28 0 48KB
“Din valurile vremii…” de Mihai Eminescu - comentariu -
Poezia “Din valurile vremii”, de Mihai Eminescu, este o elegie melancolica, ilustrand profunzimea sentimentului de pierdere a iubirii şi imposibilitatea de a o regăsi sau retrăi. Titlul indică trecerea ireversibilă și inevitabilă a timpului, intrucat mișcarea valurilor este asemănată cu modul în care amintirile „năvălesc” în sufletul nostru, venind cu ardoare dintr-un trecut pe care, însă, nu-l putem recupera. Prezența punctelor de suspensie evidențiază nostalgia trairii sentimentului frumos. Metafora din care se constituie titlul apare la inceputul primului si ultimului vers, conferind textului simetrie, precum si sugerand continuitatea vietii. Poezia debuteaza cu o invocaţie retorică, exprimând nevoia îndrăgostitului de comunicare afectivă, de rememorare a iubirii pierdute (“Din valurile vremii, iubita mea, răsai”). Forma arhaică a verbului “rasari” sugereaza încercarea de a reînvia, prin amintire, atat imaginea femeii iubite, cat si sentimentul care-i unea, dar si efortul sau repetat de a-si imagina chipul ei, care, insa, nu mai are contururi clare. Poemul cuprinde numeroase elemente de portret fizic şi sufletesc, epitetele având rolul de a scoate în evidenţă frumuseţea, puritatea, gingăşia iubitei: ”braţele de marmur”; “părul lung, bălai”; “faţa străvezie”; “zâmbetul tău dulce”. Comparaţia ” străvezie ca faţa albei ceri” şi metafora “umbra duioaselor dureri” sugerează tristeţe si, totusi, duioşie, conturând idealul romantic feminin. Idealizarea iubitei culminează prin folosirea sintagmei “Femeie între stele şi stea între femei”, accentuand perfectiunea acesteia in ochii poetului. Ultimul vers al primei strofe amplifică trairea launtrica prin motivul literar al plânsului, ca efect al imposibilităţii omului de a scăpa de sub semnul timpului ireversibil. Opera se incadreaza in estetica romantismului prin tema si motivele pe care le dezvolta: iubirea pierduta, ireversibilitatea timpului, stelele, umbra, visul. Compozitional, poezia are structura de monolog adresat, aceasta fiind conferita de sintagme precum „iubita mea”, „iubite inger scump”, dar si de utilizarea numeroaselor verbe si pronume la persoana a II-a singular (“tau”, “intorcandu-ti”, “tu” etc). Asadar, “Din valurile vremii…”, de Mihai Eminescu, este un poem elegiac care transfigureaza iubirea, afectivitatea si sentimentele puternice ale indragostitului melancolic. Evocarea in amintire a iubitei este însoţită de duioşie, portretul ei fiind înnobilat de tristeţe profunda şi îndurerare.