Garantarea Dreptului La Aparare [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAȘOV FACULTATEA DREPT MASTER – SPA - ANUL I

REFERAT

Disciplina: INSTITUȚII ȘI PRINCIPII DE DREPT PROCESUAL PENAL Tema: PRINCIPIUL GARANTĂRII DREPTULUI LA APĂRARE

PROFESOR COORDONATOR: Lector univ. dr. Marian DRILEA

MASTERAND: MALINCHI MARIAN

2013

1

Planul lucrării Introducere....................................................................................................................3

Capitolul 1. Noţiunea, obiectul şi conţinutul principiului garantării dreptului la apărare...................................................................................................5 a) Noţiune şi reglementare...................................................................................5 b) Natură juridică, forme de realizare a dreptului de apărare...............................6 c) Scurt istoric.......................................................................................................8

Capitolul 2. Aspecte ale dreptului la apărare......................................................9 a) Administrarea din oficiu de către organul judiciar a probelor în apărare.........9 b) Autoapărarea învinuitului sau inculpatului.....................................................11 c) Asistenţa juridică de specialitate.....................................................................12

Capitolul 3. Garantarea dreptului la apărare în legislaţia penală internă şi internaţională............................................................................................................14 a) Garantarea dreptului la apărare în legislaţia penală română............................14 b) Garantarea dreptului la apărare prevăzut în materie internaţională................20

Capitolul 4. Dreptul la apărare în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (exemple din jurisprudenţă).............................................23 a) Dreptul individului/persoanei de a nu se autoincrimina.................................24 b) Dreptul de a participa la propriul proces........................................................25 c) Dreptul la asistenţa unui apărător...................................................................26 d) Dreptul de a interoga martorii........................................................................28

Considerații finale.................................................................................................. 30 Bibliografie...............................................................................................................32

2

Introducere Reprezentând o categorie juridică teoretică cu largi implicaţii practice, noţiunea de principiu fundamental al procesului penal s-a conturat mai mult în gândirea juridică şi în ştiinţa dreptului procesual penal, ajungând să constituie, în ultima vreme, o noţiune folosită şi reglementată, ca atare, şi pe plan legislativ. Prin principiile de bază ale procesului penal sunt avute în vedere reguli cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal. În mod asemănător, putem spune că, în vederea realizării scopului său, procesul penal este călăuzit de anumite principii fundamentale ce fixează cadrul politico-juridic în conformitate cu care trebuie să aibă loc reacţia societăţii faţă de cei care încalcă legea penală.1 În abordarea noţiunii de sistem al principiilor fundamentale ale procesului penal trebuie avute în vedere două aspecte: pe de o parte, cunoaşterea elementelor componente ale acestuia şi, pe de altă parte, interdependenţa dintre aceste principii în realizarea scopului procesului penal. În ultima perioadă, în ţara noastră s-a manifestat o tendinţă de perfecţionare a cadrului acestui sistem, mai ales după decembrie 1989. Sistemul pricipiilor fundamentale ale procesului penal, înţeles ca totalitatea de reguli ce se intercondiţionează în mod dialectic, va trebui să capete o structură corespunzătoare noilor realităţi sociale. În acest sens, trebuie arătat că, în desfăşurarea procesului penal, vor fi călăuzitoare principii fundamentale noi, îmbogăţindu-se,în acelaşi timp, în conţinut şi esenţă actualele reguli de bază ale acestei activităţi sociale. Împlinirea acestui deziderat a debutat prin modificările aduse în această materie prin Legea nr. 32/1990, continuându-se prin adoptarea Constituţiei din 8 decembrie 1991. În acest sens, menţionăm faptul că prin Legea nr.32/1990 a fost introdus în Codul de procedură penală (art. 5) un principiu nou, şi anume, Respectarea demnităţii umane, principiu consacrat ulterior în art. 22 pct. 2 din Constituţie.2 De asemenea, au fost îmbogăţite în conţinut şi esenţă, prin noua Constituţie, cât şi prin o serie de legi (Legea nr. 32/1990, Legea nr. 281/2003, Legea nr.356/2006), principiile garantării libertăţii persoanei şi garantării dreptului la apărare. Totodată, în Constituţie sunt prevăzute pricipii fundamentale noi care vor sta la baza activităţii judiciare penale. Menţionăm în acest sens, prezumţia de nevinovăţie, egalitatea în procesul penal, accesul liber la justiţie sau dreptul la un proces echitabil.3 În concordanţă cu dezideratele Comunităţii Europene, prin Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006 s-au finalizat modificările aduse în această materie prin Legea nr. 32/1990 şi Constituţia din 1991. Astfel a fost perfecţionat conţinutul principiilor fundamentale al garantării libertăţii persoanei, garantării dreptului de apărare şi al limbii în care se desfăşoară procesul penal.

1

Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Parte generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pag. 68 Op. Cit. Pag. 70 3 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Parte generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pag. 71 2

3

De asemenea, prin Legea nr. 281/2003, principiul prezumţiei de nevinovăţie primeşte o consacrare expresă în Codul de procedură penală, realizându-se astfel în plan legislativ o transpunere a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 23 pct.11. Alături de înscrierea în lege a unor principii noi, se impune şi adoptarea unor dispoziţii noi, de oarecare amplitudine sau chiar de amănunt, în legătură cu diversele instituţii procesuale pe care Codul de procedură penală le cuprinde, atât în partea generală, cât şi în partea specială. Astfel este evident că chiar fără a se adăuga nimic suplimentar la textele care consacră în prezent principii cum ar fi legalitatea, aflarea adevărului sau rolul activ, există un teren extrem de întins ca, în aceste domenii, instituţiile specifice să fie mult îmbunătăţite. Este domeniul, desigur, cel mai vast, unde acţiunea de perfecţionare se poate manifesta, dar şi cel mai complex, motiv pentru care el nu poate fi abordat global în acest cadru.4 În conformitate cu toate consideraţiile avute în vedere anterior, se poate trage concluzia că procesul penal român actual cunoaşte următoarele principii fundamentale: principiul legalităţii procesului, prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, principiul oficialităţii,rolul activ al organelor judiciare penale, garantarea libertăţii persoanei în procesul penal, respectarea demnităţii umane, garantarea dreptului la apărare, egalitatea persoanelor în procesul penal, operativitatea procesului penal, limba în care se desfăşoară procesul penal şi folosirea limbii oficiale prin traducător, garantarea dreptului la un proces echitabil.5 Consacrat încă în dreptul roman, în care era înscrisă regula că nimeni nu putea fi judecat, nici măcar sclavul, fără a fi apărat, dreptul de apărare este considerat ca o cerinţă şi garanţie, necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei şi ale societăţii. În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948, a fost inclus, printre drepturile fundamentale ale omului, şi dreptul de apărare. Art. 14 pct. 3 lit d) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se referă la dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea asistenţa unui apărător. Art. 6 al Convenţiei, garantând dreptul persoanei de a avea acces la o justiţie echilibrată, precizează, între altele, că persoana căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni trebuie să dispună de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale. Recunoscând ca legitimă o asemenea consacrare a dreptului de apărare, Constituţia ţării noastre, adoptă în anul 1991 şi revizuită în anul 2003,în art. 24, dreptul de apărare printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor.6

4

Ion Neagu, Tratat de procedură penală, ed. PRO, 1997 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Parte generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pag. 72-73 6 C. S. Paraschiv, M. Damaschin, Drept procesual penal, Parte generală, editura Lumina LEX, Bucureşti, 2004,pag 98 5

4

Capitolul 1. Noţiunea, obiectul şi conţinutul principiului garantării dreptului la apărare a) Noţiune şi reglementare Art. 24 alin. 1 din Constituţie arată că dreptul la apărare este garantat, iar alin. 2 prevede că în tot parcursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales din oficiu. Art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, dispune că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de apărător. Din redactarea art. 24 din Constituţie reiese conţinutul dreptului de apărare sub accepţiunile sale, respectiv una materială şi alta formală. În sens material, mai larg, dreptul la apărare cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii procesuale care sunt instituite de lege pentru a da posibilitatea părţilor să-şi apere interesele, iar în sens formal, mai restrâns, dreptul de apărare înseamnă dreptul părţilor de a-şi angaja un apărător.7 Realizarea dreptului de apărare este posibilă şi prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor, prin dispoziţii procedurale şi prin posibilitatea părţii de a fi asistată de un avocat. În ceea ce priveşte realizarea dreptului de apărare prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor, trebuie avut în vedere că acesta se efectuează printr-un sistem de principii şi anume: independenţa judecătorilor, inamovibilitatea, colegialitatea, egalitatea, gratuitatea. Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti presupune că partea nemulţumită de hotărârea pronunţată de prima instanţă are dreptul de a provoca o nouă judecată de fond prin exercitarea apelului, iar apoi un control de legalitate prin declararea recursului.8 Potrivit art. 296 teza a II-a Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 315 alin. 4 Codul de procedură civilă, instanţa de apel, respectiv recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţia mai grea părţii, deoarece raţiunea instituirii principiului non reformatio in pejus constă în înlăturarea temerii justiţiabililor că li s-ar putea eventual agrava situaţia în propria lor cale de atac. Conform art. 85 Codul de procedură civilă, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea părţilor sau înfăţişarea lor, afară numai dacă părţile dispun altfel. Rezultă că dispoziţiile privitoare la citarea părţilor au un caracter imperativ, încălcarea lor atrăgând nulitatea hotărârii judecătoreşti. Caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 85 Codul de procedură civilă, îi impune judecătorului obligaţia verificării dacă părţile au fost citate cu respectarea dispoziţiilor legale, iar când constată că partea care lipseşte nu a fost legal citată, dispune amânarea judecăţii cu refacerea procedurii de citare sub pedeapsa nulităţii.9 7

Ţigănaşu Arion Janică- Garantarea dreptului la apărare- aspecte teoretice,legislative şi de practică judiciară , Ed.Aramis,Bucureşti 2002,pag 222 8 Alexandru Boroi,Ungureanu Ştefania Georgeta,Jidovu Nicu, Măgureanu Ilie – Drept procesual penal, ed.Allbeck, 2001 , pag.39 9 Ţigănaşu Arion Janică- Garantarea dreptului la apărare- aspecte teoretice,legislative şi de practică judiciară , Ed.Aramis,Bucureşti 2002,pag 169

