DISERTATIE 20 IUNIE Tot [PDF]

Zitiervorschau

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………………..4 CAP. 1. INCURSIUNE ÎN ARTA COMUNICĂRII.........................................................4 1.1.

Definirea conceptului de comunicare............................................................4

1.2.

Etape în evoluția cercetărilor asupra comunicării..........................................5

1.3.

Forme ale comunicării umane........................................................................6

1.4.

Funcțiile comunicării..................................................................................... 8

1.5.

Conceptul de comunicare didactică............................................................... 9 1.5.1. Tipurile comunicării didactice în procesul instructiv-educativ....11

CAP. 2. COMUNICAREA ÎN SPAȚIUL ȘCOLAR ........................................................14 2.1. Predarea - act de comunicare educaţională eficientă........................................14 2.2. Procesul de comunicare didactică……………………………………………..16 2.3. Reguli pentru o comunicare didactică eficientă……………………………… 18 2.3.1. Blocaje în comunicarea didactică..............................................................20 2.4. Abordarea didactică a competenţelor de comunicare........................................20 2.4.1. Competenţa de comunicare a profesorului – o aptitudine pedagogică.......22 CAP.3. EXPERIMENT PRIVIND EFICIENŢA DEZVOLTĂRII COMPETENŢELOR DE COMUNICARE ALE ELEVILOR DIN CICLUL GIMNAZIaL …………………24 3.1. Argument...........................................................................................................24 3.2. Scopul cercetării................................................................................................24 Cercul de Limba și Literatura Română ,,Arta comunicării’’....................................25 3.3. Obiectivele şi ipotezele......................................................................................25 3.4. Lotul investigat..................................................................................................26 3.5. Metodele utilizate..............................................................................................26 3.6. Procedură...........................................................................................................27 3.6.1. Rezultate.....................................................................................................28 3.6.2. Discuţii.......................................................................................................29 3.6.3. Limite şi direcţii viitoare de cercetare........................................................30 CONCLUZII FINALE...................................................................................................... .32 ANEXE.................................................................................................................................33 BILBLIOGRAFIE...............................................................................................................37 1

Introducere În încercarea de a sintetiza mulţimea variabilelor identificate în definiţiile comunicării ne-am focalizat demersul asupra comunicării cu funcţie didactică, interesul central fiind atribuit componentelor prin care sursa (cadrul didactic) transmite un mesaj receptorului (elevului/studentului) cu intenţia de a-i forma/dezvolta un comportament comunicativ utilizând doar acele elemente din aria comunicării ce oferă un plus de claritate şi concretizare specificului acestui câmp de cercetare. Această perspectivă generează oportunitatea reflecţiei didactice în legătură cu viziunea asupra actului de comunicare drept cadru structurat instrumental, comunicarea referindu-se la acţiunea de trimitere şi receptare a mesajelor care au loc într-un context, presupune anumite efecte, pot fi deformate de zgomote şi furnizează oportunităţi de feed-back. În accepţia autoarei Ciobanu O., comunicarea didactică este o formă particulară a comunicării umane indispensabilă în vehicularea unor conţinuturi determinate, specifice unui act de învăţare sistematică şi asistată, ce presupune un raport bilateral profesor – elev şi vizează o interacţiune de tip feed-back privind atât informaţiile explicite, cât şi cele adiacente intenţionate sau formate în cursul comunicării. Printre caracteristicile definitorii ale comunicării didactice sunt menţionate: 1) caracterul pronunţat explicativ (se acordă mare importanţă înţelegerii de către elevi a mesajului); 2) structurarea conform logicii pedagogice a ştiinţei predate; 3) rolul activ al profesorului, ca emiţător şi receptor, în selectarea informaţiilor; accesibilizându-le, organizându-le şi, mai ales, personalizându-le în funcţie de destinatar şi de cadrul în care se transmit; evident se ghidează inclusiv după programă şi manual; 4) dominrea comunicării verbale iniţiată şi susţinută de profesori (60-70%) precum şi tutelarea de către profesori a actului de comunicare; 5) funcţiile evaluativă şi autoevaluativă, în egală măsură pentru educat şi educator, ţintind atingerea finalităţilor propuse, acoperirea nevoilor şi intereselor elevilor (Ciobanu, 2003, p 18-19). Prin urmare, scopul principal al acestei lucrări este de a aborda perspectivele asupra dezvoltării competenţelor de comunicare ale elevilor din ciclul gimnazial. Noţiunea de competenţă de comunicare a evoluat foarte mult, înglobând astăzi domenii de cunoaştere din ce în ce mai vaste. Competenţa de comunicare este considerată de mulţi autori ca o capacitate globală care cuprinde capacităţi comunicative ale indivizilor dobândite de-a lungul vieţii.

2

Acestea pot fi îmbunătăţite prin aplicarea unei metodologii speciale care ar contribui la dezvoltarea competenţei de comunicare. Şcoala are o singură finalitate - pregătirea elevului pentru activitatea ulterioară, dezvoltarea competenţelor acestuia. Astfel, elevul studiind de-a lungul anilor, trebuie să ajungă o persoană capabilă de a se orienta în viaţă prin comunicarea eficientă în diferite situaţii, aptă să-şi exprime atitudinea faţă de valorile etice şi estetice, pregătită să-şi achiziţioneze în mod independent cunoştinţele şi competenţele solicitate – o personalitate cu un ansamblu de cunoştinţe, atitudini şi competenţe de comunicare formate pe parcursul şcolarităţii. Pentru a fi pregătiţi pentru viaţă şi în viaţă, în şcoală în primul rând, elevii au nevoie de dobandirea si dezvoltarea competenţelor de comunicare. Lucrarea prezentă este un studiu calitativ axat pe dezvoltarea abilităţilor de comunicare la elevii din ciclul gimnazial prin activități didactice integrate, prin identificarea strategiilor optime, în raport cu rezultatele preconizate. Scopul urmărit nu este doar acela de dezvoltare a competențelor de comunicare, cât și sprijinirea elevilor care se confruntă adesea cu probleme de comunicare. E foarte important să-l ajutăm pe elev să-şi descopere potenţialul, să acţioneze apelând la arta cuvântului pentru a găsi soluţii la problemele cu care se confruntă. Partea de cercetare cuprinde proiectarea, organizarea cadrului adecvat pentru îmbunătățirea competențelor de comunicare prin identificarea strategiilor aferente rezultatelor preconizate precum şi medierea unui set de activităţi din experimente privind eficienţa dezvoltării competenţelor integrate în predarea limbii române la elevii din ciclul gimnazial. Pentru eşantionul unic de subiecţi s-a avut in vedere atât dezvoltarea abilităţilor de comunicare cât și creşterea nivelului performanţelor şcolare şi stabilirii unor relaţii interpersonale pozitive. În concluzie, putem afirma faptul ca rolul profesorului este unul extrem de complex, cu un impact definitoriu asupra formarii elevilor. Profesorul este în același timp organizator, facilitator, antrenor, ghid, coordonator, moderator, consilier, cu o conduită impecabilă, intr-o continuă perfecționare ştiinţifică şi pedagogică.

3

CAP. 1. INCURSIUNE ÎN ARTA COMUNICĂRII

1.1.

Definirea conceptului de comunicare Nevoia şi posibilitatea de comunicare sunt atribute ale oamenilor. Comunicarea are o

mulţime de înţelesuri, scopuri şi tot atâtea forme de manifestare şi exprimare. Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Trebuie precizat

de la început că vorbăria nu este comunicare. Există

numeroase diferenţe între ,,a spune” şi ,,a comunica” sau între ,,a auzi” și ,,a asculta”. “ A spune” este un proces într-un singur sens, iar ,,a comunica” presupune transfer de informaţie în ambele sensuri, adică feed-back. Comunicarea reprezintă ştire, veste, înştiinţare, relaţie, raport, legătură. Etimologic conceptul comunicare provine din latinescul ,,comunis” însemnând stăpânit în comun sau aşa cum preciza Noica, din latinescul ,,comunico”, însemnând a uni, a împărtăşi. În esenţă, ,,a comunica” înseamnă ,,a fi împreună cu“, ,,a împărtăşi şi a te împărtăşi”, ,,a realiza o comunicare de gând, simţire, acţiune”. Această viziune analitică asupra comunicării reprezintă una din cele mai valoroase direcţii teoretice contemporane (R. Ghiglione, apud B. Bălan, Şt. Boncu, C. Cosmovici, C.Cucoş coord. , 1998, p. 223). Nu există o definiţie concretă a comunicării, tocmai de aceea Ross (Ross, 1986, p.8) oferă un inventar al definiţiilor comunicării:  ,,comunicarea reprezintă interacțiunea socială prin simboluri și mesaje” (George Gerbner);  ,,comunicarea se petrece în clipa în care persoanele atribuie semnificaţie mesajelor referitoare la comportament” (C. David Mortensen);  ,,comunicarea este un proces de vehiculare a informaţiei în vederea reducerii incertitudinii” (Berger);  ,,comunicarea îşi focalizează interesul central pe acele situaţii comportamentale în care o sursă transmite un mesaj unui receptor, cu intenţia manifestă de a-i influenţa comportamentele ulterioare’’ (Gerard R. Miller); După cum se poate observa, nu se poate da o definiţie exactă comunicării, însuşi Ross remarcând faptul că actul de comunicare reprezintă un proces mutual, întotdeauna schimbător, dinamic şi reciproc,

unde fiecare parte o influenţează pe cealaltă in fiecare clipă.

Comunicarea nu este echivalentă cu ceea ce avem noi în minte, cu gândurile, sentimentele, ideile, visurile, valorile noastre, ci ea se referă la ceea ce suntem noi în măsură să împărtășim altora, deci este un act dinamic prin care două lumi interioare interacţionează. Comunicarea este ceea ce trăim împreună cu altul, adică relaţia interumană. Actul comunicării, atât în 4

societate cât şi în şcoală, se bazează pe următoarea ecuaţie: Comunicarea = informaţie și relație. Studiind conceptele teoretice și diveresele definiții ale comunicării, pentru mine, comunicarea este o activitate umană de socializare, inevitabilă, extrem de importantă și complexă care presupune transmiterea unor conținuturi și semnificații (informații, mesaje, idei, decizii etc.), în vederea producerii unor efecte generatoare de feed-back și de schimbări cu scopul atingerii unor obiective.

