42 0 190KB
GEOGRAFIA MARILOR SI OCEANELOR
GEOGRAFIA MARILOR SI OCEANELOR
Geografia marilor si oceanelor “se suprapune in cea mai mare parte peste oceanografie in structura moderna a acesteia.” (Despremeanu 1990) Geografia marilor si oceanelor a aparut din necesitatea de a integra intr-o analiza geografica completa toate cunostiintele despre o anumita mare sau ocean si de a prezenta specificul sau geografic. In acest scop geografii specializati utilizeaza o gama vasta de cunostiinte stiintifice de la cunostiinte strict oceanografice la notiuni de meteorologie, climatologie, biogeografie, geomorfologie, cartografie, antropologie, sociologie, geografia populatiei si asezarilor, geografie cultural, geopolitica, navigatie, drept, economie, medicina. Geografia marilor si oceanelor se deosebeste de celelalte stiinte ale oceanului planetar prin interesul manifestat pentru analiza regional a sistemelor socio-economice costiere si prin metodologia de cercetare aplicata. Monografiile de geografie maritime sunt extreme de utile pentru educatie, protectia mediului costlier, implementarea programelor de organizare si gestionare a zonelor de coastasi alte domenii. Benjamin Franklin colecteaza un bogat material privind regimul mareelor si curentilor in Oceanul Atlantic de Nord, material pe care il va valorifica ulterior pentru redactarea hartii curentului golfului. Alexander Humboldt studiaza tarmurile nordice ale Americii de Sud si face primele masuratori de temperature in apele curentului Peru. Expeditia Challenger (1872-1876) desfasurata in Oceanul Atlantic si compartimentul vestic al Oceanului Pacific contribuie decisive la dezvoltarea tuturor domeniilor de lucru ale oceanografiei prin furnizarea unui materialde teren extreme de bogat. Perioada marilor calatorii se incheie la mijlocul secolului al XIX-lea cu expeditiile ROSS si FORKS care fac perioada oceanografiei moderne. Geografia marina se prefigureaza ca ramura de cercetare distincta data asupra aparitiei lucrarii lui M. F. Maury 1806-1974 Geografia fizica a marilor. Era prima data cand un specialist reuseasa sintetizeze mari cantitati de date geografice in incercarea de a realiza o caracterizare cat mai complete a spatiului marin studiat. Demersul sau a fost continuat de M. Y. Thoulet si Otto Glumer. In prima jumatate a secolului trecut eforturile specialistilor s-au concentrat pe analiza regionala a principalelor component ale Oceanului Plantar si analiza economiilor maritime.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial s-au inregistrat progrese spectaculoase in geologia si geomorfologia marina, in biologia si ecologia marina, in ingineria marina si acvacultura. Multe demersuri stiintifice valoroase s-au derulat sub coordonarea Uniunii Geografice Internationale si a comisiilor marin specializate. GEOGRAFIA MARINA IN ROMANIA Perioada interbelica marcheaza varful dezvoltarii oceanografice romanesti. In 1926 Ion Borcea infiinteaza prima statiune de cercetari marine in Romania la Agigea. 6 ani mai tarziu Grigore Antipa infiinteaza Institutul Bio Oceanografic, iar in 1937 incepe sa functioneze statiunea piscicola de la Mamaia sat. Aspectele de geomorfologie marina capteaza interesul geologilor si geografilor dintre care amintim: Constantin Bratescu (1927, 1933, 1942), George Valsan (1933), Gheorghe Nastase (1935). Radu Ciocardel realizeaza prima harta a curentilor din vestul Marii Negre pe baza masuratorilor effectuate in 1932-1937 cu cele mai perfectionate instrumente de la data aceea. In 1941 apare lucrarea lui Grigore Antipa, prima lucrare oceanografia de sinteza de la noi din tara. Dupa cel de-al doilea razboi mondial cercetarile oceanografice continua prin activitatea laboratoarelor de la Agigea si Constanta