Disertatie Master Administratie Publica [PDF]

Zitiervorschau

1. Istoric 1.1. Scurt istoric al parlamentului din Europa

În istoria politică a Europei au existat diferite organe, foruri care au avut ca atribuţie adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Aceste foruri au fost denumite adunare legislativă, adunare naţională, adunare de stat, parlament sau au purtat denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice (de ex. “Duma” în Rusia, “Sejm” în Polonia, “Riksdag” în ţările scandinave). Prin denumirea de parlament astăzi înţelegem în primul rând acel organ de stat care funcţionează pe bază reprezentativă, este autoritatea publică legislativă cea mai importantă. Potrivit acestei definiţii parlamentul este un organ de autoritate publică, adică una dintre purtătoarele suveranităţii statale. Deciziile luate de acesta, fundamentate pe puterea de stat, sunt obligatorii şi trebuie tratate ca cea mai înaltă formă a manifestării de voinţă statală, având un rang superior tuturor deciziilor ce pot fi adoptate de celelalte organe de stat. Parlamentele moderne au natură reprezentativă având în compunerea lor membrii aleşi, care reprezintă la rândul lor o anumită comunitate, comunitate de interese sau întreaga populaţie, care acţionează teoretic în vederea influenţării deciziilor luate în parlament în interesul alegătorilor. Desi adoptarea legilor apare ca principală atribuţie parlamentară, parlamentele moderne exercită şi o atribuţie de control asupra puterii executive, respectiv au atribuţii în domeniul adoptării şi modificării legilor fundamentale, în cazul situaţiilor de urgenţă, la ratificarea tratatelor internaţionale sau în procedura adoptării bugetului naţional. Instituţia parlamentului într-o formă apropiată de cea a legislativelor din zilele noastre, a apărut în unele state din Vestul Europei în secolele XII-XIV,ca organ reprezentativ al claselor dominante (state în orânduirea feudală). Părerile specialiştilor sunt însă împărţite, unii susţin că primele şedinţe parlamentare au fost ţinute în regatele spaniole, iar alţii consideră că “primul parlament” a fost cel al englezului Simon Monfort din 1265. Din izvoarele scrise însă, rezultă că

şedinţe la care erau invitaţi nu doar aristrocraţi, ci şi reprezentanţii oraşelor, au fost ţinute în 1162 în Aragonia, în 1169 în Castilia şi în 1188 în Leon1. Denumirea de “parlament” se pare că a fost folosită pentru prima dată de o cronică scrisă în 1183, dar această denumire folosită frecvent şi în secolul XIII, a înlocuit mult mai târziu denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante. Adunări ale aristocraţilor au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în Franţa prima adunare de acest gen a fost convocată în 1302. 1. 2. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Parlamentului european Ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile europene, respectiv crearea unui Parlament europeana a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată şi dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de stiinţă de pe bătrânul continent. În 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) într-una din operele sale a elaborat un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni trebuind să fie asigurarea păcii şi a bunăstării locuitorilor din Europa. În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbeşte în opera sa “Le project depaix perpetuelle” (1713) despre crearea unei confederaţii europene, care să aibă un congres ca organ permanent format din delegaţii tuturor popoarelor. La congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că, “va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul care îi împarte şi prin aceasta îşi vor schimba stăpânul multe produse şi va înflori comerţul şi industria” îşi exprima convingerea că noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănator cu parlamentul englez2. În 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele Uniunii Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la acea vreme în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, “Statele Unite ale Europei” urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia). După cel de al doilea război mondial, statele democratice occidentale, faţă de concepţia învechită a reprezentării statelor strict la nivel guvernamental, şi-au dat seama că instituţiile democraţiei trebuie să apară şi la nivel internaţional, motiv pentru care noile organizaţii internaţionale au început să funcţioneze cu adunări parlamentare formate din delegaţi ai parlamentelor naţionale. Astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1995), Organizaţia Tratatului Atlanticulii de Nord (NATO, 1949) şi Consiliul Europei (1949) sunt primele organizaţii internaţionale, care au câte un parlament format din deputaţi delegaţi din parlamentele naţionale. Pe baza planului privind ănfiinţarea “Uniunii Montane” elaborat în 1950 de ministrul de externe francez Robert Schuman împreuna cu consilierul lui, Jean Monnet, şefi de stat şi guvern din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, în 27 martie 1951 au parafat, iar la 18 aprilie 1951 ausemnat la Paris Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat ce a intrat în viguare în 23 iulie 1952 şi marcheză începutul comunităţilor europene. 1 2

Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, pag. 22 Idem, pag. 22

2

Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de înfiinţare ale Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) (intrate în viguare la 1 ianuarie 1958) de către cele 6 state fondatoare ale CECO. Tot în 1957, prin “Convenţia relativă privind organele comunitare comune”, cele trei comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună. Potrivit “Tratatului de Fuziune” intrat în viguare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul Eurpean, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie. După înfiinţarea CEE şi EURATOM, Consiliul Miniştrilor a ajuns organul legislativ principal, iar atribuţiile Adunării Comune, care în 19623 şi-a schimbat denumirea în Parlament European, nu au fost extinse, deşi activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea trei organizaţii internaţionale. Între 7 şi 10 iunie 1979 au loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea memebrilor Parlamentului European cu o participare de cca. 61% din partea electoratului. Până la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul parlamentarilor naţionali. La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentarilor a crescut la 434, iar din i ianuarie 1986, după aderarea Spaniei şi Portugaliei, la 518. Actul Unic European (AUE) din 1986 (intrat în viguare din1987) este primul tratat care a adus o revizuire generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui document, singura procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a adus două noi proceduri (procedura avizării şi cea a cooperării) ce necesitau implicarea Parlamentului şi a extins domeniile unde treabuia aplicată procedura consultativă (transport, cercetare, protecţia mediului înconjurător). Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februiaie 1992 şi intrat în viguare la 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură în viaţa Parlamentului European. Uniunea Europeană, fără a avea personalitate juridică şi implicit fără să fie o organizaţie internaţională, este o formă de cooperare interguvernamentală care are la bază Comunităţile Europene, precum şi politica externă şi de securitate comună, respectiv cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. Acest tratat, în primul rând a modificat în mod simbolic art. 137 din Tratatul CE, care prevedea că parlamentul “are competenţe consultative şi de control”, noua reglementare precizând, că parlamentul “exerictă prerogativele cu care a fost înzestrat prin Tratat”. Parlamentul European a primit posibilitatea de a acţiona în instanţă celelalte instituţii comunitare, în masura în care acestea ar încălca unele prerogative. În afară de aceste modificări, a crescut numărul domeniilor de aplicare ale procedurilor cooperării şi avizării, respectiv au fost introduse procedura codeciziei şi cea a informării. Tot prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul european a dobândit prerogative de control, mult mai insemnate faţă de executivul comunitar (Comisie), decât moţiunea de cenzură de pe vremuri. Mai precis, numirea Comisiei după Maastricht depinde de aprobarea Parlamentului, iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru ca acesta să corespundă cu mandatul parlamentarilor. 3

În varianta originală a Tratatului CEE, denumirea Adunării Comune în limba germană şi olandeză era Parlament European încă de la începuturi, de aceea deputaţii în 30 martie 1962 au hotarat ca şi în italiană şi franceză trebuie folosită această denumire.

3

Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatulu privind UE din 17 iulie 1997 (1 mai 1999), menit să creeze capacitatea de aderare pentru primirea statelor est-europene, deşi nu a reuşit o reformă instituţională, motiv pentru care la scurt timp după intrarea acestuia în viguare, statele membre au fost nevoite să adopte un nou tratat de revizuire la Nisa, totuşi în cazul Parlamentului a adus schimbări importante. În primul rând, a fost reformulată procedura codeciziei în sensul simplificării acesteia, deoarece pe de o parte procedura poate fi încheiată după prima citire a proiectului de către Parlamentul European, pe de altă partea la cea de a doua citire procedura a fost limitată în timp şi nu în ultimul rând Consiliul a pierdut posibiliatea de a forţa adoptarea propriei poziţii contrar voinţei parlamentarilor. În al doilea rând, mare parte din domeniile în care se aplică procedura cooperării au trecut în domeniul codeciziei. În al treilea rând, Parlamentul European a dobândit competenţe suplimentare în procedura de numire a comisiei. Astfel, numirea preşedintelui Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European, viitorii membrii sunt audiaţi în mod individual de Parlament, iar consiliul comisarilor trebuie aprobat deasemenea de către acesta. Tratatul de la Nisa a fost elaborat în decmbrie 2000 la Nisa de şefii de stat şi de Guvern a statelr membre CE, a fost semnat în 26 februarie 2001 şi a intrat în viguare din 1 februarie 2003. Prin acest tratat s-a încercat demolarea ”deficitului democratic”existent de decenii la nivelul Parlamentului European. Astfel, s-a încercat reîmpărţirea locurilor de parlamentari în aşa fel încât să se realizeze o reprezentare proporţională, respectiv să se extindă competenţele legislative ale Parlamentului. O altă noutate este că, prin adăugarea alin. (2) la art. 191 din Tratatul CE, prin procedura codeciziei s-a preconizat elaborarea unui statut al partidelor europene sau mai precis al fracţiunilor constituite la nivelul Parlamentului European, care nu ţin cont de naţionalitate (cetăţenie), ci de culoare politică, care să permită o mai mare transparenţă privind funcţionarea acestora. Alte modificări sunt cele referitoare la extinderea procedurii codeciziei la alte domenii cum ar fi: domeniul măsurilor luate împotriva discriminării sau domeniul cooperarii judiaciare în materie civilă4. Ultima modificare relevantă este adusă în domeniu de tratatul de aderare încheiat cu România şi Bulgaria, care prevede că numărul parlamentarilor se majorează de la data aderării şi până la începutul legislaturii din 2009, Bulgaria având 18 , iar România 35 de locuri de parlamentari. Tratatul de la Lisabona este ultimul tratat semnat la 13 decembrie 2007, acesta urmând să intre în viguare la 1 ianuarie 2009. Articolul 9A al acestui tratat face precizări referitoare la Parlamentul European după cum urmează: “(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei. (2) Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, 4

Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, pag. 32

4

cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri. Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului European, cu respectarea principiilor menţionate la primul paragraf. (3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci ani. (4) Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi.”

2.

Desemnarea parlamentarilor europeni

Desemnarea membrilor Parlamentului European se face prin sufragiu universal direct, pentru un mandat de 5 ani (nu există clauze de dizolvare înainte de termen), următoarele alegeri fiind programate în 2009. Candidaturile pot fi depuse fie independent, fie pe listele unor partide, în conformitate cu legislaţia naţională a fiecărui stat. Alegerile au loc timp de 3-4 zile şi participă orice persoană peste 18 ani; statele au avut până la Tratatul de la Maastricht, puterea discreţionară de a limita votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetăţeni sau, dimpotrivă de a-l extinde 5. După 1992 însă, s-a eliminat criteriul naţionalităţii, orice rezident putând vota sau candida în statul în care trăieşte.

Sala plenară de la sediul din Bruxelles al Parlamentului European

3. Statutul parlamentarilor europeni 5

Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 62

5

Membrii Parlamentului European pot cumula mandatul de parlamentar european cu cel de parlamentar naţional, însă nu pot fi membrii în guvernele naţionale sau în alte instituţii comunitare. Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor şi voturilor în exerciţiul funcţiei şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propriului stat se aplică legislaţia naţională, deci ei pot fi arestaţi dacă nu sunt şi parlamentari naţionali. Imunitatea europeană durează pe toată durata mandatului parlamentar, aceasta fiind interpretarea care se degajă din deciziile Curţii Europene de Justiţie. În ceea ce priveste salariul unui parlamentar european, interesant de remarcat este că fiecare dintre aceştia primeşte salariul parlamentarilor din ţara de origine, drept urmare există o diferenţiere destul de serioasă între sumele cuvenite aleşilor europeni, parlamentarii germani şi francezi având cea mai bună remuneraţie, pe când cei est europeni – cea mai mică. Se încearcă uniformizarea indemnizaţiilor parlamentarilor europeni, prin stabilirea unui sistem unic, la nivel comunitar, însă în prezent egalitatea de tratament se limitează la indemnizaţiile de deplasare, asistenţă medicală, cheltuielile de secretariat şi de cercetare6.

4. Funcţionarea Parlamentului European Parlamentul se întâlneşte în sesiuni ordinare, lunare, de câte o săptămână (cu excepţia lunii august) şi în sesiuni extraordinare7. De asemenea, o mare parte a activităţii se desfăşoara în Comitete parlamentare, câte două săptămâni pe lună. Statele membre nu şi-au îndeplinit încă obligaţia prevăzută în tratate de a stabili un singur sediu pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a activităţii sale; sesiunile plenare au loc la Strassbourg, Comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar Secretariatul general este la Luxemburg. Lucrările se desfăşoară în cele 23 de limbi oficiale, cu traducere simultană, şi documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 de limbi, fapt ce îngreaunează destul de mult activitatea curentă şi creşte costurile de funcţionare ale instituţiei. Şedinţele sunt publice, la ele participă membrii Comisiei europene, în timp ce prezenţa membrilor Consiliului UE este obligatorie la sesiunile plenare. Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor şi au forma unor rezoluţii. De regulă, Consiliul UE solicită opinii Parlamentului European; opinia este redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării şi este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor devenind rezoluţie.

5. Structura şi competenţele Parlamentului European 5. 1. Preşedintele şi organele de conducere 6

Idem, pag. 63 Pentru a se asigura proteţia parlamentarilor europeni prin imunitate, se consideră însă că sesiunea parlamentară durează tot anul, fiind divizată în 12 etape, de câte o săptămână. 7

6

Preşedintele este ales pe o periodă de doi ani şi jumătate, adică jumatate din legislatura parlamentară cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Anterior alegerii preşedintelui, cel mai în vârstă dintre deputaţi îndeplineşte funcţiile de preşedinte, cu titlul de decan de vârstă, până la proclamarea alegerii preşedintelui. Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi prin vot secret. Candidaturile trebuie să fie prezentate cu acordul celor interesaţi. Ele pot fi prezentate numai de un grup politic sau de un număr de cel putin 40 de deputaţi. Cu toate acestea, în cazul în care numărul de candidaturi nu depăşeşte numărul de locuri care urmează a fi atribuite, candidaţii pot fi aleşi prin aclamere. Imediat după alegerea preşedintelui, decanul de vârstă îi cedează acestuia locul. Dupa alegerea preşedintelui, se procedează la alegerea vicepreşedinţilor pe un buletin comun, iar după alegerea acestora, Parlamentul procedează la alegerea a cinci chestori, însa pentru perioada ianuarie 2007 - iulie 2009, numărul lor a fost stabilit la şase. Preşedintele are în pricipal următoarele atribuţii: • reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii comunitare; • se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandări menite să consolideze Uniunea Europeană; • coordonează toate lucrările Parlamentului şi alege organele sale constitutive (Biroul şi Conferinţa preşedinţilor), precum şi dezbaterile din şedinţele plenare; • se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi garantează, prin arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale constitutive; • prezintă în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului european, punctul de vedere şi preocupările acestei instituţii referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de zi; • semnează în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, acesta devenind astfel operaţional; • semnează alături de preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura de codecizie. Preşedintele este ajutat de un Prezidiu sau Birou alcătuit din Preşedintele Parlamentului European, cei 14 vicepreşedinti şi cei 6 chestori, cu statut de observatori, aleşi de Parlamentul European pe o perioadă de doi ani şi jumătate, care se poate reînnoi. Prezidiul dispune în problemele financiare, organizatorice şi administrative ale Parlamentului European. Chestorii sunt responsabili, în funcţie de orientările stabilite de către Birou, de chestiunile administrative şi financiare care îi privesc direct pe deputaţi. Conferintţa Preşedinţilor cuprinde Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor parlamentare. 5. 2. Comisiile şi intergrupurile parlamentare La propunerea Conferinţei preţedinţilor, Parlamentul constituie comisii permanente. Alegerea membrilor acestor comisii are loc în timpul primei perioade de sesiune a Parlamentului nou ales şi din nou la încheierea unei perioade de doi ani şi jumătate, mandatul acestora fiind de cel mult 12 luni, cu posibilitate de prelungire. 7

Există 20 de comisii parlamentare permanente. O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un secretariat. Majoritatea deputaţilor sunt membrii titulari ai unei comisii şi membrii supleanţi în alta. Aceste comisii se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile sunt publice, iar în cadrul acestora, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Fiecare comisie alege un preşedinte şi trei-patru vicepreşedinţi pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Aceştia formează Biroul comisiei şi sunt funcţionarii acesteia. La propunerea Conferinţei preşedinţilor, Parlamentul poate constitui, în orice moment, comisii temporare, ale căror atribuţii, componenţă şi mandat sunt stabilite în acelaşi timp cu decizia de constituire a acestora; mandatul acestor comisii este de cel mult 12 luni, cu excepţia cazului în care, la sfârşitul acestei perioade, Parlamentul hotărăşte prelungirea mandatului. Grupurile politice şi deputaţii neafiliaţi pot desemna pentru fiecare comisie un număr de supleanţi permanenţi, egal cu numărul membrilor titulari reprezentanţi ai diferitelor grupuri şi ai membrilor neafiliaţi din cadrul comisiei. Preşedintele trebuie informat cu privire la aceasta. De asemenea, în cazul absenţei unui membru titular şi în cazul în care nu au fost numiţi supleanţi permanenţi sau în cazul absenţei acestora din urmă, membrul titular al comisiei poate fi înlocuit la reuniuni de un alt membru cu drept de vot din acelaşi grup politic. Numele supleantului trebuie comunicat preşedintelui comisiei înainte de începerea votului8. Conferinţa preşedinţilor de comisie este organul politic al Parlamentului care asigură o mai bună cooperare între diferite comisii parlamentare. Conferinţa preşedinţilor de comisie se compune din preşedinţii tuturor comisiilor permanente şi temporare, aceasta reuninde-se în general, o dată pe lună, la Strasbourg. 5. 3. Secretariatul General Parlamentul european este asistat de un Secretariat General numit de Birou cu sediul la Luxemburg şi la Bruxelles, acesta desfăşurâdu-şi activitatea sub autoritatea unui Secretar General. Aproximativ 6000 de funcţionari, selectaţi din toate ţările Uniunii prin extern, deschis, organizat de Oficiu european de selectare a personalului (EPSO) îşi desfăşoară activitatea în cadrul Secretariatului General. Majoritatea sunt funcţionari permanenţi ai Parlementului, cu statut de funcţionar european, identic cu cel al funcţionarilor din cadrul altor organe comunitare. Este important de ştiut că nu poate fi rezervat nici un post pentru persoanele dintr-un anumit stat membru, chair dacă există dezideratul că personalul trebuie recrutat dintr-o zonă geografică cât mai largă. Pe lângă Secretarul General al Parlamentului European există în cadrul secretariatului şi un director pentru relaţiile cu fracţiunile politice. 5. 4. Alte organe aflate în legatură cu Parlamentul european 1. Ombudsmanul european

8

Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, pag. 103-104

8

Ombumbudsmanul9 este ales de Parlament pe durata unui mandat de 5 ani (cu posibilitate de reînnoire) şi cercetează plângerile cetăţenilor prin care aceştia reclamă abuzuri ale instituţiilor şi organelor comunitare (nu şi abuzurile organelor naţionale sau locale), această funcţie fiind introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Regulile privind exercitarea activităţii Ombudsmanului sunt prevăzute într-o hotărâre permanentă şi în hotărârea proprie a Ombudsmanului. La începutul fiecarei legislaturi, imediat după alegerea sa, preşedintele lansează un apel de prezentare de candidaturi în vederea numirii Ombudsmanului şi stabileşte termenul de prezentare a acestora. Apelul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Votul este secret, iar decizia se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate. Ombudsmanul este ales dintre personalităţile care sunt cetăţeni ai Uniunii, se bucură de toate drepturile civile şi politice, prezintă toate garanţiile de independenţă şi îndeplinesc condiţiile necesare în ţara de origine pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau posedă o experienţă şi o competenţă recunoscute pentru îndeplinirea funcţiei de Ombudsman. Acesta are de rezolvat petiţiile privind abuzurile comise de instituţiile şi organele comunitare. Pot fi considerate abuzuri ale organelor comunitare (fără cele comise de organele jurisdicţionale): abţinerile nejustificate ale acestora, acţiunea contradictorie cu obligaţiile legale, discriminarea, abuzul de putere, lipsirea sau refuzul ilegal de informaţie, amânrea abuzivă, neglijenţa. Ombudsmanul nu va verifica plângerile îndreptate împotriva organelor de stat, persoanelor fizice sau juridice. Ombudsmanul informează Parlamentul cu privire la cazurile de administrare defectuoasă pe care le descoperă, iar comisia componentă poate întocmi un raport în legatură cu aceastea. La sfârşitul fiecărei sesiuni anuale, acesta prezintă Parlamentului un raport cu privire la rezultatele anchetelor întreprinse. Comisia competentă întocmeşte un raport care se prezintă Parlamentului în scopul dezbaterii. O zecime dintre deputaţii Parlamentului pot solicita destituirea Ombudsmanului pe motiv că nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau pentru că a comis o abatere gravă. 2. Controlor european pentru Protecţia Datelor Personale Pe baza art. 286 din Tratatul CE modificat la Amsterdam, Consiliul trebuia să instituie un organ independent de control însărcinat cu supravegherea aplicării actelor comunitare referitoare la protecţia persoanelor fizice în privinţa prelucrării datelor personale şi a liberei circulaţii a acestor date, de către instituţiile şi organele comunitare. Astfel, în 2002 a fost înfiinţat postul de Controlor european pentru Protecţia Datelor Personale10, ca autoritete independentă de control care are obligaţia de a supraveghea modul de aplicare a actelor normative comunitare de protejare a datelor personale ale persoanelor fizice cu ocazia stocării, prelucrării, comunicării acestora.

9

Etimologic termenul “ombudsman” provine din practica de judecată a triburilor germane. Pentru comiterea unei fapte care leza interesele comunităţii, făptuitorul putea fi scos în afara legii sau familia lui putea plăti despăgubiri celor lezaţi. Persoana neutră desemnată să colecteze despăgubirea era “ombudsman”-ul. Ombudsmanul zilelor noastre nu este un avocat al cetăţeanului, deşi instituţia corespunzatoare din dreptul românesc poartă denumirea de “avocatul poporului”, deoarece atitudinea acestuia trebuie să fie imparţială. El nu reprezintă instituţionalizarea neîncrederii în administraţie, ci îndeplineşte o funcţie de mediere. A se vedea Monica Vlad, Ombudsmanul în dreptul comparat, Ed. Servo-Sat, Arad, 1999. 10 Hotărârea Consiliului UE, Parlamentului European şi Comisiei din 1 iulie 2002 privind regulile şi condiţiile generale pentru exercitarea activităţii Controlului European pentru Protecţia Datelor Personale.

9

Controlorul îşi are sediul la Bruxelles şi din punct de vedere al statutului şi salarizării este asimilat judecătorilor de la CJCE. 3. Mediator al Parlamentului European pentru răpirile internaţionale de copii de căte unul dintre părinţi Această functie a fost înfiinţată în lumina art. 24 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, potrivit căruia “În toate acţiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de instituţii private, interesul superior al copilului trebuie sa fie primordial. Orice copil are dreptul de a întrţine cu regularitate relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare în interesul său”. Functţa a fost creată în 1987, la iniţiativa Lordului Plumb, pentru a veni în ajutorul copiilor proveniţi din căsătorii internaţionale destrămate, care au fost răpiţi de unul dintre părinţi. Rolul mediatorului este acela de a încerca ajungerea la un acord voluntar între părintele răpitor şi celălalt părinte, interesele copilului (copiilor) acestora fiind primordiale. Având în vedere că orice copil are dreptul la ambii părinţi, oricare dintre părinti poate solicita o procedură de mediere. 5. 5. Competenţele Parlamentului European Denumirea de Parlament în cazul Parlamentului European nu acoperă o instituţie cu monopol legislativ, deoarece Consiliul Uniunii Europene este organul legislativ principal în Uniunea Europeană, fapt ce atrage după sine existenţa unui aşa zis deficit democratic la nivelul Parlamentului European. 1. Atribuţii legislative În pofida acestui deficit democratic, Parlamentul European are în primul rând competenţe normative, care se exercită cu respectarea următoarelor regului: - Parlamentul European nu are drept la iniţiativă directă, dar în mod indirect poate solicita Comisiei să introducă un proiect de act normativ la Consiliu. - acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte de către Consiliu. Lipsa îndeplinirii acestei formalităţi atrage după sine nulitatea actului normativ. - acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terţe sau la încheierea unor tratate internaţionale cu state terţe şi organizaţii internaţionale. - adopăa bugetul împreună cu Consiliul UE, şi în mod exclusiv în privinţa cheltuielilor neobligatorii. - participă la procedura cooperării, având atribuţia de a interveni în procesul legislativ desfăşurat de Consiliu. Votul negativ al Parlamentului atrage după sine votarea cu unanimitate de către Consiliu. - procedura codeciziei rezervă în favoarea Parlamentului atribuţii legislative veritabile, votul negativ al acestuia ducând la neadoptarea actului normativ în cauză. 2. Atribuţii de numire Parlamentul European are imporatnte atribuţii în numirea Comisiei, Ombudsmanului, organului însărcinat cu protecţia datelor personale, membrilor Comitetului Director al Băncii Centrale Europene şi membrilor Curţii de Conturi. Cea mai importantă atribuţie de numire vizează desemnarea membrilor Comisiei, procedura concretă derulându-se după cum urmează:

10

• • • • • •

• • • •

după ce Consiliul a convenit asupra unei propuneri în vederea desemnării preşedintelui Comisiei, preşedintele Parlamentului îl invită pe candidatul propus să facă o declaraţie şi să-şi prezinte orientările politice în faţa Parlamentului. această declaraţie este urmată de o dezbatere la care este invitat şi Consiliul. parlamentul aprobă sau respinge persoana propusă cu majoritatea voturilor exprimate în secret. în cazul în care candidatul este ales, preşedintele informează Consiliul cu privire la aceasta, invitându-l să propună, de comun acord cu preşedintele ales, candidaţii pentru diferitele posturi de comisari. în cazul în care Parlamentul nu aprobă persoana desemnată, preşedintele invită Consiliul să desemneze un nou candidat. preşedintele, după consultarea Preşedintelui ales al Comisiei, invită candidaţii aleşi pentru diferitele posturi de comisari să se prezinte în faţa diferitelor comisii parlamentare, în funcţie de domeniul lor probabil de activitate, pentru audieri, care sunt publice. preşedintele ales prezintă colegiului comisarilor şi programul acestuia în cadrul unei şedinţe a Parlamentului la care sunt invitaţi toţi membrii Consiliului. Această declaraţie este urmată de o dezbatere. la încheierea dezbaterii, orice grup politic sau un număr de cel puţin 40 de deputaţi poate depune o propunere de rezoluţie. după votarea propunerii de rezoluţie, Parlamentul alege sau respinge Comisia cu majoritatea voturilor exprimate. Se votează prin apel nominal. preşedintele informează Consiliul cu privire la alegerea sau respingerea Comisiei.