1.2.

Etape în evoluția cercetărilor asupra comunicării Cu 2500 de ani în urmă, în Grecia antică, mai întâi în Siracuza și apoi în Atena,

cetățenii liberi răsturnau regimurile tiranice și stabileau primele reguli de conviețuire democratică. Legile acelor vremuri prevedeau ca fiecare cetățean să fie propriul său avocat și să-și pledeze singur cauza în procese, indiferent dacă era acuzat sau acuzator. Nu puteau fi angajați avocați profesioniști, iar pledoariile trebuiau susținute în față a zeci sau sute de jurați. Arta de a comunica convingător s-a numit atunci retorică. Interesul pentru însușirea acestei arte și, în consecință, studiul comunicării umane au devenit predominante în epocă, alături de arta și știința războiului. Prima accepțiune a noțiunii de retorică, cuvânt de origine greacă, a fost aceea de știință și arta de a convinge. Retorica viza cu precădere, comunicarea în sfera juridică și politică. Un secol mai tîrziu, Platon (427-347 i. H) a introdus retorica în viața academică greacă, așezînd-o alături de filosofie. Ea nu era considerată neapărat o știință, pentru că nu urmărea cunoașterea a ceea ce este corect sau incorect, rațional sau irațional, ci cunoașterea slăbiciunilor umane pentru a le putea controla și folosi în atingerea scopurilor propuse. Aristotel (384-322 i.H.), studentul lui Platon, scrie celebra sa lucrare "Rethorike" care deschide noi drumuri în studiul sistemelor de comunicare umană. Totodată, Aristotel elaborează primul tratat de logică (Organon) în care descoperă silogismul și construiește tipul de raționament și argumentație bazate pe silogism. Urmează progresele înregistrate de filosofii români și distincția dintre teoria și practica comunicării umane: teoria este retorica, practica este oratoria. Unul dintre teoreticienii și marii practicieni ai timpului rămâne Cicero (106-43 i.H.). În ultimele decenii, științele comunicării umane cunosc o dezvoltare explozivă. Apare și se dezvoltă "Analiza tranzacțională" (Eric Berne, anii '60), "Programarea neuro-

5

lingvistică" (Richard Bandler și John Grinder, anii 70) și tehnicile școlii de psihologie și comunicare de la Palo Alto (Șoitu, 2001, p 18-19). În toate timpurile și, cu atît mai mult în lumea de azi, educația și învățarea nu pot exista în afara comunicării umane. A comunica înseamnă a pune ceva în comun. Între oameni, a comunica înseamnă a pune în comun idei, fapte, opinii, emoții și sentimente. Acestea circulă de la un partener la altul, sub forma de mesaje. În consecință, a comunica înseamnă a emite, transmite și recepționa mesaje. Odată emis și recepționat, mesajul aparține, în comun, atât celui care a "dat" cât și celui care a "luat". Omul emite mesaje atunci când vorbește, când scrie, când indică un obiect sau o imagine ca și atunci când zâmbește, se încruntă sau răspândește un anumit miros. Când ascultă, citește, privește sau pipăie, el recepționează mesaje. Comunicarea umană este un proces de predare-primire, adică unul de tip tranzacțional, prin care oamenii schimbă și transferă semnificații de la un individ la altul, către un grup uman mai restrîns sau către publicul larg.

1.3.

Forme ale comunicării umane Comunicarea este un element esențial al vieții sociale. Ea nu este însă un dat, ci un

produs al vieții sociale. În societățile moderne cel puțin, asistăm la o diversificare deconcentrată a sistemelor de comunicare umană, semn evident că facilitarea unei relații cât mai adecvate și cât mai profitabile cu ceilalți se face prin intermediul sistemelor de semne (Sălăvăstraru, 2004, p.182). În ceea ce priveşte clasificarea tipurilor de comunicare există mai multe criterii de analizat: 1. După criteriul în care individual sau indivizii participă la procesul de comunicare distingem următoarele forme: - comunicarea intrapersonală (cu sine însuşi); - comunicarea interpersonală (între două persoane); - comunicarea în grup mic (în cazul unei relaţii grupale de tipul faţă în faţă). 2. După criteriul de realizare a procesului de comunicare avem următoarele forme: - comunicare verticală (între parteneri cu status-uri inegale); - comunicare orizontală (între parteneri cu status-uri egale). 3. În funcţie de relația dintre emițător și receptor distingem: 6

- comunicare unidirecţională (nu interesează feedback-ul); - comunicare multidirecţională (cu feedback determinat de prezenţa interacţiunii Emiţător – Receptor). 4. În funcţie de natura conţinutului: - comunicare referenţială (vizează un anumit adevăr ştiinţific); - comunicare operaţional-metodologică (vizează înţelegerea acelui adevăr, felul în care trebuie operat pentru ca acel adevăr să fie descifrat); - comunicare atitudinală (valorizează cele transmise, situaţia comunicării şi partenerul); - comunicare verbală; - comunicare nonverbală; - comunicare mixtă; - comunicare pareverbală. Cercetătorii de la celebrul Institute of Mental Research, înființat în anul anul 1958 la Palo Alto, studiind mecanismele comunicării și considerând că „totul este o comunicare” au formulat mai multe principii, cunoscute drept „axiomele comunicării” (M. Dinu, 2000, pp. 99-107): 1) Comunicarea este inevitabilă. Într-o situaţie de interacţiune, ea exprimă faptul că orice comportament are valoarea unui mesaj, deci este o comunicare. Dacă admitem faptul că, în cadrul unei interacţiuni, orice comportament are valoare de mesaj, adică reprezintă o comunicare, rezultă că, vrem, nu vrem, nu putem să nu comunicăm” (Sălăvăstru, 2004, p.182). 2) Comunicarea este un proces ce se desfăşoară la două niveluri, informațional şi relaţional. Orice comunicare presupune vehicularea unui conţinut informaţional dar ea implică şi o relaţie între persoanele care comunică. Nivelul relaţional conţine indici de interpretare a conţinutului comunicării. El ne arată cum trebuie înţeles conţinutul şi care este natura relaţiei dintre persoanele aflate în interacţiune comunicaţională. 3) Comunicarea este un proces continuu. Comunicarea trebuie înţeleasă ca un flux neîntrerupt de schimburi informaţionale între parteneri. 4) Fiinţele umane folosesc două moduri de comunicare: digital şi analogic. În comunicarea umană, obiectele, în sensul cel mai larg al termenului, pot fi desemnate în două moduri complet diferite. Le putem reprezenta prin ceva asemănător (un desen, de exemplu) sau le putem desemna printr-o denumire convenită, un nume. În primul caz, vom vorbi de comunicare analogică, iar în al doilea, de comunicare digitală. Omul este singurul organism capabil să utilizeze cele două moduri de comunicare. 7

5) Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, după cum se întemeiază pe egalitate sau diferenţă. Relaţiile interumane se bazează fie pe egalitate, fie pe diferenţă. În relaţiile de la egal la egal, partenerii au tendinţa să adopte un comportament în oglindă, interacţiunea lor fiind denumită simetrică. Geloziei i se răspunde cu gelozie, agresivităţii i se răspunde cu agresivitate, lăudăroşeniei i se răspunde cu lăudăroşenie. În relaţiile de complementaritate, comportamentul unuia dintre parteneri îl poate completa pe al celuilalt (ex.: comportament de autoritate, comportament de supunere). 6) Comunicarea este ireversibilă. Orice act de comunicare este ireversibil, în sensul că, odată produs, nu mai putem interveni asupra lui. Comunicarea este un act social. Acest act poate fi voluntar sau involuntar, conştient sau nu. Prin interacţiune, orice comportament dobândeşte valoarea unui mesaj, deci este o comunicare. Se regăseşte exprimată aici formula-slogan a Şcolii de la Palo Alto: „Este imposibil să nu comunici". Fiecare situaţie de comunicare e unică, iar emiţătorul este un creator care furnizează prin mesajul său un ansamblu de informaţii, în funcţie de viziunea sa asupra obiectului comunicării, de structurile cognitive, de reprezentările situaţiei de comunicare şi ale interlocutorului, de statutul său social şi, nu în ultimul rând, de prejudecăţile şi stereotipurile care vor determina natura relaţiilor lui cu interlocutorul” (Abric, 2002, p.15).

1.4. Funcțiile comunicării: Comunicarea este cheia individului spre societate. Lipsa comunicării determină o îndepărtare iminentă faţă de grup, echipă, societate. Grupul înseamnă reguli, reputaţie, ţel, muncă în echipă. Atâta timp cât există o bună comunicare există şi un randament maxim. Comunicarea interpersonală este vitală deoarece poate fi un mijloc eficient de soluţionare a problemelor, prin funcţiile pe care le îndepineşte. Prima funcție se referă la înțelegere și cunoaștere. Astfel, comunicarea sprijină atât o mai bună cunoaștere de sine cât şi cunoaşterea celorlalţi. Mai mult aceste două tipuri de cunoaştere sunt interdependente: atunci când îi cunoaştem pe ceilalţi în procesul de comunicare, ne cunoaştem simultan propria fiinţă, învăţăm cum ne influenţează ceilalţi şi măsura în care îi influenţăm, la rândul nostru, putem spune că ne privim în ochii celorlalţi ca într-o oglindă. O a doua funcție a comunicării vizează dezvoltarea unor relaționări consistente cu ceilalți. Nu e suficient să ne dezvoltăm propriul eu în relaţie cu alţii şi să-i cunoştem. Avem 8

nevoie de comunicare, avem nevoie de relaţii prin care să împărtăşim celorlalţi realitatea noastră, să construim împreună semnificaţiile realităţii care ne înconjoară. Prin aceasta, comunicarea îndeplineşte, evident, şi o funcţie de socializare a persoanei. Cea de-a treia funcţie priveşte dimensiunea de influenţă şi persuasiune a comunicării. În comunicare putem influenţa prin argumente pro şi contra deciziile interlocutorului, dar şi comportamentul acestuia pentru a atinge anumite scopuri. Această funcţie dezvoltă ideea de colaborare şi de efort comun, în interacţiunea umană.

1.5.