cu preocupari de biologie si chimiea marii. In 1970 s-a infiintat Institutul Roman de Cercetari Marine cu departamente de oceanografie fizica, chimica, biologie marina si pescuit. Cercetatorii institutului publica doua lucrari de referinta pentru domeniul oceanografiei: Atlasul oceanografic, Anuarul oceanografic. La Institutul de Meteorologie si Hidrologie apare lucrarea Marea Neagra in zona litoralului romanesc coordonata de Constantin Bondar. Alte contributii au fost aduse de Mihai Bacescu in 1965, Mircea Gomoiu, Nicolar Panin, Gheorghe Serpoianu etc. Dupa 1990 apar centre de cercetare noi in subordinea universitatilor din tara: Geo-Ecomar, Statiunea de Cercetari Marine si fluvial Sf. Gheorghe. SUBRAMURILE GEOGRAFIEI MARINE: 1.Geografia fostiera – studiaza zona de coasta, acvatoriul marin si stratul atmosferic limita 2.Geografia bazinelor adanci – analizeza relieful fulurilor oceanice si resurselor de adancime 3.Geografia regional a marilor si oceanelor – realizeaza regiunile oceanicecu forme complexe de organizare si stabileste criteriile de regionare a Oceanului Planetar 4.Gisul oceanografic
INSTRUMENTE FOLOSITE IN CERCETAREA OCEANOGRAFIEI
Perfectionarea tehnicilor de cercetare oceanografica reprezinta o preocupare constanta din ultimii 125 de ani. Cele mai evidente progrese s-au inregistrat in domeniul constructiei de submersibile in perfectionarea sondajelor sesmo-acustice, executarea forajelor de mare adancime, electronizarea si automatizarea operatiunilor de masurare a parametrilor de stare si nu in ultimul rand, modernizarea navigatiei. Sondajul acustic consta in emiterea de catre un aparat aflat pe nava a unui semnal care se propafa prin apa spre fundul oceanului de unde este reflectat si se reintoarce la nava, timpul necesar pentru a parcurge aceasta distanta este masurat aplicandu-se corectiile impuse de modificarea vitezei sunetului in mediul acvatic. Adancimea la care ajunge semnalul este egala cu jumatate din timpul de propagare inmultit cu viteza sunetului. Impulsul reflectat de fundul oceanic este inregistrat permanent de ecografele de la bord. Inregistrarile redizate ofera informatii asupra topografiei fundului oceanic. Aceste inregistrari se numesc ecograme. Interpretarea ecogramelor ridica o serie de probleme legate de forma impulsului sonor emis. Aparatura de sondaje acustice a fost utilizata pentru prima data in anii 20 ai secolului trecut in timpul cercetarii oceanografice realizate in Oceanul Atlantic de nava “Meteor”.Nava era dotata cu o platforma meteorologica, iar sub punte se aflau laboratoarele de chimie, fizica, geologie si biologie marina. Graiferele sunt dispozitive care recolteaza probe de suprafata utilizandu-se in acvatorii putin adanci (platforma continentala).
Aparatura folosita in oceanografie chimica
Buletia Nansen este un dispozitiv clasic folosit pentru recoltarea produselor se apa in apa in adancimi determinate. Se fixeala la capatul macaralei (folosita pentru incarcarea si descarcarea vaselor, a nevelor de cercetare). Butelia este prevazuta cu capace la ambele capate si cu doua termometre reversibile. La adancimea dorita prin semnal se da drumul de o greutate pe vablu si se deschid capacele buteliei. Butelia se umple cu apa, iar termometrul inregistreaza temperatura stratului respectiv datorita coloanei de mercur prin . Cantitatea de apa recoltata cu instrumente specializate depinde de analiza care se doreste a fi efectuata. Aceasta poate varia (0.5 l pentru determinarea salinitatii, 250 l pentru analiza C16) pentru obtinerea de probe necontaminate se utilizeaza containerele din otel inoxidabil sau containere acoperite cu teflon. Fotometrele sunt cilindii metalici ce coboara in mare si se pot deschide la ambele capete.
