Disertatie [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANȚA FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINTE ADMINISTRATIVE PROGRAM DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTER PROCEDURI JUDICIARE DE DREPT PRIVAT ȘI PROFESII JURIDICE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC : CONF. UNIV. DR. BOTINĂ MĂDALINA

ABSOLVENT : ȘURGHE ALEXANDRA

CONSTANȚA 2018

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINTE ADMINISTRATIVE PROGRAM DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ DREPT IF

ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND DESFACEREA CĂSĂTORIEI PE CALE JUDICIARĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC : Conf. Univ. Dr. BOTINĂ MĂDALINA

ABSOLVENT : ȘURGHE ALEXANDRA

CONSTANȚA 2018

CUPRINS INTRODUCERE Partea I. Aspecte teoretice privind desfacerea căsătoriei pe cale judiciară Capitolul I. Considerații generale privind desfacerea căsătoriei Secțiunea I. Noțiunea de desfacere a căsătoriei Secțiunea a II-a. Motivele desfacerii căsătoriei Secțiunea a III-a . Instanța competentă Secțiunea a IV-a. Termenele Secțiunea a V-a . Concepţii privind divorţul Capitolul II. Tipuri de desfacere a casatoriei pe cale judiciară Secțiunea I. Divorţul prin acordul soţilor 1.1. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară 1.2. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedura notarială Secțiunea a II-a. Divorţul din culpă 2.1. Divorțul din culpa comună a soților 2.2. Divorțul din culpa exclusivă a unuia dintre soți 2.3. În caz de separare pe o durată de cel puțin 2 ani Secțiunea a III-a. Divorţul din cauza stării sănătăţii a unuia dintre soţi Capitolul III. Efectele desfacerii căsătoriei Secțiunea I. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți Secțiunea a II-a. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți 2.1. Efecte cu privire la regimul matrimoniale 2.2. Dreptul la despăgubiri 2.3. Obligația de întreținere între fostii soți 2.4. Prestația compensatorie 2.5. Bunurile comune Secțiunea a III-a. Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori 3.1. Raporturile dintre părinții divorțați și copiii lor minori 3.2. Locuința copilului dupa divorț 3.3. Drepturile părintelui separat de copil 3.4. Stabilirea contribuției părinților

3.5. Modificarea măsurilor luate cu privire la copil Partea a II-a. Aspecte practice privind desfacerea căsătoriei pe cale judiciară Concluzii Anexe

INTRODUCERE

Prin dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de căsătorie reprezintă un drept fundamental al omului. Potrivit articolului 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, “bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie, conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept”, bineînțeles, acest lucru fiind posibil doar după împlinirea vârstei legale pentru încheierea unei căsătorii, vârstă stabilită prin legea fiecărui stat. Principiul libertăţii căsătoriei, potrivit căruia încheierea căsătoriei este expresia consimţământului liber al soţilor și este susținut de articolul 271, alin. (1) din Noul Cod Civil, implică şi principiul libertăţii divorţului, adică voinţa soţilor, manifestată în sensul desfacerii căsătoriei, nu poate fi nici ea ignorată, căsătoria privind în primul rînd şi în mod nemijlocit pe respectivii soţi. Această explică de ce numai manifestarea de voinţă a unuia sau a ambilor soţi poate declanşa acţiunea de divorţ. În principiu, căsătoria se încheie pe viaţă, totuşi, atunci când căsătoria îşi pierde raţiunea de a continua, oricare dintre soţi ori amândoi soţii sunt îndreptăţiţi să ceară desfacerea ei. Desfacerea căsatoriei reprezintă masura de separare definitivă a soților, adoptată în condițiile legii. Mijlocul juridic prin care se realizează desfacerea căsatoriei este divorțul. Unul dintre cele mai contoversate subiecte din domeniul dreptului este reprezentat de desfacerea căsătoriei, aceasta suferind numeroase schimbări de-a lungul evoluției legislative și cunoscând diferite opinii și interpretări în doctrina de specialitate. Divorţul ocupă reprezintă unul dintre cele mai solicitante evenimente de viaţă, atât pe plan personal dar și din punct de vedere juridic, prin multitudinea de schimbări pe care le antrenează o astfel de situaţie. În societatea contemporană divorţul a devenit un fapt aproape banal; pe măsură ce rata divorţialităţii a crescut, fenomenul a devenit mai lesne de perceput şi mai uşor de tolerat, treptattreptat fiind acceptat, reprezentând un subiect extrem de răspândit în societatea zilelor noastre, din păcate tot mai multe căsnicii sfârșind prin divorț. Decizia asupra unui divorț trebuie luată în cunoștință de cauză, acesta având numeroase consecințe și o influență covârșitoare asupra membrilor familiei, persoanelor apropiate familiei și întregii societăți. Desfacerea căsătoriei pe cale judiciară reprezintă un subiect de mare importanță având în vedere creșterea numărului de procese soluționate în ultima periadă de timp, dar și numarul celor ce se află în desfășurare , al căror obiect privește tema aleasa spre dezbatere din prezenta lucrare. Astfel lucrarea este structurată în două parți: Partea I ce cuprinde aspectele teoretice ce privesc desfacerea căsătoriei pe cale judiciară și este formată din trei capitole, și Partea a II -a în care se va regăsi analiza practică a lucrarii privind desfacerea căsătoriei pe cale judiciară. În primul capitol, intitulat “Considerații generale privind desfacerea căsătoriei”, este explicată noțiunea de desfacere a căsătoriei, acest fapt fiind foarte important pentru parcurgerea și înțelegerea cu ușurință a lucrării în cauză. Exemplificarea motivelor ce stau la baza deciziei de a apela la instituția desfacerii căsătoriei, termenele, instanța competentă pentru soluționarea cererii de desfacere a căsătoriei, dar și explicarea tuturor condițiilor necesare pentru ca instituția desfacerii căsătoriei să poată produce efecte, reprezintă subiecte de o importanță deosebită ce sunt dezbătute în cadrul capitolului I. În al doilea capitol al lucrării sunt enumerate și dezvoltate tipurile de desfacere a căsătoriei pe cale judiciară, acest capitol având un impact deosebit în evidențierea importanței temei alese.

Însemnătatea cunoașterii acestor aspecte teoretice ce țin de instituția desfacerii căsătoriei și de tipurile de desfacere a căsătoriei pe cale judiciară, constă în faptul că acestea stau la baza analizelor ulterioare făcute cu privire la alegerea corectă a tipului de desfacere a căsătoriei, analiza îndeplinirii tuturor condițiilor necesare pentru fiecare tip de desfacre a căsătoriei, dar și efectele specifice acestora. De asemenea, efectele ce reprezintă urmarea desfacerii căsătoriei, sunt analizate în capitolul al treilea al prezentei lucrări, intitulat “Efectele desfacerii căsătoriei”, acestea având o importanță covârșitoare în dezbaterea temei alese, fiind eidențiate pe subcapitole, și anume efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți, efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți, efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori. Facem observația conform căreia nulitatea căsătoriei este diferită de divorț, în sensul că deși între aceste două instituții există multe deosebiri esențiale, ambele pun capăt căsătoriei. Astfel, cauzele ce conduc la nulitatea căsătoriei îșî au originea în nerespectarea limitelor impuse de lege, anterior sau concomitent încheierii ei, față de cauzele care determină divorțul, ce sunt posterioare încheierii căsătoriei valabil încheiată. În al doilea rând, efectele nulității se produc retroactiv, în vreme ce divoțul produce efecte doar pentru viitor. În cele din urma, în ultimul capitol al lucrării este prezentat studiul de caz intitulat “Principiul aplicării imediate a legii civile noi în acțiunea de divorț” . Anaizând prezenta lucrare în totalitatea acesteia, vom concluziona căesența temei alese constă în importanța posibilității desfacerii căsătoriei în cazurile în care continuarea acesteaia este imposibilă sau efectele negative sunt evident mai accentuate în cazul continuării acesteia.

PARTEA I ASPECTE TEORETICE PRIVIND DESFACEREA CĂSĂTORIEI PE CALE JUDICIARĂ CAPITOLUL I Considerații generale privind desfacerea căsătoriei Secțiunea I. Noțiunea de desfacere a căsătoriei Desfacerea căsătoriei, divorţul, este singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil încheiate. Divorţul, fie că este pronunţat la iniţiativa unuia dintre soţi, fie pe temeiul consimţământului ambilor, stinge, pe data rănânerii definitive a hotărârii instanţei, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soţi, în special efectele de natură personală.1 Divorțul reprezintă actul de desfacere a unei căsătorii în mod legal. În România, aceasta se poate realiza printr-un proces, urmând dispozițiile Codului Civil și Codului de Procedură Civilă. În art. 373 din Noul Cod Civil sunt enumerate motivele ce pot sta la baza desfacerii căsătoriei, fiind precizat faptul că acestea trebuie să fie motive temeinice, din cauza cărora raporturile dintre soți sunt vătămate grav. Unii autori ai literaturii juridice interbelice s-au intrebat, retoric, dacă divorțul îşi are locul într-o legislaţie bine chibzuită.2 Evitând cu grijă apologia divorțului, reţinând ca pertinente argumentele apărătorilor instituţiei căsătoriei şi a statorniciei acesteia, juriştii afirmau: “Dacă, în principiu, căsătoria trebuie să fie considerată ca indisolubilă, nu credem că legea poate impune omului să continue traiul în comun în codiții imposibile, căci libertatea individuală este mai presus de lege. Nu este admis ca la adăpostul legii şi al principiului indisolubilității, căsătoria să favorizeze relații ilicite. Menţinerea unor asemenea situaţii este mai dăunătoare interesului social decât desfacerea căsătoriei, care nu mai corespunde scopului său. Susținerea disolubilităţii căsătoriei trebuie făcută cu moderația cuvenită. Divorțul nu este o instituţie perfectă, ci doar „un rău necesar, căci pune capăt unui rău şi mai grav. Desfacerea cu prea mare uşurinţă a căsătoriei, pentru motive mai degrabă iluzorii, ar risca să transforme căsătoria, aflată la temelia edificiului social, într-o simplă uniune temporară.” 3 Secțiunea a II-a. Motivele desfacerii căsătoriei Așa cum statuează Codul Civil, în România familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Căsătoria, însă se poate desface prin divorț, tot conform Codului Civil, divorțul putându-se pronunța de către instanța competentă, sau, în cazul divorțului prin acord, de către Starea Civilă sau notar.4 Motivele de divorț nu sunt enumerate exhaustiv de lege, dar se prevede că trebuie să fie vorba despre motive temeinice, datorită cărora raporturile dintre soți s-au vătămat grav, încât continuarea căsatoriei nu mai este posibilă.5 1

