Comportamentul Deviant [PDF]

Zitiervorschau

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA PSIHOLOGIE ŞI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Specialitatea : PSIHOLOGIE

COMPORTAMENTUL DEVIANT Texte de prelegeri

Elaborat

Chişinău 2016

Aurelia Cojocaru

CUPRINS DELIMITARI CONCEPTUALE_______________________________________________ 4 CAUZELE DEVIANŢEI _______________________________________________________ 13 Teoria inadaptării sociale ______________________________________________________________ Teoria interacţionistă __________________________________________________________________ Teoria controlului social (Hirshi) ________________________________________________________ Personalitatea individului ______________________________________________________________ Mediul _____________________________________________________________________________ Societatea __________________________________________________________________________ Devianţa morală – cauze şi consecinţe ____________________________________________________

17 18 18 19 21 23 24

FUNCŢIILE DEVIANŢEI __________________________________________________ 27 Clasificarea tipurilor de devianţă _________________________________________________ 30 Corelaţii între diferite tipuri de conduite deviante ___________________________________ 33

Actele deviante specifice _____________________________________________________ 36 Conduitele deviante de simulare _________________________________________________ 36

CRIMINALITATEA, CA TRANSGRESIUNE A NORMELOR PENALE _____________ 42 1. Criminalitate şi crimă ________________________________________________________ 42 Categorii ale criminalităţii: ___________________________________________________________ 43

2. Răspunderea şi sancţiunile penale ______________________________________________ 45 3. Tipologii şi caracteristici ale infractorilor ________________________________________ 50 4. Detenţia pe viaţă - unele aspecte istorice şi juridice ________________________________ 54 Aspecte psihologice şi psihosociale ale detenţiei pe viaţă ____________________________________ 56

5. Prevenţia criminalităţii şi resocializarea delincvenţilor _____________________________ 59

TOXICOMANII ŞI CONSUMUL DE DROGURI ________________________________ 65 1.

Definiţii şi precizări terminologice ____________________________________________ 65

2.

Etapele consumului, tipuri de consumatori şi factori de risc _______________________ 69

3.

Teorii explicative __________________________________________________________ 72

4.

Consumul de droguri şi portretul tinerilor consumatori __________________________ 75

5.

Consumul de bunăstare şi impactul mass-mediei ________________________________ 81

SUICIDUL: FORMĂ SPECIFICĂ A CONDUITEI AUTODISTRUCTIVE ___________ 83 1.

Perspective în definirea suicidului ____________________________________________ 83

2. Interpretarea sociologică a conduitei suicidare. Factorii de risc social ________________ 86 3.

Familia şi rolul ei în structurarea comportamentului deviant autolitic. ______________ 89

4. Aspectele psihologice şi psihiatrice ale conduitei suicidare. Factorii de risc individuali şi patologici_____________________________________________________________________ 90 5.

Etape şi indicatori ai actului suicidar __________________________________________ 97

6.

Criterii de clasificare şi tipuri de suicid realizat _________________________________ 98

7. Frecvenţa şi variabilele actului suicidar ________________________________________ 101 8.

Semnificaţiile actului suicidar _______________________________________________ 104

9.

Măsurile profilactice ______________________________________________________ 107

COMPORTAMENTUL SEXUAL DEVIANT __________________________________ 114 1.

Generalitati ______________________________________________________________ 114

2.

Simptome ________________________________________________________________ 114

3.

Cauze ___________________________________________________________________ 115

4.

Teste si diagnostic _________________________________________________________ 116

5.

Complicatii ______________________________________________________________ 117

6.

Tratament _______________________________________________________________ 118

7.

Preventie ________________________________________________________________ 119

BIBLIOGRAFIE _________________________________________________________ 121

DELIMITARI CONCEPTUALE Datorita stratificarii sociale si naturale a oamenilor, societatea cuprinde indivizi cu o mare diversitate, de la conduite adecvate normelor si valorilor vietii, pâna la conduite de înclcare a lor. Cum societatea nu este o interactiune mecanica de indivizi, reactiile fata de procesele, faptele si deciziile individuale sau de grup sunt indubitabil variate. Cei mai multi oameni se conformeaza la normele sociale, însa un numar de indivizi, din motive personale sau din cauze sociale, manifesta o atitudine potrivnica regulilor sociale. Acestia se abat de la conduita generala si genereaza fenomenul deviantei. Devianta apare ca un mod specific de a gândi si a actiona fata de mecanismele sociale de reglementare a comportamentelor umane si sociale: permis / interzis, corect / incorect, just / injust, libertate / constrângere, acceptabil / inacceptabil, acord / dezacord, moral / imoral. Judecarea comportamentelor se face, obisnuit, în aceasta dihotomie, în care unii sunt buni si altii sunt rai. În fiecare societate se stabileste cadrul legal de actiune a individului si a grupurilor, iar dincolo de acest cadru exista doar devierea de la principiile si regulile acestuia. Devianta este definita ca "orice act, conduita sau manifestare care violeaza normele scrise sau nescrise ale societatii ori ale unui grup social particular" (S. Radulescu, "Devianta", în Dictionar, 1993, p. 167), sau "ansamblul conduitelor si starilor pe care membrii unui grup le judeca drept neconforme cu asteptarile, normele sau valorile si care, în consecinta, risca sa trezeasca din partea lor reprobare si sanctiuni" (Maurice Cusson, Devianta, în Tratat, p. 440). Prima definitie accentueaza comportamentul care încalca normele, cea de a doua subliniaza discordanta dintre conduita individuala sau grup si asteptarile fata de acesta. Oricum, devianta constituie reflexul fata de ceea ce este considerat norma de catre o colectivitate. Orice abatere de la principii si reguli dupa care se organizeaza viata colectiva este considerata devianta. Orice afirmare a deviantei este strâns legata de zona de permisivitate a comportamentelor indivizilor. De aceea, devianta cuprinde o mare diversitate de conduite: ilegale, imorale, antisociale, excentrice. Trebuie spus ca în continutul deviantei intra actiuni ce nu respecta anumite norme, dar ele sunt într-o masura tolerate. Moda, inovatiile, unele comportamente ale vârstei tinere, mai ales sub aspectul limbajului, sunt manifestari ale deviantei pentru ca ele se produc în afara normei sau paralel cu actiunea normei. Un comportament deviant este un comportament "atipic" diferit de pozitia standard si transgreseaza normele si valorile acceptate si recunoscute de catre un sistem social. Devianta a constituit un obiect al interpretarii sociologice din varii perspective.

Cum societatea, si în special cea occidentala, era preocupata de asigurarea ordinii si a stabilitatii împotriva grupurilor si a indivizilor care încercau sau actionau împotriva normelor si valorilor ei, în plan teoretic s-a manifestat un interes special pentru explicarea proceselor, fenomenelor si comportamentelor deviante. Ne oprim la principalele orientari teoretice despre devianta, asa cum sunt ele prezentate în exegeza domeniului (S. Radulescu, 1994a, M. Cusson, 1997). O prima paradigma este interpretarea deviantei ca efect al "patologiei sociale". În aceasta viziune organismul social este analizat la fel ca si organismul biologic, în linia deschisa de sociologul englez H. Spencer. Societatea este conceputa ca un organism viu. În evolutia ei poate cunoaste momente de "îmbolnavire", caracterizate prin dificultati de functionare. Patologia sociala este o conditie de producere a deviantei care reprezinta o abatere de la norma de comportament universal acceptata. Perturbarile determinate de mari procese sociale: modernizarea, urbanizarea, industrializarea au contribuit, din cauza patologiei sociale, la manifestarea deviantei de la norme. Identificarea organismului social cu organismul biologic a condus la conceperea deviantei ca o boala sociala. Or, studiile ulterioare au dovedit ca devianta este o încalcare a normelor si valorilor care cunosc o diversitate în functie de contextul cultural, istoric si social. Reprezentantii scolii de la Chicago au dat o alta explicatie deviantei, pornind de la conceptul elaborat de W. Thomas si Fl. Znaniecki (1920), dezorganizarea sociala. În viziunea acestei orientari teoretice în orice societate trebuie sa fie ordine realizata printr-un consens al membrilor ei cu privire la respectarea normelor si valorilor comune. Dezordinea sociala apare atunci când în societate nu se mai actioneaza în conformitate cu normele si valorile stabilite de-a lungul timpului. Devianta apare astfel ca produs al dezorganizarii sociale provocate de industrializare, urbanizare, migratia sociala si spatiala. Amestecul de norme si valori asociat cu neputinta indivizilor de a se integra în societate determina conduite de devianta la indivizii care nu au acces la mijloacele legitime de a solutiona situatiile lor, si atunci apeleaza la modalitati ilegitime cu mult mai eficiente, si în acest fel se ajunge la manifestari de devianta. Teoria transmiterii culturale a lui E. Sutherland pune accent pe teza învatarii si transmiterii deviantei în cadrul procesului de socializare unde individul este obligat sa cunoasca valorile si normele grupurilor deviante. Conceptia functionalist-structuralista asupra deviantei îsi gaseste o dezvoltare coerenta în sistemul sociologic al lui T. Parsons. Devianta este definita de T. Parsons ca efect al esecului solidaritatii sociale dintr-o anumita societate. Ea este o "disfunctie", urmare a conflictului dintre sistemul social si sistemul

personalitatii, concretizat în încalcarea reglementarilor sociale de catre individ din interiorul grupului sau. Deoarece nu pot sa respecte cerintele rolurilor cu care societatea i-a investit, indivizii îsi schimba comportamentul într-un sens diferit de cel asteptat de catre societate. Devianta deriva, dupa Parsons, din lipsa unui control social asupra modului cum indivizii tin seama în conduita lor de cerintele ordinii sociale. Întarirea controlului social este sugerata de sociologul american ca o directie esentiala de prevenire si de înlaturare a deviantei. Teoria conflictului se axeaza pe ideea despre devianta ca o consecinta a competitiei si inegalitatii sociale. De pilda, Richard Quinney a sustinut ca "legea este unealta clasei dominante" (apud Vander Zanden, p. 203) Sistemul capitalist legal determina manifestarea unui comportament ilegal orientat catre apararea privilegiilor si proprietatii. Devianta este provocata de însusi sistemul social prin inegalitatile sociale pe care le sustine. Legea favorizeaza pe cei puternici si se manifesta împotriva celor defavorizati, acestia din urma fiind nevoiti, pentru a supravietui, sa adopte mijloace deviante. Teoria "etichetarii" accentueaza pe ideea ca devianta nu este un fapt real, ci ea este o "eticheta" aplicata unor indivizi de catre alti indivizi sau de catre societate, în temeiul unor interese si principii. Edwin Lemert, Howard S. Becker si Kai Erikson pornesc de la premisa ca, într-o masura sau alta, întreaga societate este "devianta" însa numai unii sunt considerati devianti din cauza tendintei de a-i califica astfel prin ceea ce se considera a fi violare a normelor. În acest fel, indivizii etichetati ca devianti cred ei însisi în aceasta calificare a conduitei lor si se comporta ca atare. Teoria sociologica discuta fenomenul deviantei în doua directii, una predominant normativa, care acorda actelor de încalcare a legii si normelor un sens exclusiv negativ si o alta care accentueaza sensul pozitiv al actiunilor de eludare, schimbare sau revolta împotriva normelor (S. Radulescu, 1994a). În primul caz este o devianta negativa, iar în cel de al doilea caz se manifesta o devianta pozitiva. Rezulta ca judecarea actelor si conduitelor umane si sociale fata de norme trebuie facuta în contextul social, istoric si cultural concret, pentru ca, într-o societate, un comportament poate sa fie deviant, dar în alta societate acesta sa fie considerat acceptabil. Devianta este consecinta judecatii formulate asupra unei conduite în conformitate cu normele si valorile unui grup. După G.A. Theodorson şi A.G. Theodorson, devianţa este un fenomen obişnuit în viaţa oricărei fiinţe umane şi este definită, întotdeauna, din punct de vedere al unei structuri normative particulare. Reprezentând o proprietate a grupului, dar şi un punct de referinţă pentru diferite situaţii sociale, normele indică ceea ce este drept sau nedrept, corect sau greşit, cinstit sau necinstit, stabilind, deci, zona da permisivitate a acţiunii şi comportamentului. Acţionând ca instrumente de control social, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ îşi poate

modifica comportamentul fără a risca să fie calificat drept deviant. Ele reprezintă nu atât un punct sau o linie, ci o „zonă” în cadrul căreia sunt permise şi limite de variaţie, deoarece orice societate acceptă în cadrul ei, comportamente „variante”, noi sau cel puţin diferite de cele definite în mod instituţional. Când însă individul manifestă un comportament care nu se încadrează în limite instituţional şi socialmente acceptabile este calificat drept deviant. Pentru a oferi o idee concretă asupra semnificaţiei devianţei se poate folosi aceasta clasificare ce cuprinde şapte categorii:  Infracţiunile şi delictele: omucidere, furt.  Sinuciderea.  Consumul de droguri.  Transgresiunile sexuale: prostituţia, homosexualitatea, pornografia, adulterul.  Devianţele religioase: vrăjitorie, erezie, sectarism religios.  Bolile mentale (lumea socială a azilurilor)  Handicapurile fizice / relaţiile tensionate care pot apare între persoanele normale şi cele surde, nevăzătoare, obeze, handicapate. Sintetizând, în raport de gradatia de la cel mai voluntar la cel mai putin voluntar act, acelasi autor distinge trei categorii de devianti: 1. Devianti subculturali, cei care contesta legitimitatea normelor si actioneaza pentru înlocuirea lor prin noi norme si valori. În aceasta categorie intra teroristii, disidentii, membrii sectelor religioase; Devianţii subculturali – sunt o categorie de indivizi care pun deschis în discuţie legitimitatea normelor pe care le violează. Ei se străduiesc să promoveze norme şi valori substituente şi militează în acest sens. În această categorie se înscriu nonconformiştii, minorităţile active, teroriştii, disidenţii şi membrii sectelor religioase. Această categorie de devianţi îşi asumă devianţa şi îi revendică legitimitatea. Tot aici pe langa teroristi putem incadra cu usurinta si revolutionarii. Stim bine evenimentele nu atat de indepartate despre revolutionari si teroristi. 2. Transgresorii, devianti care încalca deliberat o norma a carei legitimitate o recunosc; Transgresorii – sunt devianţi care violează deliberat o normă a cărei legitimitate o recunosc. Ei nu acţionează din principiu ci din interes, din oportunism sau se lasă pradă pasiunii. Transgresorii sunt cea mai numeroasă categorie de delincvenţi. Acestea se intalnesc cel mai

mult acolo unde exista mecanisme si parghii capabile sa satisfaca unanumit interes. Cu alte cuvinte in orice structura a puterii de stat, transgresorii isi fac aparitia, pentru ca si interesele aici sunt mult mai mari. 3. Indivizii cu tulburari de comportament, sunt cei cu un comportament ambivalent, deoarece caracterul voluntar al actului lor nu este nici clar acceptat, nici îndepartat. În aceasta categorie sunt inclusi alcoolicii, toxicomanii, cei cu tulburari mentale. Cât priveste pe handicapati, întradevar, asa cum bine precizeaza M. Cusson, acestia nu pot fi încadrati în grupul deviantilor. Indivizii cu tulburări de comportament – această categorie de devianţi se situează într-o zonă intermediară, unde este dificil să separăm latura de compulsiune de latura de determinare. Astfel alcoolicii şi toxicomanii acţionează, cel puţin în primele faze ale evoluţiei lor, în mod voluntar, dar dacă se instalează dependenţa ei încetează a mai fi complet liberi. Tot în această categorie se mai includ tulburările mentale cum ar fi nevroza, sociopatiile, tulburările de caracter unde este de asemenea dificil să separăm latura voluntară de cea involuntară. 4. Handicapaţii – pot fi surzi, orbi, paraplegici, bolnavi mintal ale căror tulburări rezultă dintr-o leziune organică. În cazul acestora părăsim domeniul acţiunii voluntare. Dar nu trebuie sa uitam ca aici sunt oameni care desi nu au nici un handicap, prefera sa simuleze careva dintre acestea, pentru anumite interese. Acestea nu parasesc spatiul voluntar. Devianta cuprinde si delincventa sau criminalitatea, actiune de distrugere a valorilor si relatiilor sociale protejate de normele juridice penale, sanctionata în mod organizat de catre agenti specializati ai controlului social. Caracteristicile delincventei sunt: violarea legilor si a prescriptiilor juridice care interzic asemenea actiuni; comportament contrar regulilor morale si de convietuire sociala; actiuni antisociale ce atenteaza la siguranta institutiilor si grupurilor sociale, provocând sentimente de teama si insecuritate în rândul populatiei (G.A. Theodorson, A.C. Theodorson, 1969, p. 111). Delincventa se distinge prin acte intentionate de agresiune si de atentare la cele mai importante valori umane si sociale, prin încalcari ale normelor penale si ale normelor de convietuire colectiva care apara ordinea publica, drepturile si libertatile individuale, viata, sanatatea, integritatea fizica si morala a persoanei. Delincventa este o problema sociala datorita efectelor profunde pe care le are asupra unor structuri sociale sau asupra întregii societati, dintre care amintim dezorganizarea sociala, cresterea tensiunilor sociale si a nesigurantei, alienare si stres, haos s.a. În acest fel scopurile si idealurile unei societati sunt deformate sau împiedicate a se afirma. Daca ne referim, de pilda, la telul urmarit, într-o societate, de a organiza viata sociala prin cooperare, manifestarile delincvente afecteaza puternic aceasta activitate, introducând blocaje în mecanismele de comunicare între oameni, de

manifestare a raporturilor sociale bazate pe cooperare. De aceea, societatea ia masuri de prevenire si combatere a delincventei juvenile. Sociologia studiaza delincventa ca proces si fenomen, iar investigarea sa cuprinde descrierea, inventarierea, explicarea si elaborarea de strategii necesare unor politici de înlaturare sau diminuare a efectelor faptelor antisociale, în legatura cu comportamentele deviante, dezorganizate sau inadaptate. Contextele sociale de generare a delincventei sunt esentiale în cunoasterea unora dintre cauzele ce o determina. Cultura, cutumele, traditiile, evolutia istorica a unei societati confera particularitati unora dintre faptele delincventei, ca si reactiei publice si institutionale fata de ele. Pentru prevenirea actelor de devianta si de delincventa, societatea instituie controlul social asupra comportamentului indivizilor si grupurilor, precum si asupra structurilor institutionale. Controlul social este actiunea de reglementare a comportamentelor ce se manifesta într-o societate pentru conformarea lor la norme, principii si valori, comune tuturor membrilor societatii. Exista un control social coercitiv realizat de institutiile si agentii sociali desemnati sa asigure ordinea, stabilitatea si functionarea structurilor sociale, prin mijloace de forta sau prin amenintare cu forta fata de persoanele sau grupurile care încalca legile si normele vietii sociale. Controlul social institutional consta în actiunea prin mijloace si mecanisme sociale prin care se stabilesc interdictii si constrângeri cu privire la respectarea normelor si valorilor, si comportamentele permise între anumite limite juridice, morale, culturale sau religioase. Exista trei principale tipuri de control social: 1. socializarea, proces prin care individul de la primele zile este format sa se conformeze la normele sociale si, pe masura ce el creste, internalizeaza valori sociale care orienteaza comportamentul sau, iar ele devin o a doua natura pentru el. Integrarea în viata sociala îl determina pe individ sa-si formeze deprinderea de autocontrol, el identificându-se, de fapt, cu normele, principiile si reglementarile din structurile sociale în care se implica; 2. procesele de structurare a experientelor sociale ale individului produc un comportament bazat pe conformarea la mediul social din cauza ca el se naste si traieste într-un cadru social caracterizat prin restrictii. Însasi lumea fiecarui individ este o lume inevitabil limitata de cerinte, interese si aspiratii proprii, ca si de mijloacele ce-i stau la dispozitie în realizarea lor, sau în depasirea acestora. Însasi interactiunea oamenilor si organizarea lor în grupuri sau în organizatii sunt dimensiuni ale controlului social. Acceptarea implicarii într-un grup înseamna adaptarea la o lume bine delimitata; 3. constiinta pedepsei cu privire la actul încalcarii normelor sociale, comparativ cu constiinta rasplatii referitoare la actul de conformare la norme.

Persoanele care încalca normele sunt pedepsite sau sunt afectate de ostilitate, ostracizare sau pot fi închise si chiar ucise, pe când cei care se conformeaza obtin prestigiu, popularitate si alte avantaje (Vander Zanden, p. 193). Asadar, controlul social se înfaptuieste prin sanctionare sociala, pedepsire, internalizarea normelor în procesul de socializare, integrarea individului în cadre institutionale. În categoria persoanelor deviante intra o diversitate de oameni cu devieri comportamentale. Unii sociologi au descris si alte fenomene ca fiind de domeniul deviantei, unul dintre acestea fiind marginalitatea. Astfel, în lucrarea The Polish Peasent (Þaranul polonez) W.I. Thomas si Fl. Znaniecki discuta despre marginalizare ca un proces de izolare a unei persoane sau a unui grup fata de societate, ce accepta pozitia periferica. Traind într-un mediu social de o mare diversitate, individul sau grupul care cauta sa se integreze întâmpina mari dificultati din cauza neputintei de a asimila valorile si normele sociale sau de grup, ceea ce conduce la manifestarea unor stari de ambivalenta, dezordine personala, destramarea vietii de familie, dezorientare (S. Radulescu, 1994a, p. 213). Un puternic conflict cunoaste individul marginal derivat din contradictia dintre socializarea primara si resocializare. În acest fel, marginal exprima conduite deviante cum sunt: conduita filistinului, individul care cauta sa conserve comportamentul sau conformist, dar accepta, meschin, noi norme si valori necesare adaptarii la realitate, conduita boemului, individul este o personalitate dinamica si se adapteaza la influentele noi ale mediului; conduita creatorului, individul cu capacitatea de a inova noi valori sau norme de actiune. Conceptul de marginalitate a fost utilizat pentru prima oara de catre sociologul american Robert E. Park în lucrarea Race and Culture (Rasa si cultura, 1928). Marginalitatea este un fenomen ce decurge, dupa Park, din dezorganizarea sociala provocata de apartenenta la o dubla cultura. Din cauza lipsei resurselor, în orice societate exista grupuri de oameni situati la periferia societatii. Aceste grupuri marginale îsi construiesc un spatiu cultural propriu (norme, principii, valori, conceptii despre viata) si un comportament adecvat acestei situatii particulare. Principalele caracteristici ale grupurilor marginale sunt: izolarea sociala, concretizata în refuzul comunicarii cu societatea globala sau cu alte grupuri; distanta sociala exprimata prin absenta sau raritatea contactelor sociale între indivizi; ambivalenta, manifestata prin oscilarea conduitei între norme si valori contradictorii; inadaptarea sociala derivata din conflictul dintre persoana individului si colectivitate; anomia psihica, starea de dereglare a comportamentului individului din cauza modificarilor intervenite în mediul sau social.

