Despre metoda de studii din timpurile noastre [PDF]

Zitiervorschau

COLECŢIA MARILOR 6ANCIT0RI ITALIENI ÎNGRIJITĂ D E : VIN SEN ZO OE RUVO Ş l N. BAGDASAR

GIAMBATTISTA VICO

DESPRE METODA DE STUDII DIN TIMPURILE NOASTRE (DE NOSTRI TEMPORIS STUDIORUM RATIGNE)

CU IN TRO DUCERE Şl NOTE DE

VINCENZO

DE

RUVO

T R A D U C E R E DE

IO S E FIN A CRAFCIUC

l u r m i T u ni s t u d i i i i i u ii o m o i roma 801IIETATCA HUMA NA OP. NLOflOMC ■■ HURII II f: ST I

:!•

■■

■

i

H

COLECŢIA MARILOR GÂNDITORI ITALIENI ÎNGRIJITĂ D E : V IN C EN ZO DE RUVO Şl N. BAGDASAR

6IAMBATTISTA VICO

DESPRE METODA DE STUDII DIN TIMPURILE NOASTRE (DE NOSTRI TEMPORIS STUDIORUM RATIONE)

C7U INTRODUCERE Şl NOTE Dliî

VINCENZO

DE

RUVO

1p«AUur;iriti: or:

ioni I IN/V CRAI OIUO

IUTI TUTU 1)1 8 Ţ U 0 11 MLOSOFICI ~ ROMA i oui ut at i a homAnA de fi lobomb - hucureşti

I*

IMI'IIIMI MIA „ni'AIUII

UNIVERSITAR" - BUCUREŞTI — STR. EUE RADU No. 6

CUVÂNT ÎNAINTE Traducerea de faţă a operei fui G. B. V'lgo, atât de plină de sugestii profunde, utile chiar şi timpurilor noastre,. \nu mi-ar fi fost posibilă fără ajutorul de excepţională com­ petenţă, pe care o are. Doninul Profesor Vincenzo De Ruvo, asupra operitor vichiaUe şi a \limbei latine, precum şi asupra linibei şi culturii ţării noastre. Vico e un scriitor profund, original, complex. Această operă latină, care e prima şi cea mai Sintetică revelaţie a geniului Său, are un stil impregnat de vastitatea preocu­ părilor sale speculative, pât şi de noutatea profundă şi mereu creatoare a descoperirilor sale filosofice. Prin urntare, stil amplu, greoju, abundent, lipsit de preocuparea de a faci­ lita înţelegerea cetitorului mediocru şi totodată stil plin de distincţie, solemn, chiar şi înl sinceritatea modestă o atitudi­ nilor sale sufleteşti. A conserva, pe cat nii-a fost posibil, această inegalabilă frumuseţe stilistică, a fost aspiraţia mea de traducătoare, iar speranţa de a fi reuşitj, va constitui unica mea mulţumire. Introducerea şi notele care întovărăşesc paginile vichiane, sunt aceleaşi care se găsesc în ediţia italiană, apărută sub îngrijirea Domnului Profesor De Ruvo, ediţie pe care am con'.uitat-a paralel cu cea latină. Iooefina Crafciuc

c

I N T R O D U C E R E Intr’o zi fericită a anului 1686, Gian Battista Vico, la vârsta de 18 ani, părăsi Neapolul plin de sgomot şi neîn­ ţelegeri, îndreptându-se spre castelul din Cilento, situat într’o regiune plăcută şi cu aer bun şi care era locuit .de marchizul don Domenico Roeca. îşi luă doar câteva cărţi, având însă o tăcută dar imperioasă nevoie de linişte şi reculegere. Se pare că e una dintre acele providenţiale fugi de lume, făcută pentru o îndreptare şi o sporire a forţelor, pentru a reintra apoi în aceeaş lume, cu noui năzuinţi şi cu înalte avânturi. Neapole era de câţiva ani în frământare; pătrunsese de dincolo de Alpi ecourile triumfurilor gândirii, care îşi găsea în Descartes, Gassendi, Newton, Locke, Hobbes, Spinoza 'şi Leibniz cei mai m ari,exponenţi. Fenomenul ce vine din afară, găseşte o vastă materie de frământare; erudiţia, care cu toată decadenţa italiană a secolului al 17-lea continua totuşi să dăinuiască şi să constitue unicul refugiu pentru intelectualii secoluli. Ne aflam în perioada care precede fundaţia Arcadiei şi deja e cunoscut numele lui Tommaso Cornelio şi a lui Leonardo di Capua, oameni de ştiinţe şi de litere; numele lui Donicnico Aulisio şi Francesco D’Andrea, jurişti, şi în1 sfârşit numele lui Giuseppe Valctta, un savant de o vastă şi va­ riaţii cultură. Şi această perioadă poate şi chiar trebue să ini re în aşa zisa Reîtioire italiană, care în literatură ajunge până la Marini şi Al fieri, iar în filosofic până la Romagnosi, l'ilnngcri şi Gcnovesi. Legăturile pe care lumea erudită italiană reuşeşte să le stabilească cu progresele filosofice yl şllln|ifiee ale Furopei, creează în Italia o situaţie cu lo­ tul deosebiţii. Frudiţia, rare e cultul trecutului, îulr'o ţarii ea Italia e cultul le care omul, conştient sau nu, trebuie să le urmeze pentru, a şti de unde vine şi încotro se duce. Cât dd exagerată şi vătămătoare e tendinţa de a atribui toate întâmplările vieţii unei concepţiuni me­ canice, care neagă orice libertate şi spontaneitate, afirmând existenţa unei fatalităţi în fiece lucru ; tot atât de exagerată şi vătămătoare e tendinţa opusiă care împrăştie price lucru în univers într’un haos .de ^particularităţi, fără nici o con­ sideraţie pentru legile şi principiile superioare, care există totuşi, călăuzind faptele. Ştiinţa e posibilă, dar unica po­ sibilă e filosofia, înţelepciunea, care „e arta cuvântului” şi cunoaşterea „superioară a naturii” ; arta cuvântului, atât cât prin ea putem cunoaşte legile care conduc istoria şi psihologia omului; cunoaşterea superioară a naturii atât cât ea poate să ne călăuzească în cunoaşterea naturii, în tot ce are ea superior, etern şi universal. Exagerează, deci, pe deoparte pe cartezieni, cu raţionalismul lor intniiiv-deditctiv; exagerează pe de alta parte empiriştii cu oarba lor încredere în diata şi inducţia empirică. Vico s’a consacrat mai mult ele şaptezeci de ani studiului evoluţiei gândirii; el a întrezărit ideia sintezei apriorice ,pe care