Emese Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiatia, ediția 5, Ed. C. H. Beck, București 2016, p. 281. C, Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu. Tratat de drept civil roman, vol. I , p. 234. Societatea romană accepta divorțul fara rezerve. Desfacerea căsătoriei putând rezulta inclusiv dintr-o manifestare tacită de voinţă dedusă dintr-o nouă căsătorie a unuia dintre soți. Lucrurile s-au schimbat radical sub influenţa doctrinei creştine care propovăduit indisolubilitarea căsătoriei şi a respins în mod categoric divorțul. 3 Emese Florian, Dreptul Familiei, Editura Limes, Clij-Napoca, 2003, pg. 162. 4 D. Negrilă, Divorțul prin procedura notariala, Studii teoretice si practice, Ed. Universal Juridic, București, 2014, pp. 15-16. 5 Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 129 2

Există trei categorii de condiții cu privire la motivele de divorț, ce trebuie îndeplinite cumulativ, și anume:  existența motivelor temeinice;  din cauza acestor motive raporturile dintre soți au fost grav vătămate;  căsătoria nu mai poate continua. Deși textul de lege nu precizează care sunt motivele temeinice, putem concluziona că acțiunea de divorț intervine când căsătoriei îi lipsesc elementele de fond în baza cărora s-a încheiat: afecțiune reciprocă, prietenie, sprijin moral și material. Considerăm că, prin motive temeinice se înteleg acele rațiuni puternice care justifică desfacerea căsătoriei prin divorț, întrucât continuarea ei pentru cel care o cere a devenit imposibilă. 6 Temeinicia motivelor este apreciată de către instanța de judecată.7 Sub denumirea marginală “motivele de divorț”, articolul 373 din Codul civil, stabilește situațiile în care este posibilă introducerea acțiunii de divorț. Secțiunea a III-a . Instanța competentă Conform art. 1 pct. 1 din C.proc.civ.: "Judecătoriile judecă în prima instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege, în competenţa altor instanţe", în ceea ce priveşte competenţa materială, coroborat cu art. 607 C.proc.civ., cererea de divorţ este de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. În cazul în care, soţii nu au avut un domiciliu comun sau la data introducerii cererii de divorţ, nu mai domiciliază în circumscripţia instanţei în raza căreia au avut ultimul domiciliu comun, competenţa va aparţine instanţei din raza teritorială a domiciliului pârâtului. Dacă pârâtul nu mai are domiciliul în ţară sau dacă nu i se cunoaşte domiciliul pârâtului, iar reclamantul a făcut toate demersurile pentru aflarea acestui aspect şi dovedeşte, competenţa va reveni instanţei de la domiciliul reclamantului. De asemenea, în Noul Cod de procedură civilă, dispoziţiile art. 903 prevăd, clar şi explicit, că judecătoriile sunt competente pentru a soluţiona o cerere de divorţ dar în condiţiile legii.8 Reclamantul este obligat să respecte întocmai condiţiile impuse şi să depună cererea în ordinea competenţei teritoriale a instanţei şi în funcţie de situaţia în care se află; deoarece normele de competenţă în materia divorţului au un caracter imperativ şi nu se poate deroga de la ele. 9 Cererea de divorţ, împreună cu toate actele necesare, va trebui prezentată preşedintelui instanţei personal de către soţul reclamant şi va trebui semnată de ambii soţi sau de către un mandatar comun, cu procură specială autentică, iar dacă mandatarul este un avocat, el va certidica semnătura soţilor, potrivit legii. 10 Preşedintele instanţei are obligaţia, conform art. 613 C.proc.civ., să îi dea sfaturi de împăcare reclamantului, însă dacă acesta din urmă nu renunţă la cererea, şi doreşte să continue cu acţiunea sa, preşedintele instanţei nu mai are altceva de făcut, decât să fixeze termen în şedinţă publică. În cazul în care cererea de divorţ, se întemeiază pe acordul soţilor, preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului soţilor, neviciat, după care va fixa un termen de două luni în 6

Art. 373 lit. b): „Divorţul poate avea loc din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. 7 D. Negrilă, Divorțul prin procedura notariala, Studii teoretice si practice, Ed. Universal Juridic, București, 2014, pp. 30-34. 8 NPCP art. 903 alin. (1): „Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriilor în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumsciptia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul”. alin. (2): „Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţă în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al munincipiului Bucureşti.” 9 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit, pag. 164. 10 C.proc.civ. art. 612 alin. (4): „Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei”.

şedinţă publică, doar că de data aceasta nu se face menţiunea cum că preşedintele instanţei va mai oferi sfaturi de împăcare. În marea majoritate a cazurilor, când desfacerea căsătoriei are loc prin acordul soţilor, tot ei se înţeleg şi asupra cererilor accesorii ale divorţului. Soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii, instanţa de judecata va verifica dacă soţii s-au înţeles asupra tuturor acestor aspecte (numele pe care îl va purta fiecare soţ după divorţ; când este cazul, încredinţarea copiilor minori şi contribuţia părinţilor la cheltuielile ce ţin de creşterea, educarea, pregătirea profesională, învăţătură; bunurile comune; s.a). Dar dacă soţii nu au reuşit să se învoiască asupra cererilor accesorii, atunci instanţa urmează să administreze probe pentru a putea hotărî.11 Totodată, în cazul art. 611 C.proc.civ. („Cererea de pensie de întreţinere se va face la instanţa învestită cu cererea de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări cu privire la domiciliul părţilor”) se precizează faptul că indiferent dacă s-au ivit schimbări în ceea ce priveşte domiciliul părţilor, cererea referitoare la pensia de întreţinere se va face la aceeaşi judecătorie care a fost investită cu cererea de divorţ. Dacă cererea de divorţ este întemeiată pe culpa soţului pârât şi acesta recunoaşte că datorită faptelor sale s-a ajuns la destrămarea căsniciei, instanţa poate să pronunţe divorţul fără a mai cerceta temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face precizare despre culpa sa, doar dacă reclamantul este de acord. Secțiunea a IV-a. Termenele Dacă sunt indeplinite cele trei categorii de condiții cu privire la motivele de divorț, și anume:   vatamate 

Existența motivelor temeinice Din cauza acestor motive temeinice raporturile dintre soți au fost grav Căsătoria nu mai poate continua,

Vom trece la analiza termenelor, o problemă deosebit de importantă atunci când vine vorba despre desfacerea căsătoriei. În vechea reglementare, anterior modificării Codului familiei, erau prevăzute termene de conciliere şi termene de gândire, între 3 şi 6 luni. Se fixa direct termen de judecată, fără a se acorda nici termen de gândire, nici termen de conciliere, în cazul în care unul dintre soţi era alienat sau debil mintal, dispărut sau şi-a părăsit soţul, stabilindu-se în străinătate. Se acorda termen de conciliere, dar nu şi termen de gândire, atunci când unul dintre soţi a fost condamnat pentru tentativă de omor împotriva soțului sau complicitate, instigare, vătămare corporală gravă, nedenunţarea unor infracţiuni împotriva acestuia sau infracțiuni privitoare la viaţa sexuală ori în cazul în care unul dintre soți execută pedeapsă privativă de libertate şi nu existau copii minori rezultaţi din căsătorie. De asemenea, se acorda de către instanţă atât termen de gândire, cât şi termen de conciliere atunci când din căsătorie au rezultat copii minori. Sub imperiul fostului Cod al familiei, nu se mai acorda niciunul dintre aceste termene. Termenul de două luni nu era considerat nici termen de gândire, nici termen de conciliere, ci era efectiv un termen de judecată. 12 În prezent, după verificarea existenţei consimţământului soților, instanţa fixează termen pentru soluționarea cererii, iar pentru soluţionarea celorlalte variante de desfacere a căsătoriei, 11 12

Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit, pag. 164 - 165. Laura Ceteanu-Voiculescu - „Dreptul familiei Note de curs si manual de seminar”, Ed. Hamangiu, 2012, pg. 129

Codul civil a introdus un termen de reflecţie, art. 376 prevăzând că ofiţerul de stare civila sau notarul public va inregistra cererea de divort și le va acorda un teremen de refectie de 30 de zile.13

Secțiunea a V-a . Concepţii privind divorţul În doctrina juridică au fost formulate trei teorii sau concepţii privind divorţul, în funcţie de conotaţiile sale.  Divorţul remediu care presupune situaţia că pronunţarea divorţului nu este condiţionată de culpa vreunuia dintre soţi, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei pentru cel puţin unul dintre soţi.  Divorţul sancțiune este concepţia potrivit căreia acesta reprezintă o sancţiune pentru fapta culpabilă a unuia dintre soţi.  În fine, cea de-a treia concepţie este cea mixtă. potrivit căreia primele două teorii trebuie combinate pentru a explica natura juridică a divorţului. În dreptul românesc, pentru pronunţarea divorţului se cer a fi îndeplinite cumulativ cele trei condiţii prevăzute mai sus, acestea stand la baza reglmentarilor aflate în vigoare și fiind absolut neceare pentru introducerea cererii în instanță, dar și în cazul divorțului prin procedură notarială sau al divorțului pe cae administrativă. În concluzie, divorţul nu se poate pronunta dacă s-a stabilit numai culpa reclamantului, iar pârâtul nu a facut cerere reconventionala.14

13

Art. 376, alinatul (1) – „Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de reflecţie de 30 de zile.” 14 Laura Ceteanu-Voiculescu - „Dreptul familiei Note de curs si manual de seminar”, Ed. Hamangiu, 2012, pg. 131