Conceptul de comunicare didactică Procesul de predare-învăţare este o formă specifică de comunicare şi ca atare

întruneşte toate caracteristicile modelului oferit de teoria comunicării. Se consideră ca formă particulară a comunicării cu aplicarea în învățămînt, comunicarea didiactică ce presupune un raport bilateral profesor/elev. Comunicarea didactică în viziunea cercetătorului Cucoş C. (2002) este „un transfer complex, multifazial şi prin mai multe canale a informaţiei între două entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă simultan şi succesiv rolurile de emiţători şi receptori semnificând conţinuturi dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ” (Cucoș, 2002, p.132). O definiție des citată în lucrările de specialitate o întîlnim la autoarea Iacob L., care vorbește despre comunicarea didactică ca despre o comunicare instrumentală, direct implicată în susținerea unui proces sistematic de învățare, specificul comunicării fiind determinat de cadrul instituțional în care se efectuează și de logică specifică învățării (Iacob, 2004, p.234). În comunicarea didactică, din perspectiva demersului nostru, sunt prioritare analiza emiţătorului/profesorului şi a mesajului. Astfel, dacă profesorul are prestigiu, tact pedagogic, competenţe expresive şi elocuţionale, sau altfel spus, prin credibilitate şi atractivitate dă veridicitate mesajului transmis, putem spune că actul comunicării a fost în mare parte realizat, întrucât elevii/studenţii vor deveni şi ei actori ai acestui proces. Mesajul, informaţia codificată şi emisă sub diverse forme, semne (lingvistice, gestuale) şi imagini, poate fi analizat sub aspect: statistic, când se are în vedere doar informaţia cantitativă transmisă între emiţător şi receptor, fără a se lua în considerare înţelesul acesteia şi semantic, când accentul este pus pe calitatea informaţiei, conţinutul acesteia şi semnificaţia ei pentru actorii comunicării.

9

Eficienţa receptării mesajului depinde de factori precum: complexitatea şi dificultatea conţinutului informaţional, contextul în care se realizează comunicarea didactică, dar mai ales de modul în care este structurat mesajul (Cosmovi, Iacob, 1999, p.190). În această perspectivă, Ciobanu O. (2003) interpretează comunicarea didactică, o formă particulară a comunicării umane, indispensabilă în vehicularea unor conţinuturi determinate, specifice unui act de învăţare sistematică şi asistată (Ciobanu, 2003, p.17). Comunicarea didactică stă la baza oricărei intervenţii educative. Conţinutul cognitiv predat-învăţat în procesul didactic şi influenţarea formativă (asupra capacităţilor operaţionale, formării morale, estetice etc.) presupun o interacţiune permanentă între profesor şi elev. Astfel, comunicarea didactică este bilaterală. Comunicarea didactică este în acelaşi timp ierarhică şi reciprocă. Profesorul este cvasipermanent iniţiator al mesajului şi organizator, conducător al actului comunicaţional. Elevul trebuie să-şi interiorizeze rostul actului de învăţare, să devină doritor de a învăţa şi capabil de a o face. Pentru aceasta, fireşte, el are nevoie, indispensabil, de conducerea educatorului/profesorului. Dar fără reciprocitate în comunicare, orice intervenţie a învăţătorului are mici şanse de influenţare. Elevul este, în egală măsură cu educatorul, agent al comunicării didactice, dar iniţierea mesajului de către elev se referă mai puţin la conţinutul cognitiv al ştiinţei pe care trebuie să şi-l însuşească şi mai mult la cum poate face acest lucru. În concluzie, performanţa profesorului în comunicarea didactică, este influenţată semnificativ de următorii factori: cunoaşterea elevilor; alegerea unui context favorabil desfăşurării lecţiilor; planificarea lecţiilor (conţinuturi, obiective operaţionale care trebuie să fie specifice, măsurabile şi tangibile într-un interval de timp, strategii, evaluare); manifestarea unei atitudini corespunzătoare comunicării directe; receptarea activă a răspunsurilor elevilor; adaptarea permanentă la situaţiile de comunicare. Este important de subliniat faptul că instituția de învățământ constituie locul unde se învață comunicarea, unde se deprinde și se perfecționează comunicarea, unde se elaborează comunicarea, unde se educă (cultivă) comunicarea. Aici, comunicarea are semnificația unei valori umane și sociale, motiv pentru care educarea comunicării constituie un scop în sine, un obiectiv major al învățământului. În România, societatea civilă prin intermediul sistemului de educaţie structurat în sistsistemul de învăţământ specific, are ca ideal educaţional formarea, dezvoltarea şi integrarea armoniosă a individului în societate . Educaţia reprezintă activitatea specializată, specific umană, desfăşurată în mod deliberat, prin care se mijloceşte raportul dintre om și factorii de mediu, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societăţii si a societăţii prin intermediul omului. 10

Idealul educaţional exprimă cerinţele şi aspiraţiile unei societăţi într-o anumită etapă istorică sub forma unui model dezirabil de personalitate umană. Realizează legătura dintre ceea ce este şi ceea ce trebuie să devină omul prin procesul educaţiei. A.Comenius susţine că prin educaţie se pot influenţa oamenii, iar şcoala este “atelierul umanităţii” şi procesul de educaţie este “drumul regal” spre înţelepciune. Educaţia, aşa după cum demonstrează inclusiv etimologia acestui concept (lat. educe, educere – a duce, a conduce), nu este o activitate desfăşurată în sine şi pentru sine, ci una care urmăreşte atingerea anumitor finalităţi. Educaţia reprezintă un sistem de acţiuni informativ-formative, desfăşurate în mod conştient şi sistematic asupra subiectului uman în vederea transformării acestuia în conformitate cu finalităţile educaţionale urmărite. Educaţia formală este importantă prin faptul că facilitează accesul la valorile culturii, ştiintei, artei, literaturii și tehnicii, la experienţa social-umană, având un rol decisiv în formarea personalităţii umane, conform dezideratelor individuale și sociale. Prin intermediul acestei forme de educaţie, “în timpul anilor de studii, individul este introdus progresiv în vastele domenii ale existenței umane”. Educaţia formală are ca obiectiv formarea anumitor competenţe specifice cum ar fi: capacitatea de a recepţiona şi prelucra diferite mesaje, capacitatea de exprimare cu mijloace proprii a unui mesaj, capacitatea de adâncire a unor cunoştinţe, de creare a unor perspective şi de dezvoltare a capacităţii de reflecţie (ca o formă de comunicare intraumană). Această latură, presupune şi formarea competenţelor de comunicare orală dar şi cea de folosire a altor suporturi cu intenţia de a realiza comunicarea (limbajele audiovizuale, figurative şi chiar statice). Ea trebuie să aibă ca obiective atât cunoştinţele, atitudinile şi valorile, priceperile, competenţele, cât şi formarea modelelor comportamentale. Conform Dicţionarului de pedagogie, comunicarea didacticã este ,,parte fundamentalã a procesului de învățământ în care elevii, sub îndrumarea cadrului didactic, dobândesc noi cunostințe, reguli, formule, legi. În pedagogia tradiţională, comunicarea didactică, era considerată numai acţiune de predare, elevul având un rol de simplu receptor. Comunicarea

didacticã

reprezintă

o

formă

particulară

de comunicare,

specifică

procesului didactic.

1.5.1. Tipurile comunicării didactice în procesul instructiv – educativ Comunicarea verbală. Limbajul, ca formă specifică de comunicare verbală interumană, este un sistem de comunicare cu ajutorul limbii şi este un fenomen individual. Limbajul se învaţă în procesul de socializare a individului începând din familie şi continuând 11

în procesul multiplicării contactelor sociale ale copilului, spontane şi, de la o anumită vârstă, organizate în instituţia preşcolară şi şcolară. Comunicând între ei prin mijlocirea limbii, oamenii realizează schimburi de idei, se înţeleg reciproc, îşi organizează şi coordonează activitatea comună, realizează cunoaşterea. „Capacitatea individului de a folosi o limbă naturală în vederea comunicării cu semenii săi este, în mod esenţial o achiziţie culturală, un proces social-istoric şi nu o simplă disponibilitate biologică” (Oprescu, 1996, p.89). Limbajul este rezultatul vieţii în societate, însuşirea lui însemnând însuşirea capacităţii de utilizare a mijloacelor lingvistice. Principalul conţinut al comunicării verbale este gândirea. Cu ajutorul unităţilor lingvistice – cuvinte, propoziţii, fraze etc. – prin limbaj sunt puse în circulaţie noţiunile, judecăţile şi raţionamentele, respectiv conţinutul abstract şi generalizat al reflectării realităţii obiective în creierul uman. Funcţia principală a limbajului, aceea de comunicare, este în interdependenţă cu celelalte funcţii ale sale: cognitivă, expresivă, de semnalizare/avertizare, persuasivă, practicoperaţională, de reglaj şi autoreglaj, de control şi autocontrol. Comunicarea nonverbală este un sistem concret, perceptual sau imagistic menit să sporească accesibilitatea şi operaţionalitatea decodificării mesajului. În acest sens, în comunicarea pedagogică două categorii de limbaje au pondere mai însemnată: audio vizuală şi limbajul trupului. Audio-vizualul, materializat în înregistrări audio, filme, planşe, ilustraţii etc. ajută limbajul verbal aducând în faţa elevilor obiecte şi fenomene faţă de care ei nu au nicio experienţă. Informaţia este receptată direct, prin evidenţă, uşor, fără scriere şi lectură, fără o conceptualizare propriu-zisă. Limbajul trupului acompaniază limbajul vorbit, întregeşte şi prelungeşte semnificaţia cuvintelor. Este reprezentat de mimică, gestică, pantomimică, ţinuta fizică, mişcare, în general orice gen de expresii corporale, motorii care pot fi percepute vizual şi care alternează, sunt concomitente sau succesive mesajului verbal pentru a-l întări. Astfel, jocul fizionomiei – mobilitatea şi expresivitatea feţei – informează despre trăirile sufleteşti ce însoţesc mesajul verbal. Aceste mijloace de expresie sunt condiţionate socio-cultural şi se dobândesc prin învăţare. De aceea, profesorul trebuie să se manifeste în aşa fel încât limbajul său nonverbal să fie nu numai adecvat situaţiei, ci şi să constituie un model pentru elevi: fără gesturi exagerate, teatrale, fără artificii periferice, care îndepărtează atenţia de la mesaj, pe de o parte, şi sunt preluate de elevi prin imitaţie, pe de altă parte (Baghici, 2012, p.122). Comunicarea paraverbală se realizează prin intermediul unor elemente care însoţesc cuvântul şi vorbirea în general: caracteristicile vocii, accentul, intonaţia, pauza, 12

