Limba CA Fenomen Social [PDF]

Zitiervorschau

Introducere

O limbă reprezintă un sistem abstract, complex, de comunicare verbală între oameni. În afară de forma orală (limba vorbită), bazată pe articularea de sunete, limbile actuale au în general şi o formă grafică, limba scrisă.

La baza oricărei limbi se află cuvântul ca unitate elementară de transmitere a unui înţeles. Conceptele comunicate prin cuvinte pot fi: obiecte reale, fiinţe, locuri, calităţi, acţiuni (atât reale cât şi imaginare), moduri de acţiune, idei, stări, poziţionări în spaţiu şi timp, etc.

Limba este un fenomen social, diferit de la un popor la altul – şi un fenomen istoric, diferit de la o epocă istorică la alta. Limba, ca instrument social, a apărut şi s-a dezvoltat în procesul muncii, urmând constituirea şi dezvoltarea societăţii umane. Se poate spune că limba a generat apariţia conştiinţei sociale.

În oricare epocă, şi oricât am urca în timp, limba apare întotdeauna ca o moştenire a epocii precedente. Nici o societate nu cunoaşte şi nu a cunoscut limba decât ca pe un produs moştenit de la generaţiile precedente, preluat ca atare. Singurul obiect real al lingvisticii este viaţa normală şi regulată a unui idiom deja constituit.

Dar a spune că limba este o moştenire nu explică nimic dacă nu mergem mai departe şi dacă nu plasăm limba în cadrul său social. Trebuie să punem problema aşa cum o punem pentru celelalte instituţii sociale. Cum se transmit acestea? Vom vedea că pentru fiecare dintre ele există un echilibru diferit între tradiţia impusă şi acţiunea liberă a societăţii.

Astfel, în continuare, vom aborda instituţia limbii şi limbajului în cadrul social, prin analiza unor particularităţi de evoluţie a limbii în societate, cercetarea limbii ca fenomen social şi identificarea funcţiei şi rolului limbii în societate.

1. Evoluţia limbii în societate

Limbajul este o facultate exclusiv umană: orice mesaj lingvistic este emis de către oameni şi adresat oamenilor: O trăsătură definitorie a limbii este organizarea ei ca sistem de semne. Caracterul de sistem al limbii o deosebeşte de alte mijloace de comunicare. 1

Revenind la limbă, ne vom întreba de ce factorul istoric al transmiterii o domină în întregime şi exclude orice schimbare subită, generală.

Evoluţia limbii în genere, cea a diverselor limbi în particular, poate fi explicată prin anumite elemente care ţin de vorbitori:

– mod de viaţă şi climă;

– relaţii sociale interumane;

– mod comun de a gândi pe diferite trepte de civilizaţie (aceeaşi mentalitate);

– diferite tipuri de reglementări sociale. 2 Dar faptele lingvistice au şi propriile lor evoluţii, chiar dacă sunt în legătură cu alte fapte, ritmurile de evoluţie sunt diferite şi trebuie avută în vedere complexitatea circumstanţelor.

În compartimentarea umană este natural că limbajul a avut o soartă analogă în ceea ce priveşte varietatea/diversitatea sa pe mari spaţii geografice, deoarece el este mobil şi antrenat într-o mişcare generală de evoluţie.

Lingviştii au căutat să demonstreze dezvoltarea naturală a limbii, dar au trebuit să recunoască în final că o dezvoltare naturală a limbii nu există, căci toate limbile cunoscute, populare şi savante, dezvăluie preocuparea unui „a spune mai bine”, mai exact, «d’un mieux dire», care pretutindeni a condus subiecţii vorbitori să-şi însuşească modul de a vorbi al celor care se exprimă mai bine. De fapt, această tendinţă spre mai bine corespunde propriu-zis

nevoilor de comunicare şi nu unei dorinţe subiective. Toate transformările în limbă se fac prin intermediul vorbirii, dar cauzele transformărilor nu rezidă în aceasta, adică în vorbire. Nu este dorinţa sau voinţa de expresie a indivizilor cea care a determinat, de exemplu,

fenomenul de diftongare în limba franceză sau mutaţia consonantică în limba germană. Aceste fenomene rezultă din forţe supraindividuale şi se datorează, în parte, şi marilor evenimente istorice, care au avut ca rezultat amestecul popoarelor. Acţiunea reciprocă între limbă şi vorbire (dacă considerăm vorbirea o „re/creare individuală a expresiei lingvistice”) nu explică decât parţial anumite aspecte ale evoluţiei fonetice şi morfologice. Raportul dintre limbă şi vorbire se relevă numai în maniera în care se transmite limba. 2

Limba este manipularea colectivă şi spirituală a grupului uman, în interiorul căruia se dezvoltă copilul. Copilul are doar capacitatea de a creşte şi a se dezvolta într-o limbă, fie că e cea a părinţilor lui, fie că e o limbă străină.