Termobatigraful este un aparat cu inregistrare automata alcatuit dintr-un termo cuplu bimetalic ce actioneaza cu un ac de otel care inregistreaza profilul temperaturii pe o placuta de sticla (6.6cn). Placuta de sticla este acoperita cu un strat subtire de parafina. Termobatigraful este lansat de la bordul naveipe grid si pe masura ce coboara inregistreaza automat temperatura. Discul lui Seti este un disc alb mat cu diametrul 30-35 cm, folosit pentru a determina transparenta apelor. Discul se scufunda cu ajutorul unui cablu gradat pana la adancimea la care nu mai poate fi vazur de pe bordul navei. Curentrometrele pot fi asezate in sistem de balize. Exista o serie de curentrometre care redizeaza o inregistrare continua a vitezei instantanee a apei urilizandu-se in studiul turbulentei oceanice. De asemenea exista curentrometrul care functioneaza pe baza principiului Doaler. Fileul planctonic este un dispozitiv care poate fi tras prin apa, folosit petru recoltarea planctonului, dupa ce este readus la bordul navei, fileul se spala pentru colectarea planctonului in vasul de sticla asezat la extremitatea fileului. Draga biologica este un aparat de mari dimensiuni, se utilizeaza pentru recoltarea de probe sedimentare si organisme bentonice in plasa din partea sa centrala. Are aspectul unui cilindru cu dimensiuni mari, inchis la unul dintre capete.
ORGANIZAREA SPATIALA A OCEANULUI PLANETAR
Oceanul Planetar reprezinta totalitatea oceanelor, marilor mediterane si marilor marginale de pe glob (BHI – biroul hidrologic international, 1952). Componentele oceanului planetar formeaza un sistem global dinamic si complex care ocupa circa 71% din suprafata globului terestru. Oceanele sunt bazine de dimensiuni mari care despart continente, cu fundul dezvoltat pe cruta oceanica, margini continentale, circulatie controlata de curentii de suprafata si regimuri mareice cu amplitudini diferite. Oceanele intretin relatii de schimb active cu atmosfera.
Marile mediterane sunt bazine marine de dimensiuni mici situate intre continente, cu fundul dezvoltat pe crusta oceanica relicta cat si pe crusta continentala. Circulatia apelor este generate de vant si are un caracter local. Tectonica activa reprezinta o alta caracteristica a marilor mediterane. Marile mediterane comunica cu restul oceanului planetar prin stramtori. Marile marginale sunt mari deschise, uneori cu mai multe compartimente ce comunica larg cu oceanul alaturat. Relieful de fund se dezvolta pe crusta continental. Din aceasta categorie fac parte Marea Nordului, Marea Irlandei, Marea Japoniei etc. Caracteristici generale ale bazinelor oceanice de pe glob:
Oceanul Atlantic se imparte in Oceanul Atlantic de Nord si Oceanul Atlantic de Sud. Pe locul Oceanului Atlantic de astazi a existat un proto-ocean numit Iapetus, al carui bazin sa inchis in timpul orogenezei caledoniene. Deschiderea Oceanului Atlantic propriu-zis a inceput la sfarsitul proterozoicului prin procese de riftogeneza intense; a continuat in mezozoic prin dezvoltarea Oceanului Atlantic Central si deschiderea Oceanului Atlantic de Sud si s-a definitivat prin deschiderea Oceanului Atlantic de Nord la inceputul neogenului. Bazinul Atlantic se caracterizeaza printr-o simetrie dictata de prezenta si pozitia dorsalei medio-atlantice. Simetria amintita este consecinta deschiderii bazinului pe axul dorsalei fata de care miscarile de deplasare laterale s-au desfasurat sau au avut o rata aproximativ egala. Cercetarile facute in 1917 in perimetrul dorsalei medio-atlantice cu submersibile si instrumente de sondare acustica au pusin evident existenta unui rift de mari dimensiuni situate chiar in axul dorsalei. Acest sector este foarte activ din punct de vedere seismic cu numeroase cutremure ce au centrul genetic localizat sub zona riftului. De o parte si de cealalta a dorsalei medio-atlantice se afla campii abisale. In unele sectoare varfurile muntilor submarine se ridica la suprafata oceanului trasformandu-se in parte componenta a fundamentului unei insule (Insula Azore). Marginile continentale se impart in 5 categorii : -margini continentale cu strat gros de sediment (vestul Oceanului Atlantic de Nord) -margini continentale cu strat subtire de sediment (estul Oceanului Atlantic de Nord) -margini continentale pasive de culisare (in Golful Guineea) -margini continentale de tip african (vestul Europei si in zona Africii) -margini continentale pasive de tip american Oceanul Pacific este format din Oceanul Pacific de Nord si Oceanul Pacific de Sud. Bazinul oceanului Pacific are forma cvasicirculara, fiind inconjurat la exterior de Cercul de Foc al Pacificului. Relieful de fund este format din dorsal est pacifica, munti submarine, tabulari de origine vulcanica, versane continentale cu pante mari si campii abisale (Campia Abisala a Pacificului de Nord-Est). Dorsala est pacifica ocupa partea de Nord-Est a bazinului, desfasurandu-se din apropierea Noii Zeelande pana in Golful Californiei. Se deosebeste de dorsal medio-atlantica prin pozitia in cadrul bazinului si prin caracteristicile geomorfologice ale riftului din cuprinsul dorsalei care este un rift cu profil
