Locuinta Europeana [PDF]

Zitiervorschau

2

Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti

Anca Sandu Tomasevschi

Locuirea europeană tradiţională, modernistă şi contemporană

Curs universitar 2006

3

Descrierea CIP…

4

Cuprins Partea I. Oraşul european tradiţional, modernist şi contemporan – - un punct de vedere asupra evoluţiei urbane Amenajarea spaţiului existenţial, 7 Relaţia oraşului cu locuirea, 9 Scurtă istorie urbanismului european, 12 Istoria veche, 12; "Oraşul tradiţional", 16; Secolul al XIX-lea: interfaţa, 21; Modernismul, 27

Critica urbanismului modernist, 31 Modernismul târziu şi critica lui, 40 Oraşul contemporan, 43 Bucureşti, 47 "Europa şi arhitectura de mâine", 64 Partea a II-a Locuirea modernă şi contemporană, 66 Tipuri de locuire, 68 Locuinţa individuală, 69 Locuinţa colectivă, 78 Locuinţe cu caracter special, 86

Spaţiile locuinţei, 89 Zona de zi, 90 Zona de noapte, 95 Alte zone, 97 Bibliografie, sursa ilustraţiilor

5

Oraş spontan, dezvoltat într-un strâns acord cu mediul natural extrem de particular: portul hanseatic Bergen, coasta de vest a Scandinaviei.

Priene, oraş proiectat în Ionia, secolul IV. î.Ch.

6

Partea I. Oraşul european tradiţional, modernist şi contemporan – - un punct de vedere asupra evoluţiei urbane

Amenajarea spaţiului existenţial Crearea spaţiilor, mari sau mici, interioare sau exterioare, deschise sau închise - spaţii arhitecturale sau spaţii urbane - au ca urmare transformarea mediului nostru de viaţă. Mediul construit poate da calitate vieţii, de aceea atât arhitectura cât şi urbanismul sunt procese de creaţie specializate, de mare responsabilitate socială. Ambele sunt, în principal, sarcina arhitectului; totuşi, în ziua de azi, sunt puţine cazurile în care el se poate lipsi de contribuţia altor profesionişti, cum ar fi inginerii, economiştii, sociologii etc. Pentru a obţine un spaţiu construit de calitate, sunt de rezolvat o serie de probleme concrete de ordin tehnic, funcţional şi economic. Dincolo de acestea însă, cea mai mare dificultate o constituie realizarea unui caracter propriu al acelui spaţiu, o atmosferă particulară, adecvată. Toate aceste cerinţe pretind pe de o parte cunoştinţe profesionale, dar pentru a obţine valoare estetică şi valoare culturală e necesar talentul şi un nivel cultural ridicat. Aceste atribute i se pretind arhitectului. În principiu, pentru a simplifica lucrurile, putem vorbi despre trei mari tipuri de spaţiu: spaţiul interior – un spaţiu acoperit şi limitat; spaţiul arhitectural – un edificiu care modifică mediul urban şi spaţiul urban – un spaţiu exterior, cuprinzând localităţile sau fragmente din ele. Cele trei tipuri de spaţii pretind din partea arhitecţilor atitudini diferite, pentru că se adresează, gradat, unor tipuri diferite de utilizatori - de la spaţiile interioare care vizează mai mult particularul, până la spaţiile publice, care vizează comunitatea. Din punctul de vedere al creatorului, diferenţa de abordare constă în gradul de subiectivitate artistică admisă, raportat la condiţii şi convenţii sociale. Cu alte cuvinte, designul interior şi proiectarea edificiilor permit libertăţi artistice pe care spaţiul urban – mediul de viaţă publică a tuturor - nu le admite. Obiectul arhitectural individual este legitimat să fie chiar şi operă de artă, în anumite circumstanţe chiar avangardistă, dată fiind condiţia arhitectului de veşnic căutător al originalităţii şi progresului estetic. Un interior, până la un punct chiar şi o casă sunt experienţe izolate printre atâtea altele, care trebuie să placă beneficiarului şi creatorului şi nu trebuie să fie acceptate de toată lumea. În comparaţie cu acest obiect unic, spaţiul urban, în calitate de mediu existenţial al unei comunităţi, trebuie să fie agreabil pentru toată lumea. El nu poate fi obiect de experienţe. Este o realitate pe care creatorii spaţiului urban trebuie s-o accepte, deci să ţină seama de adecvarea socială şi culturală. Arhitecţii şi urbaniştii filtrează însă valorile moştenite şi le returnează societăţii în forme actualizate, în limbaj contemporan şi cu adaos de valori estetice noi. De aceea, spaţiul urban este obiect de studiu pentru colectivele interdisciplinare. Spaţiile urbane sunt structuri deschise, alcătuite din volume construite şi spaţii libere între ele. Ele respectă atât relaţii fizice cât şi considerente psihologice, aflate toate sub semnul calităţii. Niciodată însă nu este ignorată capacitatea de receptare a mentalului colectiv.

7

Atitudini ale locuirii în raport cu mediul natural Sus: Deschiderea către natură, exprimată de "Swiss Style" – Norvegia secolului XIX. Jos: Introversia şi utilizarea naturii ca protecţie - în Iran.

8

Relaţia oraşului cu locuirea Locuinţa este refugiul, adăpostul şi universul vieţii private. De aceea, programul de locuire este unicul program de arhitectură care nu poate lipsi niciodată dintr-un loc în care trăiesc oameni. Mai mult, locuinţele ocupă cea mai mare parte din suprafaţa unei localităţi şi determină, prin modul tradiţional de locuire, structura urbană de bază a acelei localităţi. Deşi, antropologic vorbind, necesităţile oamenilor sunt aproximativ aceleaşi, diversitatea formelor de locuire, în spaţiu şi timp, arată că există o mulţime de factori care determină diversele forme de locuire. Fiecare epocă şi fiecare regiune geografică se caracterizează prin modul său propriu de a raporta viaţa privată la cea publică şi la mediul natural. Relaţia dintre habitat şi mediul construit înconjurător a fost din totdeauna mediată de elementele naturale. Aşezările au luat fiinţă de-a lungul apelor şi au arătat diferit dacă erau la malul mării, pe versanţi de munte, la şes, în delte sau lângă deşert. Geografiei fizice i s-au adăugat pe urmă şi alţi factori conjuncturali: - vecinătatea unor căi de transport (deschiderea la mare, drumuri de pelerinaj, căi comerciale etc.), - influenţe ale altor comunităţi (vecini, colonişti, cuceritori) sau dimpotrivă, - izolarea, condiţia de insulari, - ocupaţiile de bază ale locuitorilor şi modul lor de viaţă (pescari, mineri, păstori) etc. Toate acestea au condus la formarea unor culturi locale, din care face parte şi tradiţia de locuire. Dincolo de aceasta însă, adică indiferent de tipul de locuire, casele oamenilor au esenţialmente un dublu rol de îndeplinit: 1) pe acela de a-şi satisface utilizatorii, pentru care are de îndeplinit sarcini funcţionale şi estetic-ambientale, adică de confort privat, fizic şi psihic (aspect căruia îi sunt consacrate capitolele următoare) şi 2) pe acela de a contribui la alcătuirea mediului de viaţă al comunităţii, la formarea străzii, a vecinătăţilor, a cartierului şi localităţii – aspect căruia îi este consacrat prezentul capitol. Astăzi, tema relaţiei dintre locuinţă şi spaţiul ei înconjurător este de mare actualitate, mai ales în cazul marilor aglomerări urbane. Problema crizei de locuinţe nemaipunându-se astăzi în mod acut, aşa cum s-a întâmplat în secolul trecut, preocuparea principală este acum aceea a calităţii locuirii. Una dintre concluziile prezentului este că o cheie a acestei calităţi o constituie prezenţa naturii şi prezenţa istoriei, ca mediatoare în raportul dintre locuire şi mediul urban. E bine ca geografia locală şi structura tradiţională a localităţii să fie respectate şi să determine în continuare modalităţile noi de locuire. Altminteri, dovedim că nu am învăţat nimic din experienţele trecutului modernist, în care oraşele proiectate au ignorat situaţiile existente dezvoltate în mii de ani şi s-au dovedit eşecuri.

9

Criteriile de care urbaniştii ţin cont în strategiile urbane, întotdeauna strâns legate de locuire, sunt: a. Parametrii geografici, care includ probleme legate de: ▪ relief (munte, coastă de mare, întinderi vaste ca preria, deşertul etc.), ▪ temperatură (mai ales extremă – zone deşertice, apropierea de cercul polar), ▪ specificitate a arealului biologic (deltă, mediu alpin, taiga) ▪ orientare faţă de mişcarea soarelui, direcţia vânturilor dominante, perspectiva frumoasă, curbele de nivel etc. Atitudinile locuinţei faţă de mediul natural, sunt determinate de parametrii geografici determină felurite cum ar fi: ▪ atitudinea protectoare, de exemplu bordeiul românesc sau locuinţa din arhitectura tradiţională norvegiană, ▪ atitudinea de integrare, până la identificare cu peisajul, cum e arhitectura lui Alvaro Siza în Portugalia, arhitectura finlandeză ori hacienda sudamericană, ▪ atitudinea de contrazicere a naturii, ca de pildă arhitectura lui Luigi Snozzi, ▪ atitudinea de deschidere către natură, cum sunt casele lui Frank Lloyd Wright sau aşa numitul Swiss Style din Norvegia secolului XIX etc. b. Tradiţia locală de locuire, perpetuată, a consacrat felurite tipuri de locuire şi de alcătuire a habitatului, cum ar fi: ▪ locuinţa integrată în insulae – forma tradiţională europeană, pe care o găsim din Mesopotamia până în secolul 20, când a fost ameninţată cu exterminarea. ▪ locuinţa înşiruită, cu grădină în spate, caracteristică Marii Britanii. ▪ locuirea colectivă supraetajată, tip tradiţional de locuire la Barcelona, la Lyon sau în oraşele port din nordul hanseatic. ▪ locuirea risipită în teritoriu, cum o găsim şi azi în Bucovina, în Scandinavia etc. ▪ locuinţa individuală izolată pe lot etc. Tradiţia locală, la care se adaogă şi alte opţiuni culturale sau individuale mai subtile determină şi ele atitudini caracteristice, fie ale unor întregi comunităţi, fie la nivel individual: Atitudinea locuinţei faţă de mediul construit: ▪ introversie, o reacţie faţă de mediul poluat, zgomotos şi de insecuritate, care impune graniţe fizice ferme ale spaţiului privat faţă de spaţiul public – de exemplu la Bucureşti sau la Tokio, ▪ extroversie – disiparea graniţelor public-privat, întâlnită în cartiere periferice din oraşele americane, care exprimă relaxare, libertate şi bunăstare, ▪ autoritate – maniera demodată de exprimare a rangului social printr-o ostentativă formă de locuire, ▪ rigoare şi discreţie – de exemplu locuinţa în arhitectura japoneză, atât tradiţională, cât şi contemporană. Atitudinea locuinţei faţă de trecut şi viitor: ▪ supunerea, contrazicerea politicoasă, dialogul reverenţios sau ignorarea atitudinea de neadmis! – sunt tipuri de raportare a locuinţei faţă de arhitectura istorică şi întregul context cultural existent;

10

▪ acordarea la principii şi categori noi, cum ar fi de ecologia, dezvoltarea durabilă, flexibilitatea funcţională, utilizarea energiilor neconvenţionale etc. c. Criteriul social-economic, care clasifică locuinţa în: ▪ Reşedinţă privilegiată a conducătorului – palatul sau castelul - o construcţie cu un amplasament diferit de al altor construcţii, care se bucura de o tratare mai preţioasă şi, mai ales, avea dimensiuni mult mai mari decât restul locuinţelor. Motivul nu era numai de ordin social, ci şi funcţional, la reşedinţa conducătorului având loc soluţionarea multor treburi oficiale (judecăţi, consilii de război, primiri oficiale, sediul garnizoanei). Azi, în ţările civilizate, reşedinţele oamenilor foarte bogaţi nu diferă aparent de locuirea obişnuită, ci eventual doar prin aspecte de rafinat lux, discrete şi greu de descoperit. ▪ Locuirea de masă, asupra căreia vom insista în acest curs, dată fiind ponderea ei în lumea civilizată, democratică. În paranteză fie spus, forma de locuire pe care comunismul a promovat-o ca locuire de masă în ţările din est, adică cea în apartamente la bloc, este de fapt, sub aspectul calităţii, locuirea socială extinsă la nivelul întregii societăţi. De aceea, în prezentul curs vom numi locuire de masă, adică locuirea pentru pătura de mijloc a societăţii, orice formă extinsă de locuire de bună calitate, fie ea individuală, sau cea colectivă din centrele cu mare densitate. ▪ Locuirea socială, care a apărut pe parcursul evoluţiei oraşului european. Pentru prima dată în istorie o aflăm la Augsburg, finanţată de celebra familie Fugger, în secolul XV. Momentul ei de glorie ca program de arhitectură a fost însă în perioada de dezvoltare a oraşului industrial, după primul război mondial, când s-a răspândit sub denumirea de locuinţe ieftine. Azi, locuirea socială este fie temporară - a tinerilor căsătoriţi, a emigranţilor, a tinerilor plecaţi la studii etc., fie adresată unor categorii ce trebuie reintegrate social.

Din nou Norvegia, ca exemplu de respect faţă de natură: Aşezarea a luat forma adecvată reliefului, Locuirea risipită, pe văi şi munţi 11

Scurtă istorie a formelor, structurilor şi concepţiilor urbane în Europa Analiza unui spaţiu urban înseamnă studiul diferitelor aspecte ale vieţii oraşului, conform anumitor criterii. O analiză multicriterială cuprinde studii despre: ▪ compoziţia morfologică a localităţii sau a ariei cercetate – densitatea formelor, proporţiile, dispoziţia şi dimensiunile construcţiilor, relaţiile dintre ele şi relaţiile dintre construcţii şi spaţiile libere, impactul imaginilor, silueta oraşului etc.; ▪ structura funcţională - distribuţia şi dimensiunile domeniilor funcţionale; ▪ infrastructura funcţională ("dotările publice") - distribuţia clădirilor administrative, gările, ministerele, serviciile comerciale, şcolile, spitalele... ; ▪ structura demografică; ▪ patrimoniul istoric; ▪ relaţia dintre vechi şi nou; ▪ relaţia dintre spaţiile publice şi cele private; ▪ relaţia cu mediul natural – calitatea şi cantitatea spaţiilor verzi; ▪ infrastructura tehnică – aducţiunea apei, canalizarea, reţeaua de gaze, de electricitate, telecomunicaţiile, reţeaua de străzi, parcările etc.; ▪ sistemul de trafic integrat; ▪ geografia oraşului, sistematizarea verticală etc. Ne vom concentra în continuare asupra primul punct şi vom prezenta un studiu critic al formelor şi structurilor urbane europene, în raport cu locuirea.

■ Istoria veche Primele forme de locuire sedentară au fost aşezările spontane. Erau aglomerări de colibe, al căror unic principiu de amplasare era vecinătatea. Aşezările erau înconjurate de valuri de pământ sau ziduri de apărare. O structură primitivă s-a conturat atunci când casele şi fermele au fost oarecum înşirate de-a lungul unui drum de acces. Cu greu putem vorbi despre arhitectură în cazul locuinţei primordiale, dată fiind lipsa intenţiilor estetice. Mai târziu, când condiţia socială a început să diferenţieze familiile, locuinţa conducătorului s-a detaşat de locuinţa de masă, printr-un amplasament favorizat şi prin dimensiuni. Sanctuarul însă, avusese încă din cele mai vechi timpuri o poziţie privilegiată în cadrul aşezării, izolată faţă de gospodăriile oamenilor. De altfel, primele forme de gândire abstractă, care s-au dezvoltat şi forme de ordonare geometrică a spaţiului, au apărut în arhitectura sanctuarelor. În perioada regatelor despotice ale orientului antic, complexele de temple şi palatul regal erau ansambluri izolate, care dominau aşezarea atât pe orizontală – prin suprafaţa mare, cât şi pe verticală – prin înălţimea mare. În contrast cu ele, locuirea de masă apare ca o zonă compactă, cu ţesut amorf şi ochiuri mici. De altfel, locuirea de masă va evolua peste tot în Europa, până la Modernism, ca arhitectură integrată, în cadrul unui ţesut omogen al oraşului. 12

În afara drumurilor, unde oamenii se întâlneau întâmplător, un spaţiu public de întâlnire a apărut în mod spontan în cadrul programului religios. Templul, pe lângă rolul ritualic, a slujit deci şi ca loc improvizat de întâlnire şi pentru diverse alte pricini sociale – comerţ, bursă, lecţii, judecăţi. Alt loc de întâniri, politice şi administrativ însă, era complexul regal.

Catal Hüyük., mileniul VII î.Ch., o aglutinare diformă de gospodării, cu accese aleatorii.