Un copil din părinţi japonezi sau provenind dintr-o ţară din Africa poate învăţa de la primele sunete, în mediul european sau american, limba locului ca şi un băştinaş. Limba este independentă de aptitudinile fizice ale vorbitorilor. Prin urmare, transmiterea de la o generaţie la alta a limbii se face astfel încât fiecare nouă generaţie se dezvoltă într-o sferă spirituală deja existentă.

Aceasta explică de ce un om de orice origine poate fi integrat într-o colectivitate lingvistică diferită. În Imperiul Roman originea etnică a locuitorilor era dintre cele mai diferite, dar toţi au ajuns să se înţeleagă în limba latină. La fel, în marea colectivitate a Americii de Nord, unde aproape toate popoarele lumii sunt reprezentate în colectivitatea umană, toţi vorbesc o singură limbă oficială, engleza. O corelaţie univocă între schimbările din societate şi cele din limbă nu este cu putinţă, odată ce fenomenul în discuţie este determinat şi de factorii imanenţi. Prin urmare, acceptând teza potrivit căreia „doar atunci când este cercetat rolul social al limbii, putem să ne dăm seama ce reprezintă limba", nu vom reduce studiul acesteia doar la aspectul social: atât idiomurilor răspândite pe glob, cât şi popoarelor ce le vorbesc le sunt proprii multiple particularităţi inedite, anumite tendinţe evolutive.4

Neîndoielnic, comunitatea influenţează limba, dar nici influenţa celei din urmă

asupra instituţiilor sociale nu este de ignorat.

2. Limba - fenomen social

Limba, fenomen prin excelenţă social, deserveşte toate sferele activităţii umane şi este aptă a exterioriza plenar conştiinţa socială a membrilor comunităţii date. De reţinut că noţiunea „conştiinţă" cuprinde universul spiritual uman, de la senzaţiile rudimentare până la formele superioare ale activităţii intelectuale şi presupune funcţia creierului omenesc de a generaliza şi de a abstractiza fenomenele realităţii obiective.

În limbă îşi găsesc expresie rezultatele activităţii cognitive umane, cunoştinţele acumulate constituie partea esenţială a conştiinţei, reprezentând un proces complicat, inerent organizării sociale a comunităţii, ceea ce îi conferă caracter social. în ce măsură determină societatea limba, categoriile ce-i sunt proprii, dezvoltarea ei? Diferenţierea socială a comunităţii, organizarea acesteia se reflectă, inevitabil, în limbă. Este vorba despre diferenţele diastratice care vizează discrepanţele dintre „diversele straturi socioculturale ale comunităţii", cărora le corespund unităţile sinstratice sau nivelurile de limbă (limbajul cult, popular etc). 3În opinia prof. E.Coşeriu, există şi diferenţe diafazice care denotă, în diverse circumstanţe, tipurile de modalitate expresivă ce corelează cu unităţile sinfazice, adică stilurile de limbă (de ex„ limbajul solemn).6

Lor li se asociază „limbajele grupurilor" (sociale sau profesionale) şi cele „biologice" sau ale „generaţiilor". în diverse comunităţi funcţionează aşanumiteîe „limbaje ale bărbaţilor", „ale femeilor", „ale copiilor”., „ale adulţilor" etc. Un exemplu interesant, pentru începutul sec.XX, semnalează J.Vendryes: „Atestăm limbaje feminine şi în limbile noastre. În limba idiş vorbită de evreii germani există două serii paralele de cuvinte pentru a desemna ceea ce este raportat la evrei şi ceea ce nu li se raportează, însă mai găsim şi deosebiri de ordin lingvistic în funcţie de sexul celui ce vorbeşte. Astfel, în formulele de salut persoanele de sex

masculin se adresează în ebraică, pe când persoanele de sex. feminin, în asemenea situaţii, întrebuinţează limba idiş”. 4

E de menţionat că asemenea divergenţe se atestă în comunităţi cu un nivel inegal de dezvoltare socială, fie la popoarele „primitive”, fie la cele „civilizate”. Unele popoare nomade, bunăoară iukaghirii din nord-estul Siberiei, utilizează variate limbaje ale grupurilor biologice în care sesizăm atât deosebiri lexicale, cât şi cele de pronunţie: consoanele explozive palatale [t"], [d"] aparţin „limbajului bărbaţilor”, pe când în cel „feminin" acestea se pronunţă [ts], [dz], iar persoanele în etate pronunţă [c'], [g'].8