5

Hotărârea pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale arătate atrage nulitatea. Din redactarea art. 112 pct. 5 Codul de procedură civilă rezultă că dreptul de apărare realizat prin posibilitatea acordată reclamantului de a propune probe urmăreşte un dublu scop, şi anume: instanţa să procedeze la administrarea probelor încuviinţate după discutarea contradictorie, fără a se tergiversa judecarea procesului, şi punerea părţilor într-o poziţie de egalitate procesuală. Tocmai pentru desfăşurarea unui proces în condiţii echitabile, aşa cum reclamantul îşi formulează în scris pretenţiile sale şi arată dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, tot astfel, şi pârâtul trebuie să arate în scris apărările sale şi mijloacele de probă.10 b) Natură juridică, forme de realizare a dreptului de apărare Procesul penal reprezintă activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele competente,cu participarea părţilor şi a altor persoane,în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni ,astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală11 . Analizând definiţia procesului penal coroborată cu dispozitiile Codului de Procedură Penală referitoare la regulile de bază ale procesului penal , rezultă că organele judiciare au îndatorirea legală de a descoperi toate faptele care constituie infracţiuni,de a stabili răspunderea autorilor acestora pe bază de probe-în virtutea rolului activ , de a judeca persoanele trimise în judecată, cu obligaţia de a garanta subiecţilor un corolar de drepturi fundamentale. Ca urmare a ratificării de către România a Declaraţiei Universale a drepturilor omului şi cetăţeanului( ONU- 10 decembrie 1948), a Pactului privind drepturile civile şi politice, a Convenţiei pentru prevenirea torturii, a tratamentului inuman şi degradant, precum şi a altor instrumente internaţionale semnificative în domeniul drepturilor omului , au fost introduse de către legiuitorul român în Constituţia României din 1991,revizuită în 2003, cât şi în Codul de Procedură Penală , drepturi fundamentale ce se cer a fi imperios respectate în activitatea judiciară, încălcarea unora dintre ele fiind sancţionată cu nulitatea absolută a tuturor actelor de procedură realizate după acel moment. Astfel,o persoană care se află în conflict cu legea penală trebuie să beneficieze de garantarea libertăţii persoanei–art 5 C.Pr.Pen, respectarea demnităţii umane- art 5¹C.Pr.Pen , prezumpţia de nevinovăţie- art 5² C.pr.pen , garantarea dreptului la apărare- art 5³C.pr.pen , iar pentru respectarea acestora au fost introduse numeroase alte drepturi accesorii,drepturi recunoscute în orice fază a procesului penal.12 Am arătat că procesul penal este activitatea desfăşurată de organele competente , în virtutea rolului activ al acestora , însă procesul nu se rezumă doar la acest aspect.În cadrul procesului este dinamizată o altă acţiune,aceea a învinuitului/inculpatului sau a altor participanţi la proces pentru a susţine pretenţiile lor.Deşi, învinuitul/inculpatul beneficiază de prezumpţia de nevinovăţie până la 10

Idem, pag 201 Neagu Ion- Drept procesual penal-partea generală , Ed Global Lex , Bucureşti 2004 , pag 27 12 Jidovu Nicu – Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului – Ed.Rosetti ,Bucureşti 2004 , pag 6 11

6

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,el are dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor aduse împotriva sa, printr-o acţiune proprie –apărarea în cadrul formal al procesului. Cu atât mai puternic cuvânt îi este permis inculpatului să dinamizeze prin poziţia sa activă un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de o instanţă de judecată. Justiţia este aplecată spre cetăţeni, acordându-le acestora toate modalitaţile practice prin care aceştia pot demonstra nevinovăţia sau gradul lor de vinovăţie, beneficiind pentru acest lucru de sprijin din partea aparatului juridic. Dreptul la apărare, ca drept fundamental cetăţenesc, constă în facultăţile sau posibilităţile recunoscute prin lege persoanelor, de a-şi valorifica interesele legitime încălcate şi de a se apăra împotriva unor învinuiri nedrepte sau excesive. Astfel, învinuitul/inculpatul are dreptul să utilizeze drepturile consacrate legal în favoarea sa, fără deosebire de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA, pentru a-şi susţine nevinovăţia sau pentru a susţine o vinovăţie redusă faţă de cea reţinută de organele judiciare. Din dispoziţiile procedurale rezultă că dreptul la apărare prezintă următoarele caracteristici : -- Dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal , atât în faza de urmărire penală ,cât şi la judecată în primă instanţă sau în căile de atac ; -- Dreptul la apărare este garantat tuturor părţilor la proces, care beneficiază,astfel,de protecţie juridică din partea legiuitorului; -- Dreptul la apărare este facultativ. Regula care guvernează materia dreptului la apărare este cea a facultativităţii, legiuitorul lăsând la iniţiativa persoanei angajarea unui apărător specializat,aceasta putând opta chiar pentru a se apăra singură în faţa organelor judiciare. De la această regulă sunt şi excepţii, respectiv cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie: atunci când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, atunci cînd învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, cînd faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical,chiar în alte cauză sau în situaţia în care infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani-situaţii prevăzute de art 171 alin 2 C.Pr.Pen.13 Dreptul la apărare are o natură dualistă - este un drept de interes public, pe de o parte şi de interes privat,pe de alta, natură care reiese din economia dispoziţiilor legale. Este de interes public întrucât statul, prin intermediul organelor sale specializate, urmăreşte tragerea la răspundere penală a tuturor persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, protejând astfel pe cei nevinovaţi. Este de interes privat

13

Alexandru Boroi,Ungureanu Ştefania Georgeta,Jidovu Nicu, Măgureanu Ilie – Drept procesual penal, ed.Allbeck, 2001 , pag.39

7

deoarece,pe plan individual, este asigurat un interes propriu al învinuitului sau al inculpatului de a-şi dovedi nevinovaţia sau un anumit grad de vinovăţie. Astfel, se armonizează cele două interese, al statului, în calitate de garant al intereselor societăţii, al apărării sociale,şi cel al individului, care este cel mai interesat şi cel mai avizat în soluţionarea favorabilă a cauzei. Într-o altă opinie,se consideră că procesul penal reprezintă confluenţa a 2 forţe de interes public – acuzarea şi apărarea-14 forţe care nu trebuie să aibă acţiuni diametral opuse, ci trebuie să fie orientate spre aflarea adevărului,aplicarea unor sancţiuni cu finalitatea reeducării subiecţilor; eforturile conjugate având drept obiectiv eliminarea , pe cât posibil, a erorilor judiciare. Analizând instrumentele procesuale în cadrul sistemului legislativ, reiese un conţinut complex al dreptului la apărare, care cuprinde mai multe aspecte , şi anume : -- Administrarea din oficiu de către organul judiciar a probelor în apărare; -- Autoapărarea învinuitului sau inculpatului; -- Asistenţa juridică de specialitate acordată învinuitului sau inculpatului;15 c) Scurt istoric Referitor la evoluţia istorică a dreptului la apărare trebuie să facem distincţie între cele 3 tipuri istorice de proces-procesul acuzatorial, procesul inchizitorial şi procesul mixt. Procesul penal acuzatorial se caracterizează prin publicitate, oralitate şi contradictorialitate, în care acuzatorul-care era reprezentat de victima infracţiunii, trebuia să îşi dovedească acuzaţia, iar acuzatul să dovedească netemeinicia acuzelor aduse. Judecătorul avea dreptul să intervină numai pentru a asigura respectarea regulilor de procedură, el nu avea dreptul să solicite lămurirea cauzei sub alte aspecte decât cele susţinute de părţi. Acuzatorul îşi susţinea acuzele sale, administrând probele în acuzare,după care se ascultau martorii, în final acordându-se cuvântul apărării. Apărarea era exercitată de profesionişti, pledoariile lor fiind limitate în timp. Judecătorii se pronunţau asupra vinovăţiei, iar după stabilirea acesteia, pronunţau pedeapsa. Este de menţionat faptul că nu se realiza nici o distincţie între modul de abordare a minorului infractor şi cel major, cu toate că minorii beneficiau de un regim sancţionator atenuat, fiind stabilită şi o limită minimă de răspundere penală. Procesul penal inchizitorial se caracterizează prin specializarea în sesizarea instanţei de judecată, care este sesizată de un magistrat specializat denumit procurorul regelui. Instanţa de judecată era formată numai din judecători de profesie, care aveau dreptul de a interveni în desfăşurarea procesului, pentru cunoaşterea faptelor,indiferent de poziţia şi activitatea părţilor. Judecata se desfăşura în scris,în secret,în contradictoriu,dreptul la apărare suferind serioase restrângeri. A fost instituit sistemul probelor legale, judecătorul fiind obligat să evalueze probele în raport de valoarea acestora prevăzută de lege, regina probelor era mărturisirea acuzatului, care putea fi obţinută prin tortură. Acuzaţii nu ştiau nici de ce erau învinuiţi, nici de cine, nu puteau fi vizitaţi de familie şi nici comunica între ei. Mai mult, şi martorii erau ţinuţi în anonimat. Pentru confirmarea acuzaţiei se organiza o tortură gradată în 14 15

Idem ,pag 6 legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legi_drepturi.php

8

funcţie de gravitatea delictului şi în funcţie de rezistenţa cercetatului, acesta putând fi declarat vinovat sau nevinovat. Apărarea nu era admisă decât în faza procesului şi avocatul avea obligaţia să exercite presiuni asupra acuzatului pentru ca acesta să facă mărturisiri şi să se căiască precum şi să ceară penitenţe pentru crima comisă. Acest sistem a reprezentat un regres în domeniul dreptului la apărare,prin utilizarea torturii pentru obţinerea mărturisirii,prin procedura secretă şi necontencioasă. Procesul penal mixt a apărut ca o reacţie împotriva inechităţilor realizate în cadrul procesului inchizitorial, rezultând astfel o nouă formă de proces, care cumulează elemente atât din cadrul procedurii inchizitoriale pentru faza incipientă a procesului denumită instrucţia prealabilă, dar şi elemente din cadrul procesului acuzatorial,pentru faza de judecată. Tortura a fost înlăturată, s-a introdus sistemul liberei aprecieri a probelor de către judecători, pe baza convingerii intime a acestora, formată pe baza probelor administrate. Acest sistem revine la forma de garantare a dreptului la apărare, instituind garanţii pentru respectarea acestuia de către organele judiciare.16 Capitolul 2. Aspecte ale dreptului la apărare a) Administrarea din oficiu de către organul judiciar a probelor în apărare Desfăşurarea procesului penal, fiind o activitate de ordine publică, trebuie să se deruleze în limitele garanţiilor instituite de legiuitor. Astfel,organele judiciare trebuie să depună toate diligenţele pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele pe bază de probe, în virtutea rolului activ al acestora. Rolul activ al organelor judiciare reprezintă principiul fundamental şi regula de bază a procesului penal, în temeiul căruia organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au dreptul şi datoria echivalentă de a interveni în mod efectiv în desfăşurarea procesului penal.17 În faza de urmărire penală, organele de urmărire penală trebuie să strângă probe atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, fiind ţinut de aceasta şi în situaţia în care este recunoscută fapta săvârşită. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să aducă la cunoştinţa persoanelor implicate în proces drepturile şi obligaţiile lor procesuale-astfel, mai înainte de a i se lua prima declaratie învinuitului sau inculpatului trebuie să i se aducă la cunoştinţă obiectul cauzei, încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a avea un apărător, dreptul de a nu face nici o declaraţie. Organele judiciare trebuie să asigure celui care solicită posibilitatea de a lua contact cu apărătorul său ales sau din oficiu,în situaţiile în care asistenţa juridică este obligatorie. Organul judiciar trebuie să îl îndrume pe cel în conflict cu legea în activitatea sa de apărare. Dacă învinuitul sau inculpatul nu are apărător ales şi asistenţa juridică este obligatorie, organul judiciar are obligaţia să îi desemneze un apărător.