O teorie despre marginalitate si omul marginal a dezvoltat sociologul american Everett Stonequist, în lucrarea The Marginal Man (Omul marginal, 1937). Am analizat ideile lui despre grupurile minoritare sub aspectul rolului lor în creativitatea sociala. Marginalitatea, pentru Stonequist, este un proces care cuprinde o diversitate de situatii, de indivizi si grupuri, cum sunt cele minoritare (rasiale, culturale, religioase, etnice, sociale). Migratia, educatia, casatoria determina parasirea de catre indivizi a grupului lor primar (originar) sau cultura de apartenenta, dar ei nu reusesc sa asimileze valorile noului grup sau ale culturii în care cauta sa se integreze, consecinta fiind ramânerea lor la marginea societatii sau în marginea grupului primitor. Omul marginal se caracterizeaza prin dualitatea comportamentului: parvenitul, individul care cunoaste o ascensiune sau decadere pe scara mobilitatii sociale, fara a mai tine la vechile lui valori; dezradacinatul, caracterizat printr-un comportament hibrid; aculturatul cel care a asimilat alta cultura si cauta sa se comporte conform noilor valori, tipic fiind africanul europenizat, evreul iesit din ghetou, orientalul occidentalizat. Legata in mare parte de saracie este ideea de devianta. Multe din problemele urbane precum crima, violenta, dependenta de substante ilicite etc. sunt strans legate de zonele caracterizate printr-un grad crescut de saracie. Termenul de „underclass”, care inglobeaza aceasta situatie, face referire in mod tipic la comportamentele „non-normative” prezente in zonele cu grad inalt de saracie, precum: abandonul scolar, nasterea unui numar foarte mare de copii, interes scazut pentru forta de munca, consumul excesiv de alcool, droguri etc. (Iceland, 2006, p.55). Toate aceste lucruri se pot incadra in semnificatia conceptului de devianta. Devianta, adica abaterea comportamentului de la normele si valorile sociale de baza, constituie un fenomen obisnuit in toate societatile, de la primele forme organizate de viata sociala pana la cele contemporane. Fenomenul de cersetorie are o legatura stransa cu devianta, atata timp cat este interzis de foarte multe societati. Acesta implica un comportament deviant care se abate de la normele si valorile unanim recunoscute intr-o societate. Practicantii cersetoriei tind sa adopte diferite comportamente imorale, sanctionate de societatea in care traiesc. Aici, fie ne referim la comportamentul actului de cersit, fie la agresivitate, violenta, furt, crima etc.. (Radulescu , 1991) Violarea normelor atrage dupa sine masuri punitive si coercitive. Categoria celor care cersesc incalca, prin lege, normele, si de astfel, actiunea de cersit poate fi pedepsita, in cazul Romaniei, cu inchisoare de la 1 luna la 3 luni sau cu amenda in cazul in care individul „apeleaza in mod repetat la mila publicului” (Monitorul Oficial nr.601, art.326, 2006). Astfel, cersetorul capata in fata justitiei eticheta de deviant. Devianta accentueaza caracteristicile unei probleme

sociale de importanta majora pentru intreaga societate si ale carei consecinte se resimt la toate nivelurile ei. Comportamentul deviant, termen important in sociologia deviantei, este un comportament „atipic”, care incalca normele sociale recunoscute si violeaza cerintele institutionale, intrand in conflict cu standardele sociale si culturale acceptate in cadrul unui grup sau sistem social. Aceste standarde se mai numesc „pattern-uri” sau modele de comportament si ele sunt specifice pentru fiecare cultura in parte. (Radulescu, 1991) Atunci când un act judecat cândva ca deviant nu mai produce reacţii înseamnă că a încetat să mai fie deviant. În această viziune devianţa este o creaţie artificială pentru că este produsul unui proces de definire arbitrar, concepţie promovată de criminologi ca Londreville (1986) şi sociologi ai devianţei ca Douglas şi Walker (1982). După aceştia nici un comportament nu este intrinsec deviant, el devine astfel numai dacă ne decidem să-i aplicăm această etichetă. Poporul, demosul, oricarei societati este in marea lui majoritate alcatuit din oameni mediocri. Acestea sunt majoritari si impun celor minoritari (oameni cu o inteligenta deosebita, cu un grad inalt de calificare, cu un grad inalt de individualitate) o anumita conduita, gandire, actiune si reactiune, cu care cei minoritari nu totdeauna pot fi deacord. Pentru acest lucru acestea foarte usor nimeresc in categoria deviantilor, desi pe de alta parte este posibil sa fie chiar un fel de motor al progresului. Majoritarii sunt judecatorii, minoritarii sunt cei judecati in diferite contexte istorice. O altă proprietate a devianţei este relativitatea. În societatea modernă şi contemporană, controversele privind ceea ce este drept şi nedrept, acceptabil şi inacceptabil, bine şi rău, adevar sau minciuna, sunt numeroase şi intense, creând impresia că absolut totul este relativ. De fapt chiar totul in lumea asta este relativ, depinde doar de unde privesti anumit lucru. Dar după cum argumenta Maurice Cousson „ar însemna să uităm că există întrebări excluse din dezbatere. Ar trebui să dezincriminăm omorul, violul, furtul? Aceste întrebări nu sunt dezbătute cu seriozitate, deoarece nici o persoană cu bun simţ nu se îndoieşte de răspuns”. Relativitatea devianţei se exprimă prin trei lucruri diferite: Un act nu poate fi izolat de reacţia în care el se produce. Astfel dragostea dintre un bărbat şi o femeie va părea perfect normală dacă are loc într-un dormitor şi femeia consimte. Actul va fi judecat indecent dacă are loc în plină zi într-un parc public. Dacă femeia nu consimte, bărbatul riscă să fie cercetat pentru viol. Dar chiar daca acest lucru este perfect valabil cu cele spuse in fraza de mai sus, dragostea dintre un barbat si o femeie poate fi un act de devianta majora daca mai ales cei doi fac parte din lumi social psihologice diferite, din diferite grupuri

de . De exemplu ea, este o tanara din cultura tiganeasca si el este un tanar roman. Din ambele tabere se vor auzi strigate de blamare, de judecata si amenintare, pentru ca fiecare dintre acestea ca si cum au tradat propria lume si a plecat intr-o alta. Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul autorului său. Omorul este o crimă deosebit de gravă, dar nu şi pentru soldatul aflat în război, sau aflat intr-o misiune in Romania mai ales daca esti soldat American. Nu numai statutul si rolul influentiaza acest aspect ci si pozitia sociala, posesia banilor, puterea de influenta sociala…Astfel un om pentru ca a vatamat corporal pe altul nimereste imediat in puscarie pe mult timp, daca este un simplu cetatean al oricarui stat, insa daca nu esti un simplu cetatean ci unul cu inalta pozitie sociala, pozitie strategica, poti sa impusti in cap un om si mult se va mai discuta daca ai comis o crima sau nu. Astfel de evenimente le vedem chiar pe ecranele televizate din tara noastra. Este doar o exceptie – va spune cineva. Nu este o exceptie, asa stau lucrurile in toata lumea. Unii oameni sunt pedepsiti chiar si pentru intentia de a face ceva pe cand altii nu vor pati nimic chiar si pentru fapta comisa constient. Aici totul depinde de gradul de libertate pe care il are acel om. Cu cat calificarea cuiva, pozitia sociala, pozitia strategica in stat este mai mare cu atat gradul de libertate si toleranta a faptelor este mai mare. Cu cat specializarea este mai comuna, sau mai mica, si cu cat pozitia sociala este mai mica cu atat gradul de libertate si toleranta a actiunilor este mai mic. Devianţa depinde de contextul normativ în care apare. Astfel ceea ce este în cadrul unei culturi sau epoci este adesea tolerat în alte locuri sau în alte vremuri. De exemplu : astăzi drogurile sunt în afara legii, dar se pare că în alte timpuri au fost acceptate. Arabii au tolerat multe secole consumul de haşiş; în secolul XIX şi începutul secolului XX morfina este folosită ca medicament dar şi pentru efectele sale psihoactive; în Rusia, în urmă cu două secole s-au dat legi foarte aspre pentru reprimarea tabagismului, apoi a intervenit toleranţa, în ultimii ani se observă o revenire a intoleranţei faţă de ţigări, mai ales în America de Nord; în trecut, biserica refuza înmormântarea creştinească a sinucigaşilor, iar autorităţile civile le confiscau bunurile, astăzi se observă o creştere a toleranţei faţă de sinucigaşi. CAUZELE DEVIANŢEI Explicaţii biologice şi psihologice privind devianţa Într-o vreme, cauzele comportamentului deviant erau considerate a fi forţe supranaturale. Oamenii acţionau în moduri iraţionale pentru că erau posedaţi de „diavol” sau de „spirite rele”. În secolul al XIX-lea, această explicaţie cedează treptat unei abordări considerate mai „ştiinţifică”, bazată pe cunoaşterea biologiei din acea vreme.

Cea mai importantă explicaţie de acest tip, deşi nu prima, a fost susţinută de Cesare Lombroso (1876: 77), un doctor care a lucrat în închisorile italiene. El a supus deţinuţii la diferite măsurători fizice şi a constatat că aceştia aveau trăsături fizice distincte: fruntea îngustă, maxilar ieşit în afară, pomeţi proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate şi mult păr pe corp. Lombroso credea, dintr-o perspectivă evoluţionistă, că criminalii sunt „atarici”, că sunt subdezvoltaţi din punct de vedere biologic. Lucrarea lui Lombroso avea multe puncte slabe. Întreprinzând o cercetare concepută cu mai multă grijă, Charles Goring (1913), un psihiatru britanic, a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la necriminali. Cu toate acestea, ideea conform căreia criminalii constituie un tip fizic distinct a continuat să aibă adepţi. În 1949, Sheldon a afirmat că „tipul anatomic” are legătură cu criminalitatea. El a descris criminalul ca fiind, probabil, un mezomorf (musculos şi atletic) mai degrabă decât un ectomorf (înalt, slab şi fragil) sau un endomorf (scund şi gras). Principiile generale ale poziţiei lui Sheldon au fost susţinute de cercetările soţilor Glueck (1950), deşi ei au afirmat că tipul anatomic nu este o cauză directă a criminalităţii. După părerea lor, mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili faţă de alţii şi ar putea să reacţioneze la frustrare cu comportament agresiv) care i-ar putea împinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis că relaţia între caracteristicile fizice şi criminalitate este una indirectă. Recent, unii cercetători au afirmat despre comportamentul criminal violent că poate apărea când o persoană are un model cromozomial care conţine un cromozom masculin (XYY). S-a constatat că modelul XYY este mai răspândit printre bărbaţii criminali decât printre bărbaţii din populaţia generală. Dar numărul de subiecţi studiaţi a fost prea mic pentru a stabili, cu un grad de certitudine, o legătură între prezenţa unui cromozom masculin suplimentar şi comportamentul criminal. Recent, Wilson şi Herrnstein (1985) au ajuns la concluzia că factorii biologici au un efect neglijabil asupra comportamentului criminal şi că mediul social joacă un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament. O alta cauza a comportamentului deviant poate fi si criza de originalitate. Criza de originalitate este o criză de dezvoltare şi din acest motiv are un caracter mai universal. Este criza cea mai complexă din viaţa omului modern, pentru că este provocată de un fenomen complex de transformare a copilului în adult, schimbându-i starea biologică de fond, statutul de vârstă, cel social, cel civil, cel privind ce se aşteaptă de la el dinspre societate, dar şi cerinţele lui noi legate de aceste schimbări şi de antrenarea funcţională a identităţii sexuale. În timpul acestei crize de dezvoltare are loc o reconstituire psihică generală, însoţită de formarea şi consolidarea unei noi personalităţi, cu noi aspiraţii, dorinţe, idealuri,

dar mai ales cu noi responsabilităţi pe care începe să le decodifice ca semnificaţie şi semnificaţie. Această criză realizează convertirea şi socializarea personalităţii şi a inteligenţei, dar şi o creştere şi socializare a creativităţii. Criza de originalitate implică şi jucarea rolului adult, organizând intern o exprimare de unicat a forţelor de replică umană posibilă, faţă de formele determinismului exogen ceea ce echivalează cu o implicare demiurgică umană în folosirea capacităţilor de “facere” în care se implică şi mitul forţei cuvântului Teorii mixte, interacţioniste sau integrative privind cauzele delincvenţei Teoriile mixte caută să dea o explicaţie cauzală, comprehensivă delincvenţei prin focalizarea a trei factori principali ce interacţionează în geneza sa : structura de personalitate a subiectului, mediul de existenţă umană, mai ales cel sociocultural şi situaţiile (circumstanţele) ce precipită trecerea la act. Eliminând din conceptul triunic al delincvenţei unul dintre aceşti factori nu putem obţine o imagine reală, ştiinţifică despre cauzele acesteia. Crima nu poate fi văzută exclusiv juridic deoarece aceasta ar însemna a o reduce doar la consecinţele ei şi a neglija realitatea sa complexă, ca reacţie socială inadecvată faţă de normele sociale. Crima este deci un fenomen social ce evoluează paralel cu structura societăţii, fenomen social în care intră multiple alte cauze. Crima este un fenomen social, deoarece societatea evaluează comportamentul după conformitatea la norme şi valori. Dar cum nici o societate nu poate impune o conformitate totală la aceste norme şi valori, nici chiar societăţile represiv totalitariste, cei trei factori mai sus menţionaţi – mediul social, personalitatea şi situaţiile delincvente – nu pot fi separaţi în interacţiunea lor cauzal delincventă. Crima este deci un fenomen interrelaţional, comportamentul depinzând de mediul în care se formează şi se exprimă (Lewin), Eul neexistând decât în relaţiile sociale cu alte Euri (Mead). Din interrelaţia individului cu mediul său de existenţă rezultă un tip comportamental concordant cu regulile şi aşteptările grupului sau discordant cu ele (deviant). Dintre factorii de mediu fac parte şi anomia vieţii sociale, etichetarea, lipsa controlului social şi conflictul de culturi. Mediul social afectat de dezorganizare generează devianţă ce încalcă conştiinţa comună şi consensul normativ. Omul nu se mai simte dominat de presiunea controlului social (paradigma Merton şi Parsons privind starea de anomie) sau nu are acces la rolurile sociale. În acest sens, devianţa exercită o funcţie socială patologică subminând încrederea în ordinea socială şi scăzând solidaritatea grupului comunitar. Devianţa este consecinţa socializării negative în care normele general admise nu mai sunt parte componentă a personalităţii, în acest proces socializarea negativă primară din familia dezorganizată deţinând un rol esenţial prin generarea de conduite de inadaptare de ambivalenţă (oscilaţii faţă de norme), de izolare socială şi de formare a unei stări de anomie psihică. Personalitatea, al doilea

element al acestui trinom al teoriilor interacţioniste, este legată direct de starea de anomie. Dacă în mod normal personalitatea este definită drept :  o unitate a temperamentului cu caracterul;  o modalitate de organizare a valorilor;  o însuşire a relaţiilor sociale prin discernământ şi responsabilitate;  o cale de transformare a naturii în cultură;  sau drept modalitate de reziliere a conflictelor prin sublimare şi dialog ceea ce conferă stabilitate comportamentului în situaţii variabile de mediu, în personalitatea anomică vor lipsi trăsăturile ei esenţiale precum generozitatea, sensibilitatea, culpabilitatea şi empatia. Diferitele teorii psihodinamice şi psihosociale ale personalităţii (Erikson) iau în considerare criteriile de rezolvare a situaţiilor de viaţă, de rezistenţă la dorinţele neadecvate, de autocontrol, de competenţă (eficacitate a comportamentului în faţa unor situaţii de viaţă) şi de putere (de rezolvare a dificultăţilor), prin care personalitatea se structurează normal. Trăsăturile de personalitate, sinonime cu psihopatia, nebunia morală, sociopatia sau personalitatea anomică, drept maladii ale socializării se caracterizează prin :  orientare predominant antisocială;  învăţarea modelelor negative de comportament;  înclinaţie spre narcofilie;  neintegrare într-o activitate utilă social;  incapacitate de a învăţa din experienţa proprie negativă de viaţă.

Personalitatea anomică este considerată drept nucleul personalităţii deviante şi principala maladie a omului ce reproduce, în starea sa subiectivă, anomia socială şi se caracterizează în plus prin:  convingeri contradictorii cu incertitudini şi anxietate;  apatie sau extremisme comportamentale;  pierdere a simţului de coeziune socială şi egoism extrem;

 dezorientare sau insecuritate cu înclinaţie spre agresivitate sau depresii.

Rolul situaţiei în trinomul teoriilor interacţioniste se referă la alternativele de acţiune create de om (de exemplu, infractorii profesionişti) sau de evenimente excepţionale. Selling admite:  factori situaţionali principali de natură economică, socială (de exemplu alcoolismul) sau de tip mass-media;  factori situaţionali secundari creaţi de infractor, de victimă sau de frică;  factori situaţionali reacţionali (personali), cum ar fi mobilul crimei, starea de panică psihică (crima ca ieşire dintr-o stare de criză psihică).

Rolul situaţiei în trecerea la actul delincvent implică: – o persoană aptă a valoriza situaţia favorabilă; – o hotărâre infracţională anterioară; – mijloace adecvate de realizare; – plăcerea reuşitei înaintea prevederii consecinţelor faptei.

Studiind cauzele şi formele comportamentului deviant sociologi de valoare au elaborat teorii pe acestă temă. Cele mai reprezentative dintre acestea sunt:

Teoria inadaptării sociale În lucrarea sa intitulată „problemele fundamentale ale criminologiei” Klinberg elaborează teoria inadaptării sociale de natură biopsihosocială în care susţine că delincvenţa are cauze mixte, biologice, psihologice şi sociale. Între cauzele biologice (surmenajul, labilitatea emoţională, debilitatea mintală, dificultăţile sexuale) şi cele sociale (şomajul, marginalizarea alcoolismul) se situează cauzele psihologice care ţin de structura dizarmonică de personalitate a subiectului. Conform acestei teorii crima este rezultatul structurii sociale, al nivelului cultural al personalităţii, altfel spus al devianţei, ca abatere de la structura personalităţii de bază descrise de Kardiner”

Teoria interacţionistă O altă teorie privind cauzele delincvenţei este teoria interacţionistă, conform căreia omul evoluează conform propriei interpretări a realităţii şi îşi reevaluează atitudinile şi comportamentul în funcţie de sensul comportamentului conferit de alţii. Deci teoria consideră comportamentul o interacţiune între sensul său individual şi sensul său social, dat de comunitatea în care trăieşte individul.

Teoria controlului social (Hirshi) Teoria controlului social a lui Travis Hirshi, elaborată în lucrarea „Causes of Delinquency” (1969), consideră că oamenii au tendinţe antisociale, dar acestea sunt actualizate ori de câte ori controlul social slăbeşte. După Hirshi, aptitudinea sau posibilitatea de a deveni conformist sau deviant depinde de patru categorii de factori : – ataşamentul precoce al copiilor faţă de părinţi, şcoală, grup, pentru că acceptarea normelor de grup ţine de dezvoltarea precoce a conştiinţei sociale; – angajarea sau nu a subiectului pe o linie de conduită socială şi profesională din care rezultă acceptarea sau neacceptarea unor scopuri sociale; – implicarea sau nu în activităţi convenţionale sociale din care rezultă respectul şi acceptarea scopurilor sociale; – credinţa, convingerile şi respectul sau, dimpotrivă, devalorizarea credinţei subiectului în valorile morale şi sociale.

Teoria lui Hirshi îmbină factorii biologici (ataşamentul) cu cei psihologici şi sociali şi permite, după testele efectuate pe 4 000 de tineri, să se concluzioneze: – cu cât subiectul este mai ataşat de familie, cu atât delincvenţa va fi mai rară; – cu cât performanţele şcolare ale subiectului vor fi mai bune, cu atât devianţa va fi mai rară prin creşterea respectului faţă de muncă; – cu cât persoanele vor fi mai indiferente faţă de anturajul delincvent, cu atât devianţa va fi mai rară; – cu cât disciplina şi respectul faţă de muncă vor fi mai stricte, ajutorul social mai redus şi cu cât sistemul represiv va fi mai ferm, mai întărit, cu atât delincvenţa va fi mai rară.

Cu cât implicarea unei persoane în activităţi sociale este mai largă şi crezul subiectului în valori este mai accentuat cu atât devianţa va fi mai rară. În aceste teorii mixte, mediul trebuie completat obligatoriu cu psihologia comportamentului delincvent, deoarece numai astfel ne putem explica de ce în condiţii similare de mediu social doar unii oameni cad în delincvenţă. Teoria lui Hirshi a fost completată ulterior de Gottfredson şi Holman., după care:  omului îi sunt caracteristice maximalizarea plăcerii cu minimizarea efortului;  crima este şi ea expresia nevoii de a obţine o plăcere ţi de a evita eventualele dureri consecutive ;  în actele lor, delincvenţii urmăresc interesele imediate înaintea consecinţelor ce decurg din aceste interese;  criminalii nu gândesc totdeauna acţiunile lor pe termen lung, ci, frecvent crima este expresia unor hotărâri de moment;  criminalii preferă crima în locul unor acţiuni convenţionale, ori de câte ori crima poate procura mai rapid o plăcere;  tendinţa de încălcare a legii se va manifesta ori de câte ori se vor ivi prilejuri favorabile.

Din teoriile prezentate mai sus se poate desprinde următoarea concluzie: putem obţine o imagine reală, ştiinţifică despre cauzele devianţei căutându-le în interacţiunea dintre personalitatea delincventului cu mediul în care a fost crescut şi cu societatea în cadrul căreia se situează acest mediu. Personalitatea individului Progresele înregistrate în cunoaşterea psihicului uman au făcut distincţia între ceea ce este înnăscut şi ceea ce este dobândit. Cercetările cu privire la dezvoltarea individului au contribuit la discreditarea afirmaţiilor implacabile ale determinismului, făcând să se impună o nouă fiinţă în lumea socială : copilul. Brusc, adultul a putut fi conceput ca produsul experienţelor trăite în timpul primei copilării. S-a deschis astfel o nouă cale în prevenirea delincvenţei: corectarea brutală a conduitelor deviante este înlocuită cu cercetarea tulburărilor precoce în construcţia personalităţii.