în limbă se reflectă şi schimbările demografice: afluxul populaţiei rurale In oraşe duce la extinderea unor koine urbane, iar migraţiunea populaţiei implică adesea amestecul dialectelor sau, dimpotrivă, provoacă intensificarea diferenţierii dialectale. Factorul în cauză poate avea repercusiuni şi asupra formării unor noi idiomuri, iar extensiunea geografică a limbilor, cuceririle şi consecinţele acestora sunt examinate în unele domenii ale lingvisticii (sociolingvistică, sociologia limbajului etc). Spre exemplu, în urma cuceririi unor întinse teritorii în Italia şi peste hotarele ei şi a instituirii provinciilor romane a avut loc romanizarea - procesul asimilării etnice şi lingvistice a populaţiei autohtone, care a condiţionat ulterior formarea idiomurilor romanice.

Exodul parţial al vechilor norvegieni din ţara de origine şi stabilirea ior cu traiul în Islanda, în perioada sec.VIII-IX, a dus, mai târziu, la constituirea limbii islandeze, de provenienţă germanică. O geneză similară a avut limba africaans, răspândită în Africa de Sud, la origine un idiom al coloniştilor olandezi.

Deşi fenomenele ce ţin de suprastructură influenţează, incontestabil, limba, este eronat să o considerăm drept una din componentele suprastructurii. Spre exemplu, în prima jumătate a sec.XX, lingvistul i.la.Marr, apreciat specialist în domeniu! idiomurilor caucaziene, a enunţat teoria stadială, potrivit căreia stadiile în evoluţia limbii se aseamănă cu cele în dezvoltarea societăţii. în opinia sa, limba trebuie raportată la suprastructură, iar transformările revoluţionare din societate ar

fi imediat succedate de schimbări esenţiale ce ar afecta toate nivelurile limbii. O atare interpretare a stării de lucruri este în discordanţă cu realitatea. In lingvistică este pus în evidenţă caracterul aclasial al limbii comune, ceea

ce nu exclude influenţa societăţii asupra limbii.

Cu toate acestea, în unele studii este promovată teza privind „izomorfismul" structurilor sociale şi a celor lingvistice: fie că este invocată structura funcţională a limbii, determinată totalmente şi unilateral de structura societăţii, fie că se reliefează interdependenţa fenomenelor date. 5 În ultimul caz se arată că limba, determinată social, condiţionează, la rândul său, structura societăţii.

În legătură cu cele relatate, suscită atenţia „etnografia vorbirii" elaborată de către savantul Dell Himes. Domeniul semnalat se referă la situaţiile, modelele şi funcţiile vorbirii, ca un tip de activitate autonom. în cadrul „etnografiei vorbirii" sunt relevante limbajele sociale, fenomenele paralingvistice (mimica, gesturile), caracterul potrivit sau nejustificat ai unor forme lingvistice în anumite ambianţe, orice amănunte privind sexul, vârsta, poziţia socială, dispoziţia emiţătorului şi a receptorului etc.10

Analizând limba ca fenomen social, este important să ţinem seama de corelaţia dintre individual şi social: socialul se manifestă prin individual, în studiile de specialitate se operează şi cu noţiunea „idiolect", subînţeJegânduse variantele individuale ale limbii comune ce implică particularităţi în vorbirea orală şi scrisă.

3. Funcţiile şi rolul limbii în societate

Comunicarea umană se deosebeşte calitativ de comunicarea dintre animale, constituind un fenomen complex. Limba nu este transmisă prin ereditate, ci asimilată în cadrul comunităţii. Utilizând limba, putem face abstracţie de situaţia concretă, relatând despre evenimente ce au avut ioc în trecut sau vor fi în viitor.

Comunicarea dintre membrii unei colectivităţi este conştientizată, iar conţinutul informaţiei transmise este infinit, după cum este nelimitată cunoaşterea umană. La abordarea esenţei şi a funcţiilor limbii trebuie ţinut cont de discrepanţele dintre limbajul uman şi alte sisteme de „comunicare” ce le posedă şi alte specii biologice - animalele şi chiar unele insecte,

bunăoară albinele. 6

Este important a indica particularităţile limbajului articulat uman, în raport cu modalităţile de comunicare ale animalelor:12

1) Vorbirea omenească se realizează graţie participării organelor cavităţii bucale: limba, buzele, vălul palatului, dinţii, alveolele etc. Mişcările de articulare a sunetelor sunt variate, iar localizarea acestora în anumite „puncte" ale cavităţii bucale le diferenţiază de posibilităţile reduse de care dispun animalele ale căror organe de emitere a sunetelor se află, mai cu seamă, în laringe.