3. Competenţe de control Atribuţiile de control asigură Parlamentului posibilitatea exercitării moţiunii de cenzură împotriva Comisiei; constituirea unor comisii temporare şi de anchetă. Totodată, Parlamentul are dreptul la acţiune în faţa Curtii de Justiţie a Comunităţii Europene în cazul în care consideră că anumite state membre sau organe comunitare au încalcat dreptul comunitar. Moţiunea de cenzură la adresa Comisiei poate fi depusă de o zecimie dintre membrii care compun Parlamentul, la preşedintele acestuia, după care aceasta este transmisă Comisiei.Dezbaterea moţiunii are loc la cel puţin 24 de ore după anunţarea deputaţilor cu privire la depunerea unei moţiuni de cenzură. Votarea ei se face prin apel nominal, la cel puţin 48 de ore după începerea dezbaterii. Dezbaterea şi votul au loc cel târziu în timpul perioadei de sesiune care urmează depunerii moţiunii. Aceasta se adoptă cu majoritatea de două treimi din totalul voturilor exprimate, reprezentând majoritatea membrilor care compun Parlamentul. În termenele stabilite de tratate şi de statutul Curţii de Justitie pentru acţiunile introduse de instituţii ale Uniunii Europene sau de persoane fizice sau juridice, Parlamentul examinează legislaţia comunitară şi măsurile de executare pentru a se asigura că tratatele, în special în ceea ce priveşte prerogativele Parlamentului European au fost respectate în totalitate. Comisia competentă prezintă un raport Parlamentului, dacă este necesar oral, în cazul în care presupune existenţa unei încălcări a dreptului comunitar. Preşedintele introduce o acţiune în anulare la Curtea de Justiţie, în numele Parlamentului European, în conformitate cu recomandarea comisiei competente.

11

Preşedintele poate sesiza Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a acţiunii la începutul următoarei perioade de sesiune. În cazul în care Adunarea plenară se pronunţă cu majoritatea voturilor exprimate împotriva acţiunii, preşedintele retrage acţiunea. În cazul în care preşedintele introduce o acţiune împotriva recomandării comisiei copetente, aceasta sesizează Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a acţiunii la începutul următoarei perioade de sesiune. Parlamentul European poate introduce o acţiune în constatarea abţinerii nejustificate, în cazul abţinerii de a acţiona a Consiliului după aprobarea poziţiei comune în cadrul procedurii de cooperare. În cazul în care în termen de trei luni sau, cu acordul Consiliului, de cel mult patru luni de la comunicarea poziţiei comune în conformitate cu art. 252 din Tratatul CE, Parlamentul nu a respins sau modificat poziţia comună a Consiliului, iar acesta nu adoptă legislaţia propusă în conformitate cu poziţia comună, preşedintele, acţionând în numele Parlamentului, după consultarea comisiei competente pentru chestiunile juridice, poate introduce o acţiune împotriva Consiliului, în temeiul art. 232 din Tratatul CE11. Pe lângă aceste forme de control specifice dreptului comunitar, Parlamentul European deţine atribuţii de control parlamentar clasice, constând din interpelări care necesită răspunsuri scrise sau orale. Parlamentul European dispune şi de o competenţă de control în domeniul economic şi monetar. Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comitetului Director al Băncii Centrale Europene trebuie să obţină aprobarea Parlamentului European înainte de a fi numiţi de către Consiliu. Preşedintele BCE prezintă raportul anual în fata Parlamentului European, reunit în şedinţă plenară. 4. Petiţii Atribuţii în soluţionarea petiţiilor depuse de cetăţenii unionali. Exercitarea acestor atribuţii are loc prin Comisia parlamentară pentru petiţii, respectiv prin intermediul Ombudsmanului european. Fiecare ceţăean european are dreptul de a adresa o petiţie Parlamentului şi de a solicită remedierea unor probleme care ţin de domenii din sfera de activitate a Uniunii Europene. Parlamentul European are, deasemenea, competenţa de a numi comisii de anchetă care să investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului comunitar de către statele membre12. O comisie de acest gen a fost înfiinţată, de exemplu, în cazul apariţiei bolii “vacii nebune”, lucru care a dus la crearea unei agenţii veterinare europene. Comisiile de anchetă de-a lungul anilor s-au ocupat cu diverse probleme, care astfel au fost plasate în centrul atenţiei publice. Comisii de anchetă au fost înfiinţate în următoarele domenii: situaţia femeilor în Europa (1979), ascensiunea fascismului şi rasismului în Europa (1984), problema drogurilor (1985-1986), stocurile de produse agricole (1986-1987), hormonii din carne (1988-1989), infracţiunile transfrontaliere legate de traficul de droguri (1991) etc. 5. Alte competenţe Parlamentul dezbate rapoartele şi dările de seamă ale altor instituţii sau organe comunitare în mod public. În concret, aceste rapoarte sunt: - raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor; 11

Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, pag. 112 12 Decizia Parlamentului European, a Consiliului şi a Comisiei din 19 aprilie 1995 privind modalităţile de exercitare a dreptului de ancheta al Parlamentului European.

12

- raportul anual al comisiei privind execuţia bugetului; - raportul BCE privind politica monetară; - raportul Curţii de Conturi; - raportul Ombudsmanului; - raportul Consiliului UE despre situaţia drepturilor omului, respectiv politica externă; - darea de seamă a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene. Prin examinarea acestor rapoarte, Parlamentul îşi poate exercita de fapt altfel de competenţe de control, decât cele directe tratate mai sus.

II. PARLAMENTE UNICAMERALE, BICAMERALE 1. Ţările membre ale Uninii Europene În prezent, Uniunea are 27 de membri, dintre care şase membri fondatori (din 1958): • • • • • •

Belgia Franța Germania Italia Luxemburg Olanda

Alte 21 state au aderat succesiv: •

1973: o o o

•

1981: o

•

Portugalia Spania

1995: o o o

•

Grecia

1986: o o

•

Danemarca Irlanda Regatul Unit

Austria Finlanda Suedia

2004: o o o o

Cipru Estonia Letonia Lituania

13

o o o o o o •

Malta Polonia Cehia Slovacia Slovenia Ungaria

2007: o o

Bulgaria România

1. BELGIA Belgia a adoptat un sistem bicameral chiar de la crearea sa în anul 1830. Constituţia din 1831 a consacrat instituţionalizarea parlamentului bicameral, stipulând că acesta este format din Camera Reprezentanţilor şi Senat. Odată cu opţiunea pentru structura federativă a statului, organizarea bicamerală a forului legislativ a devenit o necesitate. Parlamentul federal îndeplineşte rolul de reprezentare a suveranităţii naţionale, în timp ce la nivelul fiecărei comunităţi şi regiuni se constituie câte o adunare parlamentară. ORGANIZAREA CAMERELOR LEGISLATIVE 1. CAMERA REPREZENTANŢILOR Este formată din 150 de membri, aleşi conform sistemului reprezentării proporţionale cu scrutin de listă şi vot preferenţial (opţional). Durata mandatului este de 4 ani. În Belgia, votul este obligatoriu. Sancţiunea absenţei nemotivate la vot constă în amendă sau în radierea din registrul electoral a persoanei în cauză. Structură organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Camerei Reprezentanţilor: este ales la începutul fiecărei sesiuni parlamentare (sesiunea parlamentară începe din a doua zi de marţi a lunii octombrie şi se încheie în a doua zi de marţi a lunii octombrie din anul următor). În practică însă, Preşedintele îşi păstrează funcţia pe toată durata legislaturii. ▪ Conferinţa preşedinţilor: este formată din Preşedintele şi vicepreşedinţii Camerei, foştii preşedinţi ai Camerei care sunt încă deputaţi, preşedintele şi un membru al

14

fiecărui grup politic. La reuniunile Conferinţei preşedinţilor participă şi ministrul pentru relaţia cu Parlamentul. ▪ Biroul Camerei: este compus din Preşedintele Camerei, maximum 5 vicepreşedinţi şi maximum 4 secretari, aleşi de plen. Conform articolului 3, paragrafele 3 şi 4 din Regulamentul Camerei, Biroul se completează cu: - membri „asociaţi”, desemnaţi de grupurile politice formate din cel puţin 12 membri şi ai cărui membri nu deţin funcţiile de preşedinte, vicepreşedinte sau secretari; membrii asociaţi sunt asimilaţi, în condiţiile prevăzute de Regulament, secretarilor; - preşedinţii grupurilor politice, asimilaţi, în condiţiile prevăzute de Regulament, vicepreşedinţilor sau secretarilor Camerei. ▪ Colegiul chestorilor: este format din 6 deputaţi, aleşi pentru o perioadă de 2 ani. Organe de lucru Comisiile permanente. Atribuţiile şi denumirea comisiilor permanente se stabilesc, la începutul fiecărei legislaturi, de către Preşedintele Camerei, cu avizul Conferinţei preşedinţilor. Fiecare comisie permanentă este formată din 17 membri, desemnaţi de grupurile politice conform principiului reprezentării proporţionale. La Camera Reprezentanţilor există 11 comisii permanente: comisia pentru economie, politică ştiinţifică, educaţie, instituţii ştiinţifice şi culturale naţionale, pentru clasele mijlocii şi agricultură; comisia pentru afaceri interne, afaceri generale şi pentru funcţia publică; comisia pentru relaţii externe; comisia pentru finanţe şi buget; comisia pentru infrastructură, comunicaţii şi întreprinderi publice; comisia pentru justiţie; comisia de apărare naţională; comisia pentru afaceri sociale; comisia pentru sănătate publică, mediu şi modernizarea societăţii; comisia pentru revizuirea Constituţiei şi reforma instituţiilor; comisia pentru probleme de drept comercial şi economic. Comisiile temporare. Pot fi înfiinţate la solicitarea Camerei sau a Preşedintelui acesteia, pentru examinarea anumitor proiecte de lege/propuneri legislative. Sunt conduse de un preşedinte (ales de membrii comisiei sau numit, fără vot deliberativ, de Preşedintele Camerei) şi doi vicepreşedinţi. Misiunea comisiei temporare încetează odată cu depunerea raportului asupra proiectului de lege/propunerii legislative cu care a fost sesizată. Comisiile speciale. Se înfiinţează în cadrul Camerei la începutul fiecărei legislaturi, pentru îndeplinirea unor atribuţii specifice. Comisiile speciale sunt: comisia pentru naturalizări (17 membri); comisia pentru petiţii (17 membri); comisia pentru urmărirea Comitetului permanent de control al serviciilor de poliţie (7 membri); comisia de control al cheltuielilor electorale şi a contabilităţii partidelor politice (10 membri); comisia pentru controlul comerţului cu arme (13 membri); comisia pentru examinarea cererilor de autorizare a începerii urmăririi penale a unui membru al Camerei (7 membri); comisia pentru examinarea fondurilor financiare ale Camerei (11 membri); comisia pentru Regulament (17 membri). Comitetele consultative.

15

- Comitetul consultativ pentru probleme europene. Este compus din 10 membri ai Camerei Reprezentanţilor şi 10 europarlamentari. Preşedintele acestei comisii este Preşedintele Camerei. Misiunea comisiei constă în stabilirea şi menţinerea de relaţii permanente între Parlamentul European şi Cameră, precum şi în examinarea şi avizarea documentelor referitoare la afacerile europene. - Comitetul consultativ pentru emancipare socială. Fiecare grup reprezentat în comisiile permanente îşi desemnează în acest comitet cel puţin un membru. La solicitarea Camerei, a unei comisii permanente sau din proprie iniţiativă, comitetul îşi exprimă opinia asupra problemelor legate de emanciparea socială. - Comitetul consultativ pentru probleme ştiinţifice şi tehnologice. Se înfiinţează în aceleaşi condiţii ca şi Comitetul consultativ pentru emancipare socială. La solicitarea Camerei, a unei comisii permanente sau din proprie iniţiativă, comitetul îşi exprimă opinia asupra problemelor ştiinţifice şi tehnologice care intră în competenţa autorităţii federale. Comisiile de anchetă. Camera Reprezentanţilor îşi exercită dreptul de anchetă conferit constituţional (art.56), prin intermediul comisiilor de anchetă. Aceste comisii examinează probleme grave apărute în cadrul societăţii (de exemplu, cazurile de dispariţie a copiilor, falimentul Companiei Sabena etc.). Comisiile mixte - Comisia parlamentară de mediere. Conform art.82 din Constituţie, la începutul fiecărei legislaturi, imediat după alegerea Birourilor, cele două Camere îşi desemnează reprezentanţii în Comisia parlamenară de mediere. Comisia este formată din: 10 senatori plus Preşedintele Senatului, 10 deputaţi plus Preşedintele Camerei Reprezentanţilor. Membrii comisiei (cu excepţia celor doi Preşedinţi) sunt numiţi de fiecare Adunare, respectându-se principiul reprezentării proporţionale a grupurilor politice. Competenţe: soluţionează eventualele conflicte de competenţă între cele două Camere; stabileşte termenele în care Senatul se poate pronunţa asupra unor proiecte declarate urgente de Guvern; stabileşte termenul în care Camera Reprezentanţilor trebuie să se pronunţe asupra unui proiect de lege trimis sau retrimis de Senat; explicitează regulile care guvernează procedura de avizare de către Camere a propunerilor de acte normative ale Comisiei Europene. - Comisia de control al cheltuielilor electorale şi al contabilităţii partidelor politice - Comisia specială însărcinată cu examinarea crizei financiare şi bancare

Repartizarea pe grupuri lingvistice În funcţie de circumscripţiile electorale în care au fost aleşi, cei 150 de deputaţi sunt repartizaţi în două grupuri lingvistice: grupul lingvistic francez şi grupul lingvistic flamand (deputaţii aleşi de Consiliul Comunităţii germanofone fac parte din grupul lingvistic francez). Repartizarea pe grupuri lingvistice joacă un rol important, întrucât, pentru adoptarea anumitor proiecte de lege, suplimentar unei majorităţi de 2/3 din numărul total al deputaţilor, este necesar şi un vot majoritar în cadrul grupurilor lingvistice. 16

Grupurile politice Grupurile politice sunt formate din deputaţii care aparţin aceluiaşi partid. Conform Regulamentului, pentru a fi recunoscut, un grup politic trebuie să aibă cel puţin 5 membri. Liderul grupului politic este purtătorul de cuvânt al acestuia în Cameră. Grupuri politice: - Grupul Partidului Socialist (socialiştii francofoni) - Grupul Partidului Socialist-Spirit (cartelul format din socialiştii flamanzi şi formaţiunea Spirit) - Grupul Ecolo-Groen (ecologişti francofoni şi flamanzi) - Grupul Mişcării Reformatoare (liberali francofoni) - Grupul Frontului Naţional (naţionalişti francofoni de dreapta) - Grupul Open-Vld (liberali flamanzi) - Grupul Vlaams Belang (naţionalişti flamanzi de dreapta) - Grupul Jean-Marie Dedecker (partid de dreapta flamand, fondat de Jean-Marie Dedecker) - Grupul Partidului Democrat-Creştin flamand şi al Noii Alianţe flamande (cartel format din democrat-creştinii flamanzi din cadrul Partidului democrat-creştin flamand şi naţionaliştii flamanzi din cadrul formaţiunii Noua Alianţă flamandă) - Grupul Centrului Democrat Umanist francofon (umanişti francofoni) 2. SENATUL Este format din 71 de membri, aleşi pentru un mandat de 4 ani, după cum urmează: ▪ prin sistemul reprezentării proporţionale cu scrutin de listă pentru un număr de 40 de mandate, alocate candidaţilor aleşi direct în circumscripţii plurinominale constituite pe criterii lingvistice (25 pentru Colegiul electoral flamand şi 15 pentru Colegiul electoral francez); ▪ 21 de senatori sunt desemnaţi de către Adunările Comunităţilor: 10 de către şi din cadrul Consiliului Comunităţii flamande; 10 de către Consiliul Comunităţii franceze; 1 de către şi din cadrul Consiliului Comunităţii germane; ▪ 10 senatori sunt numiţi astfel: 6 de către senatorii aleşi direct; 4 de către 21 de senatori desemnaţi de Comunităţi. Sistemul parlamentar Belgian menţine instituţia senatorilor de drept (descendenţii Regelui sau, în lipsa acestora, alţi descendenţi ai familiei regale). În actualul Senat, senatorii de drept sunt în număr de 3 (prinţul Philippe, prinţesa Astrid şi prinţul Laurent). Ca şi la Camera Reprezentanţilor, votul este obligatoriu. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Senatului: este ales la începutul fiecărei sesiuni, cu votul majoritar al membrilor prezenţi. În mod tradiţional, Preşedintele Senatului face parte din unul din

17

partidele majorităţii guvernamentale, în timp de prim-vicepreşedintele aparţine unui partid de opoziţie şi altei grupări lingvistice decât cea din care face parte Preşedintele. ▪ Biroul Senatului: este format din Preşedinte, trei vicepreşedinţi, preşedinţii grupurilor politice reprezentate comisiile permanente (asimilaţi vicepreşedinţilor) şi 3 chestori (aleşi prin scrutin de listă). Toţi membrii Biroului sunt aleşi la începutul legislaturii şi la începutul fiecărui an parlamentar. ▪ Colegiul chestorilor: este alcătuit din 3 senatori care fac parte din Birou. Colegiul asigură conducerea gestiunii financiare şi materiale a Senatului.

Organe de lucru Comisiile permanente. La Senat, fiecare din cele 6 comisii permanente este formată din 17 membri, care îşi aleg preşedintele şi 2 vicepreşedinţi. Acestea sunt: comisia pentru justiţie; comisia pentru relaţii externe şi apărare; comisia pentru afaceri instituţionale; comisia pentru finanţe şi afaceri economice; Comisia internă şi pentru afaceri administrative; Comisia pentru afaceri sociale. Comisiile reunite. Senatul sau Preşedintele Senatului pot încredinţa mai multor comisii sarcina examinării în comun a unor probleme care intră în domeniul de competenţă a acestora. Comisiile reunite sunt conduse de preşedintele uneia din comisii, care este decan de vârstă. Comisii reunite: Comisiile reunite pentru justiţie şi afaceri sociale; Comisiile reunite pentru justiţie şi probleme interne Comitetele consultative - Comitetul consultativ pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. La începutul legislaturii şi pentru toată durata acesteia, Adunarea desemnează un comitet consultativ însărcinat cu examinarea problemelor referitoare la egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi (format din 17 membri). Dispoziţiile Regulamentului referitoare la organizarea şi funcţionarea comisiilor permanente sunt aplicabile şi acestui Comitet. - Comitetul consultativ pentru afaceri europene. La începutul fiecărei legislaturi, Adunarea desemnează 10 membri (şi 10 supleanţi) care să reprezinte Senatul în cadrul Comitetului consultativ federal însărcinat cu afaceri europene. Comisii speciale - Comisia pentru supravegherea Comitetului permanent de control al serviciilor de informaţii şi de securitate. La începutul fiecărei legislaturi, Adunarea desemnează, pe toată durata legislaturii, o comisie permanentă pentru urmărirea Comitetului permanent de control al serviciilor de informaţii şi de securitate (Comitetul permanent R). Comisia, condusă de Preşedintele Senatului, este formată din 4 membri, numiţi de Senat prin scrutin de listă. Atribuţiile comisiei relevă din Legea organică din 18 iulie 1991 privind controlul serviciilor de poliţie şi de informaţii. Şedinţele comisiei se desfăşoară cu uşile închise.

18

Comisii mixte - Comisia parlamentară de mediere - Comisia de control al cheltuielilor electorale şi al contabilităţii partidelor politice - Comisia specială însărcinată cu examinarea crizei financiare şi bancare

Grupurile politice Senatorii aleşi direct de către corpurile electorale se pot organiza în grupuri politice în funcţie de listele pe care au fost aleşi. Senatorii desemnaţi de Consiliul Comunităţii franceze, de Consiliul Comunităţii flamande sau de către Senat nu pot adera decât la grupul la intervenţia căruia au fost desemnaţi. Senatorul desemnat de Consiliul Comunităţii germanofone poate adera la orice grup. După alegerile din 2007, formaţiunile politice reprezentate în Senat sunt: Liberalii şi democraţii flamanzi (VLD), Partidul Democrat creştin flamand-Noua Alianţă flamandă (CD&V-N-VA), Partidul Socialist (SPA) Spirit-flamand, Vlaams Belang (VB) flamand, Lista Jean-Marie Dedecker-flamand, Groen-flamand, Partidul socialist francofon (PS), Mişcarea Reformatoare (MR) – francofon, Ecolo – francofon, Centrul Democrat Umanist (CDH) – francofon, Frontul Naţional (FN) – francofon.

3. Diferenţa de competenţe între cele două Camere Iniţial, cele două Camere legislative aveau puteri identice, deşi sistemul de recrutare a membrilor acestora era diferit. Astfel, Camera Reprezentanţilor era considerată adunarea poporului, în timp ce Senatul era adunarea aristocraţilor. Revizuirea Constituţiei din 1993 a aduse anumite schimbări în organizarea bicamerală a Parlamentului, în special în ceea ce priveşte repartiţia prerogativelor celor două Camere. Astfel, Camera Reprezentanţilor deţine controlul politic asupra Guvernului şi are rol decisiv în domeniul finanţelor publice, în timp ce Senatul are rolul unei camere de reflecţie în procesul legislativ şi exprimă particularităţile comunităţilor şi regiunilor. Prin Constituţie, se asigură un bicameralism egalitar în ce priveşte problemele fundamentale ale statului şi raporturile între autorităţile federale şi cele ale comunităţilor şi regiunilor. Potrivit art.36 din Constituţie, puterea legislativă se exercită în mod colectiv de Rege, Camera Reprezentanţilor şi Senat. Aceste trei ramuri ale puterii legislative au şi dreptul de iniţiativă legislativă. În domeniile expres prevăzute de art.77 din Constituţie, Camera Reprezentanţilor şi Senatul au competenţe legislative identice (de exemplu, declaraţia de revizuire a Constituţiei şi revizuirea Constituţiei, domeniile care trebuie reglementate de către cele

19

două Camere legislative în baza prevederilor constituţionale, legile privind aprobarea tratatelor, legile referitoare la Consiliul de Stat, legile de organizare a tribunalelor, legile privind aprobarea acordurilor de cooperare încheiate între Stat, comunităţi şi regiuni, etc.) Camera Reprezentanţilor are competenţă decizională exclusivă în materie de naturalizare, în domeniul legilor privind răspunderea civilă şi penală a membrilor Guvernului, în privinţa aprobării bugetului şi a exerciţiului bugetar, precum şi în domeniul stabilirii efectivelor armatei.

2. FRANŢA Parlamentul francez este bicameral, fiind compus din Adunarea Naţională, aleasă prin vot universal direct, şi Senat, ales prin vot universal indirect. I. ORGANIZAREA CAMERELOR LEGISLATIVE 1. ADUNAREA NAŢIONALĂ Adunarea Naţională este alcătuită din 577 de deputaţi, aleşi pe o perioadă de 5 ani, prin vot majoritar uninominal în două tururi. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Adunării Naţionale: este ales în prima şedinţă a Adunării nou alese, pentru toată durata legislaturii. ▪ Biroul Adunării Naţionale: este cel mai important organ colegial de conducere, care deţine competenţa generală directă asupra organizării şi funcţionării interne a Adunării. Biroul este format din 22 membri: Preşedintele Adunării Naţionale, 6 vicepreşedinţi, 3 chestori, 12 secretari. Cu excepţia Preşedintelui, ceilalţi membri ai Biroului sunt aleşi la începutul fiecărei legislaturi (în şedinţa care urmează alegerii Preşedintelui) şi reînnoiţi la începutul fiecărei sesiuni ordinare. ▪ Conferinţa preşedinţilor: este formată din Preşedintele Camerei, vicepreşedinţii Biroului, preşedinţii comisiilor permanente şi ai grupurilor parlamentare, preşedintele 20

comisiei pentru afaceri europene, precum şi raportorul general al comisiei pentru finanţe. Conferinţa are ca atribuţie principală stabilirea ordinii de zi a Camerei din perspectiva raporturilor acesteia cu Guvernul. De regulă, Guvernul este reprezentat de ministrul pentru relaţia cu Parlamentul (care transmite Conferinţei previziunile Guvernului pentru săptămâna în curs şi pentru următoarele două săptămâni). Organe de lucru Fiecare Cameră îşi constituie comisii parlamentare, care pot fi clasificate în două categorii: comisii legislative şi comisii de anchetă sau control. Comisii legislative: ▪ Comisiile permanente. Articolul 43 din Constituţie limitează la 6 numărul comisiilor permanente din fiecare Cameră legislativă.13 Organe de lucru esenţiale ale Adunării Naţionale, comisiile au o funcţie dublă: de a pregăti dezbaterile legislative din cadrul şedinţelor în plen; de a informa Adunarea şi de a controla Guvernul; nici un text nu este supus dezbaterii fără a fi făcut în prealabil obiectul raportului comisiei competente. La începutul noii legislaturi, apoi, anual, la începutul sesiunii ordinare, Adunarea numeşte, pe baza reprezentării proporţionale a grupurilor politice şi la propunerea preşedinţilor acestora, membrii comisiilor permanente. Fiecare comisie desemnează organul de conducere, respectiv biroul, compus dintr-un preşedinte şi, în funcţie de numărul membrilor, 3-4 vicepreşedinţi şi 3-4 secretari. Comisia pentru finanţe numeşte, suplimentar, un raportor general. Fiecare deputat poate fi membru numai într-o comisie permanentă. Articolul 36 din Regulamentul Adunării Naţionale stabileşte denumirea şi competenţele celor 6 comisii permanente: comisia pentru afaceri culturale, familiale şi sociale; comisia pentru afaceri economice, mediu şi teritoriu; comisia pentru afaceri externe; comisia pentru apărare naţională şi forţele armate; comisia pentru finanţe, economie generală şi plan; comisia pentru legi constituţionale, legislaţie şi administrare generală a Republicii. Comisia pentru afaceri culturale, familiale şi sociale şi Comisia pentru afaceri economice, mediu şi teritoriu regrupează, fiecare, 1/4 din efectivul Adunării Naţionale (cca 145 de deputaţi), celelalte 4 comisii având un efectiv egal cu 1/8 din numărul total al deputaţilor. ▪ Comisia pentru afaceri europene. În baza Legii constituţionale din 23 iulie 2008, Delegaţia Adunării Naţionale pentru UE (înfiinţată în 1979) a devenit comisie parlamentară pentru afaceri europene. Spre deosebire de cele 6 comisii permanente a căror existenţă este prevăzută de Constituţie, această comisie nu dispune de un statut legislativ. Alcătuită din 36 de deputaţi, comisia exercită o dublă misiune, de informare şi de control al activităţii europene în cadrul reprezentării naţionale (prin examinarea textelor europene prezentate de Guvern, audieri periodice ale membrilor Guvernului şi persoanelor cu responsabilităţi în domeniul problemelor europene, precum şi prin publicarea a numeroase rapoarte de informare). Biroul comisiei este 13

Conform revizuirii constituţionale din iulie 2008, de la 1 martie 2009, fiecare Adunare îşi poate constitui un număr de maximum 8 comisii permanente.

21

format din preşedinte, 4 vicepreşedinţi şi 2 secretari. Preşedintele comisiei este ales pe durata întregii legislaturi şi participă la Conferinţa preşedinţilor. Regulile referitoare la componenţa comisiei prevăd reprezentarea proporţională a grupurilor politice, precum şi reprezentarea echilibrată a comisiilor permanente în diverse organe parlamentare. ▪ Comisiile speciale. Constituirea unei comisii speciale este de plin drept în cazul în care Guvernul solicită acest lucru sau dacă cererea este formulată de unul sau mai mulţi preşedinţi de grupuri parlamentare al căror efectiv este egal cu majoritatea absolută a membrilor Adunării (cererea nu poate fi formulată pentru proiectele legilor finanţelor şi ale celor privind aprobarea tratatelor internaţionale). În alte cazuri - solicitarea unei comisii permanente, a unui grup sau a unui număr de 30 de deputaţi - cererea de constituire a unei comisii speciale se consideră aprobată dacă Guvernul, preşedintele unei comisii permanente sau preşedintele unui grup nu se opune. În caz contrar, decizia privind constitiuirea comisiei speciale se ia de către Adunare. Comisii de anchetă Înfiinţarea unei comisii de anchetă se face exclusiv pe baza unei iniţiative parlamentare (propunere de rezoluţie pentru crearea unei comisii de anchetă, care trebuie să cuprindă motivele solicitării şi obiectul anchetei). Comisiile de anchetă sunt compuse din maximum 30 de membri. Acestea au un caracter temporar: misiunea lor ia sfârşit prin depunerea raportului sau cel târziu la expirarea termenului de 6 luni de la data adoptării rezoluţiei de înfiinţare. Legea prevede că prerogativele acestor comisii sunt similare cu cele ale comisiei pentru finanţe. Comisii mixte paritare Compuse din 7 deputaţi şi din 7 senatori, acestea sunt constituite, la iniţiativa Guvernului, în scopul concilierii punctului de vedere al Adunării Naţionale cu cel al Senatului asupra unui text de lege. Alte organe: Misiunile de evaluare şi control În cadrul prerogativelor sale de control financiar, Adunarea Naţională a înfiinţat două misiuni permanente al căror obiectiv este de a supraveghea eficienţa cheltuielilor publice. Acestea sunt: - Misiunea de evaluare şi control al utilizării banilor publici (având ca obiectiv supravegherea eficientă a cheltuielilor publice); - Misiunea de evaluare şi control al legilor de finanţare a asigurărilor sociale (având ca scop verificarea modului de implementare a acestor legi).