Acest punct de vedere a fost introdus în cercetările despre devianţă de un cuplu de cercetători americani: Eleanor şi Sheldon Glueck construiesc eşantioane mari de populaţie (500 delincvenţi, 500 non-delincvenţi, apoi 1000 delincvenţi juvenili şi 500 de femei delincvente) şi îşi propun să afle „ dacă o trăsătură psihologică specială are cauze în principal fizice sau socio-culturale”. La sfârşitul anchetelor lor ajung la următoarea concluzie: comportamentul criminal aparţine indivizilor care manifestă configuraţii particulare ale însuşirilor biologice, psihologice şi sociale. În această configuraţie, factorii psihologice sunt cei care predomină. Întâietatea acordată personalităţii provine, în primul rând, dintr-o înclinaţie teoretică: pentru soţii Glueck, tendinţele criminale sunt o parte a dotării mentale a individului şi formarea lor precedă în mod necesar angajarea în delincvenţă. Cu alte cuvinte, ar exista o categorie de indivizi cu o construcţie bio-psihologică ce i-ar predispune la devianţă. Pentru soţii Glueck, originea acestei predispoziţii trebuie căutată în primul rând în faptul că anumiţi părinţi sunt incapabili să-şi educe corect copiii, fie din cauza absenţei (divorţ, separare etc.), fie din cauza incompetenţei (violenţă, lipsă de afecţiune etc.). Constituită de timpuriu în interiorul unei structuri psihice, personalitatea criminalului nu va face decât să se afirme progresiv în cursul evenimentelor vieţii. Pe baza acestei explicaţii, soţii Glueck (1964, pp 83- 172) elaborează „tabele sociale predictive”: plecând de la 402 variabile grupate în şapte categorii de factori (constituţia fizică, inteligenţa, structura personalităţii, temperamentul, originea şi raporturile familiale, parcurs şcolar, timp liber şi obişnuinţe), ei doresc să ofere un instrument ştiinţific care ar permite să prezică viitorul delictual al unui copil, desigur cu intenţia de a preveni această variantă, deşi ineluctabilă din perspectiva datelor obiective. Explicaţia cauzală a crimei prin trăsăturile psihologice ale individului nu se împiedică de acest paradox, deoarece este construită pe un suport teoretic care nu mai cere să fie justificat: prevalenţa structurii psihice în realizarea acţiunii. Dar creionarea genezei personalităţii criminale ne permite să explicăm, realmente, faptul că un individ devine delincvent şi comite un anumit gen de infracţiune? Dacă ar fi posibil, ar însemna să admitem ideea că destinele oamenilor sunt supuse unui principiu al a cauzalităţii. Or, numeroase analize cantitative au scos în evidenţă imposibilitatea menţinerii unei concepţii liniare în explicaţia traiectoriilor sociale. Briar şi Piliavin (1965) au rezumat patru concluzii ale acestor analize în domeniul delincvenţei: 1. factorii etiologici nu operează niciodată în mod uniform ;

2. indivizii care posedă predispoziţii identice nu urmează cu necesitate acelaşi itinerariu, adică nu devin în mod sistematic delincvenţi confirmaţi ; 3. majoritatea delincvenţilor adolescenţi renunţă uşor la aceste obişnuinţe la vârstă adultă ( Gibbs -1977- aminteşte că o renunţare asemănătoare se petrece la o mare parte a persoanelor încarcerate, care după ispăşirea pedepsei, abandonează activitatea delincvenţională) ; 4. o proporţie mică de delincvenţi, probaţi oficial, posedă trăsăturile psihologice care compun modelul deviantului elaborat de criminologie.

Două critici pot fi aduse teoriilor cauzale ale delincvenţei ce acordă întâietate individului. Prima constă în a afirma că aceste teorii se bazează pe o noţiune de identitate prea statică. Este greu să ignorăm faptul că biografia unui criminal este întotdeauna o reconstrucţie, care se realizează pe baza definirii sale prealabile ca delincvent: într-adevăr, doar în momentul încriminării faptele din trecutul unui criminal se pot integra într-un tablou de ansamblu pentru a deveni o probă suplimentară a naturii sale devinate, în sfârşit dovedită. A doua critică se naşte dintr-o întrebare : este corect să găsim o aceeaşi origine – personalitatea – pentru fapte de devianţă atât de diferite ? Chiar nu este nici o diferenţă între acţiunea unui violator înrăit şi cea a funcţionarului model care fură din casa de bani rămasă deschisă din întâmplare sau între acţiunea unei femei părăsite care apelează la prostituţie pentru a-şi hrăni copilul şi conduita unui consumator de droguri ? Dar domeniul activităţilor deviante depăşeşte cu mult acest cerc; conduitele criminale pot fi de asemenea înfăptuite de cetăţeni onorabili, care sunt în afara oricărei bănuieli. Astfel, în loc de a raporta formele neasemănătoare ale conduitelor ilicite la o dispoziţie psihologică unică responsabilă de comiterea unor infracţiuni, ar trebui să se admită că noţiune a de „personalitate criminală” nu permite elaborarea unei explicaţii satisfăcătoare asupra crimei şi că, până la urmă, propune un instrument neadecvat de predicţie. Recunoscând ca fundamentate aceste duble critici, unii criminologi au conchis că o explicaţie cauzală asupra devianţei trebuie să diferenţieze între actele care generează infracţiuni şi să ia în considerare apartenenţa individului la un mediu care îi formează obişnuinţele. Din acest motiv criminologii au decis să extindă câmpul investigaţiilor la factori care sunt exteriori individului.

Mediul „Diferenţele individuale şi de personalitate, ca şi diferenţele în relaţiile familiale şi în contactele cu alte instituţii şi grupuri, au fără îndoială o mare influenţă asupra acceptării sau refuzului de angajare în activităţi delincvenţionale. Dar

trebuie să spunem totuşi că dacă n-ar exista o anumită tradiţie în delincvenţă şi dacă tinerii nu ar avea posibilitatea să o cunoască, mulţi dintre cei care devin delincvenţi în cartierele sărace şi-ar găsi satisfacţia în alte activităţi decât delincvenţa” . Acest punct de vedere, ce explică delincvenţa prin luarea în considerare a condiţiilor de viaţă predominante în zona de rezidenţă, se regăseşte în ceea ce în mod tradiţional susţine şi sociologia: factorul prim în deprinderea obişnuinţelor este mediul în care a crescut şi a evoluat un individ, cel care impune un cadru de referinţe constrângător pentru ceea ce face, simte sau gândeşte un individ. C. Shaw şi H. Mac Kay, într-o lucrare celebră, încearcă să consolideze acest punct de vedere, descriind zonele de distribuţie a delincvenţei juvenile în oraşele americane. Ancheta pe care au desfăşurat-o, mai întâi la Chicago şi apoi în alte douăzeci de oraşe americane, constă, după examinarea delincvenţilor judecaţi de tribunalul pentru minori, în reperarea cartierelor în care ei locuiesc pentru a verifica dacă există o relaţie între rata criminalităţii şi locul de domiciliu. Pentru a duce la bun sfârşit comparaţia, ei studiază trei grupuri de delincvenţi deferiţi justiţiei (19001906; 1917-1923; 1927-1933). Pentru fiecare din inculpaţii astfel reperaţi, cercetătorii însemnează pe o hartă domiciliul şi constată că majoritatea tinerilor delincvenţi trăiesc în anumite cartiere ale oraşelor, indiferent de schimbările de populaţie care au afectat aceste cartiere de-a lungul celor 30 de ani studiaţi. Comparând aceste date cu rata criminalităţii, Shaw şi Mac Kay desenează o hartă a oraşului Chicago, împărţită în cinci zone concentrice definite printr-un număr mai mare sau mai mic de delincvenţi inculpaţi care locuiesc aici. La capătul acestei proceduri, ei reuşesc să circumscrie „zone delincvenţionale”, care furnizează în mod constant, deci independent de compoziţia lor etnică, cel mai mare număr de delincvenţi. Rezultatele îi determină să concluzioneze că locul de domiciliu poate fi considerat un bun indicator al destinului probabil al unui individ. Pentru Shaw şi Mac Kay, cei trei factori concură la apariţia aceluiaşi fenomen: slăbirea controlurilor sociale. Într-adevăr, nu este deplasat să raţionăm că: 1. disoluţia morală ia naştere din lipsurile sărăciei; 2.absenţa de repere stabile este provocată de mutarea şi reînnoirea neîncetată a locuitorilor; 3.raporturile de reciprocitate devin incerte din cauza coabitării unor grupuri sociale disparate.

Toate acestea fac imposibilă stabilirea unei stări de normalitate în care infracţiunile să fie sistematic deconspirate şi cu regularitate pedepsite. În această situaţie, în care copiii par abandonaţi propriilor greşeli, vagabondajul este propice pentru constituirea de bande, ce se organizează ca micro-societăţi în cadrul cărora tinerii se familiarizează cu delincvenţa şi se iniţiază în legile unui univers social care face parte din mediul lor înconjurător şi pe care îl întâlnesc zilnic: cel al crimei. Shaw şi Mac Kay explică deci dezvoltarea criminalităţii prin rolul pe care îl joacă mediul, confirmând că un copil ce trăieşte într-un univers în care crima este considerată un comportament normal are mai multe şanse să opteze pentru delincvenţă, un mod de viaţă căruia îi poate măsura riscurile şi avantajele, decât un copil izolat total de activitatea criminală. În concluzie, nu te naşti delincvent, ci devii ; altfel spus devianţa nu este o stare a personalităţii, ci o conduită care se învaţă în contact cu semenii.

Societatea Este recunoscut faptul că justiţia şi înainte de ea familia, şcoala, biserica sau poliţia exercită o constrângere comună asupra indivizilor astfel încât se fondează o entitate socială unică. Această viziune asupra integrării sociale se regăseşte atunci când, căutându-se cauza principală a creşterii ratei delincvenţei, se consideră că aceasta este „societatea”: criza autorităţii care este dovedită precis de aparenta discreditare a acestor mecanisme esenţiale ale integrării sociale. De la apariţia statisticii morale s-a convenit să se evalueze pregnanţa pe care o au instituţiile sociale asupra gândirii oamenilor, prin intermediul unor indici obiectivi: numărul căsătoriilor, sinuciderilor, infracţiunilor, incriminărilor, reuşitelor şi eşecurilor şcolare. Dar cum aflăm care este concluzia corectă ce derivă din aceste statistici şi din fluctuaţiile procentuale : ele semnalează, oare, un ritm al schimbării ce afectează fiecare din aceste instituţii, o mişcare generală de transformare a moravurilor sau sunt mărci ale unei anomii care jalonează evoluţia naturii ordinii sociale ? De fapt, nimic din cunoaşterea statistică nu ne autorizează să considerăm atenuarea rigorii controlurilor sociale ca fiind o dereglare ce trebuie remediată mai degrabă decât ca fiind un moment din evoluţia obişnuită a lucrurilor cărora ar fi absurd să ne opunem. Desigur, formele sub care se prezintă autoritatea instituţiilor sociale se modifică : munca femeilor, simplificarea divorţului, recunoaşterea drepturilor copilului, creşterea autonomiei acordate adolescenţilor, reformele pedagogice, raţionalizarea sistemului penal, întâietatea prevenţiei faţă de intervenţie şi represiune. Se ştie că fiecare dintre aceste efecte ale schimbării sociale atrage

propriul act de acuzare : decăderea familiei, demisia părinţilor de la îndatoririle lor, pierderea influenţei educatorilor, declinul valorilor morale. Specialiştii însă preferă să privească aceste reincriminări într-o altă lumină : ca pe nişte factori susceptibili de a explica variaţiile ratei delincvenţei.

Devianţa morală – cauze şi consecinţe Dacă avem în vedere fenomenul în ansamblul său, atunci acestea sunt, cel puţin, următoarele: 1. Devianţa este produsul schimbării normativităţii morale. „Vremurile” când se produc astfel de schimbări profunde sunt aşa zisele epoci revoluţionare „ de răsturnare a vechii ordini sociale, care afectează profund semnificaţiile contextului normativ, implicând, o îndelungată perioadă de timp pe indivizi să se orienteze în acţiunile şi conduitele lor după repere clare stările anomice determinate de un exces de coerciţie, mai ales atunci când normele sunt inadecvate relaţiilor existente; 2.Devianţă – ca rezultat al „desocializării”. Plasat într-un mediu caracterizat prin norme, valori, comportamente şi stiluri de viaţă diferite de cele ale mediului de apartenenţă primar, unii oameni se confruntă cu dificultatea asimilării adecvate a acestora, ceea ce duce la dezorientare, ambivalenţă, dezorganizare etc. individul devine un marginal; 3.Devianţă morală – ca manifestare a socializării negative. Avem în vedere imperfecţiunile posibile în procesul educaţiei morale anterioare care fac aproape imposibil „transferul” ordinii (normativităţii) morale dezirabile la nivelul vieţii individuale; 4.Devianţă – ca rezultat al imposibilităţii unei ordini morale întemeiată pe consens normativ între toţi oamenii. Conflictul moral, determinat de poziţii şi mentalităţi diferite; 5.Devianţă – ca produs al procesului de „etichetare morală”, al aprecierii morale, al controlului. Este evident că în actul aprecierii morale intervine un ansamblu de aspecte (valorice, informaţionale, afectiv – emoţionale), individuale sau colective, care poate duce la forme denaturate de apreciere (criticismul tendenţios, oportunist etc.) şi deci la a eticheta ca deviante comportamente morale, de altfel. Comportamentele deviante având o cauzalitate multifuncţională insuficient precizată (ca şi în cazurile de devianţă psihică) trebuie tratate printr-o „profilaxie multifuncţională”, în care intervenţiile preventive să se adreseze diferitelor

combinaţii de factori de risc. Profilaxia multifactorială, concentrată simultan asupra unor combinaţii de factori de risc, întrerupând lanţurile de coincidenţă ce duc la tulburări de comportament, poate întârzia sau împiedica apariţia fenomenelor de devianţă. In această perspectivă trebuie subliniat că culpabilizarea oamenilor, a unui grup de oameni sau a unui lider, în cazul producerii unor comportamente deviante, reprezintă o acţiune unilaterală, nerealistă şi nebenefică pentru cercetarea adevăratelor cauze. Pentru a înţelege mecanismele care conduc la manifestările de devianţă şi pentru a identifica, în consecinţă, posibilităţile instituţiilor statale de a le preveni şi limita se impune orientarea efortului de concentrare asupra factorilor de personalitate, condiţiilor de mediu atât din perspectiva psihiatriei, cât şi a psihologiei si sociologiei. Sunt destul de frecvente situaţiile când desemnarea unui individ ca fiind deviant sau nondeviant nu depinde de ceea ce face efectiv acest individ (încălcarea normelor morale are o importanţă scăzută în acest sens), ci de ceea ce cred ceilalţi despre actul sau în raport cu criteriile impuse de modelul normativ dominant. Ca să nu mai vorbim de situaţiile în care statisticile întocmite de „comisiile” de control sunt manipulate de către acestea, provocând o inflaţie artificială a tendinţelor de devianţă. Este vorba în acest ultim caz, mai mult de o „devianţă inclusă” realităţii decât dedusă din ea. Dacă raportăm fenomenul la nivelul individului, printre cazurile principale ale comportamentului moral deviant se pot enumera: 1. Individul nu cunoaşte concret comportamentul moral dezirabil. Este cazul recrutului, elevilor şi studenţilor, la începutul şcolii, nou angajatilor al cadrelor, proaspăt absolvente, care nu reuşesc (fie că nu pot, fie că nu vor) să pătrundă conţinutul normelor morale specifice instituţiei şi rangului lor; 2.Conflictul dintre normele grupului formal şi cele ale grupului informal din care militarul face parte; 3. Lipsa motivaţiei pentru respectarea normelor morale, dacă devianţă morală cauzată de ignoranţă şi incapacitate este gravă, atunci „devianţă motivaţională” este şi mai gravă. Aceasta pentru ca lipsa motivaţiei indică eşecul acţiunii de educaţie morală şi constituie premisa delicventei.

Nu există un suport biogen al comportamentului moral deviant. El se regăseşte în microclimatul în care individul a fost crescut, în factorii educaţionali care au acţionat asupra lui. Este la fel de adevărat însă că tânărul poate să-şi formeze o atitudine ostilă normelor morale în cadrul vieţii.

Comportamentul moral deviant se reduce, în final, la două tipuri, caracteristice: imoral şi amoral. Imoralul cunoaşte normele morale, le asimilează la nivel cognitiv, în sensul că el doar ştie ceea ce trebuie să facă sau să nu facă bine. Dimpotrivă el încalcă prin actele şi atitudinile sale normele morale. Intrând în conflict cu normele morale, el recurge la strategii de apărare în faţa opiniei colective (înşelare, minciună, ipocrizie), ceea ce îl aduce adesea în conflict cu colectivitatea, suportând sancţiunea ei morală, dar facandul pe acesta sa fie pus in centrul atentiei. Pentru unii indivizi a fi in centrul atentiei este mai important si mai placut decat a fi blamat de societate. Tipul caracteristic al imoralului este refractarul în sensul negativ al cuvântului. Trebuie precizat însă că imoralul poate să nu respecte normele morale generale specifice vieţii sociale, dar să se conformeze unui grup social, el însuşi deviant. Amoralul nu cunoaşte, nu decodifică semnificaţiile normelor şi valorilor morale. Nu se poate vorbi la un om matur ca fiind în toate şi totdeauna amoral (în afara moralei, a binelui şi răului). Este amoral omul care nu cunoaşte normele morale, se află în faza critică de cristalizare a convingerilor (a tatonării, a oscilaţiei) şi, ca atare, sfidează convenienţele exterioare, normele de etichetă. Orice comportament deviant este sancţionat, dar nu pretutindeni se sanctioneaza acelasi comportament. În general, comportamentul moral deviant este sancţionat diferit faţă de celelalte forme de devianţă. Nu discutăm aici faptul că nu toate devianţele comportamentale sunt sancţionate, „vizibilitatea”, în sens larg, constituind condiţia relevării comportamentului deviant. Comportamentul moral deviant este sancţionat pe cale psihologică, prin opinia publică (a colectivului), şi îmbracă forma blamului. Pentru a funcţiona, această „instanţă” de judecare morală trebuie construită şi întreţinută, stimulată, deoarece alta nu o poate substitui. Astfel trebuie de stiut ca exista o serie intreaga de comportamente pe care statul si legea nu le va pedepsi nici odata, dar in schimb acestea pot fi pedepsite mult mai dur de societate. Desigur multe din comportamentele deviante se datorează unor carenţe educative sau unor trăsături negative de personalitate; multe dintre manifestările de dezadaptare faţă de solicitările mediului social au însă o determinare socială. De aceea, analiza situaţiei şi atitudinilor specifice generaţiei tinere este de mare importanţă, întrucât, aşa cum relevă unele studii şi documentare privind cazurile de abateri, problemele cu care se confruntă tineretul, gândurile şi frământările sunt influenţate de acestea. In această perspectivă, o serie de studii sociologice şi date statistice impun recunoaşterea condiţiei specifice actuale a tineretului definită prin: fragilitatea socio-economică; rezistenţa oscilantă la situaţia de restructurare prin care trece societatea şi economia românească; în unele cazuri, slaba speranţă de realizare

socio-profesională şi familială. Se constată o creştere a fenomenului infracţionalităţii în rândul tinerilor şi, în unele cazuri, opţiunea de a părăsi ţara şi de a se stabili în străinătate. Toate aceste aspecte reprezintă tot atâtea semnale ale riscului unei posibile erodări a atitudinii moral patriotice şi de neangajare în plan social, deci de diminuare a sentimentului de responsabilitate socială , cu repercusiuni şi în planul îndeplinirii datoriei sociale. Care trebuie sa fie atitudinea factorilor responsabili faţă de devianţa morală? Acţiunea, trebuie desfăşurată pe întreaga dimensiune a tripticului profilaxie – terapie – recuperare. Fiecare fază presupune acţiuni specifice. Faza prevenţiei (profilaxiei) presupune măsuri împotriva individului sau a colectivităţii în vederea prevenirii cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care pot provoca devianţa morală. Iată câteva posibile: – remedierea precoce a condiţiilor nefavorabile de microclimat social; – prevenirea riscului de eşec adaptiv; – depistarea tulburărilor de comportament şi a „predispuşilor” etc.

Faza terapeutică (intervenţia) cuprinde măsuri de combatere a conduitei deviante, a circumstanţelor care o întreţin sau o agravează. Recuperarea (post intervenţia) vizează măsuri de lichidare sau anulare a consecinţelor conduitei deviante, îndreptate atât asupra individului, cât şi asupra colectivităţii din care face parte. FUNCŢIILE DEVIANŢEI Nu sunt multe situaţiile în care putem sau suntem dispuşi să ne dezvăluim în mod profund celorlalţi. Adesea, suntem constrânşi să adoptăm o anumită conduită în funcţie de rolul jucat: de tată/mamă, soţ/soţie, cadru didactic, coleg, prieten etc. Rolul social, ca aspect dinamic al statutului, exprimă atât comportamentul efectiv jucat, cât şi prescripţia normativă cu privire la acesta. Prin urmare, putem spune că rolul este un ansamblu de aşteptări consensuale funcţionând ca o normă, care delimitează un set de comportamente şi atitudini adecvate (permise sau dezirabile), de cele inadecvate, deviante (interzise sau indezirabile) în diversele contexte sociale.