16

Miron Ion ,Anane Ivan,Miron Cătălina – Drept procesual penal–parte generală,Ed.ExPonto,Constanţa 2006,pag16-17 Alexandru Boroi,Ungureanu Ştefania Georgeta,Jidovu Nicu, Măgureanu Ilie – Drept procesual penal, ed.Allbeck, 2001 , pag.39 17

9

Practic, acest lucru se realizează prin trimiterea unei adrese de către organul interesat –instanţă, organ de urmărire penală sau de cercetare penală ori a organului administraţiei publice locale- adresată serviciului de asistenţă judiciară organizat, în fiecare localitate,de către consiliul baroului. Desemnarea se realizează în mod aleatoriu, baroul de avocaţi va elibera o delegaţie avocatului desemnat care se va depune la dosarul cauzei.18 Referitor la asigurarea asistenţei juridice minorilor, se poartă serioase discuţii referitoare la pregătirea avocaţilor care asigură asistenţă juridică în astfel de cazuri, discuţii pe care le vom detalia în secvenţa dedicată asigurării asistenţei juridice învinuitului sau inculpatului. Rolul organelor judiciare se manifestă în tot procesul penal, acestea au obligaţia de a prezenta învinuitului sau inculpatului materialul de urmărire penală, şi să repete această operaţiune ori de câte ori este necesar, în condiţiile legii, dacă persoana respectivă mai are de formulat cereri sau de adăugat aspecte care necesită o nouă cercetare din partea organelor abilitate.19 Ministerul public apare ca un garant al respectării drepturilor persoanelor implicate în proces, respectare care implică şi aducerea la cunoştinţa acestora drepturile procesuale de care dispun, în scopul asigurării unei juste soluţionări a cauzei. În cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală are dreptul să citeze, în situaţiile în care consideră că este în interesul anchetei, Serviciul de Protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de la domiciliul minorului , părinţii minorului, sau, după caz, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea căruia ori supravegherea căruia se află minorul, la orice ascultare sau confruntare a minorului. Organul de urmărire penală are obligaţia să citeze persoanele respective la prezentarea materialului de urmărire penală. De asemenea, organul de urmărire penală este obligat să dispună efectuarea Referatului de evaluare de către Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de la domiciliul minorului, sub sancţiunea nulităţii absolute a tuturor actelor de procedură efectuate în cauză. Instanţa de judecată, este de asemenea obligată, să aducă la cunoştinţa inculpatului drepturile sale procesuale, dreptul de a fi asistat de un apărător ales, sau în situaţiile în care asistenţa juridică este obligatorie, se va acorda un termen pentru desemnarea unui apărător din oficiu, dacă partea nu îşi manifestă intenţia de a angaja unul. Instanţa este obligată să pună în discuţia părţilor orice schimbare a încadrării juridice a faptei, trebuie să asigure părţilor posibilitatea de a formula cereri, ridica excepţii, pentru o eficientă apărare. Judecarea cauzelor cu minori se realizează cu citarea Serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, părinţii minorului, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum şi orice altă persoană a cărei prezenţă este necesară la soluţionarea cauzei.20

18

Florentina-Olimpia Muţiu- Drept constituţional şi instituţii politice, ed. Mirton, Timişoara, 2006,pag 34 Alexandru Boroi,Ungureanu Ştefania Georgeta,Jidovu Nicu, Măgureanu Ilie – Drept procesual penal, ed.Allbeck, 2001 , pag.56 20 www.euroavocatura.ro › Jurisprudenta › Drept penal 19

10

b) Autoapărarea învinuitului sau inculpatului În materia dreptului la apărare, regula este cea a facultativităţii acestuia; legea permiţând persoanelor interesate să apeleze sau nu la acest oficiu. Excepţia este cea a situaţiilor expres prevăzute de lege în care asistenţa juridică este obligatorie-în cazul minorului, în cazul în care acesta este internat într-un centru de reeducare sau institut medical-educativ , militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, în cazul învinuitului sau inculpatului deţinut sau arestat, chiar în altă cauză, sau atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea de 5 ani sau mai mare. Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să contribuie la aflarea adevărului, interesul său fiind ca fapta să nu fie descoperită, desluşită sau probată. În condiţiile în care nu încalcă alte norme penale,el nu va fi tras la răspundere penală dacă prin fapta sa va denatura adevărul. Cu alte cuvinte, învinuitului sau inculpatului îi este permisă orice acţiune, în limite legale însă,pentru a-şi promova interesele procesuale. Prin drepturile procesuale instituite în favoarea învinuitului sau inculpatului, legiuitorul a instituit posibilitatea acestuia de a se autoreprezenta în cadrul procesului penal, fiind prevăzute un ansamblu de drepturi prin valorificarea căruia se poate obţine acest lucru.21 În continuare vom enunţa, nefiind însă o enumerare exhaustivă, acele drepturi care se înscriu în garantarea dreptului la apărare : Pentru faza de urmărire penală - Dreptul învinuitului sau inculpatului de a fi ascultat, de a da declaraţii; - Dreptul de a i se aduce, de îndată, la cunoştinţă învinuirea, motivele reţinerii sau arestării preventive, în limba pe care o înţelege; - Dreptul la asistenţă juridică de specialitate; - Dreptul de a refuza semnarea declaraţiilor, atunci când nu este de acord cu conţinutul acesteia-cererea de a da o nouă declaraţie sau de a completa declaraţiile date anterior nu trebuie să fie respinsă; - Dreptul de a participa la efectuarea unor acte de urmărire penală; - Dreptul de a fi citat; - Dreptul de a solicita administrarea probelor pe care le consideră de cuviinţă în apărarea sa; - Dreptul de a recuza organul de cercetare penală, procurorul sau judecătorul, invocând unul sau mai multe din motivele prevăzute de lege; - Dreptul de a cere suspendarea urmăririi penale sau a judecăţii, pe motiv de boală constatată printr-o expertiză medicală; - Dreptul de a solicita continuarea procesului penal în caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile; - Dreptul de plângere împotriva măsurilor şi actelor organelor de urmărire penală la procuror sau la instanţă, în funcţie de caz; - Dreptul de a lua la cunoştinţă de materialul de urmărire penală;

21

Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Parte generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pag. 80

11

Pentru faza de judecată - Dreptul de a fi citat; - Dreptul de a studia dosarul, prin arhiva instanţei; - Dreptul la asistenţă juridică de specialitate; - Dreptul de a cere administrarea probelor, dreptul de a formula cereri, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; - Dreptul de a citi consemnările făcute de grefier, pentru a se verifica corectitudinea întocmirii notelor de şedinţă; - Dreptul de a avea ultimul cuvânt; - Dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea măsurilor preventive; - Dreptul de a solicita liberarea provizorie, pe cauţiune sau pe control judiciar;22 c) Asistenţa juridică de specialitate De cele mai multe ori, asigurarea dreptului la apărare necesită cunoştinţe de specialitate, cunoştinţe care sunt deţinute de specialişti în domeniu- avocaţi. Dreptul de a fi asistat de un apărător ales sau numit din oficiu este un drept constituţional ( art. 24 alin. 2 Constituţia României revizuită), şi trebuie recunoscut în tot cursul procesului penal, fără discriminare. Asistenţa juridică constă în apărarea, asistarea şi reprezentarea părţilor din proces şi a altor persoane de către avocaţi. Apărarea în această formă trebuie să fie demnă, serioasă, în slujba adevărului; avocatul este independent şi se supune numai legii, statului profesiei de avocat şi regulamentului eticii profesionale.23 Apărătorul are o poziţie procesuală distinctă de cea a părţilor din proces, de cea o organelor judiciare care sunt ţinute de aflarea adevărului în cauza respectivă. El reprezintă interesele particularului pe care îl asistă sau reprezintă, depunând toate diligenţele pentru a obţine o soluţie favorabilă în cauză,însă el colaborează şi cu organele judiciare pentru aflarea adevărului. Este notabil faptul că despre contribuţia avocatului se poate afirma că aceasta este relativă, acesta lămurind cauza numai în măsura aspectelor care îl favorizează pe clientul său, lăsând neacoperite aspectele care pun clientul său într-o latură negativă. În acest domeniu este consacrată libertatea persoanelor de a-şi angaja sau nu un avocat-cu excepţia situaţiilor în care asistenţa juridică este obligatorie, în care părţile trebuie să fie asistate de un apărător. Astfel, există 2 feluri de asistenţă juridică-asistenţă juridică facultativă, dominată de libertatea persoanei interesate de a-si angaja avocatul pe care îl consideră potrivit pentru a-i promova interesele şi asistenţă juridică obligatorie, în care se aduce o atingere libertăţii persoanei de a-şi alege avocatul. În prima situaţie se încheie un contract de asistenţă juridică între apărător şi partea interesată, în care sunt inserate clauze contractuale privind drepturile şi obligaţiile părţilor. Motivat de lipsa posibilităţilor financiare ale unei persoane şi faptul că interesele sale ar putea fi prejudiciate de lipsa unei asistenţe de specialitate,

22 23

C. S. Paraschiv, M. Damaschin, Drept procesual penal, Parte generală, editura Lumina LEX, Bucureşti, 2004,pag 167 fsanp.ro/index.php/2012/02/dreptul-la-aparare/

12

decanul Baroului poate aproba acordarea asistenţei juridice gratuite, însă doar în cazuri excepţionale. În cea de a doua situaţie, a asistenţei juridice obligatorii, dacă persoana îndreptăţită nu şi-a angajat un apărător , organul de urmărire penală sau instanţa de judecată înaintează o comunicare scrisă serviciului de asistenţă juridică obligatorie,care va desemna un avocat din oficiu, însă cu respectarea recomandării legale ca acesta să fie din cei tineri, cu mai puţină experienţă. În această ultimă privinţă s-a susţinut în literatura de specialitate că se aduce atingere dreptului la apărare, în considerarea că un avocat stagiar nu poate acorda asistenţă juridică profesionistă în cauzele complexe deduse spre judecare în primă instanţă judecătoriei-instanţa în faţa căreia poate pune concluzii avocatul stagiar.24 Această situaţie există şi în cazul inculpaţilor minori. În cadrul unui proiect derulat de Unicef România în parteneriat cu Ministerul justiţiei s-au realizat , printre altele, cercetări referitoare la acordarea asistenţei juridice minorilor. Studiul relevă că în astfel de cazuri cei care asigură asistenţa juridică sunt avocaţii stagiari, criticându-se formalismul şi superficialitatea asistenţei juridice acordate de apărătorii din oficiu care adesea studiază dosarul în ultimul moment sau chiar în sala de judecată, care nu iau legătura cu minorii pentru a sta de vorbă din timp cu aceştia sau care, pur şi simplu, nu au dăruire şi preocupare pentru cauzele din oficiu. Printre argumentele invocate pentru un astfel de comportament se numără: - plata foarte proastă a avocaţilor din oficiu; - lipsa timpului; - profesia de avocat fiind o profesie liberală determină o preocupare mai mare pentru cazurile proprii şi se neglijează cele din oficiu.25 Având în vedere cele prezentate anterior, considerăm că activitatea apărătorilor din oficiu, în special în cauzele cu infractori minori ,este deficitară,fiind numeroase situaţiile în care apărătorii sunt contactaţi pentru efectuarea unui act de procedură penală chiar în momentul în care acesta trebuie să aibă loc, fără să se acorde timpul necesar unei discuţii între apărător şi inculpat, asistenţa căpătând astfel valenţe formale. De asemenea, se apreciază că se aduce o atingere substanţială garantării dreptului la apărare prin practica instanţelor de judecată de a desemna un avocat din oficiu, potrivit delegaţiei baroului, fără ca persoana cercetată să îşi dea acordul cu privire la persoana avocatului. În alte legislaţii, ca de exemplu cea germană, desemnarea apărătorului din oficiu se realizează de către organul judiciar în funcţie de gradul de dificultate al speţei de soluţionat, după ascultarea prealabilă a inculpatului. În această manieră se acordă o garanţie suplimentară dreptului la apărare, îmbinându-se astfel atât asistenţa juridică obligatorie cu dreptul inculpatului

24 25

fsanp.ro/index.php/2012/02/dreptul-la-aparare/ http://www.crj.ro/files/JJReport.pdf , pag 101