CAPITOLUL II Tipuri de desfacere a căsătoriei pe cale judiciară Fără îndeplinirea, cumulativ, a celor trei motive enumerate mai sus, divorțul nu se poate pronunța. De asemenea, divorţul nu se poate pronunța dacă s-a stabilit numai culpa reclamantului, iar pârâtul nu a făcut cerere reconvențională. Variantele de desfacere a căsătoriei sunt:  divorţul prin acordul soţilor divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară; divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă; divorţul prin acordul soţilor prin procedură notarială;  divorţul din culpă;  divorţul din cauza stării sănătăţii unuia dintre soţi. Secțiunea I. Divorţul prin acordul soţilor Procedura obișnuită a divorțului poate aduce celor doi soți, prin solicitările sale exprese, o serie de momente neplacute, încarcate intens emoțional, aceștia depunând eforturi pentru dovedirea dovedirea culpei celuilalt soț sau a culpei commune și implicit soluționării divorțului intr-un termen cât mai scurt. Aceste eforturi pot fi evitate printr-o cale simplificată de a efectua divorțul, și anume, divorțul prin acordul părților. În baza noului Cod Civil, se poate efectua divorț prin acord când soții se înțeleg cu privire la realizarea divorțului, indifent de timpul trecut de la încheierea căsătoriei și indiferent dacă au sau nu copii minori din căsătorie. Singura condiție absolut necesară este de a se înțelege cu privire la realizarea divorțului și la toate aspectele implicate. Tot în baza Codului Civil, divorțul prin acord se poate realiza atât la Judecatorie, cât și la oficiile de Stare Civilă sau notar.15 Noului Cod civil prevede faptul că divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt, atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani, ori la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.16 1.1. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară Pentru divorțul înfăptuit pe cale judecătorească există reglementari exhaustive în Codul civil, acestea fiind completate și cu prevederile Codului de procedura civilă. Un prim avantaj al urmării procedurii divorțului prin acordul părților este acela că nu mai este necesară dovedirea și stabilirea culpei, iar un proces de divorț prin acordul părților se soluționează într-un singur termen de judecată, dacă totul este în regulă. 15

Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 170. Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu Prezentare susținută cu ocazia conferinței în materia dreptului civil, organizată la INM, în perioada 13-14 iunie 2013, în cadrul Proiectului româno-elveţian „Asistenţă pentru consolidarea capacităţii instituţionale în domeniul formării judecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor legi”, – „Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre soţi, precum şi dintre părinţi şi copiii lor minori”, pp. 8-9. 16

De asemenea, avantaje ale divorțului prin acord sunt și cele de ordin emotional, psihiv și social, cei doi reușind să treacă prin acest demers mult mai ușor și mai puțin traumatizant. Atât susținerea de către amandoi a demersurilor de divorț, cât și lipsa presiunilor și stresului ce apar ca urmare a necesității stabilirii celui/celor vinovați de situația existentă, permite celor doi soți să se despartă într-un mod civilizat, lipsit de accente dramatice negative, acest lucru fiind benefic nu doar părților implicate, ci și celorlalți membrii ai familiei și tuturor persoanelor ce intra în contact cu aceștia. Studiile de specialitate arată că o persoană care a trecut printr-un proces de divorț prin acord reușește mult mai repede să iși refacă viața și să se reechilibreze din cât mai multe puncte de vedere. Pe cale judiciară pot fi soluţionate cererile de divorţ pentru oricare dintre motivele arătate, dacă soţii se adresează direct instanţei de judecată sau dacă divorţul administrativ sau notarial a fost respins. Competentă este instanţa de tutelă, iar până la înfiinţarea sa, competenţa aparţine judecătoriei.17 Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat de către instanța judecătorească indiferent de durata căsatoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.18 Întotdeauna instanța ține cont de interesele minorilor care primeaz în raporturile de familie, incluiv la soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor minori, obligația de întreținere și folosirea locuinței. Una dintre condițiile esențiale prevazute de Noul Cod Civil, în articolul 374, alin. (2), este faptul că divorțul prin acordul soților pe cale judiciară, nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție. De asemenea, instanța este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț, deoarece inexistența consimțământului liber al unuia dintre soți, duce la neîndeplinirea tuturor condițiilor pentru pronunțarea divorțului prin acordul soților pe cale judiciară, și, bineînțeles, nepronunțarea acestuia. Modalitățile prin care se pot soluționa cererile accesorii divorțului se pot stabili de comun acord de către cei doi soți, atunci când este cazul. Primind cererea de divorţ, preşedintele instanţei competente va verifica existenţa consimţământului soţilor, după care va fixa un termen de două luni în şedinţă publică. La termenul de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, făra a administra probe cu privire la motivele de divorţ. Pentru soluţionarea cererilor accesorii privind numele pe care soţii il vor purta după divorţ, pensia de întreţinere şi atribuirea locuinţei, instanţa va putea dispune atunci când consideră necesar, administrarea probelor prevăzute de lege. Având în vedere acest caracter strict personal, doctrina a subliniat că alienatul şi debilul mintal pot introduce cererea de divorț, indiferent dacă sunt sau nu puşi sub interdicţie judecătorească, în momentele de luciditate pasageră. Tutorele, respectiv curatorul nu au atribuţii cu privire la introducerea acțiunilor cu caracter personal, motiv pentru care, dacă nu s-ar recunoaşte acestor persoane dreptul de a introduce cererea de divorț ar însemna să fie private total de exerciţiul acestui drept. Dacă ulterior introducerii cererii de divorț aceste persoane îşi pierd luciditatea, tutorii sau curatorii vor putea să îi reprezinte şi să continue acţiunea. În calitatea de pârâţi, alienaţii şi debilii mintali pot figura în procesele de divorţ, fiind reprezentaţi de tutore. 19 1.2. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedura notarială În cazul divorțului pe cale administrativă sau prin procedură notarială, notarul public sau ofițerul de stare civilă, nu pronunță divorțul, așa cum se întamplă în cazul divorțului prin instanță, ci doar constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberandu-le un certificat de divorț. 17

Noul Cod Civil pe înţelesul tuturor- Proiectul „Vin Codurile !” publicat pe site-ul oficial: http://portal.just.ro. M. Florea, Dreptul familiei Caiet de seminar, Ed. Hamangiu, București 2013, p. 39. 19 Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 138. 18

Astfel, divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială poate fi constatat doar în condițiile prevăzute de art. 375-378 Cod civil. 20 Există două variante de desfacere a căsătoriei pe cale notarială sau administrativă, ambele presupunând acordul soţilor.21 a) Lipsa copiilor minori Prima variantă a desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială este condiţionată de lipsa copiilor minori, indiferent că aceştia s-au născut în timpul căsătoriei sau sunt copii din afara căsătoriei, dacă sunt copii fireşti sau adoptaţi. Potrivit articolului 375, alin. (1), din Noul Cod Civil, “Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.” Cererea de divorț se face în scris și se semnează personal de către soți în fața notarului public competent la care se depune cererea.22 Cererea de divorț va cuprinde declarația fiecaruia dintre soți, pe propria răspundere, că este de acord cu desfacerea căsătoriei, că nu are copii minori comuni cu celălalt soț, nu este pus sub interdicție, precum și că nu a solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei, conform art. 166 alin. (1) și (2) din Hotărârea nr. 64/2011 pentru aprobarea Metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă23. b) Existența copiilor minori A doua variantă de desfacere a căsătoriei pe cale notarială sau administrativă este permisă şi în prezenţa minorilor, însă este condiţionată de acordul soţilor cu privire la toate aspectele referitoare la: numele de familie pe care îl vor purta după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii soţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi copii, stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Soților li se acordă, mai întai, un termen de gândire de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorț. La expirarea acestui termen, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, apoi eliberează certificatul de divorț, fară să facă vreo mențiune cu privire la culpă.24 Ca urmare a desfacerii căsătoriei în aceste modalităţi, soţii vor reveni la numele avut înainte de încheierea căsătoriei, în afară de situaţia în care convin să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. În cazul în care soţii nu cad de acord asupra unui singur aspect accesoriu cererii de divorț, ofiţerul de stare civilă sau notarul public va emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi va îndruma soţii să se adreseze instanței judecătorești pentru procedura divorţului prin acordul soţilor pe cale judiciară.25 Secțiunea a II-a. Divorţul din culpă Alături de cele de ordin educativ, moral, sau cele cu privire la influențele și presiunile societății, culpa unuia sau a ambilor soţi prezintă importanţă şi produce unele efecte juridice., astfel rolul culpei în procesul de divorţ a devenit mai vizibil după modificările aduse de Noul Cod civil.26 20

Marilena Uliescu, Noul Cod civil. Studii și Comentarii, Vol. I, Cartea I și Cartea A II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 790-795. 21 D. Negrilă, Divorțul prin procedură notarială, Studii teoretice și practice, Ed. Universal Juridic, București, 2014, pp. 39-40. 22 Emese Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2016, p. 289. 23 M Of. nr. 151 din 2 martie 2011. 24 Noul Cod Civil pe înţelesul tuturor- Proiectul „Vin Codurile !” publicat pe site-ul oficial: http://portal.just.ro”. 25 D. Negrilă, Divorțul prin procedura notariala, Studii teoretice si practice, Ed. Universal Juridic, București, 2014, pp. 106-108. 26 Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 131-133.

Articolul 379, alin. (1) din Noul Cod Civil susține faptu că “În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ”. Articolul 373, litera b), se refera la faptul că divorțul poate avea loc atunci când , din motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsatoriei nu mai este posibilă. Astfel, divorțul din motive temeinice presupune că raporturile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate. Legea prevede trei condiții pentru ca instanța să pronunțe divorțul: existența unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și căsătoria este în imposibilitate de a fi continuată. Din literatura de specialitate și practică s-au conturat divorțul din culpa comună, divorțul din culpa exclusivă a unuia dintre soți, divorțul în caz de separare în fapt. 2.1. Divorțul din culpa comună a soților îl intâlinim atunci când se constantă vina ambilor soți în vătămarea raporturilor de familie, de către instanța de judecată, din probatoriul administrat. 2.2. Divorțul din culpa exclusivă a unuia dintre soți presupune ca în urma analizării probelor administrate în cauza respective, de către instanța de judecată, să rezulte culpa exclusivă a soțului pârât. Dacă din probele administrate rezultă culpa exclusivă a soțului reclamant la divorț, în practica judiciară a fost apreciată această situație ca nefiind suficientă pentru desfacerea căsătoriei, instanța pronunțând respingerea acțiunii. În cele ce urmează, vom analiza principale cauze ce stau la baza deziilor de a recurge la introducerea aciunii de divorț, diferențiate în funcție de sexul părții din vina căreia se pronunță divorțul. Grafic 2.1.27

Grafic 2.2.28

27 28

Site-ul oficial http://hymerion.ro Ibidem

2.3. În caz de separare pe o durată de cel puțin 2 ani, oricare dintre soți poate formula cerere de divorț. Pentru că divorțul să fie pronunțat de instanță în aceste condiții, separarea trebuie dovedită pe durata celor doi ani, neîntrerupți de perioade de reluare a conviețuirii soților. În aceast caz, divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.29 Astfel, potrivit articolului 384, alin. (2), din Noul Cod Civil, „soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia“. Soțul inocent poate beneficia și de dreptul la despăgubiri, prestația compensatorie sau obligația de întreținere între foștii soți. Secțiunea a III-a. Divorţul din cauza stării sănătăţii a unuia dintre soţi Divorțul din cauza stării de sănătate a unui dintre soți este reglementat de art. 381 din Noul Cod civil raportat la art. 373 lit. d).30 Divorțul din motive de sănătate este pronunțat în situația în care unul dintre soți are o gravă problemă de sănătate și, constientizându-și situația familială, solicită instanței desfacerea căsătoriei. Cererea o poate introduce doar soțul bolnav pe baza art. 381 raportat la art. 373 lit. d) din Noul Cod civil, depunând împreună cu cererea de divorț și dovezile privind starea sa de sănătate, iar problema de sănătate trebuie să fie de natură a face imposibilă continuarea căsătoriei. Conform art. 381 Cod civil, în cazul prevazut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.

