Mecanisme de Aparare [PDF]

Zitiervorschau

Mecanisme de apărare

Conceptul ,,mecanism de apărare” este unul din conceptele de bază ale psihanalizei, psihopatologiei şi psihozei clinice. Apărut la Freud în studiile dedicate psihonevrozelor de apărare, acest concept îşi datorează celebritatea Anei Freud,care , pornind de la contribuţiile tatălui său realizează o sinteză a datelor privind mecanismele de apărare descriind ţintele şi motivele apărării. Mecanismele de apărare a eului ,în psihanaliza reprezintă ,,o serie reprezentativă de operaţii care se opun ruperii echilibrului şi dezagregării individualităţii biopsihice” ( P.P. Neveanu –Dictionar de psihologie) Eul fiind socotit instanţă ce asigură constantă individuală, mecanismele de apărare a eului se pun pe seama să deşi nu au întotdeauna caracter conştient şi sunt foarte diverse. Cu privire la mecanismele de apărare ,Laplanche şi Pontalis subliniau că ,, Apărarea într-un mod general, se referă la excitaţiile interne (pulsiuni) şi, electiv la acele reprezentări (amintiri, fantasme) de care pulsiunile sunt legate, la acele situaţii capabile să declanşeze excitaţia şi în măsura în care aceasta nu este compatibilă cu echilibrul şi de aceea este dezagreabilă pentru ea. Afectele neplăcute, motivele sau semnalele de apărare pot fi deasemenea obiecte ale apărării. Procesele defensive se specializează că mecanisme de apărare ,mai mult sau mai puţin integrate eului. Mecanismele de apărare ale eului deseori iau alura unor compulsiuni şi operează cel puţin parţial în mod inconştient. De foarte multe ori conceptul de apărare este apropiat de cel de interdicţie pentru evitarea dezechilibrului şi neplăcerii. Ana Freud enumeră că mecanisme de apărare a eului refularea ,regresiunea, formaţia reducţionala, izolarea , anularea retroactivă, proiecţia , introiecţia, reîntoarcerea spre sine, întoarcerea spre contrar, sublimarea. În 1950, J. B.Coleman a fost cel care a sistematizat şi definit mecanismele de apărare a eului. Conceptul,,mecanisme de apărare” a stârnit interesul multor cercetători, numărul documentelor consacrate acestora ajungând la 1169 între 1991-1995. Termenul ,,apărare” a apărut pentru prima dată în 1894 , în ,,Die Abwehr-Neuropsychosen “articol ce aparţinea lui Freud şi în care acesta voia ,, să fundamenteze o teorie psihologică a 1

isteriei dobândite, a numeroaselor fobii şi obsesii şi a unor psihoze halucinatorii”. Freud folosea termenul de ,, psihonevroza” pentru a desemna o serie de afecţiuni în care conflictul psihic este determinant şi în care etiologia este psihogena. În viziunea lui Freud , simptomele întâlnite în cazul acestor afecţiuni sunt expresia simbolică a unor conflicte petrecute în prima copilărie. Având ca punct de plecare rolul apărării în cazul isteriei, Freud a încercat să identifice locul ocupat de diversele tipuri de apărare în celelalte psihonevroze. Astfel, în 1896 Freud publică ,,Noi observaţii asupra pshihonevrozelor de apărare “ , în care sublinia că apărarea este ,,centrul nucleic al mecanismului psihic răspunzător de respectivele nevroze”. Freud clasifica diversele psihonevroze în funcţie de modalitatiile defensive: 1.Conversiunea afectului , în cazul isteriei; 2.Transpunerea sau deplasarea afectului , în cazul nevrozei obsesionale; 3.Respingerea concomitentă a reprezentării şi a afectului sau proiecţia, în cazul psihozei. La Freud refularea este omniprezenta pentru că toate tipurile de psihonevroza implica inconştientul , refularea fiind originea constituirii inconştientului. Deşi Freud folosea adesea termeni de,,apărare” şi ,, refulare”, la început îi folosea foarte rar ,,ca şi cum ar fi pur şi simplu echivalenţi”. Folosind conceptul de apărare în postfaţa la ,,Inhibiţie , simptom şi angoasa “ ce apărea în 1926, Freud preciza că ,,este convenabil să-l folosim pentru a desemna în general toate procedeele de care se serveşte eul în conflictele susceptibile de a conduce la o nevroză , în timp ce cuvântul refulare desemnează un mod de apărare mai bine determinat şi pe care cercetările noastre ne-au permis să-l cunoaştem mai bine”. Freud a descris ( conform analizei lui Buckley –1995) 10 mecanisme de apărare: -regresia ( noţiune ce apare în ,,Interpretarea viselor” şi ale cărei strânse legături cu fixaţia sunt precizate în ,,Introducere în psihanaliza” , 1916); -sublimarea şi formaţiunea reacţionala ( Trei studii privind teoria sexualităţii, 1905); -proiectia ( ,,Preşedintele Schreber,” 1911); -intoarcerea împotriva propriei persoane şi transformarea în contrariu ( ,,Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor “,1915a) -introiectia sau identificarea ( ,,Doliu şi melancolie”,1917b) -anularea retroactiva şi izolarea ( ,,Inhibiţie , simptome şi angoasa”, 1926) 2