13

a-şi alege apărătorul. În ceea ce ne priveşte, considerăm că în legislaţia română, şi în special în cauzele cu minori, este binevenită o astfel de soluţie.26

Capitolul 3. Garantarea dreptului la apărare în legislaţia penală internă şi internaţională

a) Garantarea dreptului la apărare în legislaţia penală română Principiile fundamentale ale procesului penal constituie o instituţie cu caracter teoretic, însă cu largi implicaţii practice, formate de-a lungul anilor, pe baza unor percepte juridice, şi studiile oferite de ştiinţa dreptului procesual penal. În unele legislaţii, instituţia principiilor fundamentale nu are o consacrare clară, expusă în texte de lege. În alte legislaţii, această instituire are o reglementare, de regulă, înscrisă sub titlul unor reguli de bază în desfăşurarea procesului penal. În Codul de procedură penală român, primul titlu reglementează „Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal”, primul capitol fiind intitulat „Scopul şi regulile de bază ale procesului penal” (art. 2 – 8 C. proc. pen. Reglementând o parte din aceste reguli de bază). Prin reguli de bază ale procesului penal se înţelege ideile sau tezele pe care se întemeiază întregul sistem de instituţii procesuale şi care exprimă concepţiile juridice despre modul cum trebuie să se desfăşoare activitatea organelor judiciare27. În altă opinie, principiile fundamentale au fost definite şi ca reguli de bază ale procesului penal, cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal28. Având în vedere eficienţa acestora, se poate afirma că regulile de bază, pe lângă importanţa lor teoretică au şi o deosebită importanţă practică în activitatea organelor judiciare. Se au în vedere situaţiile nereglementate în detaliu sau parţial reglementate, ce fac obiectul soluţionării cauzelor penale. În aceste cazuri, se face apel la regulile de bază care orientează organul judiciar, soluţia în consens cu aceste principii fiind cel puţin teoretic pe aceeaşi linie cu cea dorită de legiuitor şi corespunzătoare tendinţei generale a practicii judiciare într-o anumită materie, la un moment dat. În sistemul nostru procesual penal, principiul garantării dreptului la apărare este inserat expressis verbis în art. 6 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat ca urmare a intervenţiei Legii nr.32/1990 şi a Legii nr. 281/2003, legi care au marcat, în general, o sporire considerabilă a garantării libertăţilor şi demnităţii personale în procesul penal, respectiv mutarea centrului de greutate al dreptului la apărare din planul abstract, legislativ, în domeniul concret, judiciar, statuându-se, mai întâi, că „dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot 26

Ţigănaşu Arion Janică- Garantarea dreptului la apărare- aspecte teoretice,legislative şi de practică judiciară , Ed.Aramis,Bucureşti 2002,pag 222 27 M. Basarab, Drept procesual penal. Partea generală,Cluj, 1973, pag. 53 28 Gr Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea generală, Tipografia Universităţii A.I. Cuza, Iaşi, 1986, pag. 38

14

cursul procesului penal” (alin. 1) şi că „orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal” (alin. 4)29. Dreptul la apărare este un drept fundamental al cetăţenilor, de tradiţie în istoria instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează distinct, deoarece, deşi este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, el prezintă un egal interes pentru întreaga activitate juridică, atât pentru cauzele penale, cât şi pentru cauzele de altă natură30. Ca un corolar al acestui principiu, de lege lata, organele judiciare penale au, conform prevederilor cuprinse în art. 6 alin. (2), (3), şi (5) C. proc. pen. 31, următoarele obligaţii: - de a asigura părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile legii; - de a administra, din oficiu sau la cerere, toate probele necesare în apărare. De pildă, conform art. 202 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală este obligat să adune probe atât în defavoarea, cât şi în favoarea învinuitului sau inculpatului. Această îndatorire trebuie îndeplinită, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta. - de a încunoştinţa, de îndată şi înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a faptei. Prin intermediul prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul are posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, putându-şi organiza apărarea în cunoştinţă de cauză. Acelaşi lucru se poate realiza astăzi şi cu ocazia ascultării învinuitului sau inculpatului, înaintea audierii, în diferite etape ale procesului penal. Declaraţia învinuitului sau inculpatului, precum şi a celorlalte părţi pot fi privite nu numai ca mijloace de probă în procesul penal, dar şi ca garanţii ale exercitării apărării. - de a-i asigura învinuitului sau inculpatului posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării; - de a încunoştinţa pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în „procesul-verbal de ascultare”. Este vorba chiar de declaraţia pe care organul de urmărire penală o ia învinuitului sau inculpatului cu ocazia ascultării sale, după regulile prevăzute de art. 69-74 C. proc. pen.32, cu modificările ulterioare introduse prin Legea nr. 281/2003 şi legea nr. 356/2006. Această dispoziţie legală trebuie 29

Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag.216 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii publice, Ed. All Beck, Vol. I, Bucureşti, 2003, pag. 312 31 Pentru a-l face compatibil cu art. 6 parag. 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 281/2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală prevede că alin. 3 al art.6 are următorul cuprins: „Organele judiciare au obligaţia sa-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării”. 32 În literatura penală, s-a subliniat, pe bună dreptate, faptul că prevederea din art. 6 alin. (5) C. proc. pen. trebuie interpretată în sensul că încunoştinţarea învinuitului sau inculpatului trebuie să aibă loc înainte de a i se cere, conform art. 70 alin. (2) C. proc. pen., să dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce, nu in momentul ascultării învinuitului sau inculpatului, aşa cum se întâmplă frecvent în practică, iar consemnarea realizării acestei obligaţii se poate face în orice act procedural, întocmit înainte ca învinuitul să scrie personal declaraţia. 30

15

înţeleasă în sensul că în procesul verbal de ascultare trebuie să se facă menţiunea că înainte de a i se fi luat învinuitului sau inculpatului prima declaraţie, inclusiv cea scrisă de personal, s-a făcut înştiinţarea sa în legătură cu fapta care formează obiectul cauzei, cu încadrarea juridică a acesteia, cu dreptul de a fi asistat de un apărător, precum şi în legătură cu dreptul de a nu da nici o declaraţie, în absenţa apărătorului ales sau din oficiu, după caz (dreptul la tăcere), atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa [art. 70 alin. (2) C. proc. pen.]. Prin „proces-verbal de ascultare” nu trebuie să se înţeleagă doar declaraţia pe care organul de urmărire penală o ia învinuitului sau inculpatului cu ocazia ascultării sale, ci şi declaraţia pe care acesta o scrie personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, în care acesta consemnează că i s-a adus la cunoştinţă învinuirea şi dreptul de a fi asistat de un apărător. Sub acest aspect, cum ascultarea făptuitorului poate interveni şi în etapa actelor premergătoare, adică înainte de începerea urmăririi penale conform art. 224 C. proc. pen., considerăm că prevederile art. 6 alin. (5) C. proc. pen., trebuie extinse prin interpretare la persoana făptuitorului, în sensul că organele judiciare au obligaţia încunoştinţării, înainte de a i se lua prima declaraţie, în vederea începerii urmăririi penale. De asemenea nu există nici un impediment ca organul de urmărire penală să consemneze realizarea acestei importante garanţii procesuale în orice alt act procedural, cu condiţia să fie anterior luării sau obţinerii unei declaraţii. În ipoteza în care nu este începută urmărirea penală, consemnarea se va face chiar în cuprinsul procesului-verbal de efectuare a actelor premergătoare (art. 224 alin. Ultim C. proc. pen.). În orice caz, obligativitatea instituită de art. 6 alin. (5) C. proc. pen. este în consens cu art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care reprezintă o componentă a dreptului intern românesc, din momentul ratificării prin Decretul nr. 212/1974, şi care prevede expres că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul, în condiţii de deplină egalitate, să fie informată, în cel mai scurt termen, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce, să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul ca şi-l alege, iar dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi ori de câte ori interesul justiţiei o cere să i se atribuie un apărător din oficiu. Nefiind enumerată în mod expres printre cazurile enumerate în art. 197 alin. (2) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, omisiunea încunoştinţării învinuitului sau inculpatului, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, aparţine, după părerea noastră, categoriei nulităţilor relative33. Odată invocată, însă, ea atrage, eo ipso, anularea actului şi, eventual a celor subsecvente. Astfel, sintagma „înainte de a i se lua prima declaraţie” are semnificaţia că, în ipoteza dată, vătămarea procesuală se prezumă, găsindu-ne practic în faţa unei nulităţi relative prezumate. Ea se poate invoca, la fel ca orice altă nulitate relativă, în cursul efectuării actului, când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, când partea a lipsit la efectuarea actului. În mod excepţional, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea 33

Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 228

16

adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa poate lua în considerare şi din oficiu încălcările de lege, în orice stare a procesului. - de a lua măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales. Dreptul la apărare este unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, fiind înscris în art. 24 din Constituţie, în care se arată că „Dreptul la apărare este garantat” [alin. (1)], „În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu” [alin. (2)]. În Legea privind organizarea juridică nr. 304/2004, în art. 15 se prevede: „Dreptul al apărare este garantat. În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător ales sau din oficiu, potrivit legii”. În acest fel, modificările care au fost aduse Codului de procedură penală din 1968, care a prevăzut printre regulile de bază ale procesului penal şi principiul „garantării dreptului la apărare”, nu au făcut altceva decât să dezvolte prevederile constituţionale şi cele ale Legii de organizare judecătorească, aliniindu-se, în acelaşi timp, la reglementările internaţionale privind drepturile omului. Din aceste reglementări rezultă, aşadar, că dreptul la apărare are un conţinut complex34, cuprinzând următoarele: a) posibilitatea părţilor de a se apăra singure în procesul penal. Pentru aceasta li se recunosc largi drepturi procesuale. De pildă: - potrivit art. 66 şi art. 70 C. proc. pen., învinuitul sau inculpatul are dreptul de a cunoaşte învinuirea ce i se aduce şi de a o combate prin probe; - învinuitul sau inculpatul are dreptul să participe în mod direct la efectuarea unor acte de urmărire penală (cum sunt cercetarea la faţa locului şi reconstituirea) şi la toate actele de judecată (art. 129, art. 130 şi art. 291 C. proc.pen); - în faza de judecată toate părţile pot să-şi exercite dreptul la apărare în cadrul dezbaterilor (art. 340 C. proc. pen)35 În acest stadiu procesual, inculpatul are ultimul cuvânt tocmai în vederea exercitării unei bune apărări. Având ultimul cuvânt, inculpatul poate să-şi facă apărarea, atât pe latura penală, combătând învinuirea susţinută de procuror şi de partea vătămată, cât şi pe latura civilă, încercând să dovedească netemeinicia pretenţiilor materiale formulate de partea civilă. - învinuitul are dreptul de a cunoască probele ce-l învinuiesc (art. 250, art. 294 C. proc. pen), iar după prezentarea materialului de urmărire penală, de a formula cereri noi sau de a face declaraţii suplimentare. De pildă, în cauzele penale cu 34

N. Voicu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paidea, 1998, pag. 108; I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, pag. 149 35 În practica judiciară s-a decis că dreptul la apărare al inculpatului este un drept complex şi se manifestă sub mai multe aspecte, nereducându-se numai la obţinerea de asistenţă juridică din partea unui apărător calificat. De pildă, neacordarea ultimului cuvânt inculpatului cu ocazia unei excepţii de natură să atragă în caz de admitere o sentinţă de dezînvestire ce nu rezolvă fondul cauzei, i-a lezat dreptul de apărare, deoarece restituirea cauzei la procuror are în ceea ce-l priveşte pe inculpatul arestat consecinţe asupra libertăţii sale. Totodată, ultimul cuvânt al inculpatului îi prilejuieşte acestuia posibilitatea de a se manifesta şi de a lua poziţie faţă de procesul care s-a desfăşurat şi de modul în care instanţa înţelege să rezolve cauza (a se vedea Trib. Suprem, decizia penală nr. 2669/1976, R.R.D. nr. 10/1977, pag. 63).