— 17 — Kant o va considera cu şaptezeci de ani mai târziu drept cea maj genială- descoperire a şa. Călăuzit de ideia sa unitară, Vico, observând realitatea concretă a popoarelor va constata cu bucurie că „jurisprudenţa ar fi fost pentru Greci „înţelepciunea” dar găseşte mai târziu căi, esenţiala cauză a puterei şi gloriei popo­ rului Roman consta în faptul căi pentru aceştia, jurisprtu;denţa era „ştiinţa faptelor divine şi umane” . De aci predi­ lecţia sa pentru studiul istoriei Romanilor din care şi-a extras, pentru regularitatea cursului său, modelul de „isto­ rie ideala, eternă, prin care trec dealungul timpurilor toate naţiunile”. De aceea Romanii îşi însuşeau jurisprudenţa nu prin studiu ci prin experienţa în viaţa publică. Prestigiul Romei şi arta elocvenţei triumfară numai din momentul în care interesele particulare se subordonau in­ tereselor superioare pentru gloria şi ordinea Republicei; şi dimpotrivă a început să decadă îndată ,ce au substituit interesele superioare intereselor personale. Egoismul e prăbuşirea popoarelor: acolo unde se pierde viziunea unui ideal superior, lipseşte orice forţă de coheziune, care face statele puternice, lipseşte orice raţiune ideală care inspiră şi alimentează ^elocvenţa şi celelalte arte. E necesar, deci, ca „judecătorii.,., să caute să îmbine utili­ tatea publică cu chestiunile private” ; e necesar „să se îmbine din nou filosof ia dreptului cu jurisprudenţa” . Drep­ tul roman, studiat cu asiduitate prezintă o mare importanţă; să nu credem însă că timpurile noui, în care dăintiesc încă experienţele secolelor trecute, pot să se refere sic et simpliciter la acelea ale epocei romane; să nm credem însă că se poate realiza mai puţin prin experienţa romană. Dreptul modern trebue să adauge „justidm” care e .întotdeauna conceput în virtutea unei norme raţionale, „echitafeia”^ care isvorăşte din variatele şi numeroasele întâmplări ale. vieţii; dar nu în felul de a o reduce dela legile detaliate şi minuţioase care pretind că completează echitatea, ci norma generală isvorâtă dintr’o temperare justă a prczcnlultii şi a trecutului, a echităţii şi a justului, a inte­ reselor particulare şi intereselor superioare de stat, trebuie sii constitue idealul juristului modern. Imitaţia, caracteristică artelor practice, e inai mult un ritu decât un folos1, fiindcă un artist bun e numai acela care ne inspiră direct din natură şi nu acela care imită opera altuia, fie ca chiar desăvârşită. Această afirmnţiuim a Iul Vioo, care parc şi chiar e exagerată şi care pretium*

— 18 —

dacii im altceva cel puţin o delimitare, nu-1 determină însă să ia o atitudine 'de subiectivism absolut, la care ajunseseră multe epigonii ale lui Descărfes şi mtilţi alţi studioşi napoletani. Arta face excepţii: adică; metoda de întrebuinţat în alte discipline e diferită. Tinerii în special, fiind lipsiţi de experienţă şi fiind incapabili să întrezărească în ideile noui şi în moda timpurilor lor ceeace e bine şi sănătos, înainte de a se lăsa încântaţi de noutăţi, studiază trecutul cu cau­ zele şi efectele Hui, însuşindu-şi astfel experienţa strămoşilor, care fără îndoialjă e euj mult mai sigură decât acea prezentă, căreia îi lipseşte încă rezultatul consecinţelor. De aceea — spune Vico — trebuie să! pregătim tineretul prin experienţa secolelor, şi stabilind metoda noastră de studiu sub tutelă sigură, să citim mai întâin pe antici: încrederea, ingenio­ zitatea şi autoritatea lor e de acum garantată; dar ei ne sugerează chiar criteriul pentru alegerea modernilor, indicându-ne pe care să-l preferăm în lecturile '.noastre” . Normă, de sigur, foarte înţeleaptă, dar numai cu condiţia ca experienţa secolelor să fie înţeleasă cum grano salis, altfel s’ar ivi primejdia de a cădea în excesul contrariu aceluia pe care Vico vrea să-l evite, impunând norme de viaţă care nu numai că sunt de îndepărtată origine, dar sunt cu totul anacronice. Oricum, întotdeauna e cu mult mai periculos să te încredinţezi numai prezentului, decât să parvii la acesta străbătând trecutul. * ** Din cele spuse până acum, reese în mod clar cât de mare e originalitatea pe care o atinge Vico faţă de cul­ tura napoletană şi europeană din .timpul său — prin De ratione, prima din operele sale importante, care conţine idei premergătoare, clare şi sigure, ale curentelor filosofice şi literare şi care un secol mai târziu vor fi afirmate ide orice ţară civilizată a Europei. Exigenţa unitară, care pătrunde adânc fiecare pagină a acestei lucrări, l-a îndreptat pe Vico :pe o cale diferită de acea străbătută de contemporanii săi, cale ce îl va i/oln de aceştia,, clar care îl va conduce spre viziuni pro1elice, care vor găsi în secolele viitoare confirmarea îşi explicarea lor. Descoperirea lui punctum coincidentiae a orluliel aulilc/e în ,,Înţelepciune”, înseamnă că s’a si­ lind dinlr'odala în mijlocul just al chestiunilor, neavântd linpoi lnii|a laplul că lipsa de experienţă a descopeririloi liniile, ii duce eâleodală către unele aifrmaţiuni