Pornind de la contribuţiile tatălui său, A. Freud publică în 1936 ,,Eul şi mecanismele de apărare”, prima lucrare pe această temă. Autoarea are meritul că pe lângă sinteza cunoştinţelor existente la acea dată în epoca , are şi contribuţii proprii, prezentând elemente fundamentale pentru ceea ce mai târziu devenea analiza apărării. Ana Freud descrie scopurile şi motivele apărărilor, întocmeşte un inventar al mecanismelor descrise deja şi prezintă alte tipuri de apărare (refuzul în fantezie sau refuzul în cuvinte şi acte).Apoi ,abordând identificarea cu agresorul şi ceea ce ea numeşte ,,o formă de altruism “ , A. Freud ridică şi problema combinării dintre mecanismele de apărare şi problema utilizării lor alternative împotriva ameninţărilor de ordin intern şi extern.

1.Afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor

Trăind un conflict emoţional sau un eveniment exterior stresant persoană care utilizează acest mecanism de apărare îşi comunică fără ocolişuri sentimentele şi gândurile, într-un mod care nu este nici agresiv nici manipulator.” (DSM-IV 1994/1996). Fundamentele acestui mecanism de apărare sunt: refuzul ferm al cererilor nerezonabile ale altora, exprimarea opiniilor proprii ,a fricii ,afecţiunii, tandreţii , a emoţiilor resimţite ,etc. Afirmarea de sine este utilă în gestionarea unei situaţii conflictuale,rezultate în urma unei comunicări dificile cu ceilalţi. Exemplu Cazul Patriciei prezentat de André Légeron (1995) Patricia (30 de ani) este o tânără adaptată, exceptând eurotofobia sa: roşeşte puternic în anumite circumstanţe, ceea ce o face să se piardă cu totul. În urmă cu 15 ani, în prezenţa unui invitat seducător, tatăl său a tachinat-o în legătură cu acneea sa şi mania de a se privi în oglindă. De atunci, în ciuda unei psihoterapii întinse pe durata a mai mulţi ani, ea nu reuşeşte să scape de acest handicap. Deşi alimină anxietatea, terapia cognitiv –comportamentală nu conduce la dispariţia înroşirii intempestive. Printr-un antrenament progresiv, atunci când roşeşte la un compliment, Patricia îndrăzneşte să spună: „Ceea ce-mi spuneţi mă mişcă profund”. Atunci când 3

roşeşte de furie, în loc să-şi interzică exprimarea sentimentelor, ea îi împărtăşeşte interlocutorului dezacordul său. Astfel, reuşeşte să se concentreze asupra a ceea ce spune sau face şi nu mai resimte anxietatea pe care o trăia altădată în aceste circumstanţe. Utilă în gestionarea unei situaţii conflictuale genrate de comunicarea dificilă cu ceilalţi, afirmarea de sine prin e xprimarea sentimentelor pare, la prima vedere, mai puţin eficientă atunci când anxietatea nu este declanşată de cauze relaţionale: o boală gravă care-l atinge pe individ sau vreun apropiat, doliu. Exprimându-şi tristeţea găseşte o uşurare, dar declanşează un alt mecanism de apărare: afilierea.