17

inculpaţi, organul de cercetare penală îl cheamă pe inculpat si-i pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, făcându-i-se cunoscută şi încadrarea juridică a faptei săvârşite. Totodată, organul de urmărire penală asigură posibilitatea inculpatului de a lua cunoştinţă de material. De asemenea, chiar în cauzele penale în care nu există inculpat, ci învinuit, atunci când urmărirea penală se efectuează fără punerea în mişcare a acţiunii penale, organul de cercetare penală, dacă constată că împotriva învinuitului sunt probe suficiente, procedează la o noua ascultare a acestuia si-l întreabă dacă are noi mijloace de apărare. Dacă învinuitul nu a propus probe noi sau propunerea nu a fost găsită temeinică şi dacă cererea a fost completată potrivit propunerilor făcute, cercetarea se consideră terminată şi dosarul privind pe învinuit este înaintat procurorului spre a decide potrivit art. 262 C. proc. pen. În temeiul art. 257 C. proc .pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, în această situaţie, procurorul primind dosarul, cheamă pe învinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală conform dispoziţiilor art. 250 şi urm. C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător. Oricare dintre părţile procesului penal are dreptul de a folosi căile de atac prevăzute de lege (art. 362, 385², 387, 396 C. proc. pen.) etc. Astfel, legea prevede că, în anumite limite, fiecare parte din proces poate ataca, folosind căile ordinare (apelul şi recursul), hotărârile penale nedefinitive, iar în anumite condiţii poate utiliza şi căile extraordinare de atac, în mod nemijlocit (contestaţia în anulare şi revizuirea)36. b) obligaţia organelor judiciare de a avea în vedere, din oficiu, şi aspectele favorabile părţilor. Astfel, în ipoteza în care părţile nu acţionează pentru administrarea unor probe care susţin interesele lor, organele judiciare le pot administra din oficiu, luând în considerare toate împrejurările cauzei. Ele au obligaţia de a aduce la cunoştinţa părţilor drepturilor procesuale ce le au şi de a le ajuta în apărările ce şi le fac. În acest context, se poate susţine că drepturile procesuale ale părţilor ar rămâne neexercitate fără îndeplinirea de către organele judiciare a obligaţiei de a le face cunoscute părţilor cărora le sunt acordate. c) posibilitatea, sau în cazurile prevăzute de lege, obligaţia acordării asistenţei juridice în procesul penal. Astfel, potrivit art. 171 alin. (1) C. proc. pen., învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de un apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare penale sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege [art. 171 alin. (2) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 şi apoi prin Legea nr. 356/2006]. În cursul judecăţii, asistenţa juridică mai este obligatorie şi în cauzele în 36

Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 230

18

care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare [art. 171 alin. (3) C. proc. pen.]. De asemenea, asistenţa juridică este obligatorie şi în cazul în care procurorul solicită revocarea măsurilor de siguranţă (internarea medicală, interzicerea unei funcţii sau profesii, interzicerea de a se afla în anumite localităţi), potrivit art. 437 alin. (3) C. proc. pen. În situaţia în care asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatului şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Împuternicirea apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales. Dacă la judecarea cauzei, apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza se amână, cu excepţia cauzelor în care absenţa apărătorului este nejustificată şi nu asigură substituirea. Sub acest aspect, în doctrină, s-a subliniat că legislaţia română nu respectă integral prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 6 parag. 3 lit.c), deoarece, conform art.191 C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, inclusiv cele determinate de apărarea din oficiu, sunt recuperate de la inculpatul condamnat. Or, în aceste condiţii, apărarea din oficiu nu este complet gratuită. Aceeaşi este situaţia şi în cazul serviciilor prestate de interpret, contrar prevederilor art. 6 parag. 3 lit. e) din Convenţie. Asistenţa juridică reprezintă o garanţie fundamentală a dreptului la apărare. Ea este asigurată de un apărător, persoană cu pregătire juridică care are, prin lege, posibilitatea să apere drepturile şi interesele legitime ale părţilor. Dreptul la apărare este garantat numai în condiţiile prevăzute de lege, nefiind permisă utilizarea unor mijloace ce ar conduce la distorsionarea adevărului sau la împiedicarea desfăşurării procesului penal. De pildă, art. 172 alin (4) C. proc. pen. instituie posibilitatea luării de contact a apărătorului cu reţinutul sau arestatul preventiv, „asigurându-i-se confidenţialitatea convorbirilor”, ca un drept generic, necondiţionat. Aceasta presupune o consultare efectivă şi nemijlocită a apărătorului de către învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat, fără a fi grefată pe vreun act de urmărire penală, fără nici o excepţie. Raţiunea acestei reglementări rezidă în aceea că măsura reţinerii sau arestării este luată pentru izolarea inculpatului de societate, nu de propriul său apărător. De aceea, în urma modificărilor din 2003, procurorului nu-i este permis să interzică nici măcar temporar contactul, chiar dacă ar aprecia că acesta ar fi dăunător în mecanismul aflării adevărului, în cazuri determinate. În afară de aceasta contactul trebuie să fie direct şi confidenţial, în sensul că personalul locului de deţinere trebuie să asigure paza, nu şi ascultarea convorbirilor arestatului cu apărătorul său. Nerespectarea prevederilor legale ce se constituie ca adevărate garanţii ale dreptului la apărare (asistenţă juridică, prezentarea materialului de urmărire penală, ascultarea învinuitului sau inculpatului în diferite etape ale procesului penal, posibilitatea de a participa la toate actele de urmărire penală etc.) poate atrage nulitatea actelor procesuale efectuate în acest mod, cu obligaţia refacerii lor în condiţiile legii (art. 197 C. proc. pen.), în actuala redactare, după modificările din 2006.

19

b) Garantarea dreptului la apărare prevăzut în materie internaţională Reglementările art. 6 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. pen. dau satisfacţie, în mare măsură, prevederilor de principiu cuprinse în art. 6 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după care „orice persoană acuzată are dreptul în special: - „să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse contra sa”37. O asemenea regulă este firească, întrucât o apărare nu poate fi eficace decât atunci când persoana urmărită ştie de ce este acuzată. Prin „acuzaţie” se înţelege notificarea oficială emanând de la o autoritate competentă privind învinuirea referitoare la săvârşirea unei infracţiuni. „Natura acuzaţiei” este calificarea juridică dată faptelor materiale reproşate persoanei urmărite. „Cauza acuzaţiei” are în vedere însăşi fapte materiale de care este acuzată persoana urmărită. În ceea ce priveşte exigenţele termenului, a limbii uşor de înţeles pentru acuzat şi a caracterului detaliat al acuzaţiei, este vorba de date care dau loc unei interpretări de la caz la caz. De pildă, Curtea nu pretinde ca toate piesele procedurii să fie traduse, ci doar actul de acuzare38. În majoritatea legislaţiilor interne se, prevede că atât persoana urmărită, cat şi apărătorul său pot lua la cunoştinţă de dosar. În legătură cu această chestiune, jurisprudenţa europeană a decis că dreptul la consultarea dosarului face distincţie, când procedura îi permite, între faza administrativă şi faza judiciară, dreptul de comunicare neputând fi exercitat decât în cadrul celei de-a doua. De asemenea, Curtea a recunoscut dreptul de a consulta dosarul şi acuzatului, dacă acesta nu avea angajat un apărător, făcând trimitere la principiul egalităţii armelor, conform art. 6 parag. 1 coroborat cu art. 6 parag. 3. - „să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale”.Aşa cum s-a apreciat şi în doctrină, expresia folosită de autorii Convenţiei este destul de vagă, judecătorii europeni stabilind de la caz la caz dacă este vorba de violarea art. 6 parag.3 lit. b) (de pildă, dacă o persoană şi-a putut consulta un avocat ori dacă unei persoane care nu a avut avocat ales i s-a desemnat unul din oficiu care îl asistă pe un coinculpat cu care acesta se află în conflict de interes sau dacă acuzatul ori apărătorul său n-a putut lua la cunoştinţă de conţinutul dosaruluiori dacă n-a avut acces la unele acte în anumite stadii ale procedurii etc.). Comisia, definind noţiunea de „înlesnire” a considerat că acesta include posibilitatea pentru cel acuzat de a lua cunoştinţă de rezultatul investigaţiilor desfăşurate pe întreg parcursul procedurii. Aceasta, însă, nu presupune un acces nelimitat la dosarul de anchetă şi este necesar ca cel acuzat să facă dovada că procedura defectuoasă i-a cauzat un prejudiciu. De asemenea, Comisia şi Curtea au decis că accesul avocatului apărării la dosar este suficient prin el însuşi pentru a fi considerate îndeplinite cerinţele art. 6 parag.3 lit. b). În ceea ce priveşte posibilitatea celui acuzat de a se sfătui cu un avocat, s-a conchis că prezenţa poliţiştilor sau a altor persoane de pază în timpul 37

Curtea a decis că este încălcat dreptul de a fi informat atunci când o persoană domiciliată într-o tară a fost învinuită de săvârşirea unei fapte penale într-o altă ţară şi i s-a adus la cunoştinţă acest lucru prin documente redactate în limba celei de-a doua ţări. În ciuda cererilor repetate de a i se aduce acuzaţiile într-una din limbile oficiale ale Naţiunilor Unite, cea de-a doua ţară l-a judecat în contumacie şi l-a declarat în cele de urmă vinovat, fără a-i răspunde la cererile formulate. 38 Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 217