19 .greşite. Nu fără' motiv au trecut în umbra geniului lui Vioo empiriştii şi raţionaliştii, pozitiviştii şi idealiştii, fie­ care făcându-1 un precursor al propriilor lor doctrine; adevărul e însă, că aproape toţi, până şi contemporanii săi, toţi 1-ait nedreptăţit, fiindcă sau nu au ştiut să apreciere valoarea afirmaţiunilor sale sau au văzut o singură la­ tura a gândirii sale. In Vico domină suverană încă din cele dintâiu studii, o exigenţă unitară realistă, care nu se pierde nici chiar atunci, când atraşi de un viu interes pentru istoria popoarelor, va afirma că natura care e>creată de Dumnezeu, numai de Dumnezeu poate fi înţeleasă. In toate afirmaţiunile sale de acest fel, circulă o concepţiune a realităţii care se leagă cu prima sa descoperire, a realităţii înţeleasă ca o concordanţă a universalului, cu a particularului, a Absolutului cu individul, a legei supreme ou spontanei­ tatea şi arbitrul celor mulţi. Chiar natura e privită prin înfăptuirea sa, faţă de care nu există materialism, care are nevoie de a presupune înlăuntrul sau în afara na tufei un princ/piu care o pune în mişcare şi nici un idealism care să reducă fiinţa la percepere. Realitatea e în între­ gime concreţiunea înfăptuirei sale, şi admisă fiind1 deve­ nirea, fiinţa trebuie să fie considerată drept forţă. Vico însă nu are şi nu putea să aibă claritatea descoperirilor ale; dimpotrivă, acestea se gaseau împrăştiate chiar şi în scrierile posterioare, în vasta gamă de argumente isvorâte din imensa sa erudiţie. Citind De ratione se simte, la fiecare pagină, imperioasa necesitate de a distinge, a precisa şi a completa; şi numai după o muncă atât de obositoare e posibilă o distincţiune între ceeace e acceptabil şi ceea ce e repudiabil în această operă. E justă afirmaţiunea că la adolescenţi predomină me­ moria şi fantezia; dar e greşită distincţia neta între peri­ oada fanteziei şi acea a raţiunii, care se găseşte şi în lu­ crarea Ştiinţa Nouă. Omul e întotdeauna ora, fie că el are 12 sau 30 de ani; facultăţile sunt toate prezente în el, chiar în starea iniţială. E adevărat că fantezia e facultatea cea^mai desvoltată la copii, dar tot aşa de adevărat e, că nici raţiunea nu le lipseşte, pe care prin diferite mijloace şi sisteme şi chiar prin ajutorul fanteziei însăşi, trebuie să tindem cât mai umil la ilesvoltarea ei. E absurd să ne gândim — şi îu arcada eroare va cădea J. J. Eoitsseau - - că sunt perioade m care omul e unuiai fanUv.io şi altele iii care e numai raţiune, I )esvoltarea animal li a fm uluiţilor sphi'u'tii, pro*

—

20

—

linele o colaborare a însuşi acestor facultăţi, m:ai pretinde încă de a obişnui copilul cu reflexiunea, în limita cunoş­ tinţelor şi forţelor sale. E justă afirmaţiunea după care legea şi scopul ultim1, spre care trebuie să tindă toate ramurile vieţii practice, dela elocvenţă la jurisprudenţă, dela educaţia copiilor şi până la acea universitară, este „puterea principiului, ordi­ nea republicei cât şi gloria unuia şi altuia” ; dar ordinea statică despre care se vorbeşte e în contrast cu spiritul conciliant din De ratione împotrivindu-se totodată ideei de devenire a istoriei, care va constitui cea mai măreaţă glorie a scrierilor vichiene posterioare. Vor fi epoci, ne-o va spune el însuşi, în care legea devine un mister al câtorva care deţin puterea; sunt apoi alte epoci, în care autoritatea regală, adică aparţinând numai unei singure persoane, ega­ lează drepturile tuturor fără nici o distincţie; sunt în sfârşit, altele în care desfiinţate fiind misterele, triumfă raţiunea lămurită în întregime, oamenii participând în mod direct la viaţa statului. Acest curs al istoriei implică deve­ nirea, care contrastează cu ordinea, spre care Vico vrea să orienteze viaţa, impunând legilor o renovare care să se armonizeze cu imperioasele exigenţe ale vremurilor. In afară de aceste reflexiuni şi de altele pe care le omitem momentan, reflexiuni sugerate de înţelepciunea ur­ maşilor dacă nu chiar de aceeaş înţelepciune vichiană, reese că De Vaiione e o lucrare care nu numai că are im­ portanţă fiindcă constitue prima afirmaţiune viguroasă a originalităţii gândirii vichiane, fără de care nu se poate explica această originalitate vichiană, care se va accentua lot mai mult în operele succesive, despre al căror conţinut voiu aminti în paginele următoare. Iar afară de aceasta „De raţione" e o operă care graţie îmbinării sale echili­ brate dintre criticism şi tradiţie, păstrează şi astăzi, în. asidua noastră cercetare a unui echilibru mobil de gândire, contrar oricărei extravaganţe şi absurdităţi de teze extre­ miste, un interes viu şi actual. VINCENZO DE RUVO