2.Altruismul Altruismul este ,,devotament faţă de celălalt care-i permite subiectului să iasă dintr-un conflict. Altruismul se sprijină pe patru fundamente : -un tip special de formaţiune reacţionala; -un mijloc de a evita agresivitatea; -o plăcere,,prin procura”; -o manifestare a masochismului. Freud adăugă un al cincilea fundament; faptul de a fi pierdut o fiinţă iubită provoacă ,,pasiunea de a ajuta pe ceilalţi”.

3. UMORUL În sensul reţinut de Freud, umorul constă în prezentarea unei situaţii trăite că traumatizante astfel încât să fie reliefate aspectele ei plăcute, ironice, insolite. Numai în acest caz( umor aplicat sieşi) umorul poate fi considerat un mecanism de apărare. EXEMPLE: TREI CONDAMNAŢI LA MOARTE ÎN POFIDA SITUAŢIEI LOR DISPERATE, AU CURAJUL SĂ GLUMEASCĂ, FĂRĂ A AGRESA ÎNSĂ PE NIMENI. Cel dintâi, mergând la spânzurătoare într-o luni, exclamă: „iată că săptămâna începe bine!”. Al doilea, aflat în aceeaşi situaţie, cere un fular ca să nu răcească. În fine , al treilea, hernani în piesa omonimă a lui Victor Hugo, cere să fie decapitat cu capul acoperit, întrucât Granzii de Spania au dreptul să nu se descopere în faţa regelui. 4

Freud a ştiut nu numai să analizeze umorul, ci şi să-l practice în propria sa existenţă, chiar în situaţiile dureroase în care viaţa îi era în pericol. Nevoit fiind să semneze un fel de scrisoare de mulţumire adresată Gestapo-ului pentru a i se dă dreptul să emigreze ( avea pe atunci 82 de ani şi era foarte bolnav), freud ar fi adăugat, în stilul reclamelor epocii, fraza: recomanda tuturor Gestapo-ul, cu multă căldură” în realitate, documentul citat de Jones în biografia lui Freud a fost regăsit, dar în el nu apare nici un post-scriptum de aceas gen. Câteva luni mai târziu, după una dintre cele 33 de operaţii de cancer pe care le-a făcut, Freud scria unuia dintre corespondenţii săi, cu referire la un os care ameninţa să i se desprindă din maxilar: „ Aştept ca un câine flămând un os ce mi-a fost promis, numai că are să fie unul deal meu” RELAŢIILE CU ALTE MECANISME DE APĂRARE: O primă distincţie trebuie făcută între umor şi ironie. Ele ar putea fi confundate, însă „ ironia însemna rea-voinţă”, o batjocură dirijată împotriva celuilalt, pe când umorul-aparare se aplică propriei persoane. Ne putem întreba, de asemnea dacă umorul nu este cumva legat de izolare, de vreme ce blochează apariţia unor afecte dureroase. În realitate cele două apărări sunt diferite una de alta: în cazul umorului, persoană sesizează perfect neplăcutul situaţiei, dar se distanţează în mod voluntar de el; în izolare însă, afectul nu ajunge în conştiinţa subiectului, dar rămâne activ, deşi este deconectat, iar nocivitatea lui nu este eliminată. Umorul poate favoriza suprimarea unor sentimente sau amintiri dureroase, întrucât presupune evitarea unei emoţii impregnante de neplăcere. La fel cum umorul eliberează individul de apăsarea existenţei, sublimarea exercita, în opinia lui Freud, un rol de antidot împotriva vicisitudinilor vieţii: munca intelectuală oferă o asemenea plăcere, încât „ destinul are prea puţină putere asupra noastră” Există o similitudine între umor şi sublimare: umorul reperzinta depăşirea şi dominarea neplăcerii, la fel cum sublimarea reprezintă depăşirea unei plăceri sexuale onsiderate a fi primejdioasă.( Şerban Ionescu, Mecanismele de apărare)