aplatizat si energie de relief mica. Versantele continentale s-au format prin procese tectonice desfasurate pe marginile continentale active. Caracteristica dominant este data de prezenta canioanelor, care se desfasoara pe lungimi de sute de km. Fosele au profile transversal in forma literei V cu versante ce ating pante pana la 16°. Marginile continentale fac parte din categoria marginilor continentale cu profile transversal scurte si sectoare litorale inguste. O alta caracteristica morfologica este reprezentata de absenta campiilor costiere si uneori a celor litorale. Marginea continental active de tip andin este prezenta in partea de Est a bazinului, unde se desfasoara procese de subductie. Marginea continental activa de tip insular este prezenta in compartimentul vestic, unde formele de relief au o desfasurare redusa in profil transversal. Marginea continental activa de tip mixt se intalneste la intersectia dintre sectorul Nordic al Australiei si mediterana asiatica. Oceanul Indian – fundul bazinului este dominat de campiile abisale bine dezoltate in sectorul Nordic, dar, si in cel sudic (Campia Abisala a Indiei, Campia Abisala a Mozambicului). Dorsala medio-oceanica Indiana are flancuri ce se prelungesc dincolo de limitele conventionale ale bazinului intrand in contact cu celelalte aliniamente de munti submarine din bazinul Oceanului Planetar. Oceanul Sudic se intinde dincolo de linia convergentei atlantice fiind impartit in 5 bazine: -acvatoriul marin -> cuprins de 3 categorii de mase de apa : masele de apa subanctartice de suprafata, masele de apa circumpolar profunde, masele de apa anctartice de fund Mediterana europeana este formata din 5 bazine principale: -bazinul algeriano provensal -bazinul tirenian -bazinul ionic -bazinul levantin -bazinul euxinic Medierana Americana se intinde intre cele doua continente americane si arcul insular al antitelor. Mediana austral-asiatica este formata din 15 bazine dezvoltate la contactul dintre placa euroasiatica si placa australiana si placa filipine. subantarctice de suprafata, masele circumpolare profunde, masele antarctice de fund.
VERSANTUL CONTINENTAL Este o subunitate de relief de rangul 2 in cadrul marginii continentale. Se prezinta ca un versant cu panta de 3 pana la 6° situat intre muchia șelfului continental si schimbarea de panta de la contactul cu glacisul continental. Latimea sa variaza intre 20-100 km, iar energia de relief intre 1300 si 3000 m. Versantii continentali se impart in doua mari categorii:
Versanti continentali primari formati prin procese tectonice pe marginile continentale pacifice cu muntii si colinele abisale foarte abrupte Versantii continentali secundari formati prin riftogeneza, proces declansat dupa deschiderea bazinelor oceanice
In perimetrul versantilor continentali apar uneori forme de relief specifice: platouri marginale, canioane si alunecari de teren. Platourile marginale sunt suprafete plane sau usor inclinate dezvoltate la adancimi care variaza de la 200-300 m pana la 3000 m. Canioanele sunt vai adanci cu profile in forma de V sau U. Versantii abrupti cu numeroase trepte si polite structurale. Se termina frecvent prin conuri abisale formate prin actiunea curentilor de turbiditate (acesti curenti sunt deplasari ale sedimentelor in stare semifluida sau in suspensie). Exemplu : Canionul Viteaz din bazinul Marii Negre GIO gisul continental este o forma de relief sedimentar venit de pe versantii continentali. GIO gisul continental face trecerea spre domeniul campiilor abisale. Campiile dorsale reprezinta formele de relief cele mai plane si cele mai netede din bazinul Oceanului Planetar. Se intalnesc in Oceanul Atlantic si in Oceanul Indian, dar si in marile mediterane si marile marginale. Glacisurile abisale sunt forme de relief usor inclinate, care racordeaza campiile abisale cu flancurile dorsalelor sau cu baza insulelor.