OPERELE LUI 6. B. VICO Pe lângă aceste şase Oraţiuni inaugurale ţinute de Vico, iii calitatea sa de profesor de retorică la Universitatea Re­ gală din Neapole, între ,1699 şi 1707, mai! e (ş:i De studio rapt raţione, publicată în 1709 şi multe alte diferite ppere, pe care le vom cita în rândurile ce urmează. In anul 1710 Vico publică prima sa carte De antiquissima italorum sapientia, în care, în afară că păstrează polemica contra solitarilor dela Port-Royal — polemică începută cu De ratione — accentuează totodată tendinţa inovatoare pro­ prie timpurilor noui. Această operă e -interesantă, fie pentrucă e prijna care (tratează în (special despre metafizica v-ichiană, fie pentrucă anumite aspecte ale acestei metafizici nu ş:e vor mai găsi în Operile posterioare. Vico se apropie de con­ cepţia leibniziană a Realităţii, admiţând un dinamism, care pornind dela punctul metafizic, ip-unct care e centru de forţă, desfăşură realitatea fizică care e extinsă în aparenţa ei. Se distinge deci o realitate naturală de alta umană: în am­ bele e valabil principiul verum et factum reciprocantur, care se găseşte în De ratione, şi în care Dumnezeu e absolut, pe când în om elste valabil din cauza finităţii acestuia, numa-i în artele şi disciplinele utilităţii umane, cu alte cuvinte pentru istoria umană. După 10 ani, în 1720, Vico publică De universi fiiris utto principio et fine ano, în care se repetă atitudinea anticaziariă din scrierile precedente şi în care se găseşte tot odată fundamentul universal, ,,în adevărata noţiune a naturii umane care îşi trage principiul său dela adevăratul Dumne7.01.1". Astfel, Vico, intră în sfera dreptului natural, care era foarte cercetat în timpul său. După cum se vede ten­ dinţa spre nouile timpuri se accentuează tot mai mult,

22

—

mai ales fiindcă la Vico „metafizica e acea ştiinţă, ce cu­ prinde critica adevărului, deoarece ea ne dă adevărata noţiune asupra Divinităţii şi asupra omului”. Adevărul ab­ solut e prinurmare tot una cu autoritatea absolută, cu cât legea naturii umane e aceeaş cu Providenţa divină. In anul următor, în 172/, publică De constantia juris­ prudentiae, operă care poate fi considerată nu numai ca o completare la De ano în măsura în care reexaminează con­ stanţa principiilor universale, care călăuzesc jurisprudenţa în părţile sale asupra lucrurilor divine (filosofia) şi lucru­ rilor omeneşti (filologia). Această operă e o fericită in­ troducere în opera lui cea mai importantă. Din confruntarea dintre principiile existenţei divine şi cele umane, Vico revine la tratarea raportului dintre adevărul universal şî certitudinea lucrurilor particulare, descope.ind apoi că deo­ sebirea e numai extrinsecă şi aparentă, în timip> ce în rea­ litate adevărul este legea universală considerată de filosof în abstracţiunea ei, iar certitudinea e faptul particular în care se actualizează însăşi legea. Vico descoperise că filo­ logia trebuia să se reducă la pură ştiinţă, adică: a recon­ firmat printPo examinare mai aprofundată şi mâi deta­ liată descoperirea fericită, prezentă în De ratione consis­ tând în afirmaţiunea că o adevărată filosofie nu poate fi inspirată decât dintr’o elaborare a istoriei, astfel după cum nici înţelegerea n’ar fi deplină fără ajutorul filosofiei. Desvoltând această genială descoperire, Vico ne va da în 1725 opera Prima Scienza Nuova, care tinde să extragă idcele universale, adică principiile care informează istoria ideală eternă, sub care se scurg dealungul timpurilor na­ ţiunile, cu originea, evoluţiile, progresele şi decadenţele lor. Urmând cursul istoriei, Vico descoperă că teoria drep­ tului natural e justă, cu condiţia numai ca să admită nu mimai o lege naturală a istoriei, nu numai o singură formă de a fi a r,-aurii umane, dar atâtea câte sunt şi epocile isto­ riei şi câte ne prezintă cursul istoriei însăşi. Sunt trei epoci distincte, în care triumfă alternativ, simţurile, fantezia şi raţiunea, cu toate că Providenţa divină, care face ca umaiiilalea să-i îndeplinească voinţa sa, sub formele în care ea e capabilii, domneşte în toate epocile. I lupii publicarea operei Raccolta d'opus'coli scientifici c IcUcrari în 172S, care conţinea şi Autobiografia (scriere tu mic talii după Discursul asupra metodei al lui Descartes, u i Io n ic cil aulorul insistă să arate că între opera sa şi iu cea alini Descarles inii e nici o legătură) Vico se va de-

— 23 dica complet perfecţionării Ştiinţei Noni, care e cea mai mare operă a sa şi care apăruse, mai obscură şi mai în­ curcată decât celelalte opere. Din această asiduă preocu­ pare, care a durat până la sfârşitul vieţii sale, vor avea origine diferite corecţiuni şi în sfârşit o refacere completă a operei, care va lua numele de Seconda Scienzn Nuova, publicată în 1744, anul morţii sale. Această Seconda Scienza Nuova are, faţă de PrinM meritul unei ,,obscurităţi” reduse, a unei dispoziţiuni mai bune, a materiei şi o îmbogăţire a chestiunilor, uneori de o vădită importanţă; dar, în ge­ neral, ideile directive şi principiile rămân neschimbate şi pot fi considerate ca o Cucerire a unei noui lumi de gândire, creată încetul cu încetul şi adeseori distrusă şi refăcută de autor; o lume nouă, care însă, va aştepta aproape un secol înainte ca aceasta să devie lumea în care umanitatea în­ treagă să găsească programul său de viaţă şi credinţă.