29

D. Negrilă, Divorțul prin procedura notariala, Studii teoretice si practice, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 36. Art. 381 din Noul Cod Civil - Condiţiile divorţului – „În cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.” 30

CAPITOLUL III Efectele desfacerii căsătoriei

Efectele desfacerii căsătoriei au fost catalogate de doctrină, în funcţie de persoana sau persoanele afectate, în efecte cu privire la soţi (personale, patrimoniale şi cu privire la capacitatea de exercițiu) şi efecte cu privire la relaţiile dintre aceştia şi copiii acestora (personale şi patrimoniale). Efectele divorţului se produc de la data desfacerii căsătoriei, și anume din ziua în care hotărârea de divorţ a rămas definitivă, acest lucru fiind prevazut în articolul 382, alin. (1), din Noul Cod civil – “Căsătoria este desfăcută din ziua în care hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.”31 Prin excepţie, în cazul în care reclamantul a decedat în timpul procesului de divorţ din culpă, iar moştenitorii săi au continuat procesul de divorţ, căsătoria se consideră desfăcută la data decesuiui. Trebuie precizat faptul că anterior modificării legislaţiei prin Codui civil, în cazul decesului survenit în timput procesului de divorț, acţiunea nu mai putea fi continuată, căsătoria fiind încetată prin divorţ.32 În cazul divorțlui administrativ sau notarial, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț.33 Secțiunea I. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți Cu privire la relaţiile personale dintre soţi, efectele, spre deosebire de desfiinţarea căsătoriei, se produc numai pentru viitor, nu şi pentru trecut. Pentru viitor, calitatea de soţ încetează, fiecare dintre foştii soţi redobândind dreptul de a se recăsători, chiar şi între ei. De asemenea, încetează obligaţia de sprijin moral, de fidelitate și de a locui împreună. Un alt aspect foarte important ce trebuie menționat este cel legat de dobândirea capacității de exercițiu a minorului ce se căsătorește. Ne întrebăm, astfel, ce se întamplă cu privire la efectele produse în cazul unui divorț. Acest subiect reprezintă unul dintre punctele de interes când discutăm despre efectele divorțului, însă putem afirma că, în privința capacității de exerciţiu a minorului căsătorit, divorţul nu produce efecte juridice. Noul Cod Civil a reglementat o problemă foarte importantă în societatea din zilele noastre, mai exact, problema păstrării numelui după desfacerea căsătoriei prin divorț. Articolul 383 din Noul Cod civil, intitulat “Numele de familie dupa căsătorie “ ne ofera răspunsuri cu privire la acest 31

Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2006, pp. 197-198. Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 142. 33 Noul Cod Civil pe înţelesul tuturor- Proiectul „Vin Codurile !” publicat pe site-ul oficial: http://portal.just.ro”. 32

aspect. Alineatul (1), al articolului mai sus menționat susține faptul că “ La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ”. De asemenea, în același articol menționat mai sus, legiuitorul prevede, pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, posibilitatea instanţei să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei. În ceea ce privește problema drepturilor soţului divorţat, Codul civil susține faptul că divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria, iar soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia. Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor.34

Secțiunea a II-a. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți 2.1. Efecte cu privire la regimul matrimoniale a) Încetarea regimului matrimonial Încetarea regimului matrimonial  este, similar începutului acestuia,  o reflectare a  caracterului accesoriu  al regimului  matrimonial  fața de căsătorie.  Pentru că, așa cum nu este de imaginat existența unei căsătorii în lipsa unui regim matrimonial aplicabil, tot  așa nu este cu putință continuarea  producerii  efectelor pecuniare ale căsătoriei atunci când aceasta  a fost desfacută prin divorț, a încetat ca urmare a decesului unuia dintre soți sau a fost desființată ca urmare a constatării/declarării nulității sale. Noul Cod civil  reglementează expres cazurile  legate de prima ipoteza de lucru, art. 319  stipulând că  regimul matrimonial "încetează prin  constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.” 35 Ca regulă generală, efectele desfacerii căsătoriei se produc din momentul rămânerii definitive a hotărârii de divorț sau  din momentul emiterii certificatului de divorț prin procedură administrativă sau notarială.  Cu privire la efectele patrimoniale ale desfacerii căsătoriei, regula este constituită de articolul 385, alin. (1) din Noul Cod civil, care susține faptul că “în cazul divorţului, regimul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ”. Prin aceasta se acordă o mare flexibilitate acțiunilor ulterioare ale soților, aceștia nemaifiind ținuți de respectarea regulilor regimului matrimonial existent pe durata căsătoriei. Consecințele practice sunt benefice, întrucat ne aducem bine aminte de efectele nedorite pe care le avea reglementarea anterioară sub imperiul căreia bunurile dobândite de oricare dintre soți anterior rămânerii definitive a hotărârii de divorț erau supuse aceleiași prezumții de comunitate ca și în timpul căsătoriei. 36 Însa, în alineatul 2 al aceluași articol, legiuitorul prevede o excepție ce constă în faptul că în cazul divorțului intervenit prin acordul soților, fără a avea importanță procedura căruia ii este supus, soții  sau numai unul dintre ei pot cere instanței  să constate că regimul matrimonial a încetat înca de la data separației în fapt.  Aparent, această prevedere s-ar aplica  numai în cazul divorțului prin acordul soților pronunțat de către instanța de judecată. Alineatul 3 al aceluiași articol dispune că prevederile acestuia se aplică și în cazul divorțului prevazut de art. 375 , care reglementează  procedura administrativă și notarială de divorț.37 Prin urmare, în cazul în care divorțul se pronunță de către instanță, ambii soți sau numai unul dintre ei pot solicita să se constate că regimul matrimonial a încetat încă de la data separării în 34

Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 199. Genoveva Aioanei, E. Poenaru, Casatoria și divorțul, Ed. Hamangiu, București, 2008, pp. 150-151. 36 M. Florea, Dreptul familiei Caiet de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 39. 37 Art. 385 alin. (2) C. civ.: „Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.” 35

fapt a soților.  Deducerea  chestiunii  spre soluționare instanței de judecată, se va aplica și în cazul  divorțului pronunțat pe cale administrativă întrucât ofițerul de stare civilă nu are atribuții în a se pronunța în raport de regimul matrimonial și nici de a încheia actul de lichidare al acestuia.38   În schimb, dacă divorțul se pronunță prin procedură notarială  și soții se înțeleg  cu privire la încetarea regimului matrimonial atunci se va putea încheia un act de lichidare care să prevadă încetarea regimului matrimonial de la data despărțirii în fapt a soților. 39 b) Actele încheiate în frauda celuilalt soț Această problemă este reglementată în Noul Cod civil, în articolul 386. Alineatul (1), al articolului mai sus menționat, susține urmatoarele idei: “Actele menţionate la art. 346 alin. (2), precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ.” Proprietatea comună în devălmășie a soților are ca obiect numai acele bunuri care au fost dobândite de ei sau de oricare dintre ei în timpul căsătoriei și care potrivit legii pot constitui bunuri comune, cu excepția bunurilor proprii reglementate de art. 340 din Noul Cod civil.40 Potrivit articolului 346 din Noul Cod civil, actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi. Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate. c) Opozabilitatea fața de terți Opozabilitatea față de terți este reglementată în cadrul articolului 387 din Noul Cod civi, stabilind faptul că hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul şi, după caz, certificatul de divorţ prevăzut la art. 375 sunt opozabile faţă de terţi, în condiţiile legii. 2.2. Dreptul la despăgubiri Dreptul la despăgubiri este reglementat în premieră de către Noul Codul civil, legiuitorul hotărând ca acesta să constituie un drept al soţului nevinovat care a suferit un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei. Despăgubirile prevăzute de art. 388 C. civ. se acordă soţului nevinovat, atunci când divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a unuia dintre soţi. Chiar dacă în textul legii nu se specifică în mod expres că aceste despăgubiri se acordă numai în cazul pronunţării divorţului din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, prevederea art. 388 C. civ., conform căreia „soţul nevinovat” poate solicita despăgubiri de la „soţul vinovat” pentru desfacerea căsătoriei ne indică acest lucru. De asemenea, nu se poat acorda despăgubiri în temeiul acestui articol nici în cazul pronunţării divorţului din culpa comună a soţilor. Prin urmare, acestea nu se pot acorda în situaţia pronunţării divorţului prin acordul soţilor, chiar dacă cererea a fost introdusă ca divorţ din culpă, cererea de divorţ a unuia dintre soţi acceptată de celălalt, întrucât în soluţionarea unui astfel de divorţ nu se determină culpa. În situaţia în care acţiunea a fost introdusă în baza art. 373 lit. c) C. civ. pentru separare în fapt de cel puţin doi ani, divorţul se va pronunţa din culpa soţului reclamant, care şi-a asumat eşecul căsătoriei, acesta putând fi obligat la despăgubiri în baza art. 388 C. civ. Una dintre problemele întâlnite în cazul acordării acestui drept este constituită de aprecierea întinderii prejudiciului suferit prin desfacerea căsătoriei, acest lucru fiind dificil de realizat şi de dovedit în timpul soluţionării procesului de divorţ. Pentru soluţionarea unei cereri de despăgubiri, instanţa trebuie să aprecieze, în baza probelor pe care soţul nevinovat le administrează, existenţa sau iminenţa şi certitudinea producerii unui prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, pe care acesta l-a suportat sau urmează să îl suporte, precum şi întinderea lui. 41 38