Prescripţiile normative de rol, afirma T. Parsons (1951), pot rezulta din procesul socializării sau din cel al interacţiunii sociale. În raport cu procesul socializării, devianţa vizează rolurile inadecvate (de ex., cel de hoţ, vagabond, pervers sexual etc.) care constituie o ameninţare pentru existenţa societăţii, deoarece asumarea lor frecventă conduce la desocializarea indivizilor respectivi. Apariţia unui grup de devianţi indică existenţa unui conflict între majoritate şi grupul minoritar, marginal. Reacţiile devianţilor pot fi: 1. contestarea din interior a statutului marginal şi a motivelor marginalizării sau 2. indiferenţa. În ambele situaţii, devianţa ar avea - după Parsons (apud. A. Ogien, 2002) - o funcţie pozitivă: în primul caz induce schimbarea socială (însă nu orice schimbare socială este şi una dezirabilă), iar în al doilea, asigură întărirea coeziunii grupului prin fixarea pedepselor pentru cei care nu se supun normelor grupale. În cadrul interacţiunilor sociale, normalitatea apare atunci când individul stabileşte între observarea unui fenomen şi interpretarea lui o corelaţie în conformitate cu modul de judecată al majorităţii indivizilor. Devianţa apare tocmai ca abatere de la aşteptările standard şi de la modul obişnuit de a percepe lumea. Discrepanţele dintre reacţie şi aşteptările cu privire la aceasta perturbă procesul comunicării, favorizând evoluţia spre disoluţia relaţiilor sociale. În acest sens, devianţa devine generatoare de stări şi fenomene patologice. Spre deosebire de Parsons şi apreciind caracterul normal, necesar şi funcţional al devianţei, E. Durkheim identifica patru funcţii importante ale actelor deviante, toate pozitive prin finalitatea lor: 1. marchează graniţele comportamentului permisiv, clarificând ceea ce societatea consideră că este o acţiune corectă şi potrivită. Delimitarea acţiunilor corecte, dezirabil, necesită o clarificare a ceea ce apare ca incorect şi indezirabil; 2. etichetarea actelor deviante întăreşte forţa morală a comportamentului considerat acceptabil de societate. Autoritatea conştiinţei morale nu ar putea funcţiona fără existenţa devianţei, după cum binele nu poate exista în afara răului; 3. măreşte solidaritatea socială şi unitatea oamenilor în jurul aceleiaşi atitudini faţa de comportamentul deviant; 4. generează schimbarea socială, în cadrul devianţei fiind propuse alternative la normele şi valorile existente. La rândul său, Robert Merton făcea distincţie între obiectivele culturale şi normele instituţionale care definesc cinci moduri de adaptare a rolului individului la situaţiile în care este implicat. Ele variază între două extreme: de la conformitate la evaziune şi sunt prezentate sintetic în următorul tabel.

Moduri de adaptare

Scopuri

Mijloace

1. Conformitate

+

+

2. Inovaţie

+

-

3. Ritualism

-

+

4. Evaziune Retragerea)

(sau

-

-

5. Răzvrătire Rebeliune)

(sau

+

+

(+) acceptare; (-) respingere; (+) respingere şi înlocuirea cu scopuri şi mijloace noi Conformitatea este starea firească, cea mai des întâlnită în societate. Toate celelalte patru moduri de adaptare sunt considerate deviante. Inovatorii admit valorile sociale dar încearcă să le modifice, să le amelioreze (de ex., creatorului dar şi a trişorului). Ritualiştii sunt obsedaţi de respectarea normelor, din care fac un ritual (de ex., birocraţii rigizi, subalternul obedient, supus în întregime autorităţii şefului său, militanţii politici - sclavi ai unei anumite ideologii etc.). Evaziunea sau retragerea este modul cel mai puţin răspândit, ce apare la indivizii asociali (care sunt în societate, fără să fie totuşi): drogaţi, beţivi cronici, psihotici, paria societăţii etc. Răzvrătiţii sau rebelii încercă să stabilească o nouă ordine socială şi normativă; printre ei se află: revoluţionarii, membrii unor grupări fanatice religioase sau teroriste, subculturile juvenile apărute ca reacţie la normele şi valorile adulţilor (hippy, rockerii, sataniştii etc.). Este dificil însă de evaluat care mod de adaptare este mai deviant şi care mai puţin. Analiza devianţei realizată de R. Merton demonstrează că noţiunea de funcţie şi disfuncţie este relativă. Astfel, deşi inovaţia explică probabil cel mai bine delincvenţa, (deoarece escrocii, vânzătorii de droguri, piraţii de casete şi CD-uri îşi aleg mijloace dezaprobate social în scopul convenţional al succesului şi bunăstării economice), ea reprezintă - potrivit lui R. Merton - o formă de devianţă pozitivă şi absolut necesară pentru progresul societăţii. inovatorii, ca şi rebelii, joacă un rol esenţial în procesul schimbării societăţii. Cei definiţi ca devianţi pot deveni la un moment dat eroii viitorului. Este şi cazul revoluţionarilor, artiştilor nonconformişti, a creatorilor din diversele domenii practice sau teoretice). Cei care au luptat pentru dreptul de vot al femeii au fost consideraţi devianţi la vremea respectivă dar, astăzi, dreptul femeii de a-şi exprima liber opiniile politice şi de a vota sunt considerate absolut normale. Devianţa îndeplineşte şi o funcţie cathartică, deoarece devianţa asigură eliberarea de tensiune, chiar dacă numai temporar. În acest sens, prostituţia ar

permite satisfacerea nevoilor sexuale ale celor care nu reuşesc să întreţină relaţii sexuale normale din diverse motive, tot aşa cum homosexualitatea ar permite satisfacerea nevoilor sexuale ale persoanelor care nu pot întreţine relaţii de tip heterosexual. De asemenea, devianţa permite manifestarea nemulţumirilor faţă de unele norme inechitabile ale autorităţii. Astfel de nemulţumiri pot da naştere unor acţiuni deviante, cum ar fi protestele, demonstraţiile sau revoltele, apreciate de putere ca fiind destabilizatoare pentru sistemul social. În toate aceste situaţii, eliberarea cathartică este indiciul în fapt al unei disfuncţii. Sinteza funcţiilor pozitive şi a disfuncţiilor devianţei, care ne serveşte drept concluzie la acest subcapitol, este cea realizată de Albert Cohen (1966). Autorul enumeră patru funcţii pozitive ale comportamentului deviant (extrem de apropiate de cele enunţate de Durkheim):  definirea şi clarificarea riguroasă a normelor, în scopul înlăturării ambiguităţii acestora;  creşterea solidarităţii emoţionale a grupului;  producerea unor schimbări necesare în sistemul social;  considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă decât devianţa. Funcţiile negative sau disfuncţiile enumerate de Cohen sunt:  eliminarea motivaţiilor de conformare a membrilor societăţii;  subminarea încrederii necesare în autoritatea normelor societăţii;  reducerea interdependenţei necesare pentru funcţionarea normală a sistemului social şi dezvoltarea unor conflicte între rolurile sociale. Deşi încălcările normelor conduc, la prima vedere, inevitabil, la destabilizarea şi perturbarea sistemului social, ele pot avea şi un efect contrar. De altfel, considerăm că funcţiile pozitive ale devianţei sunt cel puţin la fel de importante ca şi disfuncţiile pe care le poate crea.

Clasificarea tipurilor de devianţă Având la bază perspective teoretice mai mult sau mai puţin diferite asupra comportamentului deviant, criteriile mai frecvent utilizate în clasificarea tipurilor devianţei sunt următoarele: 1.

În funcţie de natura efectelor sociale ale devianţei, J. Fichter realiza distincţia dintre devianţa pozitivă şi cea negativă. Devianţa pozitivă implică faptul că individul se abate de la stereotipurile conformităţii şi

adoptă/creează norme şi valori noi, superioare, aşa cum se întâmplă în cazul invenţiei şi, uneori în cel al inovaţiei (în accepţiunea dată de Merton). Devianţa negativă presupune încălcarea normelor medii ale unui grup social, aşa cum se întâmplă în cazul comportamentelor disfuncţionale, aberante şi delincvente. Există însă şi o devianţă neutră, care acoperă conduitele tolerate de grup ce nu afectează unitatea şi coeziunea sistemului (bizareriile comportamentului excentric, gesturile insolite sau nonconformismul vestimentar). 2. În funcţie de magnitudinea şi gravitatea actelor deviante, J.A. Perez

(1996) a făcut distincţia între devianţa gravă (omuciderea sau perversiunile sexuale) şi devianţa lejeră, mai puţin gravă (devianţa în traficul auto sau în consumul de alcool). Orice persoană încalcă din când în când regulile în limitele toleranţei colective (devianţă lejeră). Persoana nu se consideră deviantă şi continuă să fie acceptată social, ceilalţi ignorând această formă de devianţă. un şofer care circulă în afara localităţii cu 100 km/oră nu se consideră deviant, în ciuda limitării legale a vitezei dintre localităţi la 90 km/oră. Autorul a demonstrat viabilitatea distincţiei, arătând că devianţa lejeră este acceptată de subiecţi ca făcând parte din stereotipul in-group-ului, în timp ce, devianţa gravă (cum ar fi înclinaţia spre perversiunile sexuale) este o trăsătură pe care subiecţii nu o tolerează în imaginea propriului grup, ea fiind utilizată în discriminarea out-group-urilor. 3. În funcţie de etichetarea sau nu actelor deviante, Edwin Lemert

(1951) deosebea devianţa primară (faptul de a încălca o normă), de cea secundară (recunoaşterea oficială a cestei încălcări de către o instanţă desemnată în acest scop). Autorul consideră avem de-a face cu devianţa primară atunci când transgresarea normelor are un caracter temporar şi nerepetitiv. Ea are implicaţii minime asupra statului social şi a edificiului psihic al unei persoane care a comis un act ilicit sau condamnabil. Ca efect al reacţiei sociale, devianţa secundară devine un fapt central în existenţa trangresorului normelor sociale. A te plimba gol prin propria casă este o devianţă primară, care poate fi (eventual) sancţionată doar de membrii propriei familii sau de cei cu care persoana împarte acelaşi locuinţă. Pe un bulevard aglomerat, aceeaşi conduită atrage intervenţia forţelor de ordine, deviantul riscând să sfârşească într-un spital de psihiatrie. Identificată şi etichetată devianţa devine secundară. Lemert considera că atunci când o devianţă primară devine secundară pentru prima dată, ea nu decide automat destinul deviantului, acesta având posibilitatea de a alege între alternativa perseverării şi cea a renunţării la infracţiune. Individul se angajează în mod repetat în devianţa secundară va trebuie să poate stigmatul de deviant, care-i va modifica treptat identitatea socială şi concepţia de sine. 4. În funcţie de "transparenţa" conduitei deviante, deosebim devianţa

deschisă, care poate fi mai uşor observată şi evidenţiată de reprezentanţii

instituţiilor de control social, de devianţa ascunsă sau secretă, care constă mai ales în "patologiile sexuale" sau în actele de corupţie ale oficialilor politici şi ale funcţionarilor statului, care rămân ascunse ochiului public. Analizând consumul de marijuana la cântăreţii de cabaret, H. Becker (1963) sublinia că această formă de devianţă se consumă departe de cei care ar putea-o eticheta negativ, drogatul tinzând să-şi ascundă comportamentul persoanelor apropiate lipsite de patima drogului (părinţi, fraţi, prieteni care nu se droghează etc.) De altfel, majoritatea actelor deviante rămân necunoscute publicului larg. 5. În funcţie de domeniul de manifestare al devianţei, distingem

devianţa penală (infracţiunile), sexuală (delictele sexuale, preferinţele şi identităţile sexuale deviante), politică (terorismul), religioasă (fanatismul), familială (maltratarea, abuzul) sau autodistructivă (sinuciderea, consumul de droguri etc.). 6.În funcţie de numărul celor implicaţi în realizarea actului deviant

deosebim devianţa individuală, de cea de grup. Cea din urmă presupune socializarea în cadrul unor subculturi deviante (cum ar fi reţelele traficului cu carne vie sau cu droguri). Lawrence Sherman a introdus chiar noţiunea de devianţă organizaţională pentru a desemna actele de corupţie comise de agenţiile de control social, desemnate chiar cu prevenirea şi combaterea corupţiei. 7.

În funcţie de sănătatea psihică a deviantului a fost deosebită devianţa "normală", de cea "patologică". Aşa-zisa devianţă "normală" este considerată de o mare parte a membrilor unei societăţi ca o practică firească, deoarece este manifestată sau practicată de segmente relativ mari de populaţie (spre exemplu, relaţiile sexuale premaritale sau masturbarea). Actele deviante "normale", specifice omului sănătos psihic, nu intră în prea mare conflict cu morala publică. Devianţa "patologică" este prezentă în cazul bolnavilor psihic care nu au fost socializaţi într-o subcultură deviantă şi care prezintă o conduită anormală. Violurile comise asupra persoanelor necunoscute şi actele de incest sunt unele dintre cele mai frecvente forme de devianţă patologică. 8.

În funcţie de criteriile medico-legale şi criminologice, V.T. Dragomirescu (1976) deosebeşte:  comportamentul deviant (constând în abaterile ne-sancţionate de la normele sociale, inclusiv penale);  comportamentul aberant (incluzând aspecte medico-legale şi psihopatologice, într-o anumită măsură scuzabile datorită absenţei discernământului la bolnavii psihic sau a caracterului voluntar al acţiunii la persoanele cu handicapuri fizice);

 comportamentul antisocial sau infracţional (care vizează aspectele judiciare ale comportamentului, sancţionat penal). Acesta poate cuprinde, la rândul său, patru sub-tipuri (primele două fiind preponderente în cadrul delincvenţei juvenile): comportamentul antisocial accidental sau ocazional; comportamentul predelictual; comportamentul delictual propriu-zis; comportamentul infracţional patologic. Puţine dintre criteriile menţionate sunt utilizate concomitent, probabil pentru a fi evitate confuziile ce pot să apară în condiţiile folosirii unor criterii prea apropiate sau chiar parţial suprapuse. Apreciem că, etichetarea şi sancţionarea actelor deviante depinde natura normelor încălcate, de gradul de toleranţă al societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl reprezintă conduita deviantă.

Corelaţii între diferite tipuri de conduite deviante După cum am văzut deja, actele deviante prezintă o extraordinară variabilitate şi extensiune în timp şi spaţiu. Este posibil ca nişte comportamente atât de diferite să aibă una şi aceeaşi cauzalitate? Ca una şi aceeaşi explicaţie să se aplice unui mare număr de conduite deviante? Răspunsul afirmativ la aceste întrebări tinde să fie susţinut de ipoteza puternicei atracţii dintre formele comportamentului deviant sau de puternica tendinţă spre aglutinare a actelor deviante (M. Cusson, 1997). În susţinerea acesteia, iată câteva dintre cele mai frecvente corelaţii pozitive, inventariate de Cusson, între diferitele tipuri sau categorii de acte deviante. 1.

Devianţa şcolară - delincvenţa juvenilă. Devianţa şcolară este adesea împletită cu delincvenţa juvenilă, corelaţiile pozitive dintre aceste două variabile fiind atât de puternice încât cu greu pot fi disociate. În mediul şcolar, tinerii delincvenţi sunt indisciplinaţi, agitaţi şi au tendinţa de trişa, fiind adesea expulzaţi din clasă sau şcoală. Lipsa de la şcoală (chiulul) este frecvent în cazul lor. 2.

Furt - violenţă. Furtul se află în corelaţie pozitivă cu violenţa deoarece, ea constituie un mijloc rapid de însuşire a bunului altcuiva şi pentru că victimele tind să îşi apare proprietatea cu întreaga forţă de care dispun. 3.

Delincvenţă - toxicomanie. Asocierea dintre delincvenţă şi toxicomanii (implicit alcoolismul) este una din relaţiile cele mai bine stabilite în criminologie. Alcoolul reduce inhibiţiile şi, de aceea, nu este surprinzător faptul că cei care consumă mai mult alcool folosesc un stil jignitor de adresare şi ajung să lovească şi să rănească pe cei din jur. Conform datelor Departamentului de Justiţie al SUA, printre deţinuţi se află de trei ori muţi alcoolici decât printre americanii de mijloc. La delincvenţi, alcoolul este un factor de recidivă. În unele

state americane, poliţia dispune realizarea analizei urinei persoanelor arestate (pentru diferite delicte, fără legătură vizibilă cu drogurile) şi a rezultat că între 58 şi 74% dintre aceste persoane prezintă resturi de cocaină sau heroină în organism. Astfel, 78% dintre deţinuţii penitenciarelor americane au folosit un drog ilegal, în timp ce, procentul echivalent pentru ansamblul populaţiei este de 37%. Doi deţinuţi din cinci recunosc că au fost sub influenţa unui drog ilegal sau a alcoolului în momentul comiterii delictului. De asemene, frecvenţa activităţii infracţionale variază odată cu nivelul heroinei în organism. Spre exemplu, narcomanii din Harlem care consumă zilnic heroină comit de cinci ori mai multe furturi calificate decât consumatorii accidentali. Afirmaţia că drogul conduce la criminalitate nu este decât parţial adevărată, din moment ce, majoritatea narcomanilor americani şi-au început activitatea de delincvenţă înainte de a fi consumat droguri. Legăturile strânse dintre toxicomanie şi furt nu se datorează doar relaţiei de cauzalitate dintre ele, ci şi unor factori comuni ce acţionează asupra amândurora. 4.

Suicid - omucidere. Mult timp s-a crezut că există o corelaţie negativă între sinucidere şi omucidere, idee respinsă categoric de E. Durkheim (1897, 1993, trad.). Adesea, rata sinuciderilor variază independent de rata omuciderilor; totuşi în SUA se observă relaţiile destul de strânse între aceste două tipuri de devianţă. Grupul cu rata cea mai mare de omucideri, cel al tinerilor negri de sex masculin din mediul urban, are şi cele mai ridicate rate de sinucidere. 5.

Toxicomanie - suicid. Relaţii strânse există şi între toxicomanie şi sinucidere. La persoanele care consumă substanţe psihotrope, frecvenţa sinuciderii şi a tentativei de suicid est mai mare comparativ cu proporţia acestora în ansamblul populaţiei. 6.

Polivalenţa delincvenţilor recidivişti. Delicvenţii recidivişti sunt rareori specialişti. Majoritatea lor trec de al furtul benign la cel grav, de la vandalism la violenţă. indivizii care se dedau furtului recurg adesea la agresivitate şi nu refuză traficul de droguri sau, atunci când se iveşte prilejul, violul. Toate aceste constatări au condus la concluzia existenţei unei anumite predispoziţii spre devianţă, manifestată prin transgresiuni polimorfe, pe de o parte, iar pe de alta, la concluzia existenţei unor diferenţe individuale semnificative şi relativ stabile între delincvenţi şi non-delincvenţi. Numărul variabilelor avute în vedere în studiile comparative s-a modificat în decursul timpului. Astfel, pe la mijlocul secolului al XlX-lea s-au stabilit cinci caracteristici de bază ale delincvenţei în general: ea este constantă, masculină, juvenilă, urbană şi înfăptuită de cei defavorizaţi. Cu timpul,

numărul variabilelor avute în vedere a crescut foarte mult, de la vârstă, sex, loc de rezidenţă, statutul socio-economic, tipul infracţiunii, la variabile noi precum: categoria socio-profesională, originea etnică, nivelul de pregătire şcolară, relaţiile cu mediul delincvenţial, datele despre familie sau despre profilul psihologic al delincventului etc. Unele variabile au fost abandonate, cum s-a întâmplat cu cea a climatului geografic (numită şi "legea termică"), la modă la sfârşitul secolului al XiX-lea. "Legea termică" stipula faptul că, criminalitatea variază după temperatură: crimele pasionale prevalează în ţările calde, în timp ce crimele împotriva proprietăţii prevalează în zonele reci etc. Actualmente, inventarierea infracţiunilor, a tipologiei autorilor şi a condamnărilor pronunţate a condus la analiza comportamentului deviant penal pe baza unei date obiective, cea a ratei infracţionalităţii (naţionale, zonale, anuale etc.). Dar, validitatea statisticilor criminalităţii este adeseori contestată de cei care susţin că "cifra neagră" a delincvenţei (dată de diferenţa dintre numărul real al delictelor înfăptuite şi cele înregistrate) este foarte mare.

Actele deviante specifice Conduitele deviante de simulare Duplicitatea reprezintă acţiunea unei persoane de a de a afişa sentimente şi gânduri diferite de cele pe care le are cu adevărat, de a adopta şi manifesta atitudini diferite de pe care le are în realitate. Ea ne permite să apreciem măsura integrităţii morale a unei persoane, gradul în care şi-a elaborat atitudinea faţă de "bine" şi faţă de "rău". Periculozitatea conduitei duplicitare constă în "caracterul premeditat şi conştient" al inducerii în eroare: persoana îşi pregăteşte terenul de acţiune, îşi caută argumente, îşi stabileşte alibiuri, anticipează consecinţele unui act, cel mai adesea, cu un conţinut social negativ (T. Rudică, 1990, p.81). Din acest motiv, conduita duplicitară este considerată a fi o conduită preinfracţională, deşi poate fi asociată conduitei deviante infracţionale. Duplicitatea caracterizează toate formele simulării. Simularea desemnează acţiunea persoanei de a face să pară real ceva ireal, pentru a crea o falsă impresie cu privire la sine, la stările sau scopurile sale. Ea poate avea sau nu un substrat psihopatologic. La indivizii normali, simularea poate fi adaptativă sau dezadaptativă. Prezentă şi în lumea animală, simularea a apărut în specia umană pentru a răspunde nevoilor de adaptare la mediul social şi la semeni. Deşi recunosc înalta datorie de a spune adevărul, persoanele mai abile din punct de vedere social îmbracă adevărul într-o mantie agreabilă, conform proverbului "adevărul nu trebuie arătat gol, ci în cămaşă". Simularea adaptativă are însă un caracter circumstanţial. Întrucât adevărul crud poate să aibă consecinţe nefaste şi în lipsa diplomaţiei, unii indivizi pot alege soluţia ocolirii adevărului, a falsităţii. Atunci când apare obişnuinţa de a mistifica, de a dezinforma sau deruta cu rea credinţă, simularea apare ca o formă specifică a dezadaptării sociale, ca o manifestare caracterială, conturată în atitudini indezirabile sau reprobabile. În acest caz, actul simulării se transformă într-o conduită deviantă, plasată la limita dintre conduitele normale şi cele patologice. El devine acţiunea prin care cineva imită sau îşi provoacă diverse modificări corporale sau psihice, cu scopul de a obţine anumit avantaje, materiale sau morale. În această formă, simularea apare, spre exemplu, la elevii leneşi care mimează boala pentru a chiuli de la ore, la adolescenţii sau adulţii dezadaptaţi care mimează boala pentru a fugi de unele responsabilităţi sau pentru a obţine un profit material sau moral etc. Pentru a-şi atinge scopurile, indivizii reproduc fidel simptomele specifice unor boli psihice sau somatice sau îşi provoacă unele infirmităţi, recurgând la automutilare. Remediile psihopedagogice ale simulării, ca tulburare caracterială, pot fi cu atât mai eficiente cu cât sunt mai de timpuriu utilizate în dezvoltarea psihosocială a copilului. Ele presupun: instituirea unui regim de viaţă ordonat, dezvoltarea simţului realului, deprinderea cu exactitatea, redarea fidelă a faptelor observate,