DE NOSTRI TEMPORIS STUDIORUM RATIONE

-

Despre metoda de studiu din timpurile noastre

I. ARGUMENT Francisc Baccn în preţioasa sa lucrare De Augmentis Scientiarum *) arată până în ce punct, dincolo de acela la care am ajuns, trebuie să se des volte artele şi ştiinţele, ast­ fel ca să se perfecţioneze în întregime înţelepciunea ome­ nească. Dar în timp ce acesta descoperă o noua lume de ştiinţe, el se consideră demjo 'şi (de o lume diferită d!e acea ai'noastră. In adevăr aspiraţiile sale întreceau în aşa măsură posibili­ tăţile omeneşti, în cât se pare că ar vrea să arate mai mult decât ceeace ne este necesar pentru o înţelepciune perfectă. ’J ) Titlul acestei opere, apărută in anul 1623, cu trei ani înainte do moartea autorului, e De dignitate el augmentis scientiarum (Despre valoarea si progresul ştiinţelor) şi constă dinlr’o examinaro asupra tu ­ turor ştiinţelor; e xm fel ele enciclopedie critică, care are menirea să completeze toate lacunele ce cuprind aceste ştiinţe. Observaţia lui Vico e cx.aJctă şi ea conturează caracterul filoso­ fului englez, care u adus întotdeauna metode şi proiecte grandioase ijl adesea, cliiar demne de stimă, pe care însă nu .a reuşit să le pună Iu practică, niciodată. Acest fapt e datorit tomporainojitului şi am bi­ ţiei acestuia, numit, de (acob I, Lord cancelar, Irimift apoi, după puţin timp, cliiar do acelaş, Iu închisoare. Ilacon, cuprinşi do un nemărginit orgoliu, un numai că nil u vil AUI că iiuilU'i sa refonm'l uiiopra loglccll

—

28

Aceasta cred că s'a întâmplat, cum se întâmplă de obi•ccin, fiindcă acei de un spirit superior aspiră întotdeauna la lucruri mari şi nemărginite. Astfel că Bacon se comportă în lumea literară aşa cum în lumea publică, acei care deţin puterile marilor imperii, ajunşi la cea mai înaltă stă­ pânire a lOmenirei, risipesc propriile lor comori, pentru a răsturna însăşi natura lucrurilor: d'e pildă, ca şi cum ar umple mările cu pietre, ar încerca să treacă munţii şi alte întreprinderi zadarnice şi contrarii ordinei naturale. In realitate, tot ce omul poate cunoaşte e mărginit şi imperfect, ca însăşi natura lui. Dacă comparăm timpurile noastre cu acele antice şi observăm avantagiile şi desavantagiile celor două culturi, vom găsi probabil o situaţie ase­ mănătoare între noi şi aceia. De fapt, multe lucruri desco­ perite de noi erau cu totul necunoscute anticilor, dar multe cunoscute de iei ne sunt nouă în întregime necunoscute; nenumărate sunt aptitudinile noastre prin care reuşim în anumite genuri literare, dar numeroase erau şi aptitudinile anticilor prin care reuşeau în alte genuri; aceştia cultivau în orice individ câteva arte, pe care noi aproape că le îndepăr­ tăm şi despreţuiau altele pe care noi le menţinem; mUlte doctrine erau unite la ei, acest fapt prezentându-le un mare avantaj, iar la noi au fost separate; şi invers, la noi unite au fost în mod desavantajosi tratate de ei separat; în sfârşit tnulte dintre ele îşi schimbară înfăţişarea şi numele. Aceasta, tineri iubiţi, îmi oferă ocaziunea de a discuta despre următorul argument: Care dintre aceste două e cea mai justă şi cea nial bună metodă de stadiu: a noastră sau a celor vechi?1). aristotelice a fost îndeplinită, de Leonard, Kepler şi Galileo, dar întot­ deauna şi-a propus planuri care mergeau dincolo de omenesc şi de posibil. Iată-1 deci în De Augmentis, urmărind idealul înţelepciune! per­ fecte şi absolute, în lo.c de a se limita numai la cceace era posibil şi ulii diferitelor discipline din timpul său. Vico limita cercetarea sa, militai asupra instrumentelor, ajutoarelor şi scopurilor ştiinţelor, adică Httiipm acelor argumente, care privesa în mod propriu metoda de studiu. I) K vorba deci de o examinare pro şi contra acestor două epoci şl in deosebi a Imelodei lor do studiu, cu scopul de a alcătui o nouă melodii, care să aibă calităţile aceleia vechi şi aceleia noiii, fără să ronţlnlî vreun defect. Vico nu va putea conclude, d,upă cele spuse până ei I, ctt Inire ce|c două epoci ar putea fi vreo diferenţă absolută: am ­ bele mint deosebite în aspectele şi detaliile lor, 'dar identice în subiibihţn lor.