20

discuţiilor dintre aceştia, încalcă art.6 parag. 3 lit. b). Comisia a apreciat că, în principiu, discuţiile dintre cel acuzat şi avocatul său trebuie să se desfăşoare în particular, în scopul de a conserva relaţia confidenţială între cei doi şi secretul profesional al avocatului. Curtea a decis, însă, că în împrejurări excepţionale statul poate limita aceste consultaţii particulare (de pildă, atunci când există bănuiala că avocatul abuzează de situaţia sa profesională, acţionând în secret în înţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau a distruge probe ori făcând obstrucţie, în orice mod, mersului justiţiei). - „de a se apăra el însuşi sau de a beneficia de asistenţa unui apărător ales, şi dacă nu are mijloace de a remunera un apărător, de a putea fi asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, când interesele justiţiei o cer. Din cuprinsul acestei reguli, rezultă că principiul dreptului la apărare comportă mai multe modalităţi, şi anume: a) „dreptul celui interesat de a se apăra el însuşi”. Aceasta presupune, evident, ca acuzatul să aibă acces la dosar şi ca actele de procedură importante să-i fie comunicate. El poate, de asemenea, să ceară să i se permită să asiste la audieri şi să se exprime, astfel încât prezenţa acuzatului nu tinde doar la stabilirea adevărului, ci şi la salvgardarea apărării sale. În ipoteza în care judecătorul naţional apreciază că apărarea acuzatului riscă să fie iluzorie, de pildă datorită lipsei de experienţă şi de pregătire, trebuie să-i desemneze un apărător. Atunci când se ia faţă de acuzat măsura reţinerii, jurisprudenţa Curţii nu proclamă în favoarea acuzatului un drept automatic şi general la prezenţa unui avocat, ci, de la caz la caz, Curtea apreciază dacă au fost respectate exigenţele Convenţiei. b) „dreptul celui interesat de a recurge la serviciile unui avocat”. Aceasta presupune ca legiuitorul naţional să-i asigure o comunicare liberă, în condiţii de confidenţialitate cu apărătorul său, ca o exigenţă elementară a procesului echitabil. Legislativul trebuie, de asemenea, să prevadă un sistem de apărare gratuită pentru acuzatul incapabil de a remunera avocatul său „atunci când interesele justiţiei o cer”. În acest fel, dreptul de a fi asistat de un avocat devine un drept efectiv. Pentru a determina aceste interese ale justiţiei, judecătorii europeni iau în considerare ansamblul afacerii, complexitatea sa şi importanţa pedepsei care a fost pronunţată în primă instanţă sau gravitatea infracţiunii. - „de a interoga sau de a face să fie interogaţi martorii în acuzare şi de a obţine citarea şi interogarea martorilor în apărare în aceleaşi condiţii ca şi martorii în acuzare”39. Scopul acestei dispoziţii este acela de a plasa persoana urmărită, în ceea ce priveşte audierea martorilor, pe o poziţie de egalitate cu Ministerul Public. Noţiunea de „martor” este interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o manieră autonomă. Nu este vorba în mod necesar de martori, în sensul dreptului intern, ci de persoane, care relatează în faţa poliţiei sau justiţiei ceea ce au văzut sau ceea ce cunosc în legătură cu faptele ce formează obiectul acuzaţiei. În privinţa martorilor obişnuiţi, care acceptă să depună cu feţele descoperite, nu sunt probleme. Aceşti martori vor fi convocaţi la audiere şi interogaţi normal. 39

Curtea a hotărât că art. 6 parag. 3 lit. d) este încălcat atunci când o condamnare se întemeiază pe declaraţiile unor martori anonimi pe care apărarea nu fusese în măsură să-i asculte.

21

Convocarea şi interogarea sunt foarte importante, deoarece, după Convenţie, judecătorul naţional nu ar putea, în caz de îndoială, să se bazeze pe mărturisirile anterioare şi să declare acuzatul vinovat, fără să-i audieze martorii. Odată convocaţi martorii, acuzatul trebuie să aibă ocazia să-i interogheze sau să facă să fie interogaţi în timpul anchetei ori, atunci când există, în timpul instrucţiei. Aceste reguli sunt completate cu ideea, după care interogatoriul în afara şedinţei de judecată, prezintă o mai mică importanţă dacă există şi alte probe. Probleme se ridică, însă, în legătură cu martorul anonim, adică în legătură cu acel martor care înţelege să depună doar cu condiţia de a nu-şi dezvălui identitatea, probleme care se pun în afaceri de mare banditism, de omucid voluntar şi de trafic de droguri. Aceşti martori sunt puşi în faţa unei alternative: să depună descoperiţi dar cu riscul la represalii; să depună sub semnul anonimatului, ceea ce îi salvează de riscul represaliilor, dar aduce atingere dreptului la apărare, fiind nesocotit principiul contradictorialităţii. Curtea afirmă că utilizarea depoziţiilor anonime pentru a fundamenta o condamnare nu este întrutotul incompatibilă cu Convenţia. Admiterea martorilor anonimi presupune, însă, îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: a) să existe şi alte probe; b) să intervină un judecător, care să verifice credibilitatea martorilor; c) apărarea să poată pune la îndoială declaraţiile martorilor, ceea ce implică posibilitatea interogării acestuia. - „de a fi asistat gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în timpul procesului”40. În privinţa acestei dispoziţii, jurisprudenţa Curţii a decis, mai întâi că aceasta implică nu numai dreptul la interpretarea dezbaterilor, ci şi traducerea tuturor actelor de procedură, pentru ca apoi să precizeze că asistenţa gratuită de către un interpret nu presupune traducerea integrală a dosarului, ci doar a acelor acte de procedură pe care acuzatul trebuie să fie în măsură să le înţeleagă în scopul de a se apăra corect. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia de a sublinia că exigenţa gratuităţii interzice statului recurgerea ulterioară la rambursarea de la persoana condamnată a cheltuielilor angajate de traducere. Dacă parag. 3 al art. 6 din Convenţie cuprinde importante garanţii menite să asigure exercitarea în condiţii optime a dreptului la apărare, parag. 1 stabileşte condiţiile, cadrul în care pot fi exercitate drepturile procesuale ale inculpatului inclusiv dreptul la apărare. Acestea sunt: - judecarea cauzei să fie echitabilă, adică fiecare parte să aibă posibilitatea folosirii mijloacelor procesuale pe poziţie de egalitate cu a adversarului, care nu trebuie să beneficieze de o situaţie privilegiată, de natură a-i asigura un avantaj substanţial în promovarea propriilor interese; - judecarea cauzei să fie publică, cu excepţia situaţiilor în care instanţa apreciază că se poate renunţa la publicitatea şedinţei pentru protejarea moralităţii, a ordinii publice sau a securităţii naţionale într-o societate democratică, precum şi pentru protejarea intereselor minorilor, a vieţii private a părţilor din proces sau când, în împrejurări speciale, publicitatea este de natură a duce atingere intereselor justiţiei; 40

S-a considerat că această dispoziţie se aplică tuturor actelor de procedură efectuate împotriva celui interesat şi pe care trebuie să le înţeleagă pentru a beneficia de un proces echitabil

22

- judecarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil, ca o expresie a principiului promptitudinii represiunii, avându-se în vedere complexitatea cauzei, modul în care autorităţile au contribuit la soluţionarea acesteia şi conduita părţilor din proces, în special a inculpatului; - instanţa să fie independentă, ceea ce înseamnă că judecarea cauzelor trebuie să se facă de tribunale abilitate de lege, iar statul să nu procedeze în mod arbitrar la instituirea unor jurisdicţii excepţionale şi să nu existe ingerinţe din partea puterii executive; - instanţa să fie imparţială, adică nepărtinitoare, ceea ce semnifică recunoaşterea dreptului inculpatului de a nu fi judecat de persoane care au anumite legături cu părţile din proces şi care ar putea fi bănuite, din acest motiv, de o conduită părtinitoare. Enumerarea cuprinsă în art. 6 parag. 3 cu privire la prerogativele ce sunt acordate apărării nu este limitativă ci doar exemplificativă, deoarece ea nu reprezintă decât o aplicaţie particulară a principiului general al procesului echitabil formulat în art. 6 parag. 1.

Capitolul 4. Dreptul la apărare în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (exemple din jurisprudenţă)

Recunoscute de articolele 6.3 din CEDO şi 14. 3 din PIDCP (Pactul Internaţional ci privire la drepturile Civile şi Politice), acestea sunt destinate să asigure persoanei, în special în materie penală, o apărare concretă şi efectivă (Artico, 13 mai 1980, A. 37 şi 33). Interpretarea articolului 6. 3 urmăreşte două linii directoare. Pe de o parte, analizând exigenţele impuse de 3 al articolului 6 în aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat şi de al.1, judecătorul european ia în considerare obiectul şi scopul întregului articol 6 ( Colozza contra Italia, 12 februarie 1985, A.89); din această perspectivă, principiul egalităţii armelor şi principiul contradictorialităţii dobândesc o importanţă deosebită, persoana în cauză trebuind să se poată face auzită în toate stadiile dezbaterii judecătoreşti. Pe de altă parte, recurgerea la teoria obligaţiilor pozitive îi permite judecătorului european să amintească faptul că statelor le revine obligaţia de a adopta măsuri pozitive pentru a asigura respectarea efectivă a drepturilor prevăzute de articolul 6. Hotărârea Makhfi contra Franţa, din 19 octombrie 2004, ilustrează în mod edificator această exigenţă de efectivitate. Curtea stabileşte că articolul 6 (al. 1 şi 3) impune, în cazul unui proces cu juraţi, ca acuzaţii, apărătorii, juraţii şi judecătorii să nu se afle într-o stare de oboseală excesivă şi să beneficieze de capacităţile lor depline pentru a urmări dezbaterile şi a-şi pleda cauza, în cazul unora, respectiv pentru a pronunţa o hotărâre clară, în cazul celorlalţi- ceea ce nu s-a întâmplat în speţă, deoarece avocatul acuzatului a trebuit să pledeze la ora 4 dimineaţa, după aproximativ 14 ore de dezbateri, iar curtea să delibereze între orele 6 şi 8 dimineaţa. 23

a. Dreptul individului/persoanei de a nu se autoincrimina Urmând exemplul hotărâri Imbroscia contra Suedia (24 noiembrie 1993), judecătorul european a readus în actualitate unele garanţii implicite ale echităţii procedurale. Curtea europeană afirmă astfel că dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu contribui cu nimic la propria incriminare constituie o exigenţă elementară a procesului echitabil, deşi contrar PIDCP- dreptul de a nu depune mărturie împotriva propriei persoane nu este garantat în mod expres de articolul 6 din Convenţie (Funke, 25 februarie 1993). Conform CDO, dreptul de a nu depune mărturie contra propriei persoane semnifică faptul că acuzatul nu trebuie să fie supus nici unei presiuni fizice sau psihologice de către autorităţile care anchetează,pentru a obţine astfel mărturii(nr. 248/1987, dec. 30 martie 1992, Glenford Campell contra Jamaica).41 Legea nr. 2000-516 din 15 iunie 2000 consolidând protecţia prezumţiei de nevinovăţie şi drepturile victimelor garantează persoanei arestate dreptul la tăcere. Judecătorul comunitar l-a precedat pe judecătorul european pe această cale, deoarece CJCE consacrase dreptul de a nu depune mărturie împotriva propriei persoane (în beneficiul persoanelor juridice, în domeniul infracţiunilor împotriva dreptului concurenţei) ca element al unui principiu general al dreptului comunitardrepturile la apărare- considerând că nici articolul 6 al CEDO, nici jurisprudenţa Curţii europene nu consacrau un asemenea drept (CJCE, 18 octombrie 1989, Orkem, cauza 394/97). a) Dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare este destinat să-l protejeze pe inculpat împotriva coerciţiei abuzive a autorităţilor. Domeniul de aplicare al dreptului este circumscris materiei penale, în sensul Convenţiei, fiind astfel susceptibil de a viza o procedură fiscală( JB contra Elveţia, 3 mai 2001). Judecătorul european precizează că dreptul de a nu contribui la propria incriminare este aplicabil procedurilor penale privind toate tipirile de infracţiuni penale, de la cea mai simplă, până la cea mai complexă (Saunders contra Marea Britanie, 17 decembrie 1996). Pe de altă parte, acest drept, la fel ca toate garanţiile procesului echitabil, este aplicabil fazei anterioare celei de judecată şi, în consecinţă, cuprinde dreptul la tăcere pe parcursul interogatoriului efectuat la poliţie (Murray contra Marea Britanie, 8 februarie 1996). CJCE consideră, de asemenea, că dreptul de a nu depune mărturie împotriva propriei persoane nu se aplică în cazul unei proceduri civile (CJCE, 10 noiembrie 1993, Otto BV contra Postbank NV).42 b) Plasat de judecătorul european în centrul noţiunii de proces echitabil, dreptul la tăcere presupune ca tăcerea persoanei urmărite să nu poată antrena condamnarea acesteia sau recunoaşterea faptelor imputate. Prin urmare, acuzarea trebuie să-şi fondeze argumentarea fără a recurge la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, neţinând seama de voinţa acuzatului. Această cerinţă este încălcată, spre exemplu, în cazul în care elementele de probă constau în mărturii făcute de un acuzat unui codeţinut, informator al poliţiei, însărcinat de aceasta să 41 42