GLACISUL CONTINENTAL
Este o forma de relief cu caracter acumulativ formata prin depunerea materialelor sedimentare vente de pe versantii continentali. Glacisul continental face trecerea spre domeniul campiilor abisale.
RELIEFUL FUNDURILOR OCEANICE
Ocupa o treime din suprafata oceanului Atlantic si 3 patrimi din suprafata oceanului Pacific. In cadrul fundurilor oceanice identificam urmatoarele trepte majore: -fundurile abisale -dorsalele oceanice Fundurile abisale sunt formate din campii abisale, glacisuri abisale si fose. Fundurile abisale se desfasoara intre limita inferioara a marginii continentale si flancurile dorsalelor. Campiile abisale reprezinta formele de relief cele mai plane si cele mai netede din bazinul oceanului Planetar. Se intalnesc in oceanul Atlantic si in oceanul Indian, dar si in marile mediterane si marile marginale. Glacisurile abisale sunt forme de relief usor inclinate care racordeaza campiile abisale cu flancurile dorsalelor sau cu baza insulelor. Fosele sunt depresiuni inguste, alungite si foarte adanci, situate in prelungirea marginilor continentale active suprapunandu-se contactelor convergente (destructive) dintre placile litosferice (Fosele sunt expresia morfologica a contactelor destructive). Contactele destructive se realizeaza la nivelul zonelor de convergenta unde se consuma crusta prin scufundarea unei placi litosferice sub alta placa. Acest proces este numit proces de subductie si poate fi intalnit de exemplu pe marginea vestica a Americii de Sud. Dorsalele oceanice sunt complexe de cruste si versanti care se ridica deasupra fundurilor oceanice cu 1000 pana la 2000 m suprapunandu-se contactelor divergente (constructive) dintre placile litosferice.
In zonele de divergenta se formeaza continuu cursta oceanica care iese prin zonele de rift impingand lateral placile litosferice aflate in contact. Contactele divergente stau la baza proceselor de expansiune a fundurilor oceanice. Elementele unei dorsale sunt flancurile si valea de rift. Riftul reprezinta partea centrala a dorsalei cu aspectul unui sant de 30 pana la 40 km latime si adancimi cuprinse intre 800-1500 m. In partea centrala se afla valea riftului, iar de o parte si de cealalta a ei sunt muntii riftului. Sub sectorul axial al vaii exista o camera magmatica activa care genereaza manifestari hidrotermale.