ritmul, debitul vorbirii, intensitatea rostirii. Aspectele paraverbale ale comunicării pot schimba, în funcţie de context, întreaga construcţie de sensuri şi semnificaţii realizată prin intermediul comunicării verbale. Paraverbalul personalizează actul comunicării: tonul vocii, ritmul, intonaţia, pot transmite informaţii despre starea afectivă a emiţătorului, despre atitudinea sau gradul de siguranţă în raport cu ceea ce spune. O semnificaţie deosebită în comunicare o are tăcerea ca modalitate de comunicare paraverbală. Paraverbalul şi nonverbalul în comunicarea instrucţională - interpersonală au un rol major. Paraverbalul reprezintă modul concret în care "curge" vorbirea noastră. De foarte multe ori însă insuccesul unei prezentări e determinat tocmai de acest aspect: constatăm că un vorbitor, cum este cadrul didactic, îi face pe elevi să fie plictisiți din cauza monotoniei discursului, altul strigă prea tare acoperind întreaga recepţie a mesajelor, iar, ceilalţi elevi / studenţi, în calitate de auditoriu nu pot să înţeleagă nimic din ceea ce doreşte să transmită cadrul didactic, fie depun eforturi substanţiale pentru pătrunderea mesajului din discurs. Concret, aspectul paraverbal al discursului nostru, conţine, ca elemente de bază, forţa sau volumul, ritmul şi fluenţa, înălţimea sau tonalitatea şi modul de articulare a cuvintelor. De regulă "manipulăm" aceste aspecte în mod inconştient, ca rezultat al înzestrării naturale sau al experienţei de viaţă. Volumul vocal trebuie să varieze de la un moment al discursului la altul; este recomandabil să se vorbească mai tare şi cu mai mult entuziasm la începutul şi la sfârşitul prezentării, pentru a sublinia obiectivele şi concluziile. Ritmul vorbirii trebuie să fie şi el variat pentru a "sparge" monotonia. E bine să se vorbească mai rar când se subliniază ideile principale, să se mărească ritmul la pasajele de tranziţie şi să se menţină alert la pasajele descriptive şi la cele familiare grupului. Tonalitatea trebuie să fie normală. Ridicarea tonului este recomandabilă pentru a sublinia ideile esenţiale şi pentru "calmarea" unei săli turbulente. Adesea se poate obţine un efect similar numai prin coborârea bruscă a tonalităţii. Tonul ascuţit poate fi considerat ca agresiv şi anticipant al unei reacţii de atac. Articularea cuvintelor trebuie să fie clară, distinctă şi corectă, fără a putea fi învinuită de "pedanterie" (mai ales la numele proprii şi la termenii de specialitate din limbile străine). În timp ce aspectul verbal şi cel paraverbal, sunt predominant conştiente şi, deci controlabile, cel nonverbal este cu precădere inconştient, ceea ce face ca posibilităţile de a-l controla să fie foarte reduse (dar nu inexistente). Procesul de comunicare este un proces complex, unul continuu, ireversibil, reciproc, cu influenţe atât în domeniul cognitiv cât şi în domeniul afectiv şi cel relaţional. Esenţiale pentru actul comunicării sunt: relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri, schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii, modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajaţi. 13

Capitolul II COMUNICAREA ÎN SPAȚIUL ȘCOLAR

2.1. Predarea - act de comunicare educaţională eficientă Subsumându-se din punct de vedere explicativ-ştiinţific, modelului comunicaţional al procesului de învăţământ, predarea ca act de comunicare pedagogică are ca obiect de studiu: - participanţii la actul de comunicare (emiţător - receptor), - canalul de comunicare, - procesele de codare şi de decodare a mesajelor, - relaţiile dintre repertorii (gradul lor de congruenţă, depăşirea barierelor de comunicare, tipurile şi formele de comunicare, comunicarea verbală dar şi comunicarea nonverbală, empatia, etc. Comunicarea, din perspectiva instrucţională a fost definită de Level & Galle (1988), ca "o comuniune a elementelor cognitive, afective cu scopul de a transmite informaţia, a inspira o credinţă, a induce o emoţie, sau a da la iveală un comportament printr-un proces alternant de interacţiune între scris, vizual, nonverbal, vocal, auditiv, simbolic şi comportament". Schema procesului de comunicare didactică / instrucţională

E = emiţător, R = receptor (cele două roluri pot fi schimbate), canal de comunicare, obstrucţii şi blocaje, R = repertoriul E (Re) şi repertoriul R (Rr). Comunicarea se produce atunci când repertoriile celor doi participanţi – desemnăm prin repertoriul elevului şi al profesorului, totalitatea structurilor cognitive, mnezice şi operaţionale specifice situaţiei - interacţionează. 14

CODUL. Trebuie ales şi cunoscut de către partenerii în relaţie. Acelaşi mesaj, identic codificat verbal, în funcţie de implicaţia paraverbalului îşi modifică semnificaţia, devine altceva (supracodificare). Comunicarea didactică trebuie structurată conform logicii pedagogice (aceasta are ca primă cerință facilitarea înţelegerii unui adevăr și nu simpla lui enunţare). Fiind o relaţie de schimb de informaţii, interlocutorii pot deveni în acest timp atât receptori cât şi emiţători, folosind diferite canale: vizual, auditiv, tactil etc. Codurile folosite în comunicare sunt: cuvântul, gestul, imaginea, mişcarea, stările afective etc. MESAJUL. Conţinuturile invăţământului cuprind valorile ştiinţifice, tehnice şi umaniste, structurate în programele şi manualele şcolare pe baza unor criterii ştiinţifice, psihologice şi pedagogice. Stabilit în concordanţă cu obiectivele pedagogice, conţinutul orientează întregul proces de predare-învăţare şi evaluare. De aceea, conţinutul trebuie permanent actualizat şi restructurat, în funcţie de progresele realizate în ştiinţă, tehnică şi în cultură. RECEPTORUL. Competenţa comunicativă a şcolarilor se formează treptat, deoarece procesul de comunicare este unul complex şi se supune stadialităţii. Limbajul ca instrument al comunicării trebuie transformat, la această vârstă, dintr-un limbaj spontan în unul corect, coerent, nuanţat în funcţie de specificul comunicării, un limbaj cu ajutorul căruia să se poată transmite idei, gânduri, sentimente, atitudini şi să se poată modifica în bine diferite comportamente. Actul comunicării devine eficient atunci când favorizeazã o implicare activã din partea elevului, o angajare cu toate forțele sale intelectuale şi afective în procesul receptãrii. Astfel, receptarea depășește simpla percepere a unor conținuturi audiate. EMIŢĂTORUL. Dacă emiţătorul ştie să mânuiască atent cuvântul, însoţindu-l de nonverbal şi paraverbal pe măsură, să-şi regleze conţinutul în funcţie de vârsta şi particularităţile psihice şi culturale ale auditoriului, dacă-şi asumă responsabilitatea celor emise, dacă pune accent pe atitudini şi valori, pe competenţe şi priceperi specifice erei noi, are şansa să devină modelul comportamental, spre care elevul poate tinde prin imitaţie, dar şi prin convingere în vederea formării unei conduite comunicative proprii corecte. Profesorul este un actor. El joacă un rol. Modul de transmitere a informațiilor, mesajul în sine, prezența sa, entuziasmul, implicarea, convingerea sa, pasiunea, siguranța, ținuta, postura, sunt elemente care asigură reușita procesului didactic. FEEDBACK. Comunicarea didactică implică fenomenul de retroacţiune. În comunicarea didactică există două feluri de retroacțiuni: feed-back-ul si feed-forward-ul. Feed-back-ul este modalitatea prin care finalitatea devine cauzalitate. Modalitatea prin care anticiparea finalitații redevine cauzalitate este o retroacțiune de tip feed-forward. Feed-backul intră în functie după atingerea finalității. În postura de profesor, atent la evoluția fiecărui 15

elev, te poți ocupa special de un copil după ce a luat o notă nesatisfacatoare (feed-back) sau preventiv, anticipând o evoluție spre o notă satisfacatoare (feed-forward). Comunicarea se autoreaglează cu ajutorul unor retroacțiuni (feed-back și feed-forward), înlăturând blocajele care pot apărea pe parcurs. Particularități: Comunicarea didactică are mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme ale comunicării interumane: - se desfăşoară între doi sau mai mulţi agenţi: profesor şi elevi, având ca scop comun instruirea acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbalk, paraverbală şi vizuală, dar mai ales forma combinată; - mesajul didactic este conceput, selecţionat, organizat şi structurat logic de către profesor, pe baza unor obiective didactice precise, prevăzute în programele şcolare; - mesajul didactic (repertoriul) are o dimensiune explicativ- demonstrativă şi este transmis elevilor folosind strategii didactice adecvate dezvoltării intelectuale a acestora şi nivelului de cunoştinţe pentni a fi înţeles de elevi; - comunicarea se reglează şi autoreglează cu ajutonil unor retroacţiuni (feed-back şi feed-farward), înlocuind blocajele care pot apare pe parcurs. Comunicarea didactică este predominant verbală, se bazează pe dialogul şcolar. Dupa felul atitudinii (pozitivă sau negativă), ea poate facilita actul comunicarii didactice. Comunicarea didactică este complexă si convergentă; facilitează realizarea mai multor sarcini didactice.Verbalul informează prin cuvânt, paraverbalul atenţionează prin intonaţie, nonverbalul acţionează prin gest. 2.2. Procesul

de comunicare didactică

Specificul comunicării didactice este dat de următoarele elemente: - este centrată pe dimensiunea cognitivă şi pe cea explicativă, pe înţelegerea mesajului transmis, condiţie sine qua non pentru continuarea procesualităţii învăţării; - este structurată conform unei logici pedagogice fără a se neglija criteriul ştiinţific şi fără a se încălca logica ştiinţei. Comunicarea didactică este baza procesului de predare-învăţare a cunoştinţelor în cadru instituţionalizat al şcolii şi între parteneri cu roluri determinate: profesor, elevi. Comunicarea educaţională şi didactică sunt forme specializate ale comunicării umane. Procesele educaţionale se realizează totdeauna, indiferent de conţinut, nivel, forme etc., prin 16