Genoveva Aioanei, E. Poenaru, Căsătoria și divorțul, Ed. Hamangiu, București, 2008, pp. 153-154. DANIELA NEGRILA - Notar public coordonator – „Incetarea regimului matrimonial”, articol publicat la data de 3 aprilie 2012 pe site-ul oficial: http://lecturijuridice.blogspot.ro/2012/04/incetarea-regimului-matrimonial.html 40 Adrian Stoica, Drept civil. Drepturi reale. Note de curs. Spețe. Grile, Ed. Pro Universitaria, 2014, București, .p. 94. 41 Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu Prezentare susținută cu ocazia conferinței în materia dreptului civil, organizată la INM, în perioada 13-14 iunie 2013, în cadrul Proiectului româno-elveţian „Asistenţă pentru consolidarea capacităţii instituţionale în 39

2.3. Obligația de întreținere între fostii soți Acestea reprezintă excepții de la principiul potrivit căruia prin desfacerea căsătoriei obligaţia de întreținere între soţi încetează. Dacă la data desfacerii căsătoriei încetează obligația de întreţinere între soţi42, de la această dată poate să intervină obligația de întreținere între foştii soţi, însă legiuitorul prevede obligativitatea îndeplinirii cumulativ a urmatoarete condiții:  soţul divorţat se află în nevoie;  incapacitatea de muncă;  această incapacitate să fi survenit înainte de încheierea căsătoriei, în timpul sau la cel mult un an de la data desfacerii acesteia, cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.43 Singua diferenţa ce intervene între regimul aplicat soţului vinovat și cel aplicat celui inocent constă în durata plăţii acestei pensii de întreținere între foștii soţi. Soţul vinovat de desfacerea căsătoriei va putea primi o pensie de întreţinere doar pentru o durată de cel mult un an de la data desfacerii căsătoriei din partea celuilalt soț, pe când pentru soțul inocent legea nu a stabilit o durată, motiv pentru care acesta va putea primi această pensie atâta timp cât va dura incapacitatea sa, dar nu și în cazul în care a intrat într-o noua căsătorie. Dacă divorțul s-a pronunțat din vina ambilor soți, dreptul lor reciproc de întreținere este nelimitat în timp.44 Cuantumul obligaţiei de întreţinere este de până la o pătrime din venitul net al debitorului, stabilit în funcţie de mijloacele sale şi nevoile creditorului. Această întreţinere, cumulată cu cea datorată copiilor şi altor creditori, nu poate depăşi jumătate din venitul net al debitorului. Durata obligaţiei de întreţinere diferă în funcţie de culpa soţilor în procesul de divorţ. 45 2.4. Prestația compensatorie Prestaţia compensatorie reprezintă o altă noutate legislative , iar aceasta se stabileşte în sarcina soţului vinovat pentru divorţ, în scopul compensării, atât cât este posibil, unui dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar produce în privinţa condiţiilor de viaţă ale soţului nevinovat. Prin urmare, instanţa va putea obliga la prestaţie compensatorie, în baza dispoziţiilor art. 390 C. civ., pe soţul din a cărui culpă exclusivă a fost desfăcută căsătoria, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:  există un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale soţului inocent;  durata căsătoriei a fost de cel puţin 20 de ani;  nu se acordă pensie de întreţinere în favoarea aceluiaşi soţ. Prestaţia compensatorie nu poate fi solicitată decât odată cu desfacerea căsătoriei, ulterior acesta putând fi doar modificată, dacă intervine o schimbare semnificativă a resurselor debitorului şi a mijloacelor creditorului.46 De altfel, prestaţia compensatorie are drept scop diminuarea dezechilibrului ce privește condițiile de viața ale celor doi foști soți care ar urma să apară ca o consecinţă a divorţului, și nu egalizarea averilor acestora,.47 Forma prestației compensatorii poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului, conform articolului 392, alin. (1) din Noul Cod civil. domeniul formării judecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor legi”, – „Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre soţi, precum şi dintre părinţi şi copiii lor minori”, pagina 13. 42 Art. 389 alin. (1) din Codul Civil: „Prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi încetează”. 43 Site-ul oficial: http://emap.csm1909.ro - Proiectul „Vin Codurile !” 44 A. Drăghici, R. Duminică, Obligația legala de întreținere, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 78-80. 45 Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 144. 46 Genoveva Aioanei, E. Poenaru, Căsătoria și divorțul, Ed. Hamangiu, București, 2008, pp. 183-184. 47 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a 8-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006, pp. 292.

S-a pus problema dacă există posibilitatea soţilor de a se înţelege, în cadrul unui divorţ prin acord, ca unul dintre ei să fie obligat la prestaţia compensatorie. Apreciem că, într-o astfel de situaţie, condiţiile legale pentru dispunerea prestaţiei compensatorii nu sunt îndeplinite, astfel că nu se poate dispune în acest sens. 48

2.5. Bunurile comune Cu privire la bunurile comune, împărţirea acestora poate avea loc în doua moduri, și anume, prin învoiala soţilor sau prin hotărâre judecătorească. Învoiala soţilor poate avea loc:  concomitent cu intervenirea hotărârii de divorţ;  în cursul procesuiui de divorţ, fie realizată în faţa instanţei şi consemnată de aceasta, fie prin act întocmit la notarul public, fie în perioada imediat următoare rămânerii definitive a hotărârii de divorţ;  sau chiar după înregistrarea privind divorţul pe marginea actului de căsătorie. Pentru situaţia în care soţii au optat pentru regimul separaţiei de bunuri sau pentru comunitatea convenţională, bunurile dobândite în comun vor putea fi deţinute pe cote-părţi, caz în care vor fi aplicabile regulile de drept comun cu privire la ieşirea din indiviziune.49 Împărţirea bunurilor comune poate fi cerută prin acţiune principală, după desfacerea căsătoriei sau printr-o acţiune incidentală sau accesorie, odată cu soluţionarea cererii de divorţ. Cota-parte ce revine fiecăruia se stabileşte în raport cu contribuţia sa la dobândirea şi conservarea bunurilor commune, iar în cazul în care nu se poate determina contribuţia fiecăruia, bunurile comune se împart în mod egal.50 Contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune trebuie înţeleasă în sensul de dobândirea tuturor bunurilor comune, și nu în sensul de contribuţie la dobândirea fiecărui bun în parte. Proba contribuţiei soţilor la dobândirea bunurilor comune, fiind în prezența unei stări de fapt, se poate face prin orice mijloc de probă. Dreptul la acțiune care are ca obiect împărţirea bunurilor comune nu se prescrie.51 Cu privire la măsurile de conservare, dacă până la împărţire există primejdia ca unul dintre soţi să înstrăineze sau să deterioreze bunurile comune, se poate institui, la cerere, sechestrul judiciar. Data încetării comunităţii de bunuri coincide cu desfacerea căsătoriei, bunurile dobândite după această dată sunt bunuri proprii, obligaţiile asumate de fiecare sunt proprii. Cu privire la alte raporturi patrimoniale între soţi, încetează obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei, cea de sprijin material, dar şi dreptul de moştenire.52 Secțiunea a III-a. Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori 3.1. Raporturile dintre părinții divorțați și copiii lor minori

48

Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu Prezentare susținută cu ocazia conferinței în materia dreptului civil, organizată la INM, în perioada 13-14 iunie 2013, în cadrul Proiectului româno-elveţian „Asistenţă pentru consolidarea capacităţii instituţionale în domeniul formării judecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor legi”, – „Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre soţi, precum şi dintre părinţi şi copiii lor minori”., pag 5-7. 49 Art. 1143 alin. (1) C. civ.: „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moştenitorul poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii sau clauze testamentare care prevăd altfel”. 50 Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 145. 51 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a 8-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006, pp. 257-259. 52 Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 147.

În reglementare anterioară, prevazută de Codul Familiei, întalneam noţiunea de „încredinţare spre creştere şi educare a copilului”, însă Noul Cod civil introduce în dreptul nostru, noțiune de “autoritatea părintească”, care şi defineşte ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi. Instanţa de tutelă care pronunţă divorţul este obligată, din oficiu,chiar dacă nu există o cerere expresă a soţilor, să se pronunțe asupra încredinţării copiilor minori. Un element de noutate în legislaţia noastră este custodia comună, numită de Codul civil “exercitarea autorității părintești de către ambii părinți”, prevazută în articolul 397 din Noul Cod civil.53 Conform articolului 396 din Noul Cod civil, instanţa de tutelă hotărăşte odata cu pronunțarea divorțului, întotdeauna ținând cont de interesul superior al copilului, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă. asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori,54 a) Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți Potrivit art. 397 C. civ.: “după divorţ autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel”. Aşadar, regula constă în exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, în cazul părinţilor separați, aceasta înseamnă că deciziile importante cu privire la copil trebuie luate în comun, prin acordul intervenit în urma consultării, de către ambii părinţi, iar nu îngrijirea zilnică a copilului de către ambii părinţi. Îngrijirea zilnică a copilului şi deciziile privind viaţa sa curentă aparţin părintelui la care este stabilită locuinţa copilului. Este tendinţa care se manifestă în foarte multe sisteme de drept din Europa şi nu numai, pentru a veni în întâmpinarea interesului copilului de a fi crescut, îngrijit, ocrotit de ambii părinţi, ci pentru că fosta încredinţare spre creştere şi educare a copilului constituia o atribuire a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti doar în favoarea unuia dintre părinţi, întrucât cel căruia copilul nu îi era încredinţat nu putea decât să vegheze la modul în care celălalt părinte îl creşte şi îl educă pe copil.55 b) Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte Exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de unul dintre părinţi constituie excepţia pe care Codul civil o prevede pentru protejarea interesului superior al copilului şi poate fi dispusă ori de câte ori există motive întemeiate care să justifice o astfel de măsură. Este vorba, în mod evident, de motivele care ar putea împiedica pe unul dintre părinţi să participe la luarea deciziilor importante care îl privesc pe copil. Printre aceste motive s-ar putea număra şi o parte dintre cele prevăzute expres de art. 507 C. civ., cum ar fi punerea sub interdicţie sau decăderea din drepturile părinteşti. Acestea reprezintă motive temeinice în sensul art. 398 C. civ., determinând hotărârea instanţei de atribuire a exerciţiului exclusiv al autorităţii părinteşti părintelui care nu se află în imposibilitatea exprimării voinţei. Formularea art. 398 C. civ. este una generală, în care nu există o enumerare limitativă a acestor motive. Aşadar, instanţa urmează ca, în cadrul soluţionării fiecărei cereri de exercitare a autorităţii părinteşti de către unul dintre părinţi, să aprecieze având în vedere interesul superior al copilului, potrivit unor criterii referitoare la capacitatea fiecărui părinte de a contribui la luarea deciziilor importante privind creşterea şi educarea copilului, dacă aceasta poate fi admisă.56 De asemenea, în alineatul (2) al articolului 399 din Codul civil este prevăzut faptul că celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum și faptul că are dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.57 53

Art. 397 Cod civil – „După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.” 54 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a 8-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 297. 55 Mădălina Botină, Dreptul famiiei în NOUL COD CIVIL–Curs Universitar, Ed. Pro Universitaria, 2015, pp. 87-90. 56 Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu Prezentare susținută cu ocazia conferinței în materia dreptului civil, organizată la INM, în perioada 13-14 iunie 2013, în cadrul Proiectului româno-elveţian „Asistenţă pentru consolidarea capacităţii instituţionale în domeniul formării judecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor legi”, – „Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre soţi, precum şi dintre părinţi şi copiii lor minori”., pagina 16. 57 Art. 399, alin. (2) C. civ.: „Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei”.