22

Delegaţiile parlamentare Înfiinţate prin lege, delegaţiile parlamentare sunt organe de reflecţie, proprii fiecărei Camere legislative. Fac excepţie Delegaţia parlamentară pentru probleme demografice şi Grupul de lucru al Adunării Naţionale şi Senatului pentru criza financiară internaţională, care sunt structuri comune celor două Camere. Grupul de lucru al Adunării Naţionale şi Senatului pentru criza financiară internaţională s-a înfiinţat din iniţiativă comună a Preşedinţilor celor două Camere, la 29 octombrie 2008, reprezentând o premieră în istoria parlamentară. Grupul, alcătuit din 12 deputaţi şi 12 senatori, este condus de doi preşedinţi – preşedintele Comisiei pentru finanţe din cadrul Adunării Naţionale şi preşedintele Comisiei pentru finanţe din cadrul Senatului. Delegaţii parlamentare: Delegaţia parlamentară pentru planificare; Delegaţia parlamentară pentru drepturile femeilor şi egalitate de şanse între bărbaţi şi femei; Delegaţia parlamentară pentru amenajarea şi dezvoltarea durabilă a teritoriului; Delegaţia parlamentară pentru învăţământ. Oficiile parlamentare Create prin lege, oficiile parlamentare sunt organe de reflecţie comune celor două Camere. În prezent, există trei oficii parlamentare: - Oficiul parlamentar de evaluare ştiinţifică şi tehnologică, alcătuit din 18 deputaţi şi 18 senatori; preşedintele şi primul vicepreşedinte nu pot aparţine aceleiaşi Camere; - Oficiul parlamentar pentru evaluarea legislaţiei. Fără a aduce atingere competenţelor comisiilor permanente, membrii acestei structuri colectează informaţii şi elaborează studii de evaluare a impactului legislaţiei, fiind de asemenea investiţi cu misiunea de simplificare a legislaţiei. Este alcătuit din două delegaţii, constituite una la Adunarea Naţională şi cealaltă la Senat. Fiecare delegaţie a oficiului este formată din preşedintele comisiei juridice şi dintr-un membru al fiecărei comisii permanente, ca membri de drept, şi din 8 membri desemnaţi de grupurile politice; - Oficiul parlamentar de evaluare a politicilor din domeniul sănătăţii. Are ca obiectiv furnizarea de informaţii referitoare la consecinţele legislaţiei din domeniul sănătăţii publice. Este alcătuit din preşedinţii comisiilor Adunării Naţionale şi Senatului pentru afaceri sociale, din raportorii acestor comisii însărcinaţi cu asigurările de sănătate, ca membri de drept, la care se adaugă 10 deputaţi şi 10 senatori desemnaţi de grupurile politice. Deputaţii sunt desemnaţi la începutul fiecărei legislaturi, iar senatorii după fiecare reînnoire parţială a Senatului. ▪ Grupurile politice Grupurile politice, expresie organizată a partidelor şi formaţiunilor politice din cadrul Adunării, permit deputaţilor să se regrupeze în funcţie de afinităţile politice. Grupurile sunt reprezentate în Biroul Adunării şi în comisiile permanente proporţional cu numărul mandatelor deţinute.

23

Condiţii de constituire: un număr minim de 20 de deputaţi; depunerea la Preşedinţie, de către preşedintele ales al grupului, a unei declaraţii politice semnate de toţi membrii grupului. Constituirea grupurilor se bazează exclusiv pe apartenenţa deputatului la un anumit partid sau pe afinităţile sale cu programul acestuia, fiind interzisă constituirea de grupuri care nu au o legătură directă cu un partid reprezentat în Parlament sau care îşi propune apărarea intereselor particulare, locale sau profesionale. Un parlamentar se poate înscrie doar într-un singur grup parlamentar. Există, de asemenea, posibilitatea ca un deputat să facă parte dintr-un grup, nu în calitate de membru al grupului, ci de “aliat”, cu acordul biroului grupului. “Aliaţii” nu sunt luaţi în calcul în stabilirea numărului minim necesar pentru constituirea unui grup, dar sunt incluşi în efectivul grupului în ce priveşte toate aspectele activităţii parlamentare. Organizarea internă a grupurilor politice: grupurile au dreptul de a-şi stabili organizarea internă, precum şi propriile reguli de funcţionare. Adunarea Naţională alocă grupurilor politice o sumă financiară destinată asigurării funcţionării acestora; cuantumul variază în funcţie de mărimea grupului. În general, grupurile politice se reunesc o dată pe săptămână. Grupurile politice din cadrul Adunării Naţionale: -

Grupul Uniunii pentru Mişcarea Populară Grupul socialist, radical, cetăţenesc şi de stânga Grupul stânga democrată şi republicană Grupul Noului Centru

În afara deputaţilor membri ai grupurilor politice, există şi un număr de 8 deputaţi “neînscrişi” (independenţi). 2. SENATUL Din 2008, Senatul este alcătuit din 343 membri (din 2011 numărul acestora va fi de 348), aleşi pentru un mandat de 6 ani prin vot universal indirect. Jumătate din numărul senatorilor se reînnoieşte la fiecare 3 ani.14 Senatorii sunt aleşi de un colegiu format din cca 50.000 de mari alegători15, care au obligaţia legală de a participa la vot. Modul de scrutin diferă în funcţie de circumscripţii: scrutin majoritar în două tururi, în 14

Conform Legii constituţionale din 23 iulie 2008

15

Colegiul este compus din: deputaţi, consilieri regionali, consilieri ai Adunării din Corsica, consilieri generali şi consilieri ai Parisului; delegaţi ai consiliilor municipale al căror număr depinde de numărul de locuitori ai comunei: între 1 şi 15 delegaţi pentru comunele cu mai puţin de nouă mii de locuitori; toţi consilierii municipali pentru comunele cu o populaţie cuprinsă între 9 mii şi 30.000 de locuitori; întregul consiliu municipal la care se adaugă un delegat suplimentar (ales prin scrutin proporţional chiar de către consiliul municipal) pentru fiecare 1.000 de locuitori în cazul comunelor cu peste 30.000 de locuitori.

24

circumscripţiile în care se aleg mai puţin de 4 senatori; scrutin proporţional cu aplicarea regulii celei mai mari medii pentru repartizarea resturilor de voturi, în circumscripţiile în care se aleg 4 sau mai mulţi senatori.

Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Senatului: este ales de ansamblul senatorilor, la fiecare trei ani, după reînnoirea parţială a Senatului. ▪ Biroul Senatului: este alcătuit din 8 vicepreşedinţi, 3 chestori şi 14 secretari, aleşi sau desemnaţi după alegerea Preşedintelui, pentru o perioadă de trei ani. Organe de lucru Comisii legislative ▪ Comisiile permanente. Cu excepţia Preşedintelui Senatului, toţi senatorii fac parte din una din cele 6 comisii permanente. După fiecare reînnoire trienală, lista de candidaţi pentru comisiile permanente, stabilită de grupurile politice, este ratificată de Senat. Acestea sunt: comisia pentru afaceri culturale; comisia pentru afaceri economice; comisia pentru afaceri externe, pentru apărare şi forţele armate; comisia pentru afaceri sociale; comisia pentru finanţe, control bugetar şi conturi economice ale naţiunii; comisia pentru legi constituţionale, legislaţie, vot universal, Regulament şi administraţie generală. Comisiile permanente au un rol esenţial în pregătirea activităţii legislative, în controlul Guvernului şi în informarea senatorilor. În acest scop, în anumite condiţii, comisiile permanente pot constitui misiuni de informare pentru studierea unei probleme specifice, în vederea elaborării unui raport corespunzător fundamentat. În prezent, în cadrul Senatului funcţionează două astfel de misiuni: Misiunea temporară pentru organizarea şi evoluţia colectivităţilor teritoriale; Grupul de lucru al Adunării Naţionale şi Senatului pentru criza financiară internaţională ▪ Comisiile speciale. Conform articolului 43 din Constituţie „ La cererea Guvernului sau a Camerei sesizate, proiectele sau propunerile legislative sunt trimise spre examinare comisiilor special desemnate în acest scop. Proiectele sau propunerile pentru care nu se face o astfel de solicitare sunt trimise la una din comisiile permanente, al căror număr este limitat la la 6 în fiecare Cameră.”

25

Ca şi în cadrul Adunării Naţionale, comisia specială se înfiinţează numai pentru examinarea unui anumit text. La Senat, constituirea unei comisii speciale este o procedură utilizată în mod excepţional. Comisiile de anchetă Instrument de control aflat la dispoziţia parlamentarilor, comisiile de anchetă permit senatorilor membri să colecteze personal informaţii referitoare la gestionarea serviciilor publice sau a întreprinderilor naţionale, precum şi la anumite fapte deosebit de grave, pe care le aduc la cunoştinţa Senatului şi a opiniei publice. Efectivul maxim al unei comisii de anchetă este de 21 de membri, desemnaţi conform principiului reprezentării proporţionale a grupurilor politice în cadrul comisiilor. Înfiinţarea, respectiv misiunea comisiilor de anchetă sunt temporare: comisia îşi încetează activitatea odată cu depunerea raportului sau cel târziu la expirarea termenului de 6 luni de la data adoptării rezoluţiei de înfiinţare. Comisiile mixte paritare Compuse din 7 deputaţi şi din 7 senatori, acestea sunt constituite, la iniţiativa Guvernului, în scopul concilierii punctului de vedere al Adunării Naţionale cu cel al al Senatului asupra unui text de lege.

* Grupurile politice Grupurile politice se constituie din senatori cu afinităţi politice comune şi care, cel mai adesea, aparţin aceluiaşi partid. Grupurile se constituie sau reconstituie după fiecare reînnoire trienală a Senatului. Condiţii de constituire a unui grup: efectiv minim de 15 membri sau aproximativ 5% din efectivul total al Senatului; o declaraţie politică semnată de toţi membrii grupului, care să conţină obiectivele şi metodele politicii grupului. Regulamentul Senatului interzice, de asemenea, constituirea de grupuri pe bază de interese particulare, locale sau profesionale. Numărul şi componenţa grupurilor variază în timp. În prezent, Senatul are 5 grupuri politice (plus senatorii neînscrişi): -

Grupul comunist republican şi cetăţenesc şi al senatorilor Partidului de stânga (CRC-SPG); Grupul Uniunii Centriste-UDF (UC-UDF); Grupul Adunării democratice şi social-europene (RDSE); Grupul socialist (SOC); Grupul Uniunii pentru mişcarea populară (UMP).

26

3. Diferenţa de competenţe între cele două Camere Bicameralismul francez este inegalitar, Adunarea Naţională dispunând de competenţe mai extinse decât Senatul. Astfel: - numai Adunarea Naţională poate cere angajarea răspunderii Guvernului, poate respinge acordarea încrederii sau vota o moţiune de cenzură; - în cazul unui dezacord între Adunarea Naţională şi Senat asupra unui proiect de lege, Guvernul poate acorda Adunării Naţionale “ultimul cuvânt” în procedura legislativă (cu excepţia proiectelor de legi constituţionale şi de legi organice referitoare la Senat); - Adunarea Naţională are două şedinţe săptămânale dedicate întrebărilor adresate Guvernului, în timp ce Senatul are două pe lună; - Constituţia atribuie Adunării Naţionale un loc mai important în examinarea proiectului legii finanţelor şi a proiectului legii de finanţare a asigurărilor sociale, care se traduce, pe de o parte, prin cerinţa depunerii acestora în primă lectură în faţa Adunării şi, pe de altă parte, prin acordarea unor termene de examinare mai mari. În majoritatea celorlalte domenii, cele două Camere dispun de aceleaşi competenţe. În afara atribuţiilor instituţionale respective ale celor două adunări parlamentare, inegalitatea se manifestă şi sub aspectul notorietăţii. Cetăţenii cunosc mai bine Adunarea Naţională şi pe deputaţii aleşi direct; media relatează într-o mai mare măsură despre lucrările Adunării Naţionale, întrucât dezbaterile acesteia se plasează în centrul mizei politice şi pentru că majoritatea liderilor politici importanţi sunt membri ai Adunării. În ceea ce priveşte Senatul, prima caracteristică a acestuia o constituie permanenţa sa: spre deosebire de Adunarea Naţională, Senatul nu poate fi dizolvat. Din acest motiv, Constituţia încredinţează Preşedintelui Senatului exercitarea provizorie a funcţiilor Preşedintelui Republicii în cazul în care acesta este împiedicat să le exercite, demisionează sau decedează. Perioada de interimat este limitată la perioada necesară organizării de alegeri prezidenţiale (cca 50 de zile). Rolul Senatului poate fi rezumat la trei funcţii principale: - formează o contrapondere la puterea exercitată de Adunarea Naţională; - datorită mandatului de 6 ani, înlătură influenţele concentrării puterii de către un preşedinte influent sau de către un partid care ar dobândi o zdrobitoare majoritate parlamentară. Intr-o asemenea situaţie, Senatul ar echilibra raportul de forţe, nepermiţând Adunării Naţionale să adopte măsuri discreţionare; - contribuie la îmbunătăţirea proiectelor de lege aprobate de Adunarea Naţională.

27

3.GERMANIA

Parlamentul german este bicameral, fiind compus din Adunarea Federală (Bundestag), ai cărei membri sunt aleşi prin vot universal, direct, liber, egal şi secret şi Consiliul Federal (Bundesrat) ai cărui membri sunt desemnaţi şi revocaţi de guvernele statelor federate (landuri). I. ORGANIZAREA CAMERELOR LEGISLATIVE 1. ADUNAREA FEDERALĂ (BUNDESTAG) Adunarea Federală este alcătuită din 612 deputaţi, aleşi pentru un mandat de 4 ani, conform sistemului proporţional prin compensare, cu selecţie personalizată. Numărul membrilor din Bundestag variază de la o legislatură la alta, în funcţie de modul în care, prin compensarea realizată la nivel federal, se determină numărul de mandate alocate fiecărei liste de candidaţi prezentate de partide în cadrul landurilor. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Adunării Federale: este ales prin vot secret, pentru toată durata legislaturii. ▪ Biroul Adunării Federale (Prezidiul): este format din Preşedintele Adunării şi vicepreşedinţi. Fiecare grup parlamentar din cadrul Bundestag-ului este reprezentat în Birou de cel puţin un vicepreşedinte. Ca şi Preşedintele, vicepreşedinţii sunt aleşi prin vot secret, pentru toată durata legislaturii. Membrii Biroului nu pot fi demişi prin hotărârea Adunării Federale. Membrii Biroului sunt asistaţi de către secretari. Numărul acestora se stabileşte de către Adunarea Federală şi pot fi aleşi pe o listă comună, propusă de grupurile parlamentare.

28

▪ Consiliul decanilor de vârstă: este alcătuit din Preşedinte, vicepreşedinţi şi 23 de deputaţi desemnaţi de grupurile parlamentare, cu respectarea principiului proporţionalităţii. Rolul acestui organism, care nu are competenţă decizională, este acela de a acorda sprijin Preşedintelui în activităţile desfăşurate. Are putere de decizie numai pentru probleme interne ale Adunării care nu intră în competenţa Preşedintelui sau a Biroului; stabileşte modul de utilizare a clădirilor Bundestag-ului; pregăteşte proiectul de buget al Adunării care urmează să fie discutat de Comisia pentru buget; înfiinţează o subcomisie permanentă care să se ocupe de bibliotecă, arhivă şi alte servicii de documentare. Pot face parte din această subcomisie, deputaţii care nu sunt membri ai Consiliului decanilor de vârstă. Organe de lucru Comisii legislative ▪ Comisiile permanente. La începutul fiecărei legislaturi se numesc noi comisii permanente, având o componenţă diferită. Bundestag-ul nu stabileşte complet independent acest structuri de lucru, întrucât înfiinţarea anumitor comisii (comisia pentru afaceri europene, comisia pentru relaţii externe, comisia de apărare, comisia pentru petiţii) are la bază prevederile articolului 45 din Legea fundamentală (celelalte comisii se înfiinţează prin prevederile Regulamentului). În general, organizarea comisiilor permanente stabilite de Bundestag urmăreşte structura Guvernului federal, existând o comisie permanentă pentru fiecare minister. Mai mult, Parlamentul poate acorda o atenţie deosebită unui anumit domeniu pentru monitorizarea căruia desemnează mai multe comisii (de exemplu, Ministerul federal de interne este monitorizat atât de Comisia pentru afaceri interne, cât şi de Comisia pentru sport). Numărul comisiilor permanente diferă de la o legislatură la alta. În prezent numărul acestora este de 22. În vederea examinării intensive a anumitor subiecte, comisiile permanente pot înfiinţa şi subcomisii. Fiecare comisie este formată dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi un anumit număr de membri şi membri supleanţi. În legislatura prezentă, numărul membrilor comisiilor permanente variază între 13 şi 41. Locurile în comisii se repartizează conform principiului reprezentării proporţionale, în funcţie de numărul mandatelor deţinute de grupurile parlamentare. Cele 22 de comisii permanente sunt: comisia pentru afaceri europene 16; comisia pentru buget; comisia pentru cultură şi media; comisia de apărare; comisia pentru cooperare economică şi dezvoltare; comisia pentru ştiinţe economice şi tehnologie; comisia pentru educaţie, cercetare şi evaluare tehnologică; comisia pentru mediu, conservarea naturii şi securitate nucleară; comisia pentru probleme de familie, vârstnici, femei şi tineret; comisia pentru finanţe; comisia pentru alimentaţie, agricultură şi protecţia 16

Are un rol special, având competenţe în domeniul integrării europene, al cooperării cu Parlamentul European şi cu parlamentele naţionale ale statelor membre. Este formată din membri ai Parlamentului European din Germania, precum şi din membri ai Bundestagului, ceea ce îi conferă un statut unic faţă de comisiile permanente ale Adunării Federale.

29

consumatorului; comisia pentru relaţii externe; comisia pentru sănătate; comisia pentru drepturile omului şi sprijin umanitar; comisia pentru afaceri interne; comisia pentru muncă şi probleme sociale; comisia juridică; comisia pentru petiţii; comisia pentru examinarea alegerilor; comisia pentru sport; comisia pentru probleme de transport şi de urbanistică; comisia pentru turism. Comisiile de anchetă. Conform art.44 din Legea fundamentală, comisia de anchetă se înfiinţează pe baza unei moţiuni depuse de ¼ din numărul deputaţilor. Majoritatea comisiilor de anchetă au ca obiectiv examinarea unor posibile activităţi necorespunzătoare ale Guvernului, administraţiei sau ale unor politicieni. Comisia de anchetă elaborează un raport care este prezentat plenului. Comisia pentru apărare are dreptul de a constitui oricând o comisie de anchetă pentru a asigura o supraveghere parlamentară eficientă a forţelor armate. Comisia de mediere. Este o structură care acţionează ca intermediar între Bundestag şi Bundesrat, fiind alcătuită din 16 membri ai Bundesrat-ului şi un număr egal de membri ai Bundestag-ului, numiţi conform principiului reprezentării proporţionale. Are ca scop stabilirea consensului între Bundestag şi Bundesrat în cazul în care textele adoptate de Bundestag nu întrunesc majoritatea în Bundesrat. Dacă decizia luată de Comisia de mediere diferă de cea a Bundestag-ului, este necesar ca plenul să voteze din nou textul în cauză. Dacă un text necesită consimţământul Bundesrat-ului, Bundestag-ul şi Guvernul federal pot, de asemenea, solicita convocarea unei comisii de mediere pentru obţinerea acordului mai sus menţionat. Comisia comună. Conform articolului 53.a din Legea fundamentală, Comisia comună a Bundesrat-ului şi a Bundestag-ului are 48 de membri; 2/3 din acest număr sunt membri ai Bundestag-ului, iar 1/3 ai Bundesrat-ului. Comisia comună acţionează ca „un parlament de urgenţă al Germaniei” în situaţia în care obstacole insurmontabile împiedică Bundestag-ul să se reunească în timp util atunci când se declară stare de război (de apărare a statului). Organizarea şi funcţionarea acestei comisii se stabilesc prin Regulamentul adoptat de Bundestag, cu acordul Bundesrat-ului.

* Grupurile parlamentare După alegerile legislative din 18 septembrie 2005, în Bundestag au fost aleşi 612 deputaţi , reprezentând 5 partide politice. Un grup parlamentar se poate forma dacă este alcătuit din cel puţin 5% (30 membri) din numărul total al deputaţilor, membrii acestuia făcând parte din acelaşi partid/partide care, având scopuri politice similare, nu concurează între ele în cadrul landurilor. În cazul în care membrii Bundestag-ului formează un grup parlamentar în alt mod decât cel menţionat mai sus, recunoaşterea acestuia necesită aprobarea Camerei. Înfiinţarea grupurilor parlamentare, denumirea acestora, numele liderilor de grup, a membrilor şi a “deputaţilor invitaţi” se comunică, în scris, Preşedintelui Camerei. Din grupurile parlamentare pot face parte “deputaţi invitaţi” care, deşi nu sunt luaţi în calcul la reprezentarea proporţională, sunt luaţi în considerare la repartizarea posturilor.

30

Membrii Bundestag-ului care doresc să se asocieze, dar nu întrunesc numărul minim necesar pentru formarea unui grup parlamentar, pot fi recunoscuţi ca o grupare. Grupurile parlamentare din cadrul Bundestag-ului: - Grupul parlamentar al Uniunii Creştin-Democrate/Uniunii Creştin-Sociale (CDU/CSU), cel mai mare grup parlamentar - 223 deputaţi - Grupul parlamentar al Partidului Social-Democrat (SPD) – 222 deputaţi - Grupul parlamentar al Partidului Liber Democrat (FDP) – 61 deputaţi - Grupul parlamentar al stângii – 53 deputaţi - Grupul „Alianţa 90”/Verzii – 51 deputaţi - „Neînscrişi” – 2 deputaţi 2. CONSILIUL FEDERAL (BUNDESRAT) Camera superioară a Parlamentului german reuneşte reprezentanţii celor 16 landuri desemnaţi de guvernele de land. În prezent, Bundesratul are 69 de membri. De regulă, reprezentanţii guvernelor de land sunt miniştri în aceste guverne şi exprimă, în cadrul Bundesrat-ului, un vot în bloc (fără a fi imperativ, mandatul acestora este obligatoriu, depinzând de poziţia politică adoptată de guvernul landului. Anterior votului în Bundesrat, guvernul fiecărui land stabileşte modul în care doreşte să-şi exprime votul). În cadrul Bundesrat-ului, orice abţinere echivalează cu un vot negativ. Mandatele membrilor Bundesrat-ului nu au o durată fixă; aceasta depinde de durata mandatului guvernului de land pe care îl reprezintă. Numărul reprezentanţilor fiecărui land variază între 3 şi 6, fiind stabilit de Constituţie, în funcţie de mărimea populaţiei. Astfel, landurile cu o populaţie de până la 2 milioane de locuitori au dreptul la 3 reprezentanţi, cele cu peste 2 milioane de locuitori la 4 reprezentanţi, cele cu peste 6 milioane de locuitori la 5 reprezentanţi, iar cele cu peste 7 milioane de locuitori la 6 reprezentanţi. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Consiliului Federal. Landurile au acces egal la preşedinţia Bundesratului. În fiecare an, prin rotaţie, Premierul unui land este ales în funcţia de Preşedinte al Consiliului Federal. Ordinea alegerii depinde de numărul de locuitori ai landurilor. Ciclul de rotaţie începe cu Premierul landului cu cea mai numeroasă populaţie. Această procedură prezintă un dublu avantaj: cele 16 landuri deţin preşedinţia o dată la 16 ani, iar deţinătorul acestei funcţii nu este numit pe baza majorităţilor, care se modifică permanent, şi a considerentelor politice ale partidelor. Dacă Preşedintele Federal se află în imposibilitatea de a-şi exercita funcţiile prezidenţiale, acestea sunt preluate de către Preşedintele Bundesrat-ului. ▪ Biroul Consiliului Federal (Prezidiul): este format din Preşedintele Consiliului şi 3 vicepreşedinţi. Principalele atribuţii ale Biroului sunt pregătirea proiectului de buget anual şi adoptarea de hotărâri privind organizarea şi funcţionarea internă a Consiliului.

31

▪ Consiliul consultativ permanent: este alcătuit din 16 membri ai Consiliului. Organ similar cu Consiliul decanilor de vârstă din Bundestag, acesta acordă asistenţă şi consultanţă Preşedintelui şi Prezidiului. Organe de lucru ▪ Camera pentru afaceri europene. Conform articolului 52, par.3.a din Legea fundamentală, pentru examinarea afacerilor europene, Consiliul Federal poate constitui o Cameră europeană ale cărei decizii au valoarea deciziilor Bundesrat-ului. În Camera pentru afaceri europene, fiecare land numeşte un membru al Consiliului. Ca regulă generală, şedinţele acesteia sunt publice, cu excepţia cazurilor în care se discută subiecte confidenţiale; la şedinţele Camerei pot participa membrii Guvernului federal. Statele federate deţin acelaşi număr de voturi (ca şi în plenul Consiliului Federal). Întrucât Bundesrat-ul se reuneşte în şedinţe plenare de 11-12 ori pe an, Camera a fost înfiinţată pentru examinarea proiectelor legislative transmise de UE care comportă caracter de urgenţă. În astfel de cazuri, Camera procedează la examinarea acestora în mod confidenţial, iar deciziile sunt considerate ca fiind decizii adoptate de plenul Consiliului Federal. ▪ Comisiile permanente. Domeniul de competenţă al comisiilor permanente corespunde cu ariile de competenţă ale ministerelor, expertiza Guvernului federal fiind astfel completată cu cea a Bundesrat-ului (şi, implicit, a landurilor). Fiecare din cele 16 landuri este reprezentat de un membru, dispunând de un vot în fiecare din aceste 16 comisii permanente. Şedinţele comisiilor nu sunt publice. În comisiile pentru relaţii externe şi de apărare, landurile sunt reprezentate de către Premieri, miniştrii de resort participând la activitatea comisiilor corespunzătoare domeniilor lor de activitate. Toţi membrii comisiilor pot fi reprezentaţi de “comisari delegaţi”(experţi din cadrul ministerelor), întrucât numai în felul acesta se poate face faţă dublei funcţii de ministru al landului şi membru al Bundesrat-ului. Comisii permanente: comisia pentru agricultură; comisia pentru muncă şi probleme sociale; comisia pentru politică externă (consacrată constituţional la art.32.1); comisia pentru afaceri europene; comisia pentru familie şi persoane vârstnice; comisia pentru probleme financiare; comisia pentru femei şi tineri; comisia de sănătate; comisia pentru afaceri interne; comisia pentru cultură; comisia juridică; comisia pentru mediu; comisia pentru transport; comisia de apărare; comisia pentru probleme economice; comisia pentru construcţii civile. 3. Diferenţa de competenţe între cele două Camere Într-o structură bicamerală care respectă caracterul federal al ţării, Parlamentul combină voinţa politică a naţiunii germane în întregul ei (concentrată în Bundestag sau Camera inferioară) cu voinţa şi interesele celor 16 landuri (exprimate în Bundesrat sau Camera superioară). Actuala arhitectură constituţională a Germaniei datează din 1949, când a fost adoptată Legea Fundamentală a RFG, la care a aderat şi fosta RDG, după unificarea din 3 octombrie 1990.