NOTIUNI DE GEOGRAFIE MARINA
Relieful planetei noastre are o structura ierarhizata incepand cu formele de relief de randul 1 si cointinuand cu subdiviziunile acestora aflate pe urmatoarele nivele de organizare. Formele de relief de rangul1 sunt: continentele, marginile continentale, fundurile oceanice. Marginea continentala = relieful dezvoltat pe crusta continentala care racordeaza continentele cu bazinele oceanice cu profil general convex, concav dimensiuni de ordinul 103 km, cu evolutie care se desfasoara in perioada de timp 106 -> 108 ani sub actiunea factorilor morfogenetini tectonici, marini si submarini. Analiza morfologica a reliefului marginilor continentale se face prin profile transversale ridicate pe bantile batimetrice. Profilul transversal al unei margini continentale releva de obicei prezenta a trei secvente: -secventa superioara -> reprezentata prin coasta -secventa medie -> ce corespunde unui versant cu origine tectonica -secventa inferioara -> cu caracter acumulativ
Tipuri de margini continentale:
pasive/stabile – au profile complete, bine dezvoltate, coaste largi, versante continentale extinse si usor inclinate, glacisuri continentali prelungi cu una sau mai multe trepte, se numesc pasive pentru ca sunt rar afectate de fenomene vulcanice sau seismice
-sunt prezente in deosebi in Oceanul Atlantic, de unde si denumirea, margine continantala atlantica -ocupa aproximativ 70% din lungimea totala amarginilor continentale de pe glob Dupa criterii structurale se impart in: -margini continentale pasive cu strat gros de sedimente – prezente in bazinul Oceanului Atlantic de Nord cu un orizont sedimentar de 15km grosime, acumular in ultimii aproximativ 10 milenii -margini continentale cu strat subtire de sedimente prezente in sectorul de EST al Oceanului Atlantic de Nord -alte categorii sunt: marginile continentale pasive divergente
margini continentale pasive de culisare, specifice regiunilor in care faliile transformate se extind pana la marginea bazinelor Oceanului Atlantic de Nord cu un orizont sedimentar de 15 km grosime, acumulat in ultimii aproximativ 10 milenii. marginile continentale pasine cu strat subtire de sedimente – prezente in sectorul de EST al Oceanului Atlantic de Nord alte categorii sunt -> marginile continentale pasive divergente marginile continentale pasive de culisare specifice regiunilor in care faliile transparente se extind pana la marginea bazinelor oceanice margini continentale de tip neformat – in Golful Californiei si in zona Marii Rosii, unde procesele de riftogeneza se afla in stadiul primar margini continentale de tip american – formate din campii costiere intinse margini continentale de tip african – prezente in VESTUL Europei, in zona Africii, Groenlandei, aceste margini se caracterizeaza prin coaste inguste si versante continentale drepte margini continentale active/instabile – specifice contactelor convergente destructive dintre placile litosferice; au profile transversal scurte, lipsite de campii costiere si uneori litorale; toate elementele profilului sunt inguste si abrupte si s-au dezvoltat in regiuni ale scoartei terestre instabile, cu procese geodinamice active; in functie de structura, dar si de activitatea geodinamica din zona contactelor convergente, au fost identificate : marginea continentala andin – dezvoltata pe zonele de subductie
marginea continentala activa de tip insular in partea de VEST a Oceanului Pacific marginea continentala de tip mixt – la contactul dintre placa Australiei si Mediterana, austral – asiatica Marginile continentale active sunt prezente in Oceanul Pacific, aparand secvential in restul Oceanului Planetar. Subunitatile de relief ale marginii continentale sunt: coaste, versantul continental si glacisul continental. Coasta – subunitate a marginii continentale situata intre limita inferioara a podisurilor continentale (+200 +300 m) si muchia șelfului continental (-180 m in medie). Atinge in pragul transversal dimensiuni de 102 km si evolueaza in perioade de timp de 105 – 106 ani sub controlul factorilor morfogenetici, endogeni si exogeni. Profilul complet al coastei are aspect general, context concavcu lungimi de sute de km si energiede relief de maximum 500 m. Coasta se subdivide in urmatoarele subunitati geomorfologice: -campii costiere -litoral -self continental Campiile costiere ocupa 5, mil km2 (aproximativ 1% din suprafata Terrei) cele mai studiate