corectarea cu mult tact a fabulaţiilor exagerate, valorizarea sincerităţii, curajului şi încrederii etc. În simularea cu substrat psihopatologic, acţiunea de a crea aparenţele unei acţiuni sau atitudini se produce involuntar sau inconştient. Simulantul patologic se înşeală pe el însuşi, în timp ce simulanţii normali caută în mod deliberat să-i înşele pe ceilalţi. Aşa se întâmplă, spre exemplu în isterie, bolnavul fiind tentat să simuleze diferite boli grave precum: paralizia, epilepsia, mutismul, surditatea etc. (T. Rudică, 1990, p.88). Antoine Porot apreciază că, orice atitudine suspectă de simulare impune o analiză minuţioasă a:  fondului mental şi a factorilor endogeni şi exogeni care au contribuit la producerea ei;  particularităţilor manifestărilor;  valorii lor expresive;  raportul între starea somatică sau mintală reală şi tulburarea funcţională sau psihică aparentă, sugerată. Constatarea prezenţei derutante a diferitelor grade de prefăcătorie din partea bolnavilor, a determinat concentrarea eforturilor medicilor psihiatrii şi ale psihologilor de a identifica tipurile sau formele simulării. În cursul secolului al XVII-lea, Paulo Zacchia stabilea două categorii de conduite simulante: exagerarea bolilor existente şi simularea completă a bolii. Sollier (1915) făcea deosebire între simularea - creatoare, agravarea (exagerarea) - amplificatoare şi perseverarea - fixatoare. Marc (1928) făcea distincţie între bolile simulate în simptome (prin imitare) şi bolile simulate în cauze (sau provocate), iar Robercourt clasifică tipurile simulării după modul lor de realizare: prin nararea simptomelor, exagerarea simptomelor şi provocarea simptomelor. Mai recent, cercetările privind psihopatologia comportamentului deviant (V.T. Dragomirescu, 1976) au impus trei categorii de simulare: Simularea preventivă pregăteşte apariţia unei conduite deviante. Ea are un caracter premeditat şi conştient, de inducere în eroare. Ea anticipează un act, cu un conţinut adesea antisocial. Este o formă predeviantă şi pre-infracţională, în care subiectul îşi pregăteşte terenul de acţiune, îşi caută argumentele, îşi stabileşte alibiurile etc. Simularea contaminativă este specifică pentru colectivităţile restrânse, cu regim special (ca în penitenciare sau în alte medii restrictive), fiind determinată în primul rând de situaţiile de frustrare şi cu caracter inductiv, sugerat, în care iniţiativa aparţine, mai ales, personalităţilor dizarmonice. În patologia somatică

generală, această formă este mai frecvent întâlnită prin simularea unor intoxicaţii sau a unor boli infecţioase, iar în patologia specială prin simularea unor afecţiuni dermatologice, traumatologice etc. Disimularea desemnează o conduită deviantă care reflectă o motivaţie psihopatologică particulară, la care se adaugă o condiţie favorizantă, o situaţie psihologică sau de ordin social (de exemplu, de frustrare sau de îngrădire a drepturilor subiectului). Ea poate însoţi o conduită deviantă complexă, cum ar fi comportamentul auto şi heterodistructiv al melancolicilor (cu idei de suicid sau obsedaţi de ideea de răzbunare). Atunci când apare la bolnavii psihici cronici incurabili, actul disimulării trebuie deosebit de starea de remisiune a bolii, cu care se confundă uşor deoarece ambele au un caracter episodic, temporar. În practica medico-legală, disimularea se întâlneşte la indivizii care încearcă să ascundă anumite leziuni sau boli în scopul de a obţine anumite avantaje sau beneficii. Spre exemplu, în perioadele de compensare, personalităţile dizarmonice îşi pot ascunde structura pentru a obţine drepturi sau acte necuvenite, încadrarea într-o muncă incompatibilă cu boala, permisul de conducere sau încredinţarea de minori. Tăinuirea bolii poate viza şi sustragerea de la unele pedepse penale sau evitarea unor prejudicii materiale sau morale precum: interzicerea practicării unor meserii sau pensionarea etc. C. Gorgos (1987) consideră că disimularea este uneori socialmente utilă şi necesară, ca în cazul minciunilor convenţionale, al relaţiilor ierarhice sau al disimulării profesionale. În aceste situaţii, motivele nu mai au un caracter psihopatologic. Ele pot fi extrem de variate: de la dorinţa de a proteja familia, anturajul de aflarea unei veşti triste, până la menţinerea unei stări de spirit pozitive, optime. Ca trăsătură negativă de caracter, disimularea poate fi întâlnită la personalităţile accentuate sau structurate dizarmonic (când ia forma minciunii intrigante, a ipocriziei ce mimează buna credinţă, sinceritatea, cinstea etc.). T. Pirozynschi, V. Chiriţă şi P. Boişteanu (1991) menţionează simularea printre exaltările patologice ale imaginaţiei. Pornind de la constarea, în practica medicală, a diferitelor grade de prefăcătorie din partea bolnavilor, psihiatrii menţionaţi deosebesc simularea de disimulare, suprasimulare, metasimulare. Simularea, ca opus al adevărului, vizează crearea aparenţelor simptomelor unor boli. În jocul de rol, mai mult sau mai puţin convingător, al simulantului Există diferenţe importante în funcţie de inteligenţa şi instrucţia persoanei. Astfel, la oligofreni simularea apar ca fiind naivă şi deseori perseverentă, în timp ce, la personalităţile dizarmonice, îndeosebi în isterie, este spectaculară până la forme caricaturale. Disimularea reprezintă acţiunea prin care se ascunde suferinţa, boala şi care poate duce la consecinţe grave precum suicidul (la melancolicii cu idei de suicid

sau obsedaţi de ideea de răzbunare) sau violenţa şi agresivitatea (la deliranţi şi epileptici). Suprasimularea aparţine unei persoane real bolnave, care amplifică însă manifestările suferinţei sale. Ea este întâlnită şi în mediile speciale, de detenţie. Metasimularea sau sinistroza apare la persoanele care au trecut printr-un episod maladiv (psihotic, confuzional etc.) şi după restabilirea lor, persistă asupra unor acuze în vederea menţinerii unor beneficii sau pentru a scăpa de anumite responsabilităţi. Ei pot urmări rezolvarea favorabilă a unui proces juridic (în cazul în care au comis o infracţiune), obţinerea unor indemnizaţii, concedii medicale prelungite sau amânarea unor examene. În acest scop, indivizii caută argumente, pretexte, mimează abulii, apatii sau amnezii. V.T. Dragomirescu (1976) apreciază că între gravitatea traumatismului şi frecvenţa apariţiei sinistrozei există un raport invers proporţional. Deviantul cu sinistroză este obsedat de rezolvarea favorabilă a revendicărilor sale. Anturajul poate contribui la instalarea acestei conduite prin încurajarea şi susţinerea sinistrozicului. El trebuie deosebit de simulantul obişnuit prin intensitatea manifestărilor sale, prin substratul psihopatologic şi prin consecinţele agravate de prelungirea în timp a preocupărilor specifice. Motivaţia conduitei sale are în principal un conţinut patologic. Calculul utilitar variază în funcţie de amplitudinea manifestărilor psihonevrotice, ipohondrice sau pitiatice. Babinski este cel care a deosebit isteria de escrocheria conştientă, arătând că "istericul este un simulant, dar un simulant de bună credinţă". În forma de simulaţie numită "falsificarea anamnezei", subiectul dă în mod intenţionat specialistului informaţii eronate în legătură cu internări anterioare în spital, cu antecedente patologice din copilărie sau recurge la internări preventive, pentru a obţine un diagnostic de boală psihică gravă, care să-i folosească ulterior scopului pe care şi l-a fixat (T. Rudică, 1990). Problema de bază a simulării este legată de sinceritate şi minciună. Când sunt prinşi, numeroşi hoţi de buzunare simulează stări de leşin sau variate crize convulsive, se taie cu arme dinainte pregătite pe faţă şi pe mâini, pentru a obţine compătimirea trecătorilor şi pentru a-i impresiona şi intimida reprezentanţii ordinii publice, aflaţi în acţiune. În acelaşi scop, persoanele aflate în anchetă simulează în timpul interogatoriului stări de rău sau sinuciderea (prin izbirea cu capul în dulapuri, geamuri sau prin înghiţirea unor obiecte ascuţite), în scopul întreruperii cel puţin temporare a anchetei. Pentru depistarea situaţiilor de simulare se utilizează numeroase metode de investigare psihologică, printre care: testul Rorschach, Szondi, MMPI, testele de inteligenţă etc. Aceste teste psihologice permit obţinerea unui plus de informaţii cu valoare diagnostică, explicativă şi scurtează perioada observaţiei clinice. În

practica medicală şi juridică, cel mai frecvent, sunt întâlnite simularea deficitului intelectual, simularea amneziei, a psihozelor, ca şi disimularea unor afecţiuni psihice reale. În situaţiile de simulare a sindromului de deficit intelectual sau a aspectului simptomatic al amneziei s-a observat că:  subiecţii tind să răspundă la întrebările din testele de inteligenţă în trei moduri principale: a) la toate probele verbale răspunsul este "nu ştiu", iar probele de performanţă sunt rezolvate la nivel scăzut, b) răspunsuri de nivel slab atât la probele verbale cât şi la cele de performanţă şi c) negativismul global;  atunci când este vorba de stabilirea asemănărilor sau deosebirilor (în cadrul testului Wechsler), oligofrenii manifestă tendinţe din care nu pot fi scoşi (nu pot să răspundă), în timp ce simulanţii răspund adecvat la unele întrebări iar la altele nu;  în situaţia negativismului global la întrebările testelor de inteligenţă, se poate face controlul nivelului intelectual cu testul Rorschach, care are valori precise pentru oligofrenie. Având în vedere caracterul proiectiv al testului, simulantul nu poate sesiza faptul că acesta poate măsura inteligenţa şi se relaxează;  simularea confuziei sau amneziei nu corespunde unui sindrom psihiatric cunoscut, în locul confuziei indescriptibile şi inimitabile abordează o atitudine negativistă, laconică şi ostilă.  adesea, simularea amneziei este selectivă şi lipsită de asocierea firească cu alte manifestări psihice sau somatice. În cazul simulării unor tulburări psihotice s-a putut observa următoarele:  subiecţii cu un nivel intelectual mai slab dezvoltat şi cu un nivel mai redus de instrucţie au tendinţa de a imita mai ales simptomele frapante ale unor boli psihice: agitaţia psihomotorie manieristă, falsa agitaţie maniacală, trăirile halucinatorii etc. Cei cu un nivel ridicat de inteligenţă şi instrucţie îşi elaborează din timp conduita, foarte apropiată manifestărilor patologice reale;  chiar şi în cazul simulanţilor foarte convingători, psihologul poate constata o anumită notă de ostentaţie, faptul că tabloul clinic al boli nu este complet (de exemplu, stările de agitaţie nu se asociază cu fenomene vegetative) sau apariţia unor simptome contradictorii;

 în cazul inventarelor de personalitate care permit evidenţierea tendinţele psihopatologice ale subiectului, apare frecvent la simulanţi tendinţa de a accepta toate simptomele scalelor psihopatologice, tocmai din dorinţa de a evidenţia, cu orice preţ, patologicul;  simularea mutismului este trădată de mimica, privirea şi reacţiile vegetative care apar în momentul amintirii evenimentelor care fac obiectul simulării. Prin aceste semne ea diferă clar de mutismul patologic al delirantului sau de cel anxios al melancolicului;  în multe situaţii este vorba de suprasimulare, pe fondul unor dizarmonii cronice de personalitate dar, atunci când durata aplicării testelor psihologice este mai lungă, de peste o oră, în unele cazuri, simptomatologia adăugată dispare, subiectul obosind să-şi joace rolul. În situaţia disimulării unor tulburări psihice reale şi de mare intensitate, apare tendinţa negării bolii. Subiecţii nu se angajează de la început în răspunsurile la chestionarele de personalitate şi sunt extrem de suspicioşi. În cazurile cu grad ridicat de periculozitate (mai ales al omuciderilor), datele obţinute prin intermediul metodelor de psihodiagnostic a personalităţii deviante se completează cu probele de stabilire de a veridicităţii declaraţiilor infractorilor cu ajutorul detectorului de minciuni Larson sau cu poligraful Reid. Aceste probe sunt necesare, mai ales în cazul persoanelor la care minciuna a intrat în obişnuinţă şi care îşi stăpânesc foarte bine stările emoţionale şi expresiile lor mimice, gestice sau pantomimice. Există însă un număr de reacţii fiziologice care nu sunt la fel uşor de stăpânit, care pot fi măsurate cu ajutorul acestor instrumente, cum sunt: modificările tensiunii arterială, ale pulsului sau raportul inspiraţie-expiraţie, în cazul detectorului de minciuni, la cere se adaugă şi variaţiile presiunii musculare (de pe antebraţe, coapse sau picioare) şi măsurarea reflexului galvanometric al pielii, în cazul poligrafului Reid. Tentativele de eludare a detectării minciunii cu ajutorul poligrafului pot conduce subiectul la următoarele categorii de reacţii (M. Petcu, 1999), ce constituie indicii ale minciunii:  Respiraţia controlată, subiectul tinzând să ascundă minciuna printr-o respiraţie grea, în cazul întrebărilor nerelevante sau de control.  Mişcări musculare, realizate deliberat în scopul împiedicării unei înregistrări satisfăcătoare. Subiecţii pot manifesta şi plângeri verbale privind jena creată de manşonul aparatului de tensiune arterială.  Eschivarea psihologică sau tentativa de a transfera procesele de gândire de la întrebările relevante la cele nerelevante sau de la problema investigată la o altă infracţiune. un tip special de evaziune poate fi căutată

şi obţinută în baza convingerii delincventului că administrându-şi un anumit medicament va putea împiedica evidenţierea minciunii.  Deteriorarea mecanică a poligrafului, apare frecvent atunci când subiecţii sunt lăsaţi singuri în camera poligrafului. Ei încearcă să-l deterioreze prin Sub raportul preciziei, în SUA s-a constatat că, la un număr de 35.000 de delincvenţi testaţi la poligraf, procentul de eroare a fost mai mic de 1%. Deşi rezultatele obţinute cu ajutorul poligrafului nu sunt admise ca probe în instanţă, graţie lor numeroase cazuri în care au lipsit martorii sau probele incriminatorii au putut fi rezolvate. Din păcate, la acest tip de testare a sincerităţii nu pot fi supuse persoanele cu anomalii fiziologice marcante sau bolnavii psihic.

CRIMINALITATEA, CA TRANSGRESIUNE A NORMELOR PENALE 1. Criminalitate şi crimă Criminalitatea reprezintă specia devianţei sociale care include acele conduite cu un grad ridicat de periculozitate socială, ce violează normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori şi norme sociale: viaţa, demnitatea, sănătatea, libertatea, proprietatea, familia, statul, societatea ş.a.m.d. Ca ansamblu al actelor penale comise într-un spaţiu şi într-o perioadă de timp determinate, criminalitatea prezintă următoarele trăsături specifice: 

este un fenomen social, obiectiv, constând într-o serie de acţiuni antisociale, periculoase atât prin consecinţele lor distructive asupra ordinii sociale şi a siguranţei indivizilor, cât şi prin reacţia socială provocată şi prin sancţiunile represiv coercitive aplicate;



implică încălcarea normelor penale, fapt care determină adoptarea unor sancţiuni punitive împotriva transgresorilor, prin intermediul agenţilor controlului social. Prin urmare devianţa socială penală este definită nu în funcţie de "eticheta" sau de percepţia şi atitudinile opiniei publice faţă de starea de infracţionalitate, ci în funcţie de normele penale încălcate;



presupune manifestarea unei conduite care contravine codurilor morale ale unei societăţi, fie ele formale sau informale;



este un fenomen multidimensional şi multicauzal, incluzând aspecte şi dimensiuni de natură juridică, statistică, sociologică, psihologică şi psihiatrică, etc., ceea ce conduce la analiza şi explicarea lui din perspectivele criminologice, penale, psihologice, medico-legale sau sociologice.

În literatura de specialitate (juridică, criminologică, psihologică, sociologică etc.) se face distincţie între următoarele categorii de criminalitate: Categorii ale criminalităţii: 1. criminalitatea

reală, care cuprinde totalitatea manifestărilor ilicite, antisociale care au avut loc în realitate;

2. criminalitatea descoperită (aparentă sau relevantă), care cuprinde doar o

parte a faptelor cu caracter penal. Este vorba de cele care au ajuns la cunoştinţa organelor de controlului social, care au fost investigate de organele specializate (inclusiv infracţiunile cu autori necunoscuţi). Întrucât nu sunt identificate toate faptele penale, infracţionalitatea descoperită are o sferă mai redusă comparativ cu cea reală. Diferenţa dintre ele formează "cifra neagră" a criminalităţii, constând în faptele penale care nu ajung la cunoştinţa organelor justiţiei penale. 3. delincvenţa legală sau judecată, care vizează actele judecate şi condamnate

penal. Sfera sa acoperă doar o parte din delincvenţa descoperită, deoarece nu toate faptele ajung să fie condamnate penal (unele nu sunt pasibile de judecată, altele sunt anulate de graţierile care au loc pe parcursul judecăţii etc.). În accepţiunea simţului comun, crima desemnează infracţiunea îndreptată împotriva vieţii persoanei sau omorul (inclusiv cel calificat sau cel deosebit de grav). În sens sociologic, juridic şi criminologic, crima include orice fapt considerat periculos şi neconvenabil pentru conştiinţa colectivă, căruia i se ataşează o pedeapsă (E. Durkheim). Din perspectivă juridică, actele de delincvenţă prezintă următoarele particularităţi: -

au un caracter ilicit, imoral şi ilegitim prin intermediul lor fiind violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;

-

au un caracter deliberat, conştient şi responsabil, persoana care le înfăptuieşte având răspunderea penală;

-

sunt incriminate şi sancţionate penal.

Din punctul de vedere al lui E.H. Sutherland, comportamentul delincvent poate fi caracterizat prin următoarele aspecte: 

prezintă consecinţe antisociale întrucât, prejudiciază interesele întregii societăţi;



face obiectul unei interdicţii sau al unei măsuri represive formulate de legea penală;



are la bază o intenţie antisocială deliberată şi un scop distructiv;



cuprinde fuziunea dintre intenţia şi acţiunea culpabilă;



este probat juridic şi sancţionat ca atare.

Clasificarea infracţiunilor în delicte şi crime se face în funcţie de criteriul gravităţii şi de cel al sancţiunii aplicate. În funcţie de primul criteriu, ţinându-se seama de valoarea pagubei produse, a obiectului lezat, de felul şi modalitatea de comitere a faptei etc., acţiunile ilicite îndreptate împotriva siguranţei statului, a vieţii persoanelor sau împotriva unor valori şi bunuri deosebite, comise prin violenţă, fraudă şi corupţie sunt numite crime, în timp ce actele care afectează bunuri şi valori mai puţin importante sunt considerate delicte. În funcţie de cel de-al doilea criteriu, faptele pentru care se aplică sancţiuni "criminale" (de ex. privarea de libertate, condamnarea la moarte etc.) sunt considerate crime, în timp ce faptele sancţionate corecţional (cu închisoare pe termen mai scurt sau amendă) sunt numite delicte. Această distincţie nu este însă operantă în legislaţia penală românească actuală. Crimele şi delictele sunt subsumate, nediferenţiat, noţiunii de infracţiune, cu care devin sinonime. Aceasta din urmă este definită în articolul 17 din Codul Penal ca fiind: "fapta care prezintă pericol social, care este săvârşită cu vinovăţie şi e prevăzută de legea penală". Legislaţia penală românească actuală prevede - nota S.M. Rădulescu, 1998 următoarele categorii de infracţiuni: 

Infracţiunile comise împotriva persoanelor sau infracţiunile prin violenţă, care sunt ierarhizate astfel: omorul sau omuciderea, tentativa de omor, lovituri cauzatoare de moarte, vătămări corporale grave, ucidere din culpă, viol, viol cu moartea victimei, pruncucidere, infracţiuni contra protecţiei muncii, alte infracţiuni directe (ameninţare, lovire, insultă, calomnie etc.);



Infracţiunile comise împotriva proprietăţii, care cuprind: infracţiunile contra avutului personal sau particular (tâlhărie, furt), infracţiuni contra avutului public (delapidare, furt, înşelăciune), infracţiuni economice (speculă), infracţiuni de serviciu (dare de mită, luare de mită, trafic de influenţă, primire de foloase necuvenite) şi infracţiuni silvice.



Infracţiuni contra autorităţii (ultrajul);



Infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială (tulburarea liniştii publice; ultrajul contra bunelor moravuri)



Infracţiunile la regimul circulaţiei pe drumurile publice.

În funcţie de o serie de criterii combinate, sociologii şi criminologii americani deosebesc alte categorii de infracţiuni precum: 

Infracţiuni stradale tradiţionale. Ele cuprind actele prin violenţă sau împotriva proprietăţii, comise de infractorii primari - ocazionali sau

accidentali - şi infractorii recidivişti (de ex. furtul în scara blocului, în lift sau locuri întunecoase); 

Infracţiuni contra ordini morale. Acestea sunt numite şi "crime fără victime", deoarece nu nimeni nu depune o plângere ca ar fi victimele unei infracţiuni, deoarece nu aduc daune sau prejudicii altor persoane ci, poate, numai celor care le comit. Din această categorie fac parte: vagabondajul juvenil, jocurile de noroc, beţia în public, consumul de droguri, prostituţia, pornografia, şi homosexualitatea;



Infracţiunile "gulerelor albe". Acestea cuprind furturile economice, frauda, evaziunea fiscală, falsul, corupţia etc. Costurile acestor infracţiuni sunt extrem de mari, iar sancţiunile luate împotriva persoanelor care le comit, importante şi aparent respectabile, sunt mai rare şi prea mici. Marea majoritate a acestor infracţiuni rămân nerezolvate şi ascunse opiniei publice;



Infracţiunile comise de corporaţii. Ele includ actele ilicite comise de mari companii, firme sau corporaţii precum: publicarea de reclame false, activitatea necinstită, fixarea preţurilor, acţiuni anticompetitive pentru formarea monopolului, furtul unor patente sau secrete industriale, vânzarea de alimente dăunătoare sănătăţii sau a drogurilor etc.;



Crima organizată. Aceasta se referă la activitatea ilicită a organizaţiilor criminale ( de tip "Mafia" sau "Cosa Nostra") al căror scop este profitul, obţinut prin mijloace şi pe căi ilegale. Adesea acţiunile acestora sunt susţinute de persoanele aflate în vârful ierarhiei politice.