32

Competenţa legislativă Respectându-se regula generală conform căreia, datorită legitimităţii democratice, Camera inferioară este mai puternică decât Camera superioară, şi în cazul Parlamentului german, Bundestag-ul are atribuţii mai consistente (şi, mai ales, are „ultimul cuvânt”) faţă de Bundesrat, chiar dacă acesta din urmă este o Cameră relativ puternică în comparaţie cu alte Camere superioare din Europa. Iniţiativa legislativă. Potrivit Legii fundamentale, iniţiativa legislativă se poate exercita de Guvernul federal, precum şi de membrii ambelor Camere ale Parlamentului. Procedura legislativă ordinară. Derularea procedurii legislative diferă în funcţie de iniţiator (Guvern, Cameră inferioară sau Cameră superioară), precum şi de conţinutul proiectelor legislative supuse examinării 17. ▪ Depunerea şi trasmiterea proiectelor legislative. Guvernul federal înaintează proiectele de lege Bundesrat-ului. Depunerea proiectelor de lege la Bundesrat are mai mult un caracter protocolar şi de informare a Camerei superioare. În cazul propunerilor legislative ale Bundestag-ului, acesta deliberează direct asupra textului în cadrul primei lecturi (textul este trimis la Bundesrat pentru a doua lectură). Propunerile legislative ale Bundesratului sunt transmise Guvernului federal şi apoi la Bundestag18. ▪ Votul Bundestag-ului. După examinarea prealabilă de către Bundesrat (a proiectelor de lege guvernamentale) sau de către Guvern (a propunerilor legislative iniţiate de Bundesrat) sau imediat (a propunerilor legislative proprii), Bundestag-ul votează proiectele textelor în cauză (amendate atunci când este cazul). Preşedintele Bundestag-ului trimite textul votat la Bundesrat, pentru a doua lectură. În cazul în care Bundestag-ul respinge o propunere legislativă a Bundesrat-ului, nu poate fi sesizată comisia de mediere, respingerea fiind definitivă. Procedura aplicabilă propunerilor legislative ale Bundesrat-ului este relativ în defavoarea acestuia. ▪ Deliberarea în cadrul Bundesrat-ului în a doua lectură. În a doua lectură, competenţa Bundesrat-ului diferă în funcţie de conţinutul proiectelor de lege. Proiectele legilor de aprobare (care reprezintă aproape jumătate din legile federale), nu pot fi adoptate decât cu aprobarea expresă a Bundesrat-ului. Legea fundamentală precizează care sunt legile care necesită aprobarea Bundesrat-ului: legile privind modificarea Constituţiei; legile referitoare la bugetele statelor federate; legile care vizează autonomia organizaţională şi administrativă a statelor federate; legile privind

17

Legea fundamentală prevede expres legile de aprobare (care necesită aprobarea Bundesrat-ului): legile de modificare a Constituţiei; legile care privesc resursele financiare ale landurilor; legile referitoare la autonomia organizaţională şi administrativă a landurilor; legile privind transferurile de suveranitate către Uniunea Europeană. 18 Originea unei iniţiative aparţine unui land sau mai multor landuri. Dacă acestea doresc ca Bundesrat-ul să introducă o propunere legislativă, depun o moţiune în acest sens, moţiune asupra căreia Bundesratul se pronunţă printr-o rezoluţie. Dacă textul propus de landuri este susţinut cu o majoritate absolută, acesta devine propunere legislativă a Camerei superioare.

33

transferul de suveranitate către UE. Aceste sunt proiecte consensuale, pentru care Bundesrat-ul deţine un drept absolut de veto. Examinarea proiectelor în a doua lectură în cadrul Bundesrat-ului poate avea următoarele rezultate: textul votat de Bundestag este adoptat integral de Bundesrat (legea fiind definitiv adoptată); textul votat de Bundestag este respins de Bundesrat. Bundestag-ul sau Guvernul au competenţa de a sesiza comisia de mediere, în caz contrar, textul fiind definitiv respins; Bundesrat-ul nu aprobă textul în întregime, nu îl respinge şi solicită convocarea comisiei de mediere. În cel de-al doilea şi al treilea caz, soarta definitivă a textului se hotărăşte la a treia lectură, în funcţie de rezultatele obţinute de comisia de mediere. În ce priveşte legile care pot face obiectul unui opoziţii (toate legile care nu sunt legi de aprobare), influenţa Bundesratului este mai redusă. Dacă acesta aprobă, în a doua lectură, textul votat de Bundestag, legea este definitiv adoptată. În caz contrar, Bundesratul are obligaţia de a solicita reunirea comisiei de mediere. Proceduri legislative speciale ▪ Starea de necesitate legislativă. În cazul în care moţiunea de încredere solicitată de Cancelarul federal nu este aprobată de majoritatea membrilor Bundestag-ului, iar Cancelarul nu cere dizolvarea Bundestag-ului, Preşedintele federal poate, la cererea Guvernului federal şi cu aprobarea Bundesrat-ului, să declare stare de necesitate legislativă pentru un proiect de lege declarat urgent de către Guvern şi respins de Bundestag. Dacă după declararea stării de necesitate legislativă Bundestag-ul respinge din nou proiectul sau îl adoptă într-o formă considerată de Guvernul federal ca inacceptabilă, proiectul de consideră definitiv adoptat dacă Bundesrat-ul îl aprobă. ▪ Dispoziţii speciale în materie bugetară. Proiectele de lege privind bugetul şi proiectele legilor rectificative ale bugetului sunt transmise concomitent Bundesrat-ului şi Bundestag-ului. ▪ Starea de război (de apărare). Pentru ca Bundestag-ul să poată declara că teritoriul federal este supus unei agresiuni armate sau că o astfel de agresiune este iminentă, se solicită aprobarea Bundesrat-ului. Proiectele de lege ale Guvernului federal referitoare la declararea stării de război sunt trimise simultan la Bundesrat şi Bundestag, cele două Camere deliberând imediat, în comun, asupra acestora. ▪ Competenţa regulamentară extinsă a Bundesratului Bundesrat-ul aprobă majoritatea textelor regulamentare emise de Guvernul federal şi de anumiţi miniştri federali. Examinarea acestor proiecte, la care Bundestag-ul nu participă decât în cazuri excepţionale, revine, în mare măsură, Bundesrat-ului. În acest context, majoritatea lucrărilor sale se desfăşoară în cadrul comisiilor. Alte aspecte

34

▪ În caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale, exercitarea competenţelor prezidenţiale se asigură de către Preşedintele Bundesrat-ului. ▪ Bundesrat-ul nu poate fi dizolvat de Guvernul Federal. Guvernul Federal nu răspunde în faţa Bundesrat-ului şi nu este, în consecinţă, supus votului de neîncredere al Bundesrat-ului, nefiind, constituţional, dependent de sprijinul acestuia. ▪ Bundesrat-ul nu are dreptul de a înfiinţa comisii de anchetă. ▪ În cadrul Bundesrat-ului, comisia pentru finanţe exercită funcţiile deţinute în cadrul Bundestag-ului de două comisii permanente: comisia pentru buget şi comisia pentru finanţe.

4.ITALIA Parlamentul bicameral este compus din Camera Deputaţilor şi Senat. Cele două Camere sunt alese pe o perioadă de cinci ani, prin sufragiu universal şi direct. I. ORGANIZAREA CAMERELOR LEGISLATIVE 1. CAMERA DEPUTAŢILOR Camera Deputaţilor este formată din 630 de deputaţi, din care 475 aleşi direct şi 155 prin reprezentare proporţională regională. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele ▪ Biroul Preşedintelui: este format din 4 vicepreşedinţi, 4 chestori şi cel puţin 8 secretari aleşi din rândul deputaţilor. ▪ Colegiul chestorilor: În conformitate cu art.10 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, trei deputaţi chestori supraveghează administraţia Camerei. De asemenea, Colegiul chestorilor pregăteşte proiectul de buget anual care este depus la Biroul Preşedintelui fiind discutat şi aprobat ulterior de către plenul Camerei. Chestorii decid asupra achiziţionării de bunuri şi servicii necesare pentru buna desfăşurarea a activităţii legislative. ▪ Conferinţa Preşedinţilor grupurilor parlamentare. Este condusă de Preşedintele Camerei. Acest organism este alcătuit din preşedinţii grupurilor parlamentare. Guvernul este întotdeauna informat cu privire la reuniunile Conferinţei pentru a trimite un

35

reprezentant (articolul 13, alineatul 1 din Regulamentul Camerei). La Conferinţă pot fi, de asemenea, invitaţi vicepreşedinţii Camerei şi preşedinţii comisiilor parlamentare, şi în cazuri în care importanţa problemei abordate impune acest lucru, reprezentanţii grupului mixt de deputaţi format din cel puţin zece membri, precum şi reprezentantul deputaţilor aparţinând minorităţilor lingvistice (articolul 13, alineatul 2, din Regulament). Organe de lucru La nivelul Camerei Deputaţilor există 14 comisii permanente: afaceri constituţionale, justiţie, afaceri externe, apărare, buget şi trezorerie, finanţe, cultură, mediu, transporturi, activităţi productive, muncă, afaceri sociale, agricultură, afaceri europene. În general, comisiile permanente sunt organe de pregătire, care examinează textele şi amendamentele, Camera urmând să se pronunţe în şedinţă plenară asupra lucrărilor comisiilor. Comisii speciale: Comisia pentru examinarea proiectelor de legi şi Comisia pentru aprobarea decretelor-legi. În afara comisiilor proprii, Camerele pot institui comisii comune, formate din deputaţi şi senatori, în funcţie de configuraţia politică rezultată din ponderea numerică a grupurilor parlamentare. Comisii comune prevăzute de Constituţie şi legi constituţionale: Comisia pentru afaceri regionale; Comisia pentru procedurile de acuzare Comisii comune de supraveghere şi control: Comisia parlamentară pentru securitatea Republicii; Comisia parlamentară pentru supravegherea serviciilor de difuzare a programelor radio-tv; Comisia pentru controlul activităţii fondurilor de asigurări sociale; Comisia parlamentară de monitorizare a punerii în aplicare în acordului Schengen, activităţii Europol, pentru control şi supraveghere în materie de imigraţie; Comisia parlamentară pentru protecţia copiilor: Comisia parlamentară privind simplificarea legislaţiei Comisii comune de anchetă: Comisia parlamentară de anchetă privind fenomenul Mafia şi alte grupări criminale, inclusiv străine. Grupurile politice Parlamentarii care aparţin aceluiaşi partid se constituie în grupuri parlamentare. Aceste organisme au, în general, rolul de a coordona activitatea propriilor parlamentari, astfel încît să garanteze exprimarea şi chiar impunerea prin vot a programului şi valenţelor politice ale partidului respectiv. Fiecare grup parlamentar este format din cel puţin 20 de deputaţi (art.14 din Regulamentul Camerei Deputaţilor). Parlamentarii care nu întrunesc acest număr se pot afilia altor grupuri sau pot forma grupuri mixte. În prezent aceste grupuri parlamentare sunt următoarele: - ITALIA DEI VALORI (27 deputaţi) - LEGA NORD PADANIA (60 deputaţi) - PARTITO DEMOCRATICO (218 deputaţi) - POPOLO DELLA LIBERTA' (271 deputaţi) - UNIONE DI CENTRO (34 deputaţi)

36

- Mixt (20 deputaţi)

2. SENATUL Senatul are 326 de mandate – 315 alese prin vot popular, din care 232 alese direct şi 83 prin reprezentare proporţională regională. Constituţia prevede, de asemenea, numirea de către şeful statului a 5 senatori pe viaţă, în afară de foştii preşedinţi ai Republicii, care devin senatori de drept la expirarea mandatului prezidenţial.

Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedinte Senatului ▪ Biroul Senatului: este format din 4 vicepreşedinţi, 3 chestori (Colegiul chestorilor), 8 secretari, aleşi din rândul senatorilor. După alegerea Preşedintelui, Senatul îşi alege Biroul în timpul următoarei şedinţe. Acest organism este alcătuit din: - patru vicepreşedinţi, care pot prezida dezbaterile şi participă la ceremonii publice în numele Preşedintelui; - trei chestori, care sunt responsabili de securitate, de buget şi de gestionarea fondurilor Senatului; - opt secretari (acest număr poate fi mai mare în anumite cazuri prevăzute de Regulamentul Senatului) care asistă Preşedintele în timpul şedinţelor, prezintă documente care trebuie comunicate Senatului, fac apelul senatorilor, verifică rezultatele votului şi redactează procesele-verbale ale şedinţelor publice. Organe de lucru La nivelul Senatului există 14 comisii permanente: afaceri constituţionale, justiţie, afaceri externe, apărare, buget şi trezorerie, finanţe, cultură, mediu, transporturi, activităţi productive, muncă, afaceri sociale, agricultură, afaceri europene. Mai există comisii speciale şi extraordinare: Comisia specială pentru aprobarea decretelor-legi; Comisia extraordinară pentru drepturile omului; Comisia extraordinară de control al preţurilor; Comisia pentru problemele italienilor în străinătate.

37

De asemenea, există comisii de anchetă: Comisia de anchetă privind stupefiantele; Comisia parlamentară de anchetă cu privire la eficacitatea şi eficienţa Serviciului Naţional de Sănătate. Fiecare proiect de lege prezentat într-o Cameră este examinat de o comisie parlamentară de resort, apoi de către plenul Camerei respective, care îl adoptă pe fiecare articol şi cu vot final. După adoptarea în prima Cameră, textul este transmis celeilalte Camere. Dacă aceasta din urmă modifică textul proiectului de lege, acesta se trimite din nou, pentru o nouă dezbatere, primei Camere care l-a adoptat. Textul este transmis de la o Cameră la cealaltă pentru ca textul să fie adoptat în termeni identici, deoarece nu există nici un organ de conciliere.

Grupurile politice În termen de trei zile de la prima şedinţă a Senatului, fiecare senator va notifica Preşedintelui numele grupului parlamentar la care intenţionează să se alăture. Senatorii care nu fac acest lucru sunt afiliaţi grupului mixt. Pentru a fi recunoscut de către Senat, fiecare grup trebuie să aibă cel puţin zece senatori. De asemenea, fiecare grup îşi alege un lider şi, eventual, unul sau mai mulţi vicelideri şi unul sau mai mulţi secretari. În prezent, compoziţia grupurilor parlamentare este: Italia dei Valori – 14 senatori; Lega Nord Padania – 26 senatori; Partito Democratico -118 senatori; Il Popolo della Libertà – 146 senatori; UDC, SVP e Autonomie – 11 senatori, Mixt – 7 senatori,.

3. Diferenţa de competenţe între cele două Camere Conform principiului bicameralismului complet, cele două Camere au atribuţii identice în materie legislativă. Astfel, Camerele exercită împreună funcţii sau prerogative constituţionale în domeniul financiar, control al puterii executive, în domeniul relaţiilor internaţionale, etc. Singura diferenţă între cele două Camere constă în componenţa şi modalităţile de alegere a membrilor acestora. Astfel, cei 630 de deputaţi, care trebuie să aibă vârsta de cel puţin 25 de ani, sunt aleşi de către toţi cetăţenii italieni de peste 18 de ani. În schimb, cei 315 de senatori aleşi trebuie să aibă vârsta de cel puţin 40 de ani, iar vârsta alegătorilor lor trebuie să fie peste 25 de ani.

38

5. LUXEMBURG Parlamentul este alcătuit din 60 de deputaţi, aleşi conform sistemului reprezentării proporţionale cu vot multiplu. Durata mandatului este de 5 ani. I. ORGANIZAREA PARLAMENTULUI Organe de conducere ▪ Preşedintele Camerei: este ales pentru întreaga legislatură ▪ Biroul Camerei: este format din Preşedinte, 3 vicepreşedinţi, 7 membri (aleşi cu majoritatea absolută a membrilor Parlamentului) ▪ Conferinţa preşedinţilor: este formată din Preşedintele Camerei şi liderii grupurilor politice, respectiv liderii grupurilor tehnice. Organe de lucru Comisiile permanente: se stabilesc la începutul fiecărei legislaturi. Fiecare comisie este alcătuită din 5-13 membri. Comisii permanente: comisia pentru afaceri externe şi europene, apărare, cooperare şi imigraţie; comisia pentru funcţia publică şi reformă administrativă, media şi comunicaţii; comisia pentru finanţe şi buget; comisia pentru muncă şi ocuparea forţei de muncă; comisia pentru educaţie naţională şi formare profesională; comisia pentru învăţământ superior, cercetare şi cultură; comisia pentru agricultură, viticultură şi dezvoltare rurală; comisia pentru mediu; comisia pentru familie, egalitate de şanse şi tineret; comisia juridică; comisia pentru economie, energie, poştă şi sport; comisia pentru controlul execuţiei bugetare; comisia pentru sănătate şi securitate socială; comisia pentru afaceri interne şi amenajarea teritoriului; comisia pentru turism şi locuinţe; comisia pentru

39

transporturi; comisia pentru lucrări publice; Grupul de lucru „Conferinţa Preşedinţilor comisiilor permanente” Comisii de reglementare: comisia pentru Regulament; comisia de conturi; comisia de control parlamentar asupra Serviciului de informaţii; comisia pentru petiţii Comisiile speciale: se înfiinţează la solicitarea Camerei sau a Preşedintelui acesteia. În prezent, a fost creată Comisia specială „Criza economică şi financiară”. Comisiile de anchetă *

Grupurile politice Deputaţii pot constitui grupuri politice, formate din cel puţin 5 membri. Deputaţii care nu aparţin unui grup politic, pot deveni membri afiliaţi ai unui grup politic (cu aprobarea liderului de grup) sau pot forma un grup tehnic, al cărui statut este identic cu cel al grupurilor politice. Grupurile politice: - Grupul Partidului Creştin-Social - Grupul Partidului Muncitoresc Socialist - Grupul Partidului Democrat - Grupul Partidului Verzilor - Grupul Partidului Reformist „Alternativa Democrată”

40

6. OLANDA Cele două Camere ale Parlamentului - Camera Reprezentanţilor (Tweede Kamer) şi Senat (Eerste Kamer) – alcătuiesc împreună „Statele generale”, care reprezintă întregul popor olandez. I. ORGANIZAREA CAMERELOR LEGISLATIVE 1. CAMERA REPREZENTANŢILOR Este formată din 150 de deputaţi, aleşi conform sistemului reprezentării proporţionale cu scrutin de listă şi vot preferenţial, organizat la nivelul unei singure circumscripţii (întreg teritoriul ţării). Durata mandatului este de 4 ani. Structură organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Camerei Reprezentanţilor ▪ Biroul permanent: este format din Preşedintele Camerei şi 10 membri. Organe de lucru Comisiile permanente sunt organizate pe domenii:

41

- domeniul administraţie: comisia pentru relaţii interne şi ale Regatului; comisia pentru servicii de securitate şi de informaţii; comisia pentru justiţie; comisia pentru regiunile Antilele olandeze şi Aruba; comisia pentru petiţii - domeniul economiei şi finanţelor: comisia pentru afaceri economice; comisia pentru finanţe; comisia pentru cheltuieli publice - domeniul educaţiei: comisia pentru educaţie, interparlamentară privind uniunea de limbă olandeză;

cultură

şi

ştiinţă; comisia

- domeniul planificării: comisia pentru agricultură, natură şi calitatea hranei; comisia pentru transport, servicii publice şi calitatea apei; comisia pentru planificare, locuinţe şi mediu; comisia pentru locuinţe, comunităţi şi integrare - domeniul probleme sociale: comisia pentru persoane vârstnice; comisia pentru probleme sociale şi muncă; comisia pentru sănătate, asistenţă socială şi sport; comisia pentru tineret şi familie - domeniul internaţional: comisia pentru relaţii externe; Grupul de contact cu Belgia; Grupul de contact cu Germania; Grupul de contact cu Franţa, Grupul de contact cu Marea Britanie; comisia de apărare; Adunarea parlamentară euro-mediteraneană; comisia pentru afaceri europene, Grupul de lucru pentru Uniunea Interparlamentară; Delegaţia parlamentară pentru OSCE; Delegaţia parlamentară pentru Consiliul Europei; comisia comună pentru supervizarea relaţiilor interparlamentare - domeniul de organizare a Camerei Reprezentanţilor: Consiliul consultativ pentru clădirile aparţinând Camerei Reprezentanţilor; comisia pentru indemnizaţiile parlamentarilor; comisia pentru scrisori de acreditare; comisia pentru Prezidiu; comisia ICT; comisia pentru revizuirea legilor parlamentare; comisia pentru procedură; Comisia de artă *

Grupurile politice - Apelul Creştin-Democrat (CDA) - Partidul Laburist (PvdA) - Partidul Socialist (SP) - Partidul Popular pentru Libertate şi Democraţie (VVD) - Partidul pentru Libertate (PVV) - Stânga Verde (GL) - Uniunea Creştină (CU) - Partidul Democrat (D66) - Partidul pentru animale (PvdD) - Partidul Politic Reformat (PSC)

42

2. SENATUL Cei 75 de membri ai Senatului sunt aleşi în mod indirect (conform sistemului proporţional cu scrutin de listă şi vot preferenţial), de către un corp de electori format din reprezentanţi ai consiliilor regionale. Durata mandatului este de 4 ani. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Senatului Organe de lucru Comisiile permanente: comisia de interne şi pentru colegiile de stat/afaceri generale şi pentru Casa regală; comisia de afaceri externe, apărare şi dezvoltare; Comisia economică; comisia pentru organizaţii europene şi cooperare; comisia de finanţe; comisia de justiţie; comisia JAI; comisia pentru agricultură, natură şi calitatea alimentelor; comisia pentru regiunile Antilele olandeze şi Aruba; comisia pentru educaţie, cultură şi ştiinţă; comisia pentru probleme sociale şi ocuparea forţei de muncă; comisia mixtă pentru subsidiaritate, comisia pentru transport şi gospodărire a apelor; comisia pentru petiţii; comisia de sănătate, bunăstare şi sport/tineretului şi familiei; comisia pentru locuinţe, amenajarea teritoriului şi protecţia mediului/pentru locuinţe, cartiere şi integrare *

Grupurile parlamentare - Apelul Creştin-Democrat (CDA) - Partidul pentru Libertate (PVV) - Partidul Laburist (PvdA) - Partidul Socialist (SP) - Partidul Popular pentru Libertate şi Democraţie (VVD) - Uniunea Creştină (CU) - Stânga Verde (GL) - Partidul Politic Reformat (PSC) - Partidul Democrat (D66) - Fundaţia pentru o Societate Deschisă - Grupul Yildirim 3. Diferenţa de competenţe între cele două Camere

43

Spre deosebire de Senat, Camera Reprezentanţilor are competenţa de a face amendamente la proiectele de lege depuse de Guvern, în timp ce Senatul le poate adopta sau respinge. Conform Constituţiei, numai Camera Reprezentanţilor are dreptul de iniţiativă legislativă. Camera Reprezentanţilor are competenţa de adoptare a proiectului bugetului de stat prezentat de către Guvern. Membrii Camerei Reprezentanţilor lucrează cu norma întreagă, în timp ce senatorii lucrează o jumătate de normă (indemnizaţia unui senator reprezintă un sfert din indemnizaţia unui deputat). Implicarea Senatului în activitatea politică este mult mai redusă decât cea a Camerei Reprezentanţilor.

7. DANEMARCA

Parlamentul unicameral din Danemarca este alcătuit din 179 de deputaţi (175 din Danemarca, 2 din Groenlanda şi 2 din Insulele Feroe). Sistemul electoral are un caracter complex, având la bază principiul reprezentării proporţionale, coroborat cu cel al distribuirii teritoriale a mandatelor în funcţie de populaţie, număr de alegători şi suprafaţă geografică. Durata mandatului este de 4 ani. Potrivit articolului 34 din Constituţie, Parlamentul este inviolabil. Orice persoană care atentează la siguranţa sau libertatea Parlamentului, dă sau execută un ordin în acest scop se face vinovată de înaltă trădare.

ORGANIZAREA PARLAMENTULUI

1. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Parlamentului: este ales la începutul fiecărei sesiuni anuale şi când Parlamentul se întruneşte pentru prima dată după alegerile generale. 44

▪ Prezidiul Parlamentului: este format din Preşedintele Camerei, maximum 4 vicepreşedinţi şi 4 persoane însărcinate cu numărătoarea voturilor (Tellers). Alegerea vicepreşedinţilor: cu excepţia grupului parlamentar căruia îi aparţine Preşedintele ales, primele 4 grupuri parlamentare (ca mărime) aleg pe primul, al doilea, al treilea şi al patrulea vicepreşedinte. În cazul grupurilor parlamentare egale numeric, se procedează la tragerea la sorţi. Fără aprobarea Camerei, nici un parlamentar nu poate refuza alegerea în aceste funcţii. Alegerea celor 4 persoane însărcinate cu numărătoarea voturilor (Tellers) se face conform principiului reprezentării proporţionale. Prezidiul se alege la începutul fiecărei sesiuni anuale şi când Parlamentul se întruneşte pentru prima dată după alegerile generale. Un nou Prezidiu se alege în cazul în care Preşedintele Parlamentului demisionează sau 60 de parlamentari solicită în scris demisia acestuia.

Organe de lucru La deschiderea sesiunii anuale şi după alegerile parlamentare, Parlamentul numeşte membrii comisiilor. Partidele sunt reprezentate în comisii în funcţie de numărul mandatelor obţinute. Comisiile permanente. Parlamentul are 25 de comisii permanente, fiecare dintre acestea fiind formată din 17 membri. În general, domeniul de competenţă al unei comisii corespunde cu domeniul de competenţă al unui minister. Comisiile permanente: comisia pentru Regulament; comisia de validare; comisia pentru piaţa muncii; comisia pentru construcţii civile; comisia pentru politica în domeniul energiei; comisia pentru comerţ şi industrie; comisia pentru afaceri europene; comisia pentru finanţe; comisia de apărare; comisia pentru naturalizare; comisia pentru probleme clericale; comisia pentru probleme municipale; comisia de cultură; comisia pentru mediu şi planificare regională; comisia pentru probleme economice şi politice; comisia juridică; comisia pentru probleme fiscale; comisia pentru servicii sociale; comisia de sănătate; comisia pentru transporturi; comisia pentru educaţie; comisia pentru relaţii externe; comisia pentru alimentaţie, agricultură şi pescuit; comisia pentru imigraţie şi probleme de integrare; comisia pentru ştiinţă şi tehnologie. Comisiile ad-hoc Sunt comisii temporare, care se înfiinţează pentru examinarea unor probleme speciale. O astfel de comisie este formată tot din 17 membri. Aceste comisii se dizolvă odată cu soluţionarea, de către Parlament, a problemelor care le-au fost supuse spre examinare. La recomandarea unei comisii ad-hoc, Parlamentul poate decide prelungirea mandatului acesteia până la sfârşitul sesiunii.