— 29 .Discutând asupra acestui argument, vom compara foloa­ sele şi defectele uneia şi alteia, arătând desavantagiile me­ todei noastre, cum se pot evita ele, care mu se pot evita» şi cărora dintre acele vechi li se opun. Subiectul e nou, dacă nu mă înşel; dar atât de important încât ma mir că e nou. Eu consider câştigată bunăvoinţa voastră, dacă veţi observa că e mai bine să compar foloasele uneia ;şi celeilalte epoci, decât să mă ocup de defectele lor1). Aceasta vă interesează pe voi în special şi nu pentru motivul că aţi putea şti, dacă sunteţi mai învăţaţi decât anticii în unele chestiuni şi mai puţin învăţaţi în altele; dar pentru moitivul că ,aţi avea metoda prin care să ajungeţi la o sujmă de cunoştinţe superioară aceleia a anticilor2), şi având menţionate desavantagiile metodei antice, veţi fi mai in­ dulgenţi cu acele defecte ale metodei noastre, care sunt inevitabile. Pentru ca să puteţi înţelege mai uşor şi pe deplin acest lucru, e oportun să ţineţi minte că eu nu intenţionez s;a fac comparaţii între ştiinţele noastre şi cele vechi, între artele 1) Se observă cu câtă fineţe prezintă Yico tinerilor tema acestei scrieri. As!umându-şi .rolul de critic al vremurilor vechi şi al celor moderne, convins fiind că în lume domneşte Providetnţa, e m ânat să conchidă că orice ordine a. timpurilor nai e lipsită niciodată în între­ gime de virtute. 2) In această operă, care cuprinde şi unele criti.'i referitoare la metodologia inspirată de raţionalismul cartezian, vom găsi adeseori afirmări care pair că sunt luate dela Dsscartes. Cine a citit lucrarea filosofului francez Discurs asupra metodei îşi va aminti că, chiar în prima pagină a acelui volum, se găseşte o consileraţiune destul de analogă qu aceasta pe care o adnotăm. „Banul simţ — spune Descartes — e luciul cel mâi bine răspândit în lume”... „în aşa fel că di­ versitatea părerilor notffâtre a u derivă din faptul că unii sunt m ai înzes­ traţi cu raţiune decât .a'lţii, ci numai prin faptul că noi conducem gândul nostru pe drumuri diferite şi nu luăm în scârnă aceleaşi lucruri”,. Aşadar importanţa maximă a oricărei bune educaţiuni, constă în m e­ toda după care călăuzim Scuget,alrea noastră. Cum se explică deci că aci ca ş:i în tmfulte ialte părţi, Vico jajnticlalrteiziniU e ide aceeaş părere cu adversarul, său ? Dacă ne gândim că în F ranţa Descartes o în sec. al XVII-lea, cel mai bun continuator ai ideologici renaşterii italiene şi că Vico în secolul a l ' XVIII-lea reija m area tradiţie a aceleiaşi renaşteri, la care s’a ataşat în special prin sistemul său do viaţă şi do gândire, ufară de celelalte motive de ordin literar şi metafizic, vom găsi desigur cu uşurinţă explicaţia acestui aparent contrast.

30 lor .şi ale noastre; ci să cercetam prin ce metoda noastră o învinge pe acea veche, prin ce e învinsă de ea şi ce se cere pentru a nu fi învinsă. Pentru acest mlotiv artele noui, ştiinţele şi descoperirile recente dacă nu le despărţim, cel puţin să le distingem de nouile instrumente .şi de nouile mijloace de cunoaştere; acelea privesc materia studiilor; acestea calea şi metoţdia şi ele formează chiar obiectul lu­ crării noastre.

IJ. PĂRŢILE ARGUMENTULUI Mi se pare că orice metoda de studiu rezultă din aceste trei elemente: instrumente, mijloace materiale şi scop1), 'instrumentele cuprind ordine, deoarece acei care se dedică priîitr’o pregătire necesară artelor sau ştiinţelor, o fac cu sistemă şi ordine. De aceia instrumentele au întâietatea; mijloacele materiale sunt concomitente; scopul deşi ur­ mează după acestea, e căutat totuşi dela început de către studioşi şi în tot cursul studiilor lor. Pentru acest motiv vom desfăşura cursul luci arii noastre după această ordine, vorbind mai întâiu despre instrumente şi apoi despre mij­ loacele materiale ale metodei noastre de studiu. In ceeace priveşte scopul vom discuta despre el ici şi colo, unde se va reflecta mai bine. Acesta se răspândeşte prin întreaga metodă, precum sângele împrăştiindu-se în tot corpul e mai bine observat acolo unde arterele sunt mai se isibile. Instrumentele noui ale ştiinţelor sunt câteodată ele însăşi ştiinţe, altele arte, altele simple opere ale artei sau ale I) Acoaptă clistincţiune între instiumenle, mijloace .şi scop e foarte din două raolive. Primul, fiindcă ne face cunoscut locul şi importanta, pe care o arc pentru Vico, orice element a! elucajici, p ri­ vii. în loialitatea procesului educativ; şi al dogea, [Milnică no dă piilcj să c.onstalăin imediat, care e interesul şi mcnla'ilalea proprie lui Vico. A ri mi, o vorba ld|e o berce tare asemănă oare aceluia a lui DesniiP'it, caic se îndreaptă spre examinarea raţii mei umane în fiinţa' na, K voci.a il.e o cercetare îndreptată spre examinarea ştiinţelor, arte­ lor iii i'oalilate.'J lor istorică şi a scopurilor raţjiinoi însăşi, plivită iu ilovnnlna na. Arcuita, o in lerefeii.il care distinge lămurit pe Vico de I•••n» inimi; tmcii,o, o iiilci'osul caro pune bana unei filosofii a istoriei, 111 m | i h . i| i) Academia fond,.Hă de Platou, luă numdle de Noua A culem ^ când cu Arcesilao (135—211 a. o.) ;a)vu o îndrumare sceptică. Prin jinlonomasă orice Nouă Academie avea semnificaţia unui nou scep­ ticism. (!) Analiza, la. caro se referă Vico aci, e procedeul urmat de cor*