Delincvenţa juvenilă. Ea cuprinde actele de încălcare a legii penale comise de minori, până la împlinirea vârstei de 18 ani. 2. Răspunderea şi sancţiunile penale

Răspunderea penală vizează ansamblul atitudinilor intelectuale, afective şi volitive ale delincventului faţă de faptele sale, incriminate penal. Pe baza ansamblului stărilor existente la o persoană în momentul comiterii unei fapte penale se stabileşte vinovăţia sau răspunderea penală a persoanei respective. În legătură cu conţinutul vinovăţiei, în diversele sisteme penale există diverse teorii: a voinţei, reprezentării, mobilului etc., legislaţia românească optând pentru teoria reprezentării. Astfel, vinovăţia sau răspunderea penală a unei persoane apare atunci când fapta a fost pregătită în mod deliberat, când delincventul a cunoscut şi prevăzut consecinţele ei negative sau nu le-a cunoscut şi prevăzut, deşi trebuia să le cunoască. În funcţie de conţinutul reprezentărilor în momentul comiterii faptelor, sunt stabilite diferite grade ale vinovăţiei (intenţia sau culpa). În cazul în care persoana a acţionat conştient şi voluntar, având conştiinţa urmărilor negative ale faptelor sale, avem de-a face cu intenţia persoanei. Atunci când persoana nu a prevăzut rezultatele negative ale faptelor

sale, deşi ar fi trebuit sau ar fi putut să le prevadă, este vorba de vinovăţie din culpă. Vinovăţia implică funcţionarea, în momentul producerii acţiunii penale, a tuturor proceselor psihice, sub forma discernământului. Absenţa lui echivalează cu lipsa răspunderii penale. Nu există vinovăţie sau răspundere penală dacă acţiunea ilicită nu a fost gândită, dorită sau voită de o persoană sau atunci când persoana a acţionat sub constrângere morală, fizică sau în stare de inconştienţă. Prin urmare, cauzele care exclud vinovăţia delincventului, apreciază George Antoniu (1995), pot fi clasificate astfel: 

cauzele care înlătură vinovăţia delincventului datorită intervenţiei unor evenimente imprevizibile sau imposibil de înlăturat (cazul fortuit, constrângerea fizică şi morală);



cauzele care înlătură vinovăţia făptuitorului ca urmare a justificării sociale a faptei sale (legitima apărare şi starea de necesitate);



cauze care înlătură responsabilitatea datorită unor erori intervenite în procesul de cunoaştere şi care includ eroarea de fapt şi eroarea de drept;



cauzele care înlătură vinovăţia datorită incapacităţii psiho-fizice a delincventului, incluzând iresponsabilitatea şi minoritatea delincventului, beţia completă involuntară şi alte intoxicări.

Dintre cauzele enumerate, care exclud vinovăţia făptuitorului, cele mai numeroase controverse apar în legătură cu iresponsabilitatea şi minoratul persoanei deviante. În diferite legislaţii penale, iresponsabilitatea se stabileşte în funcţie de criteriul medical şi de cel juridic. Criteriul medical implică încercarea de identificare la persoana care a comis un delict a bolilor psihice cronice, a unor tulburări psihice temporare sau a deficienţelor de intelect (de ex., debilitatea mintală sau oligofrenia). Criteriul juridic presupune evidenţierea absenţei capacităţii individului de a fi conştient de acţiunile sale sau de a şi le stăpâni, fiind lipsit de discernământ. Iresponsabilitatea poate fi, în aceste cazuri, intelectuală (făptuitorul nefiind capabil să-şi reprezinte caracterul ilicit al faptei) sau (şi) volitivă (făptuitorului îi lipseşte autocontrolul, nu-şi poate stăpâni fapta sau controla propriile acţiuni). În legislaţia românească, starea de iresponsabilitate este precizată prin enumerarea, în cadrul legii, a diverselor tulburări psihice şi a consecinţelor pe care acestea le au asupra capacităţii intelectuale şi volitive a individului. În categoria tulburărilor psihice sau a alienaţiilor mintale legiuitorul român menţionează: 

psihozele organice, care apar în urma unor paraliziei progresive, a unor tumori sau leziuni grave ale creierului uman, epilepsiei etc.;



psihozele endogene sau bolile psihice, printre care se află schizofrenia, psihozele delirante, paranoia, psihozele maniacă depresive etc.;



tulburările toxice sau diversele otrăviri, de la cele cu alcool, la cele cu droguri;



tulburările de personalitate datorate insuficientei maturizări a unor funcţii psihice (debilitate, şi retardare mentală, cretinism, idioţenie, oligofrenie, infantilism etc.);



psihopatiile nevrozele, neuropatiile, tulburările de impuls (provocate de mânie, ură, spaimă, furie, frică, gelozie etc.).

Din moment ce nu putem delimita strict starea de boală de cea de sănătate şi întrucât există o categorie intermediară greu de identificat şi definit, în unele sisteme legislative (de ex., în cel italian, francez sau american) s-a admis posibilitatea existenţei unei capacităţi penale atenuate, specifică persoanelor care dispun de discernământ, susceptibile însă de o sancţiune mai redusă. Sistemul penal românesc nu face nici o referire la responsabilitatea (capacitatea) penală limitată, însă stipulează acordarea de circumstanţe atenuante atunci când delictul a fost realizat sub influenţa "unei puternice tulburări sau emoţii" (articolul 73 din Codul Penal). Expertiza medico-psihiatrică nu trebuie să propună sau să sugereze soluţii juridice, ci doar să se limiteze la identificarea şi descrierea tulburărilor psihice de care suferă persoana delincventă şi a consecinţelor acestora asupra instanţelor sale intelectual-volitive, să evidenţieze existenţa sau nu a discernământului. Decizia definitivă aparţine în întregime instanţei de judecată, în funcţie de diagnosticul de specialitate şi pe baza probelor. Din păcate, în condiţiile practicii judiciare actuale, nu se poate stabili cu obiectivitate şi exactitate starea de iresponsabilitate a unei persoane, erorile putând fi frecvente. Dificilă este şi stabilirea existenţei sau inexistenţei răspunderii penale, a discernământului la minorii care au încălcat legea penală. Legislaţia din ţara noastră prevede în acest sens următoarele: 

minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, dar a comis un delict prevăzut de legea penală nu răspunde penal, deoarece în cazul său există prezumţia absolută a lipsei discernământului (el nefiind capabil să-şi reprezinte acţiunile proprii sau să şi le controleze). Prin urmare, minorii sub vârsta de 14 ani sunt consideraţi a fi în stare de incapacitate penală, iar împotriva acelora care au comis fapte incluse în legea penală pot fi luate doar măsuri de ocrotire şi protecţie socială şi juridică pe cale administrativă (plasament familial, supraveghere deosebită, internare într-un centru şcolar special, întrun institut pentru deficienţi mental etc.);



minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă a comis infracţiunea cu discernământ, în cazul său legea penală stipulând o prezumţie de relativă de iresponsabilitate, ce poate fi confirmată sau infirmată de instanţa de judecată. G. Antoniu (1995, p.238) aprecia că referirea la discernământ este incompletă deoarece priveşte numai aspectul intelectiv al răspunderii penale (minorul fiind în măsură să-şi dea seama de caracterul acţiunilor sau inacţiunilor sale), ea trebuind să fie completată cu aspectule volitive ale răspunderii penale, care presupun ca minorul că fie capabil să fie stăpân pe acţiunile sau inacţiunile sale.



minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal întocmai ca şi delincventul adult, cu excepţia cazurilor în care el suferă de diferite tulburări psihice care îl fac iresponsabil sub raport penal.

Sancţiunile penale sunt mijloacele prin care societatea încearcă să restabilească ordinea socială perturbată prin comiterea diferitelor infracţiuni şi un instrument al prevenirii şi combaterii fenomenului criminalităţii. Acestea reprezintă măsuri de restrângere ale unor libertăţi şi drepturi, prevăzute de lega penală, cu caracter personal (fiind aplicabile doar persoanelor care au comis infracţiuni, nici o persoană neputând fi sancţionată pentru greşelile altora), care se adoptă întotdeauna după comiterea unui delict şi niciodată înainte. Sancţiunile penale, extrem de diverse, includ în principal pedepsele, măsurile de siguranţă şi măsurile educative. Pedepsele sunt principala modalitate de restabilire a ordinii publice, ele îndeplinind următoarele funcţii: 

funcţia de constrângere şi de reprimare, de constrângere fizică şi morală a delincventului prin diverse modalităţi: închisoare, amendă, privare de bunuri etc.;



funcţia de ispăşire sau retributivă, prin supunerea delincventului la o suferinţă fizică şi/sau morală pentru ispăşirea violării normei penale;



funcţia de intimidare a delincventului şi a altor potenţiali delincvenţi;



funcţia de reeducare şi resocializare a individului delincvent, prin remodelarea personalităţii acestuia în vederea inserţii sociale după ispăşirea pedepsei.

În funcţie de natura lor, pedepse pot fi: 

pedeapsa privativă de viaţă sau pedeapsa capitală a fost considerată, mult timp cel mai eficient mijloc de diminuare a criminalităţii, fapt infirmat în numeroasele state în care ea este aplicată. Această pedeapsă a fost abolită în statele europene, dar continuă să fie aplicată în unele ţări asiatice (China,

Japonia etc.), sud-americane şi în unele state din cadrul S.U.A. (Alabama, Georgia, Texas etc.). 

pedepsele privative de libertate sau internarea delincventului în mediul penitenciar. Privarea de libertate este una din cele mai utilizate sancţiuni penale, fiind considerată tipul normal de represiune în societăţile moderne (E. Durkheim).



pedepsele privative de bunuri, care constau în ridicarea sau confiscarea de bunuri patrimoniale sau financiare ale delincventului în vederea reparării prejudiciului.



pedepsele corporale, care urmăresc producerea suferinţei fizice, au fost larg utilizate în decursul timpului (bătaia, biciuirea, amputarea de organe, membre etc.). Actualmente sunt aplicate în unele ţări asiatice sau în cele având la bază dreptul islamic (Egipt, Sudan etc.).



pedepsele morale, care urmăresc expunerea delincventului dezaprobării şi oprobiului public (blamare publică, legarea la stâlpul infamiei), pentru ca el să-şi regrete fapta.

Din punct de vedere psihologic şi moral, nota C. Enăchescu (2002, p. 322), pedepsele trebuie să prezinte următoarele aspecte: a. "să fie în raport direct cu gravitatea prejudiciului produs, b. să producă asupra agresorului efectul pe care prejudiciul l-a produs asupra

victimei, c. să anuleze conştiinţa perversă şi să trezească în persoana agresorului

conştiinţa gravităţii actului comis, să trezească suferinţa şi durerea morală şi sufletească, ca prin acesta el să "re-trăiască" în planul conştiinţei sale traumatismul trăit de victima sa, d. să reprezinte o compensare pentru victimă, e. prin efectele sale psiho-morale asupra agresorului, să-l determine să

dorească să se schimbe atât în plan sufletesc, cât şi în plan moral, f. pedeapsa să reprezinte un moment de conversiune în viaţa agresorului, să-l

desprindă de vechea sa condiţie de dinaintea actelor sale negative, să-i redea un nou statut social, moral şi sufletesc". Pedepsele trebuie să aibă un caracter exemplar şi, concomitent, unul paideic. Din supliciu, pedeapsa trebuie să devină şi calea restaurării personalităţii infractorului, a transformării sale pozitive, morale şi sociale. Din păcate, în cazul pedepsei cu privarea de libertate, mulţi specialişti consideră că în loc să conducă la corectarea conduitei deviante şi la reabilitarea personalităţii

deţinutului, mediul penitenciar asigură adesea specializarea infractorilor, prin preluarea unor experienţe şi tehnici infracţionale evoluate, transmise de către infractorii cei mai versaţi. Măsurile de siguranţă sunt măsurile de constrângere care se aplică singure sau însoţesc pedepsele. Ele pot fi: măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament medical şi internare medicală), măsuri de siguranţă restrictive de drepturi (interdicţia exercitării unei funcţii sau profesii, interdicţia de se afla în anumite localităţi (pe o perioadă de timp determinată, de regulă de 5 ani), expulzarea delincvenţilor străini) şi măsuri de siguranţă privative de bunuri. Măsurile educative sunt aplicate de instanţa de judecată faţă de minorii care au între 14-16 ani şi care au comis un delict cu discernământ şi faţă de minorii care au între 16 şi 18 ani. Aceste măsuri pot fi: mustrarea în instanţă, libertatea supravegheată (de către părinţi sau tutori), internarea într-un centru de reeducare (a minorilor ce au comis delicte grave repetat, în cazul cărora mustrarea şi libertatea supravegheată nu au fost eficiente), internarea într-un institut medicoeducativ (a minorilor care datorită stării lor fizice şi psihice au nevoie de tratament medical şi de un regim special de educaţie).

3. Tipologii şi caracteristici ale infractorilor Personalitatea infractorului este studiată din variate perspective complementare. Acestea includ: cercetarea clinică (inclusiv cu detectorul de minciuni sau poligraful), examinările paraclinice (de laborator, radiologice, electroencefalografie etc.), investigaţiile biogenetice, interpretările neurofiziopatologice (pentru explicarea cauzalităţii agresivităţii antisociale), cercetarea psiho-sociologică (ce asigură evidenţierea structurii personalităţii delincventului şi a relaţiilor sale cu mediul de provenienţă) şi cercetarea medico-legală (vizând datele obiective pe baza cărora se stabileşte existenţa sau nu a discernământului). Dar, premisele studiului comportamentului deviant criminal sunt psihologice prin conţinut (personalitatea infractorului) şi metodologie (prin testele psihologice utilizate). Gh. Scripcaru şi T. Pirozynski (1995, pp. 115-116) indicau faptul că, lucrările criminologice inventariază un număr mare de tipuri de criminali, clasificaţi în funcţie de ansamblul trăsăturilor lor individuale şi juridice astfel: 1. Criminalul agresiv este insensibil şi permanent ostil, agresivitatea având

aspectul unei descărcări monotone. 2. Criminalul achiziv este cel dominat de nevoia şi satisfacţia furtului,

înşelăciunii, delapidării, falsului intelectual, speculei etc., cu tendinţa aproape instinctuală a acaparării de bunuri.

3. Criminalul caracterial este egoist, cu o hipertrofie a eului, extrem de

orgolios, vindicativ, cu raţionamente false şi o personalitate de tip paranoic, schizoid sau ciclotim. 4. Criminalul sexopat este înclinat spre satisfacerea exclusiv hedonică a

pulsiunilor sexuale, cu un determinism genetic al unor pulsiuni puternice, manifestate prin acte de viol, sadism şi perversiune. 5. Criminalul profesionist face din delincvenţă un mod de viaţă, ca în cazul

vagabonzilor, cerşetorilor, prostituatelor (criminalii pasivi) sau al hoţilor (criminalii activi, care nu-şi pot inhiba nevoile sau amâna satisfacerea lor). 6. Criminalul ocazional este victima unor situaţii obiective care preced crima,

pe care le poate căuta sau nu. 7. Criminalul debil mintal este sugestibil, cu un deficit al funcţiilor cognitive,

slab discernământ şi raţionalitate dar, adesea, buni executanţi. 8. Criminalul recidivist se simte etichetat, stigmatul "obligându-l" la un mod

de viaţă criminal, asumat în mod conştient. 9. Criminalul ideologic sau politic este fanaticul care exercită actele de

terorism şi asasinatele, în scopul de a intimida, de a demonstra incapacitatea instituţiilor şi guvernanţilor, de a-i forţa prin acţiuni de tip "kamikadze", considerând că nu există apărare perfectă împotriva celor dispuşi să moară. 10. Criminalul alienat, psihotic este iresponsabil, are funcţiile cognitive

alterate, iar conduita sa deviantă apare ca simptom al bolii psihice. Ţinând seama de criteriul naturii personalităţii infractorului, Lewis Yablonski (1990) a deosebit criminalii socializaţi, neurotici, psihotici şi sociopaţi. Criminalii socializaţi prezintă în medie mai multe tulburări emoţionale comparativ cu subiecţii non-criminali. Ei devin infractori datorită impactului negativ al mediului în care au fost socializaţi, datorită normelor şi valorile deviante pe care şi le-au însuşit în acest mediu. De regulă, ei încalcă normele proprietăţii şi nu cele ale persoanei. Dispun de discernământ, raţiune şi tind să-şi planifice logic acţiunile. Criminalii neurotici acţionează compulsiv. Spre deosebire de psihotic, neuroticul are percepţie acurată asupra realităţii şi este conştient că există ceva rău în modul său de a gândi şi acţiona. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea, manifestată prin: sentimentul pericolului, al fricii disproporţionate, stare de alertă, diverse manifestări vegetative generatoare de disconfort somatic. Criminalii neurotici ajung la comiterea de infracţiuni datorită sau ca rezultat al distorsiunilor personalităţii şi a modului de percepţie a lumii reale.

Criminalii psihotici prezintă tulburări severe ale personalităţii. Ei nu sunt capabili să-şi planifice acţiunile, să acţioneze premeditat. Dar, percepţia deformată asupra realităţii în care trăiesc îi poate determina să acţioneze criminal. Adesea, actele lor sunt extrem de violente (omoruri grave) şi, adesea, sunt bizare sau lipsite de sens. Criminalii sociopaţi prezintă o personalitate egocentrică, o compasiune redusă faţă de ceilalţi sau de loc. Tulburările lor caracteriale favorizează victimizarea cu uşurinţă a altora, cu sentimente minime de culpabilitate şi anxietate. Deşi cei mai mulţi dintre infractori prezintă caracteristici sociopatice, nu se poate generaliza şi afirma că toţi infractorii sunt sociopaţi. O tipologie asemănătoare este cea a lui V.T. Dragomirescu (1976), care a identificat cinci tipuri de personalităţi posibile ale infractorului: personalitatea matură (sau imatură), nevrotică, psihopatică (dizarmonică), psihotică, şi demenţială. Fiecare categorie prezintă caracteristici specifice care influenţează nivelul adaptării şi integrării sociale a individului. Personalitatea matură prezintă riscul cel mai scăzut pentru conduitele antisociale. Totuşi, unele acte deviante pot apărea pe fundalul imaturităţii (ca în cazul delincvenţei juvenilă), la persoanele normale psihic socializate însă într-o subcultură deviantă sau la persoanele bine integrate mediului lor social şi profesional care recurg brusc la un act deviant (ca în cazul fraudei sau escrocheriei financiare a unui înalt funcţionar). Personalitatea nevrotică prezintă un risc mai mare pentru conduita deviantă antisocială. Ea se caracterizează prin inadaptare, instabilitate, intoleranţă şi numeroase contradicţii. Fiindu-i frică de propriile sale dorinţe şi de propria-i agresivitate, nevroticul tinde să-şi disimuleze pornirile agresive. Personalitatea psihopatică sau dizarmonică constituie prototipul comportamentului deviant antisocial. Ea se caracterizează prin următoarele trăsături: inadaptarea la mediul de origine, potenţialul ridicat de antisocialitate şi asocialitate, comportamentul delictual polivalent, spontaneitatea acţiunilor deviante (nu în sensul insuficientei deliberări şi planificări, ci a urgenţei cu care pulsiunile instinctiv- emoţionale se cer a fi satisfăcute), imaturitate afectivă şi agresivitatea accentuată de tendinţele narcofilice, rolul de inductor negativ, sociopatic, tendinţele de bravare şi disimulare, gravitatea conduitelor deviante comise (atât prin consecinţele lor negative sociale, cât şi prin efectele lor de decompensare psihotică. Personalitatea psihotică se formează treptat distrugând componentele structural-funcţionale ale vieţii psihice de bază. În acest caz, motivaţia comportamentului deviant este de natură patologică. Dintre psihozele afective, mania prezintă o periculozitate socială mai redusă decât melancolia. Acesta din

urmă îşi extrage forţa antisocială din orientarea ambivalentă a agresivităţii (care poate lua forma pruncuciderii, omuciderii, automutilării sau suicidul). Schizofrenia paranoidă este în mod deosebit periculoasă prin frecvenţa actelor deviante patologice şi prin gravitatea manifestărilor deviante (realizate cu multă cruzime, prin provocarea unor leziuni multiple şi cu cele mai diverse instrumente de atac). Personalitatea demenţială se caracterizează printr-o regresie a funcţionalităţii şi eficienţei proceselor psihice globale, fapt care determină o multitudine de transgresiuni. Comportamentul său este preponderent agresiv, instabil şi reactiv. Psihopatul din cadrul tipologiei lui Dragomirescu corespunde sociopatului lui Yablonski. El nu reprezintă o variantă a normalului, ci desemnează individul cu un comportament patologic, asocial sau antisocial, cu caracter episodic sau recurent. Psihopaţii sunt recunoscuţi după comportamentul lor iraţional, lisa conştiinţei şi vacuitatea emoţională. Criminalii în serie se încadrează cel mai bine în această structură psihică. Criminalul în serie ucide de mai multe ori la rând, luându-şi o pauză după fiecare omor comis. Rareori crima urmăreşte un profit oarecare, miza fiind una psihologică (nevoia de a-l domina sadic pe celălalt şi dominaţia efectivă) şi nu materială. Victima nu este un apropiat al agresorului, astfel încât omorurile par a nu avea legătură între ele. Ea poate avea o valoare simbolică pentru criminal, iar felul în care ucide este revelator pentru această valoare. De regulă, victima este o persoană vulnerabilă (o prostituată, individul fără adăpost, adolescentul fugit de acasă etc.). Este tipic pentru criminalii în serie să-şi obiectiveze şi să-şi umilească victimele: ele sunt privite ca nişte persoane străine, iar străinii pot fi mai uşor desconsideraţi şi trataţi ca nişte obiecte. Factorul anonimităţii face astfel încât crima să fie mai uşoară. Aflând o plăcere perversă în tortură, uneori pot să-şi resusciteze victimele aflate în pragul morţii pentru a le prelungi chinurile. Statisticile arată că 5% dintre bărbaţi şi 1% dintre femei fac parte din categoria psihopaţilor. Dar, nu toţi dintre aceştia sunt motivaţi pentru a ucide. Atunci când restul oamenilor sunt consideraţi ca fiind lipsiţi de valoare, iar viaţa unui individ a fost plină de respingeri şi frustrări, crima poate deveni o alternativă a acţiunii. Psihiatrii au identificat patru factori de mediu care sunt mai susceptibili de a produce psihopatia: 1. pierderea unuia sau ambilor părinţi (este cazul a 60% dintre psihopaţi), 2. atitudinea detaşată sau indiferentă a părinţilor faţă de copil, 3. inegalităţile atitudinilor educative ale părinţilor (de exemplu, tatăl prea sever şi mama prea indulgentă), care favorizează tendinţa copilului de a detesta autoritatea şi de a-i manipula pe lipsiţi de ea, 4. ipocrizia părintească, care în public oferă imaginea unei familii fericite, în timp ca acasă copilul este maltratat. De asemenea, din diverse motive, criminalii au fost frecvent

ridiculizaţi în copilărie, de ceilalţi copii. Explicaţia etiologică nu este însă epuizată de factorii de mediu, ci este extinsă şi la variabila biologică şi la cea socio-culturală. Datorită naturii lor psihopate, criminalii în serie nu sunt capabili să simtă pentru ceilalţi simpatie sau să întreţină o relaţie. Pentru a compensa aceasta, învaţă să simuleze observându-i pe alţii. Mulţi dintre aceşti criminali sunt deosebit de inteligenţi, buni profesionişti în domeniul în care activează şi capabili să joace foarte bine un rol. Sunt fascinaţi de poziţiile de autoritate şi de poliţie. Unii au încercat să intre în poliţie şi au fost respinşi, alţii au lucrat în servicii de pază de corp sau în armată. Sunt greu de identificat deoarece se comportă politicos, sunt îmbrăcaţi corect şi se poartă ca o persoană normală. Una din încercările de a evita pedeapsa pentru crimele comise este aceea de a crea o latură întunecată a personalităţii, un alter-ego. Fabricarea acestuia înseamnă o cale convenabilă de a da vine pe altcineva, chiar dacă acel cineva se află în interiorul său. Este o variaţie psihologică a motivaţiei "diavolul m-a îndemnat să o fac". Aceste alter-ego-uri sunt construcţii care nu rezistă la o examinare psihologică sau psihiatrică atentă, cazurile de personalitate multiplă fiind foarte rare. În lucrarea lor "Sexual Homicide-Patterns and Motives", Ressler, Burgess şi Douglas au făcut distincţie între violatorii care ucid şi ucigaşul sadic. Violatorii care ucid îşi satisfac mai întâi nevoia sexuală, după care comit şi crima, care rareori le produce satisfacţie. Dimpotrivă, ucigaşii sadici ucid ca parte a unei fantezii ritualizate. Mutilarea înseamnă a merge cu cruzimea dincolo de moarte, a ucide simbolic în mod repetat. Mulţi ucigaşi sadici îşi recunosc anormalitatea din punct de vedere sexual (de exemplu, faptul că relaţia sexuală poate fi realizată numai după uciderea victimei). Mutilarea victimei prin crima sadică are un sens precis: depersonalizarea persoanei, privarea ei identitate. Autorii menţionaţi mai sus susţin două ipoteze alternative: 1. dominaţia sexuală poate fi concepută ca expresie a nevoii de putere, sexul fiind un instrument folosit de criminal pentru a-şi exprima puterea asupra victimei şi 2.impulsul sexual este cauza iar puterea este instrumentul care le permite să obţină satisfacţia sexuală. Oricum, pentru criminalul psihopat în serie, sexualitatea, puterea şi dominaţia interferează atât de strâns încât, este greu de stabilit care dintre ele au o putere mai mare în declanşarea conduitei lor deviante, antisociale.