45

2. Procedura legislativă

Procedura legislativă implică adoptarea proiectelor de lege de către Parlament sau prin referendum. Proiectele legilor bugetare se supun examinării şi aprobării Parlamentului cu cel puţin 4 luni înainte de deschiderea exerciţiului bugetar.19 Potrivit Constituţiei daneze, Regina are drept de iniţiativă legislativă. În cazuri de urgenţă, când Parlamentul nu poate fi convocat, Regina poate decreta legi provizorii (care nu pot fi contrare Constituţiei), legi care sunt prezentate spre aprobare Parlamentului, după reluarea lucrărilor. Parlamentul le poate aproba sau respinge. Deşi dispune de prerogative în domeniul reprezentării ţării, Regina nu poate dispune folosirea forţelor armate împotriva unui stat străin, fără aprobarea Folketing-ului. În cazul în care Parlamentul nu este în sesiune, acesta se convoacă de urgenţă. Regina are dreptul de a dizolva Parlamentul, dar nu poate convoca alegeri anticipate înainte ca prim-ministrul desemnat să prezinte Parlamentului programul de guvernare. Membrii fiecărui partid politic reprezentat în Parlament formează un grup parlamentar: Grupul parlamentar al Partidului Liberal (47 membri); Grupul parlamentar al Partidului SocialDemocrat (45 membri); Grupul parlamentar al Partidului Poporului Danez (25 membri); Grupul parlamentar al Partidului Socialist Popular (23 membri); Grupul parlamentar al Partidului Conservator (17 membri); Grupul parlamentar al Partidului Social-Liberal (9 membri); Grupul parlamentar al Alianţei Roşu/Verde (4 membri); Grupul parlamentar al Alianţei Liberale (3 membri).

19

În cazul în care discutarea bugetului nu se încheie până la deschiderea noului exerciţiu bugetar, Folketing-ului i se prezintă spre aprobare un proiect de buget provizoriu. 46

8. IRLANDA Conform art.15 din Constituţie, Parlamentul este compus din Camera Deputaţilor şi Senat. I. ORGANIZAREA CAMERELOR LEGISLATIVE 1. CAMERA DEPUTAŢILOR Este formată din 166 deputaţi, aleşi conform sistemului reprezentării proporţionale cu vot unic transferabil. Durata mandatului este de 5 ani. Membrii acestui for sunt aleşi din cele 41 de circumscripţii electorale existente. În funcţie de densitatea populaţiei fiecărei circumscripţii, norma de reprezentare este de un deputat la 30.000 de locuitori sau cel mult un deputat la 20.000 locuitori. Parlamentul are sarcina de a revizui numărul circumscripţiilor electorale cel puţin o dată la 12 ani. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Camerei. Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor prevede competenţele şi obligaţiile Preşedintelui în legătură cu activitatea legislativă, desfăşurarea corectă a dezbaterilor, modalităţile de adresare a interpelărilor de către parlamentari, citirea amendamentelor la proiectele de legi şi moţiuni. De asemenea, Camera Deputaţilor îşi alege şi un vicepreşedinte. Organe de lucru Există patru tipuri de comisii parlamentare: comisii permanente, comisii proprii, comisii comune şi comisii speciale (precum şi subcomisii ale acestora). Comisiile permanente. Regulamentul prevede crearea automată a acestor comisii, după desfăşurarea alegerilor parlamentare (ex: comisia pentru finanţe publice; comisia mixtă pentru proiectele de revizuire a legislaţiei). Comisiile proprii. Sunt formate numai din membrii uneia din Camere. Comisiile comune. Sunt formate din comisii ale ambelor Camere, în conformitate cu regulile specifice ale şedinţelor comune. 47

Comisii comune: pentru afaceri europene; pentru afaceri externe; pentru arte, sport, turism şi comunitate rurală; justiţie, egalitate, apărare şi drepturile femeilor; asistenţă socială şi familie; întreprinderi şi afaceri; agricultură şi alimentaţie; mediu; finanţe şi serviciul public de transport; sănătate şi copii; educaţie şi ştiinţă; comunicaţii, marină şi resurse naturale. Comisiile speciale. Se înfiinţează pentru examinarea şi dezbaterea anumitor probleme. 2. SENATUL Senatul este compus din 60 de membri. Dintre aceştia: 11 sunt desemnaţi de Primul ministru; 43 sunt aleşi, pe liste, de către colegiile electorale din 5 mari diviziuni socio-economice (cultură şi educaţie, agricultură, muncă şi protecţie socială, industrie şi comerţ, administraţie publică); 6 senatori provin din mediile academice (3 fiind aleşi de Universitatea Naţională a Irlandei şi 3 de Universitatea din Dublin). Organe de conducere ▪ Preşedintele Senatului. Competenţele acestuia, prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Senatului, privesc buna desfăşurare a activităţii legislative, precum şi respectarea normelor de procedură parlamentară. Preşedintele Senatului este preşedintele Comisiei pentru procedură şi privilegii (care examinează şi dezbate aspecte de procedură şi recomandă modificări ale Regulamentului de organizare şi funcţionare). Organe de lucru Comisiile parlamentare proprii: comisia pentru procedură şi privilegii (examinează aspecte referitoare la respectarea Regulamentului şi la privilegiile acordate parlamentarilor); comisia pentru apărarea intereselor membrilor Parlamentului. Toate comisiile parlamentare dispun de un secretariat propriu, având un buget care poate fi utilizat pentru angajarea de specialişti din diferite domenii sau pentru asistenţă tehnică. * Grupurile politice parlamentare - Grupul Fianna Fail (Republican) - Grupul Fine Gael - Grupul Partidului Laburist - Grupul Progresist Democrat - Grupul Verzilor - Grupul Sinn Fein - Grupul Socialist 3. Diferenţa de competenţe între cele două Camere Competenţele Senatului, reglementate prin Constituţie, sunt, în general, mai reduse decât cele ale Camerei Deputaţilor. Prioritatea Camerei Deputaţilor faţă de Senat este evidentă, în special în cazul adoptării legii bugetului de stat şi a legilor financiare. Proiectul de buget este depus de către Guvern la Camera Deputaţilor. La acest proiect,

48

Senatul nu este abilitat să facă amendamente, ci numai recomandări, pe care le transmite la Camera Deputaţilor în termen de 21 de zile de la primire. Camera Deputaţilor poate adopta sau respinge recomandările făcute de Senat. Prioritatea se manifestă şi în posibilitatea Camerei Deputaţilor de a insista pentru adoptarea unui proiect de lege pe care Senatul a refuzat să-l adopte în forma propusă de ea (fac excepţie proiectul de lege privind bugetul de stat şi proiectele de legi financiare). În această situaţie, conform Constituţiei, după expirarea unui termen de 270 de zile, se consideră că proiectul de lege a fost adoptat de cele două Camere.

9. REGATUL UNIT AL MARII BRITANII ŞI IRLANDEI DE NORD

În Marea Britanie, Parlamentul este format din Camera Comunelor şi Camera Lorzilor. Parlamentul este convocat anual de către Regină, fiecare sesiune durând, de regulă, un an. La Camera Comunelor, numărul de zile consacrate şedinţelor plenare este de 167, iar la Camera Lorzilor de 112. ORGANIZAREA CAMERELOR LEGISLATIVE 1. CAMERA COMUNELOR Este alcătuită din 646 membri, al căror mandat are o durată de 5 ani. Pe teritoriul Marii Britanii, membrii Camerei Comunelor se aleg prin sistem majoritar cu un singur tur de scrutin, organizat în circumscripţii uninominale, iar în Irlanda de Nord conform sistemului reprezentării proporţionale cu vot unic transferabil. Sistemul electoral britanic permite votul prin procură şi votul prin corespondenţă. Structură organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Camerei Comunelor: este ales la începutul fiecărei legislaturi pentru un mandat de 5 ani. Întrucât noul Preşedinte al Camerei trebuie să fie imparţial din punct de vedere politic, acesta are obligaţia de a demisiona (după alegere) din partidul din care face parte. Preşedintele Camerei Comunelor are 3 adjuncţi. Organe de lucru Comisiile generale. Sunt structuri de lucru specifice numai Camerei Comunelor. Instituirea sistemului comisiilor generale (la începutul sesiunii 2006-2007, când comisiile 49

permanente au fost transformate în comisii generale) a avut ca scop principal accelerarea procesului legislativ. Pentru orice proiect de lege (atât public, cât şi privat20) depus la Parlament, se numeşte o comisie generală, a cărei denumire depinde de conţinutul iniţiativei legislative supuse examinării. O comisie generală este formată din minimum 16 membri şi maximum 50, componenţa acesteia reflectând configuraţia politică a partidelor reprezentate în Cameră. Comisia, prezidată de un preşedinte, dezbate proiectul conform regulilor care guvernează dezbaterile în plen asupra proiectelor de lege. Spre deosebire de fostele comisii permanente, comisiile generale sunt abilitate să solicite şi să obţină informaţii scrise şi orale din partea persoanelor oficiale şi experţilor din afara Parlamentului, ceea ce permite fundamentarea informaţională completă a procesului decizional. Marile comisii. Sunt comisii generale suplimentare care au competenţe în dezbaterea de iniţiative teritoriale specifice: Marea Comisie pentru Scoţia (formată din toţi cei 72 de parlamentari scoţieni), Marea Comisie pentru Ţara Galilor (formată din 40 de parlamentari din Ţara Galilor, plus alţi 5) şi Marea Comisie pentru Irlanda de Nord (formată din 18 parlamentari din Irlanda de Nord, plus alţi 25). Comisiile speciale. În materia controlului politic al Guvernului, la Camera Comunelor au fost create 18 comisii de control sectorial (câte una pentru fiecare minister) şi mai multe comisii cu competenţe transversale. Comisiile de control sectorial (comisii ministeriale) sunt alcătuite din minimum 11 membri. Comisiile cu competenţe transversale – de exemplu, Comisia pentru auditul mediului înconjurător, Comisia pentru finanţe publice, Comisia pentru administraţia centrală - sunt abilitate să exercite controlul asupra mai multor ministere. Controlul parlamentar se concentrează asupra următoarelor trei aspecte: cheltuieli, politici adoptate şi administraţie ministerială. Comisia întregii Camere (Committee of the whole House) De regulă, la Camera Comunelor, proiectele de lege sunt trimise comisiilor generale pentru examinare şi raport. Anumite categorii de texte - proiectele de lege constituţionale de importanţă deosebită, proiectele de lege urgente depuse de Guvern, proiectele de lege necontroversate - sunt supuse examinării Comisiei întregii Camere. La şedinţele acestei Comisii pot participa toţi deputaţii. Comisiile comune. Alcătuite din membri ai Camerei Comunelor şi Camerei Lorzilor, comisiile comune au competenţe similare celor ale comisiilor speciale. 20

Sistemul de drept britanic cunoaşte două categorii de legi: legi publice şi legi private. În categoria legilor publice intră legile iniţiate de Guvern, indiferent de domeniul de reglementare (Government bills), precum şi legile iniţiate individual de membrii Camerei Comunelor care nu au şi calitatea de membri ai Guvernului (Private Members’Bills). Legile private sunt iniţiate din afara Parlamentului, prin intermediul unor petiţii transmise de persoane fizice şi persoane juridice, care au interesul de a se reglementa normativ relaţii de interes strict individual (căsătorie, naturalizare, divorţ etc.). Majoritatea proiectelor de legi private sunt promovate de autorităţi locale sau chiar de companii private.

50

Există comisii comune permanente - Comisia pentru drepturile omului şi Comisia pentru legislaţie secundară – şi comisii comune temporare, care îşi încetează activitatea după depunerea rapoartelor asupra proiectelor legislative cu care au fost sesizate.

Grupurile parlamentare - Grupul parlamentar al Partidului Laburist - Grupul parlamentar al Partidului Conservator - Grupul parlamentar al Partidului Liberal-Democratic Fiecare grup parlamentar este condus de un coordonator-şef (Chief Whip), asistat de 10-12 colegi (whips). Datorită numărului mic de membri, celelalte partide reprezentate în Camera Comunelor nu îşi organizează grupuri parlamentare. Formal, deputaţii acestora fac parte din opoziţie, dar votează potrivit intereselor propriilor partide. Existenţa şi funcţionarea grupurilor parlamentare se bazează mai mult pe loialitate decât pe impunerea unei discipline stricte. De aceea, migraţia parlamentară este ocazională şi accidentală. Deputaţii independenţi pot fi numai cei care au candidat ca independenţi. 2. CAMERA LORZILOR Camera Lorzilor are 750 de membri; potrivit sistemului de numire, aceştia aparţin uneia din următoarele 4 categorii: înalţi prelaţi (lorzi spirituali); nobili (care capătă titlul de pair prin succesiune ereditară); persoane înnobilate de Regină (titlul de lord având caracter viager); lorzi care îndeplinesc funcţii judiciare. Camera Lorzilor va deţine rolul de Curte Supremă de Apel în materie civilă şi penală până în octombrie 2009, când, conform reformei constituţionale din 2005, se va înfiinţa Curtea Supremă (instituţie separată de Camera Lorzilor). Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Camerei Lorzilor: este ales de membrii Camerei. Un membru al Camerei Lorzilor poate fi ales în această funcţie pentru cel mult două mandate (5 ani fiecare). Organe de lucru

51

Comisiile speciale. La Camera Lorzilor există 18 comisii speciale. Membrii comisiilor speciale se numesc la începutul fiecărei sesiuni. Activitatea principalelor comisiilor speciale se concentrează asupra următoarelor 4 domenii: Uniunea Europeană, ştiinţă şi tehnologie, economie şi Constituţia Marii Britanii. Comisii speciale cu o importanţă deosebită: - Comisia pentru Uniunea Europeană: are peste 80 de membri a căror activitate se desfăşoară în cadrul următoarelor 7 subcomisii: afaceri economice şi financiare; piaţă internă; afaceri externe, apărare şi dezvoltare; mediu şi agricultură; legislaţie şi instituţii; afaceri interne; politică socială şi probleme ale consumatorilor; - Comisia pentru ştiinţă şi tehnologie; - Comisia pentru Constituţie; - Comisia pentru probleme economice; - Comisia pentru delegarea puterilor şi a reformei regulamentare şi Comisia pentru calitatea actelor regulamentare care supraveghează modul în care Guvernul implementează legislaţia adoptată, precum şi pertinenţa competenţelor legale acordate miniştrilor în materia legislaţiei secundare - Comisia pentru comunicaţii Alte comisii: Comisia pentru administraţia parlamentară, Comisia pentru Camera Comunelor (stabileşte cadrul politic de administrare a Camerei), Comisia pentru informare (examinează activitatea serviciilor de informare şi comunicare, inclusiv biblioteca şi arhiva, conform strategiei şi limitelor financiare aprobare de Cameră), Comisia pentru privilegii, Comisia pentru proceduri parlamentare, Comisia pentru serviciile alimentare ale Camerei, Comisia de selecţie (a membrilor comisiilor speciale). Comisia întregii Camere (Committee of the whole House) La Camera Lorzilor, proiectele de lege sunt examinate, de regulă, de Comisia întregii Camere, la şedinţele căreia pot participa toţi membrii Camerei. Grupurile politice din cadrul Camerei sunt: Grupul Partidului Laburist; Grupul Partidului Conservator; Grupul Partidului Liberal-Democrat; Grupul independenţilor. 3. Diferenţa de competenţe între cele două Camere Stabilitatea şi coerenţa de la Palatul Westminster decurg din trei aspecte specifice sistemului politic britanic: discreţia politică a suveranului, sistemul bipartidist (care permite mult mai uşor menţinerea raportului de forţe între putere şi opoziţie) şi cutuma conform căreia liderul partidului câştigător în alegeri este numit în funcţia de premier (se asigură astfel autoritatea morală a Guvernului asupra majorităţii parlamentare). Legea din 1911 privind Parlamentul a consacrat definitiv predominanţa Camerei Comunelor asupra Camerei Lorzilor. Camerei Comunelor i s-a conferit competenţa de aprobare a bugetului şi de exercitare a controlului financiar asupra Guvernului şi Coroanei. În prezent, Camera

52

Comunelor concentrează întreaga putere legislativă şi de control parlamentar asupra Guvernului. ▪ În materie legislativă, Camera Comunelor deţine rolul cel mai important. Camera Lorzilor are competenţe limitate, infirmând principiul potrivit căruia, în parlamentele bicamerale, camerele legislative deţin competenţe echilibrate, iar procesul legislativ se desfăşoară conform unor reguli procedurale similare. - Toate proiectele de lege trebuie adoptate în formă identică de cele două Camere. În consecinţă, dacă un text adoptat de o Cameră este amendat de cealaltă, el este din nou examinat de către prima Cameră până când se obţine acordul comun asupra textului (procedura navetei parlamentare). Camera Comunelor are dreptul de a-şi impune punctul de vedere în cazul în care Camera Lorzilor respinge în întregime un text sau dacă îl amendează de o manieră inacceptabilă pentru Camera inferioară. Dacă aceasta din urmă votează acelaşi proiect în cursul a două sesiuni anuale succesive, proiectul poate primi asentimentul regal, chiar fără acordul Camerei Lorzilor. - Derularea procedurii legislative în cadrul comisiilor. La Camera Lorzilor, examinarea textelor este cel mai adesea încredinţată “Comisiei întregii Camere”. La Camera Comunelor, majoritatea proiectelor de lege sunt trimise comisiilor generale (în care partidele sunt reprezentat proporţional cu numărul mandatelor câştigate). Numai categoriile de texte menţionate mai sus sunt trimise spre examinare Comisiei întregii Camere. - Regimul depunerii amendamentelor. La Camera Comunelor, preşedintele comisiei sesizate în fond dispune de putere discreţionară în selectarea amendamentelor care urmează a fi înscrise pe ordinea de zi a şedinţelor comisiei; la Camera Lorzilor, toate amendamentele sunt supuse dezbaterii. ▪ Proceduri legislative particulare - Convenţia de la Salisbury. În virtutea acestei Convenţii, încheiate în 1946, membrii Camerei Lorzilor nu se pot opune, în a doua sau a treia lectură, unui proiect de lege al cărui principiu a fost inclus în programul electoral al Guvernului. - Proiectele financiare (Money bills) Proiectele de lege financiare sunt texte care conţin numai dispoziţii referitoare la impozite, cheltuieli şi împrumuturi publice. Numai Preşedintele Camerei Comunelor are autoritatea de a decide dacă un proiect de lege constituie un proiect financiar. În ce priveşte aceste proiecte, Camera Lorzilor are competenţe limitate: este cea de-a doua Cameră sesizată, nu poate aduce amendamente şi nici nu poate respinge proiectele. Acestea sunt considerate ca fiind adoptate de Parlament, în versiunea votată de Camera Comunelor, în cel mult o lună de la transmiterea la Camera Lorzilor. ▪ Deşi Camera Comunelor este principalul actor în procesul legislativ, Camera Lorzilor, ca organ de deliberare, are posibilitatea de a influenţa, prin avizele date, conţinutul şi forma definitivă a

53

proiectelor de lege publice. În ce priveşte proiectele de legi private, Camera Lorzilor are posibilităţi mai largi de influenţare a procesului legislativ. Astfel, această Cameră poate paraliza timp de un an procedura de vot în Camera Comunelor, prin exercitarea unui drept de veto absolut.

10. GRECIA

Parlamentul unicameral al Greciei este alcătuit din 300 de membri, aleşi conform sistemului reprezentării proporţionale cu scrutin de listă (deschisă) şi cu vot preferenţial obligatoriu. Din 2005, în cazul alegerilor anticipate, se foloseşte scrutinul de listă închisă, fără vot preferenţial. Durata mandatului parlamentar este de 4 ani. ORGANIZAREA PARLAMENTULUI Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Parlamentului ▪ Biroul Camerei: compus din Preşedinte, 5 vicepreşedinţi, 3 chestori şi 6 secretari. Prezidiul are o trăsătură tripartizană: cel de-al 4-lea vicepreşedinte, un chestor şi un secretar aparţin partidelor de opoziţie, cel de-al 5-lea vicepreşedinte şi un secretar fac parte din următorul partid de opoziţie (ca mărime), ceilalţi membri aparţinând partidului/partidelor aflate la putere. ▪ Conferinţa preşedinţilor: este formată din Preşedintele Camerei, vicepreşedinţii acesteia, preşedinţii grupurilor parlamentare şi un reprezentant al deputaţilor independenţi. Atribuţia principală a Conferinţei preşedinţilor constă în examinarea ordinii de zi şi stabilirea duratei dezbaterilor. Organe de lucru Comisiile permanente. La începutul fiecărei sesiuni ordinare, Parlamentul îşi constituie comisii parlamentare pentru examinarea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative. 54

Potrivit domeniului de competenţă, comisiile permanente au dreptul să exercite şi controlul parlamentar. Conform Constituţiei, în cadrul Parlamentului se constituie 6 comisii permanente: comisia pentru cultură şi educaţie; comisia pentru apărare şi relaţii externe; comisia economică; comisia pentru probleme sociale; comisia pentru administraţie publică, ordine publică şi justiţie; comisia pentru producţie şi comerţ. Conform Regulamentului, au fost constituite alte două comisii permanente cu statut special: comisia permanentă specială pentru bugetul şi bilanţul general ale statului şi comisia permanentă specială pentru afaceri europene. Comisii speciale. Guvernul poate propune constituirea unor comisii speciale pentru examinarea unor iniţiative legislative complexe. Comisiile se instituie de Preşedintele Camerei şi au caracter temporar, încetându-şi activitatea în momentul finalizării obiectivelor pentru care au fost înfiinţate. Comisii speciale permanente. În număr de 4, aceste comisii se constituie la începutul fiecărei sesiuni ordinare a Parlamentului: comisia permanentă specială pentru grecii de pretutindeni; comisia permanentă specială pentru instituţii şi transparenţă; comisia permanentă specială pentru evaluare tehnologică; comisia specială pentru egalitate şi drepturile omului. Comisii temporare pentru probleme naţionale sau pentru probleme de interes general. Constituirea acestor comisii temporare se face pe baza hotărârii Parlamentului, la propunerea Guvernului sau a preşedinţilor grupurilor parlamentare, în vederea examinării unor probleme de interes naţional sau general (de exemplu, comisia pentru examinarea traficului şi consumului de droguri). Comisiile pentru problemele interne ale Parlamentului. Se constituie la începutul fiecărei sesiuni ordinare şi au competenţe în domeniul organizării şi funcţionării Parlamentului. Acestea sunt: comisia pentru Regulamentul Parlamentului; comisia pentru bugetul Parlamentului; comisia pentru biblioteca parlamentară; comisia pentru relaţiile internaţionale ale Parlamentului. Comisiile de anchetă. Se pot înfiinţa la propunerea unei cincimi din numărul total al deputaţilor (60 deputaţi). Hotărârea de înfiinţare a comisiilor de anchetă se aprobă cu votul a două cincimi din numărul total al parlamentarilor (120 deputaţi). Constituirea comisiilor de anchetă pentru probleme privind politica externă şi apărarea naţională se face prin hotărâre aprobată cu votul majorităţii absolute a deputaţilor (151 deputaţi). Grupurile parlamentare Parlamentarii care au candidat din partea aceluiaşi partid se constituie în grupuri parlamentare compuse din cel puţin 10 membri. Un grup parlamentar poate fi format şi dintr-un număr mai mic de deputaţi (cel puţin 5), dacă aparţin unui partid care a obţinut voturi în cel puţin două treimi din numărul circumscripţiilor electorale şi a totalizat cel

55

puţin 3% din numărul voturilor valabil exprimate pe ţară. Fiecare grup este condus de un lider. Preşedintele grupului parlamentar este şi liderul partidului. Grupuri parlamentare: - Grupul parlamentar al Partidului Noua Democraţie - Grupul parlamentar al Mişcării socialiste panelenice - Grupul parlamentar al Partidului comunist - Grupul parlamentar al Coaliţiei radicale de stânga - Grupul parlamentar al Partidului popular ortodox - Grupul parlamentar al Partidului ecologist - Grupul parlamentar al Partidului democratic al renaşterii - Grupul parlamentar al Uniunii de centru - Grupul parlamentar al Partidului comunist marxist-leninist - Grupul parlamentar al Frontului radical de stânga - Grupul parlamentar al Uniunii de stânga anti-capitalistă - Grupul parlamentar al Alianţei liberale - Grupul parlamentar al Organizaţiei pentru reconstrucţia Partidului comunist - Grupul parlamentar al Partidului luptei socialiste - Grupul parlamentar al ecologiştilor greci - Grupul parlamentar al independenţilor

56

11. PORTUGALIA Parlamentul Portugaliei este alcătuit din 230 de deputaţi, aleşi conform sistemului electoral proporţional cu scrutin de listă blocată. 226 parlamentari au fost aleşi în cadrul circumscripţiilor electorale organizate la nivelul unităţilor administrative, iar 4 mandate au fost alocate celor două circumscripţii electorale constituite pentru cetăţenii cu drept de vot având reşedinţa în străinătate. ORGANIZAREA PARLAMENTULUI Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedinţia: este compusă din Preşedintele şi vicepreşedintele Parlamentului ▪ Conferinţa liderilor: este formată din Preşedinte, 2 vicepreşedinţi, liderii grupurilor parlamentare şi un membru al Guvernului. ▪ Biroul Camerei: este format din Preşedinte, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 vicesecretari. Organe de lucru Comisiile permanente (12): comisia pentru afaceri constituţionale, drepturi, libertăţi şi garanţii; comisia de afaceri externe şi pentru comunităţile portugheze; comisia de apărare; comisia pentru afaceri europene; comisia de buget şi finanţe; comisia afacerilor economice, inovare şi dezvoltare regională; comisia pentru administraţia locală, mediu şi amenajarea teritoriului; comisia pentru educaţie şi ştiinţă; comisia lucrărilor publice, transporturilor şi comunicaţiilor; comisia pentru sănătate; comisia de muncă, securitate socială şi administraţie publică; comisia pentru etică, societate şi cultură. Comisiile temporare şi de anchetă. Pot fi înfiinţate la începutul fiecărei sesiuni ordinare pentru dezbaterea unor probleme de interes major. În actuala legislatură, în cadrul Parlamentului îşi desfăşoară activitatea comisia temporară pentru monitorizarea sistemului energetic şi comisia de anchetă privind sistemul bancar.