5

Sigmund Freud – Biografie

Copilăria, anii de studii 1856 - 6 mai: Se naşte Sigismund Freud (îşi va schimba prenumele în Sigmund la 22 de ani). Conform obiceiului, primeşte şi un prenume evreiesc: Schlomo. Locul de naştere este Freiberg, în Moravia, astăzi Pribor (republica Cehă). Tatăl său Jacob are 41 de ani şi doi copii dintr-o primă căsătorie: Emmanuel şi Philippe. Mama lui Sigismund are 21 de ani şi este la primul său copil. 1859 - Criza economică ruinează afacerea lui Jacob. Familia se instalează la Viena, în cartierul evreiesc Leopoldstadt (februarie 1860). 1865 - Sigmund intră la Gymnasium (liceu), cu un an mai devreme. 1870 - El primeşte operele complete ale lui Ludwig Borne; lectura acestor cărţi va avea o mare înrîurire asupra lui. 1872 - Se reîntoarce la Freiberg pentru a-şi petrece vacanţa acolo. 1873 - Primeşte summa cum laude la examenul de absolvire a studiilor secundare. Este felicitat pentru stilul său în limba germană. Deja citeşte în mai multe limbi. Sub influenţa 6

colegului său Heinrich Braun plănuieşte să urmeze dreptul, dar se decide pentru studiile medicale după ce a auzit lectura eseului lui Goethe Despre natură . Îşi începe studenţia la Universitatea din Viena. 1874 - La Universitate, descoperă prejudecăţile antisemite şi declară că locul său este "în opoziţie". Urmează cursurile lui Brentano. 1875 - Călătorie în Anglia, la Manchester, la Philippe şi nepoata sa Pauline. 1876 - Primele cercetări personale la Trieste, asupra glandelor sexuale la anghile. Intră în laboratorul lui Brucke. 1877 - Publică rezultatul lucrărilor de anatomie asupra sistemului nervos central la o larvă de chişcar. 1878 - În cercetările sale (laboratorul lui Brucke) Freud este la un pas de descoperirea neuronului (numit în 1891 de către Waldeyer). Se împrieteneşte cu Breuer, mai în vîrstă cu 14 ani, care îl ajută moral şi material. 1879 - Urmează cursurile de psihiatrie ale lui Meynert. Nu îl interesează decît aspectul neurologic al problemelor dezbătute. 1880 - Un an de serviciu militar. Breuer o tratează pe Bertha Pappenheim (Anna O.). Freud traduce 4 eseuri de Stuart Mill. Nu doreşte să se dedice practicii medicale ci, mai degrabă, cercetării sau învăţămîntului. 1881 - Îşi obţine, cu întîrziere, doctoratul în medicină. 1882 - Datorită dificultăţilor materiale Freud nu poate urma o carieră în cercetare. O întîlneşte pe Martha Bernays (care face parte dintr-o familie de intelectuali evrei) şi intenţionează să se căsătorească. În noiembrie Breuer îi vorbeşte de cazul Anna O., care a fost întrerupt din iunie. 1883 - Intră în serviciul lui Meynert la Spitalul psihiatric. 1884 - Descoperă proprietăţile analgezice ale cocainei. Carl Koller este însă cel care publică un studiu în acest sens încununat cu succes. Freud foloseşte el însuşi cocaina ca tonifiant, dar o prescrie amicului său Fleischl, care era morfinoman, agravîndu-i situaţia. Este criticat în cercurile medicale. Începe să trateze maladiile nervoase prin electroterapie şi aplică metoda lui W. Erb. În acelaşi timp a pus la punct o metodă de colorare a preparatelor neurologice (pentru microscop) şi publică un articol în acest sens şi o monografie despre coca. 1885 - Ocupă o vreme un post într-o clinică privată unde se foloseşte hipnoza. În aprilie îşi 7

distruge toate documentele. Este numit Privatdozent, apoi obţine o bursă pentru o călătorie de studii şi alege să meargă la Paris, la Charcot, la spitalul Salpetriere. Acolo observă manifestările isteriei şi efectele hipnozei şi ale sugestiei. Charcot îi lasă o impresie deosebită. Freud se oferă să-i traducă conferinţele.