2) Spre deosebire de alte specii biologice, oamenii sunt capabili să pronunţe sunete articulate, care pot fi definite drept unităţi fonice modelate având o anumită durată între care există relaţii reciproce. Sunetele nearticulate, specifice animalelor, se caracterizează prin repetarea periodică a aceloraşi zgomote.

3) Limbajul uman manifestă tendinţa spre abstractizare, unităţile lingvistice obţinând sensuri abstracte. Fenomenul semnalat le este propriu atât unităţilor lexicale, cât şi categoriilor gramaticale. Cuvintele, în calitate de semne ale limbii, posedă proprietatea de a cumula sensuri noi. Limba, în ansamblu, şi elementele ce o alcătuiesc progresează şi exteriorizează adecvat gândirea.

Sunetele animalelor, dimpotrivă, nu comportă sensuri abstracte, fiind raportate la situaţii concrete. „Limbajul" animalelor, insectelor etc. este menit să

suscite întotdeauna o anumită reprezentare, stare emoţională, sentiment, fără a fi „simboluri" sau semne ce vădesc antinomia arbitrar / non-arbitrar.

4) Limbajul uman atestă disocierea morfologică, fapt care îşi gă seşte expresie în divizarea propoziţiei în unităţi mai mici: îmbinări, cuvinte etc.

Elementele semnificative biplane ale limbii dezvăluie core laţia dintre formă şi conţinut, astfel încât substanţa sonoră şi cea a con ţinutului posedă un anumit mod de organizare- forma.

Cele relatate reliefează importanţa funcţiei primordiale a limbii -cea comunicativă. Funcţia dată este legată de natura socială a limbii a cărei apariţie şi constituirea societăţii sunt interdependente. Nevoia de comunicare implică elaborarea unui mijloc adecvat - limba.

Limba este şi un mijloc de formulare a gândurilor, realizând funcţia mentală sau constitutivă. Este „organul care generează ideea”, fiind o premisă indispensabilă a gândirii logice. Astfel, cuvântul serveşte pentru a formula conceptul, iar propoziţia este necesară pentru a forma judecata logică.

Funcţia mentală este uneori definită drept cea denominativă: întru exercitarea ei, vorbitorii au la dispoziţie un inventar de semne ce alcătuiesc sistemul semiotic al limbii. Cuvântul este „un veşmânt" al noţiunii, referinduse la obiectul sau fenomenul desemnat, iar prin intermediul unităţilor lingvistice, gândirea fixează datele obţinute prin senzaţii şi percepţii.

Astfel, putem menţiona şi funcţia gnoseologică sau cognitivă a limbii ce rezidă în reflectarea şi cunoaşterea lumii obiective înconjurătoare.

Se cer delimitate funcţiile expresivă şi cea poetică. Funcţia expresivă presupune posibilitatea vorbitorului de a-şi exprima atitudinea faţă de mesajul transmis, aprecierea unor situaţii, evenimente, acţiuni etc. Mijloacele expresivităţii sunt felurite: intonaţia, topica ş.a. Pe lângă intonaţie, limba dispune şi de alte procedee de realizare a expresivităţii, inclusiv cele morfosintactice (topica, utilizarea "improprie" a formelor de timp, persoană etc).

Graţie funcţiei poetice, mesajele le pot provoca interlocutorilor emoţii artistice, iar funcţia estetică constă în exercitarea acţiunii estetice asupra interlocutorului.

Limba reprezintă un remarcabil tezaur al cunoştinţelor şi experienţei sociale acumulate de omenire pe parcursul secolelor, realizând funcţia acumulativă de transmitere şi depozitare a informaţiei.

Limbii îi mai sunt proprii funcţiile:13 1) nominativă, strâns legată de cea mentală: semnele lingvistice servesc pentru a denumi obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare;

2) voluntativă: prin intermediul mijloacelor lingvistice se exteriorizează actele volitive;

3) emoţională: limba serveşte pentru exprimarea emoţiilor umane, a stărilor inferioare;

4) funcţia fatică se realizează în formulele de salut, felicitări şi alte situaţii în care comunicarea e orientată spre a stabili şi a susţine contactul între vorbitori;

5) funcţia metalinguală urmăreşte scopul de a explica, a preciza fenomenele de limbă (tălmăcirea cuvintelor, a expresiilor ş.a.), pentru ca vorbirea sa fie accesibilă pentru receptori. Aceasta funcţie se realizează în orice informaţie (orală sau scrisă) despre limbă.