Frederic Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, editura Polirom, Timişoara, 2006, pagina 267 Frederic Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, editura Polirom, Timişoara, 2006, pagina 269

24

obţină informaţii de la persoana în cauză (Allan contra Marea Britanie, 5 noiembrie 2002). Dreptul de a nu contribui la propria incriminare nu se limitează deci la mărturisirile despre faptele săvârşite sau la remarcile autoincriminatoare, ci se referă la orice depoziţie obţinută prin constrângere şi folosită ulterior în cursul procesului penal; în schimb, acest drept nu se extinde la utilizarea, în cadrul unei proceduri penale, a datelor obţinute prin constrângere, însă existentente independent de voinţa suspectului. Înţeles astfel, dreptul de a păstra tăcerea constituie o protecţie a prezumţiei de nevinovăţie. Hotărârile Heaney şi McGuiness şi Quinn contra Irlanda (21 decembrie 2000) sublinează strânsa legătură existentă între prezumţia de nevinovăţie şi dreptul individului de a se autoincrimina, lezarea acestuia din urmă antrenând o încălcare a art.6.2 c) Dreptul de a păstra tăcerea nu este însă absolut, aşa încât trebuie să fie luate în considerare toate circumstanţele, cu precădere ponderea diferitelor elemente de probă, pentru a cerceta dacă faptul de a desprinde din tăcerea acuzatului concluzii defavorabile acestuia încalcă art.6; aşa se întâmplă, spre exemplu, în cazul în care judecătorul pe fond care a atras atenţia juriului să tragă concluzii în defavoarea persoanei în cauză (Condron contra Marea Britanie, 2 mai 2000; Beckles contra Marea Britanie, 8 octombrie 2002). Într-un cuvânt, deşi simpla tăcere a acuzatului nu poate permite să se conchidă în sensul vinovăţiei sale, aceasta poate totuşi să se coroboreze cu alte elemente în acuzare.43 b. Dreptul de a participa la propriul proces Trebuie să fie întrunite condiţiile unei participări efective. a) În primul rând, acuzatul trebuie să fie informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa, în mod amănunţit şi într-o limbă pe care să o înţeleagă. Acest drept al acuzatului se referă nu numai la faptele materiale aduse în acuzarea sa, ci şi la încadrarea juridică a faptelor pe parcursul deliberărilor de către o curte de apel aduce atingere dreptului garantat de art.6.3 (Pelissier şi Sassi contra Franţa, 25 martie 1999). Tot astfel, posibilitatea de a declara un recurs cu şanse de admisibilitate împotriva unei decizii de condamnare nu trebuie îngrădită prin absenţa de motivaţie a respectivei decizii (Hadjianastassiou, 16 decembrie 1992). Secţia penală a Curţii de casaţie, care nu ezitase să declanşeze din oficiu o acţiune întemeiată pe încălcarea art.6.3, aplică jurisprudenţa Pelissier şi Sassi, considerând că judecătorilor din cauzele penale le revine rolul de a da faptelor cu care au fost sesizaţi încadrarea corectă, dar cu condiţia ca inculpatului să i se fi oferit posibilitatea de a-şi prezenta apărarea cu privire la noua încadrare avută în vedere.44 În materie penală, dreptul acuzatului de a participa în mod real la propriul proces, deşi nu este garantat explicit de art.6, este un drept inerent procesului echitabil. Exercitarea efectivă a acestui drept presupune ca persoana în cauză să poată nu numai să asiste la dezbateri, ci şi să le asculte şi să le urmărească (Standford, 23 februarie 1994). Statele trebuie astfel să adopte măsurile pozitive necesare pentru ca 43

Dumitru Gheorghe, Drept procesual penal. Partea generală,Editura Confession, 2006, pagina 123

44

Frederic Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, editura Polirom, Timişoara, 2006, pagina 273

25

persoana urmărită să aibă posibilitatea să înţeleagă acuzaţiile ce i se aduc şi să ia în privinţa procedurii decizii conforme intereselor sale (Vaudelle contra Franţa, 30 ianuarie 2001: necesitatea de a asigura asistenţă sau reprezentare unui acuzat major sub curatelă, în cadrul unui proces penal), precum şi pentru ca desfăşurarea procesului să favorizeze înţelegerea procedurii. Cerinţa se cuvine îndeplinită în special în cazul unei proceduri penale îndreptate împotriva unui minor, pentru ca acesta să poată înţelege în linii mari natura procesului şi miza sa în ceea ce-l priveşte; judecătorul european stabileşte în acest caz obligaţia statului de a-şi organiza sistemul judecătoresc aşa încât copilul să poată fi judecat de o jurisdicţie specializată, capabilă să acorde atenţie deplină handicapurilor de care suferă acesta, să ţină cont de ele şi să-şi adapteze procedura în consecinţă. De asemenea, art. 6.3 al. e prevede că acuzatul, în cazul în care nu înţelege limba naţională, trebuie să beneficieze de asistenţa gratuită a interpretului, pentru a i se traduce sau interpreta orice act al procedurii declanşate împotriva sa (Kamasinski contra Austria, 19 decembrie 1989). b) Dreptul acuzatului de a compărea personal, deşi nu este menţionat expres, este garantat, în egală măsură, de art.6 (Colozza contra Italia, 12 februarie 1985). Acest drept antrenează o obligaţie pozitivă în sarcina statului de a asigura prezentarea personală a acuzatului la proces, în cazul în care chestiunea în cauză dobândeşte o importanţă deosebită (Kremzov, 21 septembrie 1993). Totuşi, art.6 nu condamnă principiul însuşi al unei proceduri desfăşurate în lipsa inculpatului, atât timp cât acesta din urmă poate obţine ulterior ca o jurisdicţie să se pronunţe din nou, după ce la audiat, asupra temeiniciei acuzaţiei, în fapt şi în drept. Acuzatul poate renunţa să se prezinte, dar această renunţare trebuie să fie făcută în termeni neechivoci şi însoţită de garanţii (Somogyi contra Italia, 18 mai 2004).45 c. Dreptul la asistenţa unui apărător Inculpatul trebuie să se poată apăra în mod adecvat- ceea ce implică dreptul de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării sale, fie personal, fie ci asistenţa unui apărător ales de dânsul sau desemnat din oficiu în mod gratuit. a) Dreptul de a se apăra singur implică un drept de acces la dosar şi de comunicare a actelor procedurale (Foucher contra Franţa, 18 martie 1997). Curtea europeană admite că specificitatea procedurii în faţa Curţii de casaţie (Voisine contra Franţa, 8 februarie 2000) şi a Consiliului de Stat (Mocie contra Franţa, 8 aprilie 2003) justifică faptul de a li se rezerva monopolul pledoarie doar avocaţilor specializaţi; aceasta nu îl poate însă priva pe inculpatul care optează să se apere singur în faţa Curţii de casaţie de accesul la dosar şi de beneficierea la o procedură contradictorie. Autorităţilor judecătoreşti le revine, în egală măsură, obligaţia de a informa persoana urmărită cu privire la momentul iniţial şi cel final ale unui termen de introducere a unei cereri de casare (Vacher contra Franţa, 17 decembrie 1996). Curtea de casaţie, revenind asupra jurisprudenţei sale anterioare, consideră în prezent că orice învinuit sau inculpat este îndreptăţit să obţină în virtutea art. 6.3 al CEDO nu comunicarea directă a actelor procedurale, ci transmiterea pe propria 45

Frederic Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, editura Polirom, Timişoara, 2006, pagina 276

26

cheltuială, dacă este cazul, prin intermediul avocatului, a unei copii a actelor din dosarul supus judecăţii jurisdicţiei în faţa căreia trebuie să compară.46 b) Dreptul la asistenţa unui avocat este aplicabil întregii proceduri, încă din faza de instrumentare preliminară desfăşurată de poliţie. Pe de altă parte, întrucât sancţiunile disciplinare dispuse în cadrul penitenciarelor ţin de latura penală a art. 6.1, dreptul la asistenţa unui apărător trebuie să fie garantat şi deţinuţilor (Ezeh şi Connors contra Marea Britanie, 9 octombrie 2003). Dreptul de a fi asistat de un avocat din oficiu este supus dublei condiţii ca acuzatul să nu dispună de mijloace pentru a plăti un apărător şi ca interesele justiţiei să reclame acest apărător- spre exemplu, pentru a permite persoanei în cauză să joace un rol real în cadrul procedurii (Quaranta contra Elveţia, 24 mai 1991: refuz de a desemna un avocat din oficiu în faţa Curţii de casaţie în cadrul unei proceduri penale) sau pentru că acuzatul riscă pedeapsa capitală (CDO, nr. 223/1987, Robinson contra Jamaica, dec. 30 martie 1989). Hotărârea Pham-Hoang a stimulat Curtea de casaţie, în plen, să recunoască dreptul la asistenţa unui apărător, întemeindu-se însă nu pe art. 6, ci pe principiul constituţional al respectării drepturilor la apărare: Având în vedere că apărarea constituie pentru orice persoană un drept un drept fundamental cu caracter constituţional; că exercitarea sa efectivă reclamă asigurarea accesului oricărei persoane, cu asistenţa unui apărător, în faţa judecătorului competent să se pronunţe asupra cererii sale.47 Din perspectiva jurisprudenţei europene (Artico, 13 mai 1980), precum şi din cea a CDO, această asistenţă trebuie să fie efectivă. Simpla desemnare a unui avocat din oficiu nu este suficientă pentru a garanta o apărare corectă şi efectivă şi, chiar dacă nu i se poate imputa statului răspunderea pentru toate lipsurile avocatului din oficiu, autorităţilor judecătoreşti le revine totuşi, în caz de nepricepere vădită a unui asemenea avocat, obligaţia de a nu rămâne pasiv şi de a-i asigura persoanei în cauză beneficierea efectivă de dreptul garantat; de asemenea, art. 6.3 al. c nu poate fi interpretat ca, garantând dreptul de a-şi schimba avocatul desemnat din oficiu, odată ce acesta a fost desemnat şi dacă asistenţa sa este efectivă (Lagerblom contra Suedia, 14 ianuarie 2003). Aceeaşi preocupare pentru efectuarea dreptului la apărare conduce la recunoaşterea dreptului acuzatului de a comunica neîngrădit cu apărătorul său, şi mai ales fără prezenţa unei a 3-a persoane. În acelaşi spirit, CDO sancţionează condiţiile materiale de detenţie care îl împiedică pe acuzat să dispună în mod efectiv de asistenţa unui apărător.48 c) Refuzul inculpatului de a compărea nu justifică privarea sa de dreptul la asistenţă efectivă a unui apărător. Aceasta constituie o sancţiune disproporţionată, ţinând seama de locul primordial pe care îl ocupă drepturile la apărare într-o societate democratică (Patrimol contra Franţa, 23 noiembrie 1993). În cadrul unei jurispridenţe constante, Curtea europeană consideră că dreptul de a fi apărat efectiv nu poate fi 46

Frederic Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, editura Polirom, Timişoara, 2006, pagina 280 Idem, pagina 281 48 Frederic Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, editura Polirom, Timişoara, 2006, pagina 284 47

