREA ARESTULUI LA DOMICILIU ÎN DIFERITELE FAZE PROCESUALE Procedura prevăzută de lege pentru dispunerea măsurii arestului la domiciliu este următoarea : în faza de urmărire penală, rolul principal în dispunerea măsurii arestului la domiciliu îi este conferit în mod exclusiv judecătorului de drepturi și libertăți . În ceea ce privește competența teritorială, legea procesuală penală a reglementat o competența alternativă, putând dispune asupra acesteia judecătorul de drepturi și libertăți : - de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță ori - de la instanța egală în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii sau - de la infracțiunea egală în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală . Există două posibilități prin care judecătorul de drepturi și libertăși este sesizat pentru a dispune arestul la domiciliu si anume, o modalitate directă atunci cand acesta este sesizat de procurorul de caz, acesta avand deplină libertate în a decide căruia dintre judecătorii de drepturi și libertăți de la instanțele expuse mai sus îi va trimite sesizarea . Procurorul de caz la randul său are posibilitatea de a sesiza din oficiu sau la propunerea organelor de cercetare penală atunci când apreciază a fi îndeplinite condițiile prevăzute de are 218 NCPP.A doua posibilitate de sesizare a judecătorului de drepturi si libertăți, indirectă , decurge din desfășurarea următoarelor situații : - atunci cand este sesizat de procuror cu o propunere de luare sau prelungire a măsurii arestului preventive, pe care o respinge, dispunând, în schimb, din oficiu, luarea unei măsuri preventive mai ușoare ; - atunci când este sesizat de procuror cu solicitare de înlocuire a măsurii controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune cu o măsură preventivă mai aspră; - atunci când este sesizat cu o solicitate a inculpatului de revocare sau de înlocuire a măsurii arestării preventive; - în soluționarea contestațiilor formulate împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale .

Noul Cod de procedură penală mai prevede că, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate dura cel mult 30 de zile. Prelungirea acestei perioade se face numai în caz de necesitate, iar fiecare prelungire poate fi pentru cel mult 30 de zile.. Art. 222 NCPP în alin. (9) și (10) aduce o nuanțare, prevăzând că durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile și durata arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale. Prin urmare, în situația în care a fost luată în privința sa măsura arestului domiciliar, după 180 de zile, ar putea fi luată tot pentru acea perioadă măsura arestului preventiv, prima măsură nededucându-se din cealaltă. Dacă am recunoaște caracterul pur de privare al măsurii, arestul domiciliar nu ar trebui să poată fi cumulat cu cel preventiv.Se poate afirma că tendința legiuitorului de a asimila arestul domiciliar unei măsuri privative de libertate este dată de art. 9 CPP, apreciat ca având o sferă de protecție a drepturilor omului chiar mai extinsă decât Constituția și C.E.D.O .Acestea din urmă restrâng sfera de aplicare a dreptului statuat de art. 5 par. 1 (dreptul la libertate și siguranță) din Convenție la măsurile privative de libertate, nu și la cele restrictive de libertate. Se face distincție astfel între libertatea fizică și libertatea de circulație a persoanei.În cauza Sissanis contra României, Curtea de la Strasbourg a constatat că interdicția de a părăsi țara a încălcat art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie (libertatea de mișcare), dar că nu a avut loc o încălcare a art. 1 par. 1 (dreptul la libertate) Atunci cand este seziat cu propunerea procurorului de a dispune arestul la domiciliu, judecătorul are obligația de a fixa termen de soluționare în camera de consiliu, în interval de maxim 24 de ore de la înregistrarea respectivei propuneri. Pentru ca măsura să fie dispusă în conformitate cu dispozitiile legale în vigoare este obligatorie asistența juridică a inculpatului, audierea, precum și citarea acestuia. De asemenea sunt obligatorii prezența apărătorului inculpatului și cea a procurorului, absența inculpatului neimpiedicând soluționarea propunerii de arestare la domiciliu. Asupra propunerii judecătorul de drepturi și libertăți se pronunța printr-o inchiere motivată, acesta putand să respingă sau să admită cererea. În caz de respingere , judecătorul de drepturi și libertăți va putea să dispună, din oficiu, chiar fără ca inculpatul sau procurorul să fi solicitat expres și fără să fi pus în discuția contradictorie a părților , luarea unei măsuri mai ușoare și anume controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune. 68 În faza de cameră preliminară, competența de a dispune asupra măsurii arestului la domiciliu nu mai este una alternativă, aceasta revenind în mod exclusiv 68