Raţionamentul pe care îl întâlnim în jurisprudenţa belgiană, şi care a fost preluat de unele instanţe din România în aprecierea interesului superior al copilului presupune ca, prin probatoriul administrat de părintele care solicită exerciţiul exclusiv al autorităţii părinteşti, să se facă dovada următoarelor elemente cumulative:  existenţei suferinţei copilului care se află sub autoritatea ambilor părinţi,  stabilirea unei legături de cauzalitate între suferinţa copilului şi exercitarea în comun, de către ambii părinţi, a autorităţii părinteşti şi  demonstrarea faptului că soluţia constă în exercitarea autorităţii părinteşti de către unul dintre părinţi.58 În principiu, renunţarea benevolă a unuia dintre părinți la exercitarea autorității părintești nu constituie un motiv temeinic, în sensul art. 398 C. civ., această abdicare nefiind în interesul copilului. Pe de altă parte, autoritatea părintească reprezintă nu doar drepturile părintelui, ci şi îndatoririle părinteşti, astfel încât o sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor de către unul dintre părinţi considerăm că ar trebui să fie temeinic motivată din punctul de vedere al respectării interesului copilului. Este însă evident faptul că refuzul categoric al unuia dintre părinţi de a se implica în creşterea şi educarea copilului constituie un impediment în luarea deciziilor de comun acord, celălalt părinte fiind împiedicat să îşi exercite în mod eficient prerogativele autorităţii părinteşti, o astfel de atitudine fiind contrară interesului superior al copilului. Instanța va analiza însă, de la caz la caz, care sunt motivele reale care au determinat renunțarea și dacă interesul superior al copilului este protejat prin exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti de către unul dintre părinţi.59 c) Exercitarea autorității părintești de către alte personae În mod exceptional, daca acest lucru este ăn interesul minorului, este prevăzută posibilitatea ca minorul să fie încredinţat altor persoane. Instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului. La stabilirea persoanei/persoanelor cărora le vor fi încredințați minorii se au în vedere interesele copiilor minori referitoare la posiblităţile materiale ale părinţilor, posibilităţile de dezvoltare fizică, morală, intelectuală, vârsta copiilor, comportarea şi atitudinea părinţilor fată de copii înainte de divorţ, legăturile de afecțiune, timpul liber al părinţilor, starea de sănătate a copilului, precum și alte numeroase aspecte. Pentru luarea deciziei, instanţa de judecată va asculta părinții şi copilul care a împlinit vârsta de 10 ani. Potrivit art. 264 NCC, în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, daca autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor deciziilor ce se află în legatura cu el.60

58

Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă, Decizia nr. 573/1.04.2013. Ulterior desfăşurării Conferinţei, această problemă a fost reglementată prin Legea nr. 257/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 607 din 30 septembrie 2013. În acest sens, prin art. I pct. 20 care modifică şi completează art. 31 din Legea nr. 272/2004, au fost introduse alin. (21) – (25) cuprinzând unele dispoziţii privind exerciţiul autorităţii părinteşti. Astfel, alin. (24) prevede că: „Un părinte nu poate renunţa la autoritatea părintească, dar se poate înţelege cu celălalt părinte cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti, în condiţiile art. 506 C. civ. De asemenea, prin alin. (25) al art. 31 al aceleiaşi legi s-au stabilit şi unele împrejurări care pot constitui motive temeinice pentru acordarea exerciţiului exclusiv al autorităţii părinteşti unuia dintre părinţi [art. 36 alin. (6) și (7) din Legea nr. 272/2004, republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare]. 60 T. Bodoașcă, Studii de dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2007, pp. 212-214. 59

Orice copil poate cere să fie ascultat, iar respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.61 3.2. Locuința copilului dupa divorț Locuința copilului se stabilește la unul dintre părinți, fără a se menționa adresa imobilului. Potrivit dispoziţiilor art. 400 C. civ., ori de câte ori părinţii nu se înţeleg sau înţelegerea lor nu corespunde interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, prin hotărârea de divorţ, locuinţa copilului minor la părintele cu care acesta locuieşte în mod statornic. Pentru situaţia în care copilul are filiaţia stabilită doar faţă de unul dintre părinţi, în doctrină s-a apreciat că nu mai este neapărat necesară stabilirea locuinţei copilului, întrucât acesta locuieşte la acest părinte, potrivit dispoziţiilor art. 92 alin. (4) C. civ.. Considerăm, totuşi, că şi în astfel de situaţii instanţa trebuie să verifice respectarea interesului superior al copilului. Atunci când exerciţiul autorităţii părinteşti aparţine ambilor părinţi, aceştia se pot înţelege cu privire la stabilirea locuinţei copilului la unul dintre ei, art. 400 C. civ.. Criteriile avute în vedere la stabilirea locuinţei copilului sunt altele decât cele avute în vedere la stabilirea exerciţiului autorităţii părinteşti. Stabilirea locuinţei acestuia nu înseamnă doar asigurarea unui spaţiu de locuit de către unul dintre părinţi, ci chiar îngrijirea şi educarea permanentă de care are nevoie copilul. Aceste criterii privesc condițiile materiale și morale pe care părintele le oferă copilului, legătura afectivă dintre părinte și copil, disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a se dedica creşterii şi educării copilului, păstrarea fraților împreună, vârsta copilului, deschiderea părintelui pentru a da posibilitatea copilului de a avea relații personale și cu celălalt părinte etc.62 Părintele la care copilul locuieşte este cel care ia toate deciziile care privesc actele curente privind creşterea şi educarea copilului, aşadar, el va trebui, în mod obligatoriu, să aibă exerciţiul autorităţii părinteşti. 63 În ceea ce priveşte stabilirea locuinţei copilului în mod alternativ la fiecare dintre părinţi un număr de zile, atunci când aceştia locuiesc în aceeaşi localitate, la distanţă mică unul de celălalt, spre deosebire de reglementările din alte sisteme de drept din unele ţări occidentale în special, unde această tinde să devină regula, legiuitorul român nu a prevăzut o astfel de posibilitate, în considerarea nevoii copilului de a avea un mediu stabil în care să fie crescut şi educat. 3.3. Drepturile părintelui separat de copil Și în cazul stabilirii modalităților de exercitare a relațiilor personale dintre părintele la care copilul nu locuiește și acesta, instanța va avea în vedere interesul superior al copilului, care, de regulă, este de a avea relații cât mai strânse cu ambii părinți. Codul civil nu prevede modalităţile concrete în care se pot desfăşura relaţiile personale dintre părintele la care copilul nu locuieşte şi acesta din urmă. Programul de vizitare se poate stabili în modalități diferite, în funcție de situația concretă a copilului și a părintelui. În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutela decide cu privire la modalitațile de exercitare a acestui drept.64 61

Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 148. O enumerare exemplificativă a criteriilor care ar putea fi avute în vedere de instanţa de tutelă pentru stabilirea locuinţei copilului a fost prevăzută în art. 162 al Legii nr. 272/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 257/2013 (art. 21 în varianta legii republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014) , cuprinzând: „a) disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă; b) disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale; c) situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte; d) istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane; e) distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie copilului.” 63 T. Bodoașcă, Studii de dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2007, pp. 217-220. 64 Laura Ceteanu-Voiculescu, Dreptul familiei Note de curs și manual de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 149. 62

3.4. Stabilirea contribuției părinților Prin hotărârea de divorț, instanța de tutelă stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului. Necesitatea dezbaterii acestei probleme izvorăşte din faptul că unele instanţe au considerat că textul art. 402 C. civ., care prevede stabilirea contribuţiei „fiecărui părinte” la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului ar impune stabilirea acesteia în sarcina ambilor părinţi, în timp ce altele au decis că părintele la care se stabileşte locuinţa copilului îşi va aduce această contribuţie în natură, instanţa stabilind doar contribuţia părintelui la care copilul nu locuieşte, de regulă sub forma unei pensii de întreţinere.65 Interpretarea divergentă îşi are originea în modul de aplicare a dispoziţiilor generale cuprinse în art. 530 C. civ. şi a celor speciale cuprinse în art. 402 C. civ.. În cazul divorţului cu copii minori, instanţa are obligaţia de a stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile privind creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului, regula fiind aceea a stabilirii pensiei de întreţinere în bani în sarcina părintelui la care copilul nu locuieşte, astfel cum s-a stabilit atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă.66 Această este o prevedere logică şi normală întrucât, în principiu, persoanele între care există obligaţia de întreţinere o execută de bunăvoie, în natură, prin asigurarea celor necesare traiului sau a cheltuielilor privind creşterea şi educarea copiilor. În cazul în care există doi copii a căror locuinţă este stabilită la ambii părinţi (câte unul la fiecare dintre părinţi), instanţa va stabili pensia de întreţinere pentru fiecare dintre copii, plătindu-se efectiv doar diferenţa de contribuţie în sarcina părintelui ale cărui venituri sunt mai mari, pentru că “amândoi copiii trebuie să beneficieze deopotrivă de posibilităţile materiale mai largi ale părintelui ce realizează un venit mai mare şi să aibă acelaşi nivel de trai”. Bineînțeles că pot fi şi situaţii în care instanţa de tutelă stabileşte contribuţia această în natură, însă, cu certitudine, astfel de cazuri nu pot fi decât cele în care părinţii se înţeleg, comunică foarte bine şi sunt de acord cu această modalitate de întreţinere a copilului lor, deoarece, în caz contrar, această ar constitui o sursă de conflicte între părinţi, fapt care ar prejudicia interesul superior al copilului.67 3.5. Modificarea măsurilor luate cu privire la copil Instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea orcăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului, conform articolul 403 din Noul Cod civil.68