comunicare educaţională. Predarea şi învăţarea, componente esenţiale ale procesului de învăţământ, sunt şi ele procese de comunicare şi pot fi analizate prin prisma teoriei comunicării umane. În cadrul interacţiunii profesor-elev, comunicarea psihopedagogică îndeplineşte mai multe funcţii: funcţia informativă, de transmitere a mesajului didactic şi educativ; funcţia formativă, de stimulare a gândirii şi a imaginaţiei la elevi; funcţia de evaluare şi reglare a procesului de predare – învăţare. Actul de invăţare dă unei comunicări statutul de comunicare didactică. Astfel, comunicarea didactică apare şi în prezenţa urmatoarelor „cupluri”: elevelev, manual-elev, carte-persoana care învaţă, instructor-instruiți, antrenor-antrenaţi etc. Învăţarea în sens mai larg, social, învăţarea înseamnă dobândire de experienţă şi modificare a comportamentului individual. Prin evaluare în învăţământ se înţelege actul didactic complex integrat întregului proces de învăţământ care asigură evidenţierea cantităţii cunoştintelor dobândite şi valoarea, nivelul performanţelor şi eficienţa acestora la un moment dat oferind soluţii de perfecţionare a actului de predare-invatare. Evaluarea are rolul de a măsura și aprecia, în funcţie de obiective, eficienţa procesului de predare – învătare, raportată la îndeplinirea funcţiilor ei, la cerinţele economice şi culturale ale societăţii contemporane. Ca formă de comunicare didactică, predarea constă într-un sistem de operaţii de selectare, ordonare şi adecvare la nivelul de gândire al elevilor, a unui conţinut informaţional şi de transmitere a lui, folosind anumite strategii didactice, în scopul realizării cu eficienţă maximă a obiectivelor pedagogice. În şcoala contemporană, centrată pe elev, pentru a realiza un învăţământ formativeducativ, predarea este în strânsă interacţiune cu învăţarea şi evaluarea, constituind un proces unitar. Scopul predării este obţinerea de rezultate, de schimbări comportamentale, care se realizează prin invăţare, rezultatele depinzând şi de modul cum s-a desfăşurat evaluarea. Comunicarea didactică este baza pe care se desfăşoară procesul de predare. Prin comunicarea didactică se realizează interacţiunea profesor -elev, precum şi anumite tipuri de relaţii care influenţează procesul de predare: relaţii de schimb informaţional, de influenţare reciprocă, de cooperare, de preferinţă sau respingere a emiţătorului de mesaj didactic. În acest caz, prin diferitele tipuri de feed-back are loc reglarea şi autoreglarea procesului de predare. Întregul proces de organizare şi desfăşurare a activităţii şcolare a elevilor este reglementat de profesor prin comunicare, vizând, cu predăcere în acelaşi timp, formarea capacităţilor comunicative ale elevilor. Competenţele comunicative ale elevilor se formează în principal prin activitatea didactică, de predare-învăţare a cunoştinţelor, de formare a capacităţilor de muncă intelectuală 17

şi de comunicare interumană, de unde decurge necesitarea învăţării interactive şi a conlucrării inter-elevi pentru ca fiecare să înveţe de la fiecare.

2.3. Reguli pentru o comunicare didactică eficientă Pentru o comunicare eficientă trebuie să se respecte o serie de reguli cum ar fi: - să se utilizeze mesaje adresate la persoana I focalizate pe ceea ce simte emiţătorul şi pe comportamentul interlocutorului, prevenind relaţiile defensive în comunicare. - să fim spontani în exprimarea opiniilor personale, să nu ne impunem punctul de vedere. Manipularea este şi ea o formă de comunicare însă transmite un mesaj de nonacceptare şi neîncredere în deciziile luate. - să ascultăm cu atenţie, căci ascultatul activ este o modalitate de a asculta şi a răspunde, care duce la îmbunătăţirea înţelegerii reciproce şi la depăşirea obstacolelor în comunicare. Comunicarea empatică conţine mesaje de înţelegere, compasiune şi afecţiune faţă de interlocutor. - să evităm stereotipurile şi prejudecăţile deoarece duc la opinii negative despre ceilalţi, sunt cauze ce duc la discriminare şi chiar la violenţă. - să utilizăm mesaje care să ajute interlocutorul în găsirea de alternative, posibilităţi noi de rezolvare a unei situaţii. Uneori sfatul este perceput de cealaltă persoană ca o insultă la inteligenţa sa, ca o lipsă de încredere în capacitatea sa de a-şi rezolva singură problema. - să nu criticăm interlocutorul. Critica nu duce neapărat la schimbarea celeilalte persoane. - să evităm ameninţările şi pedepsele. Insistând în aplicarea unei pedepse pentru rezolvarea unei probleme ori situaţii, se vor genera sentimente negative; - să nu fim moralizatori deoarece aceasta cauzează sentimente de nelinişte, stimulează resentimentele şi blochează exprimarea sinceră a celeilalte persoane; - să ţinem cont de factorii sentimentali, să încercăm să convingem prin argumentare logică, fără a duce la frustrare, pentru a nu bloca comunicarea; - să nu dăm dovadă de superioritate pentru că aceasta determină formarea unei relaţii defectuoase de comunicare. Egalitatea înseamnă acceptarea necondiţionată şi respectarea fiecărei persoane, indiferent de nivelul său de cultură sau pregătire profesională; - să utilizăm parafrazarea dar nu foarte des, aceasta fiind o metodă care are rolul de a clarifica mesajul, de a comunica mai eficient. 18

- să dăm posibilitatea explorării soluţiilor alternative prin folosirea brainstormingului, a ascultării reflexive, a discutării posibilelor rezultate ale alegerii uneia dintre alternative etc. - să citim limbajul corpului, concentrându-ne atenţia pe factorii cheie: expresia feţei, tonul, ţinuta corpului sau gesturile. Comunicarea didactică stă la baza oricărei intervenţii educative. Conţinutul cognitiv predat-învăţat în procesul didactic şi influenţarea formativă (asupra capacităţilor operaţionale, formării morale, estetice etc.) presupun o interacţiune permanentă între profesor şi elev. Prin comunicarea didactică se realizează interacţiunea profesor-elev şi o serie de relaţii care influenţează procesul de predare: relaţii de schimb informaţional, de influenţare reciprocă, de cooperare, simpatetice faţă de emiţătorul mesajului didactic. Comunicarea eficientă trebuie să întrunească anumite condiţii: - conţinutul relevant al mesajelor, informaţie actuală, bine structurată şi organizată, selectată potrivit particularităţilor clasei şi de timpul afectat momentelor lecţiei; argumentare logică, exemple riguros selecţionate, limbaj corect şi riguros, nivelul de conceptualizare adecvat elevilor; - modul de prezentare: coerenţă logică, strategie de abordare variată, adecvată conţinutului şi scopului, alternarea strategiilor (inductivă, deductivă, analogică), implicare afectivă prin exprimarea interesului, pasiunii, convingerea copiilor de autoritatea şi competenţa profesorului; - stil stimulator, incitant, antrenant, atrăgător al exprimării verbale pentru a crea o ambianţă favorabilă comunicării; - concordanță între exprimarea verbalizată şi limbajul trupului; - empatie pentru a putea imprima circulaţiei informaţionale sensul dorit; -tact în comunicare pentru a preveni distorsiunile: mod politicos de adresare, incitant, stimulator pentru a capta atenţia elevilor şi bunăvoinţa lor de a asculta şi de a participa activ la comunicare. 2.3.1. Blocaje în comunicarea didactică Pentru ca procesul de comunicare să fie eficient este necesar să se ţină cont de toţi factorii implicaţi. Pot apărea bariere în comunicare atât din partea emiţătorului şi a receptorului, cât şi din partea mediului, a contextului. Există o serie întreagă de obstacole care pot duce la întreruperi sau care determină alterarea mesajului. 19

Prin barieră se înţelege orice lucru, fenomen sau stare care reduce eficienţa şi fidelitatea transmiterii mesajelor. Comunicarea didactică, ca şi comunicarea generală interumană, este supusă unor perturbări numeroase şi variate. O analiză extinsă a acestora şi o sistematizare riguroasă a lor ne oferă Dorina Sălăvăstru într-una din lucrările sale. Autoarea clasifică aceste perturbări astfel: a. blocaje determinate de caracteristicile persoanei angajate în comunicarea didactică (profesorul pe de o parte, elevul pe de alta); b. blocaje determinate de relaţiile social-valorice existente între participanţii la relaţia de comunicare didactică; c. blocaje determinate de particularităţile domeniului în care se realizează comunicarea didactică (Sălăvăstru, 2004).

2.4. Abordarea didactică a competenţelor de comunicare Introducerea competenţelor ca finalităţi educaţionale s-a realizat în învăţământul românesc pe parcursul mai multor momente, între 2001 şi 2010. Competenţele – cheie au o prezenţă explicită şi implicită bine precizate în Legea Educaţiei Naţionale, ceea ce arată că includerea acestora reprezintă referenţialul maxim al procesului educaţional. Art. 4 din LEN precizează că: „Finalitatea principală a educării o reprezintă formarea competenţelor (definite ca „un ansamblu multifuncţional şi trasferabil de cunoştinţe, deprinderi / abilităţi şi aptitudini necesare în situaţii diferite)”. Comisia Europeană, prin directoratul general pentru educaţie şi cultură, a realizat un demers concretizat într-un raport final. În accepţiunea Comisiei Europene, definiţia competenţelor – cheie este următoarea: „Competenţele - cheie reprezintă un pachet transferabil şi multifuncţional de cunoştinţe, deprinderi (abilităţi) şi atitudini de care au nevoie toţi indivizii pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru incluziune socială şi inserţie profesională. Acestea trebuie dezvoltate până la finalizarea educaţiei obligatorii şi trebuie să acţioneze ca un fundament pentru învăţarea în continuare, ca parte a învăţării pe parcursul întregii vieţi”. În anul 2009, la iniţiativa şi în cadrul Centrului Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar (CNCEIP), au fost revizuite programele şcolare pentru gimnaziu (clasele V – VIII), prin introducerea competenţelor generale şi specifice în locul obiectivelor – cadru şi al obiectivelor de referinţă. 20