Sigmund Freud si Psihanaliza

Psihanaliza a fost dezvoltata de Sigmund Freud la inceputul sec al XX, ca si teorie generala a inconstientului. Se distinge prin faptul că încurajează verbalizarea gândurilor pacienților, incluzând asociațiile libere, fanteziile și visele din care analistul interpretează natura conflictelor inconștiente care produc simptomele pacienților. "Modalitatea funcțiunii proceselor psihice au fost deduse de Freud în special din studiul semnificației viselor, interpretate de el ca realizare imaginară a îndeplinirii dorințelor ce derivă din aspirațiile refulate ale copilăriei." www.wikipedia.org Teoriile sale au revolutionat lumea si gandirea , devenind fundament si contribuind la orice latura a psihologiei. Freud a introdus modelul celor trei instante: sine, eu si supra-eu in 1923. "Eul" și "Supra-Eul" sunt instanțe cu conținut conștient sau inconștient, "Sinele" este totdeauna inconștient. În felul acesta se rezolvă în mod elegant problema localizării instanței de 8

cenzură a proceselor psihice. "Sinele" este un rezervor primitiv și neorganizat de impulsuri, izvorul emoțional al impulsurilor și al dorințelor impulsive, locul reprezentărilor și comportărilor arhaice și al refulărilor. "Eul" se găsește la limita între conștient și inconștient, este instanța trecerii la acțiune, a funcției de adaptare la realitate și de investigare a realității. "Eul" derivă din "Sine" și reprezintă "Sinele" în viața reală conștientă, cu alte cuvinte, modulează necesitățile impulsive într-o formă adaptată la realitate. "Supra-Eul" este instanța superioară, domeniul constiintei al valorilor, al idealurilor, al preceptelor și interdicțiilor, al reprezentărilor morale.. Pentru a se apăra de impulsuri inacceptabile, "Eul" dezvoltă strategii sub forma unor mecanisme de protecție, cum ar fi refulările (excluderea impulsurilor din percepția conștientă), proiecțiile (atribuirea propriilor dorinți inconștiente altor persoane), adoptarea unui comportament în totală contradicție cu puternicul impuls inconștient. Categorisirea unui impuls ca inacceptabil rezultă de regulă în urma unor interziceri, a unor norme morale sau a unei cenzuri exercitate de "Supra-Eu". Când exigențele "Supra-Eului" nu se îndeplinesc, persoana respectivă poate dezvolta un sentiment de rușine sau culpabilitate. Noutatea concepțiilor lui Freud a constat în recunoașterea importanței proceselor psihice inconștiente. Acestea se desfășoară după alte reguli decât faptele conștiente. Sub influența inconștientului, gânduri și simțiri, care sunt legate unele de altele, se pot disocia și îndepărta, până la atingerea unei stări conflictuale. Freud a interpretat visele ca mecanisme de protecție împotriva impulsurilor care tind să se exteriorizeze iar cunoașterea acestor mecanisme inconștiente permite psihanalistului să inverseze decursul procesului (transformarea visului latent în vis manifest) și, astfel, să descopere semnificația traumei care îi stă la bază. Freud consideră că procesele conflictuale ce au loc în inconștient sunt în strânsă legătură cu impulsuri, care își au originea în copilărie. Dacă aceste conflicte inconștiente sunt recunoscute de pacient cu ajutorul analizei, ele pot găsi o soluție, care în psihicul imatur al unui copil nu era posibilă. În concepția lui Freud asupra sexualitatii la copii, impulsul sexual al adulților este rezultatul final al unui proces în dezvoltare in mai multe faze. Aceste 5 faze denumesc în același timp cele 5 centre ale dezvoltării impulsului sexual în prima copilărie. Primele două faze dispar 9

cu timpul sau se transferă în parte în sexualitatea adulților. A fost meritul lui Freud de a fi recunoscut că omul este o ființă sexuală încă de la naștere. Unul din fundamentele teoriei psihanalitice moderne îl constituie conceptul de anxietate , care în anumite condiții de pericol poate declanșa un mecanism corespunzător de apărare. Aceste situații periculoase pot fi:teama părăsirii sau pierderii unei ființe iubite, riscul pierderii iubirii din partea partenerului ,pericolul unor represalii sau pedepse ,imputarea nemeritată a unei culpabilități Simptomele și sublimările rezultate din aceste situații reprezintă totdeauna niște compromisuri, care nu sunt altceva decât forme ale adaptării la realitate, în care forțele aflate în conflict ajung mai mult sau mai puțin la o stare de împăcare aparentă. Pe langa faptul ca este un procedeu de cercetare sau un complex de teorii, psihanaliza are si functia de a fi o metodă de terapie a tulburărilor psihice, în cadrul căreia se tinde la rezolvarea acestora prin aducerea la suprafață și clarificarea semnificației rezistențelor, transferurilor și dorințelor ascunse ale pacienților. Psihanaliza ca psihoterapie isi propune sa descopere, prin analiza psihologica, motivele inconstiente ce tsau in spatele diferitelor tulburari sau comportamente specifice si sa le inlature prin constientizarea lor.dupa P.P.Neveanu.