65

A. Drăghici, R. Duminică, Obligația legala de întreținere, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 82-84. D. Lupaşcu, C. M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 253; Marieta Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 164. 67 A. Drăghici, R. Duminică, Obligația legala de întreținere, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 89-92. 68 Potrivit Legii nr. 71/2011: „Art. 46. Dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părintii lor divortați inainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispozițiilor art. 403 din Codul civil ”. 66

PARTEA A II-A ASPECTE PRACTICE PRIVIND DESFACEREA CĂSĂTORIEI PE CALE JUDICIARĂ 

Introducere

Am considerat oportul să analizez această speță datorită complexității fenomenului social al desfacerii căsătoriei, ale cărui cauze și efecte depășesc normativul și judiciarul, dar de care dreptul nu poate face abstracție. Pe fondul schimbărilor economice și sociale, modelul începerii unei noi vieți după disoluția unui mariaj nefericit, în locul stagnării într-o căsnicie nefericită tinde să se impună tot mai mult, iar divorțul nu mai este apreciat ca un eșec, ci ca o soluție, un răspuns pozitiv la o situație critică. Decizia de a divorța este rareori una ușoară, iar motivele care conduc la o asemenea opțiune pentru ruperea iremediabilă a relațiilor dintre soți ating, de cele mai multe ori, cele mai intime resorturi ale psihicului uman. Totodată, chiar și în cele mai „liberale” spații geografice și temporale, divorțul unui cuplu produce valuri concentrice de consecințe, care nu se limitează la familie, cercul de prieteni și cunoștințe, ci se resimt, într-o măsură mai mică sau mai mare, în comunitate și, la limită, în întreaga societate. Fără a mai vorbi de modificările de nume, statut civil, relații obligaționale de întreținere, regim juridic al eventualelor bunuri dobândite în comun de foștii soți și alte schimbări pe care divorțul le produce în realitatea socio-juridică, desfacerea unei căsătorii nu este doar o „afacere privată” a părților, care să nu intereseze dreptul. Mai ales, dacă din căsătorie au rezultat copii, desfacerea acesteia nu are cum să rămână indiferentă în ochii legii, care, mai presus de interesele unei persoane sau alteia, trebuie să ocrotească interesele tuturor celor aflați sub reglementarea ei. Din punctul de vedere al sociologiei, familia reprezintă “grupul social fundamental, care asigură menţinerea continuităţii biologice a societăţii prin procreare, îngrijirea și educarea copiilor, precum și menţinerea continuităţii culturale prin transmiterea către descendenţi a limbii, obiceiurilor, modelelor de conduită”. Familia îndeplineşte, în raport cu individul şi cu societatea, funcţii fundamentale, accentul punăndu-se pe ansamblul și natura relaţiilor manifestate în grup, ca şi pe latura dinamico-funcţională care conferă specificitate familiei, în raport cu alte forme de comunitate. Relaţiile de familie au un caracter de complexitate ce nu îl mai întălnim la alte categorii sociale, dat fiind faptul că, în cadrul relaţiilor de familie, apar aspecte morale, psihologice,

fiziologice şi economice între cei care formează comunitatea de viață şi interese. Privind din prisma ştiinţelor juridice, familia “desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopţia), precum şi din alte raporturi asimilate”. Noţiunea sociologică şi cea juridică a familiei, în mod obişnuit, se suprapun, dar există situaţii cand aceasta corespondenţa nu se mai aplică. De exemplu, cand un copil este încredinţat unei instituţii de ocrotire încetează relaţiile de fapt între el și părinţii săi, dar nu şi cele juridice care se exprimă prin obligaţia de a plătii contribuţia la întreţinerea copilului. Putem spune că trebuie făcută distincţie între raporturi faptice, sociologice de familie şi raporturile juridice de familie. Relaţiile de familie prezintă aspecte personale, nepatrimoniale, şi aspecte patrimoniale. Căsătoria, ca principal izvor al familiei, poate fi definita astfel “uniunea liber consimţită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele imperative ale legii”. Menţionăm că actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract. Din această definiţie a căsătoriei decurg mai multe caractere : este uniunea dintre un bărbat și o femeie, este liber consimţită, este monogamă, se încheie în formele cerute de lege, are un caracter civil, se încheie pe viață, se întemeiază pe deplină egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie și se încheie în scopul întemeierii unei familii. Ca o reflectare a schimbărilor sociale la care asistăm în Europa și în întreaga lume, dar și a opțiunii legiuitorului român pentru modernizare și înnoire normativă, în ultimii ani s-au produs, în ţara noastră, considerabile modificări legislative în privința divorţului. Procesul de schimbare a reglementărilor din domeniu este strâns legat de încercările de reformă legislativă postdecembriste și s-a cristalizat odată cu adoptarea Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, cu intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009, privind Codul civil şi a Legii nr. 134/2010, privind Codul de procedură civilă. Prin adoptarea acestor acte normative, legiuitorul a adus îmbunătăţiri radicale în materia modalităţilor de desfacere a căsătoriei. Noile reglementări au realizat o liberalizare semnificativă a divorţului, percepută la nivel social ca binevenită, poate și ca o consecință a deceniilor de politică legislativă excesiv de intervenționistă, în domeniul desfacerii căsătoriei. În ceea ce priveste cerea de divorț, spre deosebire de vechea reglementare, în Noul Cod de procedura civila nu mai exista condiția ca cererea de divorț să fie depusă personal de către reclamant. S-a urmarit de asemenea, o flexibilizare a condițiilor de formă și fond a acestei cereri. Conform art. 904 NCPC cererea va cuprinde, în mod special, numele copiilor minori ai soților ori adoptați de aceștia, cât și toate celelalte elemente prevăzute în cererea de chemare în judecată, conform dreptului comun în materie, referitoare la elementele de identificare ale părților, eventualilor mandatari, obiectul cererii, motivare în fapt și în drept, mijloacele de probă și semnatura. Dacă părțile au ajuns la o întelegere, prin procedura medierii, cu privire la desfacerea căsătorie și a capetelor accesorii divorțului, această întelegere va fi anexată la cererea introductivă de divorț. 

PĂRȚILE

În speța analizată, reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâtul D.I., solicitând instanței ca prin hotararea ce o va pronunța să dispună: desfacerea căsătoriei părților din culpa soțului pârât, încredințarea către reclamantă, spre creștere și educare, a copiilor minori rezultați din căsătorie, cu obligarea pârâtului la plata unei pensii de intreținere pentru minori, precum și revenirea reclamantei la numele purtat înainte de căsătorie.



OBIECTUL

Această speță are ca și obiect desfacerea căsătoriei părților din culpa soțului pârât. Din situația de fapt reiese că, părțile s-au căsătorit la data de 11.05.2002 și au conviețuit până în urmă cu doi ani, când s-au despărțit în fapt. Din căsătoria lor au rezultat doi copii minori. A mai artat că pârâtul este violent cu reclamanta, atât în familie, cât și în societate, provoacă scandaluri, creând un climat de teroare. A precizat că mare parte din banii pe care ea îi câștiga erau cheltuiți de pârât pentru alcool, pârâtul nefiind preocupat de familie. Pârâtul a formulat întampinare și cerere reconvențională, arătând că este de acord cu acțiunea de divorț, însă din culpa reclamantei care, de la sfârșitul anului 2009 nu s-a mai ocupat de familie, fără motiv, că el a realizat venituri și a întreținut familia. Pârâtul a mai arătat că reclamanta nu-i mai acorda atenție, plecând în cele din urmă cu copiii din domiciliul conjugal. Pe cale reconvențională, acesta a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa reclamantei și încredințarea către el a minorului D.I.C., spre creștere și educare. În cauză s-a dispus citarea Autorității Tutelare din cadrul Primăriei com. C, jud. V și cea din cadrul Primăriei com. R, care au efectuat ancheta socială. 

SOLUȚIA

În ceea ce privește cererea principală, din declarațiile martorilor audiați rezultă că relațiile dintre soți s-au deteriorat datorită comportamentului violent al pârâtului față de reclamantă, pe care a lovit-o în mai multe rânduri, de față și cu cei doi minori. Pârâtul a avut un astfel de comportament nu numai în familie, ci și în societate, chiar în spitalul în care era internată D.M., fetița celor doi, neținând cont de bună-cuviință și de situația în care se află minora. Deși pârâtul a încercat să plaseze vina deteriorării relațiilor conjugale asupra reclamantei, acuzând-o de o relație extraconjugală, afirmând că există suspiciuni, întrucât a fost văzut un tânăr venind la locuința pârâților când pârâtul era plecat în altă localitate la muncă, instanța constată probele administrate nu confirma acest aspect, tânărul despre care au relatat martorii propuși de pârât fiind solicitat de mai multe persoane pentru efectuarea unor transporturi cu căruța. S-a reținut, în schimb, că reclamanta a fost supusă unor suferințe reale din partea pârâtului, încă de acum 3 ani, ceea ce face ca nemulțumirea pârâtului față de lipsa unei afecțiuni din partea reclamantei și plecarea ei de acasă să fie insignifiantă și neintemeiată. Întrucât relațiile dintre soți sunt grav vătămate, iar comportamentul soțului pârât este un real pericol pentru reclamantă, dar și pentru copii, deoarece pârâtul nu a evitat ca aceștia să asiste la violențe, acest lucru urmând a se răsfrânge asupra sănătății psihice și morale a copiilor. Având în vedere cele reținute, această căsnicie nu poate fi menținută cu prețul sănătății fizice și psihice și chiar al vieții reclamantei. Prin urmare, instanța a considerat cererea principală ca fiind intemeiată, a admis-o și a pronunțat desfacerea căsătoriei din culpa soțului pârât. Referitor la cererea de încredințare spre creștere și educare a copiilor minori, din probele administrate se reține că minorii locuiesc cu reclamanta în domiciliul mamei reclamantei, în com. R, jud. V, unde sunt condiții bune de viață.