Între competentele –cheie, recomandate de Comisia Europeana, un loc de frunte îl ocupă abilitatile de comunicare în limba materna, dupa cum urmeaza: Cunoştinţe:

vocabular , gramatică funcţională, funcţii ale limbii (acte de vorbire),

conştientizarea principalelor tipuri de interacţiune verbală, un registru de texte literare şi nonliterare, principalele caracteristici ale diferitelor stiluri şi registre de limbă, variabilitatea limbii şi a comunicării în diferite contexte. Deprinderi / aptitudini: a comunica oral şi scris într-o varietate de situaţii, a monitoriza şi adapta propria comunicare la cerinţele situaţiei , a distinge şi a folosi diferite tipuri de texte ,a căuta, a colecta şi a procesa informaţia, a folosi resurse , a formula şi a exprima argumente orale şi scrise. Atitudini: atitudine pozitivă pentru dialog constructiv , aprecierea calităţilor estetice şi dorinţa de a le promova , interesul de a comunica (interacţiona) cu alţii, conştientizarea impactului limbajului asupra celorlalţi , nevoia de a înţelege şi de a utiliza limbajul într-un mod pozitiv şi responsabil. Expresia cea mai simplă a modelului curricular o reprezintă programa şcolară. În prezent, în programele şcolare regăsim: nota de prezentare, sistem de atitudini şi valori, competenţe generale (CG) şi specifice (CS), conţinuturi, sugestii metodologice. Competenţele generale se formează pe durata unui ciclu de învăţământ, deşi abordează niveluri de formare diferite de la un an la altul. Competentele generale exprimă rezultate durabile ale învăţării, condiţionează nivelul la care elevul învaţă noi sarcini şi pot fi transferate la o mare varietate de sarcini specifice. Pot fi focalizate pe cunoaştere, pe anumite abilităţi şi priceperi sau pe atitudini. Competenţele specifice sunt considerate etape intermediare în dobândirea competenţelor generale, din care sunt derivate, se definesc la nivelul unui obiect de studiu și se formează într-un interval de timp mai mic. Competenţa de comunicare în limba maternă este alcătuită dintr-un un ansamblu de elemente componente, referitoare la: utilizarea limbajului ca instrument de comunicare orală şi scrisă; reprezentarea, interpretarea şi înţelegerea realităţii utilizând ca instrument limba; receptarea şi comunicarea cunoştinţelor; organizarea şi orientarea sau modelarea gândirii şi a comportamentelor; de a exprima şi de a interpreta concepte, convingeri, sentimente şi opinii, atât oral, cât şi în scris; disponibilitatea de a interacţiona cu alţii într-un mod adecvat şi creativ.

2.4.1. Competenţa de comunicare a profesorului – o aptitudine pedagogică 21

Personalitatea didactică este expresia legăturii dintre un ansamblu de însuşiri psihoindividuale şi cerinţele de rol specifice profesiunii de profesor. În componenţa ei (repertoriul profesorului) intră mai multe variabile: pregătirea de specialitate, structurile filozofice, etice, estetice, culturale de indicatori ai măsurii în care profesorul este format ca om; aspectul mimicii, al gesturilor şi acţiunilor fizice, al modurilor de comunicare verbală şi nonverbală prin care interacţionează nemijlocit cu elevul. Profesorul este o personalitate care ajută la formarea altor personalităţi. Procesele şi însuşirile sale psihice suportă un proces de specializare şi vocaţionalizare pe direcţia cerinţelor statutului şi rolului de personalitate didactică. Percepţia, limbajul, inteligenţa, atenţia, motivaţia, atitudinile şi abilităţile sale se structurează şi se orientează în sens pedagogic, mediind realizarea conduitei de instruire şi educare: transmitere de cunoştinţe, formulare a unor instrucţiuni şi indicaţii, oferire de răspunsuri, punere de întrebări, aprobare şi dezaprobare, stimulare şi încurajare, motivare, organizare şi coordonare a activităţii de învăţare, control, corecţie şi evaluare a conduitei de învăţare. Competenţele de comunicare cumulează întregul ansamblu de abilităţi personale: a şti, a şti să faci şi a şti să fii şi să devii. De aceea implică toate formele de comunicare şi de manifestare în general. Se poate vorbi despre: - competenţe directe: competenţe lingvistice, discursive, situaţionale, paraverbale; - competenţe indirecte, mediate: competenţe psiholingvistice, intelectuale, sociale şi culturale, informaţionale. Competenţa de comunicare în contextul didactic înseamnă eficacitate în educaţie. Pentru a reuşi realizarea unei intervenţii educative de succes, profesorul ar trebui să dea dovadă de stăpânirea şi valorificarea unor competenţe de comunicare, pentru ca, pe parcursul desfăşurării procesului instructiv – educativ, aceste competenţe să fie formate şi dezvoltate şi la elevi. Aceasta presupune ca profesorul să stăpânească acele abilităţi, deprinderi, capacităţi aplicate la conţinuturi şi cunoştinţe. Totodata el ar trebui nu numai să-l cunoască şi să-l înţeleagă pe elev, ci mai ales, să-i poată comunica acestuia felul în care îl înţelege. Relaţia de comunicare dintre profesor şi elev este influenţată de modul în care profesorul înţelege să abordeze comunicarea. Există moduri de abordare care duc la eficientizarea relaţiei, dar există şi moduri care au efect opus. Pentru contemporaneitate, a fi profesor înseamnă, înainte de toate, să ştii să explici, să etalezi clar în faţa elevilor un anumit conţinut, să clarifici şi să rezolvi metodic sarcini didactice, să-i motivezi şi să-i încurajezi pe elevi să participe activ la activitatea educaţională.

22

Pentru a realiza aceste lucruri şi pentru a ajunge la o comunicare eficientă, modurile de comunicare ale profesorului cu elevii trebuie să dezvolte anumite calităţi: - corectitudinea – urmăreşte respectarea regulilor gramaticale în ceea ce priveşte sintaxa, topica, corectitudinea şi rigurozitatea ştiinţifică a datelor transmise de la profesor la elevi, pentru a se evita înţelegerea eronată, de către aceştia, a unor lucruri, fenomene etc. - claritatea – implică expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles. Dacă aceste elemente nu sunt respectate, partea negativă se va reflecta în actul comunicării realizate de elev, care, în general, va copia şi respecta modul de comunicare utilizat de profesor. - proprietatea – exprimă modalitatea folosirii de către profesor a celor mai potrivite cuvinte, care să exprime cât mai exact ceea ce se doreşte a fi comunicat. - puritatea – are în vedere folosirea cuvintelor admise de vocabularul limbii literare, fără să facă loc arhaismelor, regionalismelor, argoului, jargonului, care evoluează şi ele odată cu limba literară. Astfel, elevul va face efortul de a-şi cizela vocabularul, încercând să fie la înalţimea cerinţelor emise de către profesor. - naturaleţea – constă în exprimarea firească a profesorului, fără ca la aceasta să fie observată căutarea forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite care ar duce la uimirea, iritarea precum şi la neînţelegere din partea elevului; - fineţea – folosirea unor expresii sau cuvinte prin care profesorul îşi exprimă indirect anumite gânduri, sentimente, idei, care pot avea în multe cazuri efectul de motivaţie a învăţării sau implicare în actul comunicării. - demnitatea – exprimarea orală numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei şi care nu vizează în mod direct sau indirect o anume persoană din colectivul clasei de elevi. Pe lânga acestea, competenţa de comunicare implică şi un anume grad de empatie din partea profesorului. V. Pavelcu consideră că arta de a preda presupune atât stăpânirea cunoştinţelor, claritatea şi plasticitatea expunerii, cât şi aptitudinea deosebită de a te transpune în situaţia ascultătorului, a elevului. În activitatea didactică, empatia capată valenţe aptitudinale, devenind o însuşire fără de care nu se poate obţine eficienţă maximă în profesie.

CAP.3.

EXPERIMENT

COMPETENŢELOR

PRIVIND

EFICIENŢA

DE COMUNICARE

CICLUL GIMNAZIAL 3.1. Argument 23

DEZVOLTĂRII

ALE ELEVILOR

DIN

Un elev care nu poate comunica eficient nu se va putea integra cu succes în societatea modernă. Acesta este motivul pentru care formarea unor abilitățile de comunicare dezvoltate trebuie să servească drept deziderat major pentru orice program de pregătire a tinerilor pentru lumea secolului XXI. Abilitățile de comunicare sunt esențiale pentru a avea o carieră de success în orice domeniu de activitate. În lumea competitivă de astăzi, abilitățile de comunicare în afaceri, împreună cu un nivel de educaţie adecvat sunt calităţi absolut necesare. Citirea, scrierea și abilitatea de a asculta cu atenție sunt cele trei abilităţi comunicative care trebuie permanent dezvoltate la elevi. Elevii trebuie să știe - trebuie să fie învățați - printre multe alte lucruri, cum să se prezinte în mod corespunzător, cum să stabilească contact vizual semnificativ, cum să înceapă și să susțină conversații, cum să interacționeze cu tot felul de oameni, cum să susţină un interviu de succes, cum să gestioneze relațiile și, în cele din urmă, cum să se adreseze unui public, cu autoritate și încredere. Elevii trebuie să învețe să stabilească raporturi interumane, bazate pe încredere și respect. Acestea sunt componentele de bază ale unei interacțiuni umane de calitate, specifică secolului actual.

3.2. Scopul cercetării Atenţia dată comunicării în clasele gimnaziale nu este întâmplătoare, elevii sunt pregătiţi în şcoală pentru viaţă şi în viaţă, în primul rând, ei au nevoi de competenţe de comunicare, adică de abilitatea de a exprima şi interpreta gânduri, sentimente şi fapte, atât în scris cât şi oral, în cadrul întregului spectru de contexte sociale: muncă, familie şi timp liber. Se constată din ce în ce mai des că procesul comunicării în mediul familial, şcolar şi social a început să se degradeze tot mai mult. Pornind de la aceste consideraţii şi de la faptul că educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze, ci vizează şi dezvoltarea unor competenţe de comunicare, de comportare civilizată cu ceilalţi, am hotărât organizarea urmatoarelor activități, prezentate în cele ce urmează:  Cercul de Limba si Literatura Română ,,Arta comunicarii’’ având ca scop dezvoltarea abilităţilor de comunicare, aducerea la rang de artă a normelor comunicării verbale și scrise, o mai bună cunoaștere de sine, creşterea valorii globale a performanţelor şcolare, precum şi o mai bună relaţionare a elevului în cadrul colectivului şcolar. Această activitate vine în sprijinul elevilor care se confruntă adesea cu probleme de comunicare. E foarte important să-l ajutăm pe elev să-şi descopere potenţialul, să acţioneze 24

apelând la arta cuvântului pentru a găsi soluţii la problemele cu care se confruntă. Tema aceasta a fost un centru de interes şi pentru părinţi, care nu mai au timp suficient să comunice cu proprii copii, oferindu-le astfel părinţilor o soluţie în rezolvarea unor probleme ridicate de copiii lor la şcoală şi în familie.