Kirokitia – Cipru, mileniul VI î.Ch. Tholosurile erau cel puţin orientate către drum.

Hafăğa, Mesopotamia, 2600-2500 î.Ch. Marele templu se distingea de zona comună rezidenţială prin poziţia izolată, dimensiunile mari şi prin zidurile sale duble. 13

Ansamblul de la Stonehenge. Aranjamentul controlat geometric al maselor megalitice defineşte spaţiul.

Lumea antică şi a creştinismului timpuriu. Egiptul a fost locul unde pentru prima dată, în vremea ereticului rege Akenaton, a apărut un oraş prestabilit. Altminteri, aşezările din orientul antic erau cât se poate de libere şi discontinui. Doar oraşul Tell el Amarna, care a avut o existenţă de numai câţiva ani, prezintă urmele unei organizări urbane în cadrul căreia templele şi palatele ocupau mari suprafeţe, iar cartierul muncitorilor (vezi poza alăturată) avea o mare densitate de locuire pe o tramă rectangulară. În Grecia au dominat în continuare oraşele spontane. Oraşul grecesc era generat mai întâi de condiţiile naturale, apoi era organizat în acord cu semnificaţii simbolice şi aproape niciodată în acord cu criterii formale. Astfel, trei grupe de funcţiuni ocupau suprafaţa oraşului, corespunzător cu prestigiul lor în comunitate: 1. sanctuarul, locul în care comunitatea îşi întâlnea zeii, era plasat în locurile cele mai înalte – pe pantele munţilor sau pe vârfurile dealurilor; în acest ultim caz, ele se numeau acropole; 2. agora, piaţa centrală a polis-ului, era un loc dedicat contactelor sociale între cetăţeni, ocupa un loc central, de regulă la poalele sanctuarului; 3. locuirea de masă, care apărea – atât ca imagine urbană, cât şi din perspectivă simbolică – mai mult ca un fundal pentru primele două spaţii construite. Se vede deci, că abia democraţia grecească a favorizat apariţia pieţei publice extrareligioase, o arhitectură gândită ca spaţiu social.

Cartierul muncitorilor din Tel el Amarna, oraş construit între 13641359 pe malul Nilului.

Priene, secolul IV î.Ch. Laturile lotului măsurau 47,20 x 35,40 metri.

Tot Grecia a fost locul primelor aşezări cu adevărat prestabilite, adică ridicate în urma unei proiectări care a presupus o tramă stradală regulată aplicată întregului oraş, cu excepţia spaţiilor publice şi reprezentative. Priene avea deja în secolul IV î.Ch. o reţea de străzi ortogonală, care definea arii pătrate ocupate de locuinţe. Oraşele pe plan prestabilit s-au înmulţit odată cu extinderea geometriei ortogonale, fixate prin trama stradală. 14

Cele două "cartiere" rezidenţiale reflectă concepţia ideologică a epocii: oamenilor de aceeaşi condiţie socială li se oferă aceleaşi condiţii de viaţă.

Milet, 479 î.Ch. Centrul era ocupat de spaţii publice, care beneficiau de o altă organizare spaţială decât zonele uniforme, rezervate locuirii.

Primul oraş autentic prestabilit a fost Milet, în Asia Mică, aşezare proiectată în 479 î.Ch. de către grecul Hippodamos din Milet. El a proiectat atunci o reţea perfect rectangulară de străzi, care a generat o structură urbană numită şi astăzi hippodamică. Romanii au rămas în memoria umanităţii ca înzestraţi organizatori ai spaţiului, atât urban cât şi la scară teritorială: au construit drumuri pentru a lega Roma de alte oraşe mari, dar şi de cele mai îndepărtate provincii ale imperiului; au înălţat poduri şi viaducte impresionante pentru a înlesni comunicarea. Romanii au urbanizat şi echipat edilitar o serie de aşezări existente, dar au înfiinţat şi o mulţime de oraşe. Primul gest în proiectarea oraşului consta în fixarea centrului, prin trasarea a două axe perpendiculare - cardo, de la nord la sud, şi decumanus. Forumul, ca şi alte edificii publice importante, era amplasat la intersecţia aceasta centrală, pe când cele patru sectoare rezultate din intersecţia axelor erau divizate printr-o reţea de străzi ortogonală şi ocupate cu locuinţe. Cele mai răspândite erau două tipuri de locuire: 1) domusul patrician, locuinţă pe parter, cu atrium şi grădină interioară (peristil), tip în care se înscriu şi vilele imperiale şi 2) insula, construcţie cu mai multe nivele pentru locuirea colectivă. ImobiluI era de multe ori alcătuit din camere pentru închiriat, înşiruite pe un coridor. Ele au apărut ca o primă formă de speculă imobiliară. 15

Planul oraşului Timgad, de la începutul secolului II, prezintă un oraş prestabilit de formă pătrată şi structură hippodamică. Surprinzătoare este calitatea echipamentului stradal şi a sistemului de canalizare.

Calleva Atrebatium a fost un centru tribal în Britania, restructurat de romani în perioada 90-170. Trama rectangulară de străzi s-a suprapus peste structura dezordonată a aşezării preexistente.

Europa paleocreştină a moştenit aşezări romane răspândite în teritoriu. Unele s-au stins în ruină, peste altele s-au format aşezări medievale cu aspect de cetăţi împrejmuite de ziduri puternice. Şi tot răspândite, mai ales de-a lungul drumurilor de pelerinaj, erau şi abaţiile – centre nu numai religioase, ci culturale şi de educare a comunităţilor. Legionarii romani însărcinaţi cândva să păzească graniţele imperiului, au devenit în timp cavalerii feudali, ce locuiau în aceste castele fortificate şi cetăţi.

■ "Oraşul tradiţional" Oraşul medieval este reperul de referinţă atunci când comparăm modelul tradiţional de locuire europeană cu oraşul modernist al epocii industriale. Critica de azi îi conferă caracter de exemplaritate datorită calităţii vieţii pe care oraşul o favoriza, prin structura lui corelată cu ierarhia valorilor culturale ale comunităţii. Structura urbană medievală prezenta un ţesut omogen de construcţii şi spaţii libere, cu o mare densitate de construcţie, datorată în parte zidurilor de fortificaţie care împiedicau extinderea. Excepţie de la această ţesătură compactă făceau spaţiile libere cum ar fi piaţa centrală, apoi câteva pieţe mai mici şi în fine locurile libere naturale cum ar fi un deal ori o albie de râu. Toate acestea apăreau ca nişte spărturi în continuitatea structurală compactă a oraşului. Ieşite din scara ţesăturii cu ochiuri mici, ele căpătau importanţă ca spaţii publice. De aceea erau ele rezervate arhitecturii reprezentative. În primul rând piaţa centrală era sediul principalului monument al oraşului – de obicei catedrala, urmau primăria, castelul, târgul alimentar sau piese de "mobilier urban" cum ar fi turnul cu ceas, vreo fântâna decorativă etc. Erau repere publice care se individualizau atât prin poziţia centrală, cât mai ales prin spaţiul liber dimprejur, care le punea în valoare. Toate pluteau izometrizate, adică aveau cel puţin trei faţade libere şi un largo în faţă, un 16

Siena, un oraş medieval tipic în Italia. Faptul că oraşul s-a născut spontan se deduce din traseul neregulat al străzilor. Berna, un oraş medieval la fel de tipic, în Elveţia. Se remarcă structura cu loturi înguste, aliniate la stradă şi curţi de lumină. În ambele oraşe, locuirea este integrată într-un ţesut compact, dens, omogen, pe când mari suprafeţe întrerup acest ţesut pentru a pune în valoare edificiile cele mai preţioase ale comunităţii.

17

spaţiu public de unde puteau fi şi contemplate. Mai mult decât atât, dimensiunile şi decoraţia preţioasă le mărea importanţa simbolică şi întreaga comunitate se simţea unită prin aceste valori urbane. În rest, peste oraş se aşternea, ca un covor, locuirea integrată. Ea alcătuia ţesutul dens, de obicei neregulat al oraşului medieval, brăzdat de străzi ca de nişte canale, care duceau toate către centru. Locuinţele, de obicei cu prăvălii la parter, se integrau anonim în continuitatea străzii, pe loturi înguste şi adânci. Faţadele lor principale se înşirau de-a lungul străzilor. Faţada era elementul principal de reprezentare a casei, dar ea se înscria întotdeauna disciplinat în scara şi configuraţia de ansamblu a vecinătăţilor. În interiorul lotului era necesară cel puţin o curte de lumină. Cu această schemă ale cărei elemente erau centrul, traseele şi domeniile, cu locuinţele înscrise ordonat în continuitatea generală a străzilor înguste şi cu monumente bogat decorate amplasate în pieţe largi, era stabilită o ierarhie a valorilor comunitare, iar oraşul organizat după aceste reguli oferea locuitorilor o atmosferă patriarhală şi de securitate. Singurele tulburări veneau de la atacatorii din afara zidurilor de incintă. Acest tablou apare idilic, dacă nu-i adăugăm realitatea tristă a mirosurilor şi murdăriei datorate lipsei de echipare tehnică edilitară şi umezeala curţilor interioare de lumină, de la care se trăgeau periodic molime devastatoare. Renaşterea a fost epoca în care elita intelectuală şi artistică s-a implicat febril într-o activitate de cercetare, ce urmărea descoperirea unor adevăruri ştiinţifice şi a frumuseţii universale în toate artele, prin forme cu proporţii ideale. În domeniul urbanismului, aceste eforturi nobile au produs Cetatea ideală - un concept care, independent de realitatea urbană existentă, căuta perfecţiunea unui oraş în geometrie. În acord cu această proto-utopie, oraşul pe plan central avea un edificiu public în mijloc – căci cercul fusese declarat ca formă perfectă. Oraşul era încercuit de un sistem stelat de fortificaţii, potrivite noilor arme de foc. Între centru şi zidurile cetăţii, se afla covorul de locuinţe integrate, tot în ţesut compact şi omogen, plus alte câteva pieţe. Proiectele pentru Cetatea Ideală au rămas ca frumoase exerciţii intelectuale, în timp ce oraşele continuau să se dezvolte organic, vegheate de administraţie.

Marii arhitecţi ai renaşterii au semnat proiecte, niciodată înfăptuite, ale unor "Cetăţii Ideale". 18

Începând din Cinquecento, autorităţile Romei au lansat iniţiativa de a reactiva trecutul glorios al oraşului, decopertându-i şi punându-i în valoare monumentele antice şi sistematizându-l pe aceste baze. Evul mediu, într-adevăr ignorase şi chiar devastase vestigiile vremurilor păgâne, devenite acum ruine acoperite de adaosuri improvizate. Astfel, în secolul XVI. vechile căi romane, pieţele publice şi intersecţiile au fost redesenate de cei mai prestigioşi artişti şi arhitecţi renascentişti, Ele s-au suprapus însă peste ţesutul medieval păstrat pe largi suprafeţe. Din lipsa spaţiului, se întâmpla astfel ca o clădire publică, chiar multe biserici, să fie integrate precum locuinţele comune, în ţesutul omogen. S-a dispus atunci eliberarea, pe cât posibil, a cel puţin încă unei faţade şi crearea unui largo local, pentru a o semnala cât de cât. Astfel individualizată măcar faţada bidimensională, clădirea era salvată de la anonimatul conferit de aliniere. Cel puţin faţada devenea, o faţadă-monument. (vezi fig.3) Trebuie subliniat faptul că, atât simbolismul cât şi formalismul geometric dragi oamenilor renaşterii nu au fost înfăptuite decât în măsura în care viaţa oraşului o permitea. Aşa că ceea ce a determinat evoluţia oraşului european au fost legile organice născute în evul mediu, combinate cu spiritul ordonat al renaşterii. Epoca Iluministă a perpetuat, în spirit raţionalist, gustul pentru geometrie. Acţiunea entuziastă de sistematizare a oraşelor a cuprins Italia, Franţa şi apoi alte oraşe importante din Europa. Franţa de exemplu, al cărei Paris nu avea axe şi pieţe antice de resuscitat, şi-a consumat apetitul pentru design sistematic la scară teritorială şi în peisagistică. Dar, pentru că şi Parisul ţinea să atingă splendoarea de dragul prestigiului statului monarhic, au fost şi aici inventate axe şi pieţe, atât cât s-a putut. Nu monumente antice şi biserici, ca la Roma, împodobeau noile spaţii publice, ci statui ecvestre cu majestatea sa – cum a fost cazul în Plâce Vendôme.

Planul Nolli al Romei prezintă distribuţia spaţiilor publice, interioare şi exterioare (reprezentate alb) şi a celor private (suprafeţe negre).

În Italia s-au făcut mari eforturi pentru a crea largo-uri în interiorul ţesutului construit, acolo unde individualizarea clădirilor publice importante o cerea. Ca urmare, cel puţin o faţadă a căpătat caracterul de monument. 19

În bun spirit baroc, preferate erau intersecţiile stelate. Dar nici măcar Louis XIV n-a îndrăznit să tulbure Parisul – un oraş constituit, cu identitate puternică şi o viaţă dinamică – brăzdându-l cu stele şi raze de dragul unor idei formale abstracte. Şi-a permis astfel de gesturi la scară mare doar în afara oraşelor. Un exemplu este Champs Elysées, dar cel mai spectaculos este parcul de la Versailles. Formalismul renaşterii şi somptuozitatea ideilor baroce şi clasiciste n-au atins însă în nici un fel statutul locuirii de masă în cadrul oraşului. Acţiunile urbanistice au urmărit în mod special înfrumuseţarea spaţiilor publice ale oraşelor – artere şi pieţe. Locuirea a rămas cea tradiţională, integrată în ţesutul compact al oraşului. Modificări au apărut doar în arhitectura locuinţei privilegiate: s-a născut programul reprezentat de palatul urban aristocratic, întâi la Florenţa şi Roma, apoi vilele din afara oraşelor, cum sunt cele ale lui Palladio din Toscana şi Veneto, în fine au strălucit castelele de pe Loira şi curţile clasiciste de tip Versailles.

4 2

Remodelarea Pieţei San Piedro in Vatican a fost un gest tipic baroc: monumentalitate, grandoare şi o geometrie destul de liberă, dar extrem de elaborată.

Grădinile Versailles, create de maestrul peisagist André Le Notre, inventatorul fântânilor arteziene, au constituit modelul favorit de design peisager pentru toate reşedinţele princiare din Europa.

20

■ Secolul XIX: interfaţa între oraşul tradiţional şi oraşul modern Pe parcursul secolelor XVI, XVII şi XVIII, pe aproape tot continentul, formula principală de organizare spaţială a oraşelor a continuat să fie vechea insula romană. Ea a supravieţuit cu câteva modificări şi a ajuns în secolul XIX sub numele îlot. Era acum o suprafaţă de teren urban, închisă pe contur de construcţii cu faţade aliniate la străzi şi împărţită în loturi adânci. În adâncimea lotului se succedau curţi interioare şi aripi secundare de construcţie. La începutul vremurilor moderne, în timpul revoluţiei industriale, această organizare spaţială cam rigidă a întâmpinat dificultăţi în a se adapta noului ritm de dezvoltare capitalistă. Suprapopularea oraşelor industriale a condus în primul rând la criza locuinţei, care a determinat găsirea de soluţii pentru înmulţirea camerelor de locuit. Îlot-ul a suferit atunci acţiuni spontane pentru mărirea densităţii de locuire: creşterea în înălţime a clădirilor în jurul curţilor de lumină şi adăugarea de aripi noi de clădire în interiorul lotului - construcţii de proastă calitate, care parazitau clădirea. Curţile interioare au devenit puţuri de lumină înalte şi înguste, unde domneau umbra şi umiditatea. Nu trebuie uitat faptul că, pe lângă exigenţele de însorire ignorate, sistemele edilitare cum ar fi aducţiunea de apă, canalizarea, salubritatea etc., erau practic inexistente. În Paris, de exemplu, această degradare a mediului construit a atins extreme dureroase, reflectate în noi epidemii şi mortaitate crescută.