Despre autoanaliza lui Freud Autoanaliza lui Freud a debutat la mijlocul anilor 1890 şi a avut puncte culminante în 1895 şi 1900. După unii autori ea a continuat pînă la sfîrşitul vieţii sale, în 1939. Trebuie să facem însă o demarcare precisă între perioada în care Freud descoperă complexul lui Oedip şi alte conţinuturi esenţiale ale psihanalizei şi autoanaliza de rutină la care se supunea apoi pentru a controla viaţa sa psihică inconştientă. Prima fază este plină de neprevăzut şi inventivitate - faza productivă, creatoare. A doua devine o obligaţie derivată din profesiunea sa de psihanalist. Se ştie că descoperirile lui Freud din prima fază a autoanalizei au fost cuprinse în două din principalele sale cărţi: Interpretarea viselor şi Psihopatologia vieţii cotidiene. În Interpretarea viselor găsim foarte multe vise interpretate care aparţin lui Freud, printre care şi celebrul vis al Injecţiei Irmei pe care Freud îl consideră crucial în desluşirea misterelor 10

vieţii onirice. El deschide capitolul II ( Metoda interpretării viselor: analiza unui specimen de vis) şi oferă materie de analiză pentru mai multe pagini ulterioare. În analiza acestui vis care, aşa cum susţine şi Freud, nu este completă, Freud afirmă pentru prima oară că visul este împlinirea deghizată a unei dorinţe inconştiente. Explicaţia visului este simplă: el caută să ascundă nemulţumirile lui Freud legate de tratamentul acordat unei paciente, Irma, şi să arunce vina eşecului parţial pe alţii, să-l disculpe pe Freud pentru alte erori profesionale la care face deopotrivă aluzie. De reţinut: analiza propriilor sale vise a jucat rolul primordial în autoanaliza lui Freud. Cu ajutorul analizei viselor el (îşi) descoperă complexul lui Oedip, considerat complexul nuclear al oricărei nevroze

Metodele psihanalizei Anamneza pacientului are loc în mod clasic, acesta fiind culcat în timp ce psihanalistul se găsește în afara câmpului său vizual. În general, interpretarea datelor anamnestice amănunțite și de biografie este adesea suficientă pentru a schița cadrul tulburărilor nevrotice și forma personalității psihopatologice. Transferul Freud considera transferul si rezistentele ca fiind punctele centrale ale psihanalizei. Transferul se refera la relaţia pacient-terapeut, relaţie ce are caracter iraţional proiectiv si ambivalent. Transferul îl conduce pe pacient sa-si pună iar-şi probleme asupra origini comportamentelor sale. Transferul nu este altceva decât o repetiţie a unor experienţe trecute ale pacientului, experienţe ce le transfera asupra terapeutului. Relaţia transferenţială este importanta pentru ca arunca o lumina asupra modelelor de identificare din copilarie cat si asupra particularitati ale relaţiilor pacientului cu cei din jur iar terapeutul se foloseşte de relaţia afectiva pentru a încuraja pacientul sa depăşească rezistentele. Asociațiile libere produse de pacient fac posibil accesul la conținutul trăirii sale psihice, la conflictele sale intime, și descoperă terapeutului imaginea vie a nevrozei în cazul pacientului respectiv. Tehnica asociaţiei libere consta in a lăsa mintea sa ,, hoinărească” astfel incat sa spună 11