57

Grupurile parlamentare - Grupul parlamentar al Partidului socialist - Grupul parlamentar al Partidului social-democrat - Grupul parlamentar al Partidului comunist - Grupul parlamentar al Partidului popular - Blocul Partidului ecologist şi al partidelor de stânga - deputaţi neînscrişi în nici un grup parlamentar

12. SPANIA Parlamentul spaniol (Cotes Generales) este format din Congresul Deputaţilor şi Senat. I. ORGANIZAREA CAMERELOR LEGISLATIVE 1. Congresul Deputaţilor Este format din minimum 300 şi maximum 400 de deputaţi, aleşi prin vot universal, liber, egal, direct şi secret. Sufragiul se bazează pe sistemul reprezentării proporţionale cu repartizarea resturilor electorale potrivit sistemului Hondt. În prezent, Congresul Deputaţilor este format din 350 de deputaţi. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Prezidiul Camerei: este format din Preşedintele Camerei, 4 vicepreşedinţi şi 4 secretari. ▪ Biroul permanent: este format din 52 de membri, pe baza principiului reprezentării proporţionale a grupurilor parlamentare. Organe de lucru Comisiile permanente legislative: comisia constituţională (cu subcomisia pentru modificarea regimului electoral; comisia pentru afaceri externe; comisia pentru justiţie; comisia pentru interne;comisia de apărare; comisia pentru economie şi finanţe; comisia pentru buget; comisia pentru promovare; comisia pentru educaţie, politică socială şi sport (cu subcomisia pentru sportul profesionist); comisia pentru muncă si imigrare; comisia pentru industrie, turism şi comerţ; comisia pentru mediu, agricultură şi pescuit; comisia pentru administraţie publică; comisia de cultură; comisia pentru sănătate şi protecţia consumatorului; comisia pentru locuinţe; comisia pentru ştiinţă şi inovare; comisia pentru egalitate de şanse (cu subcomisia privind violenţa domestică); comisia pentru cooperare internaţională şi dezvoltare. Comisii permanente nelegislative: comisia pentru Regulament; comisia pentru statutul deputaţilor; comisia pentru petiţii; comisia pentru politici în domeniul persoanelor cu

58

dizabilităţi; comitetul consultativ pentru numiri; comisia de control a creditelor pentru cheltuieli. Comisii nepermanente: Comisia de monitorizare şi evaluare a Pactului de la Toledo; Comisia pentru siguranţa rutieră şi prevenirea accidentelor rutiere. Comisii mixte permanente: comisia comună pentru relaţiile cu Curtea de Conturi; comisia comună pentru Uniunea Europeană; comisia mixtă pentru relaţiile cu Avocatul Poporului; Comisia comună pentru studierea problemei drogurilor. Comisii mixte nepermanente: comisia comună de control a RTVE; comisia mixtă pentru studiul schimbărilor climatice. Grupurile parlamentare: - Grupul Partidului Muncitoresc Socialist (169 membri) - Grupul Partidului Popular (153 membri) - Grupul Convergenţă şi Uniune în Catalonia (10 membri) - Grupul Stângii Republicane din Catalonia (6 membri) - Grupul Esquerra Republicana-Iniţiativa verzilor din Catalonia (5 membri) - Grupul parlamentar mixt (7 membri) 2. SENATUL Senatul este compus din 264 de senatori, aleşi pentru un mandat de 4 ani. Cea de-a doua Cameră a parlamentului se formează potrivit principiului reprezentării teritoriale. Senatorii, spre deosebire de deputaţi, reprezintă colectivităţile locale. Fiecărei provincii i s-au repartizat 4 mandate de senatori. Explicaţia stabilirii aceluiaşi număr de senatori pentru fiecare provincie, deşi acestea sunt inegale din punct de vedere al numărului de locuitori, constă în faptul că Spania este considerată, de unele cercuri politice, un stat cvasifederal, situaţie în care, indifferent de mărimea statelor membre ale federaţiei sau a populaţiei acestora, li se repartizează un număr egal de mandate de senator. Comunităţile autonome au dreptul, în plus, de a desemna unul sau mai mulţi senatori pentru fiecare segment de populaţie ce depăşeşte 1.000.000 de locuitori. Desemnarea se face de către adunările legislative locale.21 Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Prezidiul Senatului: este format din Preşedintele Senatului, doi vicepreşedinţi şi patru secretari. Prezidiul este ales la începutul fiecărei legislaturi. 21

Cristian Ionescu, Drept constituţional comparat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.230

59

▪ Biroul permanent: este compus din Preşedintele Senatului şi minimum 21 de senatori, desemnaţi de grupurile parlamentare conform principiului reprezentării proporţionale. Conform art.73 din Constituţie, Biroul permanent poate convoca Senatul în sesiune extraordinară. Asigură, de asemenea, funcţionarea Senatului în perioada vacanţei parlamentare. Organe de lucru În cadrul Senatului există un număr de 37 de comisii parlamentare. Fiecare comisie este formată din 26 de senatori, desemnaţi de grupurile parlamentare conform principiului reprezentării proporţionale. Conducerea fiecărei comisii se asigură de un birou, compus dintr-un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi un secretar. Acestea sunt: - comisiile legislative (24): constituţională; administraţie publică; relaţii externe; ştiinţă şi inovaţie; cultură; cooperare internaţională; apărare; economie şi finanţe; educaţie; politică socială şi sport; entităţi locale; dezvoltare; egalitate de şanse; industrie; turism şi comerţ; interne; justiţie; mediu, agricultură şi pescuit; buget; sănătate şi consum; muncă şi imigraţie; locuinţe; comunităţi autonome; - comisiile non-legislative (6): afaceri latino-americane; incompatibilităţi; numiri; petiţii; Regulament; cereri; - comisia specială privind adopţiile naţionale şi alte probleme conexe; - comisii mixte (6) : controlul televiziunii publice (RTVE) şi a altor societăţi; relaţii cu Ombudsmen-ul; studierea schimbărilor climatice; studierea problemei drogurilor; Uniunea Europeană; relaţii cu justiţia.

Grupurile parlamentare: - Grupul Partidului Popular; - Grupul Partidului Muncitoresc Socialist; - Entesa Catalana de Progrés; - Grupul Convergenţă şi Uniune în Catalonia; - Grupul senatorilor naţionalişti Vascos; - Grupul mixt. 3. Diferenţa de competenţe între cele două Camere Funcţia de integrare teritorială a Senatului. Senatul are un rol important în dezvoltarea comunităţilor regionale şi locale. Camera superioară are un rol instituţional important în acest domeniu, atât datorită specializării în domeniu, cât şi caracterului constituţional al acestei competenţe (Constituţie, art. 69.1).

60

Cele două Camere au competenţe similare în ce priveşte problemele regionale, dar, potrivit Constituţiei, Senatul îşi poate exprima opiniile legate de aceste probleme înaintea Congresului. Aceste competenţe privesc: - aprobarea acordurilor de cooperare între comunităţile locale (Constituţie, art 145.2); - transferul de fonduri în domeniul distribuirii şi regularizării Fondului de Compensare Inter-Teritorială (Constituţie, art 158.2); - implementarea măsurilor necesare funcţionării Comisiilor de auto-guvernare potrivit competenţelor legale sau pentru prevenirea desfăşurării de acţiuni care lezează interesele generale ale Spaniei (Constituţie, art.155). Funcţia legislativă. Trăsătura caracteristică a procedurii legislative a Parlamentului spaniol constă în faptul că toate proiectele legislative se depun la Congresul Deputaţilor. La Senat, se depun numai legile privind Fondul de Compensare Interteritorială (în virtutea competenţei constituţionale de reprezentare teritorială). Proiectele adoptate de Congres sunt trimise Senatului, care le poate opune un veto sau le poate aduce amendamente. Exprimarea unui veto de către Senat echivalează cu dezacordul acestei Camere faţă de proiectul respectiv. Conform art.90, alin.2 din Constituţie, Senatul poate să opună veto-ul său în termen de două luni de la primirea proiectului de lege spre dezbatere. Veto-ul trebuie adoptat cu majoritate absolută de voturi. Proiectul de lege nu poate fi supus sancţionării şi promulgării Regelui decât dacă Congresul Deputaţilor a adoptat textul, iniţial, cu majoritate absolută în caz de veto, sau cu majoritate simplă, după ce au trecut două luni de la prezentarea veto-ului. În cazul proiectelor de lege considerate urgente de Guvern sau de Congresul Deputaţilor, termenul de două luni de care dispune Senatul pentru a opune veto-ul sau pentru a aduce amendamente proiectului respectiv este redus la 20 de zile. În cazul în care proiectul adoptat de Congres a primit veto-ul Senatului va fi trimis primei Camere spre o nouă dezbatere. Dacă în urma acestei reexaminări deputaţii aprobă amendamentele cu majoritate simplă, acestea sunt incluse în textul adoptat de Congres. Funcţia de control a Guvernului. Guvernul, în întregul său, este responsabil din punct de vedere politic în faţa Congresului. Responsabilitatea politică a Guvernului este pusă în discuţie fie din iniţiativa forului legislativ care votează moţiunea de cenzură cu o majoritate absolută, fie din iniţiativa Premierului solicită încrederea Congresului pentru un program sau pentru o declaraţie de politică generală.

61

13. AUSTRIA Parlamentul este compus din Consiliul Naţional şi Consiliul Federal. I. ORGANIZAREA CAMERELOR LEGISLATIVE 1. CONSILIUL NAŢIONAL Este format din 183 de membri, aleşi conform sistemului reprezentării proporţionale cu scrutin de listă închisă şi vot preferenţial (opţional). Durata mandatului este de 5 ani. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Consiliului Naţional: conduce Consiliul Naţional împreună cel de-al doilea şi al treilea preşedinte. Grupul celor 3 preşedinţi poate asista activitatea Preşedintelui Consiliului Federal în cazul în care acesta din urmă se află în incapacitate (pe o perioadă de peste de 20 de zile sau până la luarea unei decizii cu privire la revocarea Preşedintelui Consiliului Federal prin referendum) şi în cazul în care postul de Preşedinte al Consililui Federal devine vacant. Consiliul National alege cinci secretari şi cel puţin trei parlamentari (whips22). ▪ Conferinţa Preşedinţilor: este constituită din Preşedinţii Consiliului Naţional şi preşedinţii grupurilor parlamentare. Este un organ consultativ care, conform Regulamentului, are drept atribuţii: elaborarea programului de lucru al Consiliului Naţional, stabilirea ordinii de zi şi a datelelor de începere a sesiunilor, precum coordonarea activităţii comisiilor parlamentare. Rolul său este de o importanţă deosebită pentru practica parlamentară, în special în cazul unor diferenţe de opinie în interpretarea şi aplicarea normelor de procedură. Organe de lucru Comisiile parlamentare şi subcomisiile Consiliului Naţional: comitetul pentru agricultură şi silvicultură; comisia pentru buget; subcomisia permanentă a comisiei pentru buget; 22

Parlamentarii desemnaţi pentru asigurarea prezenţei la vot, în cazurile în care se supun aprobării texte legislative importante.

62

comisia pentru clădirile Parlamentului; comisia pentru Constituţie; comisia pentru protecţia consumatorului; comitetul pentru Curtea de Conturi; subcomisia permanentă a Comitetului Curţii de Conturi; comisia de cultură; comisia de economie şi industrie; comisia pentru educaţie; comisia pentru mediu; comisia pentru egalitate de drepturi; comisia pentru familie; comisia de finanţe; comisia pentru afaceri externe; comisia de sănătate; comisia pentru drepturile omului; comisia pentru imunităţi; comisia pentru incompatibilităţi; comisia pentru afaceri interne; subcomisia permanentă a Comisiei pentru afaceri interne; comisia de justiţie; comisia pentru forţă de muncă şi afaceri sociale; comisia principală; subcomisia permanentă pentru afaceri europene; comisia de apărare; subcomisia permanentă a Comisiei de apărare; comisia pentru problemele Ombudsman-ului; comisia de petiţii şi iniţiative cetăţeneşti; comisia pentru cercetare, inovare şi tehnologie; comisia pentru Regulament; comisia pentru ştiinţă; comisia pentru sport; comisia pentru turism; comisia pentru transporturi. Grupurile parlamentare Pentru formarea unui grup parlamentar este nevoie de cel puţin cinci parlamentari care au obligaţia de a notifica pe Preşedintele Consiliului Naţional, în scris, de constituirea grupului respectiv. Din acel moment, grupul devine o entitate juridică şi are dreptul la acordarea de fonduri necesare acoperirii costurilor generate de activitatea sa. 2. CONSILIUL FEDERAL Este format din 62 de membri, desemnaţi de parlamentele provinciilor federale. În funcţie de mărime, fiecare provincie desemnează un număr de reprezentanţi cuprins între 3-12. Durata mandatului acestora este de 5-6 ani, în funcţie de durata legislaturii parlamentelor provinciilor. În Consiliul Federal, mandatele sunt împărţite între partide, în funcţie de numărul de mandate deţinute în parlamentele provinciilor. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Consiliului Federal. Preşedinţia Consiliului Federal se schimbă între land-uri de două ori pe an, luându-se în considerare ordinea alfabetică a acestora. Parlamentarul, membru al Consiliului Federal, ales primul de dieta land-ului său va avea calitatea de preşedinte al Consiliului Federal. De două ori pe an, Consiliul Federal alege doi reprezentanţi pentru funcţia de vicepreşedinţi, precum şi 2 secretari şi doi chestori. Împreună cu Preşedintele, aceştia formează Prezidiul Consiliului Federal. ▪ Conferinţa preşedinţilor: este formată din Preşedintele şi vicepreşedinţii Consiliului Federal, precum şi din liderii grupurilor parlamentare. Acesta este un organism consultativ, care asistă preşedinţii având, în primul rând, rolul de a coordona dezbaterile plenare şi ale comisiilor de specialitate ale Consiliului Federal. De asemenea, Conferinţa preşedinţilor face propuneri cu privire la relaţiile parlamentare internaţionale şi cu privire la alte aspecte importante pentru această Cameră. Organe de lucru

63

Comisiile parlamentare: comisia pentru afaceri externe; comisia pentru drepturi civile şi petiţii; comisia pentru afaceri europene; comisia pentru familie şi tineret; comisia de finanţe; comisia pentru Regulament; comisia de sănătate; comisia pentru egalitate de drepturi; comisia pentru afaceri interne; comisia de justiţie; comisia de apărare; comisia pentru agricultură, păduri şi gospodărirea apelor; comisia pentru securitate socială şi protecţia consumatorilor; comisia pentru sport; comisia pentru mediu; comisia pentru educaţie, artă şi cultură; comisia pentru incompatibilităţi; comisia pentru Constituţie şi federalism; comisia pentru transporturi, inovare şi tehnologie; comisia pentru afaceri economice şi pentru muncă; comisia pentru ştiinţă şi cercetare. 3. Diferenţa de competenţe între cele două Camere Sarcina principală a Consiliului Naţional este legiferarea. Propunerea legislativă provine, în majoritatea cazurilor, fie de la Guvernul Federal, fie de la membrii Consiliului Naţional. Proiectele de lege depuse la Consiliul Naţional sunt, în prealabil, supuse dezbaterilor în cadrul comisiilor parlamentare de resort, după care sunt supuse votului în plen. Consiliul Federal reprezintă interesele landurilor la nivelul federaţiei, motiv pentru care participă la procesul legislativ. Deciziile Consiliului Naţional cu privire la legile adoptate şi tratatele încheiate de acesta sunt trimise neîntârziat Consiliului Federal, unde, înainte de a fi supuse discuţiilor în plen, sunt dezbătute în cadrul comisiilor parlamentare. Consiliul Federal are competenţa de a depune o contestaţie motivată împotriva majorităţii legilor adoptate de Consiliul Naţional. Într-un asemenea caz, Consiliul Naţional, deşi trebuie să repună în discuţie legea contestată, are posibilitatea de a respinge contestaţia Consiliului Federal printr-o aşa-numită decizie de persistenţă (Beharrungsbeschluss). Consiliul Federal se poate opune adoptării unei legi, având drept de veto absolut pentru proiectele de lege care ar avea ca efect modificarea competenţelor landurilor federale. De asemenea, membrii Consiliului Federal au dreptul de a interpela miniştrii Guvernului federal. Consiliul Federal are competenţa de a adopta rezoluţii şi de a dezbate probleme ce privesc raporturile cu Uniunea Europeană.

64

14. FINLANDA Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în baza prevederilor Constituţiei Finlandei, a Legii organice a Dietei (adoptată la 13 ianuarie 1928) şi a Regulamentului Dietei (adoptat la 19 decembrie 1927). ORGANIZAREA PARLAMENTULUI Parlamentul este compus din 200 de membri, aleşi pentru un mandat de 4 ani, prin vot direct, proporţional şi secret. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Parlamentului: este ales pe o durată de 1 an la începutul lunii februarie, cu o zi înainte de deschiderea sesiunii parlamentare. Preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi sunt aleşi pe durata unei sesiuni parlamentare, prin votul majorităţii deputaţilor. ▪ Consiliul Preşedintelui: este format din Preşedinte, cei doi vicepreşedinţi şi preşedinţii comisiilor parlamentare. Consiliul Preşedintelui este ales pe o perioadă de 1 an şi se întruneşte cu ½ oră înaintea şedinţelor plenare. Rolul acestui organism constă în emiterea de dispoziţii privind organizarea activităţii parlamentare, precum şi stabilirea procedurilor care trebuie aplicate în dezbaterea tuturor problemelor pe care forul legislativ trebuie să le examineze. Consiliul Preşedintelui are şi dreptul de a propune proiecte de hotărâri interne sau amendamente la reglementările privind conducerea activităţii funcţionarilor parlamentari sau regulile de procedură, precum şi propuneri referitoare la alte aspecte ale activităţii Parlamentului. O altă atribuţie principală a Consiliului Preşedintelui este dezbaterea ordinii de zi a şedintelor în plen şi aprobarea propunerilor privind sesizarea comisiilor parlamentare în vederea examinării de către acestea a initiaţivelor legislative. Organe de lucru Pentru examinarea iniţiativelor legislative şi a celorlalte probleme cu care este sesizat Parlamentul, se constituie, pe domenii de specialitate, 14 comisii permanente, formate din câte 17 membri permanenţi şi alti 9 supleanţi (cu exceptia comisiei pentru finanţe, care are 21 de membri şi 19 supleanţi). Acestor comisii li se adaugă Mare Comisie, compusă din 25 de membri şi 13 supleanţi. Comisiile permanente se constituie pentru întreaga durată a legislaturii. 65

Preşedintele Parlamentului, împreună cu vicepreşedinţii şi alţi patru deputaţi sunt membrii unei comisii parlamentare al cărei obiect de activitate îl constituie administrarea Parlamentului şi a bugetului acestuia. Acestei comisii i se subordoneaza Cancelaria Parlamentului, condusă de Secretarul general. Există următoarele comisii parlamentare: comisia de drept constituţional; comisia pentru afaceri externe; comisia de finanţe; comisia de audit; comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi egalitate de şanse; comisia pentru administraţie; comisia pentru afaceri juridice; comisia pentru transporturi şi comunicaţii; comisia pentru agricultură şi silvicultură; comisia de apărare; comisia educaţie şi cultură; comisia pentru afaceri sociale şi de sănătate; comisia pentru comert; comisia pentru viitor; comisia de mediu. Grupurile politice Configuraţia politică a Parlamentului este conferită de numărul grupurilor parlamentare constituite la începutul fiecărei legislaturi. Fiecare grup îşi alege conducerea proprie şi îşi desemnează personalul în funcţie de criterii politice şi profesionale. Pentru legislatura 2007-2010, există următoarele grupuri parlamentare: - Centru (51 parlamentari) - Coaliţia Naţională (51 parlamentari) - Social Democrat (45 parlamentari) - Alianţa de stânga (17 parlamentari) - Verzii (14 parlamentari) - Suedez (minorităţi) (10 parlamentari) - Creştin Democrat (7 parlamentari) - Finlandezii adevăraţi (5 parlamentari)

66

15. SUEDIA Parlamentul Suediei este alcătuit din 349 membri, aleşi conform sistemului reprezentării proporţionale cu scrutin de listă şi vot preferenţial. Durata mandatului este de 4 ani. ORGANIZAREA PARLAMENTULUI

Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Parlamentului. Funcţia de Preşedinte al Parlamentului este cea mai înaltă funcţie electivă în stat. Ierarhic, Preşedintele Parlamentului este cea de-a doua persoană în stat (după Rege şi înaintea Primului-ministru). Este ales pe durata întregii legislaturi. Preşedintele este secondat de primul vicepreşedinte, al doilea vicepreşedinte şi al treilea vicepreşedinte, aleşi de Cameră în această ordine. Posturile de vicepreşedinte se atribuie partidelor în funcţie de numărul mandatelor obţinute în cadrul alegerilor parlamentare. Partidului din care face parte Preşedintele nu i se atribuie un post de vicepreşedinte. ▪ Consiliul Parlamentului: este format din Preşedinte, cei 3 vicepreşedinţi şi 10 membri numiţi de Adunare pe toată durata legislaturii. La şedinţele Consiliului, care se desfăşoară cu uşile închise, participă reprezentanţii desemnaţi de grupurile parlamentare ale partidelor politice care au obţinut cel puţin 4% din voturile valabil exprimate la alegerile precedente, precum şi Secretarul general al Parlamentului. ▪ Conferinţa preşedinţilor: este formată din Preşedintele Camerei, preşedinţii comisiilor parlamentare şi al Comisiei pentru afaceri europene. Organe de lucru Comisiile parlamentare. Parlamentul are 15 comisii; fiecare comisie este alcătuită din 17 membri, desemnaţi conform principiului reprezentării proporţionale. Comisiile parlamentare: comisia pentru afaceri civile; comisia pentru Constituţie; comisia pentru cultură; comisia de apărare; comisia pentru educaţie; comisia pentru mediu şi agricultură; comisia pentru finanţe; comisia pentru relaţii externe; comisia pentru sănătate şi bunăstare; comisia pentru industrie şi comerţ; comisia pentru justiţie; comisia pentru piaţa muncii; comisia pentru asigurări sociale; comisia pentru impozite; comisia pentru transporturi şi comunicaţii.

67

Comisia pentru afaceri europene. Este alcătuită din 17 membri, desemnaţi conform principiului reprezentării proporţionale. Guvernul are obligaţia de a menţine o legătură permanentă cu această comisie, în vederea definitivării punctului de vedere oficial al Suediei asupra diverselor probleme europene.

Grupurile parlamentare: - Grupul parlamentar al Partidului Social Democratic - Grupul parlamentar al Partidului Moderat - Grupul parlamentar al Partidului de Centru - Grupul parlamentar al Partidului Liberal - Grupul parlamentar al Partidului Creştinilor-Democraţi - Grupul parlamentar al Partidului de Stânga - Grupul Partidului Verzilor

68

16. CIPRU Parlamentul are 80 de membri, aleşi conform sistemului reprezentării proporţionale cu scrutin de listă (închisă) şi vot preferenţial. Durata mandatului este de 5 ani. Din cei 80 de parlamentari, 56 sunt aleşi de Comunitatea cipriotă greacă, iar 24 de Comunitatea cipriotă turcă (locuri vacante din 1963). ORGANIZAREA PARLAMENTULUI Organe de conducere ▪ Preşedintele Camerei: este ales pentru întreaga legislatură (5 ani). Preşedintele numeşte doi vicepreşedinţi şi doi vicepreşedinţi administrativi. ▪ Biroul Camerei ▪ Conferinţa liderilor grupurilor parlamentare Organe de lucru Componenţa comisiilor parlamentare se stabileşte de Comisia de selecţie, cu respectarea principiului reprezentării proporţionale a grupurilor politice constituite în cadrul Camerei. Comisiile permanente: comisia pentru agricultură şi resurse naturale; comisia pentru comunicaţii; comisia privind criminalitatea, lupta împotriva drogurilor şi substanţelor care creează dependenţă; comisia pentru arhivă; comisia pentru apărare; comisia pentru dezvoltare şi controlul investiţiilor publice; comisia pentru educaţie; comisia pentru mediu; comisia pentru egalitate de şanse; comisia pentru afaceri europene; comisia pentru finanţe şi buget; comisia pentru politică externă; comisia pentru sănătate; comisia pentru drepturile omului; comisia pentru instituţii, acordarea decoraţiilor şi Ombudsman; comisia pentru afaceri interne; comisia pentru muncă şi asigurări sociale; comisia juridică; comisia pentru combaterea discriminării; comisia pentru comerţ şi industrie. Comisii speciale: Comisia specială pentru examinarea declaraţiilor de avere Comisii ad-hoc: Comisia ad-hoc pentru Regulamentul Camerei

Grupurile politice Fiecare partid politic reprezentat în Parlament poate forma un grup politic, numărul minim necesar fiind de 12 membri. Grupuri politice: - Grupul Partidului Progresist al Oamenilor Muncii

69

- Grupul Adunării Democratice - Grupul Partidului Democrat - Grupul Uniunii Mişcarea Social-Democraţilor de Centru - Grupul Partidului European - Grupul Partidului Verde-Ecologist şi al Mişcării pentru Mediu

70

17. ESTONIA Parlamentul Estoniei este format din 101 parlamentari, aleşi conform sistemului electoral cu scrutin de listă deschisă şi vot preferenţial obligatoriu. Durata mandatului este de 4 ani. ORGANIZAREA PARLAMENTULUI Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Parlamentului ▪ Biroul Parlamentului: este format din Preşedinte şi doi vicepreşedinţi, aleşi pe o perioadă de un an. Organe de lucru Comisiile permanente: comisia constituţională; comisia pentru afaceri culturale; comisia economică; comisia pentru mediu; comisia pentru UE; comisia de finanţe; comisia de relaţii externe; comisia juridică; comisia de apărare; comisia pentru probleme rurale; comisia pentru probleme sociale Partide politice reprezentate în Parlament - Partidul Estonian de Centru - Partidul Estonia Verde - Uniunea Poporului din Estonia - Partidul Reforma Estoniei - Partidul Social Democratic - Uniunea „Pro Patria” şi „Res Publica”

71

18. LETONIA Potrivit art.5 din Constituţia Letoniei, Legislativul este compus din 100 de reprezentanţi ai poporului. ORGANIZAREA PARLAMENTULUI Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Camerei ▪ Prezidiul Camerei. Conform art.16 din Constituţie:,,Parlamentul (Saeima) îşi desemnează conducerea - Prezidiul Camerei care este format din Preşedinte, doi vice-preşedinţi şi secretari aleşi din rândul parlamentarilor. Prezidiul va funcţiona permanent pe durata mandatului Camerei” Organe de lucru În cadrul Parlamentului, există 16 comisii parlamentare care au un număr diferit de membri: Comisia pentru apărare, afaceri interne şi prevenirea corupţiei – 9 parlamentari; Comisia pentru administraţie – 16 parlamentari; Comisia pentru muncă şi protecţie socială – 11 parlamentari; Comisia economică, agricultură, mediu şi politică regională – 11 parlamentari; Comisia pentru administraţie publică şi guvernare locală – 12 parlamentari; Comisia pentru drepturile omului şi afaceri publice – 9 parlamentari; Comisia pentru afaceri europene – 18 parlamentari; Comisia pentru educaţie, cultură şi ştiinţă – 12 parlamentari; Comisia juridică – 15 parlamentari; Comisia pentru mandate şi etică – 8 parlamentari; Comisia pentru afaceri externe – 10 parlamentari; Comisia pentru securitate naţională – 6 parlamentari; Comisia pentru controlul Guvernului – 17 parlamentari; Comisia pentru buget, finanţe(taxe) – 11 parlamentari; Comisia pentru implementarea legilor – 16 parlamentari; Comisia pentru cheltuieli publice şi audit – 18 parlamentari. De asemenea, există şi 9 subcomisii parlamentare în cadrul comisiilor menţionate anterior, respectiv: Subcomisia pentru probleme baltice – 19 parlamentari; Subcomisia pentru drepturile copilului – 15 parlamentari; Subcomisia pentru energie – 15 parlamentari, Subcomisia pentru sănătate publică – 24 parlamentari; Subcomisia pentru securitate socială – 16 parlamentari; Subcomisia pentru sport – 23 membri; Subcomisia pentru organizare judiciară – 8 parlamentari; Subcomisia pentru managementul construcţiei de locuinţe – 14 parlamentari; Subcomisia pentru implementarea planului naţional de dezvoltare a educaţiei – 15 parlamentari. Grupuri politice -

Grupul Partidului Cetăţenilor Verzilor şi al Uniunii Agricultorilor Noua Eră

72

-

Pentru Înţelegere şi de Centru Primului Partid al Letoniei Pentru Ţară şi Libertate Pentru Drepturile omului Uniunii Civice Grupul parlamentarilor independenţi.