Districtul Marais din Paris în 1733 şi în 1840. Noua densitate a ariei construite a atins apogeul. Raportul dintre suprafaţa liberă şi suprafaţa construită e redat în imagine de raportul alb-negru. 21

Un eveniment crucial care a marcat dezvoltarea Parisului a fost intervenţia urbană a baronului Haussmann, în 1853, în vremea lui Napoleon III. Parisul trebuia să se schimbe pentru a putea absorbi noua eră capitalistă, ca urmare Haussmann a tăiat ceea ce aveau să se numească "marile bulevarde", provocând astfel un imens scandal. Haussmann a afirmat că nu a urmărit decât să creeze condiţiile pentru crearea sistemului modern de echipamre urbană, realitatea a dovedit însă că până la urmă acţiunea sa a determinat şi o deschidere economică şi politică, care au lansat Parisul într-un progres capitalist fără precedent. Cineva spunea că dacă Hausmann n-ar fi existat, viaţa însăşi ar fi făcut gestul său, într-un mod mai necontrolat însă. Tăierea bulevardelor a înlesnit rezolvarea sistemelor de canalizare şi aducţiune de apă, electricitate, gaze, salubritate, transport de persoane şi mărfuri, intervenţii în caz de incendiu etc., iar aceasta a avut ca urmare un imens boom constructiv. Terenurile de-a lungul acestor bulevarde au devenit astfel interesante pentru investitori şi în timp record au apărut ministere, bănci, primării, spitale, universităţi, biblioteci, mari magazine, gări, dar şi clădiri moderne de locuit. Lucrările de infrastructură edilitară au fost mai întâi finanţate de municipalitate, în antrepriză proprie, dar programul haussmannian a fost o chemare lansată grupurilor financiare şi industriale pentru a acţiona în continuare. Haussmann nu a urmărit ca mişcarea lui iscusită să rezolve prin ea însăşi problemele oraşului, ci doar să deschidă drumul evoluţiei. Iată deci că o soluţie pentru dezvoltarea explozivă s-a dovedit a fi fost simpla pregătire a unei structuri urbane echipate, capabile să absoarbă funcţiunile oraşului şi suficient de flexibilă ca să se adapteze vieţii noi.

Paris. Străpungerile lui Haussmann sunt marcate cu negru. 22

Marginile inciziilor au fost atent festonate.

Anglia a fost singura ţară din vest care a omis îlot-ul, adoptând în schimb o formulă specifică: casele înşiruite (row houses) cu grădini în spate. Era o formulă elegantă, în care o suită de faţade evoluau, valsând parcă, şi defineau astfel scuaruri rezidenţiale. Singurul lor cusur era uşoara monotonie, din punctul de vedere al pietonului.

▲ Kensington Squares, Londra, 1840.

► Royal Crescent, Circus şi camerele Marii Adunări la Bath.

În aceste condiţii a apărut şocul industrializării, ale cărui implicaţii asupra oraşului şi vieţii oamenilor în oraş au fost puternice şi au provocat, desigur, aceleaşi urmări: locuirea insalubră a mulţimii de noi angajaţi în industrie şi comerţ, descrisă elocvent în romanele lui Dickens. Ca urmare, umaniştii care se simţeau responsabili căutau soluţii. Una din ele a fost conceperea de modele urbane, adică proiecte de oraşe, gândite ştiinţific, raţional, corect, dar abstracte, chiar utopice, pentru că nu aveau nimic în comun cu oraşul existent. Erau un fel de noi "cetăţi ideale". Ele au apărut din critica realităţii crunte, mai ales în ceea ce privea locuirea de masă. Autorii lor erau personalităţi teoretice ale epocii cum ar fi politologi, filozofi sau economişti - Proudhon, Fourier, Engels, Saint Simon, Marx, apoi 23

oameni de cultură - Ruskin, Morris, Ebenezer Howard, în fine medici igienişti, preoţi, arhitecţi, scriitori etc. Modelele urbane aspirau să rezolve, prin proiectarea raţională, toate neajunsurile oraşului aglomerat industrial. Secolul XIX a fost epoca de aur a utopiei, iar cercetările ei, deşi neaplicabile în forma în care au fost elaborate, au avut o mare influenţă asupra gândirii urbane în secolul XX. Cea mai importantă variantă a acestor modele ideale a fost oraşul grădină - the Garden City. A fost şi singura formulă realizată concret – la Lechworth şi la Welwyn City (poate cu excepţia unor versiuni ale phalansterului la Gaudin şi Fourier). Părintele oraşului grădină a fost Ebenezer Howard. Prin acest concept urban – un oraş paradisiac, nou construit departe de haosul oraşului industrial - li se oferea locuitorilor săi, adică maselor de oameni angajaţi la oraş, condiţii de viaţă în acord cu idealurile democratice, cu teoriile igieniştilor şi cu legile organice ale unei vieţi decente.

Schema Oraşului Grădină conceput de Ebenezer Howard în 1898. În acord cu aceste principii, a fost construit un al doilea Oraş Grădină în 1919, la Welwyn, aproape de Londra. Era o aşezare autosuficientă, prevăzută a avea un număr limitat de locuitori (32000-58000), o zonă rezidenţială asemănătoare unei aşezări rurale, cu grădini cultivabile, cu o zonă comercială, cu funcţiuni culturale şi un parc central cu un "Palat de cristal" pentru activităţi distractive. 24

1

1,2. Ansamblul Spaardammerbuurt din Amsterdam: de remarcat opoziţia între partea de nord, cu o structură în îlot-uri, şi incintele numite cvartaluri (Höfe), construite după 1913.

2

3

4

5

6

3. Un cartier muncitoresc din Stockholm a fost densificat. 4. "Die Mietskasernen", complex de locuit la Berlin Charlottenburg, numit ironic "cazărmile de închiriat". 5. Karl Marx Hof, la Viena, 1919-1933. Lumea germană, care trecea prin aceeaşi criză a locuirii, a găsit aceleaşi soluţii: de la îlot-ul sufocat la blocurile înalte cu apartamente; unele dintre ele formau mari incinte, numite în germană Höfe. Ele au fost preluate de Uniunea Sovietică şi au ajuns şi în România anilor '50 sub numele de cvartaluri.

7

6. Noul cartier Spaardammerbuurt la Amsterdam. Arhitectul M. de Klerk a încercat să şteargă consecinţele aglomerării urbane, oferind cetăţenilor condiţii de locuit sănătoase în apartamente echipate şi însorite. Incintele erau concepute în acord cu principiile Oraşului Grădină: cuprindeau mari suprafeţe verzi şi erau branşate la reţelele edilitare comune. 7. Evoluţia locuirii colective: de la îlot la incinte de blocuri cu apartamente, apoi descompunerea acestora în tot felul de secţiuni de blocuri. 25

Astfel, densitatea de construcţie şi locuire erau limitate, apartamentele se bucurau de o însorire ştiinţific repartizată prin proiectarea caselor, cu grădini în spate, protecţie la zgomot, serviciile aferente… pe scurt, era rezolvat tot ceea ce constituia suferinţa oraşelor la Londra, Manchester etc. Singura problemă era depărtarea de oraşul în care pulsa viaţa, iar mijloacele de transport erau abia la începutul dezvoltării lor. Principalele reproşuri făcute modelelor urbane au fost de fapt şi motivele pentru care ele au eşuat, şi anume faptul că autorii lor au regândit oraşul pornind de la zero, pe cale raţională, ca şi cum nişte oraşe reale nu ar fi existat deja. Ei doar propuneau o soluţie paralelă. Era un demers abstract, care de fapt nu rezolva drama oraşelor existente. De asemenea, nici această soluţie paralelă, adică oraşul grădină, nu s-a bucurat atunci de succesul scontat. Creatorii lui considerau că, respectând condiţiile explicite, ştiinţifice, ale igieniştilor, economiştilor etc., fericirea locuitorilor ar fi fost garantată. Or, se pare că unii se simţeau în continuare mai fericiţi în odaia lor din subsol în marele oraş, decât în paradisul de locuire nou creat departe, în câmp. Asemănător deci cetăţii ideale din renaştere, oraşul grădină a fost doar ilustrarea desenată sau scrisă a unei ideologii bine intenţionate, a unui vis despre fericirea generală. În realitate însă, oraşul este un proces general şi continuu, practic necontrolabil pe deplin de către nimeni, dar de legile căruia trebuie ţinut cont. Or oraşul fusese tratat ca un obiect, posibil de construit odată pentru totdeauna, în acord cu opinia unui proiectant despre binele societăţii. Acest "bine", ca şi conceptul de "viaţă modernă" erau şi atunci destul de ambigui şi vor fi întotdeauna instabile. Se poate spune în concluzie, că până în secolul XIX structura oraşelor a corespuns condiţiilor şi necesităţilor. Coerenţa structurii oraşului tradiţional s-a datorat sistemelor de apărare, mijloacelor de transport tradiţionale şi necesităţii de a construi economic. Dar secolul marilor transformări a creat probleme atât de noi şi de dificile, încât secolului XX i s-a părut că numai soluţiile radicale le-ar mai putea rezolva – adică demolarea oraşului şi reconstrucţia lui pe noi criterii. Aceasta după ce toate încercările de adaptare din mers îşi atinseseră limitele: sufocat, îlotul degenerase, casele înşiruite sufereau de lungime, iar depărtarea de oraşul trepidant a dat o lovita de moarte evadării în oraşul grădină, în condiţiile în care lipseau mijloacele de deplasare. Mai trebuie menţionat că, încă din secolul XIX apăruseră în cadrul modelelor utopice politicile de locuire. Împreună cu toată gama de probleme ale oraşului industrial, criza locuinţei era totuşi principala preocupare a intelectualităţii progresiste, care se simţea responsabilă faţă de masele defavorizate - în general populaţia migrată la oraş şi devenită muncitorime. Politicile de locuire erau încercări de soluţionare a crizei de locuinţe, prin înlocuirea modului tradiţional european de a construi locuinţa particulară cu preluarea problemei de către oficialităţi. Dat fiind că noii rezidenţi proletari ai oraşului industrial nu-şi puteau finanţa construcţia unei locuinţe, problema era transferată statului şi investitorilor. Era singura speranţă de a rezolva criza marilor oraşe. 26

■ Modernismul

O parte din periferiile oraşelor europene au fost transformate în cartiere cu o structură complet nouă, de cu totul alte dimensiuni: bulevarde, blocuri, spaţiu verde comun. ▲ Sus: Frankfurt, Siedlung Römerstadt, 1927, arhitect Ernst May. ▲ Mijloc: Berlin-Neukölln, Hufeisensiedlung, 1925, arhitect Bruno Taut. ▲ Jos: Amsterdam Sud, 1917, arhitect Hendrik Berlage. 27

Europa secolului XX avea să preia criza marilor oraşe, chiar agravată. În perioada graniţei între secole, bulevardul de tip haussmannian a proliferat. Îlot-ul s-a descompus încetul cu încetul, casele înşiruite s-au topit şi au difuzat una într-alta, iar rezultatul amestecului dintre cele două structuri dezagregate a fost locuinţa colectivă de-a lungul bulevardelor, numită locuinţa la bloc. Altfel spus, blocul cu apartamente a fost soluţia politicilor de locuire din secolul XX. Primele astfel de soluţii urbanistice noi au apărut după primul război, în timpul avangardelor. Erau mari ansambluri de locuinţe la bloc, care în prima lor formă aveau blocurile organizate în "incinte", numite "Höfe" în limba lumii în care sau născut. În română s-au numit "cvartale", după ce au fost importate şi la noi din URSS. Barele de blocuri descriau mari curţi interioare, cu zonă verde şi servicii colective. În Austria, Germania şi Olanda, la marginea zonei centrale a marilor oraşe, au fost construite astfel de ansambluri rezidenţiale, cu un regim ceva mai mare de înălţime, dar la o scară moderată, acceptabilă. Ele urmau cu convingere filozofia igienistă a oraşului grădină - raport controlat construcţie-zonă verde, însorire, utilităţi etc. - apărând astfel ca un fel de mici cartiere grădină în zonele delabrate ale oraşului. Au urmat alte ansambluri, în diverse alcătuiri. De bine de rău, aceste soluţii rezolvau ceva din problema cantitativă a locuinţelor, a igienei locuirii şi spaţiilor verzi şi rezolvau chiar bine problema circulaţiei rutiere şi a echipării edilitare. Dacă lucrurile ar fi rămas la nivelul acestor prime soluţii punctuale, realiste, care abordau periferiile insalubre ale oraşelor, prin acţiuni de întindere limitată, urbanismul modernist ar fi fost poate un succes. Apoi criza locuinţei s-a adâncit, ideile modernismului în arhitectură şi urbanism au proliferat şi, încurajaţi de primele experienţe la scară mai mare, arhitecţii s-au implicat cu din ce în ce mai multă responsabilitate în rezolvarea problemei sociale pe calea pe care o ştiau ei – aceea a arhitecturii şi urbanismului. Fără sociologi, fără psihologi, fără filozofi, fără istorici. Experienţe ca cele din Amsterdam au fost continuate, amplificate, teoretizate şi, din păcate, uneori chiar normate, legiferate şi, cel mai rău, exagerate şi radicalizate. Momentul de declanşare a generalizării şi radicalizării urbanismului modernist l-a constituit cel de-al patrulea Congres Internaţional de Arhitectură Modernă (CIAM), din 1933. Congresul s-a ţinut pe Mediterana, într-un decor elegant şi romantic, în care s-a discutat tema puţin romantică a oraşului industrial. Lucrările au fost dominate de personalitatea extraordinară a arhitectului Le Corbusier, în ciuda prezenţei mai autorizate, mai raţionale şi mai realiste a reprezentanţilor şcolii germane. În final a fost editată celebra Carta de la Atena – un document retoric şi olimpian, care a servit ca ghid pentru urbanismul următoarelor decenii. Pe un ton categoric, Carta fixa principiile urbanismului modernist, care garantau soluţia perfectă pentru toate aglomerările urbane. Aceasta cuprindea: ▪ Zonificarea, adică separarea funcţiunilor oraşului, directiva cea mai importantă. De altfel, titlul lucrărilor congresului fusese "Oraşul funcţional". Ca funcţiuni ale oraşului au fost declarate următoarele: locuirea colectivă, serviciile, 28

industria, petrecerea timpului liber (loisir) şi circulaţia. Erau deci acceptate ca funcţiuni ale oraşului doar cele explicite, practice. Fără coordonate ale psihicului uman. ▪ Demolarea oraşului tradiţional. Structura oraşului modern trebuia să fie complet diferită de cea a oraşului tradiţional, care nu mai corespundea vieţii moderne. Prin urmare, oraşul tradiţional putea fi desfiinţat, pentru a face loc celui modern. În numele acestui program de fericire garantată, autoritatea responsabilă cu terenul şi finanţele era deci legitimată să ignore istoria, drepturile democratice şi psihologia socială. ▪ Înlocuirea străzii şi pieţei cu bulevardul şi intersecţia. Dată fiind fascinaţia automobilului, reţeaua de trafic era alcătuită din mari bulevarde care legau zonele oraşului – de acasă la muncă şi înapoi, eventual la zona verde şi de sport, în week end. Acest sistem de circulaţie rezolva optim şi problema infrastructurii tehnice (electricitate, canalizare, apă curentă, termoficare…). Circulaţia pietonală ocupa un loc nesemnificativ în preocupările urbaniştilor modernişti. ▪ Locuirea la bloc. În privinţa locuirii urbane, preocuparea se concentra, cum era firesc, asupra locuirii colective, cea în măsură să rezolve eficient criza de locuinţe. Apartamente din blocuri erau concepute să asigure ceea ce se numea Existezminimum, în condiţii de egalitate şi armonie. ▪ Spaţiul verde total. Tot spaţiul liber dintre blocuri era oferit publicului ca spaţiu verde. Alei carosabile asigurau deplasarea maşinilor, iar parterele blocurilor rămâneau libere pentru parcări. Uneori, comerţ şi servicii zilnice erau prevăzute la unul din etajele marilor blocuri. În concluzie, nici arhitecţii secolului XX n-au rezistat tentaţiei de a rezolva definitiv, dintr-o singură mişcare radicală, problemele locuirii în marile aglomerări urbane. Par să fi fost ambiţii prezumţioase, dar ele nu erau decât o combinaţie de intenţii bune şi savoir-faire profesional. Arhitecţii credeau sincer că o astfel de arhitectură raţională e în măsură să asigure fericirea societăţii. Din păcate însă, ceea ce se chema atunci "raţionalism ", era în fond un funcţionalism extrem, care ignora complet criterii mai subţiri ale existenţei umane – tradiţie, memorie afectivă, obişnuinţe. Astfel, visul frumos s-a dovedit catastrofal, atât pentru societate, cât şi pentru oraşe. Nu numai ideile Cartei de la Atena, ci mai ales aplicarea lor dogmatică, fără considerarea specificităţilor locale, au lăsat efecte grave asupra oraşelor, care şi astăzi fac obiectul proiectelor de reabilitare.

Blocurile aveau diferite secţiuni: bare, puncte, redane.

29

▲ Două proiecte de oraş ale lui Le Corbusier: Oraş contemporan pentru 3 milioane de locuitori, din 1922, şi "La Ville Radieuse", din 1931. Este prezentată explicit separarea funcţiunilor oraşului: locuirea în turnuri a înalţilor funcţionari, zona de birouri şi cea a locuirii de masă, zona verde de loisir şi zona industrială.