Reclamanta se preocupă îndeaproape de minori, în special de minora D.M.M., în varstă de 3 ani, care este grav bolnavă și necesită îngrijire permanentă. Reclamanta este ajutată în creșterea copiilor de mama și fratele reclamantei. Minorul D.I.C., în varstă de aproximativ 7 ani, frecventează grădinița într-o localitate învecinată, transportul fiind efectuat cu autobuzul școlar. Din declarația sa aflată la fila 37, instanța reține că acesta este atașat de mama sa, fiind totodată afectat de comportamentul violent al tatălui prin aceea că un copil nu ar trebui să cunoască aspecte urâte din viața adulților. În acest sens este și opinia psihologului care l-a intervievat și care a concluzionat în raportul de evaluare că minorul are nevoie de un climat familial sigur, armonios și nonconflictual. Este cunoscut, de asemenea, faptul că părinții constituie un model pentru copii, iar pârâtul nu constituie un model pozitiv pentru minori, mai ales pentru minorul I. În ceea ce privește susținerea pârâtului că minorul este obișnuit cu bunicii pârâtului, acest aspect nu impiedică încredințarea copilului către mama sa, deoarece relația cu aceasta nu a fost ruptă, iar la vârsta sa, minorul are o capacitate mare de adaptare, astfel cum a opinat și psihologul. Pe de altă parte, împlicarea pârâtului în creșterea, educarea și întreținerea copiilor nu a fost semnificativă în timpul conviețuirii. Faptul că, după plecarea reclamantei din domiciliu, pârâtul le-a dus copiilor alimente și o vacă, face parte din obligația sa de părinte și nu atrage după sine o recompensă. La luarea deciziei de încredințare a copilului, instanța trebuie să aibă în vedere, drept criteriu esențial, interesul superior al minorului, reglementat de art. 32 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care statuează că minorul are dreptul de a fi crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială, potrivit cu însușirile sale, spre a-l face folositor societății. Sunt esențiale atașamentul minorilor fată de reclamantă, preocuparile reclamantei pentru soarta lor, nevoia de siguranță, afecțiune și stabilitate. De asemenea, trebuie precizat că nu este în interesul celor doi frați să fie despărțiți, spre a fi încredințați câte unul fiecarui părinte. În consecință, pentru considerentele expuse, instanța a admis cererea și a încredințat minorii reclamantei, spre creștere și educare. De asemenea, instanța a obligat pârâtul să contribuie la întreținerea, creșterea, educarea și învățătura minorilor D.M.M. și D.I.C., prin plata unei pensii de întreținere calculată la nivelul venitului minim net pe economie, în cota de 1/4, conform art.94 din Codul familiei (întrucât nu realizează venituri constante din muncă), în cuantum de 152 lei lunar, adică 76 lei pentru fiecare minor, de la data formulării cererii, 21.06.2010, până la majoratul acestora sau până la intervenirea altei cauze legale de modificare sau stingere a acestei obligații. Totodată, instanța a dispus ca reclamanta să revină la numele anterior căsătoriei, acela de D. Referitor la cererea reconvențională, pentru considerentele avute în vedere la admiterea cererii de încredințare a minorilor către reclamantă, instanța a respins cererea reconventională formulată de către pârât. Pârâtul nu va fi însa lipsit de dreptul de a menține legaturi personale cu minorii, potrivit dispozițiilor art. 43 și art. 101 C. fam., art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Instanța atrage însa atenția părinților să evite certurile și orice situație tensionantă în prezența copiilor, acest lucru afectând caracterul lor și însăși relația copiilor cu părinții.

Cu privire la cheltuielile de judecată, conform art. 274 Cod procedura civila, a obligat pârâtul, aflat în culpa procesuală, să plătească reclamantei suma de 539 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat. 

CONCLUZIILE PRIVIND SOLUȚIA PRONUNȚATĂ DE INSTANȚĂ

Această speță reflectă complexitatea problemelor de drept ridicate în soluționarea cauzelor în care sunt implicați minori, în principal din perspectiva ocrotirii interesului superior al acestora, pe care Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 5 martie 2014, republicată și actualizată în 2016 îl ridica la rangul de principiu, prin intermediul articolului nr. 6 alineatul (1) lit.a). Modalităţile de desfacere a căsătoriei reprezintă diferitele căi prin care soţii pot pune capăt căsniciei lor. Astfel, aceştia se pot adresa instanţei de judecată, notarului public ori ofiţerului de stare civilă pentru a solicita desfacerea căsătoriei lor. Alături de acestea mai există desigur separarea în fapt a soţilor, modalitate care însă nu produce efecte juridice, iar din punct de vedere legal căsătoria acestora valabil încheiată continuă să existe. Cunoaşterea acestor modalităţi este esenţială pentru ca soţii să înţeleagă atât procedura de desfacere a căsătoriei cât şi posibilităţile pe care aceştia le au la îndemână pentru a obţine desfacerea căsătoriei într-un timp cât mai scurt, mai puţin costisitor şi mai puţin traumatizant. Consimţământul soţilor reprezintă un concept a cărui importanţă depinde de modalitatea de desfacere a căsătoriei aleasă de către soţi, reprezentând voinţa acestora, liber exprimată şi neviciată de a pune capăt căsătoriei lor. Până la data de 1 octombrie 2011, materia divorţului era reglementată în Codul Familiei, adoptat prin Legea nr.4 din 4 ianuarie 1954, în Capitolul 4 – Desfacerea căsătoriei,articolele 37-44. De la această dată, Codul Familiei este abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil, astfel că toate reglementările referitoare la persoane şi relaţiile de familie se regăsesc în cuprinsul acestuia, în Cartea a II-a – Despre familie, Capitolul VII – Desfacerea căsătoriei, articolele 373-404 şi Cartea a VII-a – Dispoziţii de Drept internaţional privat, Capitolul 2 – Familia, Secţiunea 1 – Căsătoria, 3.Desfacerea căsătoriei, articolele 2597 – 2602. În cadru Codului de procedură civilă, Cartea VIProceduri speciale, Capitolul VI – Divorţul, prin articolele 607-619 se regăsesc normele referitoare la procedura divorţului. Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, procedura divorţului era reglementată de art. 37 şi urm. Codul familiei, şi de art. 607 şi urm. Cod procedură civilă. Pe scurt, desfacerea căsătoriei se putea realiza: “prin acordul părţilor, la cererea ambilor soţi; atunci când din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi erau grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai era posibilă; la cererea aceluia dintresoţi a cărui stare de sănătate făcea imposibilă continuarea căsătoriei” – art. 37 din Legea nr.4/1953. Divorţul putea fi pronunţat din vina unuia dintre soţi sau din culpă comună (vina ambilor soţi). În ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească, noul Cod civil păstrează acelaşi registru ca şi vechea reglementare. Articolul 379 reiterează divorţul din culpa unuia dintre soţi sau din culpă comună. Legiuitorul creează şi posibilitatea ca soţul nevinovat de producerea divorţului să solicite soţului vinovat despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin desfacerea căsătoriei. Astfel, art. 388 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil statuează: “Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prindesfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească.” Admiterea unei astfelde cereri este, bineînţeles, condiţionată

de dovedirea acestui prejudiciu, prejudiciu care trebuiesă fie cert şi să fi fost determinat de desfacerea căsătoriei. Mergând mai departe cu prezentarea efectelor divorţului în noua reglementare, observăm că la desfacerea căsătoriei soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. În lipsa unui acord în acest sens, păstrarea numelui poate fi încuviinţată de instanţă, numai dacă există motive temeinice în interesul unuia dintre soţi sau în interesul superior al copilului, în speța prezentată, reclamanta solicitând revenirea la numele anterior. Revenind la celelalte efecte juridice ale divorţului, constatăm că şi în noua reglementare, instanţa care soluţionează divorţul se va pronunţa prin aceeaşi sentinţă şi asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii minori din căsătorie. Referitor la acest aspect,menţionăm că primează interesul superior al minorului. În lumina dispoziţiilor art. 397-403din noul Cod Civil, în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor părinteşti, se observă că legiuitorul oferă o abordare inedită. Se introduce conceptul de autoritate părintească iar regula generală este că aceasta se exercită în comun de ambii părinţi chiar şi ulterior desfacerii căsătoriei. Cu toate acestea, reţinând dispoziţiile art. 398 din Legea nr. 287/2009, “…dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.” Aşadar, observăm că dispare noţiunea de încredinţare a minorului ca urmare a divorţului, astfel cum aceasta era definită de vechea reglementare. Totodată, prin sentinţa de divorţ, instanţa de judecată se va pronunţa şi asupra locuinţei minorului, care va fi la părintele cu care locuieşte “în mod statornic”, sau dacă până la desfacerea căsătoriei copilul a locuit cu ambii părinţi, la unul dintre ei, bineînțeles ţinând seama de interesul superior al copilului. În continuare, dispoziţiile art. 401 din Legea nr. 287/2009 reiterează atât dreptul părintelui separat de copilul său de a avea legături personale cu acesta cât şi posibilitatea sesizării instanţei de judecată cu o cerere în acest sens în situaţia în care există neînţelegeri. În conformitate cu prevederile art. 402 şi art. 499 din Legea nr. 287/2009, prin sentinţă de divorţ, instanţa va stabili contribuţia fiecăruia dintre părinţi la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale copilului. Aceste obligaţii se vor executa în natură. Se păstrează şi posibilitatea stabilirii unei pensii de întreţinere în bani în favoarea minorului prin sentinţa de divorţ, în situaţia în care se probează că părintele nu îndeplineşte această obligaţie de bună voie. Valoarea pensiei de întreţinere va fi stabilită într-o sumă fixă sau într-o cotă procentuală de “până la o pătrime din venitul lunar net al părintelui pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii” – art. 529 al. (2)din Legea nr. 287/2009. Aşadar, Legea nr. 287/2009 reconfirmă prezumţia că părinţii onorează de bună voie cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale copilului. Numai în situaţia în care se dovedeşte că părintele nu participă de bună voie la cheltuielile de mai sus, acesta poate fi contrâns de către instanţa de judecată, la plata unei pensii în bani. Concluzionand, în reglementarea noului Cod civil – art. 373 lit.b), art.379-380, se poate pronunţa divorţul din culpă atunci când din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Elementul de noutate este adus, însă, de posibilitatea pronunţării divorţului chiar dacă în totalitate culpa aparţine reclamantului.

Motivele de divorţ invocate şi dovedite în cursul procesului permit instanţei, în prezent, să stabilească culpa unuia sau a ambilor soţi în destrămarea căsniciei. Cu toate că divorţul nu intervine exclusiv cu titlu de sancţiune îndreptată împotriva soţului ori a soţilor vinovaţi, ci deopotrivă ca remediu pentru o stare de fapt ce a devenit de nesuportat pentru cel puţin unul dintre soţi, stabilirea sau repartizarea culpei este relevantă sub aspectul admisibilităţii cererii de divorţ, precum şi al efectelor desfacerii căsătoriei.