19. LITUANIA Art.55 din Constituţia Lituaniei prevede că Parlamentul (Seaimas) este unicameral fiind alcătuit din reprezentanţi ai poporului. Parlamentul este compus din 141 de membri. ORGANIZAREA PARLAMENTULUI Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Camerei. Conduce activitatea legislativă şi reprezintă Parlamentul. ▪ Consiliul Parlamentului. Este alcătuit din Preşedinte, Prim-vicepreşedinte, Vice-preşedinţi şi liderul opoziţiei parlamentare. Componenţa Consiliului este aprobată prin rezoluţie de Seimas. Organe de lucru Comisiile parlamentare se formează în timpul primei sesiuni a Legislativului nou ales, fiind alcătuite din cel puţin 7 membri şi cel mult 17 membri (cu excepţia Comisiei pentru afaceri europene, conform principiului reprezentării proporţionale a grupurilor parlamentare. Numărul exact de membri din fiecare comisie se stabileşte prin decizia Parlamentului. Comisia pentru afaceri europene este compusă din minimum 15 membri, potrivit principiului reprezentării proporţionale a grupurilor parlamentare. Parlamentarii care sunt membri şi ai altor comisii, precum şi membrii Consiliului Parlamentului pot fi membri ai Comisiei pentru afaceri europene. Comisii parlamentare: Comisia pentru protecţia mediului; Comisia pentru audit; Comisia pentru buget şi finanţe; Comisia pentru economie; Comisia de dezvoltare a societăţii informaţionale; Comisia pentru afaceri rurale; Comisia pentru securitate naţională şi de apărare; Comisia pentru afaceri sociale şi de muncă; Comisia pentru sănătate; Comisia pentru educaţie, ştiinţă şi cultură; Comisia pentru afaceri juridice;

73

Comisia pentru afaceri externe; Comisia pentru administraţia de stat şi a autorităţilor locale; Comisia pentru drepturile omului. De asemenea, pentru rezolvarea unor probleme pe termen scurt/ limitat, se pot forma comisii speciale sau ad-hoc, pentru a examina probleme speciale, de investigaţie sau de control. Comisii speciale:Comisia anticorupţie; Comisia pentru energie nucleară; Comisia de etică şi proceduri; Comisia pentru tineret şi sport; Comisia pentru afaceri maritime şi pescuit; Comisia Republicii Lituania şi a comunităţii lituaniene din întreaga lume (LWC); Comisia pentru prevenirea consumului de droguri şi de alcool; Comisia pentru controlul parlamentar al operaţiunilor serviciilor secrete; Comisia pentru drepturile participanţilor la rezistenţă şi a victimelor regimurilor de ocupaţie; Comisia pentru petiţii.

Grupurile politice Membrii Parlamentului pot forma grupuri politice pentru punerea în aplicare a obiectivelor lor politice, conform procedurii stabilite prin Statutul Camerei. Fiecare grup politic este condus şi reprezentat în Seimas de un lider sau vice-lider. Aceştia sunt autorizaţi să exprime puncte de vedere în numele de grupului politic respectiv. Parlamentarii care nu s-au afiliat unui anumit grup politic vor fi consideraţi ca membri ai grupului mixt. Grupuri politice: Renaşterea Naţională; Uniunea Lituaniană Creştin Democrată; Grupul parlamentarilor non-afiliaţi politic; Ordine şi Justiţie; Social-Democrat; Liberal; Laburist şi Centru.

74

20. MALTA Parlamentul are 65 de membri, aleşi conform sistemului reprezentării proporţionale cu vot unic transferabil (în unele cazuri se prevede un mecanism de compensare). Durata mandatului este de 5 ani. Organe de conducere ▪ Preşedintele Camerei: este ales pentru întreaga legislatură. ▪ Vicepreşedintele Camerei ▪ Comitetul Camerei: este condus de Vicepreşedintele Camerei. Organe de lucru Comisiile permanente: comisia pentru proceduri parlamentare; comisia pentru privilegii; comisia pentru buget; comisia pentru relaţii externe şi afaceri europene; comisia pentru probleme sociale. Comisiile de anchetă

75

21. POLONIA Parlamentul Poloniei este alcătuit din Camera Reprezentanţilor şi Senat. ORGANIZAREA CAMERELOR LEGISLATIVE 1. CAMERA DEPUTAŢILOR Este formată din 460 de deputaţi, aleşi conform sistemului reprezentării proporţionale cu scrutin de listă şi vot preferenţial (obligatoriu), organizat în circumscripţii electorale plurinominale. Durata mandatului parlamentar este de 4 ani. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Camerei (Mareşal) ▪ Biroul Camerei: este format din Preşedintele Camerei şi 4 vicepreşedinţi ▪ Consiliul Seniorilor: este format din Preşedintele Camerei, 4 vicepreşedinţi şi 4 lideri ai grupurilor parlamentare. Secretarul general (Şeful Cancelariei Camerei) participă, în calitate de invitat, la şedinţele Consiliului. Organe de lucru Comisiile permanente: comisia pentru administraţie şi probleme interne; comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală; comisia pentru legătura cu polonezii din străinătate; comisia pentru probleme constituţionale; comisia pentru cultură şi media; comisia de etică; comisia economică; comisia pentru educaţie, ştiinţă şi tineret; comisia pentru protecţia mediului, resurse naturale şi păduri; comsia pentru Uniunea Europeană; comisia de sănătate; comisia pentru infrastructură; comisia pentru justiţie şi drepturile omului; comisia pentru politici regionale; comisia pentru minorităţi; comisia de apărare; comisia pentru sport; comisia pentru finanţe publice; comisia pentru Regulament şi probleme ale deputaţilor; comisia pentru familie şi politici sociale; comisia pentru servicii speciale; comisia pentru control; comisia pentru tezaur. Grupurile parlamentare - Grupul Platformei civice (PO) - Grupul formaţiunii Lege şi justiţie (PiS) - Grupul Stângii Democraţilor (LiD) - Grupul Partidului Popular 2. SENATUL

76

Este alcătuit din 100 de senatori, aleşi conform sistemului electoral bazat pe principiul majorităţii: pentru fiecare circumscripţie, se alocă un număr de mandate cuprins între 2 şi 4. Durata mandatului este de 4 ani. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Senatului şi un vicepreşedinte ▪ Consiliul Seniorilor: este compus din Preşedintele Senatului, vicepreşedinte şi din cel puţin 7 senatori, desemnaţi de grupurile parlamentare. Organe de lucru Comisiile permanente: comisia pentru economie naţională; comisia pentru cultură şi media; comisia pentru ştiinţă, educaţie şi sport; comisia de apărare; comisia pentru drepturile omului, respectul legii şi petiţii; comisia de etică, regulament şi probleme ale senatorilor; comisia pentru familie şi politică socială; comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală; comisia pentru guvernare locală şi administraţia de stat; comisia pentru emigrare şi relaţia cu polonezii din străinătate; comisia pentru Uniunea Europeană; comisia de politică externă; comisia legislativă; comisia de sănătate. Comisiile speciale. Comisia pentru armonizarea legislaţiei europene 3. Diferenţa de competenţe între cele două Camere Competenţele celor două Camere nu sunt simetrice, Camera inferioară având rolul predominant în procesul legislativ. Constituţia consacră un sistem delicat de echilibru între puterile statului, care înclină spre un regim prezidenţial. Cu votul a 3/5 din numărul deputaţilor, Camera inferioară poate adopta un act normativ trimis de Preşedintele ţării spre reexaminare. Atât Senatul cât şi Camera Deputaţilor au drept de iniţiativă legislativă. Şedinţele comune sunt conduse de Preşedintele Camerei Deputaţilor şi numai în lipsa acestuia de Preşedintele Senatului. Proiectele de lege trimise Senatului de către Camera Deputaţilor, pot fi adoptate de Senat fără nici un amendament, cu amendamente sau pot fi respinse. Hotărârea Senatului de adoptare a unei legi la care a făcut amendamente sau de respingere a unui proiect de lege se consideră aprobată dacă nu este respinsă de Sejm cu majoritatea absolută a voturilor deputaţilor. După adoptarea Legii bugetului de stat de către Camera inferioară, Senatul are la dispoziţie 20 de zile pentru examinarea acesteia (în procedura ordinară termenul este de 30 de zile). În cazul proiectelor de lege constituţionale (de revizuire a Constituţiei), Senatul are la dispoziţie 60 de zile pentru dezbatere. Proiectele de revizuire constituţională trebuie adoptate în formă identică de cele două Camere. Competenţa de control al Guvernului revine Camerei Deputaţilor, şi nu Senatului.

77

22. CEHIA Parlamentul este format din Camera Reprezentanţilor şi Senat. Articolul 54 din Constituţie conferă celor două Camere legislative o competenţă specială: cea a alegerii Preşedintelui Republicii. Prin Constituţie, se stabileşte şi numărul membrilor Camerei Reprezentanţilor – 200, precum şi numărul membrilor Senatului – 81.

ORGANIZAREA CAMERELOR LEGISLATIVE 1. CAMERA REPREZENTANŢILOR Camera Reprezentanţilor este alcătuită din 200 de membri, aleşi prin sistemul reprezentării proporţionale cu scrutin de listă (închisă). Fiecare alegător îşi poate exprima votul preferenţial pentru un număr de maximum 4 candidaţi aflaţi pe lista partidului favorit. Durata mandatului este de 4 ani. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Camerei Reprezentanţilor ▪ Comitetul permanent: este format din Preşedintele Camerei, 5 vicepreşedinţi, precum şi din membrii desemnaţi de fiecare grup politic, potrivit principiului reprezentării proporţionale. Ulterior constituirii sale, Comitetul îşi alege dintre membrii săi, încă 2 vicepreşedinţi. Organe de lucru Comisiile Camerei pot fi permanente, temporare sau de anchetă. Deputaţii care îndeplinesc şi funcţia de ministru, nu pot face parte din comisiile parlamentare. Comitete parlamentare: comitetul pentru agricultură (17 membri); comitetul pentru control bugetar (18 membri); comitetul constituţional şi juridic (18 membri); comitetul pentru apărare (18 membri); comitetul pentru probleme economice (22 membri); comitetul pentru mediu (18 membri); comitetul pentru afaceri europene (18 membri); comitetul pentru afaceri externe (18 membri); comitetul pentru sănătate (18 membri); comitetul pentru petiţii (18 membri); comitetul pentru administraţie publică şi dezvoltare regională (17 membri); comitetul pentru ştiinţă, educaţie, cultură, tineret şi sport (18 membri); comitetul pentru securitate (18 membri); comitetul pentru politici sociale (18 78

membri); comitetul pentru buget (22 membri); comitetul electoral (12 membri); comitetul pentru mandat şi imunităţi (11 membri). Comisii permanente: comisia pentru bănci (18 membri); comisia pentru egalitatea de şanse (12 membri); comisia pentru mass-media (17 membri); comisia pentru supravegherea accesului la dosarele Serviciului Securităţii de Stat (5 membri); comisia pentru supravegherea ocupării forţei de muncă în serviciul de tehnică operaţională (5 membri); comisia pentru controlul activităţii Serviciului Militar de Informaţii (6 membri); comisia pentru controlul activităţii Biroului Naţional de Securitate (6 membri); comisia pentru controlul activităţii Serviciului Naţional de Informaţii (7 membri); comisia pentru Constituţie (12 membri); comisia pentru controlul activităţii Biroului Camerei Deputaţilor (10 membri) Comisii de anchetă: comisia de anchetă privind procedura de achiziţie publică şi încheierea contractului de livrare a motoarelor pentru vehicule mai mari de 12 tone, între Cehia şi Kapsch (9 membri); comisia de anchetă pentru încălcarea dreptului la viaţă privată al anumitor persoane, în scopul obţinerii de influenţă asupra parlamentarilor (9 membri) Comisii temporare: comisia temporară pentru soluţionarea problemelor apărute între stat şi biserică/asociaţii religioase referitoare la proprietăţi (11 membri). * Grupurile politice Grupurile politice formate la începutul legislaturii: - Grupul Partidului Civic Democratic (79 membri) - Grupul Partidului Social Democratic Ceh (71 membri) - Grupul Partidului Comunist al Boemiei şi Moraviei (26 membri) - Grupul Uniunii Creştin-Democrate – Partidului Popular Ceh (13 membri) - Grupul Partidului Verzilor (4 membri) - Grupul deputaţilor neafiliaţi (7 membri. Pentru constituirea unui astfel de grup sunt necesari cel puţin 3 membri) În cursul legislaturii, se pot forma noi grupuri politice, formate din parlamentari care aparţin altor partide politice decât celor pentru care au candidat sau care au părăsit partidul pe lista căruia au candidat, devenind independenţi. Un astfel de grup trebuie să fie format din cel puţin 10 membri.

79

2. SENATUL Senatul este alcătuit din 81 de membri, aleşi prin sistem uninominal cu majoritate absolută, pentru un mandat de 6 ani. La fiecare 2 ani, 1/3 din numărul de senatori se reînnoieşte. Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Senatului ▪ 4 vicepreşedinţi ▪ Comitetul de organizare: este format din Preşedintele şi vicepreşedinţii Senatului, precum şi de membrii desemnaţi de grupurile politice potrivit principiului reprezentării proporţionale. Organe de lucru Comisiile Senatului: comisia pentru ordinea de zi şi proceduri legislative; comisia pentru mandat şi privilegii parlamentare; comisia constituţională şi juridică; comisia pentru economie naţională, agricultură şi transport; comisia pentru administraţie publică, dezvoltare regională şi mediu; comisia pentru educaţie, ştiinţă, cultură, drepturile omului şi petiţii; comisia pentru afaceri externe, apărare şi securitate; comisia pentru afaceri europene; comisia pentru sănătate şi politici sociale Comisii permanente: comisia pentru cetăţenii cehi din străinătate; comisia pentru protecţia vieţii private; comisia pentru democraţie; comisia pentru activitatea Cancelariei Senatului; comisia pentru dezvoltare rurală; comisia pentru mass-media; comisia pentru Constituţia Republicii şi proceduri parlamentare; comisia electorală Comisii temporare: comisia pentru verificarea constituţionalităţii Partidului Comunist din Bohemia şi Moravia * Grupurile politice Senatorii se pot constitui în grupuri politice în funcţie de apartenenţa politică (partid sau coaliţie). Numărul minim necesar pentru constituirea unui grup politic este de 5 senatori. Grupurile politice: - Grupul Partidului Civic Democratic (36 membri) - Grupul Partidului Social Democratic Ceh (29 membri) - Grupul Uniunea Creştin-Democrată-Partidul Popular Cehoslovac (7 membri) - Grupul pentru o democraţie deschisă (6 membri)

80

3. Diferenţa de competenţe între Camera Reprezentanţilor şi Senat Competenţe specifice Camerei Reprezentanţilor: - proiectele legislative se depun numai la Camera Reprezentanţilor. După adoptarea acestora, proiectele se trimit Senatului. - Proiectul bugetului de stat şi proiectul de încheiere a exerciţiului bugetar se adoptă numai de Camera Reprezentanţilor. - Guvernul răspunde direct în faţa Camerei Reprezentanţilor (relaţia Guvernului cu Senatul fiind una indirectă). - Comisiile de anchetă se constituie numai în cadrul Camerei Reprezentanţilor. - Numai Camera Reprezentanţilor poate fi dizolvată de Preşedintele Republicii, în condiţiile prevăzute în Constituţie. În cazul dizolvării Camerei Reprezentanţilor, pentru probleme urgente, Senatul devine organ decizional (fac excepţie domeniile: constituţional; electoral; al bugetului de stat şi al încheierii exerciţiului bugetar; relaţii internaţionale). Pe durata dizolvării Camerei Reprezentanţilor, numai Guvernul are drept de iniţiativă legislativă (Constituţia conferă dreptul de iniţiativă legislativă Camerei Reprezentanţilor, Senatului – în întregul său, Guvernului şi autorităţilor regiunilor autonome). - Competenţe specifice Senatului: punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii pentru înaltă trădare; solicitarea de verificare a constituţionalităţii unui tratat internaţional, anterior ratificării acestuia.

81

23. SLOVACIA Parlamentul Slovaciei (Consiliul Naţional) este alcătuit din 150 de membri aleşi conform sistemului reprezentării proporţionale cu scrutin de listă şi vot preferenţial, organizat la nivelul unei circumscripţii electorale unice (întreg teritoriul naţional). Durata mandatului este de 4 ani. I. ORGANIZAREA PARLAMENTULUI Organe de conducere ▪ Preşedintele Consiliului Naţional ▪ 4 vicepreşedinţi Organe de lucru În cadrul Consiliului Naţional se constituie comisii permanente, comisii speciale sau comisii ad-hoc. Comisiile sunt conduse de un preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi 2 raportori. Cu aprobarea membrilor Consiliului Naţional, comisiile pot înfiinţa subcomisii şi subcomisii comune. Comisiile permanente: comisia pentru mandat şi imunităţi; comisia pentru incompatibilităţi de funcţii; comisia pentru afaceri europene; comisia constituţională şi juridică; comisia pentru finanţe, buget şi monedă naţională; comisia pentru politică economică; comisia pentru agricultură, mediu şi protecţia mediului; comisia pentru administraţie publică şi dezvoltare regională; comisia pentru probleme sociale şi locuinţe; comisia de sănătate; comisia pentru apărare şi securitate; comisia pentru relaţii externe; comisia pentru educaţie, tineret, ştiinţă şi sport; comisia pentru cultură şi media; comisia pentru drepturile omului, minorităţi şi statutul femeilor. Comisii speciale: comisia specială pentru controlul Autorităţii Naţionale de Securitate; comisia specială pentru controlul Serviciului de informaţii; comisia specială pentru controlul Serviciului militar de informaţii; comisia specială pentru revizuirea deciziilor Autorităţii Naţionale de Securitate. * Grupurile politice Parlamentarii se pot asocia în grupuri parlamentare, de cel puţin 8 membri, potrivit configuraţiei politice a Consiliului Naţional. Grupuri politice: - Grupul Social-Democraţilor - Grupul Uniunii Creştin-Democrate Slovace şi Partidului Democrat - Grupul Partidului Naţional Slovac - Grupul Partidului Coaliţiei Ungare - Grupul Mişcării pentru o Slovacie Democrată - Grupul Mişcării Creştin-Democrate

82

24.SLOVENIA Slovenia este stat membru al Uniunii Europene de la 1 mai 2004. 24.1 Structura Parlamentului Parlamentul sloven este de tip bicameral (Consiliul Naţional şi Adunarea Naţională). Conform art.80 din Constituţia Sloveniei: ”Adunarea Naţională este formată din 90 de deputaţi aleşi prin vot direct, egal, universal şi secret”. Consiliul Naţional este alcătuit din 40 de consilieri şi reprezintă interesele sociale, economice şi profesionale ale cetăţenilor sloveni( art.96 din Constituţia Sloveniei). Astfel, Consiliul Naţional( Camera superioară) este format din: 4 reprezentanţi ai angajaţilor; 4 reprezentanţi ai angajatorilor; 4 reprezentanţi ai agricultorilor, meşteşugarilor, comercianţilor şi ai profesiilor independente; 6 reprezentanţi din domeniile non-comerciale; 22 reprezentanţi ai intereselor locale. 24.2 Procedura legislativă Potrivit art.88 din Constituţia Sloveniei: ”Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului şi membrilor Parlamentului. Cetăţenii sloveni au dreptul la iniţiativă legislativă cu condiţia strângerii a 500000 de semnături în favoarea unui propuneri de lege”. Art.89 din Constituţia Sloveniei arată că ”procedura legislativă se desfăşoară în cadrul Parlamentului conform regulamentelor de funcţionare proprii”. Procesul legislativ se desfăşoară pe parcursul a două lecturi. Preşedintele Consiliului Naţional trimite propunerile legislative comisiilor parlamentare competente în termen de 3 zile de la primirea şi înregistrarea acestora. Comisiile vor redacta un raport privind propunerile legislative, iar plenul va decide amendarea sau respingerea textului în cauză. Ulterior, textul modificat va fi retrimis comisiei de resort, urmând ca votul final să fie dat în şedinţa de plen. Consiliul Naţional poate propune Adunării Naţionale, la iniţiativa membrilor săi ori a comisiilor de specialitate, adoptarea de amendamente la proiectele de legi aflate în dezbatere. De asemenea, Consiliul Naţional poate utiliza dreptul de veto şi să ceară Adunării Naţionale, în termen de 7 zile de la adoptarea de către aceasta a unei legi şi înainte de promulgare, reexaminarea acesteia.

83

25. UNGARIA Parlamentul Ungariei este format din 386 de parlamentari, conform unui sistem electoral mixt care combină sistemul majoritar cu cel proporţional: 175 de membri sunt aleşi prin sistem majoritar uninominal cu două tururi de scrutin, cel mult 152 de membri sunt aleşi prin scrutin de listă, cel puţin 58 de mandate sunt „compensatorii”, fiind atribuite unor candidaţi aflaţi pe listele naţionale ale partidelor. Durata mandatului este de 4 ani. ORGANIZAREA PARLAMENTULUI Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Parlamentului ▪ Biroul Parlamentului: este format din Preşedinte, un vicepreşedinte şi liderii grupurilor parlamentare Organe de lucru Comisiile permanente: comisia pentru economie şi tehnologia informaţiei; comisia pentru guvernare locală şi dezvoltare urbană; comisia pentru buget, finanţe şi audit; comisia constituţională, juridică şi pentru Regulament; comisia pentru tineret, familie şi probleme sociale; comisia pentru sănătate; comisia pentru educaţie şi ştiinţă; comisia pentru agricultură; comisia pentru politică externă şi minorităţile maghiare din străinătate; comisia pentru afaceri europene; comisia pentru cultură şi media; comisia pentru angajaţi şi muncă; comisia pentru protecţia mediului; comisia pentru drepturile omului, minorităţi şi religie; comisia pentru turism şi sport; comisia de apărare şi securitate internă; comisia pentru securitate naţională; comisia pentru imunităţi, incompatibilităţi şi mandate. Comisiile temporare. Se constituie la propunerea a cel puţin 1/5 din numărul parlamentarilor pentru examinarea unor probleme de interes general. *

Grupurile parlamentare - Grupul parlamentar al Partidului Socialist Ungar - Grupul parlamentar al FIDESZ - Grupul parlamentar al Partidului popular creştin-democrat - Grupul parlamentar al Alianţei democraţilor liberi - Grupul parlamentar al Forumului democratic ungar - Grupul parlamentar al independenţilor

84

26. BULGARIA Parlamentul Bulgariei (Adunarea Naţională) este format din 240 de parlamentari aleşi conform sistemului reprezentării proporţionale cu scrutin de listă. Durata mandatului este de 4 ani. I. ORGANIZAREA PARLAMENTULUI Structura organizatorică Organe de conducere ▪ Preşedintele Adunării Naţionale ▪ Consiliul Preşedintelui: este format din Preşedinte, 7 vicepreşedinţi desemnaţi de formaţiunile politice/coaliţiile reprezentate în Parlament (în cadrul unei coaliţii, desemnarea în această funcţie are la bază principiul rotaţiei, pe perioada unei sesiuni ordinare), 14 secretari şi chestorii. Organe de lucru Comisiile permanente: comisia pentru politică economică (26 membri); comisia pentru buget şi finanţe (27 membri); comisia juridică (26 membri); comisia pentru autonomie locală, politică regională şi dezvoltare urbană (19 membri); comisia pentru afaceri externe (18 membri); comisia pentru Apărare (19 membri); comisia pentru securitate internă şi ordine publică (27 membri); comisia pentru agricultură şi silvicultură (25 membri); comisia pentru muncă şi politici sociale (20 membri); comisia pentru educaţie şi ştiinţă (19 membri); comisia pentru sănătate (22 membri); comisia pentru copii, tineret şi sport (15 membri); comisia pentru mediu şi apă (23 membri); comisia pentru energie (15 membri); comisia pentru cultură (14 membri); comisia pentru drepturile omului şi culte (14 membri); comisia pentru sesizări şi petiţii (14 membri); comisia pentru afaceri europene (20 membri); comisia pentru transport şi comunicaţii (21 membri); comisia pentru societatea civilă şi mass-media (13 membri); comisia pentru administraţia de stat (14 membri); comisia pentru etică parlamentară (13 membri); comisia pentru combaterea coruptiei (16 membri); comisia pentru politica privind dezastrele naturale şi accidentele (13 membri); comisia pentru monitorizarea Agenţiei de stat pentru securitate naţională (3 membri). Comisiile de anchetă. Conform art.79.2 din Constituţie, Adunarea Naţională poate înfiinţa comisii de anchetă (comisii ad-hoc). Grupurile politice

Membrii Adunării Naţionale pot forma grupuri parlamentare pe baza apartenenţei sau afiliaţiei politice. Numărul minim necesar pentru constituirea unui grup parlamentar este de zece membri. Grupurile parlamentare: - Grupul parlamentar al Coaliţiei pentru Bulgaria (80 membri) - Grupul parlamentar al Mişcării Naţionale „Simeon II” (35 membri) - Grupul parlamentar al Mişcării pentru drepturi şi libertăţi (34 membri) - Grupul parlamentar al Coaliţiei „Ataka” (11 membri) - Grupul parlamentar al Coaliţiei „Uniunea Forţelor Democrate” (18 membri) - Grupul parlamentar al Democraţilor pentru o Bulgarie puternică (13 membri) - Grupul parlamentar al Noii Democraţii a Bulgariei (16 membri) - Grupul parlamentar al Mişcării „Înainte!” (11 membri) - Independenţi (20 parlamentari).

86

27. ROMANIA România este o ţară membră a Uniunii Europene, iar modificările pe care ţara noastră le efectuează în planul funcţionării instituţiilor statului trebuie încadrate în contextul tendinţelor europene. În plan european, unicameralismul este o excepţie şi nu o regulă, acest sistem fiind în genere adoptat în câteva ţări europene cu populaţii mici. În ciuda afirmaţiilor unor partizani ai unicameralismului românesc23, care citează exemplul ţărilor nordice pentru a sugera că România ar trebui să adopte un sistem monocameral, acestea funcţionează într-un sistem de facto bicameral. Ţara noastră ar fi prima ţară de mărime considerabilă care ar face trecerea de la bicameralism la monocameralism. Parlamentul României

Emblemă Senat

Emblemă Camera Deputaților

Tip

Parlament Bicameral

Camere

Senatul Camera Deputaților

Președintele Senatului

Mircea Geoană PSD, din decembrie 2008

Președintele Camerei Deputaților

Roberta Anastase PD-L, din 2008

Membri

Locul de întâlnire: Site:

469 137 senatori 332 deputați Palatul Parlamentului, București www.parlament.ro

23

Cynthia Carmen Curt, “Modele bicamerale comparate. România: monocameralism vs. bicameralism”, Transylvanian Review of Administrative Sciences, 19/2007, pp. 21-33

87

Parlamentul României este organ reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a României. Parlamentul este bicameral, fiind alcătuit din Senat și Camera Deputaților.( Conform art. 61, alin. 1 din Constituţie) Membrii Camerei Deputaților și ai Senatului sunt aleși prin vot universal în cele 42 de circumscripții electorale, corespunzătoare celor 41 de județe și Municipiului București. În legislativul 2004-2008 Senatul are un număr de 137 de membri iar Camera Deputaților are 332 de membri. Diferența numărului de membri se datorează normei de reprezentare diferite de la o Cameră la alta. Astfel, norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaților este de un deputat la 70.000 locuitori, iar pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 locuitori. Sistemul electoral este unul proporțional (membrii se aleg din toate partidele care au depășit pragul electoral de 5% din totalul voturilor exprimate în baza unui algoritm). Alegerile se ţin o dată la patru ani, și sunt făcute printr-un sistem de reprezentare proporțională cu vot în colegii uninominale. Ultimele alegeri au avut loc în 30 noiembrie 2008. În Camera Deputaților mai sunt primiți și câte un reprezentant al fiecărei minorități naționale recunoscute. Mandatul Camerei Deputaţilor şi al Senatului poate fi însa prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. De altfel, Constituţia prevede ca alegerile pentru Camera Deputaţilor si pentru Senat urmează să se desfăşoare în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.Parlamentul nou ales întrunindu-se la convocarea Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegere.Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în Parlamentul nou.