Sus: Plan Voisin pentru Paris, 1925, machetă. Prin acest proiect, Le Corbusier propunea totala reconstrucţie a centrului Parisului. Jos: în stânga, aceeaşi suprafaţă a Parisului, cu ţesutul ei existent specific; în dreap-ta, comparativ, organizarea ei de către Le Corbusier prin turnuri de locuit, plantate într-o mare zonă verde, accesibilă integral maselor de locuitori. În numele unei bunăstări fizice generale, proiectul îndreptăţea ignorarea istoriei oraşului şi a drepturilor oamenilor la memoria locurilor şi la un ambient familiar. 30

Critica politicilor de locuire moderniste Tocmai atunci când arhitecţii aşteptau aplauze pentru manevra lor inteligentă, s-au trezit acuzaţi de societate pentru toate păcatele vieţii din oraşul modern. Primii care au atras atenţia asupra consecinţelor haosului urban au fost sociologii. Profunde şi nedorite transformări sociale erau provocate de confuzia vizuală, de monotonia şi universalitatea formelor construite, de structurile prea mari, reci, fără graniţe, pe care oamenii în fond nu le-au asimilat niciodată. Un no man's land a apărut tocmai în zonele de locuinţe, unde spaţiul public dintre blocuri era neprietenos, straniu şi impersonal, neinteresant, poluat şi zgomotos, nesigur sub aspectul securităţii, murdar şi dificil de întreţinut. Şi peste tot la fel. Pierderea identităţii locului, a memoriei, caracterului şi atmosferei familiare a condus la pierderea identităţii sociale, la degradarea vieţii comunitare, a condus la comportament antisocial şi infracţionalitate, provocate de sentimentul anonimatului. Una din concluzii a fost aceea că arhitecţii nu ar fi trebuit lăsaţi să-şi asume singuri rezolvarea unor astfel de probleme complexe, cum este viaţa unui oraş.

▲ Le Corbusier, Unité d'Habitation la Nantes, 1952. (O altă Unitate de locuit similară a fost construită în 1947 la Marsillia.) Acest bloc, lung de 165 de metri şi înalt de 56, conţinea 337 de apartamente, circulaţii urbane printre toate serviciile uzuale (comerţ, creşă, poştă, un hotel şi chiar o zonă verde pe acoperişul terasă, mare cât un stadion.) Parterul liber pe piloţi era rezervat automobilelor. ◄ Echivalentul Unităţii de Locuit de la Marsilia, exprimat în locuinţe individuale pe pământ. 31

Carta de la Atena a fost un document de urbanism care a autorizat neglijarea nevoilor psihologice ale oamenilor, în numele unei calităţi a vieţii care era redusă doar la nevoi fizice. Ea a promovat ruperea continuităţii culturale, printre altele prin anularea tradiţiilor europene de locuire. "La Ville Radieuse" a fost modelul urban conceput de Le Corbusier pentru oraşul modern, ca o concretizare a recomandărilor Cartei. A fost o schemă antiurbană, care exprimă refuzul oraşului. Aici s-a atins culmea dezintegrării ţesutului urban creat de locuinţa integrată, de dragul unor ideologii generalizatoare şi idealiste. Iar "Le Plan Voisin" a fost concretizarea acestui model pentru oraşul Paris. El propunea demolarea centrului Parisului, cu toată istoria, atmosfera, îlot-urile şi monumentele lui, pentru ca acolo să apară "monumentele prezentului": blocuri de locuinţe numite "Unité d'Habitation". Acesta era de fapt un fel de îlot vertical, dar unul care eliminând problema însoririi şi ventilării crea probleme sociale şi psihologice. De altfel, antropologic vorbind, locuirea pe verticală e străină naturii umane. Toate aceste trei documente au fost ţinte pentru critica urbanismului modernist. Situl fizic al locuirii a fost redus la câteva date simple: însorirea, spaţiul înconjurător degajat şi zona verde, în grija publică. Terenul urban le-a fost furat oamenilor şi dăruit automobilelor, după care circulaţia motorizată a preluat puterea absolută. Chiar şi terenul păstrat liber la parterul blocurilor pe piloţi – o idee în fond bună – a ajuns loc de parcare. Forma arhitecturală a fost redusă doar la aspectul ei monumental. Blocurile de locuit, gigantice şi izolate, erau puse în valoare precum catedralele în piaţa centrală a oraşului medieval. Atâta doar că monumentele oraşului tradiţional – catedrala, primăria, palatul culturii – erau clădiri publice, repere sociale şi culturale, valori simbolice unanim respectate, în timp ce blocurile de locuit sunt doar locul vieţii private, dar într-o formă plată şi repetitivă, simbolizând doar metoda rapidă şi economică de a rezolva criza de locuinţe pentru familii modeste. Organizarea şi dimensionarea apartamentelor respecta principiul Existenzminimum, numit de Le Corbusier "une machine à habiter". El se referea, desigur, la o funcţionalitate corectă. În acest sens, metoda serială de a rezolva pentru masele populare necesităţile unei vieţi decente sub aspect utilitar, a fost într-adevăr practică şi eficientă. Problemele locuirii insalubre din secolul XIX au fost eliminate, dar înlocuite cu altele. Iată câteva vicii ale locuirii în oraşul de tip modernist: ▪ Relaţia dintre terenul liber şi terenul ocupat a fost complet schimbată. Ţesutul tradiţional era alcătuit dintr-o reţea specifică de străzi organizate ierarhic, dintr-o diviziune specifică a terenului în loturi individuale, dintr-un raport caracteristic între terenul construit şi terenul liber şi dintr-o repartiţie clară a spaţiilor private şi a celor publice: locuirea era integrată, iar clădirile publice erau izometrizate în pieţe. Această structură era valoroasă pentru că ea se născuse organic, din viaţă şi corespundea tipului de viaţă a comunităţilor urbane. În locul structurii cunoscute, modernismul a transformat spaţiul oraşului într-un teren pentru amplasarea unor obiecte disparate. Diversele zone ale oraşului au devenit incapabile să-şi 32

definească un caracter, o individualitate. Şi la fel şi diversele oraşe. Acesta a fost un motiv de confuzii imagistice şi sociale. ▪ Relaţia dintre centru şi ţesut. Construcţiile publice din centru erau susţinute de ţesutul compact din spatele pieţei închise în care tronau. Modernismul a desfiinţat acest ţesut alcătuit din locuinţe integrate şi străzi definite de faţade. Ca atare, clădirile publice din centru sunt susţinute cel mult de un ecran de blocuri lamă pentru locuit, ca un decor de teatru. Din această alcătuire artificială lipseşte sinceritatea vieţii şi a dezvoltării naturale. Sub aspectul structurii deci, centrul cu greu îşi caută o identitate care să-l deosebească de cartier.

1

2

3

1. Zona centrală a Braşovului istoric. Ţesutul dens de locuinţe integrate constituie un fundal ce susţine piaţa centrală, cu clădirile publice izometrizate. 2. Viena, proiect pentru un oraş imaginar districtul 20, conceput de către Otto Wagner în 1910. Spaţiul central, deşi destul de rigid, este susţinut de jur împrejur de un fundal coerent şi consistent în adâncime. 3."Centrul civic" din Vaslui. Ecranul realizat de blocurile lamă susţine zona centrală pietonală, care cuprinde instituţii centrale. Totuşi, relaţia dintre centru şi împrejurimile lui este confuză. 4. Ansamblul Marly-Les Grandes Terres, lângă Paris. Blocurile de locuit sunt tratate ca obiecte individuale, privilegiu acordat în mod tradiţional doar clădirilor publice. Totuşi, formele lor asemănătoare şi distribuţia lor aliniată încearcă să sugereze diferenţa dintre locuire şi clădirea publică amplasată în capăt de perspectivă.

4 33

►O stampă germană din secolul XVIII prezintă o vedere ideală asupra oraşului Iaşi, înconjurat de dealuri şi râuri, cum era de fapt. ▼ Cu greu mai pot fi detectate siluetele dealurilor din spatele blocurilor, care nu numai că mărginesc bulevardele, dar sunt răspândite peste tot. Relieful nu poate fi perceput sub asfalt, din cauză că toate curbele de nivel au fost nivelate. Planul prezintă doar o mică parte a curbelor de nivel dispărute la Iaşi.

▪ Confuzia semnificaţiilor. Modernismul şi-a expus toate obiectele arhitecturale tridimensional, înconjurate de teren liber, ca pe monumente, indiferent de importanţa lor socială. Blocul insipid de locuit, deşi repetat, tronează ca o prima donna, precum zeci de catedrale, chiar dacă societatea niciodată nu le-a acceptat ca atare. Rezultatul a fost totala neutralizare a caracterului expresiv şi a semnificaţiilor clădirilor. ▪ Haosul vizual a fost tot o urmare a lipsei unei structuri urbane clare. Structurarea cea mai simplă a unui spaţiu constă în existenţa unui centru – care atrage interesul, domenii – spaţii distincte, caracterizate printr-o trăsătură specifică şi căile de legătură – itinerarii cu un sens. În oraşul tradiţional, această organizare era capabilă să producă imagini uşor de recunoscut. În modernism, decorul rezidentului la bloc este acelaşi în orice cartier, în orice oraş, itinerariile seamănă până la confuzie.

34

◄ În Berna există mai multe "locuri" – pieţe mici sau mai mari, marcate cu câte un obiect decorativ şi semnificativ; imaginile prezintă groapa urşilor şi, în depărtare, catedrala. ◄ Lunga stradă centrală din Berna e fragmentată în segmente prin pasaje pe sub turnuri, cu rol de "praguri". Fiecare segment e divizat mai departe, prin fântâni simbolice. Astfel de obiecte de mobilier urban fac locurile recognoscibile şi joacă rolul de repere urbane. ▼ Haosul vizual într-un cartier din Cluj: lipsa centrelor, a străzilor, a domeniilor distincte, a limitelor şi pragurilor, a reperelor semnificative – contemporane, istorice sau de natură.

▪ Lipsa caracterului specific al domeniilor. Aceste caracteristici se referă la morfologie, funcţiuni, compoziţie etnică, nivel social, de exemplu: zona predominant comercială, zona înaltă cu turnuri, zona reşedinţelor bogate, centrul istoric, Chinatown etc. Asamblarea unor obiecte arhitecturale fără un coagulant este vinovată de dezorientarea din oraşul modernist. ▪ Absenţa pragurilor şi limitelor dintre domenii ori slaba lor calitate. Înainte, un râu, un deal, o cădere de nivel sau lucruri construite cum ar fi un pod, un portal, un fragment de zid, erau elemente de orientare şi creau plăcerea descoperii a ceea ce se află dincolo de ele, unde era altceva. În oraşul modern, înţelegerea spaţiului este împiedicată de domeniile nedefinite, care nu au nici început, nici sfârşit, sunt aceleaşi pe deal şi pe câmpie, dincolo şi dincoace de râu. De asemenea, orice barieră construită, nefiind funcţională utilitar, a fost demolată. ▪ Lipsa micilor repere familiare – un turn, o fântână, o poartă, un zid medieval, sau alegorii de artă contemporană (nu statui cu răposaţi şefi de partide) - dau spaţiului public calitatea de ansamblu de "locuri". Uşor de recunoscut, agreabile şi 35

relevante, ele duc la relaţii prietenoase între membrii comunităţii şi mediul lor construit. Nu ajută doar la orientarea în spaţiu, ci contribuie la crearea de stări şi sentimente, cum ar fi apartenenţa la loc. ▪ Dispariţia străzii şi înlocuirea ei cu mari bulevarde invadate de trafic, precum şi dispariţia pieţei pietonale şi înlocuirea ei cu intersecţii carosabile, sunt vinovate de caracterul neprietenos al mediului urban. Itinerariile pietonale au devenit, ca urmare, obositoare şi neinteresante. ▪ Criza relaţiei cu natura. Pentru modernişti, natura s-a rezumat la o iarbă (prăfuită) şi nişte pomi oarecare plantaţi printre blocuri, peste tot la fel, transformând mediul existenţial într-un univers indiferent, artificial. Cu o astfel de vegetaţie naturală omul a pierdut relaţia milenară de dialog. Era prea săracă, uniformă, impersonală şi lipsită de control. Culorile naturale au devenit toate nuanţe de gri prăfos. Relieful a fost nivelat. Oraşele nu se mai diferenţiau prin diversitatea reliefului specific, ci erau toate otova, reţelele edilitare fiind uşor de rezolvat astfel. Râurile au devenit canale, în care industria îşi deversa deşeurile. Aceasta era relaţia cu natura, despre care sociologii spun că a mutilat suflete.

Casa memorială Dosoftei din Iaşi, e un mic obiect arhitectural izolat, plutind într-o zonă verde între bulevarde şi blocuri. Câteva secole în urmă, această casă era integrată într-un ţesut, în care toate casele, grădinile şi străzile aveau acelaşi caracter şi aceeaşi scară.

Biserica Mihai Vodă a fost translată din situl ei original, din cadrul mănăstirii Mihai Vodǎ, situată pe un deal; e ascunsă acum între blocuri înalte, care o sufocă. Cândva, biserica domina împrejurimile cu un aer protector, acum

36

1. O parte a cartierului Berceni din Bucureşti. Astfel de imagini sunt de găsit peste tot în România, iar în perioada de glorie a modernismului, peste tot în lume. 2. Vechea Calea Moşilor, a fost lărgită şi mărginită cu blocuri; în spatele lor se mai află însă vechile case şi străzi. 3. Bulevardul Iuliu Maniu a fost şi el placat cu blocuri, numai că faţadele lor posterioare se adresează altor blocuri noi. Ambele cazuri ilustrează monotonia frontului de faţade la bulevardul-coridor, dar şi tristeţea faţadelor posterioare, care nu au nimic de comunicat spaţiilor "second hand" din spate, pe care de fapt le şi ignoră. 4. Lungile faţade ale Procuratiilor din Venezia ar putea şi ele să fie apreciate drept monotone, dar rolul lor este de a defini, de-o parte şi de cealaltă, spaţii de mare calitate şi cu caractere foarte diferite. 5. Palazzo Quirinale la Roma adresează străzii faţade lungi şi destul de plicticoase. Dar aceste aripi ale clădirii au şi rolul de a separa spaţiul public de spaţiul privat cu grădini. Ambele faţade au de aceea atitudini diferite, în acord cu caracterul spaţiului căruia i se adresează.

1

2

3

4

37

5

▪ Criza relaţiei public - privat. Modernismul a dăruit publicului întregul teren neconstruit, dar această libertate totală l-a făcut atât de insipid, încât publicului acest cadou i-a devenit total indiferent, apoi inamic (vezi marile garduri din Bucureşti). Oamenii aveau acces peste tot, dar la ce bun, când peste tot era la fel de urât. Nici o mică grădină cu miracole, nici o surpriză, aceleaşi imagini anodine, fără sfârşit. ▪ Criza relaţiei cu istoria. Pentru a face loc noilor blocuri, era admisă "eliberarea terenului" de tot ceea ce istoria produsese. Nu era respectată nici măcar urma sau direcţia fostelor străzi principale, peste care s-a suprapus reţeaua nouă de bulevarde. Iar dacă vreun vestigiu istoric a scăpat din întâmplare nedemolat, noul lui anturaj impersonal îl fac să apară straniu, mărunt, nesemnificativ şi pierdut în spaţiu. Acest viciu modernist a fost exploatat ideologic de regimurile totalitare, care şi-au afirmat puterea pe seama lor. Există nenumărate exemple în România. ▪ Criza relaţiei dintre locuinţă şi mediul urban. În viziunea modernistă, locuinţa era construită "dinspre interior către exterior", adică urmărind să satisfacă doar nevoile standard ale locuirii, ignorând complet presiunea oraşului, adică criterii de structură, formă, înălţime etc., impuse de mediul existent. Timpul a dovedit însă că o casă trebuie să se supună cu docilitate criteriilor urbane şi să stabilească un dialog acceptabil cu ţesutul şi cu vecinătăţile moştenite. În Europa cel puţin, se recomandă ca locuirea sa-şi găsească locul în ţesutul dens al oraşului, şi doar clădirile publice, în funcţie de rang, să beneficieze de libertate spaţială. Arhitectura contemporană oferă nenumărate exemple chiar de instituţii care au acceptat condiţia de subordonare faţă de mediu şi s-au integrat în ţesut. Semnalul îl poate constitui atunci faţada specială, individualizată, în timp ce restul construcţiei se supune regulamentului zonei.

Sediul firmei Bog’Art, proiectat de Constantin Ciurea, e o apariţie contemporană şocantă pe vechea stradă Brezoianu. Clădirea este totuşi integrată politicos în rândul faţadelor vecine, ocupând doar un lot tradiţional. Şi-a permis să fie mai înaltă decât vecinătăţile, pentru că în faţă i se deschide o piaţetă. 38

▪ În final, toate aceste crize au apărut datorită faptului că un mediu construit total diferit ca formă, structură şi semnificaţii, a înlocuit dintr-o dată peisajul urban obişnuit, care fusese rezultatul unei evoluţii de mii de ani.