absolut tot ce îi trece prin minte, fara a pune in acţiune dorinţa de a face impresie buna. Produsele asociaţiilor pot fii amintiri, imagini, reverii diurne, gânduri acuzatoare,sentimente, reproşuri.Pacientul relatează tot ce-i trece prin minte, într-un flux neîntrerupt, chiar dacă crede că lucrurile sunt lipsite de importanță și n-au nicio legătură unele cu altele, sau chiar dacă aceasta iar fi penibil și ar putea să-i provoace un sentiment de rușine. Experiența psihanalistului poate descoperi în acest material brut multe informații asupra unor experiențe rămase ascunse. Aceasta presupune din partea pacientului o dispoziție spre cooperare fără limite. Un principiu al asociaţiilor libere consta in aceea ca atâta timp cat pacientul asociază liber pe tema transferului asupra terapeutului, aceste asociaţii rămân neatinse. Când transferul este utilizat de pacient ca mecanism de rezistenta, analiza asociaţiilor se îndreaptă spre subiect. Semnificația viselor a reprezentat punctul de plecare al folosirii teoriei psihanalitice ca posibilitate terapeutică. Metoda presupune experiență în interpretare și exclude orice dogmă. Freud a caracterizat visele ca fiind ,, calea regala spre inconştient”. Metoda analizei viselor cere pacientului sa asocieze, nu asupra visului in întregime, ci asupra detaliilor care-i par semnificative acestuia. Freud arata ca modul cel mai eficient de a complete analiza unui vis este sa o amânam pana ce materialul respectiv va fi continuat in cursul unor alte vise. Analiza acţiunilor pacientului • O alta sursa pentru obţinerea materialului ce trebuie analizat o reprezintă interpretarea acţiunilor pacientului. Comportamentul verbal si nonverbal includ o serie de elemente importante pentru analiza. Aceste aspecte se pot manifesta atât in cursul şedinţei de psihanaliza cat si in afara ei, astfel de comportamente manifestate in timpul şedinţei pot fi de pilda: grija excesiva a pacientului de a nu sifona pantaloni. Interpretarea simbolurilor, produse ale fanteziei sau în relație cu situații originare, își aduce contribuția la elucidarea etiologiei stărilor nevrotice. Interpretarea lapsus-urilor ca substrat logic, ilustrează concepția lui Freud asupra determinismului tuturor manifestărilor psihic

12

Printre alti reprezentanti ai psihanalizei putem enumera: -Carl Gustav Jung, unul dintre primii elevi a lui Freud. El adauga la semnificatia "libidoului" reprezentarea totalitatii instinctelor si impulsurilor creative precum si forta de motivatie a omului. De asemenea Jung respinge teoria unui "supra eu", si il inlocuieste cu notiunea de persoana care are rolul de a oferi individului imjaginea ce si-o face asupra lumii. -Adler, un alt elev al lui Freud, insistă asupra conceptului de inferioritate, care, din momentul în care devine conștientă, conferă forță de a se lăsa depășită. În caz contrar, rezultă o stare nevrotică cu tendință la izolare de lumea reală. Depășirea stării de inferioritate poate conduce la dorință nestăpânită de putere și dominare. -Rank vedea în traumatismul suferit deja în momentul nașterii cheia explicării nevrozelor. El acorda o importanță deosebită vointei, ca forță pozitivă în procesul de organizare și integrare a personalitatii

Citate celebre Daca vrei sa dobandesti puterea de a suporta viata, fii gata sa accepti moartea. Nici in viata mea privata, nici in scrierile mele n-am facut vreodata un secret din faptul ca sunt un necredincios convins. Demonii nu exista cu nimic mai mult decat zeii, fiind doar produse ale activitatii psihice a omului. Un om nu trebuie sa incerce sa scape de complexe ci sa invete sa le accepte pentru ca ele ii conduc comportamentul in lume. Arta de a trăi constă în capacitatea de decizie care ne permite a alege când se cuvine să ne dominăm pasiunile şi să ne înclinăm în faţa realităţii şi când se cuvine să ne lăsăm în voia pasiunilor, răvzrătindu-ne împotriva realităţii. Instinctul de iubire către un obiect necesită dorinţa de a vrea, iar dacă o persoană simte că nu poate controla acel obiect sau i-e frică de el, îşi exprimă sentimentele invers.

13

BIBLIOGRAFIE: 1. Ş. Ionescu, M-M. Jacquet, C. Lhote, Mecanismele de apărare, Editura Polirom, 2002, Iaşi 2. P.P. Neveanu.Dictionar de psihologie, Editura Albatros, 1978, Bucuresti 3. DSM-IV 1994/1996 4. www.wikipedia.org 5. S. Freud, Viata mea si psihanaliza Vol. 16, Editura Trei, 2007

14