Problema originii limbajului uman se situează la confluenţa unor ştiinţe precum antropologia, biologia, etnografia, psihologia, filosofia, lingvistica, reprezentând un domeniu de cercetare al antropogenezei (apariţia speciei umane) şi al sociogenezei (constituirea societăţii umane). Provenienţa limbii trebuie examinată în corelaţie cu problema originii omului şi a societăţii şi urmează a fi delimitată de cea a originii unor limbi concrete (româna, franceza, chineza, araba etc).

Dar aceasta este deja o temă de discuţie ce întrece tematica acestei lucrări în care am abordat instituţia limbii şi limbajului în cadrul social, prin analiza unor particularităţi de evoluţie a limbii în societate, cercetarea limbii ca

fenomen social şi identificarea funcţiei şi rolului limbii în societate.

Încheiere

Natura socială a limbii este însuşirea esenţială a acesteia, în raport cu alte instituţii umane, limba este în cel mai înalt grad - un fenomen social. Caracterul obiectiv al limbii este determinat de natura ei socială.

Limbajul este o facultate exclusiv umană: orice mesaj lingvistic este emis de către oameni şi adresat oamenilor: O trăsătură definitorie a limbii este organizarea ei ca sistem de semne. Caracterul de sistem al limbii o deosebeşte de alte mijloace de comunicare.

Raportat la realitatea extralingvistică; limbajul se prezintă ca un sistem deschis. Ca sistem închis, ce există "în sine şi pentru sine", limba nu ar putea satisface necesităţii de a comunica. Limba serveşte atât ca mijloc de comunicare, cât şi că modalitate de a percepe realitatea obiectivă.

De reţinut că limbajul apare doar în societate; întrucât orice colectivitate umană atestă permanent schimbări, ce reflectă nevoile ei crescânde, se modifică şi limbajul.

Limba comportă anumite deosebiri faţă de alte fenomene sociale:

1. Orice fenomen social este limitat din punct de vedere cronologic (familia, proprietatea privată, statul ş.a). Limba însă există pe tot parcursul istoriei societăţii

umane.2. Spre deosebire de celelalte fenomene sociale, ce au sferă restrânsă de existenţă (funcţionare), limba deserveşte orice domeniu de activitate umană, fiind universală.

3. Limba are un caracter supraclasial, ceea ce nu o face să fie asocială. Structura şi semnificaţia variantelor sociale ale limbii, tipologia situaţiilor de comunicare depind, în mare măsură, de structură societăţii în care se vorbeşte limba dată.

4. Limba ocupă un loc deosebit printre formele conştiinţei sociale, urmând a fi delimitată de ideologie.

5. Limbii îi este proprie o independenţă mai mare, în comparaţie cu ideologia, arta ş.a., faţă de istoria societăţii. Revoluţiile şi alte calamităţi sociale nu implică obligatoriu restructurarea profundă a limbii.

Bibliografie

1.Coşeriu E. Introducere în lingvistică. - Editura Echinox, Cluj-Napoca,

1995. 2.Coşeriu E. Lecţii de lingvistică generală. – Editura ARC, Chişinău,

2000.3.Coteanu I. Crestomaţie de lingvistică generală. - Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998.

4.Ferdinand de Saussure. Curs de lingvistică generală. - Editura Polirom, Iaşi, 1998.

5.Graur Al., Stati S., Wald L. Tratat de lingvistică generală. - Bucureşti,

1972.6.Ionescu E. Manual de lingvistică generală. - Editura All, ediţia a III-a, Bucureşti, 2002.

7.Mihail Z., Dominte C., Osiac M. Lingvistică generală. - Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2003.

8.Novac L., Oglindă E. Lingvistică generală. Materiale didactice. - USM, Chişinău, 2008.

9.Oglindă E., Cerches G. Lingvistică generală. Compendiu. (Suport didactic destinat studenţilor de la masterat). – CEP USM, Chişinău, 2008.

1 Novac L., Oglindă E. Lingvistică generală. Materiale didactice. - USM, Chişinău, 1998, p.83 2 Ferdinand de Saussure. Curs de lingvistică generală. - Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.281 3 Oglindă E., Cerches G. Lingvistică generală. Compendiu. (Suport didactic destinat studenţilor de la masterat). CEP USM, Chişinău, 2008, p.35. 4 Graur Al., Stati S., Wald L. Tratat de lingvistică generală. - Bucureşti, 1972, p.269 5 Ionescu E. Manual de lingvistică generală. - Editura All, ediţia a III-a, Bucureşti, 2002, p.194 6 Coşeriu E. Lecţii de lingvistică generală. – Editura ARC, Chişinău, 2000, p.69