Barcelona. Ţesutul rectangular proiectat de Cerda în 1859 înconjură vechiul cartier gotic, cel cu ţesut neregulat şi ochiuri mici. Două structuri urbane complet diferite. În dreapta, se observă cât de clară este relaţia dintre clădirea-monument ( Sagrada Familia) şi ţesutul de locuinţe structurat în îlots-uri rectangulare.

Una dintre Unité d'Habitation a lui Le Corbusier – un bloc cu apartamente sociale – tronând în peisaj precum catedrala Sagrada Familia.

39

Modernismul târziu şi critica lui După război, cele mai actuale idei urbanistice erau cele moderniste. Războiul doar întrerupsese aplicarea lor, în timp ce prestigiul lui Le Corbusier ca arhitect crescuse. Astfel, oraşele au declanşat cu entuziasm reconstrucţia oraşelor aproximativ pe aceleaşi principii, deşi ele erau încă puţin experimentate sub aspectul urmărilor. Iar în anii '60 a început şi s-a sfârşit epoca "marilor proiecte urbane". Acestea erau fie imense cartiere de locuit la periferia marilor oraşe, fie întregi orăşele satelit. Deşi apăruse critica modernismului, noua criză postbelică a locuinţei a determinat elaborarea acestor proiecte de mari ansambluri de blocuri. Unele din ele însă erau de această dată mult mai controlate sub aspectul compoziţiei generale a ansamblului, ori dădeau dovadă de imaginaţie în conceperea unor forme alternative de locuire, chiar fanteziste. Astfel erau oraşele pe apă, oraşele turn, oraşele pod, oraşele suspendate. Inginerii găseau soluţii pentru toate. Printre "marile proiecte" realizate avem exemple bune şi mai puţin bune: Brasilia este un oraş de o mare plasticitate, o adevărată operă de artă, dar creând dificultăţi de adaptare a omului la acele spaţii. Toulouse le Mirail, Pantin, Park Hill în Sheffield etc. au fost experimente inteligente. Märkisches Viertel însă, la Berlin a rezolvat într-o manieră criticabilă criza de locuinţe. Oricum, marele păcat al acestor maniere de abordare a locuinţei colective de masă era, pe lângă cusururile moderniste amintite, şi ambiţia de a proiecta arhitectural totul, până la capăt, de a le da forma definitivă, pe hârtie şi în realitate. Forma unui întreg oraş era stabilită odată pentru totdeauna de către un colectiv de proiectare, condus de un om. Vieţii, viitorului, nu le mai rămânea nici o şansă de a mai interveni, de a modifica, de a adapta ceva din mers, în acord cu evoluţia lucrurilor pe pământ.

Märkisches Viertel, Berlin, 1962, de Hans Müller, G. Heinrichs şi Düttmann. Tipul acesta de cartier satelit, vertical, concentrat, (menit astfel a reduce distanţele), construite repede şi prost pe banii statului, urmau să fie ridicate peste tot în Germania. Din fericire s-a renunţat curând, în urma marilor lor defecte vizibile foarte repede. 40

Marile proiecte au intrat repede în criză, fiind acuzate de aroganţă şi prezumţiozitate. O mână de oameni, oricât de profesionişti şi bine intenţionaţi, nu au dreptul ca, în numele unor nevoi prezente concrete, să stabilească cadrul viitorului, ignorând neprevăzutul, continuitatea vieţii şi dreptul viitoarelor generaţii de a-şi decide, la rândul lor, mediul de viaţă. A fost însă o lecţie valoroasă, pe care au dat-o arhitecţi talentaţi şi eroici, capabili să ţină în mână proiecte de o asemenea scară. Atâta doar că producţia lor a fost la fel de departe de modul organic de locuire în oraşele europene, ca mai

◄ Ansamblul de locuit Rochampton, proiectat de Biroul de Arhitectură al oraşului Londra în anii '50, e un exemplu de modalitate mai umană de a interpreta lecţia lui Le Corbusier. Lângă noile blocuri cu apartamente pot fi sesizate şirurile de locuinţe tradiţionale britanice, precum şi alte soluţii preluate din ideile Oraşului Grădină. ▼Ansamblul rezidenţial les Courtilières, Pantin, 1955, arhitect Emile Aillaud (stânga) şi Park Hill Sheffield, 1961, de Jack Lynn şi Ivor Smith (dreapta). Sunt depăşite aici rigiditatea funcţionalistă şi universalitatea formală a Modernismului .

▲ Cele trei imagini prezintă soluţii care urmăreau să recupereze organicitatea şi o estetică mai umană. Erau compoziţii unitare - ceea ce a fost şi limita lor: erau adevărate "opere plastice", "cărora nimic nu li putea adăuga ori elimina, fără a deforma ansamblul". Erau creaţii auctoriale încheiate, care nu lăsau nici o şansă viitoarelor generaţii de a mai interveni. 41

toate încercările moderniste. Au fost capodopere de artă plastică, au fost teze teoretice interesante. Autorii au primit mari premii internaţionale pentru realizările lor, dar concluzia generală a fost: să nu mai încercăm niciodată astfel de experienţe. Măcar pe durata de viaţă a următoarelor două-trei generaţii. ► Plan pentru Toulouse le Mirail, un oraş satelit al Parisului, 1962, arhitecţi Candilis, Josic and Woods; ▼ Plan Urbanistic General pentru Brasilia, 1957, de Lúcio Costa. Un oraş frumos ca o capodoperă plastică, plin cu obiecte de arhitectură artistice remarcabile, dar straniu şi rece ca o scenografie suprarealistă. La dreapta: Sala Congreselor şi ministerele. Arhitect Oscar Niemeyer, 1958.

► O perspectivă dea lungul axei nordsud, către "Piaţa celor trei puteri"; în dreapta de tot se vede catedrala.

42

Oraşul contemporan Tendinţele urbanismului contemporan se opun gesturilor mari ale istoriei recente, gesturi generale care încercau să rezolve toate problemele dintr-un condei, prin aceleaşi metode peste tot în lume. Azi sunt preferate soluţiile locale, diverse, adaptări şi completări, adecvate circumstanţelor locului. La remodelarea mediului construit participă nu numai o mulţime de arhitecţi, cu personalităţi diferite, dar şi o serie de alte persoane şi instituţii implicate, de la investitori şi oficialităţi, până la opinia publică credibilă - cu toţii respectând reglementările urbane. Arhitectura se supune oraşului, ţine cont de ţesutul urban existent. Dialogul între vechi şi nou continuă, în mereu alte forme. Planul Urbanistic (masterplan) este instrumentul care stabileşte ce este permis şi ce este interzis în fiecare loc. El încearcă să concilieze interesul public cu nevoile şi dorinţele particulare. Planul Urbanistic este rezultatul unei munci interdisciplinare, prin care se sugerează cadrul pentru noile intervenţii şi unele relaţii flexibile, deschise viitorului. El trasează în acest fel direcţiile de dezvoltare a oraşului sau a zonei. La rândul lor, planurile urbanistice sunt supuse periodic revizuirilor şi adaptărilor la dinamica vieţii, pentru că oraşul este în continuă transformare. Astfel, masterplanul este un fel de " proiect permanent ", în evoluţie continuă, concentrându-se azi mai mult pe calitatea vieţii decât pe dezvoltări cantitative. El dă răspunsuri contextelor locale în spiritul epocii actuale şi promovează demersuri sociale, economice, plastice şi ecologice mereu actualizate. Dezvoltarea durabilă. O idee majoră este aceea de a te gândi la generaţiile viitorului, care vor avea mentalităţi şi necesităţi imprevizibile şi vor avea dreptul şi ele să-şi modeleze mediul de viaţă în acord cu propria lor judecată, aşa cum au făcut-o generaţiile anterioare lor. Evoluţia nu urmează căi logice, nu poate fi precis anticipată, pentru că depinde de concursuri de împrejurări, de interese multiple aflate în competiţie, în fine de complexitatea vieţii. Şi dacă nimeni nu ştie cum va fi viitorul, el trebuie lăsat pe mâna contemporanilor lui. Dar până atunci, unul din principiile pe baza căruia trebuie acţionat în prezent se numeşte dezvoltarea durabilă. Acest concept presupune alcătuirea unei strategii de dezvoltare a oraşelor, comune tuturor actorilor din scena urbană, şi nu aspiraţia de a rezolva problemele odată pentru totdeauna. Listez în continuare o parte a problematicii dezvoltării durabile şi apoi câteva exemple de demersuri actuale. ▪ reabilitarea acelor părţi de oraş care au căzut victimă transformărilor urbanismului modernist; ▪ reabilitarea zonelor de oraş delabrate – platforme industriale, infrastructuri portuare, terminale feroviare etc., moştenite de la era industrială; integrarea lor în oraş prin reţesere; ▪ restabilirea unei balanţe echitabile între spaţiul public şi cel privat; ▪ restabilirea unei balanţe echitabile între obiectul arhitectural şi ţesutul urban; ▪ armonizarea semnificaţiilor culturale ale arhitecturii cu structura urbană;

43

▪ restabilirea unei balanţe echitabile între mediul construit şi natură; reinventarea elementelor geografice dispărute sau inventarea altora – un râu, un deal, o pădure; ▪ restabilirea unei balanţe echitabile între istorie şi construcţiile tehnologice; ▪ restabilirea unei balanţe echitabile între zonele pietonale şi arterele de trafic; ▪ reţeserea continuităţii pietonale; ▪ reinventarea străzii şi a ierarhiei străzilor, acolo unde s-a diluat; ▪ umanizarea spaţiilor publice care astăzi sunt anonime, reci şi ostile, chiar şi numai prin mici gesturi estetice; ▪ revitalizarea şi menţinerea vitalităţii zonelor istorice; ▪ conferirea unui caracter specific fiecărui domeniu urban şi obţinerea de imagini urbane relevante, memorabile, percutante, plăcut surprinzătoare; ▪ restablirea unei relaţii coerente între centre şi domeniile subordonate; ▪ umanizarea suburbiilor etc. În ceea ce priveşte locuirea, soluţiile bazate pe politici şi modele abstracte au fost înlocuite prin investigaţii sociologice, suprapuse peste cercetările pe criterii urbanistice. Astfel, calitatea superioară a vieţii a fost obţinută acolo unde a fost minimizată supremaţia automobilului şi înlocuită cu dimensiunea umană. Iar zonificarea urbană propusă de CIAM a fost înlocuită cu eterogenitatea funcţională şi social-culturală, care asigură vitalitatea zi şi noapte a mediului urban. Actualele cercetări susţinute şi concursurile cu teme ca restructurarea spaţiului de locuit, reţeserea zonei şi altele asemenea vizează, printre altele: - înlocuirea marilor spaţii verzi, percepute ca vid, prin mici spaţii publice, cu semnificaţii, care să coaguleze comunitatea în jurul unor valori comune; - reabilitarea străzii, a cărei abolire a dus până şi destructurare socială şi mentală; - revenirea la relaţiile de vecinătate, generatoare de relaţii comunitare şi dezvoltare a valorilor; - implicarea populaţiei informate în conceperea formelor proprii de locuire. Atât locuirea individuală, cât şi locuirea colectivă se cer mereu diversificate, pe principiul sintezei dintre 1. cultura raţionalistă (chiar de tip moderat modernistă), 2. structura oraşului sau zonei în cauză (tradiţia de locuire) şi 3. realităţile socio-psihologice ale locului. Fiecare proiect este rezolvarea unei situaţii specifice, conform unui scenariu individual de locuire, supus eventual la rândul său culturii locului şi sitului natural. În fine, o tendinţă răspândită, agreată şi cu bune rezultate calitative o constituie locuinţa loft, adică spaţii de locuit realizate prin reabilitarea şi refuncţionalizarea unor vechi spaţii – industriale, portuare, silozuri, gazometre, părţi din cetăţi medievale etc. Este o acţiune în spiritul reconcilierii comunităţii cu istoria. În acest caz, nu doar natura, ci valorile istorice familiare, mediază raporturile comunitare, în primul rând eterna relaţie dintre public şi privat.

44

◄ Norvegia. Vedere aeriană asupra zonei centrale a oraşului Bergen. Zona portului a căpătat calitatea unui agreabil spaţiu de promenadă. ◄ Zona Gamlebyen din Oslo – locul de naştere al aşezării istorice – a fost până de curând o periferie dezolantă, căreia nu-i lipsea nimic din viciile specifice: trafic greu, terminale de căi ferate, arhitectură mediocră populată de emigranţi pakistanezi etc. Proiectul de regenerare propunea: mutarea traficului major în subteran şi sub fiord (indicat punctat), construcţia unei clădiri de operă, crearea unui parc arheologic, readucerea la suprafaţă a unui vechi râuleţ care, până acum 1000 de ani se vărsa în fiord etc.

▲ Două imagini urbane la Barcelona, un oraş care a demonstrat Europei în mod strălucit, că o tramă urbană premodernă e capabilă să ofere condiţii de absorbţie a civilizaţiei contemporane, pe lângă faptul că oferă confort psihic şi emoţii estetice, că demolările şi marile bulevarde nu sunt indispensabile. Şi-a inventat sau reinventat relieful. Mici surprize urbane majorează calitatea spaţiului public. Oraşul contemporan este rezultatul colaborării dintre arhitecţi, artişti şi investitori, aflaţi sub protecţia unei administraţii inteligente.

45

46

Bucureşti Efemerul şi instabilitatea par să fi trasat destinul Bucureştilor. Oraşul şi-a păstrat incredibil de mult timp aspectul patriarhal dezlânat, datorat nu numai frecventelor agresiuni, dar şi schimbărilor politice, care s-au dovedit incompatibile cu o dezvoltare urbană coerentă. Nu neapărat faptul că a fost o aşezare născută spontan, ci mai cu seamă lipsa, timp de multe secole, a oricăror principii de organizare urbană şi reglementări au permis răspândirea unei structuri discontinui. Cele mai vechi hărţi ale Bucureştilor datează de la sfârşitul secolului XVIII. Au fost întocmite de ofiţeri austrieci şi indică mai mult situaţia teritorială din punct de vedere militar decât descriu oraşul. Este, de exemplu, cazul primului plan desenat în 1770, aflat acum la Viena. Şi acesta e de fapt mai mult o hartă, care nu arată decât o imagine generală asupra oraşului, cu doar zece case, indică însă atent accesele în oraş şi pădurile înconjurătoare (care vor dispărea în planurile următoare din ce în ce, în acord cu realitatea). Planul se numea:

Plan de la ville de Bukarest et de l'affaire arrivée le 24 Janvier 1770 auprès le monastères de Vakarest et Kodretsan entre les russiennes et un corp de cavalerie turque.

▲ Pe copia după planul întocmit de ofiţerii austrieci în 1770, au fost marcate intrările de atunci în Bucureşti: 1, 2. la nord, două drumuri veneau dinspre Valea Prahovei şi Braşov şi se prelungeau cu Podul Mogoşoaiei; 3. la nord-est, intrarea dinspre Lvov, Cracovia, Leipzig şi Moldova se prelungea cu Uliţa Târgului din Afară (Calea Moşilor); 4. la est venea drumul dinspre Călăraşi; 5. pe la sud se venea dinspre Constantinopole şi Giurgiu; 6. din vest venea drumul dinspre Târgovişte. ◄ Pe pagina alăturată: o fotografie aeriană a zonei centrale din Bucureşti, în anii ’60. 47

"Planul Borroczyn" - o hartă cadastrală conţinând 99 de piese – imaginea oraşului preindustrial – a fost realizată de inginerul Rudolf Arthur Borroczyn în 1846-1852. Era descris ca: Planul

Bukurestului Ridicat tras chi publicat din porunka prea înaltzatului domn stapânitor Barbu Dimitrie Ştirbeiu V.V. 48

Fusese decis încă de prin 1650 ca Bucureşti să fie capitala Valahiei şi totuşi, abia două secole mai târziu, pe vremea când căpitanul Borroczyn îşi întocmea planurile, populaţia număra circa 12000 de locuitori pe ceva mai mult de 3000 de hectare. Era o comunitate rurală care locuia în case mici, amplasate împreună cu anexele lor prin largi grădini, vii şi livezi. Din plan reiese că ţesutul urban era complet neregulat, cu construcţiile răspândite prin grădini sau la stradă, fără nici o logică urbană controlată. Curţi mai mari sau mai mici alternau cu maidane. În mijlocul planului se distinge presupusa curte domnească din secolul XVI, numită "curtea veche", apoi ceva mai departe biserica şi hanul Sfântu Gheorghe Nou, devenite mai târziu punctul zero al capitalei, şi în fine cea mai importantă stradă comercială - Lipscani (Leipziger Strasse). Strada se opreşte la vest în dreptul Podului Mogoşoaiei şi e traversată la est de Uliţa Şelarilor (continuată cu Podul Calicilor) iar pe sensul celălalt e continuată de lunga Strada Bărăţiei. Râul Dâmboviţa tocmai fusese prima dată regularizat, deşi pe hartă mai figurează cu vechiul lui itinerariu. Şi un râuleţ uitat, Bucureştioara, venind agale dinspre nord unde e azi Grădina Icoanei, se scurgea în Dâmboviţa. Pe tot parcursul epocii dintre secolul XVI până în secolul XVIII, forma de organizare a oraşului era gruparea mahalalelor în jurul bisericilor parohiale. Nenumărate biserici dominau oraşul, spaţial şi spiritual, împărţind oraşul în parohii. Mai multe mahalale alcătuiau cartierele, numite plăşi (singular plasă); erau diferit colorate pe hărţi, aşa că oamenii le-au botezat numaidecât "culori". De exemplu, vechiul cartier în jurul Lipscanilor era situat în culoarea galbenă. Activitatea de dezvoltare urbană din următorii ani i-a datorat foarte mult planului domnului Mr. Borroczyn. Acesta fusese într-adevăr desenat în ultimul moment, înainte de marile transformări de după 1850. Se apropia vremea emancipării.