4. Detenţia pe viaţă - unele aspecte istorice şi juridice Potrivit datelor organizaţiei Amnesty International, în iunie 1993, pedeapsa cu moartea era complet abolită în 52 de ţări din lume (inclusiv România), în 16 ţări era abolită pentru infracţiunile obişnuite, dar menţinută pentru cele prevăzute în

legile militare sau săvârşite în condiţii excepţionale, cum ar fi starea de război ( de ex., în Italia, Spania, Marea Britanie), în 19 ţări era abolită de facto, în sensul că, deşi prevăzută în codul penal, pedeapsa cu moartea nu a mai fost aplicată în ultimii 10 ani sau mai mult (de ex., în Grecia), iar în 103 ţări din lume pedeapsa era menţinută şi aplicată (ca în cazul Chinei, Federaţiei Ruse sau în unele state ale S.U.A). Datele nu s-au schimbat prea mult între timp. În Romania, pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Decretul-Lege nr. 6/07.01.1990, fiind înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Spre deosebire de cea dintâi, pedeapsa cu detenţia pe viaţă prezintă avantajul că poate fi schimbată sau retrasă, în caz de eroare judiciară, prin urmarea căilor de atac corespunzătoare împotriva hotărârii pronunţate de o instanţă juridică. Pedeapsa detenţiei pe viaţă se poate exprima prin diverse noţiuni sau expresii precum: închisoarea pe viaţă, închisoarea pe timp nedeterminat, pedeapsa perpetuă, închisoarea permanentă, pedeapsa cu durată nedeterminată. Indiferent de termenul utilizat, semnificaţiile şi modul de aplicare a detenţiei pe viaţă pot diferi de la o ţară la alta. În majoritatea ţărilor unde această pedeapsă este aplicată (România, Canada, Japonia, Franţa, Austria etc.), condamnatul pe viaţă poate fi totuşi eliberat după o anumită perioadă de timp şi în anumite condiţii. În aceste cazuri, mai potrivită ar fi expresia "închisoare sau detenţie cu durata nedeterminată". Potrivit Codului Penal român actual, detenţia pe viaţă este cea mai aspră sancţiune penală, constând în privarea de libertate şi izolarea condamnatului într-un spaţiu penitenciar special, pentru tot restul vieţii. În mod excepţional, detenţia pe viaţă reprezintă pedeapsa principală unică pentru infracţiunea de genocid pe timp de război şi pentru cea de tratamente antiumane aplicate pe timp de război. În rest, există alternativa pedepsei cu închisoarea de până la 25 de ani. Pedeapsa detenţiei pe viaţă (alternativ cu pedeapsa cu închisoarea pe perioadă determinată) este aplicabilă tuturor infracţiunilor care prevedeau pedeapsa cu moartea (27 în total), printre care şi: infracţiunile contra siguranţei statului (art. 155-167, CP), infracţiunea de omor deosebit de grav (art. 176, CP), infracţiunea de distrugere calificată (art. 218, aliniat 1, CP), tortura (267, aliniat 3, CP), infracţiuni contra păcii şi omenirii /art. 357, alin. 1 şi 2, şi 358, alin 3 şi 4, CP), traficul de stupefiante (art. 312, alin. 2 CP), etc. Din informaţiile oferite de Direcţia Generală a Penitenciarelor din România, la data de 15 august 2000, penitenciar se găseau 230 de condamnaţi pe viaţă (apud V. Bujor şi P. Sârbu, 2001, p.42). Legislaţia românească prevede izolarea condamnaţilor pe viaţă în penitenciare speciale sau în secţiile speciale ale celorlalte penitenciare. În prezent, această pedeapsă se execută într-o secţie specială a penitenciarului din Craiova.

Aspecte psihologice şi psihosociale ale detenţiei pe viaţă Închisoarea pe viaţă este un fenomen care include numeroase aspecte economice, social- politice, juridice, etice şi psihologice. Acestea din urmă sunt poate cele mai importante, din moment ce, mediul penitenciar reprezintă o lume în permanentă implozie psihologică, coordonatele sale fiind crima, eşecul, patologicul, stresul, disperarea. Putem afirma că, înainte de a fi o instituţie juridică, penitenciarul este un construct psihologic, mai ales în cazul detenţiunii pe viaţă. În închisoare se instalează destul de repede un sentiment de înstrăinare, deoarece pedepsele scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe patologice. Există chiar o filosofie a deţinutului cu privire la variabila temporală, ce poate fi sintetizată astfel: pedepsele scurte sunt un nonsens, deoarece nu prezintă o veritabilă eliminare, iar pedepsele lungi sunt substitutul uman al condamnării la moarte (Gh. Florian). Mulţi deţinuţi suportă greu perioada de detenţiei, mai ales cei condamnaţi pe viaţă. Apare o stare de frustrare în plan social, neputinţa de a se adapta la situaţia dată şi modificarea dramatică a imaginii de sine. Individul este deja tensionat de contactul cu personalul instituţiilor controlului social, este lipsit de ambianţa familială, de diversitate contactelor sale fizice, psihice şi psihosociale. El va trebui să suporte activitatea strict controlată şi rutinieră a penitenciarului, depersonalizarea produsă de obligativitatea de a purta uniforma penală. Condamnarea cu pedeapsa privativă pe viaţă este trăită ca un moment de ruptură, ca o criză de sens. Problema principală a condamnaţilor pe viaţă este faptul că nu ştiu ce se va întâmpla cu ei, dacă vor fi eliberaţi vreodată sau nu. Pierderea încrederii în viitor şi a speranţei de a mai trăi în libertate, situaţia socială din închisoare (contactele limitate, hărţuirea sexuală), izolarea de familie şi de toţi cei apropiaţi, mediul cultural aparte al penitenciarului fac ca printre deţinuţii care suportă această pedeapsă să apară mult mai frecvent încercări de sinucidere şi automutilare. Prevenirea conduitelor autodistructive este foarte importantă deoarece, moartea unuia dintre deţinuţi poate fi dăunătoare pentru starea psihică şi morală a celorlalţi deţinuţi şi a personalului. De altfel, întregul personal al penitenciarului este responsabil de prevenirea sinuciderilor şi a celorlalte conduite autoagresive. Uneori, deţinuţii pe viaţă pot recurge la greva foamei din diferite motive. Nemulţumirea poate fi reală sau poate fi expresia unor ambiţii exagerate, a încăpăţânării sau neînţelegerii unor reguli şi aspecte ale vieţii în mediul penitenciar. Renunţarea la hrană poate fi nefastă pentru sănătatea condamnatului şi un exemplu negativ pentru ceilalţi deţinuţi. De aceea, cazurile de acest tip trebuie soluţionate prin rezolvarea conflictelor.

O altă reacţie frecventă a condamnaţilor pe viaţă poate fi revolta. Aceasta are un puternic efect negativ şi asupra personalului. În timpul revoltelor deţinuţilor se constată o creştere semnificativă a ratei îmbolnăvirilor la angajaţii penitenciarului. Majoritatea cadrelor direct implicate în asemenea evenimente au prezentat simptomele sindromului stresului posttraumatic: insomnii, coşmaruri, retrăirea traumei, alertă fizică, supraproiecţii (de exemplu, vede lovirea propriului copil de către deţinuţi), evitarea acţiunilor ce pot readuce amintirea traumei, pierderea interesului pentru activităţi importante, sentimente de înstrăinare faţă de ceilalţi, creşterea consumului de alcool, teama de a reveni la locul de muncă (la penitenciar), evitarea locurilor publice ş.a. În condiţiile reglementărilor stricte, specifice mediului penitenciar, deţinutul resimte puternic limitarea spaţiului de mişcare şi a modului de organizare a timpului, obligativitatea dobândirii noilor comportamente legate de timp şi spaţiu. Reducerea perimetrului de mişcare a individului duce la apariţia unor fenomene ancestrale de teritorialitate (tendinţa apărării propriului teritoriu, a spaţiului personal). Exacerbarea acestora suscită creşterea manifestărilor agresive ale deţinutului. Frustrarea este acut resimţită şi pe planul timpului. Organizarea impusă a activităţilor zilnice, monotonia programului şi faptul că în prima parte a detenţiei şi puţinul "timp liber" este impus, determină creşterea sentimentului de frustrare şi a agresivităţii. Privarea de un şir lung de obiecte de uz personal care asigurau un anumit confort psihic, renunţarea la cele mai multe din plăcerile pe care le-a "gustat" în libertate (de ex., consumul de alcool, droguri, jocurile de noroc etc.), contribuie la insatisfacţia şi frustrarea generală a deţinutului. Pe de o parte, individul se vede nevoit să-şi caute unele satisfacţii-surogat, iar pe de altă parte, el trebuie să-şi elaboreze o strategie adaptativă, de supravieţuire. Procesul adaptării la situaţia detenţiei, notează Artur Boldescu (2001, p.67), cuprinde cel puţin trei etape, care se încheie, în medie, la sfârşitul primului an petrecut în penitenciar: -

în prima etapă, deţinuţii se caracterizează prin predominarea reacţiilor afectiv-demonstrative cu impulsivitate şi excitabilitate sporită, prin instabilitatea proceselor psihice, agresivitate generală şi perceperea negativă a realităţii (neîncredere în oameni, suspiciune);

-

în a doua etapă, pe prim plan apare tendinţa de acomodare. Scade activismul emoţional şi agresivitatea, dar şi tonul dispoziţional, iar depresia şi reacţiile de inhibiţie se accentuează;

-

în fine, în cea de-a treia etapă, la unii deţinuţi se instalează depresiile cronice, în timp ce alţii tind să facă faţă tendinţelor depresive. Scăderea

autocontrolului şi orientarea preponderentă spre interesele personale favorizează atât creşterea pesimismului, cât şi a riscului suicidar. În funcţie de caracteristicile de personalitate ale deţinutului, pe termen lung pot să apară următoarele strategii adaptative (apud. N. Mitrofan, V. Zdrenghea şi T. Butoi, 1992, pp. 308-308):  comportamentul agresiv, semnifică adevărate crize depresive manifestate prin comportament agresiv orientat împotriva altora (deţinuţi, cadre) sau împotriva propriei persoane (prin acte de automutilare, suicid);  comportamentul defensiv, de retragere, semnifică tendinţa de izolare a deţinutului de modul de viaţă specific penitenciarului, de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi proiectarea într-o lume imaginară, compensatoare;  comportamentul de consimţire, implică acceptarea formală a regulilor de funcţionare ale mediului penitenciar, în scopul evitării pedepselor suplimentare;  comportamentul de integrare, apare de regulă la deţinuţii condamnaţi pe termene lungi, care se integrează în viaţa penitenciarului, care interacţionează activ cu ceilalţi deţinuţi. Portretul condamnatului pe viaţă include următoarele trăsături: impulsivitatea, tendinţe şi manifestări agresive, autocontrol volitiv scăzut, tendinţe conflictogene, pesimism, izolare, irascibilitate, vulnerabilitate, înclinaţia spre reacţii afective puternice, anxietate, neîncredere în sine şi subapreciere. Agresivitatea verbală este deosebit de ridicată şi la mulţi se observă un simţ ridicat al erotismului. Intelectul este sub-mediu şi gândirea logică inertă, fiind împiedicată de trăirile afective retrospective. Comportamentul său este dictat de unele impulsuri spontane şi nu de sentimentul disciplinei interioare. Indiferent de tipul de personalitate al deţinutului, acesta îşi formează un anumit comportament faţă de ceilalţi deţinuţi şi faţă de cadre, relaţii care pot fi de cooperare sau conflictuale. În cadrul grupului de deţinuţi se pot identifica o serie de roluri formale şi informale. Liderii care apar tind să influenţeze manifestările întregului grup şi să impună anumite norme diferite de cele ale conducerii şi administraţiei penitenciarului. Pot exista, de asemenea, tradiţii transmise de la o generaţie de deţinuţi la alta. Apare şi un limbaj specific, folosit cu precădere în scopul comunicării între deţinuţi, al camuflării intenţiilor şi acţiunilor lor. În cadrul grupului de deţinuţi apar şi fenomene socio-afective de atragererespingere, izolare, ignorare, neutralitate. Ele se manifestă cu o deosebită virulenţă: atât prieteniile, cât şi ostilităţile sunt pe viaţă şi pe moarte, fapt care deseori afectează şi climatul organizaţional şi starea de disciplină a deţinuţilor.

Detenţia pe viaţă deformează comportamentul social al condamnatului. Marginalizarea socială aparte, izolarea şi pierderea simţului responsabilităţii îi face pe cei condamnaţi la închisoarea pe viaţă să devină fiinţă dependente, incapabile de a se readapta sau reintegra în societate. Viaţa în instituţia penitenciară nu-i pregăteşte suficient pe deţinuţi pentru relaţiile şi experienţele cu care se vor confrunta, în cazul eliberării condiţionate, la ieşirea din penitenciar. Autorităţile care au recunoscut că aceste fenomene sunt contrare scopului pedepsei cu închisoarea caută, în prezent, să elaboreze programe structurate, apte să remediază consecinţele cele mai dăunătoare ale unei lungi detenţii. Aceste programe structurate vizează dezvoltarea activităţilor terapeutice şi cu caracter educativ. Tratamentul penitenciar al deţinuţilor pe termen lung şi pe viaţă va include programe privind: calificarea şi recalificarea profesională, instruirea şcolară, activităţile cultural- educative, activităţile terapeutice de specialitate (individuale sau de grup), asistenţa socială specifică, formarea şi stimularea capacităţii de comunicare. Condamnaţii cu tulburări psihice sunt supuşi tratamentului stabilit de medicul psihiatru al penitenciarului. Prin aceste programe se urmăreşte o mai bună supraveghere, asistenţă şi consiliere a deţinuţilor, iar în cazul unei posibile eliberări condiţionate, reintegrarea socială adecvată a individului.

5. Prevenţia criminalităţii şi resocializarea delincvenţilor Problema prevenirii devianţei, mai ales a celei infracţionale, face obiectul activităţii unui număr foarte de instituţii şi de specialişti. Unii dintre aceştia sunt preocupaţi prioritar de devierile de conduită ale şcolarilor sau de delincvenţa juvenilă, alţii de cea a tinerilor şi adulţilor, în timp ce unele echipe de specialişti sunt prioritar centrate asupra conduitei suicidare sau a dependenţei de droguri. Din punct de vedere juridic, orice sistem penal urmăreşte sancţionarea şi pedepsirea indivizilor cu comportamente antisociale, pentru identificarea şi diminuarea surselor potenţiale de criminalitate, precum şi măsuri de profilaxie socială, culturală, educativă, pentru ca sancţiunea să permită recuperarea socială a transgresorilor legii penale. Conceptul de prevenire a căpătat, în acest context, două accepţiuni:  ansamblul acţiunilor cu caracter psihosocial întreprinse în vederea identificării, explicării şi diminuării cauzelor şi condiţiilor generale şi speciale, precum şi a cauzelor sociale şi individuale, obiective şi subiective, care generează sau mediază manifestările delincvente în societate;

 efectul juridico-penal al sancţiunilor, pedepselor şi măsurilor prevăzute în legislaţia penală. În funcţie de efectul prevederilor legilor penale şi al instituţiilor implicate, prevenţia poate fi:  generală, care presupune stabilirea faptelor ce sunt considerate infracţiuni, membrii societăţii fiind informaţi asupra sancţiunilor ce li se aplică în cazul nerespectării normei penale. Ea implică participarea tuturor instituţiilor cu rol de socializare şi control social;  specială, când sancţiunile sunt aplicate direct persoanelor care au violat legea penală, de către agenţii controlului social, pentru a se preveni în viitor apariţia aceleiaşi conduite la delincvent sau la alţi potenţiali delincvenţi. În funcţie de momentul desfăşurării activităţii de prevenire, aceasta poate fi:  măsuri ante-delictum, adoptate înainte de producerea infracţiunii, acesta fiind adevărata prevenţie eficientă. Ea acoperă o mare varietate de măsuri începând cu cele cultural-educative, moral-juridice efectuate de instanţele de socializare (familia sau şcoala) şi terminând cu cele tehnicocriminalistice pentru protejarea indivizilor;  măsuri adoptate în timpul producerii delictului, numite măsuri de intervenţie, care sunt realizate de reprezentanţii instituţiilor specializate (poliţia, procuratura, justiţia etc.);  măsuri post-delictum, adoptate după comiterea faptelor, îndeosebi de instanţele de judecată, prin sistemul sancţiunilor aplicate delincvenţilor. Din punct de vedere psihologic şi psihopedagogic, conceptul de prevenţie este abordat într-o manieră asemănătoare. Astfel, prevenţia include un ansamblu de măsuri vizând cunoaşterea şi eliminarea factorilor care generează devierile sau tulburările de comportament, la nivel microsocial (familie şcoală, grup de prieteni etc.) şi macrosocial, acţiunile de educare şi reeducare a persoanelor deviante, de resocializare şi reabilitare în context familial şi comunitar a devianţilor, de intervenţie şi tratament la nivel grupal şi individual. Deşi mulţi autori confundă termenul de prevenire cu cel de tratament sau de consiliere, deşi există încă neînţelegeri în legătură cu stabilirea precisă a graniţelor dintre nivelurile prevenţiei, strategiile prevenţiei eficiente sunt grupate pe trei niveluri distincte (Kevin Browne şi Martin Herbert, 1998): 1. Prevenţia primară sau schimbarea fundamentală. Scopul prevenţiei primare este de a reduce incidenţa devianţei negative în societate şi de a preveni

problemele înainte ca ele să se manifeste. În mod obişnuit, aceste intervenţii operează la nivel societal prin: campanii publice (inclusiv cele publicitare), grupuri de specialişti şi procesele sociale, legale şi educaţionale prin care se încearcă promovarea unei conduite socialmente adaptate, interiorizarea normelor şi valorilor sociale, a interacţiunilor sociale adecvate, morale. R.J. Gelles (1993) sugera, de exemplu, următoarele acţiuni de prevenire primară a violenţei penale domestice:  Eliminarea normelor, care legitimează şi chiar glorifică violenţa în societate şi familie, precum şi folosirea violenţei ca formă de destindere, în mass-media;  Reducerea stresului societal, provocator de violenţă, cum este stresul generat de sărăcie, inegalitatea şanselor şi discriminare;  Încadrarea familiilor într-o reţea de comunitară şi reducerea izolării sociale;  Schimbarea caracterului sexist al societăţii prin dezvoltarea educaţională;  Spargerea ciclului violenţei în familie prin învăţarea unor conduite alternative la violenţă, ca modalităţi de control a relaţiei cu partenerul sau copilul. Aceste propuneri pledează pentru schimbări fundamentale în viaţa familială şi în societate ca întreg. Se afirmă frecvent că ele nu sunt realiste. Totuşi, propunerile de acest tip sunt soluţii pe termen lung care necesită schimbări în alocarea resurselor şi în organizarea fiecărei societăţi. 2.

Prevenţia secundară sau predicţia, identificarea şi ameliorarea (demers orientat asupra analizei factorilor de risc şi a eliminării lor). cercetările juridice, criminologice, sociologice şi psihopedagogice au în vedere matrisarea fenomenului (raportarea lui la cadre conceptuale cunoscute), utilizarea statisticilor pentru descifrarea corelaţiilor existente între manifestările delincvenţiale şi diferiţi factori biologici, psihologici, sociali, culturali sau economici, predicţia comportamentelor antisociale, investigarea personalităţii delincvenţilor etc. Activitatea de anticipare a comportamentelor antisociale rămâne o problemă complexă şi dificilă, iar factorii de personalitate, cei relaţionali şi educativi trebuiesc interpretaţi cu precauţie, deoarece un factor predictiv nu este în mod necesar şi un factor potenţial.

Există numeroase încercări de predicţie a factorilor delincvenţei juvenile, strâns îngemănaţi cu cei ai eşecului şcolar (de exemplu, tabelele predicţiei delincvenţei juvenile, propuse de Sheldon şi Eleanor Gluek).