— 32 — lesiiire a metodei, problemele de geometrie lăsate ne­ rezolvate de .antici. Aceştia se serveau de geometrie şi de mecanică drept instrumente pentru fizică, însă nu totdeauna, în timp ce noi ne folosim1 de ele totdeauna şi le găsim de cea mai bună utilitate. Dar nu e obiectul discuţiei noastre,, dacă geometria şi noua mecanică s'ar fi desvoltat mai bine graţie analizei, deşi e sigur că maeştrii ei ,o' practică cu noui şi ingenioase invenţii şi pentru a nu fi părăsiţi de acestea pe drumul întunecos al naturii, au introdus metoda geometrică în fizică, prin mijlocul căreia, ca şi când ar ii fost legaţi de un fir al Ariadnei, avansau pe drumul hotărît şi cercetat, nu de către fizicienii ,care merg dibuind ci de arhitecţii operilor imense, cercetând cauzele, cu care Dumnezeul suprem a construit această maşină minunată a lumii1). Ce minunate mijloace a oferit chimia, cu totul necunos­ cută de antici, medicinei!! Aceasta, remarcată fund ase­ mănarea fenomenelor chimice, a cunoscut în mod lămurit foarte multe funcţiuni ale corpului omenesc, bănuind chiar şi bolile. Desigur că alchimia, născută din medicină, era prevestită de către antici; dar noi am realizat aspiraţiile lor. Chimia a fost aplicată de unii în fizică; după cum, de către alţii, mecanica în medicină. Şi fizico-chimica creaza aproape cu mâna, unele meteore şi alte efecte din natură; mecano-me-’ cetările ştiinţifice, care în s'ec. al 17-lea în special, realizase prin. opera lui Descart.es, G,aflileu, Newton şi Kepler progrese gigantice în toate câmpurile ştiinţelor naturale, şi care era inspirata de o concepţie mecanicistă a realităţilor naturale. 1) Vico, în timp ce spune c.ă obiectul acestei lucrări nu e acciz­ ele a determina valoarea concretă a analizei ştiinţifice desfăşurată moro geometrico, schiţează problema care va fi obiectul unei întinse şi importante chestiuni în scrierile posterioare, după care „cauzele cu caro Dumnezeul i suprem a construit această minunată maşină a lu ­ mii"; nu se puteau intslligere „fiindcă unica modalitate de a avea ştiinţă este aceea di© a- o săvârşi". Dar cum lumea naturii e opiera lui Dumnezeu, numai Dumnezeu e autorul, nţuimai Dumnezeu posedă ştiinţă", li uşor să înţelegem că fizicienii de care vorbeşte Vico, sunt tocmai acei ce se inspiră din fizica lui Daslcartes1, de o perfectă in.-. nplntfm i'comeli icăi, caro se referă! la Dumnezeu, deîerminâud natura ac­ tului rioulor ni lui i-03 oxtorm şi a mişcării iniţiale şi răspândindu-se tu mod mecanic din ren li tale tu realitate.

— 33 dicina, prin mijlocul întrebuinţării maşinelor, precizează bolile corpului omenesc şi le îngrijeşte. Anatomia, apoi, pe lângă circulaţia sângelui, originea nervilor şi numeroaselor sucuri, vase şi conducte ale corpu­ lui omenesc (prin .care progresa deja acea antică) a mai explicat clar, cu ajutorul microscopului glandele miliare şi ale celor mai mici viscere ale lor, ale plantelor, ale viermilor şi ale insectelor şi a isbutit să lămurească cu uşurinţă spe­ ciile fecundatoare ~şi să distingă fecundaţia oului; toate acestea scăpau ochilor anticilor. Şi astronomia, cu ajutorul telescopului, a descoperit stele noui, multe şi diferite pete so;lare, fazele mişcărilor. Aceste lucruri descoperite aveau însă multe erori privitoare la sis­ temul ptolomeic universal. Anticii numai prin profeţii ne­ sigure ghiceau că dincolo de ocean sunt şi alte continente; noi, cu ajutorul busolei, le-am descoperit cu adevărat şi geografii le-au descris chiar cele mai ascunse părţi. Cine ar mai fi crezut ca astăzi, oamenii, nu numai că au reuşit să înconjoare globul pământesc după soare, dar au putut să meargă înainte de drumuri e soarelui într’un timp mai scurt, decât avea nevoie acesta pentru a le străbate?1) Cu câte minunate invenţiimi pare îmbogăţită societatea .ome­ nească priii fizică şi geometrie, învăţate-cu metoda ofi­ cială şi cu mecanica perfecţionată! ^ Prin aceste invenţiuni se poate spune că s'a născut stra­ tegia dinteilele noastre, .atât de mult superioară acelei antice, încât faţă de sistemul nostru de a fortiijica şi de a le cuceri, Minerva însăşi ar desconsidera complet fortificaţiile sale din Atena şi Jupiter ar socoti uriaşul sau fulger, ineficace şi zadarnic. Acestea sunt instrumentele ştiinţifice moderne şi ase­ mănătoare acestora simt astăzi mijloacele materiale pentru . studii. In adevăr, multe argumente care erau un timp în­ credinţate prudenţii, a cum sunt transformate în arte, în special acelea referitoare Ia jnrisprudenţă, pe care anticii nu rnai aveau speranţa să le desăvârşească, fiind îngroziţi de dificultăţile ce le întâmpinau2). I ) Aci Vico se referă la descoperirile geografice din secolul ai XV-leu vi al XVJ-lea, Ia călătoriile săvârşite în jurul păm ântului şi la progresolo din câmpul astronomiei, realiizate prin invenţia ochianului şi tu special prin aporturile aluno do Galileu, Keplcr şi Newton. V!) Se va, arăta clar în urmare, caro au fost dificultăţile ce au în|iioiIicat pe antici să organizeze ştiinţele juridico în forma realizată a