Două extrase din planul Borroczyn: la stânga e prezentată distribuţia caselor, iar harta din dreapta arată doar reţeaua de străzi, maidanele şi bisericile. 49

Podul Mogoşoaiei, cea mai lungă arteră, care străbate oraşul de la nord la sud, a fost tăiată în 1692 la ordinul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acestei axe încărcate de istorie i-au fost dedicate monografii. Ea nu şi-a schimbat niciodată itinerariul, ceea ce e remarcabil într-o regiune tulbure ca a noastră, ale cărei spaţiu şi timp sunt marcate de discontinuitate. Cele mai elegante reşedinţe aristocratice şi burgheze, dar şi biserici şi aşezăminte culturale au fost construite pe această lungă stradă, redenumită Calea Victoriei. Aici erau faimosul teatru al domniţei Ralu, Teatrul Naţional şi toate simbolurile "noilor timpuri" întruchipate de marea arhitectură publică. Pe locul vechii mănăstiri medievale Sfântul Ioan cel Mare, care fusese cândva demonstrativ reconstruită de Brâncoveanu, s-a ridicat în 1900 o perlă eclectică, numită Casa de Economii şi Consemnaţiuni. La fel s-a întâmplat cu mănăstirea Sărindar, pe locul căreia s-a ridicat Cercul Militar, iar Episcopia de Râmnic a fost înlocuită cu Ateneul. Primul regat al României a rămas şi el însemnat pe Calea Victoriei prin Palatul Regal şi Fundaţia Carol, apoi clădirea Bursei, Palatul Telefoanelor etc. Strălucitoarea perioadă a Restauraţiei ne-a lăsat "primul zgârie nor", construit de americani, numit Palatul Telefoanelor, apoi multe clădiri înalte moderniste. A treia decadă din secolul XIX anunţa deja un proces de europenizare a ţării începând cu capitala, sub o scurtă influenţă exercitată de imperiul rus prin Regulamentul Organic. Dar marile transformări au început după revoluţia de la 1848 şi au continuat după unirea Moldovei cu Ţara Românească şi după războiul de Independenţă, apoi în timpul domniei lui Carol I. Cea mai puternică influenţă occidentală a fost cultura franceză, urmată de cea germană. În 1859 s-a ivit prima dată propunerea de a trasa două axe perpendiculare prin mijlocul Bucureştilor, operaţiune care s-a înfăptuit de-a lungul următorilor treizeci de ani. A început cu axa est-vest: bulevardul Kogălniceanu, Elisabeta, Carol I, Pache Protopopescu (ultimul a fost primarul Bucureştilor care a avut un rol important în acest intens proces de urbanizare). Axa nord-sud - bulevardele Lascăr Catargiu, Magheru, Bălcescu (Brătianu) – a fost tăiată câţiva ani mai târziu. Tăierea bulevardelor a fost un gest asemănător celui al lui Haussmannn, numai că ţesutul urban al Bucureştilor, ca şi dezvoltarea lui, au diferit fundamental de cele ale Parisului. De exemplu, urmare a dezvoltării lui anterioare, patrimoniul construit al Bucureştilor existent la acea dată a făcut ca tăierea bulevardelor să nu cauzeze nici un fel de sacrificii dramatice şi pe urmă, nici n-au determinat o vertiginoasă explozie de dezvoltare. Cele două artere quasiparalele cu axele – Podul Mogoşoaiei şi Calea Moşilor – au fost păstrate, la fel şi sistemul de lotizare. Ţesutul neregulat a fost modernizat prin intervenţii locale, manifestând însă respect faţă de anturajul moştenit. Mai hotărâte au fost gesturile asupra maidanelor – o prezenţă răspândită în tot locul. Lucrările edilitare aferente acţiunii de sistematizare n-au întârziat. De exemplu, pavarea străzilor a fost iniţial o podire a lor cu ajutorul unor bârne de lemn transversale, de la care aceste artere şi-au şi tras numele de poduri - Podul Mogoşoaiei, Podul Calicilor, Podul Târgului de Afară… Mai târziu, podirea a fost 50

Sus: O perspectivă din Turnul Colţei în 1868. Jos stânga: un fragment din planul ridicat de comandantul Pappazoglu în 1871, numit "Bucuresci, Capitala României". (Acelaşi ofiţer întocmise anterior un alt plan retrospectiv al oraşului, numit "Planu primitiv alu Capitalei 1328".) Jos dreapta: Piaţa Zarafi, în vechiul centru comercial.

51

înlocuită cu obişnuita pavare cu pietre de râu, apoi aceasta a fost la rândul ei înlocuită cu piatră cioplită adusă din Scoţia, Italia, Belgia, în fine s-au executat primele pavaje din asfalt, concomitent alte pavări clasice cu rocă de Neufchâtel, alteori cu bazalt, gresie şi granit de Belid şi Turtucaia – în acord cu importanţa străzilor. În deceniul XVIII al secolului, doi ingineri elveţieni de la Universitatea şi de la ETH Zürich, au întocmit proiectul pentru aprovizionarea cu apă. Acum locuitorii luau apă de la cişmelele cu pompă aflate din loc în loc pe străzi. Dar nu toţi – funcţiona în continuare şi vechiul sistem de săpare a fântânilor, iar sacagiii continuau să colinde străzile strigând , până în secolul XX.

apa! apa!

► Pagina alăturată: ▪ Stânga: Podul Mogoşoaiei în secolul XVII. I. Casele Ienăchiţă Văcărescu; II. Hanul şi mănăstirea Sf. Ioan cel Mare; III. Casele Ioniţă Damari; IV. Casele Dumitrache Racoviţă; V. Casele Meitani; VI. Casele Pană Filipescu; VII. Hanul Veneţiana Văcărescu (consulatul rus); VIII. Hanul şi mănăstirea Sărindar; IX. Casele Dinu Kreţulescu; X. Hanul Filaret (le Grand Théâtre); XI. Casele Ghica-Catargi-Török; XII. Hanul şi mănăstirea Kreţulescu; XIII. Palatul regal (odinioară casele Dinicu Golescu); XIV. Teatrul Domniţei Ralu Cişmeaua Roşie; XV. Palatul Barbu Ştirbey; XVI. Casele Romanit; XVII. Casele Neculescu; XVIII. Casele Creţulescu-Moruzi; XIX. Casele Bellu; XX. Casele Slătineanu; XXI. Casele Filip Lenş; XXII. Casele Filipescu Vulpe; XXIII. Casele Cantacuzino; XXIV. Casele FilipescuCretzianu; XXV. Casele Darvari; XXVI. Palatul Mavrogheni; XXVII. Biserica Mavrogheni. ▪ Tot stânga, suprapus peste secolul XVII: Podul Mogoşoaiei în secolul XIX. 1. Biserica Sf. Spiridon Vechi; 2. Casele Florescu; 3. Casele Nicolae Brâncoveanu; 4. Biserica Măgureanu; 5. Hanul Constantin Vodă; 6. Biserica Stavropoleos; 7. Hanul şi mănăstirea Zlătari; 8. Hanul Filipescu; 9. Hanul Câmpinencei; 10. Hanul Dedu; 11. Biserica Doamnei; 12. Casele Greceanu; 13. Casele Slătineanu; 14. Teatrul Momolo; 15. Palatul regal (odinioară casele Ghica); 16. Sala Bossel; 17. Casele Peretz-Vanicu; 18. Casele Ştefănescu-Cretzeanu; 19. Casele I.Manu; 20. Episcopia de Râmnic; 21. Hanul Gherasi; 22. Biserica Albă; 23. V. Hanul Papara; 24. Hanul Barbu Văcărescu; 25. Biserica Sf. Vasile; 26. Hanul Iordache Golescu; 27. Hanul Burki; 28. Hanul Manu; 29. Hanul Trubetzkoy; 30. Hanul Plagino (Dissescu); 31. Biserica Sf. Nicolae Tabacu; 32. Casele Caragea; 33. Casele Boteanu; 34. Hanul Neculescu. ▪ Dreapta: Calea Victoriei, fost Podul Mogoşoaiei, în secolul XX.

52

53

Regularizarea cea mare a râului Dâmboviţa a avut loc tot în acea vreme (1880-1885), prin adâncirea şi podirea albiei, alinierea cursului, construirea barajului Ciurel, taluzarea şi înierbarea malurilor. Vechiul oraş Bucureşti fusese un loc înconjurat de codri seculari, bogat în livezi, vii şi grădini ale oamenilor şi cu parcuri în jurul palatelor boiereşti, amenajate cu alei, iazuri şi fântâni arteziene. Totuşi, în 1843 municipalitatea a decis înfiinţarea unei grădini publice la Şoseaua Kiseleff. Proiectul a fost comandat peisagistului austriac Karl Wilhelm Mayer şi parcul s-a numit Grădina Kiseleff. Aproape simultan a creat maestrul grădinar Mayer şi Grădina Cişmigiu, "pe locul unei mlaştini mirositoare şi infecte aflată în mijlocul oraşului". Despre această nouă grădină, ofiţerul austriac W. Derblich comenta în 1858:

pajişti şi straturi de flori, coline şi câmpii, lacuri şi insule, grote, tufişuri şi alei sunt unite într-o varietate gratioasa. Ambele grădini erau, într-adevăr,

concepute în stilul romantic al vremii. (Reamintesc faptul că romantismul în peisagistică se opunea stilului clasicist francez, în care vegetaţia era dirijată să crească într-o compoziţie geometrică elaborată. Romantismul recrea, în schimb, natura în alcătuiri libere, organice, cu izvoare, grote şi coline inspirate de mituri şi completate cu o fantezie care dorea să sugereze condiţia paradisiacă.) Alte două parcuri ale aceleaşi epoci, dar de concepţie diferită au fost Parcul Carol, de şcoală franceză şi Parcul Ioanid, orientat către principiile Oraşului Grădină. Era o grădină mică, cu alei sinuoase, înconjurată de un grup de vile. La sfârşitul secolului XIX, arhitectul Grigore Cerchez a demarat un studiu de modernizare a Bucureştilor. La scurt timp, a urmat primul plan de sistematizare a oraşului, conceput în 1894 de arhitectul Alexandru Orăscu. Au urmat apoi alte planuri, cum ar fi cel al arhitectului Cincinat Sfinţescu, din 1914-1916, care stabilea densităţi de construcţie, dimensiuni optime de străzi ş.a., sub influenţa gândirii moderne occidentale. În fine, prin decret regal a fost aprobat în 1935 Planul Director de Sistematizare a Municipiului Bucureşti, un proiect excelent care avea să constituie o bază constantă de reactualizări şi constituie şi azi un reper. Cu toate că a fost conceput în timpurile moderniste – la doar doi ani de la publicarea Cartei de la Atena, cu care arhitecţii români erau la curent – Planul Director aborda o atitudine sensibilă faţă de legile organice de dezvoltare a oraşului. Era total lipsit de radicalismul corbusian, adopta în schimb mai degrabă teoriile oraşului grădină, combinate cu influenţa lui Haussmann. Şi pe lângă influenţele occidentale, se poate sesiza consideraţia faţă de contextul local – un fenomen care caracterizează regiunile periferice, pe lângă dorinţa de absorbţie a radiaţiilor culturale dinspre centre. Pe scurt, s-au făcut unele modernizări impuse de necesităţi, dar nici reţeaua de străzi, nici lotizarea tradiţională n-au fost distruse de dragul modei şi al noilor idei prea tranşante. Mai mult, au fost dezvoltate în continuare direcţiile naturale de extindere a oraşului. În ceea ce priveşte construcţia de noi străzi şi edificii, lucrurile erau la Bucureşti mai simple decât oriunde în estul Europei, datorită caracterului remanent

54

Bulevardul Elisabeta la începuturile lui, în 1901. Bulevardul fusese tăiat ca axă majoră cu două decenii în urmă.

Detaliu dintrun plan datat 1911. Sunt vizibile clar cele două axe est-vest şi nord-sud, dintre care una nu este terminată. Este marcată pe plan marea arhitectură publică a epocii.

55

balcanic al oraşului, care oferea suficiente spaţii libere sau de slabă calitate. În schimb, era o epocă favorabilă din punct de vedere economic, politic şi cultural, de care imaginea oraşului a profitat imens, schimbând-se spectaculos. Aşa se explică afirmaţia cum că Bucureşti ar fi fost în anii ’30 cea mai modernă capitală sudesteuropeană. Într-adevăr, Budapesta, Praga, Varşovia, de exemplu, oraşe care până în secolul XX aveau deja un patrimoniu urbanistic şi arhitectural constituit, erau datoare să şi-l conserve şi n-ar fi putut permite asemenea transformări care să schimbe faţa oraşului. În Bucureşti însă, de-a lungul noilor bulevarde, pe locul livezilor, curţilor şi maidanelor a apărut, în mai puţin de zece ani, o aliniere de clădiri cu multe etaje, instituţii publice, clădiri de birouri, hoteluri sau blocuri cu apartamente confortabile. Relevant e în acest sens bulevardul Magheru - Bălcescu, care sub ochii plini de mândrie şi admiraţie ai unei populaţiei dornice de a semăna cu occidentul, şi-a schimbat în mod dramatic fizionomia cu cea pe care o vedem şi azi. Faţadele blocurilor sunt totuşi diferite între ele, în ciuda unui air de famille general, comun cu modernismul şi subordonat noilor regulamente de construcţie. De fapt, fiecare faţadă ilustrează nu numai temperamentul profesional al fiecărui arhitect, dar şi maniera lui de a interpreta noul curent; unele din ele afişează un aer modernist mai radical, altele au prizat mai mult cu Art Déco, şi în fine, multe sunt încă legate de un anume eclectism, fie cel cosmopolit, fie cel neoromânesc. Totuşi, împreună ele au creat un ansamblu coerent, de mare calitate urbanistică. În afara blocurilor din centru, au mai fost construite în Bucureşti câteva cartiere pregnant moderniste, în jurul zonei centrale. Cele mai bune exemple sunt cartierele Cotroceni, Floreasca ori Domenii, unde majoritatea construcţiilor sunt vile unifamiliale, executate după proiecte unice comandate birourilor de arhitectură. Vatra Luminoasă constituie însă exemplul bun al unui cartier de locuinţe ieftine (azi acest program se numeşte locuinţe sociale), alcătuit adică din locuinţe individuale P+1 mai mici, de obicei cuplate, executate toate după acelaşi proiect şi achitate de utilizatori – muncitorii unei mari companii – în rate, cu termene favorizate. În concluzie, urbanismul înfăptuit în Bucureşti între cele două războaie a fost alcătuit din acţiuni exemplare pentru societatea românească de azi. Locuinţe sociale în Vatra Luminoasă. Pagina alăturată: Priviri de-a lungul bulevardului Brătianu (MagheruBălcescu). Prima construcţie, cea care a dat şi tonul modernizării, a fost sediul companiei de asigurări Aro, în 1931. ►

56

57

▲ Bucureşti este o aglomerare urbană de câmpie. S-a dezvoltat spontan, ca oraş cu o structură inelar-radială. ►Mari axe traversează oraşul prin centru, de la o poartă de intrare la cealaltă.

58

După război, Planul Director al Capitalei a fost actualizat de câteva ori, în cadrul noilor institute de proiectare de stat. Efectele noilor acţiuni de sistematizare au fost însă triste, arhitecţii fiind nevoiţi în final să se supună directivelor abuzive şi neprofesionale ale partidului comunist, deşi munca lor fusese fundamentată pe sute de studii şi schiţe întocmite în acord cu experienţa europeană avansată şi pe bunele lor intenţii şi eforturi. În anii ’60, de exemplu, noile cartiere Drumul Taberei şi Balta Albă au fost proiectate după principiile moderniste încă valabile în Europa. În timp ce însă tot atunci urbanismul european schimba direcţia, sub presiunile criticii modernismului, partidul dicta în România îndesirea blocurilor din cartiere, noi demolări, noi bulevarde-coridor, noi cartiere-dormitor. Dictatura comunistă şi-a amplificat la maximum autoritatea asupra oraşelor, în ciuda bunului simţ şi profesionalismului, cu efecte catastrofale. Iraţional şi fără limite, creşterea densităţii populaţiei în zonele cu blocuri s-a făcut în dauna calităţii locuirii, în aceste zone infrastructura de toate felurile fiind depăşită, insuficientă şi prost întreţinută. Iar ca imagine, sterilitatea, uniformitatea, sărăcia arhitecturii din cartierele populare – până la un punct caracteristică tuturor ţărilor din est – au atins în România proporţii de coşmar. Casa poporului, împreună cu întreg ansamblul numit centrul civic au început a fi construite în 1985. În numai câteva luni au fost rase multe hectare de habitat uman valoros, forme de locuire tradiţională orăşenească de bună calitate, memorii individuale şi colective, istorie şi moştenire culturală din zona centrală.