27

subordonat îndeplinirii unor condiţii de un formalism excesiv şi că acuzatul nu poate fi privat de beneficierea de acest drept din cauza absenţei sale de la dezbaterile în faţa Curţii de apel (Van Geyseghem contra Belgia, 21 ianuarie 1999), chiar şi în lipsa unui motiv întemeiat. Jurisprudenţa europeană neglijează întru-câtva obligaţia de a compărea a inculpatului, care garantează în egală măsură dreptul victimelor şi al părţilor civile la un proces echitabil. După ce a refuzat să se supună exigenţelor Curţii europene, Curtea de casaţie, în urma hotărârii Van Pelt (23 mai 2000), operează un reviriment important de jurisprudenţă, afirmând că dreptul la un proces echitabil şi dreptul oricărui acuzat la asistenţa unui apărător se opun ca instanţa să judece un inculpat care nu se prezintă şi a cărui absenţă nu este motivată fără să fie ascultat avocatul, prezent la audiere pentru a asigura apărarea acestuia; totuşi, chiar dacă inculpatul poate renunţa să compară şi îşi poate trimite avocatul la audiere, trebuie îndeplinită mai întâi condiţia ca din dosar să rezulte că apărătorul a primit mandat în acest sens. Hotărârea Krombach contra Franţa, din 13 februarie 2001, extinde soluţia Poitrimol la procedura franceză în contumacie, considerată contrară art.6 prin faptul că edictează o interdicţie absolută de reprezentare a persoanelor care nu se prezintă. Anularea contumaciei implică într-adevăr, în afara cazului arestării persoanei în cauză, ca acuzatul să se predea pentru a putea fi rejudecat în condiţii conforme art.6 ; or Curtea a afirmat deja că exercitarea dreptului la un proces echitabil nu poate fi subordonată unui fel de cauţiune, reprezentată de libertatea fizică a persoanei în cauză. Trebuie subliniată convergenţa hotărârii Krombach şi a hotărârii pronunţate în aceeaşi cauză, în privinţa intereselor civile, de CJCE. Potrivit acesteia, refuzul de a asculta apărarea unui inculpat absent justifică posibilitatea judecătorului german de a se prevala de clauza de ordine publică pentru a refuza executarea deciziei franceze. Krombach- versiunea CEDO şi Krombach- versiunea comunitară atestă existenţa unei ordini publice procedurale europene.49 d. Dreptul de a interoga martorii Acest drept constă în dreptul acuzatului de a putea contesta o depoziţie în acuzare şi de a adresa întrebări autorului ei, precum şi de a i se asculta martorii în apărare în aceleaşi condiţii ca şi martorii în acuzare (art 6.3 d CEDO) şi reprezintă un aspect particular al principiului contradictorialităţii. Principiul, invocat de o jurisdicţie constantă, este acela că elementele de probă- printre care şi mărturiiletrebuie în mod normal să fie administrate în faţa inculpatului, în cadrul unei audieri publice, în vederea unei dezbateri în contradictoriu. Noţiunea de martor are o semnificaţie autonomă din perspectiva Convenţiei şi se extinde la orice persoană ale cărei declaraţii sunt aduse la cunoştiinţa judecătorilor şi de care aceştia ţin seama spre a motiva condamnarea. Ea se aplică experţilor, părţii civile sau coinclpaţilor. Dreptul de a interoga martorii nu este absolut şi nu permite convocarea sau interogarea oricărui martor, în acuzare sau în apărare. După cum subliniază Curtea europeană, admisibilitatea probelor ţine în primul rând de dreptul intern, iar judecătorului naţional îi revine rolul să aprecieze utilitatea unei cereri de încuviinţare 49

Frederic Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, editura Polirom, Timişoara, 2006, pagina 285

28

a probării cu martori, cu condiţia majoră însă ca procedura litigioasă în ansamblu să aibă un caracter echitabil. Dreptul de a interoga martorii acuzării va fi satisfăcut numai în cazul în care exercitarea sa a fost solicitată de către acuzat, contând mai puţin dacă cererea de confruntare nu este întocmită în formele legale. Dimpotrivă, Curtea de casaţie nu stabileşte în sarcina judecătorilor de apel obligaţia de a dispune audierea în contradictoriu a martorilor acuzării în cazul în care aceştia nu au fost convocaţi legal prin cerere. Principiul conform căruia martorul trebuie interogat în şedinţă publică poate admite excepţii, în special în cazul în care martorul este anonim sau în scopul de a proteja martorii minori în cadrul unui proces penal având ca obiect infracţiuni cu caracter sexual. Declaraţia unui martor nu trebuie făcută în mod necesar în public în faţa instanţei, iar utilitatea depoziţiilor din cadrul fazei pregătitoare de cercetare este permisă dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta o mărturie în acuzare şi de a adresa întrebări autorului acesteia în momentul depoziţiei sau ulterior. Ca idee generală, având în vedere locul emitent pe care îl ocupă dreptul la o bună administrare a justiţiei într-o societate democratică, orice măsură care restrânge drepturile la apărare trebuie să fie absolut necesară. În consecinţă, simpla citire către audienţă a declaraţilor făcute poliţiei de către martori ai acuzării, refuzul tribunalului de a dispune prezentarea acestor martori sau decizia tribunalului de a proteja anonimatul unor martori ai acuzării, nu trebuie să provoace apărării un handicap insurmontabil, aducând atingere egalităţii armelor. Astfel, o condamnare întemeiată în mod hotărâtor pe depoziţiile făcute de o persoană pe care acuzatul- sau apărătorul său- nu a putut să o interogheze într-un anumit stadiu al procedurii restrânge drepturile la apărare într-o manieră incompatibilă cu garanţiile prevăzute la art.6. Tot astfel, interesul public nu poate justifica utilizarea în cadrul procedurii penale a unor elemente de probă obţinute în urma unei provocări făcute de către agenţi ai poliţiei (Teixeira de Castro contra Portugalia, 9 iunie 1998).50

50

Frederic Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, editura Polirom, Timişoara, 2006, pagina 297

29

Considerații finale Realizarea justiţiei într-un stat de drept se poate realiza numai prin respectarea drepturilor şi intereselor legale ale omului. Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal este principiul garantării dreptului de apărare, fiind nu numai o manifestare a statului de drept, dar şi o condiţie necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei. În acest principiu se reflectă şi un principiu important al dreptului penal şi anume umanismul justiţiei, având în vedere umanismul dreptului penal trebuie privit nu numai în raport cu reglementările care privesc constrângerea penală, ci şi cu reglementările care conţin incriminări, fiecare normă de incriminare constituind o ocrotire a omului în tot ce priveşte umanitatea sa. Fiind unul dintre dreptului fundamentale ale cetăţenilor, dreptul la apărare este înscris într-o serie de acte internaţionale care consacră aceste drepturi. În România, Constituţia înscrie acest drept în art.24 care consfinţeşte faptul că dreptul de apărare este garantat în tot cursul procesului penal, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau din oficiu, în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care în art. 15 prevede că „dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie reprezentate, sau după caz asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivit legii” şi în art.6 C.pr.pen. Realizarea justiţiei într-un stat de drept se poate realiza numai prin respectarea drepturilor şi intereselor legale ale omului. Tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârşit o infracţiune se realizează de către instanţele judecătoreşti prin parcurgerea unui proces penal. Acest proces penal, în desfăşurarea sa este guvernat de unele reguli cu caracter general pe baza cărora este clădită întreaga construcţie a procesului penal. Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal este principiul garantării dreptului de apărare, fiind nu numai o manifestare a statului de drept , dar şi o condiţie necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei. În acest principiu se reflectă şi un principiu important al dreptului penal şi anume umanismul justiţiei, având în vedere umanismul dreptului penal trebuie privit nu numai în raport cu reglementările care privesc constrângerea penală, ci şi cu reglementările care conţin incriminări, fiecare normă de incriminare constituind o ocrotire a omului în tot ce priveşte umanitatea sa. Fiind unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, dreptul la apărare este înscris într-o serie de acte internaţionale care consacră aceste drepturi: - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950) care în art. 6 punctul 3 lit. c prevede că orice acuzat are dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer. - Carta Europeană a Drepturilor Omului prevăzând în art. 47 dreptul la un proces echitabil, stabileşte că persoanele care nu au resursele necesare vor beneficia de asistenţă judiciară gratuită în măsura în care un asemenea ajutor este necesar pentru asigurarea accesului efectiv la justiţie. 30

În România, Constituţia înscrie acest drept în art.24 care consfinţeşte faptul că dreptul de apărare este garantat în tot cursul procesului penal, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau din oficiu. O asemenea reglementare întâlnim şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care în art. 15 prevede că „dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie reprezentate, sau după caz asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivit legii”. Garantarea dreptului la apărare ca principiu fundamental al procesului penal este reglementată în art.6 C.pr.pen., potrivit căruia „dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să le administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales”. Din conţinutul acestor reglementări rezultă că realizarea justiţiei penale întrun stat de drept trebuie să se facă cu respectarea tuturor drepturilor şi intereselor procesuale ale părţilor. Apărarea în cursul procesului penal este un drept şi nu o obligaţie a învinuitului sau inculpatului, iar statul este obligat sa-i asigure dreptul la apărare. Asigurarea reală a apărării este o garanţie a cercetării obiective complete a probelor, deoarece numai în acest mod poate fi emisă o sentinţă legală. De altfel, prin apărare, învinuitul, inculpatul sau apărătorul desfăşoară toate acţiunile pe care le consideră necesare pentru respingerea acuzării, încât acestea să determine fie achitarea sa, fie o sancţiune mai uşoară. Dar, garantarea dreptului la apărare, ca principiu fundamental al procesului penal presupune mai mult decât asistenţa juridică. Aşadar, dreptul la apărare şi accesul la justiţie sunt drepturi fundamentale, garantate de constituţie şi tratatele internaţionale, şi care nu pot să depindă de nivelul economic al justiţiabilului sau de resursele pe care le consideră suficiente statul.

31

Bibliografie 1. Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Parte generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008; 2. Ion Neagu, Tratat de procedură penală, ed. PRO, 1997; 3. C. S. Paraschiv, M. Damaschin, Drept procesual penal, Parte generală, editura Lumina LEX, Bucureşti, 2004; 4. Ţigănaşu Arion Janică- Garantarea dreptului la apărare- aspecte teoretice, legislative şi de practică judiciară, Ed.Aramis, Bucureşti 2002; 5. Alexandru Boroi, Ungureanu Ştefania Georgeta, Jidovu Nicu, Măgureanu Ilie – Drept procesual penal, ed.Allbeck, 2001; 6. Neagu Ion- Drept procesual penal-partea generală , Ed Global Lex , Bucureşti 2004; 7. Jidovu Nicu – Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului – Ed.Rosetti , Bucureşti 2004; 8. Miron Ion, Anane Ivan, Miron Cătălina – Drept procesual penal–parte generală, Ed.ExPonto ,Constanţa, 2006; 9. Florentina-Olimpia Muţiu- Drept constituţional şi instituţii politice, ed. Mirton, Timişoara, 2006; 10. M. Basarab, Drept procesual penal. Partea generală,Cluj, 1973; 11. Gr Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea generală, Tipografia Universităţii A.I. Cuza, Iaşi, 1986; 12. Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; 13. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii publice, Ed. All Beck, Vol. I, Bucureşti, 2003; 14. Frederic Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, editura Polirom, Timişoara, 2006; 15. Dumitru Gheorghe, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Confession, 2006; 16. N. Voicu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paidea, 1998; 17. legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legi_drepturi.php 18. www.euroavocatura.ro › Jurisprudenta › Drept penal 19. fsanp.ro/index.php/2012/02/dreptul-la-aparare/ 20. http://www.crj.ro/files/JJReport.pdf

32