campii costiere sunt: Campia Siberiei, Campia Amazonului, Campia Atlantica si Campia Golfului. Campiile costiere sunt structuri tabulare stabile tectonic cu alt mediu de aproape 100 m. Litoralul corespunde reliefului de contact dintre campiile costiere si selful continenta. Evolutia intregului profil se desfasoara in perioade de tim de ordinul 103 ani sub influenta factorilor morfogenetici predominant marin care au actionat in timpul si dupa momentul de al trasgresiunii flandriene (7-8 mii de ani in urma). Litoralul cuprinde 2 subunitari de rangul 3 de organizare a formelor de relief: campiile litorale si frontul litoral. Campiile litorale sunt campii de acumulare formate dupa retragerea nivelului marii la cotele actuale fata de care nu a oscilat cu amplitudini mai mari de 5 m in ultimii 2 mii de ani. Pot fi campi estuariene, campii deltaice, campii lagunare. Frontul litoral est situat la marginea exterioara a campiei litorale, formand partea cea mai activa a sistemului. Este alcatuit din tarm, versant litoral si glacis litoral. Șelful continental este o campie neteda usor inclinata si cu dimensiuni diferite acoperita de apele marii la inceputul hologenului. Limita inferioara se afla la nivelul muchiei selfului (discontinuitatea orevazuta de schimbarea brusca a declivitatii spre versantul continental). Limita
superioara corespunde marginii inferioare a glacisului litoral. Din punct de vedere morfologic selfurile se impart in: -selfuri largi -selfuri inguste Alte tipuri de selfuri sunt: -selfuri afectate de glaciatiune -selfuri cu creste si santuri paralele -selfuri netede situate la latitudini inalte -selfuri afectate de curentii puternici -selfurile marilor tropicale -selfuri pietroase -selfurile din fata deltelor
SALINITATEA
Salinitatea reprezinta suma totala a materialelor solide dizolvate in apa de mare care a fost calculata dupa extinderea intregii cantitati de substante organice si dupa transformarea carbonatilor, a ionilor de brom si iod. Salinitatea se exprima in grame ‰. Cresterea valorilor salinitatii este determinata de evaporatia intensa, fenomenele de inght, transparente de catre curenti, amestecul pe verticala de ape sarate sau prezenta solutiilor hiper saline in zonele cu rifturi. Factorii care duc la scaderea valorii salinitatii in acvatorile marine sunt: -volumele ridicate de precipitarii receptionate de bazinele marine -temperatura accelerataa ghetarilor marini -advectia maselor de apa cu valori reduse ale salinitatii
-amestecul pe verticala cu mase sau cu apele dulci -aportul masiv de ape fluviale Aportul fluvial de elemente ale acvatorii marine detine o pendere de circa 90% din totalul surselor de saruri. Principalele procese prin care sarurile ies din mediul chimical apei de mare sunt: 1. abstractia ionilor dizolvati de catre suspensiile minerale si organice in apa de mare Suspensiile din apa de mare sunt prezente sub 4 stari: -coloizi -particule microscopice -despersii grosiere -sestonul Coloizii provin din materialele grosiere descompuse prin procese de dispersie sau de condensare. Particulele microscopice privin din descompunerea substantelor minerale. In aceasta categorie intra si fragmentele planetonice. Sestonul este un agregat de particule minerale si elemente micro planetonice. 2. evaporarea picaturilor din crestele valurilor in conditii de vant. Formarea spumei de mare si pulverizarea aerosolilor la contactul valurilor cu tarmul. 3. Reactii chimice de precipitare 4. Depozitarea cantitatilor de siliciu …………. Si scheletele vietuitoarelor marine Distributia salinitatii la suprafata Oceanului Planetar are caracter zonal bine definit. Valorile minime se inregistreaza in Marea Baltica (intre 9-10 gr‰) si Marea Neagra (volum mediu 7-8 gr‰) Volumele maxime se intalnesc in Marea Rosie ( 40 gr‰). Volumele medii ale salinitatii la suprafata variaza de la un compartiment marin la altul : -35,5 gr‰ in Oceanul Atlantic de Nord -35,2 gr‰ in Oceanul Atlantic de Sud, Oceanul Pacific de Sud -34,2 gr‰ in Oceanul Pacific de Nord
La nivel global se observa in zonele intertropicale salinitatea medie la suprafata depaseste pragul de 37‰ din cauza valorilor ratei de evaporare, valori ce depasesc volumul cantitatilor de precipitatii receptionate de catre bazinele marine. In zonele ecuatoriale si in zonele situate la latitudini medii salinitatea variaza intre 33-35 gr‰. In functie de orizontul de timp pentru care au fost efectuate masuratori pot fi identificate si o serie de variatii pe orizontala de salinitati, aceste variatii sunt: -variatii diurne -variatii sezoniere -variatii anuale -variatii multianuale