O vedere aeriană peste zona condamnată la mutilare. În imagine este marcată intervenţia din anii 80 peste ţesutul existent: Casa Poporului şi bulevardul Victoria Socialismului, cu extensiile lui. 59

În locul lor s-a construit prin act dictatorial un ansamblu arhitectural anacronic, ieşit din scara oraşului, expresie a unei gândiri simpliste, inculte, megalomane. Acest implant străin de caracterul oraşului a fost amplasat arbitrar faţă de topografia locului, chiar în răspăr faţă de direcţia de dezvoltare a structurii. Ţesutul preexistent a fost întrerupt brutal; scara morfologică a fost modificată iraţional. În final, intenţionata monumentalitate nu e decât expresia unui spirit totalitar primitiv. De atunci, din anii '80, persistă necesitatea de a reţese această rană de pe faţa oraşului şi de a-i reda acestuia, într-o formă reparată, suprafaţa de teren compromisă. Dar lucrurile par să fie mai complicate decât ar trebui – din motive economice obiective, din cauza confuziei culturale generalizate şi a intereselor particulare dublate de lipsa educaţiei. Cu câţiva ani în urmă a fost organizat un mare concurs internaţional, având ca temă găsirea unei soluţii de integrare în oraş a palatului parlamentului (casa poporului) şi a bulevardului Unirii (victoria socialismului). Se cerea un plan urbanistic al zonei. Un prestigios juriu internaţional a premiat proiectul unui apreciat şi cunoscut arhitect german, Meinhard von Gerkan. Numai că la Bucureşti, cine, în afara ignoraţilor arhitecţi, să aprecieze calitatea unei gândiri urbanistice? Sau poate că încă nu i-a venit timpul.

Proiectul premiat, semnat Meinhard von Gerkan, propune o formă de reţesere care urmăreşte să integreze Casa Poporului, să medieze adică un raport între giganticele structuri comuniste şi o scară convenabilă a oraşului. Plantaţiile prevăzute inclusiv de-a lungul bulevardului vor umaniza zona, de asemenea o clădire culturală în faţa casei poporului, turnurile unui mall pe malul râului şi alte clădiri în vecinătatea palatului se străduie să diminueze impactul vizual agresiv al acestei dominante absurde.

60

Bucureşti, capitala înfloritoare de acum şaptezeci de ani, se recomandă azi ca un oraş cenuşiu, dezordonat şi neprietenos, semănat din loc în loc cu entuziaste expresii ale prostului gust de ultimă oră. Este încă victima unor prea dese decizii neprofesionale, independente de interesul public, a dictaturii derizoriului cu acces la putere. Noi toţi utilizăm spaţiul public. Mulţi dintre noi se grăbesc să-i influenţeze imaginea. Puţini ştiu ce este calitatea spaţiului public. Şi oricum, nimeni nu este responsabil pentru nimic.

Macheta prezentată de studenţii profesorului Meinhard von Gerkan la concursul internaţional studenţesc numit "Bucureşti 2000". O privire spre Casa Poporului, de-a lungul bulevardului. Pe machetă, râul Dâmboviţa este la dreapta. 61

Bucureşti este rezultatul unei istorii ingrate şi al unui prezent confuz. În bună tradiţie recentă, când se decide o nouă intervenţie care priveşte interesul public de lungă durată, nu specialiştii sunt cei chemaţi să-şi spună cuvântul, ci obedienţii. Nu sunt organizate dezbateri publice între membrii elitei culturale, pentru a nu fi asumate riscuri acolo unde sunt implicaţi bani mulţi. Rezultatul – un oraş în continuare haotic, obositor, de care oamenii, dezamăgiţi, trebuie să se apere din ce în ce mai tare. În locul spaţiilor publice atractive de care este atât de mult nevoie, cele mai frecvente construcţii sunt gardurile şi zidurile defensive din jurul proprietăţilor. Simptomul este semnificativ şi alarmant. Dar pentru cine? Pentru câţiva, pe care nu-i întreabă nimeni. Simptomul dovedeşte oricum, că oamenii resimt spaţiul public ca pe ceva ameninţător, de care trebuie să se protejeze: el aduce zgomot, poluare, indiscreţie şi delicvenţă. Nu este scopul prezentului text să analizeze sistematic numărul mare de disfuncţii care fac din Bucureştii de azi un mediu construit confuz şi inconfortabil. Mă voi limita să menţionez doar una din calităţile tradiţionale ale unui oraş care, fiind în pericol de a fi fost înlăturată de modernism, constituie azi o preocupare majoră în ţările cu o conştiinţă civică dezvoltată. Este vorba despre calitatea spaţiului public. În Bucureşti aproape că nu există spaţii publice urbane prietenoase, încărcate cu semnificaţii preţioase pentru comunitate, aşa cum oraşul patriarhal avea, iar oraşele occidentale fac eforturi să creeze sau să păstreze. Comunitatea noastră e divergentă, aşa cum şi oraşele noastre sunt incongruente şi astfel incapabile să ofere un cadru pentru coagulare socială. Pentru început, s-ar cuveni măcar unele gesturi mici, controlate de o reală estetică urbană contemporană, care ar produce probabil surprinzătoare efecte sociale pozitive. Ele ar "reîncălzi" relaţiile între oraş şi populaţia lui. Nu uriaşe catedrale naţionale – expresie a unor mentalităţi depăşite, infantile şi a unor frustrări. România a trăit în istoria ei recentă suficiente gesturi mari, şi toate s-au dovedit eşecuri – Casa Scânteii şi casa poporului sunt doar două dintre ele. Şi statuilor de eroi ai trecutului, suspendaţi pe piedestale în spaţii urbane centrale le-a trecut timpul de câteva secole – ele au fost expresia gustului renascentist, de care a abuzat suficient secolul XIX. E nevoie poate de mici gesturi alegorice amuzante. Nu e corect să fie utilizat spaţiul nostru public pentru gesturi politicianiste, dar se cer gesturi democratice. Arhitectura comună, cum e locuirea şi infrastructura comercială, era în trecut integrată în ţesutul urban. Doar edificiile semnificative erau construite ca piese izolate, ca monumente mai mici sau mai mari. Erau acceptate de către populaţie drept simboluri colective şi reuşeau astfel să coaguleze efectiv comunitatea în jurul lor. Unde sunt în Bucureşti astfel de edificii publice şi pieţe, care să păstreze şi să reveleze memorii colective sau să încerce a crea valori comune, cu adevărat acceptate şi asimilate ca atare? Unde este al nostru "Genius loci" – spiritul locului? Acela care individualizează, spiritualizează şi binecuvântează mediul construit? Ca şi în mult criticatul urbanism modernist, toate străzile oraşului şi cea mai mare parte a spaţiului public aparţin automobilului. Toate spaţiile care ar putea fi 62

"locuri" pentru pietoni nu sunt decât intersecţii invadate de maşini. Iar ideea de continuitate pietonală încă n-a pătruns în autosuficienta Românie, semănată cu garduri, bariere, lanţuri, indicatoare de interzicere şi cabine cu agenţi înarmaţi. Mai rău decât toate, în fiecare zi se înalţă noi centre de afaceri şi clădiri de birouri care se instalează confortabil pe solul oraşului, confiscând cu parterul lor total suprafeţe din oraş. Nicăieri clădiri pe stâlpi, care să creeze permisivitate la nivelul străzii. Nicăieri funcţiuni arhitecturale mixte, armonizate şi penetrate de spaţiul public urban. Toate acestea sunt în lume lucruri de mult experimentate cu succes. Imaginile oraşului nu sunt controlate de nimeni. Trăim într-un haos vizual protomodernist, ca şi cum lumea n-ar mai fi evoluat, ca şi cum n-ar exista exemple din care se poate învăţa. Ne copleşesc discontinuităţile şi kitschul; aici forme care ne agresează, acolo întinderi dezolante; culori vechi bolnave, combătute de improvizaţii noi, împestriţări lamentabile, după fantezia primarilor de sector şi a contabililor lor... De fapt, totul se întâmplă din cauza unei administraţii ignorante dar egocentrice. Dar oare noi, victimele acestui mediu construit astfel administrat, chiar ştim ce să le reproşăm şi ce să le cerem? În afara exprimării fără inhibiţii a gustului personal al unui şef sau altul şi a satisfacerii intereselor lor financiare? Ştim noi cu adevărat ce înseamnă un mediu construit de calitate? Poate ne ajută câteva linii trasate de o orientare generală, stabilită la cel mai înalt nivel european. Nu e decât o listă monotonă, dar fiecare punct poate constitui un bun subiect de seminar. Dacă ar exista!

La Défense, un cartier nou cu o funcţiune de regulă plicticoasă, reuşeşte să se constituie într-un spaţiu public atractiv. 63

VII. "Europa si arhitectura de mâine" Propuneri pentru un mediu construit european Un rezumat adaptat din Cartea Albă editată de Consiliul european al arhitecţilor

■ Unele caracteristici elementare ale calităţii vieţii în oraş: ▪ Fiecare om trebuie să aibă o locuinţă; ▪ Accesul la locul activităţii cotidiene (slujbă, şcoală) trebuie să fie facil; ▪ Toate dotările publice să fie accesibile în deplină siguranţă, ziua şi noaptea; ▪ Localităţile mici şi cele rurale să ofere condiţii de locuire la nivelul general de civilizaţie; ▪ Mediul natural extraurban de calitate, uşor accesibil; ▪ Limitarea poluării industriale şi din trafic; ▪ Mediu construit de calitate etc. ■ Unele caracteristici şi condiţii ale mediului construit de calitate: ▪ Calitatea locuirii să nu coboare sub minimul decenţei, în raport cu nivelul civilizaţiei de azi. ▪ Calitatea spaţiilor publice şi semi-publice la cote înalte. Pe scurt, câteva criterii pentru un spaţiu public prietenos sunt: - relaţie controlată între spaţiul public şi privat, - relaţie permisivă între spaţiul urban şi spaţiul public arhitectural, - imagini urbane de calitate, diversificate, cu caracter lizibil şi memorabil, - "locuri" personalizate, - creşterea calitativă şi cantitativă a zonelor şi traseelor pietonale, integrate într-o continuitate pietonală, - mobilier urban în acord cu spiritul contemporan... ▪ O relaţie coerentă între centru şi suburbii – regenerarea periferiilor. ▪ Policentricitate în cazul oraşelor mari. ▪ Descurajarea traficului cu automobilul, condiţii bune de transport în comun. ▪ Deplasarea, pe cât posibil, a traficului intens în afara oraşului şi în subteran ▪ Limitarea activităţii de construire a noi clădiri, pe spaţiile rămase libere. ▪ Reamenajarea mediului deja construit. ▪ Prezervarea şi reintroducerea, pe cât posibil, a structurii oraşului tradiţional european (cu ierarhia ţesutului stradal şi a pieţelor, a clădirilor cu semnificaţii comunitare, evocarea realelor valori comune, importanţa faţadei principale). ▪ Prezervarea centrelor istorice prin refuncţionalizarea lor, ▪ dezvoltarea şi controlul turismului. ▪ Obiecte de arhitectură de calitate, indiferent de dimensiuni, program sau amplasament. ▪ Limitarea industrializării în construcţii, a raţionalizării şi eficientizării, pentru a evita monotonia, a sărăcia expresivă şi pentru a nu depăşi capacitatea umană de acceptare a artificialităţii şi noului. ▪ Calitatea detaliului – eleganţă la scară mică. 64

▪ Rolul crescut al arhitecţilor, peisagiştilor şi designerilor în stabilirea strategiilor şi în deciziile de interes public. ▪ urmărirea dezvoltării durabile prin politicile urbane; ▪ Rolul crescut al criticii şi participarea publicului avizat la decizii punctuale. ■ Caracteristici elementare ale arhitecturii de calitate: ▪ Valoare estetică şi culturală ▪ Calităţi fizice controlate ▪ Adecvarea structurii şi a materialelor ▪ Adecvarea socială ▪ respect pentru criteriul durabilităţii ▪ Adecvarea ecologică ▪ Flexibilitatea funcţională ▪ Integrarea în mediul cultural ▪ considerarea influenţei arhitecturii asupra comportamentului uman; ▪ asigurarea Confortul psihic al omului etc. ▪ conştiinţa permanentă asupra dublului rol al obiectului arhitectural: acela de a-şi servi utilizatorii, dar şi acela de a contribui la continua remodelare a mediului construit urban etc. Este o invitaţie la reflexie, cercetare, dezbateri…!

65

1. Casa personală a arhitectului Philip Johnson, celebra Glass house, exemplu de locuire individuală, foarte personală şi categoric un unicat. 2. Ansamblu de locuinţe colective la Londra, pe locul unor docuri parţial demolate. Tronsoanele se diferenţiază la nivel detaliilor de mare eleganţă, iar amplasamentul, în jurul unui golf, sporeşte considerabil calitatea locuirii, fie ea de masă. 66

Partea a II-a Locuirea modernă şi contemporană Problema locuirii a implicat, din toate timpurile, abordări din mai multe direcţii: 1. Ca relaţie dintre unitatea de locuit şi mediul exterior. Relaţia locuinţei cu vecinătăţile şi cu centrul oraşului constituie criterii esenţiale în alegerea locului de viaţă. Calitatea amplasamentului determină calitatea locuirii ori compensează unele neajunsuri acceptate. De pildă, pentru avantajul de a locui în centru, te mulţumeşti cu un apartament mic într-un imobil de locuinţe colective, dar eşti nefericit dacă ai aceleaşi condiţii interioare de locuire la marginea oraşului. Şi invers, vila individuală cu grădină nu ţi-o poţi permite, în general, decât la o distanţă mărişoară de centrul oraşului. Această relaţie a locuirii cu spaţiul localităţii a fost succint tratată în partea I. a prezentului curs - "Urbanismul tradiţional, modernist şi contemporan". S-a putut constata cum din totdeauna tradiţiile de locuire şi concepţiile cu privire la ea au determinat structura oraşelor, care apoi a exercitat o presiune inversă, dinspre oraş către unitatea de locuit. Această tradiţie de locuire urbană, reflectată în structura localităţii determină tipologii de locuire. Acestea au, la rândul lor, implicaţii asupra alcătuirii interioare a locuinţei. 2. Ca alcătuire interioară. Apariţia şi dezvoltarea oraşului industrial şi consecinţele lui - criza locuinţe şi locuirea improvizată, aglomerată şi insalubră - au justificat în perioada modernistă preocuparea pentru o rezolvare a locuinţei de masă. Scopul fiind o rezolvare cantitativă, soluţiile se voiau "raţionale" ca funţionalitate şi gabarite, în sensul rezolvării unui număr cât mai mare de locuinţe cu condiţii de minimă decenţă. Locuinţa tip, proiectată "ştiinţific", a fost atunci considerată principalul garant al unei calităţi acceptabile de viaţă în oraşul industrial. Principiul locuirii minimale, corect echipată edilitar într-un spaţiu ergonomic pentru omul tip, a fost dezvoltat în perioada 1920-60 în ţările occidentale ca soluţie pentru aglomerările urbane. Răspândirea acestei gândiri egalitariste a determinat o critică acerbă, de aceea a fost stopată în anii '60 şi s-a pornit la remedierea situaţiei. În România socialistă însă, această gândire a degenerat tragic după anii '60, transformând întreaga ţară într-o zonă de "locuinţe sociale". 3. Ca adecvare a tipului de locuire la o multitudine de factori. Aceşti factori sunt nu numai de natură rigid funcţionalistă şi generalizatoare, ci cuprind şi considerente umaniste sensibile. Filozofia arhitecturii de azi ţine seama de diversitatea culturilor, de istoria oraşului şi tradiţia de locuire, de valorificarea caracterului locului, apoi de diversitatea utilizatorilor, de particularităţile familiilor, de dimensiunea psiholgică a individualităţilor. Tema permanentă a arhitecţilor contemporani o constituie diversitatea şi adecvarea locuirii, pe criterii urbanistice, geografice, economice, dar şi psihologice, etnografice, istorice, sociologice, urmărind respectarea individualului, a particularului – până la urmă în interes general. 67