— 34 _ In poetică, oratorie, pictură, sculptură şi celelalte arte care se bazează pe imitaţii, aduc numeroase modele foarte reuşite, care reprezintă fapte studiate., în timp .ce ai noştri pot sa imite perfecţiunea naturei cu o deosebită uşurinţă. După aceia, prin înlesnirea tiparului, noţiunile sunt răspân­ dite prin cărţi; pentru acest motiv în zilele noastre sunt atâţia instruiţi nu numai printr'o singură doctrină a unuia sau a [doi Scriitori, ci întEo măsură mare,, variată şi aproape infinită. Insfârşit, avem Universităţile, unde se poate studia orice fel de artă şi ştiinţă şi în care se .perfecţionează .inte­ ligenţa, sufletul şi limbile^ Inf toate aceste studii literare nd se tinde decât spre un singur scop: adevărul. Reluăm spre examinare avantagiile metodei noastre Ide studii: să vedem dacă din întâmplare ele ar fi private de meritele pe care le aveau anticii sau dacă sunt ameste­ cate cu defecte pe care anticii nu .le aveau: să vedem în ce măsură am putea evita defectele metodei noastre .şi în ce măsură am1 putea obţine avantagiile anticilor; examinăm apoi, care sunt inconvenientele pe care nu le putem evita şi prin care slăbiciuni ale metodei antice erau compensate. III. INSTRUMENTELE ŞTIINŢELOR. CRITICA. Mai întâiu, atât cât priveşte instrumentele ştiinţelor, în­ cepem azi studiul nostru cu critica, care, pentru a libera adevărul curat, nu numai de fals, dar chiar ide orice bă­ nuială de fals, impune ca să se îndepărteze din minte ade­ vărurile false, adevărurile derivate cât şi verosimilul. Acest lucru nu Se petrece deşiguir cu uşurinţă, căci tinerilor, .înainte de toate, trebuie .Sa le formăm1un simţ comun, astfel ca în perioada vieţii în care vor fi adulţi, să nu comită acte ciu­ date şi nesocotite1). Adevărat e că ştiinţa îşi are originea unii târziu de epoca modernă. Aci spunem numai că jurisprudenţa era «•iiiniiilerala îji antichitate jţlo- către puterea invidioasă a nobililor drept o taină, rare fim a fost niciodată expusă poporului şi deci s’au născut b'ld puţine, considerate «acre, intingi bile şi inviolabile. I ) Ceil.ica, pe caro Vico o atribuie orientărilor raţionale şi critice din limpul siiu, poale fi exactă şi genială, cu condiţii ca ea să se •oiruli>:,>t> impoliiva falselor şi exageratelor interpretări pedagogice ale iiilloiinliiiiiiului modem. Printre acestea trebuie înlocuită aceea ce a liiiipn.il /'Ari ito ponoer, împotriva căreia se îndreaptă în mod p ar­ iu ulm \ im ui opera na. Insă Doscarles, care e fondatorul imui astfel

— 35 an adevăr, eroarea în falşi, după cum din verosimil niaşfe sensul comun. Verosimilul e cam la mijlocul dintre adevăr şi fals, pentrucă e alcătuit atât din adevăr cât şi din ne­ adevăr1). Astfel, adolescenţii, formându-şi simţul comun, trebuie să avem grijă ca acesta, să nu le fie înăbuşit de critica noastră2) . de raţionalism, nu a cercetat niciodată. legăturile posibile între ra ­ ţiune şi sentiment, şi între acesta şi alte facultăţi ale spiritului. El ,a arăţa't num ai cât e fde necesar ca om!ul să ajnngă la cunoaşterea .propriei sale vieţi şi s.ă devie responsabil fată de propriile sale fapte. E l nu a afirniat (niciodată că pentru a ajunge la realizarea acestui scop de educaţie, trebuie ,exclu[^ tot cesace e sentiment în educaţia facul­ tăţilo r practice ale omului. Se poaJte deci concepe foarte bine — §i H erbart şi toată pedagogia modernă o confirmă — o educaţie în care să fie dcsvoltate în chip armonic, toate facultăţile spiritului, care fac ■din om o fiinţă înzestrată eu o inteligenţă, cu un suflet şi cu buţhe aptitudini pentru viaţa practică. 1) Această afirmaţie, care ia prima vedere pare contradictorie, se înţelege cu uşurinţă, dacă ne amintim toată concepţia lui Vico, care se regăseşte şi în această serfiere, din loc în loc, fie ea chiar în termeni neprecişi. Vico distinge de fapt, o înţelepciune comună de o înţelepciune înaltă, rezervată filosofilor1, în perioada în care adevărurile eterne şi universale Sunt explicate în mod raţional. Diferenţa între aceste două ştiinţe nu constă în conţinutul lor,- fiindcă principiile universale care coordonează viata oamenilor, chiar' şi în vremurile de incultură şi de necioplire sunt — prin prezenţa eternă a Providenţa Divine în toate lucrurile — aceleaşi care coordonează viaţa oamenilor şi a timpurilor civilizate şi perfecţionare. Aceste două ştiinţe se dis­ ting între ele prin principiile lor. Primele principii par confuze şi împrăştiate în varietatea şi multiplicitatea faptelor omeneşti ale epoeolor în care predominau simţămintele şi fantezia, în timp ce cele­ lalte principii sunt toate raţionamente clare şi distincte şi sunt fruc­ tul raţiunii explicate. Prin urmare, bunul simţ comun sau ordinau, •In care arc nevoie o mare parte a omenirii, se referă la o ştiinţă în care. adevărul adesea ia înfăţişarea unei probabilităţi. Acest simt comun o întunecat de fantezie şi sentiment, pentru ca're motiv nu poate fi condamnai în mod absolut.Vico e aci îucă sub inspiraţia probabiImmluliii literar a Jui Cicero, patre atribuia atâta importanţă verosimilului; tuni alea în scop uJ'iaitoric. ii) CAml se f,ic excese de raţiorudlism, la pedagogie, dominând preo• npnimi tio ii dosvolta raţiunea, trebuie să ne preocupăm a oferi tinoiilor olouientolo civilizaţiei în car,o sunt chemaţi să trăiască, ca apoi