Cercul de Limba și Literatura Română ,,Arta comunicării’’ 3.3. Obiectivele şi ipotezele: Prin cercetarea pedagogică pe tema ,,Dezvoltarea abilităţilor de comunicare ale elevilor din ciclul gimnazial’’ prin intermediul Cercului de Limba și Literatura Română ” s-au avut în vedere urmatoarele obiective cadru și specifice:  proiectarea, organizarea şi desfăşurarea unor demersuri didactice, care să dezvolte abilităţile de comunicare ale elevilor şi să formeze un comportament asertiv;  utilizarea unor metode şi tehnici adecvate în organizarea activităţilor didactice care să stimuleze implicarea activă şi interactivă a copilului în procesul de învăţate şi formare;  înregistrarea, monitorizarea şi compararea rezultatelor obţinute de elevi la concursurile de creație care vizează componenta cognitivă şi cea artistică;  stimularea talentelor, dezvoltarea aptitudinilor elevilor;  cultivarea interesului şi a pasiunii pentru lectură;  dezvoltarea capacitătii de argumentare și gândire critică;  dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului scris;  dezvoltarea capacităţii de exprimare orală / scrisă;  exprimarea libera a ideilor și opiniilor pe o temă dată, oral și scris, căutarea și descoperirea semnificațiilor artistice ale operelor studiate;  stimularea creativității și inventivității elevilor, cât și a exprimării propriei personalități, prin realizarea diferitelor montaje literare, de muzică, dans, pictură, teatru, etc.  analiza influenţelor exercitate prin participarea la Cercul Literar ; Ipoteza cercetării: Introducerea Cercului de Limba și Literatura Romaână la clasele gimnaziale, prin valorificarea unei viziuni didactice moderne, interactive, determină dezvoltarea abilităţilor de comunicare ale elevilor, perfecționarea competentelor de comunicare în procesul de creație, relaţionarea interpersonală pozitivă şi îmbunătăţirea performanţelor şcolare ale fiecărui elev.

3.4. Lotul investigat 25

Cercetarea practic-aplicativă s-a desfăşurat la în cadrul Școlii Profesionale ,,Nicolae Bălăuță” Șcheia, județul Iași, pe durata anului școlar 2018-2019. Eşantionul de subiecţi utilizat a fost eşantionul unic constituit dintr-un număr de 30 elevi ai claselor a V-a, a VI-a, a VII-a si a VII-a care au ales sa participe la Cercul de Limba și Literatura Română . Eşantionul de conţinut a fost structurat în jurul următoarelor problematici: comunicarea artistică; autocunoaştere; comunicarea asertivă - modalitate de stabilire obiectivă a criteriilor de performanță. Ca și suport didactic au fost puse la dispoziție texte literare, filme, situaţii concrete de viaţă, opere de artă, volume de versuri sau prozaă ale scriitorilor români, piese muzicale pe versuri ale poeților studiați; piese de teatru sau filme care au la bază un scenariu literar; Calculatorul; Videoproiectorul.

3.5. Metodele utilizate: La baza cercetării didactice s-a aflat un sistem metodologic compus din: experimentul pedagogic, metoda observaţiei sistematice, metoda concursului, metoda autoobservaţiei, metoda analizei portofoliilor/ a produselor elevilor (poezie, proză, colaje create de ei). Experimentul pedagogic (numit şi metoda observaţiei provocate) a constituit principala metodă de investigare în cercetarea noastră. Această metodă presupune producerea sau schimbarea deliberată a fenomenelor educaţionale în vederea studierii lor aprofundate. Testarea ipotezei cercetării a impus organizarea şi desfăşurarea unui şir de experimente didactice şi parcurgerea a patru etape:  etapa preexperimentală/pretest,  etapa experimentală/experimentul formativ,  etapa post experimentală/etapa de control/posttest  verificarea la distanţă/retest. În etapa preexperimentală am proiectat şi elaborat programa necesară, am stabilit eşantionul unic de subiecţi implicaţi în această cecetare pedagogică, am stabilit nivelul abilităţilor de comunicare al elevilor şi atitudinea lor comportamentală utilizând ca modalităţi de lucru chestionarul iniţial de evaluare. În etapa experimentului propriu-zis am introdus variabila independentă, respectiv am abordat curriculum-ul prin valorificarea conţinuturilor susţinute de metode interactive, care au influenţat pozitiv abilităţile de comunicare, comportamentul elevilor şi rezultatele le celelalte discipline şcolare, am organizat periodic concursuri în vederea stimulării entuziasmului la elevi; În etapa postexperimentală, am aplicat chestionarul de evaluare finală, comparând datele de 26

start cu cele finale, am interpretat rezultatele obţinute la diferite concursuri, stabilind relevanţa diferenţelor dintre rezultatele obţinute, dovedind astfel eficienţa oraganizarii Cercului de Limba si Literatura Romana și confirmând ipoteza de lucru. Verificarea la distanţă sau retestul, va fi aplicată la începutul noului an şcolar şi va stabili soliditatea şi durabilitatea achiziţiilor elevilor întorşi după perioada de vacanţă.

Instrumente de cercetare utilizate :chestionarul; grila de observare. 3.6. Procedură:

Activitatea de proiectare curriculară a avut în vedere diferenţierea instruirii în funcţie de disponibilitatea, interesele şi profilul de învăţare al elevilor, a vizat o abordare modernă şi pragmatică a conţinuturilor, folosirea unor strategii eficiente de instruire şi de management al clasei. Etapele proiectului:  Adunarea materialelor, folosind volume de poezii în limba română;  Realizarea unor creații proprii, prin care elevii să exprime modul în care văd ei textele studiate;  Realizarea unui plan de lucru și a unei tematici pentru fiecare întalnire, stabilit la inceputul fiecarui semestru;  Întalniri periodice în care elevii să prezinte materialele realizate, cât și să citească, sa recite texte alese în prealabil, dar și texte realizate de ei și dramatizarea unor opera literare. ,,Copiii sunt creativi în mod natural şi doar aşteaptă atmosfera propice pentru a-şi manifesta creativitatea” (J.C.Gowan,G.D. Demos). Tematica orientativă a întalnirilor cercului literar: 1. ”Simfonie de culoare - Toamnă binecuvântată”- toamna în culorile ei diafane; 2. Comunicarea - formele comunicării; 3. Bariere în comunicare; 4. ”La ceas aniversar - Mihai Eminescu” 5. Copilăria în literatură și pictură; 6. Prietenia - floare rară; 27

7. Comunicarea asertivă -rezolvarea conflictului prin comunicare asertivă; 8. Cartea - izvor de înțelepciune; 9. Organizarea unei expoziții cu lucrări, portofolii, poze; 10. Diseminarea rezultatelor: Serbarea ,,Arta cuvântului”.

3.6.1. Rezultate: Analiza rezultatelor obţinute în urma aplicării chestionarului iniţial/final Chestionarul de cunoştinţe aplicat iniţial este identic cu cel aplicat la final, astfel putându-se urmări progresul clasei privită ca un întreg, evoluţia şi mobilitatea acesteia în cadrul Cercului. (A se vedea Anexa 1 si 2). Punctajele obţinute la acest chestionar, analizate comparativ, oferă o imagine asupra momentelor ,,de unde am pornit” şi ,,unde am ajuns”, adică progresul sau stagnarea. În urma aplicării chestionarului iniţial am constatat că aproximativ 37% din elevi au obţinut punctaj minim, de 1 sau 1,2 puncte, 45% din elevi au obţinut punctaje medii de 1,4 sau 1,6 puncte, ceea ce arată o slabă cunoaştere a noţiunilor referitoare la comunicare, precum şi un nivel scăzut al abilităţilor de comunicare în diferite situaţii.

Rezultatele chestionarului final

Rezultatele chestionarului initial Intr.1 - 37% Intr.2 - 29%

Intr.1 - 50%

Intr.3- 18%

intr.2 -33%

Intr.4- 18%

Intr.3 - 17%

Intr.5 - 8%

Rezultatele obţinute la evaluarea finală prin aplicarea aceluiaşi chestionar, după participarea la Cercul de Limba și Literatura Română relevă faptul că un procent semnificativ dintre elevi, 83%, reuşesc să obţină punctaje mari de 1,8 sau 2 puncte, ceilalţi 17% obţinând punctaje de 1,6 puncte, ceea ce dovedeşte că pe parcursul anului şcolar elevii au acumulat cunoştinţe importante din sfera comunicării şi şi-au dezvoltat abilităţile de comunicare. Realizând o analiză comparativă a rezultatelor la chestionarul iniţial de cunoştinţe şi cel final se constată o evoluţie în sens pozitiv a nivelului clasei, care a înregistrat iniţial un punctaj 28

mediu de 1,38 puncte, pornind de la nivelul de cunoştinţe scăzut şi a ajuns la un punctaj de 1,86 puncte, clasa atingând nivelul de cunoştinţe şi abilităţi de comunicare ridicat, avansat, aproape de maxim. Fiecare elev a reuşit să comunice cu uşurinţă în interiorul colectivului clasei, dar şi cu personae din afara şcolii. În figura de mai jos (fig.3), redăm evoluţia punctajului clasei, obţinut după aplicarea chestionarului final, faţă de etapa iniţială:

2 1,8 6

Media punctajului clasei

1, 8 1, 6 1, 4 1, 2 1

1,3 8

Chestionar iniţial

Chestionar final

Figura 3. Evoluţia punctajului mediu al clasei 3.6.2. Discuţii În vederea rezolvării corecte a testelor de evaluare, elevii au apelat la cunoştinţele accumulate în timp, au reuşit să asocieze şi să utilizeze cunoştinţele dobândite, să le integreze în sisteme de cunoştinţe, să le combine, să dea dovadă de creativitate şi originalitate în rezolvarea sarcinilor didactice. Un alt aspect important pentru cercetare a fost legat de gradul de dificultate al testelor care a rămas constant, reuşind astfel să dovedim evoluţia elevilor pe măsură ce aceștia exersează. Am constatat că elevii au reuşit să formuleze cu mai multă uşurinţă răspunsul la întrebări, în mod original, pe baza propriului demers de gândire, au fost capabili să alcătuiască texte în versuri sau în proză, să interpreteze conţinutul unui text citit într-o manieră personală, să elaborează noi soluţii în rezolvarea unei teme date, să dea frâu liber imaginaţiei, să interpreteze un rol. Demersul pedagocic propus și-a atins scopul și obiectivele, elevii făcând dovada că stăpânesc cunoştinţele acumulate, le aplică în situaţii noi, comunică, exersându-şi abilităţile de comunicare într-o maniera clasică sau artistică, după caz. 3.6.3. Limite şi direcţii viitoare de cercetare: Comunicarea rămâne una dintre problemele importante ale şcolii, la care rar ne gândim, însă dacă ne-am reuni forţele toţi factorii educaţionali: familie, şcoală, societate, am înţelege că

29

modul implicat de abordare al ei poate influenţa pozitiv integrarea socială şi evoluţia viitoare a elevilor noştri. Influenţa Cercului de Limba si Literatura Romana asupra

1.

abilităţilor de comunicare: Investigaţiile practice ne-au condus la concluzia că introducerea acestei activităti a avut consecinţe pozitive asupra comunicării. Competenţele comunicative ale subiecţilor s-au exteriorizat în anumite comportamente observabile, cum sunt capacităţile: 

de a decodifica cu uşurinţă înţelesul mesajelor obişnuite care le sunt adresate;



de a-şi exprima gândurile într-o manieră artistică, verbal sau în scris, cu argumente proprii și cu respectarea normelor gramaticale ale limbii române;

2.



de a asculta cu atenţie un mesaj pentru a-l recepţiona corespunzător;



de a stabili relaţii cu alţi copii şi cu adulţi fără teamă şi ezitări;



de a se informa din surse diferite: cărţi, mijloace mass-media, internet etc;



de a comunica civilizat cu semenii. Influenţa Cercului de Limbă și Literatura Română asupra

performanţelor şcolare: Compararea rezultatelor, după experimentul formativ, evidenţiază progresul în activitatea de învăţare a majorităţii subiecţilor. Acest progres vizează atât produsul, cât şi procesul învăţării. Beneficiile subiecţilor au fost:  dobândirea unor cunoştinţe temeinice din sfera comunicării;  dezvoltarea capacităţii de a opera şi transfera cunoştinţele dobândite (concursuri şcolare);  exersarea abilităţilor de comunicare în situaţii de viaţă variate;  implicarea şi activizarea tuturor elevilor în activitatea de învăţare,  stimularea capacităţilor intelectuale;  dezvoltarea simțului artistic; 3.

Influenţa Cercului de Limba si Literatura Romana asupra

relaţiilor interpersonale Un alt aspect pozitiv al acestui experiment a fost îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale între subiecţi, aceştia dovedind:  un comportament asertiv ;  empatie în relaţia cu ceilalţi ;  mai bună comunicare, susţinută de argumente proprii;  mai multă toleranţă faţă de cel care comunică; 30

 recunoaşterea meritelor celorlalţi cu care sunt în competiţie, fără invidie şi răutate. Aceste activităţi au dezvoltat abilităţile de comunicare ale elevilor, au stimulat creativitatea lor, şansa de-a învăţa unii de la alţii despre prietenie şi relaţionare, de a-şi exprima sentimentele într-o manieră constructivă, de-a iniţia activităţi şi de a se prezenta, de-a exprima opinii personale, de-a alege, de-a lua decizii, de-a comunica cu ceilalți.

Concluzii finale Preocuparea cadrelor didactice de a dezvolta vocabularul elevilor nu este numai un obiectiv lingvistic, ci unul cultural în general şi mai ales unul formativ – vizând perfecţionarea comunicării, dar şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale, în mod deosebit, dezvoltarea gândirii: „Gândirea există ca gândire umană numai prin creativitate”. (Immanuel 31

Kant). Scopul principal al școlii este acela de a forma elevi cu o cultură comunicațională care să faciliteze transferul de la comunicarea în spaţiul şcolar la comunicarea în societate. Demersul didactic trebuie să urmărească dezvoltarea competenţelor de comunicare ale elevilor prin acte de limbaj, dar şi a competenţelor specifice de ascultare/receptare a unui mesaj, de exprimare şi participare la un dialog. Investigatiile practice au demonstrat îmbunătățirea evidentă atât a competențelor de comunicare cât și a performanțelor școlare la lotul de elevi care a participat la Cercul Literar. Acest fapt se explică prin accesul nemijlocit la informații cheie, care au făcut apoi obiectul transmiterii pe cale verbală și scrisă, sau chiar prin desen. Dornici de cunoaștere și cu o mare capacitate de a crea conexiuni între diferitele domenii adiacente literaturii, elevii prezintă un interes sporit în participarea la activități didactice interactive, integrate, care le stimulează concomitent creativitatea și capacitatea de sinteză. Considerăm că lucrarea de față și-a atins scopul, acela de a scoate în evidență activități didactice integrate cu rol determinant în dezvoltarea capacităților de comunicare la elevi precum și în desăvârșirea profesionalismului, a dezvoltării cu precădere a aptitudinilor manageriale ale profesorului. În comunicarea didactică profesorul trebuie să-i facă pe elevi să simtă ca are o vocaȚie în această direcție, că este un partener de încredere, care dorește un dialog autentic. Competența de comunicare se va manifesta și prin capacitatea de ascultare a elevilor. Cei mai apreciați profesori sunt cei care permit libertatea de exprimare a elevilor, care nu-i fac nici să se simtă judecați, nici manipulați, nici sfătuiți, ci cei care le oferă sentimentul de siguranță și libertate a comunicării.

32

ANEXE

ANEXA NR 1. – TEST CERC LITERAR Școala Profesională ,,Nicolae Bălăuță”, Șcheia Catredra de limba și literatura română Profesor: Simion Elena Numele şi prenumele:………………………

Data………………..

Clasa…………….

Test de evaluare iniţială

1.

Imaginează-ţi că eşti un scriitor consacrat şi descrie într-un scurt text în versuri sau în

proză anotimpul preferat. 2.

Prezintă opera cea mai îndrăgită de tine astfel încât să trezeşti curiozitatea şi interesul

altor personae (poți crea și un desen). 3.

Comunicarea te duce cu gândul la......................................................................

4.

Când un prieten te jigneşte, cum reacţionezi?

5.

Descrie o neînţelegere pe care ai avut-o cu un coleg. Cum ai rezolvat-o ?

33

ANEXA NR 2. – TEST CERC LITERAR Școala Profesională ,,Nicolae Bălăuță” Șcheia Catredra de limba și literatura română Profesor: Simion Elena Numele şi prenumele:………………………

Data………………..

Clasa…………….

Test de evaluare finală

1.

Imaginează-ţi că eşti un scriitor consacrat şi descrie într-un scurt text în versuri sau în

proză anotimpul preferat. 2.

Prezintă opera cea mai îndrăgită de tine astfel încât să trezeşti curiozitatea şi interesul

altor personae (poți crea și un desen). 3.

Comunicarea te duce cu gândul la......................................................................

4.

Când un prieten te jigneşte, cum reacţionezi?

5.

Descrie o neînţelegere pe care ai avut-o cu un coleg. Cum ai rezolvat-o ?

34

CREAȚII ALE ELEVILOR

35

36

BIBLIOGRAFIE

1.

Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării, Iaşi: Editura Polirom, 2002.

2.

Baghici Nicoleta, Eficiența comunicării sau competența terminologică, În:

Revista Științifică a Universității de Stat din Moldova, nr.4(54) 2012, p.99 3.

Bougnoux Daniel, Introducere în ştiinţele comunicării, traducere de Violeta

Vintilescu, Iaşi, Polirom, 2000. 4.

Callo T., Educația comunicării verbale, Chișinău: Editura Litera, 2003

5.

Ciobanu O., Comunicare didactica, Bucureşti: S.E., 2003.

6.

Cosmovici A., Luminiţa Iacob, Psihologie şcolară, Polirom, 1999

7.

Cucoș Constantin, Pedagogie, Iași: Editura Polirom, Ediția a II-a, 2002.

8.

Dafinoiu I., Personalitatea. Metode calitative de abordare. Iaşi: Ed. Polirom,

9.

Doug Newson, Boss Carrell, Redactarea materialelor de relaţii publice, Editura

2002.

Polirom 2004. 10.

Ezechil L., Comunicarea educațională în context școlar, București: Editura

Didacticii și Pedagogică, 2002. 11.

Guțu Vladimir, Comunicarea didactică, În: Materialele conferinței Științifice

internaționale, Școala modernă. Provocări și oportunități, 5-7 noiembrie, Chișinău, 2015. 12.

Guțu Vladimir, Pedagogie, Chișinău 2013

13.

Grif Anda, Olah Diana, ș.a Comunicarea ficțională și nonficțională, București:

Diversitas, 2003 14.

Iacob L., Comunicarea în context educativ şi didactic. În: Didactica Pro, 2004,

nr.2 (24), 15.

Macavei, El. Pedagogie. Teoria educaţiei. Aramis, Bucureşti, 2001.

16.

Mihai Dinu, Comunicarea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997;

17.

Oprescu V., Fundamente psihologice ale pregătirii și formării didactice,

Craiova: Ed.Universitaria, 1996, p.89 18.

Pînişoară I. O., Comunicarea eficientă, Iași: Ed.Polirom, 2004.

19.

Pânişoară Ion-Ovidiu. Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune

educaţională, Iaşi: Editura Polirom 2003. 20.

Sălăvăstru Dorina, Psihologia educației, Iași: Editura Polirom, 2004.

21.

Sălăvăstru,

Dorina,

Comunicare

Universitatea “Ion Creangă", 2002.

37

şi

dezvoltare

personală",

Chişinău:

22.

Şoitu Laurențiu, Pedagogia comunicării, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 2001.

38