DISTRIBUTIA SALINITATII IN PROFIL VERTICAL
1. Intelegerea distributiei salinitatii de la suprafata pana la fund in apele Oceanului Planetar la diferite latitudini. 2. Etapele de executie. 2.1.Se extrag valorile salinitatii din anuarele ocenografice, bazele de date de expeditii oceanografice sau de pe net. Datele se tabeleaza urmarindu-se dinamica lor in fel de paliere de adancimi la care s-au executat masuratorile in timpul statiilor oceanografiei. 2.2. Se construieste graficul distributiei salinitatii in profil vertical intr-un sistem de axe rectangulare utilizandu-se cadranele principale. Scarile graficului se stabilesc dupa analiza valorilor masurate. 4. Interpretarea rezultatelor
ELEMENTE DE OCEANOGRAFIE CHIMICA
Molecula apei de mare Apa de mare formeaza un mediu chimic complex alimentat in permanenta prin schimburile de materie si energie care se desfasoara la contactul dintre ocean si atmosfera precum si la contactele dintre ocean si marginea continentala. Acest mediu chimic reprezinta obiectul de studiu al oceanografiei chimice, ramura oceanografiei utilizand legile, principiile, metodele si tehnicile din chimie. Propietatea chimica si parametrii de stare ai maselor de apa influenteaza productivitatea biologica prin cantitatile de nutrienti care patrund in sistem, durata de viata a constructiilor portuaresi a amenajarilor hidrotehnice, conditiile de sedimentare si formare a nodulilor polimetalici. Apa de mare este capabila sa dizolve foarte mult substrat din cauza structurii moleculare. Molecula apei de mare este un dipol format din 2 atomi de hidrogen cu sarcini pozitive si un atom de oxigen cu sarcina negativa, legati intr-un x de 105°. Aceasta molecula dipolaramanifesta largi disponibilitati pentru stabilirea de legaturi chimice cu alte molecule ducand la formarea de legaturi ionice stabile. Legaturile chimice care se produc la baza procesului de hidratare. Hidratarea este prin urmare procesul chimic de combinare a dopolului reprezentat de molecula de apa cu alti ioni pozitivi sau negativi. Ionii moleculei de apa sunt orientati de actiunea campului electric si prezenta legaturii de hidrogen considerata a fi una dintre cele mai stabile legaturi din natura. In procesul de hidratare ionii se comporta diferit respectiv, cationii se hidrateaza mai usor si anionii se hidrateaza mai greu. Apa de mare ca solutie – este o solutie electrica moderat concentrata care se poate obtine pe cale superimentala dizolvand 29,22 gr sare in 970.78 gr de apa distilata. Proprietatile acestei solutii se modifica in functie de valorile de temperatura si de presiune care influenteaza la randol lor procesele in difuzie si valorile vascozitatii. Difuzia reprezinta deplasarea orientata electric a moleculelor din sectorul cu concentratie mai mare spre sectorul cu concentratie mai micapana la egalizarea concentratiilor. In procesul de deplasare a moleculelor intervin forte de frecare care influenteaza difuzia opunandu-se deplasariimoleculelor prin frictiune interna. Vascozitatea este data de usurunta de deplasare a moleculelor unele fata de altele sub controlul direct al temperaturii. Efectul temperaturii se manisfera prin dublarea valorilor vascozitatii la scadere temperaturii cu 20°.
pH-ul api de mare reprezinta concentratia ionilor de hidrogen din apa si se determina cu ajutorul scarii phm. Valorile ph-ului influenteaza distributia organismelor nevertebrate si derularea proceselor biologice. Valoarea ph-ului in apa de mare variaza in conditii obisnuite intre 7,8 – 8,3. Valorile cele mai mari de pana la 9 se inregistreaza in regiunile cu activitate fotosintetica intensa. Distributia ph-ului in profil vertical se desfasoara dupa urmatorul model: la suprafata se inregistreaza valori intre 8-8,2, in orizontul situat intre -100 si -500 m se inregistreaza valori de 7,4-7,5 si sub pragul de -500 m se observa o crestere foarte usoara a valorii ph-ului. Oscilatiile ph-ului in profil vertical se afla in stransa legatura cu procesele de fotosinteza, reactiile de oxidare si de reducere. Valorile inregistrate sunt calori orientatice pentru ca volumul de apa din bazinul oceanului Planetar este foarte mare si apar variatii locale determinate printre altele de prezenta curentilor oceanici.