Organizarea interna a parlamentului 1. Generalitati Camerele parlamentului, precum si parlamentul în întregul sau (mai ales ca, uneori, în sistemul bicameral se lucreaza si în sedinte comune) sunt organisme colegiale, cu o compozitie numeroasa, care lucreaza si decid numai în plenul lor, în sesiuni. Pentru ca munca parlamentara sa se desfasoare în bune conditiuni, pentru ca proiectele de legi, de decizii, de hotarâri, sa fie pregatite, se organizeaza si formatiuni restrânse de lucru, care sunt partiale si închise. Astfel s-a realizat o organizare interna a deputatilor sau senatorilor, organizarea cuprinzând birouri, comitete, comisii, grupuri etc. Aceste structuri interne, de lucru, sunt organizate si îsi desfasoara activitatea potrivit regulamentului fiecarei camere. Ele sunt alese, numite, formate de catre fiecare 88

camera, fara amestecul executivului (guvernului). Deci aceasta organizare interna este prin excelenta opera parlamentului (autonomia organizatorica a Parlamentului). 2. Grupurile politice parlamentare În Parlamentul României, deputatii si senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare potrivit regulamentului fiecarei Camere [art. 64 alin. (3) din Constitutie]. Grupurile parlamentare se organizeaza separat pentru Camera Deputatilor si pentru Senat. Ele se formeaza imediat dupa ce deputatii si senatorii s-au întrunit în prima lor sedinta. Potrivit regulamentelor celor doua Camere, în vederea „formarii organelor de lucru si desfasurarii activitatii" deputatii sau senatorii se constituie în grupuri parlamentare alcatuite din cel putin 10 membri (la Camera Deputatilor) si 7 membri (la Senat) care au figurat în alegeri pe listele acelorasi partide sau formatiuni politice. Daca deputatii unui partid sunt mai putin decât 10, în vederea formarii grupurilor parlamentare, fie se pot reuni între ei (deci membri ai diferitelor partide), fie se pot afilia la grupurile parlamentare constituite potrivit regulii de baza. Dupa constituire, grupul parlamentar îsi alege un lider (presedinte) si, dupa caz, unul sau mai multi loctiitori (vicepresedinti). Liderul grupului comunica respectivei Camere numarul membrilor si componenta nominala a grupului sau parlamentar. Regulamentul Camerei Deputatilor si Regulamentul Senatului dau o importanta sporita grupurilor politice parlamentare. Acestea: - fac propuneri pentru componenta comisiei de validare, în limita numarului de locuri aprobate pentru fiecare grup; de altfel comisia de validare trebuie sa reflecte, în mod proportional, configuratia politica a Camerei sau Senatului, asa cum rezulta ea din constituirea grupurilor parlamentare; - propun candidati pentru alegerea presedintilor celor doua camere; - propun candidati pentru alegerea vicepresedintilor, secretarilor si chestorilor birourilor permanente, în limita locurilor rezervate;

89

- prin presedintii lor îsi dau acordul în desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, cu respectarea reprezentarii proportionale; - pot propune încetarea calitatii de membru al unei comisii parlamentare sau înlocuirea unui membru; - pot propune membri în Comisia de mediere; - pot cere modificarea ordinii de zi ; - pot prezenta amendamente; - pot cere presedintelui Camerei, prin presedintii lor, verificarea îndeplinirii cvorumului; - pot cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discutia Camerei Deputatilor. În afara acestor atributii mai pot fi identificate si altele, cu nuantarile firesti între Camera Deputatilor si Senat. Astfel, la Camera Deputatilor, presedintele împreuna cu liderii grupurilor repartizeaza locurile în sala de sedinte pentru fiecare grup parlamentar, liderii negociaza alcatuirea biroului permanent, delegatii grupurilor parlamentare nereprezentate în biroul permanent pot fi invitati la sedintele acestuia în care se dezbate ordinea de zi, grupurile parlamentare au initiativa legislativa etc. Grupurile parlamentare de la Camera Deputatilor au la dispozitie: sala de întruniri si alte spatii pentru desfasurarea activitatii, precum si dotarile de birou necesare; un numar de experti; mijloace de transport, o secretara dactilografa. Totul se asigura din bugetul Camerei. La Senat pe lânga grupurile parlamentare pot fi angajati 1-5 experti, precum si un sef de cabinet. 3. Opozitia parlamentara Ca rezultat al pluralismului politic în orice parlament ce functioneaza într-un sistem democratic se identifica majoritatea parlamentara (care sustine guvernul) si opozitia (minoritatea parlamentara).

90

În mod firesc majoritatea are un rol deosebit, deseori decisiv în functia deliberativa a parlamentului. Un sistem democratic si elastic permite însa reflectarea în deciziile parlamentare si a celorlalte tendinte, care nu-s majoritare, dar care pot avea o asemenea perspectiva. De aceea opozitia, care poate fi majoritatea de mâine, ocupa uneori un loc oficial în cadrul institutiilor politice si, deci, si a parlamentului. 4. Birourile si comitetele În functie de structura concreta a parlamentelor, fiecare camera sau parlamentul în întregul sau îsi aleg birouri, denumite uneori permanente. Aceste birouri sunt organe interne ale camerelor parlamentare (ale parlamentului cu structura unicamerala) a caror organizare, atributii si functionare sunt stabilite prin constitutie si regulamentele camerelor. Biroul permanent este format din deputati, respectiv senatori, se alege pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni si cuprinde, de regula, un presedinte, vicepresedinti, secretari si chestori. Biroul permanent are o serie de atributii care privesc buna organizare si desfasurare a lucrarilor camerei, sprijinirea activitatii deputatilor sau senatorilor. Unele atributii apartin, de regula, presedintelui biroului permanent, sau vicepresedintelui care-1 înlocuieste precum prezidarea lucrarilor, masurile de ordine, supunerea la vot anuntarea rezultatului votului. În România fiecare camera a parlamentului îsi alege câte un birou permanent. Constitutia stabileste principalele reguli în acest domeniu, prin art. 65 alin. (2). Astfel, potrivit Constitutiei, presedintii Birourilor permanente se aleg pe durata mandatului camerelor, în timp ce ceilalti membri ai birourilor permanente se aleg pe durata sesiunii. De asemenea Constitutia permite revocarea membrilor birourilor permanente înainte de expirarea mandatului. Regulamentele Camerei Deputatilor si Senatului stabilesc în detaliu organizarea si atributiile birourilor permanente. Aceste regulamente disting între presedintele Camerei si restul biroului permanent cât priveste alegerea si atributiile. Biroul permanent al Camerei Deputatilor are urmatoarele atributii: a) propune Camerei data începerii si data încheierii sesiunilor parlamentare;

91

b) solicita presedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare; c) supune aprobarii Regulamentul Camerei precum si propunerile de modificare a acestuia; d) prezinta Camerei Deputatilor spre aprobare proiectul de buget al acesteia si contul de încheiere a exercitiului bugetar; e) pregateste si asigura desfasurarea, în bune conditii, a lucrarilor Camerei; f) primeste si distribuie proiectele si propunerile de legi, precum si rapoartele comisiilor parlamentare; g) întocmeste proiectul ordinii de zi a sedintelor si programul de lucru; h) organizeaza relatiile Camerei cu parlamentele altor state si cu organizatiile parlamentare pe baza consultarii, în functie de natura actiunilor avute în vedere, a Comitetului director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare, a grupurilor parlamentare, a Comisiei de politica externa si a altor comisii parlamentare, informând Camera Deputatilor, asupra masurilor stabilite, inclusiv cu privire la componenta nominala a delegatiilor; i) supune spre aprobare Camerei Deputatilor componenta delegatiilor permanente la organizatiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza consultarii grupurilor parlamentare si cu respectarea configuratiei politice a Camerei; j) aproba statul de functii si regulamentul serviciilor Camerei Deputatilor; supune aprobarii Camerei structura serviciilor acesteia; k) conduce si controleaza serviciile Camerei; 1) aproba regulamentul privind paza si accesul persoanelor în sediul Camerei Deputatilor; m) îndeplineste orice alte atributii prevazute de regulament, de legi sau însarcinari date de Camera.

92

Enumerarea acestor atributii evidentiaza clar rolul si functiile Biroului permanent al Camerei Deputatilor. Cât priveste Senatul, Regulamentul acestuia prevede, în principiu aceleasi atributii, cu nuantari desigur. Anumite atributii sunt stabilite pentru presedintele Camerei, ele putând fi exercitate, în conditiile regulamentului si de catre vicepresedintii biroului permanent. Aceste atributii sunt: a) convocarea în sesiuni; b) conducerea lucrarilor Camerei, fiind asistat de 2 secretari; c) conducerea lucrarilor biroului permanent; d) asigurarea ordinii în timpul dezbaterilor si respectarii regulamentului; e) anuntarea rezultatului votarii si a hotarârilor adoptate; f) reprezentarea Camerei în relatiile interne si externe; g) asigurarea legaturii cu celelalte autoritati publice. De asemenea, presedintii Camerelor au unele atributii privind controlul constitutionalitatii realizat de catre Curtea Constitutionala. Secretarii biroului permanent au ca atributii: întocmirea listei înscrierilor la cuvânt; prezentarea propunerilor, amendamentelor si oricaror alte comunicari adresate adunarii; efectuarea apelului nominal; notarea rezultatului votului; tinerea evidentei hotarârilor adoptate; vegherea la întocmirea stenogramelor si proceselor-verbale; asistarea presedintelui în realizarea atributiilor care-i revin etc. Chestorii au ca atributii: verificarea modului de gestionare a patrimoniului camerei; exercitarea controlului financiar asupra cheltuielilor efectuate: prezentarea în camera a bugetului acesteia si încheierea exercitiului bugetar anual; asigurarea mentinerii ordinii în localul camerei etc.

93

5. Comisiile parlamentare a. Definitie si functii Comisiile parlamentare sunt organisme interne de lucru. Ele au un rol deosebit în pregatirea lucrarilor, precum si în exercitarea functiilor parlamentare, cu deosebire a celor legislativa si de control. Crearea comisiilor parlamentare este determinata de faptul ca adunarile parlamentare (camere) sunt prea numeroase pentru a delibera util daca nu dispun de analize si studii prealabile. Acestea se realizeaza prin organisme mai restrânse, prin comisii, care au devenit organisme esentiale ale muncii parlamentare. b. Clasificari Comisiile parlamentare sunt de diferite categorii. Pe criteriul timpului pentru care sunt alese, comisiile parlamentare sunt permanente si temporare. Comisiile permanente, cele mai importante de altfel, sunt alese pe durata mandatului parlamentar, în timp ce comisiile temporare (ad hoc) sunt alese pe o durata mai scurta de timp, durata determinata mai ales de problema ce li se repartizeaza spre studiu, avizare, sau control. Aceasta clasificare a comisiilor parlamentare este cea mai raspândita, cu observatia ca în tarile care se inspira dupa sistemul britanic, aceste doua categorii nu sunt atât de nete si distinctia se face mai mult dupa criteriul competentei si nu dupa cel al duratei. Exista apoi comisii parlamentare comune pentru ambele camere si comisii proprii fiecarei camere; comisii speciale, comisii de ancheta, comisii de mediere. c. Componeta si desemnarea membrilor În sistemul parlamentar românesc potrivit Constitutiei camerele îsi pot constitui comisii permanente, comisii de ancheta, comisii speciale. De asemenea, se pot constitui comisii comune pentru Camera Deputatilor si Senat. d. Comisiile permanente 94

În activitatea parlamentara comisiile permanente au un rol deosebit, ele fiind alese pe durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii. Pentru ca activitatea acestor comisii sa fie utila si eficienta ele sunt în general specializate pe domenii de activitate precum: economie si finante, afaceri externe, stiinta si învatamânt, aparare, sanatate etc. Comisiile permanente sunt organisme interne ale parlamentului de studiere si avizare precum si de control. Numarul comisiilor permanente, denumirea lor, gradul de specializare difera de la un sistem constitutional la altul. Organizarea comisiilor permanente rezulta din regulamentele Camerei Deputatilor si Senatului. Membrii comisiilor permanente sunt alesi de catre fiecare Camera pe principiul reprezentarii proportionale a grupurilor parlamentare sau prin negocieri între reprezentantii acestora. Candidaturile se propun de grupurile parlamentare, în limita locurilor ce rezulta din proportionalitatea mentionata mai sus, iar membrii comisiilor sunt desemnati prin acordul presedintilor grupurilor parlamentare, cu respectarea principiului reprezentarii proportionale a acestora. Trebuie adaugata aici si regula în sensul careia un deputat sau un senator trebuie sa faca parte din cel putin o comisie permanenta. e. Comisiile temporare (ad-hoc) Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate, pentru o problema (afacere) determinata. Atributiile lor se limiteaza la scopul înfiintarii. De regula sunt alese comisii temporare pentru redactarea unor proiecte de legi sau pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii de activitate (ele se regasesc aici sub denumiri ca „de ancheta", „speciale" etc.) f. Comisii speciale (,jelect comittees") Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pentru a examina o problema aparte, speciala si pentru a face recomandari camerei parlamentare. Ele examineaza foarte rar proiecte de legi. Sunt alese pentru o durata de timp necesara rezolvarii problemei, fiind deci comisii temporare.

95

Constitutia României, prin art. 64 alin. (4) prevede posibilitatea înfiintarii de comisii speciale, iar regulamentele Camerei Deputatilor si Senatului detaliaza aceste prevederi. g. Comisiile comune (mixte) Parlamentele cu structuri bicamerale îsi aleg si unele comisii comune (mixte), pentru probleme (domenii) de interes comun pentru ambele Camere. Comisiile mixte pot fi permanente sau temporare. Parlamentul României ales în 1990 si-a ales asemenea comisii comune si anume: Comisia pentru apararea si asigurarea ordinei publice; Comisia de politica externa. Posibilitatea organizarii de comisii comune este prevazuta atât în Constitutie (art. 64), cât si în regulamentele celor doua Camere, precum si în Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului. Prin Hotarârea nr. 26 din 13 mai 1993, Camera Deputatilor si Senatul au instituit o comisie speciala pentru elaborarea propunerii legislative privind statutul deputatului si senatorului, formata din 16 deputati si 16 senatori (M.Of. nr. 100 din 20 mai 1993). Este un exemplu clasic de comisie speciala si comuna. h. Comisiile de ancheta Categorie de comisii ce pot fi create de catre adunarile parlamentare, denumirea lor evoca exact scopul crearii lor. De regula, ele sunt comisii temporare si desigur speciale. Potrivit Regulamentelor parlamentare fiecare din cele doua Camere poate înfiinta o comisie de ancheta, la cererea unei treimi din membrii sai. Comisia de ancheta poate cita ca martor orice persoana care poate avea cunostinta despre vreo fapta sau împrejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului în cauza în care formeaza obiectul activitatii comisiei. La cererea comisiei, orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligata sa le aduca la cunostinta sau sa le înfatiseze. Este, de asemenea, prevazuta obligatia institutiilor si organizatiilor de a da

96

concursul la solicitarile comisiei de ancheta, desigur în conditiile legii, în vederea aflarii adevarului comisiile au dreptul de a solicita experti si expertize. i. Comisiile de mediere Comisiile de mediere se formeaza în parlamentele cu structura bicamerala perfecta sau quasi-perfecta atunci când în procedura de legiferare intervin solutii legislative diferite între cele doua Camere. Anterior revizuirii Constitutiei comisiile de mediere erau prevazute atât pentru activitatea de legiferare obisuita a Parlamentului, cât si pentru îndeplinirea functiei de constituanta derivata. Ulterior revizuirii, comisiile de mediere mai subzista numai pentru adoptarea legilor constitutionale (art. 151 din Constitutia revizuita). Ca masura tranzitorie, comisiile de mediere au fost metinute doar pentru legile care se aflau în curs de dezbatere la cele doua Camere la data adoptarii legii de revizuire a Constitutiei. Regulamentele Camerelor Parlamentului României, modificate si ele ca urmare a revizuirii Constitutiei, stabilesc cum se organizeaza si cum functioneaza Comisiile de mediere. Comisia de mediere este formata din 7 deputati si 7 senatori, desemnati de birourile permanente, la propunerea grupurilor parlamentare. Comisia se întruneste la convocarea presedintelui comisiei sesizata în fond de la Camera care a adoptat ultima proiectul legii constitutionale. Comisia îsi stabileste regulile de lucru si termenul pâna la care va prezenta raportul sau. Prezidarea lucrarilor se realizeaza prin rotatie de catre un senator si un deputat, în ordinea stabilita de comisie. Hotarârile se iau cu majoritatea membrilor, iar în caz de paritate votul presedintelui este hotarâtor. Atunci când comisia nu ajunge la un acord sau când una din Camere nu aproba raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenta se supun dezbaterii Camerei Deputatilor si Senatului, în sedinta comuna, care vor adopta textul definitiv conform art. 151 alin. (2) din Constitutie cu votul a cel putin trei patrimi din numarul deputatilor si senatorilor.

97

STUDIUL DE CAZ

- Relaţia Parlamentului României cu

Parlamentele Uniunii Europene

1) România a depus cerere de aderare la UE în iunie 1995. 2) România a fost acceptata ca stat candidat la Consiliul European de la Luxembourg din decembrie 1997. 3) Decizia de deschidere a negocierilor cu România a fost luată de Consiliul European de la Helsinki, în decembrie 1999. Durata negocierilor variază foarte mult de la o ţară candidată la alta. În principiu, cu cât un stat candidat este mai bine pregatit, cu atât mai repede se încheie negocierile. De exemplu, Austria, Finlanda şi Suedia au avut nevoie de 16 luni pentru a negocia aderarea lor la UE, pe cand Portugaliei i-au trebuie 80 de luni. Încheierea cu succes a negocierilor nu conduce întotdeauna la aderarea propriu-zisă la UE. Un caz clasic este cel al Norvegiei, stat care a negociat de doua ori aderarea şi de fiecare data aceasta a fost respinsă de populaţie în referendumurile naţionale cerute de Constituţia ţării pentru ratificarea Tratatului de Aderare la UE.

98

Între încheierea negocierilor şi aderarea propriu-zisă mai sunt câteva etape importante de parcurs: •

redactarea şi convenirea Tratatului de aderare de catre UE şi statul candidat, tratat international ce prevede drepturile şi obligaţiile părţilor în vederea dobândirii calităţii de membru al UE;

•

exprimarea consimţămantului Parlamentului European prin adoptarea Tratatului de aderare;

•

semnarea Tratatului de aderare de catre toate statele membre ale UE (15 +) şi de către România;

•

ratificarea Tratatului de către toate Parlamentele naţionale ale statelor membre şi de către Parlamentul României, precum şi prin organizarea unui referendum (acolo unde Constituţia sau considerentele politice o cer). Când toate aceste etape au fost parcurse cu succes, România a devenit membră a Uniunii

Europene. Scurt istoric al relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană În ceea ce priveşte relaţia dintre Parlamentul României şi Parlamentul European, există relaţii pe mai multe niveluri. Astfel, formaţiunile politice reprezentate în parlamentul român au reprezentare şi sunt afiliate structurilor politice existente la nivelul Parlamentului European. Ele participă la acţiunile comune organizate de grupurile politice respective în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene. La nivelul conducerilor celor două instituţii (incluzând conducerile celor două camere ale Parlamentului României), în ultimii ani a avut loc un schimb periodic de opinii, incluzând vizite ale Preşedintelui Parlamentului European în România şi ale preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului la Bruxelles. De asemenea, între cele două instituţii există o relaţie de cooperare şi coordonare în cadrul Uniunii Interparlamentare (UIP) în cadrul căreia Parlamentul României este membru cu drepturi depline, iar Parlamentul European este membru asociat. La nivelul Parlamentului României începând de la 1 ianuarie 2007 mai vechea Comisie Comună pentru Integrare Europeană şi-a schimbat titulatura în Comisia pentru Afaceri

99

Europene. România este prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii oficiale cu Comunitatea Europeană. În 1967, au fost iniţiate negocierile pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv brânzeturi, ouă, carne de porc cu scopul de a scuti produsele româneşti de taxe suplimentare, dar şi de a obliga partea română să respecte un anumit nivel al preţurilor pentru a nu crea dificultăţi pe piaţa statelor membre. În 1974, prin semnarea unui tratat bilateral, România intră în sistemul generalizat de preferinţe al Comunităţii Europene. De asemenea, un alt Acord cu privire la produsele industriale este semnat în 1980. Imediat după căderea zidului Berlinului, România stabileşte în 1990 relaţii diplomatice cu Uniunea Europeană, semnând în acelaşi an un Acord de Comerţ şi Cooperare. La 1 februarie 1993, România semnează Acordul European care instituie o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora, pe de altă parte. Acest acord care crea o zonă de liber schimb între România şi statele membre recunoştea obiectivul României de a deveni membru al Uniunii Europene şi prevedea asistenţă financiară şi tehnică din partea UE. În 1993 la Copenhaga, statele membre au decis că statele asociate din Europa Centrală şi de Est pot deveni state membre al Uniunii Europene în momentul în care îndeplinesc criteriile economice şi politice necesare. Acest lucru a dus la depunerea de către România a cererii de aderare la Uniunea Europeană la 22 iunie 1995, la câteva luni după intrarea în vigoare a Acordului European (1 februarie 1995). In iulie 1997, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeanã. În martie 1998, Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere, iar în luna noiembrie a aceluiaşi an Comisia Europeană publică primul raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare. Prin decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu România, urmată de lansarea oficială, în februarie 2000, a procesului de negociere a aderării României la Uniunea Europeană se face trecerea la o nouã etapă de consolidare a relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană. Consiliile Europene de la

100

Copenhaga (decembrie 2002), de la Salonic (iunie 2003), Bruxelles (decembrie 2003) şi Bruxelles (iunie 2004) reconfirmă sprijinul statelor membre ale Uniunii Europene pentru finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cât mai curând posibil în 2005 şi aderarea efectivă în ianuarie 2007. Încheierea negocierilor de aderare are loc în decembrie 2004, confirmându-se totodată în cadrul Consiliului European de la Bruxelles calendarul de aderare. În acelaşi timp, României i se recomandă să continue reformele si să implementeze angajamentele asumate în negocieri referitoare la acquis-ul comunitar, în special în ceea ce priveste justitia şi afacerile interne, politica în domeniul concurentei şi mediu. Uniunea Europeană va continua monitorizarea pregătirilor de aderare şi consideră că România va fi capabilă să-şi asume obligaţiile de membru de la 1 ianuarie 2007. La 13 aprilie 2005, România primeşte avizul conform al Parlamentului European, urmând ca semnarea Tratatului de Aderare să aibă loc la 25 aprilie 2005. Începând cu această dată, România are statutul de observator la activitatea instituţiilor europene, fiind implicată în procesul de elaborare a legislaţiei comunitare, dar neavând drept de vot. Dintre statele membre UE, Tratatul a fost ratificat până în prezent de Slovacia, Ungaria, Slovenia, Cipru, Republica Elenă, Estonia, Cehia, Spania şi Italia. La 25 octombrie 2005, Comisia Europeană publică primul Raport Comprehensiv de Monitorizare pentru România care confirmă progresele importante în pregătirea internă, şi măsurile ce urmează să fie luate în continuare pentru asigurarea aderării la 1 ianuarie 2007.

101

OBIECTIVELE SERVICIULUI RELAŢIA CU PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI STATELE MEMBRE UE

1. Relaţia cu Parlamentul European (PE). Asigurarea coerenţei demersurilor susţinute de reprezentanţii României în cadrul instituţiilor comunitare impune o buna comunicare cu europarlamentarii români. Astfel, Serviciul asigură coordonarea contactelor cu euro-parlamentarii români, prin informarea acestora asupra elementelor de poziţie prezentate de către reprezentanţii guvernamentali în grupurile de lucru ale Consiliului precum şi în diferitele formaţiuni ale Consiliului Uniunii Europene. De asemenea, Serviciul monitorizează lucrările din comisiile PE de specialitate şi informează asupra elementelor sensibile. La începutul fiecărei Preşedinţii, Serviciul defineşte, împreună cu ministerele de specialitate, lista de dosare examinate de catre PE care constituie priorităţi pentru Guvernul român. 2. Relaţionarea cu statele membre UE. În contextul european este extrem de important ca România sa fie un stat vizibil şi de încredere pentru celelalte state membre. Serviciul contribuie la atingerea acestui deziderat asigurând comunicarea cu statele membre UE în procesul de formulare a poziţiilor care vor fi promovate la nivelul instituţiilor comunitare. Serviciul stabileşte sistemele şi procedurile care vizeaza comunicarea cu instituţiile interne şi externe din statele membre ale UE şi elaborează rapoarte şi recomandări cu privire la cooperarea bilaterala cu statele membre, pe problematica afacerilor europene din aria de responsabilitate, în vederea prezentării acestora Guvernului României, Parlamentului României sau Administraţiei Prezidenţiale. De asemenea contribuie la dezvoltarea relaţiilor de colaborare cu ambasadele statelor membre UE, precum şi cu Reprezentanţa Comisiei Europene la Bucureşti. În colaborare

102

cu MAE, serviciul urmareşte stadiul relaţiilor bilaterale cu statele membre UE. Serviciul reprezintă Departamentul pentru Afaceri Europene în activităţile care sunt legate de obiectul de activitate şi atribuţiile specifice serviciului.

România în Parlamentul European În legislatura 2009-2014, Romînia este reprezentată în Parlamentul European de 33 de deputaţi europeni, aleşi prin vot direct în urma alegerilor desfaşurate pe 7 iunie 2009.

REPARTIZAREA ÎN GRUPURILE POLITICE DIN PARLAMENTUL EUROPEAN • 14 locuri în grupul PPE-DE (11 locuri pe filiera PD-L, 2 locuri din partea UDMR şi 1 candidat independent); • 12 locuri in grupul S&D (11 locuri pe filiera PSD şi 1 reprezentant PRM); • 5 locuri in grupul ALDE (pe filiera PNL); • 2 deputaţi europeni neafiliaţi (reprezentanţii PRM) Integrarea României în Uniunea Europeană România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a avut relaţii oficiale cu Comunitatea Europeană. În 1974, o înţelegere a inclus România în Sistem Generalizat de Preferinţe al Comunităţii, iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în 1980.

103

Ceremonia de semnare a Tratatului de aderare a Republicii Bulgaria şi României s-a desfăşurat pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg. Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare. Acordul european a intrat în funcţiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993 printr-un "Acord Interimar". România a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995. În iulie 1997, Comisia şi-a publicat "Opinia asupra solicitării României de a deveni membră a Uniunii Europene". În anul următor, a fost întocmit un "Raport privind progresele României în procesul de aderare la Uniunea Europeană". În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiţia îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000. Obiectivul României a fost de a obţine statutul de membru cu drepturi depline în 2007. La summit-ul de la Salonic (Thessaloniki) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină acest obiectiv. În Raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană în grupul popularilor creştin-democraţi, se menţionează că "Finalizarea negocierilor de aderare la sfârşitul lui 2004 şi integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea în aplicare a reformei". Recomandările destinate autorităţilor române privesc: măsurile anticorupţie, independenţa şi funcţionarea

sistemului

judiciar,

libertatea

presei,

stoparea

abuzurilor

politiei.

Amendamentul 19 al aceluiaşi raport a dat cele mai multe emoţii la Bucureşti, deoarece în acesta se propunea, iniţial, suspendarea negocierilor cu România. "Parlamentul European cere 104

Comisiei o analiză detaliată şi o monitorizare permanentă a problemelor menţionate în raport şi raportarea acestora către parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei şi Consiliului să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma această ţară către un stat de drept. (...) Cere Comisiei să stabilească de urgenţă un plan pentru o monitorizare mai bună şi mai eficientă a implementării acelei părţi a legislaţiei europene deja adoptate de România, în special în ceea ce priveşte justiţia şi afacerile interne", se arată în amendament. După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câştig de cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacţionat imediat prin realizarea unui plan de acţiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârşitul anului şi pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privinţa României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al uniunii lărgite, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria şi celelalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune şi că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului.România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles din 18 decembrie 2004. Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg, iar cele două ţări au aderat la 1 ianuarie 2007.

105