Art 219 alin (9) NCPP

judecătorului de cameră preliminară în fața căreia se află cauza, sesizat prin rechizitoriul emis de procurorul de caz. Luare măsurii arestului la domiciliu poate fi solicitată de procuror direct prin rechizitoriu ( conform art.330 NCPP) ori prin cerere separată, după declanșarea procedurii de cameră preliminară. Procedura de luare a măsurii arestului la domiciliu ăn această faza procesuală parcurge aceiași pași precum faza de urmărire penală, cu diferența că în această etapă, măsura preventivă nu se prelungește, ci se verifică , din oficiu, periodic, la intevale ce nu trebuie să depășească 30 de zile . Pe parcusul judecății, competența de a se pronunța asupra măsurii arestului la domiciliu aparține completului de judecată învestitit cu soluționarea cauzei la istanța de fond sau dupa caz la cea a apelului. Procedura de luare a acestei măsuri in faza de judecată, parcurge în principiu aceiași pași cu cei anteriori descrisi la celelalte două faze procesuale.Cel mai important aspect care trebuie menționat ca fiind diferit este acela potrivit căruia soluționarea cererilor, propunerilor și sesizărilor privind măsura arestului la domiciliu se realizează în ședințe de judecată în condiții de publicitate – în cazul verificărilor din oficiu asupra legalității și temeiniciei măsurii stabilită de lege ori declarată de instanța de judecată, după punerea acestei chestiuni în discuția contradictorie a părților, în conformitate cu art 352 alin (5) NCPP, dupa caz, pentru toate celelalte cereri legate de măsura preventivă a arestului la domiciliu. În faza de judecată, asupra măsurii preventive se poate pronunța instanța si prin sentința sau după caz, decizia prin care se soluționează stadiul procesual. În faza de judecată, la fel ca și în faza de cameră preliminară, măsura preventivă nu se prelungește, ci se verifică, din oficiu , periodic, la intervale ce nu trebuie să depăsească 60 de zile . Prin decizia nr. 361 din 7 mai 2015 a Curtii Constitutionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218-222 şi art. 241 alin. (1^1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt rezolvate lacunele legislative ivite ca urmare a faptului ca în cazul arestului la domiciliu nu sunt reglementate nici termenele şi nici durata maximă pentru care această măsură poate fi luată sau dispusă de judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, după sesizarea acesteia din urmă, prin rechizitoriu. Analizând conţinutul legal al instituţiei arestului la domiciliu, judecătorul de cameră preliminară apreciază că această măsură preventivă constituie o ingerinţă în dreptul fundamental la libertatea individuală, garantat de art. 23 din Constituţie, constituind, în fapt, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată [art. 221 alin. (1) şi (2) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală], dreptul la învăţătură, inclusiv prin învăţământul superior şi alte forme de instrucţie şi

perfecţionare, dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, libertatea economică şi alte activităţi similare [art. 221 alin. (6) din Codul de procedură penală]. Consideră că ingerinţa analizată nu este proporţională cu cauza care a determinat-o, respectiv asigurarea instrucţiei penale, întrucât nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, atâta timp cât poate fi dispusă pe o perioadă nelimitată în timp, deşi, potrivit principiului proporţionalităţii, reglementat de art. 53 din Constituţie, restrângerea exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale are caracter excepţional, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. În concluzie, consideră că neprecizarea unei durate maxime pentru care se poate dispune măsura arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară, respectiv în cursul judecăţii, încalcă dispoziţiile art. 21, art. 23, art. 25, art. 26, art. 32 şi art. 53 din Constituţie şi, indirect, atrage ineficienţa dispoziţiilor art. 241 alin. (1^1) lit. a) din Codul de procedură penală ce reglementează cazurile în care se constată încetarea de drept a acestei măsuri preventive.69

Bibliografie :

[1]. Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală – Curs pentru studenţii anului II, ediţia a 3-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 583. [2]. În cazul în care se dispune, se prelungeşte sau se menţine arestarea preventivă, vârsta minorului constituie un criteriu esenţial pentru stabilirea duratei (conform art. 243 alin. (3) C. proc. pen), tocmai  în considerarea fragilităţii psihice şi somatice a minorului.

CUPRINS 1 LIBERTATEA ŞI SIGURANŢA CONFORM JURISPRUDENŢEI CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI (CONFERINŢA DOMNULUI JEAN-PAUL COSTA, VICEPREŞEDINTELE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI, LA INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII, BUCUREŞTI, 24 APRILIE 2003) Ion Istrate – Libertatea persoanei si garantiile ei procesuale, Ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 1984 69

Incheierea din data de 5 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 445/42/2014, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

Ioan Neagu- Tratat de procedura penala, Partea Generala, ed a 2-a, Ed universal Juridic,Bucuresti,2010 Principiile procesului penal în Noul Cod de procedură penală / Costel Cristinel Ghigheci. - Bucureşti : Universul Juridic, 2014 I.Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedura penala. Partea Generala –in lumina Noului Cod de procedura Penala, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2014, p.621 Dongoroz, ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. V, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române & Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 21 [2] Expunerea de motive a noului Cod de procedură penală [3] M. Damaschin, Dreptul la un proces echitabil în materie penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.108 [4] CEDO, dec. Garrido Guerrero c Spania din 22 martie 2000, apud. R. Chirtiţă, op.cit., p. 276 [5] CEDO, Hauschildt c Danemarca, din 24 mai 1989, apud G. Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 270 [6] CEDO, Castillo Algar c Spania, din 28 octombrie 1998, apud. G. Mateuţ, op.cit., p. 270 [7] R.M. Stănoiu, op.cit., p. 311 [1] Dongoroz, Vintilă; Kahane, Siegfried; Antoniu, George; Bulai, Constantin; Iliescu, Nicoleta; Stănoiu, Rodica, Explicaţiile teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, vol. V, ed. a II-a, Ed. Academică şi Ed. All Beck, Bucureşti 2003. [2] Neagu, I., Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010. [3] Olariu, M., Procedură penală, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2013. [4] Olariu, M.; Marin C., Drept procesual penal. Teste grilă pentru admiterea în magistratură şi avocatură, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2014. [5] Udroiu, M., Procedură penală, Partea generală, Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013. [6] Udroiu M., Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014

Legea 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal. Lege nr. 254/2013 Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 473 din 30 iunie 2015 (M.Of. nr. 473/2015).

decizia nr. 361 din 7 mai 2015 a Curtii Constitutionale