Tipuri de locuire Principalele tipuri de locuire împart locuinţele în: A. Locuirea privilegiată, locuirea de masă şi locuirea socială; B. Locuirea individuală şi locuirea colectivă. Sigur că între aceste două grupe există o legătură, însă nu una de exclusivitate, ci una doar de precădere. Astăzi, locuinţa de masă poate fi, ca în modernism, colectivă, dar şi frecvent individuală, ca în întreaga istorie de până la modernism. Locuirea privilegiată exclude însă, în principiu, aglomerarea citadină şi accesul comun. Există însă şi cazuri particulare, legate mai ales de monumente de patrimoniu, clădiri istorice refuncţionalizate ori situri speciale. Mişcarea Modernă în asociere cu capitalismul au inventat politicile de locuire în oraşele mari. Astfel au produs o revoluţie care a adus locuirea colectivă în prim planul locuirii de masă. Astăzi însă, cel puţin în Europa, blocurile de apartamente grupate în mari ansambluri de locuit, cu dotările publice tratate ca anexe ale locuirii, au dispărut aproape complet. Tipurile de locuire colectivă dezvoltate azi se diferenţiază în funcţie de cultura locului, amplasament în relaţie cu centrul oraşului şi program strategic social-financiar. O grupare tipologică riguroasă a locuirii ar trebui să înceapă cu o grupare a criteriilor de clasificare – o acţiune de anvergură sistematică pe care nu mi-o propun în momentul de faţă. Totuşi, o înşiruire cu caracter informativ, pe criterii sociale, morfologice, geografice, etnice, politice ş.a. ar putea fi: ▪ locuinţe individuale / locuinţe colective; ▪ locuinţe luxoase / middle class / sociale (criteriu social) ; ▪ locuinţe noi / refuncţionalizate; ▪ colective de mare / mică / medie înălţime (criteriu morfologic) ; ▪ rurale / în oraşe mici / în capitale / în metropole; ▪ în areale protejate: naturale, centre istorice, zone turistice etc. ; ▪ în centrul dens construit / în zone rezidenţiale; ▪ integrate / independente izometrizate; ▪ stabile / mobile (rulote, iahturi, corturi) ; ▪ permanente / temporare; ▪ case de vacanţă pentru tot anul / doar pe timpul verii; ▪ din lemn / din zid; din zidărie portantă / cadre / mixte / alte structuri; ▪ pe relief / pe teren plan; ▪ locuinţe în zone cu climă extremă; ▪ în comunităţi etnice; ▪ locuinţe pentru un utilizator cu handicap locomotor; ▪ locuinţe ecologice; locuinţe solare etc. În plus, la fiecare din aceste tipuri pot fi operate diverse subdiviziuni. Ne vom referi în continuare cu precădere la locuinţele nou proiectate, în situri fără un puternic caracter special.

68

A. Locuinţa individuală Forma favorită de locuire a familiilor în Europa o constituie locuinţa individuală pe lot. Ea presupune acces separat în clădire şi scară individuală de acces spre celelalte nivele, toate în interiorul locuinţei. Locuinţa individuală exclude spaţii interioare comune cu alte locuinţe. Marile avantaje ale locuinţei individuale pe lot le constituie proprietatea asupra unui spaţiu exterior – curte şi grădină, precum şi faptul că proiectul este unicat – o colaborare între beneficiar şii arhitect. Locuinţa individuală nu mai constituie, ca în istoria ultimelor două secole, un privilegiu inaccesibil orăşenilor comuni, ci acoperă toată aria social financiară de beneficiari, de la locuinţa de lux unicat, trecând prin ansambluri rezidenţiale de toate standardele, până chiar şi la cele cu caracter de protecţie socială. Locuinţele individuale se desfăşoară în general pe parter, P+1 sau P+2, cu sau fără subsol, cu sau fără mansardă. Locuinţele individuale desfăşurate pe două nivele supraterane (P+1 sau S+P+1) se numesc locuinţe de tip duplex. Cele P+2 (sau S+P+2) se numesc triplex-uri.

■ Locuinţa izolată pe lot

▪ Locuinţa izolată privilegiată Dacă prezentul text ar fi fost un studiu istoric, am fi evocat aici toate palatele, castelele şi reşedinţele princiare din istoria tradiţională a Europei. Am fi sesizat din nou ceea ce s-a comentat în prima parte a cursului, anume diferenţa uriaşă între reşedinţa conducătorului şi masa de locuinţe de rând, ca dimensiuni, ca tratare în structura aşezării şi ca grad de lux. În epoca modernă însă, locuinţele privilegiate se deosebesc discret de cele commune, mai ales prin amplasament şi vecinătăţi, apoi prin rafinamentul amenajării interioare şi în ultimul rând prin, eventual, dimensiuni mai mari. Oricum ar fie le însă, vilele unifamiliale sunt construite după proiect unic, la comanda beneficiarului, care este proprietar, finanţator şi utilizator. Comanditarul se adresează arhitectului, iar acesta proiectează o casă care să îi reprezinte identitatea şi să răspundă structurii şi particularităţilor familiei. Astfel de proiecte permit cea mai mare libertate de creaţie şi de aici rezultă cele mai interesante realizări, chiar avangardiste, în condiţiile unui beneficiar inteligent. Locuinţele au planuri libere, bine articulate cu amenajarea peisageră a întregii proprietăţi. Rezultate bune sunt mai ales atunci când acelaşi birou de arhitectură controlează totul, singur sau cu subproiectări, de la amenajarea peisageră, trecând prin arhitectura de obiect, până la designul interior al casei. Acum, în Europa, familiile bogate se orientează cu preferinţă către construcţiile existente, cu caracter istoric şi/sau ambiental, pe care le adaptează la interior şi astfel le valorifică superior. De aceea, poate cele mai frecvente cazuri de locuinţe nou proiectate pentru familii bogate se află în America. 69

Arhitect Hans Scharoun, vila Schminke la Loebau, 1933.

Plan parter

Plan etaj

70

▪ Locuinţa obişnuită izolată, pentru clasa medie Locuinţa izolată pe lot, construită după proiect unic, nu este neapărat luxoasă, ci este răspândită şi în rândul clasei de mijloc. Pe un lot mai mic sau mai mare, ea poate avea dimensiuni şi organizare în acord cu posibilităţile şi necesităţile comanditarului. Ea trebuie să se înscrie, evident, în reglementările prevăzute de planurile urbanistice, obligaţie menită să asigure o continuitate a tradiţiei de locuire, a structurii urbane etc., dar şi să permită permanenta adaptare la dinamica oraşului. (La noi în ţară, planurile urbanistice sunt reprezentate de PUG, PUZ şi PUD, respectiv plan urbanistic general, zonal şi de detaliu.) O locuinţă duplex de dimensiuni medii după proiect unic, izolată pe lot. Interesant este faptul că parterul se constituie într-un apartament la dispoziţia copiilor. Etajul este mansardat. Planul compact se înscrie într-un pătrat, ceea ce face ca preţul locuinţei să fie probabil modic.

parter

etaj

Două locuinţe vecine, contemporane într-un cartier din Berlin. 71

■ Locuinţa individuală în ansambluri de locuit Ansamblul de locuit este proiectat de către arhitect la comanda unui investitor, fără ca viitorii locatari să fie cunoscuţi. Odată proiectate, viitoarele locuinţe sunt puse apoi în vânzare de către investitor. Proiectarea ansamblului presupune amenajarea acelei suprafeţe de teren cu unităţi de locuit, circulaţii, reţele edilitare şi amenajare peisageră. Sunt utilizate câteva tipuri de unităţi de locuit în diverse alcătuiri, amplasate în acord cu criterii de orientare, relief, circulaţii şi vecinătate. Cazul cel mai frecvent este acela al unui număr limitat de case tip, dar şi acestea supuse la rândul lor unor mici modificări, individualizări. Aceste diferenţieri au dublu motiv: ■ Primul motiv judecă lucrurile de la exterior la interior şi urmăreşte să evite o imagine generală monotonă, cazonă şi impersonală a unui şir de piese repetate, ci să realizeze ansambluri de locuit variate, interesante, cu un înalt grad de confort psihic, cu o atmosferă comunitară proprie. Cu cel puţin două-trei secţiuni de locuit, amplasate adecvat se poate obţine o varietate mare, în ciuda unor volumetrii sau organizări planimetrice asemănătoare. De altfel, şi grădinile pot fi de forme şi mărimi diferite, pentru posibilităţi financiare diferite. Ca de obicei, lucrurile depind de strategiile administraţiilor, de regulamentele locale, de calitatea investitorului şi de calitatea profesională a arhitectului. ■ Al doilea motiv porneşte dinspre interiorul locuinţei, către exterior şi e acela de a adapta locuinţa, pe cât posibil, la particularităţile fiecărei familii rezidente. În unele situaţii, de la o anumită fază a proiectării, locuinţele sunt deja puse în vânzare, aşa încât arhitectul poate colabora în fazele de detaliu cu utilizatorii individuali. Astfel, unităţile de locuit pot fi personalizate, printr-o posibilă adaptare la specificul familiei, prin finisaje, culori şi chiar prin variaţii de organizare interioară nestructurală. Ansamblurile rezidenţiale pot fi şi ele concepute pentru diferite standarde financiare, de la categoria lux până la locuinţe sociale, dar pot de asemenea să fie întrucâtva mixte, excluzând extremele. În ceea ce priveşte construcţia de locuinţe noi, ansamblurile rezidenţiale cu unităţi de locuit individuale par să fie în acest moment soluţia de locuire cea mai avantajoasă în oraşele medii ca dimensiune. Dată fiind proximitatea caselor în cadrul unui ansamblu, această formă de locuire determină relaţii comunitare apropiate între rezidenţi, fără să le oblige însă. Ea combină economia specifică locuirii colective, păstrând însă confortul şi calitatea locuirii individuale tradiţionale. Fiecare dintre aceste câteva variante prezentate pot fi multiplicate, datorită creativităţii arhitecţilor, combinate cu înţelepciunea politicienilor şi flexibilitatea investitorilor. Azi, în lume, tema locuirii de condiţie mijlocie în oraşe beneficiază de o atenţie deosebită şi este subiect permanent de concursuri şi alte forme de cercetare.

72

▪ Locuinţa izolată Între locuinţa individuală izolată din cadrul unui ansamblu rezidenţial şi cea pe lot propriu, amplasată în diverse vecinătăţi existente, menţionată la categoria I.1.b., există o singură diferenţă esenţială: prima este proiectată odată cu ansamblul, ca investiţie imobiliară speculativă, pentru utilizator necunoscut; cea dea doua presupune întocmirea proiectului unicat în acord cu necesităţile particulare ale unui utilizator anume, în urma unei teme şi a unui contract de proiectare.

Locuinţe în oraşul grădină Welwyn. Imaginea de sus e din 2007, cea de jos din 1918.

▪ Locuinţa cuplată Locuinţe cuplate există nu doar în ansambluri proiectate ca investiţie, ci şi în mod liber, în zone rezidenţiale diverse, în care doi vecini convin să-şi cupleze casele şi să apeleze împreună la un arhitect. Mai frecvent sunt ele întâlnite însă în cadrul ansamblurilor proiectate pentru proprietarul unei suprafeţe mari de teren lotizate. De regulă, partiul unei vile unifamiliale este reprodus în oglindă de către vila adiacentă, de care este lipită. Pot însă exista şi case cuplate cu partiuri diferite. De obicei, între zidurile adiacente ale caselor, tratate ca ziduri interioare de rezistenţă, se află un rost de cca. 5 cm. Pe această latură, care nu beneficiază de ferestre, se amplasează funcţiunile care pot exista şi fără iluminat şi ventilat natural direct. Este cazul scărilor, a băilor, a unor depozitări, dar şi a locului de luat masa. Tot pe acest perete se cuplează, de preferinţă, principalele instalaţii ale celor două case, de la grupuri sanitare băi şi bucătării. 73

Case cuplate la ansamblul de la Weissenhof-Stuttgart. 1994

74

▪ Locuinţa înşiruită În acest tip de construcţie, locuinţa individuală este integrată într-un şir de unităţi de locuit solidarizate, deci fără spaţii libere între ele. Ca şi locuinţele cuplate, şirul de loturi cu case înşiruite pot fi integrate într-o zonă construită existentă a oraşului sau pot fi integrate într-un ansamblu rezidenţial nou de locuinţe speculative, care poate cuprinde şi alte unităţi de locuit. Istoria faţadelor lipite de-a lungul străzii datează cel puţin din evului mediu. Oraşului medieval îi este caracteristică lotizarea în parcele adânci, perpendiculare pe stradă, care determina alinierea faţadelor şi construcţiile desfăşurate pe adâncimea lotului. În formula secolului XX – obsedat, până după al doilea război, de raţionalitate şi economicitate - această soluţie a rezolvat de multe ori criza de locuinţe, într-un mod economic. Faţă de locuirea tradiţională, proiectarea funcţionalistă a locuinţei înşiruite a adus condiţii de igienă şi confort sporite. Locuinţele înşiruite constituie şi astăzi o soluţie acceptabilă, mai acolo unde terenul este scump. Formulele sunt însă mai elegante, complexe şi variate. Din punct de vedere structural, şirul poate fi alcătuit din unităţi de locuit cu pereţi laterali proprii, despărţiţi cu rost de locuinţa vecină sau pot fi monobloc.

Parter varianta 1

parter varianta 2 75

etaj varianta 1

etaj varianta 2

Locuinţe înşiruite la Amsterdam şi la Graz

▪ Locuinţa înşiruită cu grădină interioară (locuinţe covor) Formula locuinţei covor a dat rezolvări de succes, acolo unde a fost iscusit proiectată. Avantajul ei îl constituie o mare densitate de locuire, percepută însă bine, atât dinspre trecătorul de pe stradă, cât şi din punctul de vedere al rezidenţilor. Procentul admis de ocupare a terenului este mare. Locuinţele au forme de L sau de U şi sunt aşezate unele faţă de altele astfel încât să formeze grădini interioare cuplate. Regimul de înălţime este mic, de aceea acest sistem permite o bună iluminare a locuinţelor. Casele sunt introvertite şi oferă intimitate.

Plan parter 76

Plan mansarda

Locuinţe covor în Spania

▪ Ansambluri de locuinţe cu toate tipurile de unităţi de locuit

Sus : Unul dintre primele ansambluri de locuit de tip nou, în Scandinavia. E o alcătuire liberă, numai din locuinţe individuale P+1 şi P+2. Ansamblul cuprinde unităţi de locuit izolate, cuplate decalat şi înşiruite decalat. Mijloc şi jos : Ansamblul din Băneasa a fost proiectat pe un teren general, în interiorul căruia arhitectul a organizat ansamblul pe baza unei străzi interioare. Sunt utilizate câteva tipuri de secţiuni, în general cuplate, dar şi înşiruite. Una dintre calităţile ansamblului o constituie faptul că unităţile de locuit sunt diversificate,astfel compuse încât să evite monotonia. Construcţie anul 2000, arhitect Alexandru Beldiman.

77

B. Locuinţa colectivă Locuirea colectivă se defineşte prin supraetajarea locuinţelor personale şi utilizarea în comun a unor spaţii şi utilităţi: accesul în clădire, scara de acces la diferitele nivele, liftul, ghena de gunoi, spălătoria, uscătoria, terasa circulabilă, subsolul tehnic, garajul, boxele de depozitare, biroul asociaţiei etc. Locuinţele acestea se numesc de regulă apartamente. De asemenea, noi obişnuim să denumim uzual această soluţie locuirea la bloc, din cauza uniformităţii şi unilateraliltăţii aceste forme generalizate de locuire în ultimele decenii. În Europa, ea şi-a pierdut în ultimii 40 de ani supremaţia înregistrată în secolul XX. Continuă să existe însă, chiar după dispariţia marilor ansambluri, ca formulă adecvată marilor oraşe şi, în general, în centrelor urbane. Mai constituie forma principală de locuire fie în centrele dens construite ale oraşelor mari, fie în zone în care acest tip urmează o tradiţie veche de locuire (cum ar fi Barcelona, oraşele port din nordul Germaniei sau oraşe cu tradiţie social-democrată, cum e Lyon). Intensiv mai este încă practicată în ţările orientale cu populaţie mare, în general în lumea a III-a, fie în zone sărace, fie în zone cu o dezvoltare economică explozivă (Taiwan, Hong Kong, Malaezia...). Şi locuirea în imobile colective presupune standarde diferenţiate. Criteriile sunt cu precădere regimul de înălţime, amplasamentul faţă de centru sau zonele naturale, calitatea vecinătăţilor, densitatea de locuire, amenajarea peisageră înconjurătoare, calitatea materialelor de construcţie. La interior diferă dimensiunea apartamentelor, calitatea finisajelor, generozitatea şi calitatea echipamentelor (număr de lifturi, de garaje etc.) Locuinţele colective pot şi ele să aibă regim de înălţime mic (P+2,3), mediu (P+ 4), înalt (