Halhawaz, Monachesi şi Kwaraceus au pornit în realizarea predicţiei comportamentului antisocial de la analiza retrospectivă a unor cariere infracţionale (apud N. Mitrofan şi colaboratorii, 1992). W. Kwaraceus consideră că indicatorii delincvenţei sunt: lipsurile frecvente de la şcoală, atitudinea indiferentă sau ostilă faţă de autorităţile şcolare şi reprezentanţii ordinii, reacţii violente şi disproporţionate faţă de situaţii, colegi, tendinţa de a se asocia cu elemente depravate, utilizarea frecventă a unui limbaj violent şi obscen, preocupări sexuale precoce, consumarea de literatură pornografică, vizionarea frecventă a filmelor cu conţinut necorespunzător, minciuni şi furturi frecvente. Evident forturile realizate în această direcţie sunt mult mai numeroase. Investigarea ca bază a prevenţiei secundare, este realizată de diferite categorii de specialişti. Ea vizează reducerea numărului actelor de violare a normelor şi valorilor sociale, prin diminuarea factorilor de risc detectaţi de timpuriu şi prin intervenţia imediată şi eficientă. Personalul didactic, dar şi părinţii sau agenţii controlului social sunt cei care trebuie să aibă sau să îşi formeze competenţele necesare pentru a putea identifica atât factorii de risc ai eşecului şcolar, cât şi cei ai delincvenţei juvenile. Agenţiile de asistenţă socială trebuie să identifice familiile cu probleme în funcţie de acele caracteristici (factori de risc) care sunt asociate cu riscul crescut al violenţei. Poliţia trebuie să intervină pentru identificarea infractorilor, dar mai ales a situaţiilor cu risc infracţional crescut şi să acţioneze în vederea ameliorării lor (în anumite cartiere, profesii, în zona frontierei de stat etc.). Acest proces solicită numeroase resurse din partea fiecărei comunităţi locale: construirea unor metode de detectare a factorilor de risc, formarea personalului specializat care să opereze cu aceste metode, dezvoltarea unor strategii de intervenţie care să vizeze ameliorarea rezultatelor indezirabile. Prevenţia terţiară sau managementul, tratamentul şi controlul problemei. La acest al treilea nivel al prevenţiei, se are în vedere intervenţia în situaţiile în care devianţa negativă a început să se manifeste, fiind deja identificată. De aceea, prevenţia terţiară are drept scop reducerea riscului repetării devianţei de conduită la şcolari, a recidivei infracţionale, a repetării violenţei în familie, a continuării consumului de droguri etc., a impactului lor negativ la nivel social. Stabilirea semnalelor negative care au apărut deja justifică aplicarea sancţiunilor penale, recomandarea pentru activităţile educative, de resocializare prin terapie individuală şi de grup. 3.

Corectarea conduitei unei persoane care deviază de la o normă socio-culturală echivalează cu anularea influenţei unui factor negativ asupra indivizilor şi cu sporirea posibilităţilor de prevenire a apariţiei unor noi cazuri deviante. Prin urmare, acţiunile de tratare şi corectare ar putea fi numite modalităţi curativoprofilactice. Acest tip de prevenţie nu poate fi conceput fără sprijinul psihologului specialist. Nivelul terţiar al prevenţiei este însă relativ tardiv

întrucât, actul antisocial s-a produs şi a generat deja consecinţele sale nefaste sau fatale. Activitatea psihologului, pe parcursul acestor trei niveluri, poate consta în munca de cercetare ştiinţifică (evidenţierea factorilor de risc ai diferitelor comportamente deviante), metodologică (întocmirea unor scale de atitudini, a unor teste sau baterii de teste care permită o investigare mai eficace a fenomenului), pedagogică (instrucţia psihopedagogică a diferitelor categorii de educatori), intervenţia psihologică individuală şi/sau de grup. Prin urmare, activitatea terapeutică reprezintă doar o parte din ansamblul activităţii întreprinse de psiholog, tot aşa cum, tratamentul reprezintă doar o parte din ansamblul măsurilor de prevenţie (acesta nefiind apanajul exclusiv al muncii psihologului). Din punct de vedere psihopedagogic, devierile penale ale conduitei I. Străchinaru (1969) necesită realizarea distincţiei dintre educarea şi reeducarea comportamentului deviant. Educarea urmăreşte restructurarea personalităţii morbide constituţional, activitate dificilă ce se întreprinde în condiţiile unui tratament medical şi psihopedagogic complex aplicat, de regulă, pe o perioadă mare de timp. Reeducarea se referă la acei indivizii ale căror devieri sau manifestări caracteriale reprezintă deprinderi formate în cursul vieţii, care nu au la bază un fond constituţional, dar care pot avea, uneori, un substrat organic dobândit. Faptul că majoritatea infractorilor cu devieri de conduită fac parte din categoria neconstituţionalilor, a celor cu etiologie sociogenă, indică aria mai extinsă a cazurilor ce necesită a acţiuni de reeducare. În diversele sisteme penale şi sociale de sancţionare, noţiunea de tratament aplicat delincvenţilor - scrie William Rentzmann (1991) - este utilizată în două accepţiuni. În sens restrâns, noţiunea de tratament se referă la măsurile sau sancţiunile individuale şi terapeutice care sunt folosite pentru a-i determina pe deţinuţi să îşi schimbe modul de viaţă şi să-i îndepărteze de activităţile lor criminale. În sens larg, noţiunea de tratament trebuie să includă o serie de măsuri şi soluţii care să asigure deţinutului pregătirea şcolară şi profesională, activităţi şi exerciţii fizice şi sportive, vizite, corespondenţă, lectură, acces la mijloacele de informare în masă, asistenţă psihologică şi medicală de specialitate. indiferent de accepţiunea acordată noţiunii, tratamentul trebuie subordonat unor finalităţi care urmăresc: cultivarea la delincvenţi a obiceiului de a învăţa şi de a trăi din muncă, de unde şi preocuparea ca în timpul detenţiei aceştia să-şi poată continua pregătirea şcolară şi profesională; educarea şi reeducarea deţinuţilor pentru o viaţă nouă, după terminarea pedepsei cu închisoarea, în vederea reinserţiei lor normale post-penale; acordarea de asistenţă socială, psihologică, medicală şi juridică de specialitate în scopul rezolvării problemelor personale ale deţinuţilor.

Problematica prevenirii fenomenului infracţional s-a concretizat în numeroase programe, mai mult sau puţin transpuse în practică. Unul dintre acestea este "Proiectul zonei Chicago" (Chicago Area Project), inspirat din teoria Şcolii de la Chicago. Reprezentanţii acestei şcoli apreciau că, rata criminalităţii poate să scadă ca efect al ameliorării mediului social, fapt care presupune atât îmbunătăţiri de ordin social, economic şi cultural, cât şi schimbări de tip atitudinal şi implicarea cetăţenilor la eradicarea fenomenului criminal. În aplicarea practică a proiectului au fost înfiinţate o serie de asociaţii antiinfracţionale, în scopul creării unui climat ostil oricărei activităţi criminale. În aceste asociaţii au fost atraşi şi indivizii aflaţi în perioada de probaţiune, de suspendare a executării pedepsei sau de eliberare condiţionată. Deşi a fost criticat, modelul a fost aplicat pe o perioadă lungă de timp şi a condus la diminuarea sensibilă a delincvenţei (Gh. Nistoreanu şi G. Păun, 1995, p. 226). Actualmente, politica penală urmează modelul curativ, pornind de la ideea că prevenirea şi tratamentul delincventului trebuie să aibă prioritate faţă de represiune (pedeapsă). Elementele care conturează acest model sunt: 1.

Individualizarea, care presupune examenul atent al personalităţii infractorului, diagnosticarea ei şi elaborarea unui tratament adecvat în scopul resocializării. Este vorba de individualizarea judiciară a pedepsei pe baza examenului personalităţii şi de individualizarea penitenciară, cu aceeaşi finalitate.

2.

Elaborarea tratamentului individual de resocializare, în scopul diminuării tendinţelor antisociale, a dezvoltării unor aptitudini profesionale şi modificării motivaţiei şi atitudinilor condamnaţilor.

3.

Executarea sancţiunii cu închisoarea în semilibertate, în care infractorul nu-şi petrece decât sfârşitul de săptămână şi concediul în penitenciar. Scopul vădit al acestei modalităţi de sancţionare non- represivă este tocmai facilitarea resocializării.

4.

Reforma sistemului penitenciar în sensul umanizării condiţiilor de detenţie în mediul închis şi realizarea tratamentului adecvat de resocializare. Un principiu esenţial al procesului de resocializare îl constituie normalizarea, care presupune apropierea, pe cât posibil, a condiţiilor vieţii din penitenciar cu cele ale lumii exterioare acestuia. Ca regulă generală, normalizarea stabileşte că organizarea şi metodele de lucru în interiorul închisorilor vor fi cât mai asemănătoare cu cele prestării aceluiaşi gen de muncă în cadrul comunităţii. Ea are la bază două deziderate: deschiderea (stabilimente deschise sau semideschise) şi responsabilizarea deţinuţilor (prin implicarea lor în diferite activităţi sociale şi comunitare).

TOXICOMANII ŞI CONSUMUL DE DROGURI 1. Definiţii şi precizări terminologice În vechile societăţi, drogurile au fost utilizate în scopuri ritualice şi medicale, aceste practici constituind un factor de coeziune socială, un indiciu al priorităţii imperativelor de socializare şi integrare. Treptat, uzul modern al drogurilor s-a înscris într-un proces de desacralizare continuă şi de distanţare de miturile fondatoare (R. Girardi, 1982, J. Dugarin şi P. Nominé, 1988). Consumul devine individual şi îşi pierde funcţie de regulator social, pentru a deveni o încercare disperată de regularizare intrapsihică. În contextul schimbărilor dramatice care au afectat societatea contemporană, a dificultăţilor adaptării la solicitările tot mai numeroase, căutarea fericirii “aici şi acum” pare a fi fundamentală, iar una dintre modalităţile satisfacţiei rapide este şi cea obţinută prin intermediul drogurilor. Dar, ce sunt acestea? În acord cu definiţia OMS (1967), vom considera drogurile ca fiind orice substanţă naturală sau sintetică, cu sau fără aplicaţii medicale, consumate în mod abuziv, în alte scopuri decât cele medicale. Conform Legii nr. 143 din 2000, privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri în România, drogurile sunt plantele şi substanţele stupefiante sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, capabile să producă farmacodependenţa. Conceptul de substanţe drogante include drogurile propriu-zise (dure sau ilegale), drogurile acceptate social (uşoare sau licite) şi medicamentele. Consumarea lor constituie fie o transgresiune legală (în cazul drogurilor ilicite), fie o trangresiune medicală (efectele nocive ale tutunului şi alcoolului), fie o transgresiune socială (de pildă, consumul de alcool şi ebrietatea la fete). Conform credinţelor populare, folosirea recreaţională a drogurilor nu ar fi dăunătoare dar, în realitate, toate drogurile pot fi periculoase deoarece pot produce modificări fizice şi psihice persoanei care le foloseşte (desigur, variabile în funcţie de tipul de drog, de cantitatea consumată şi durata consumului). Totuşi, nu orice consumator ajunge şi dependent sau sclav al drogului. De regulă, persoanele echilibrate, lipsite de manifestări nevrotice sau conflicte cu mediul în care trăiesc, chiar dacă au utilizat sau utilizează recreaţional droguri, nu devin automat şi dependente. Deşi consumul abuziv de droguri este definit ca o “crimă fără victime”, toxicomanul nu este singura persoană care are de suferit. În realitate, consumul de droguri reprezintă un adevărat flagel care deteriorează starea de sănătate a milioane de oameni, pe de o parte, iar pe de alta, consecinţele consumului de droguri se răsfrâng şi asupra situaţiei socio-economice a individului şi a familiei lui, a calităţii relaţiilor sale cu familia, prietenii şi cunoscuţii. Societatea în care consumatorii trăiesc este afectată şi prin sporirea costurilor asistenţei medicale, a numărului şomerilor şi a persoanelor asistate, prin creşterea gradului de sărăcie

al unor indivizi, prin modificarea raportului dintre rata mortalităţii şi ce a natalităţii etc. Nu întâmplător, consumul de stupefiante poate fi privit ca un fenomen deviant, sancţionat penal, cu consecinţe grave individuale, relaţionale, sociale etc. Abuzul de droguri se referă la continuarea consumului unei substanţe fără a mai fi necesar acest lucru, din punct de vedere medical. Cel mai adesea, sintagma nu se referă la consumul care este realizat în scop medical, la indicaţia medicului, ci la consumul ilicit prin auto-administrare şi în contextul unui anumit anturaj sau al apartenenţei la o subcultură deviantă.  Cultivarea, producerea sau deţinerea de droguri pentru consum propriu, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani, consumatorul ilicit de droguri putând fi supus, după caz, uneia dintre următoarele măsuri: cura de dezintoxicare sau supravegherea medicală.  Cultivarea, producerea, fabricarea, vânzarea, transportul, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepseşte, potrivit legii româneşti, cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă faptele de mai sus au ca obiect drogurile de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Toxicomanii care au beneficiat de tratament medical specializat pot cere confidenţialitate. Toxicomania apare ca efect al inadaptării individului la propriile sale trebuinţe sau la condiţiile de mediu. Mulţi toxicomani prezintă un anumit dezechilibru al personalităţii sau diferite manifestări psihonevrotice. Mult mai rar, toxicomania se instalează ca urmare a unei medicaţii prelungite (aşa-numitele toxicomanii terapeutice). Toxicomania este o stare psihică şi uneori fizică apărută ca urmare a consumului repetat de substanţe drogante, care generează simptomele toleranţei, dependenţei psihice şi/sau fizice, precum şi sindromul de abstinenţă în condiţiile întreruperii consumului. Politoxicomania, reprezintă abuzul de mai multe substanţe, constând în consumarea de către o persoană în mod repetat, pe o perioadă de cel puţin un an, a cel puţin trei tipuri de substanţe, în afară de cofeină şi nicotină (DSM IVTR). Conform unor date statistice unul din doi consumatori sunt politoxicomani, situaţie care ridică numeroase dificultăţi de diagnosticare şi tratament (B.G. Ioan, 2003). Sindromul toxicomanic cuprinde următoarele faze/aspecte: 1. Euforia iniţială este o stare tranzitorie. Caracteristică numai anumitor stupefiante (de pildă, opiului sau morfinei), euforia este trăită ca un fel de anestezie care îi dă toxicomanului senzaţia de plutire,

imponderabilitate şi fericire. Supraexcitarea imaginativă produce vise stranii, deseori erotice şi conduce la pierderea controlului asupra propriilor acţiuni. 2. Toleranţa se referă la modul în care organismul se adaptează ca urmare a prezenţei repetate a unui drog. Ea se instalează lent, ca o stare tranzitorie ce poate să dispară atunci când individul renunţă la drogul care a generat-o. Toleranţa reprezintă primul efect negativ al consumului de droguri, constând în reacţia tot mai slabă a organismului la aceeaşi cantitate de substanţă drogantă, pe măsură ce se instalează adaptarea funcţională. De aceea, pentru obţinerea unei anumite stări, toxicomanul trebuie să mărească treptat dozele, ajungând în starea de dependenţă. 3. Toleranţa trebuie deosebită de marea variabilitate individuală în sensibilitatea iniţială faţă de efectele unui drog sau altul. Există şi posibilitatea apariţiei unei toleranţe încrucişate, constând în instalarea toleranţei la un drog ca urmare a toleranţei la un drog similar, consumat cronic (aşa se întâmplă în cazul diferitelor barbiturice, a benzodiazepinelor sau al morfinei şi heroinei). 4. Dependenţa reprezintă un grup de fenomene fiziologice, comportamentale şi cognitive, de intensitate variabilă, în care consumul uneia sau mai multor substanţe au prioritate pentru individ. Ea constă în nevoia compulsivă de a consuma drogul în doze tot mai mari, ca urmare a administrării repetate a drogului, şi în scopul evitării efectelor sindromului de abstinenţă (pe care toxicomanul îl suportă foarte greu, cu riscul unor crize severe, organice şi/sau funcţionale). Potrivit OMS (1957), caracteristicile dependenţei sunt: dorinţa sau nevoia de nestăpânit de a obţine drogul prin orice mijloace şi de a-l consuma, tendinţa de a creşte dozele, dependenţa psihică şi fizică faţă de efectele drogului, efectul nociv asupra individului şi a societăţii. Formele de manifestare ale dependenţei prezintă o mare variabilitate inter-individuală.  Dependenţa fizică sau fiziologică nu se întâlneşte la toate tipurile de droguri. Atunci când apare, ea implică dezvoltarea toleranţei ca urmare a consumului cronic al unui drog şi a instalării sindromului de dependenţă, în condiţiile încetării consumului. Dependenţa fizică se manifestă sub forma unor stări care constau în necesitatea organică de a folosi droguri. Ea apare, de obicei, la derivaţii opiului (heroina, morfina);  Dependenţa psihică este cea mai importantă. Ea constă în modificări de comportament şi o stare mentală particulară, însoţită

de necesitatea psihică imperioasă de administrare periodică sau continuă a substanţei pentru a obţine o stare de bine, pentru stimularea plăcerii, din dorinţa de a fugi de realitate sau pentru a înlătura disconfortul psihic . Este întâlnită la toate tipurile de droguri . Dorinţa de a experimenta stările modificate ale conştiinţei pare să fie o parte intrinsecă a condiţiei umane, afirma doctorul Michel Gossop (1987). Într-adevăr, consumul de droguri pare să fie una dintre cele mai uşoare şi mai rapide modalităţi de “alterare” a conştiinţei, iar pentru unii indivizi acest lucru apare deosebit de atractiv. Ca urmare a instalării dependenţei individul nu mai apare complet liber, capabil de decizii raţionale, capacitatea sa de a alege fiind puternic limitată de nevoia compulsivă de a consuma stupefiante. 5. Abstinenţa sau sevrajul constă în reacţia organismului la absenţa drogului cu care s-a obişnuit. Ea se instalează, în medie, între 12 şi 48 de ore de la încetarea administrării drogului şi tinde să slăbească în intensitate după 2-3 săptămâni. Toxicomanul nu poate suporta această stare, care poate varia de la durerile de cap după încetarea consumului de cafea şi până la convulsii şi chiar moartea după renunţarea bruscă la barbiturice. Abstinenţa sau absenţa drogului provoacă tulburări nervoase, tahicardie, spasme viscerale şi musculare, hipersecreţii glandulare, diaree etc. Aceste manifestări somatice sunt acompaniate de simptoame psihice precum: anxietatea, agitaţia psihomotorie, insomnia, crize de isterie etc. Sindromul de abstinenţă este acceptat medical pentru următoarele categorii de substanţe: alcool, amfetamine, cocaină, opiacee, nicotină, sedative, hipnotice. Deşi simptomele sevrajului sunt relativ asemănătoare pentru toate categoriile de substanţe, ele sunt mai puţin accentuate în cazul stimulentelor (amfetamine, cocaină) şi al nicotinei, în timp ce, în unele cazuri, ele par să lipsească (de pildă, la halucinogene). Pornind de la aceste precizările vom spune că, dependenţa de substanţă poate fi reprezentată schematic ca interacţiune a trei grupe mari de factori:  factorul social care ar cuprinde disponibilitatea drogului, atitudinea de toleranţă sau respingere a consumului de droguri de către comunitate,  efectele căutate, euforizante sau depresoare ale drogului şi  structura psihologică, personalitatea individului, care explică – poate cel mai bine – de ce unii consumatori ajung dependenţi şi alţii nu. Cel mai important factor etiologic al consumul de droguri este accesibilitatea drogului (D.P. Ausubel, 2002). Aceasta explică de ce rata consumului este mai

mare în mediul urban decât în cel rural, în cartierele marginale ale marilor oraşe decât în micile oraşe, de ce consumul în timpul celui de-al doilea război mondial a tins spre zero, în condiţiile în care rutele comerţului cu droguri au fost întrerupte. Al doilea factor important este atitudinea tolerantă faţă de consum existentă într-un mediu cultural, subcultural sau etnic, într-o clasă socială, economică, profesională etc. Acest factor explică de ce ratele consumului sunt mai mari în clasele defavorizate socio-economic, comparativ cu clasa mijlocie; în Europa şi Orient, comparativ cu SUA; în rândul medicilor şi a unor profesii apropiate, comparativ cu alte grupuri profesionale. Factorul determinant rămâne însă profilul de personalitate al individului, prezenţa acelor trăsături faţă de care consumul de droguri are efecte moderatoare. 2. Etapele consumului, tipuri de consumatori şi factori de risc Howard S. Beker (1955, p.36) nota că în dezvoltarea consumului de marijuana pot fi identificate trei stadii: 1. debutul în consum sau momentul în care persoana foloseşte pentru prima dată drogul, 2. consumul ocazional, care este sporadic şi dependent de factorii situaţionali şi 3. consumul regulat, folosirea substanţei fiind o rutină zilnică. Mai recent, Comisia Naţională a Abuzului de Droguri şi Marijuana din SUA (apud B.G. Ioan, 2003, p. 64) a indicat existenţa următoarelor etape ale consumului de droguri, fiecăreia corespunzându-i un anumit tip de comportament:

 consum experimental, apare la individul care este dornic să experimenteze o stare de spirit nouă şi manifestă curiozitate faţă de efectele unuia sau mai multor droguri;

 consum recreaţional, implică utilizarea voluntară a drogului, cel mai adesea, în cadru unui anumit grup. Individul nu este dependent, el putând oricând să renunţe la consum;

 consum circumstanţial, este generat de căutarea unor noi efecte, pentru a rezolva responsabilităţile sau dificultăţile cu care individul se confruntă la un moment dat (de exemplu, consumul de amfetamine pentru alungarea oboselii de către şoferii de cursă lungă; cofeina în cantitate mare este utilizată de către studenţi în sesiune etc.);

 consum intensiv, este motivat de necesitatea menţinerii echilibrului psihic sau a nivelului de performanţă al unui individ confruntat în mod cronic cu

situaţiile stresante, cu probleme personale ce par a fi fără soluţie etc. Individul nu este încă dependent, fiind şi/sau considerându-se integrat în societate, în activitatea sa curentă, dar nici nu este total detaşat de drog;

 consumul compulsiv, este etapa în care se instalează dependenţa psihică şi fizică, în care drogul – fiind utilizat frecvent – ajunge să domine întreaga raţiune de a fi a individului, care ajunge să monopolizeze întreaga sa atenţie şi să anuleze celelalte obiective şi preocupări. Procesul etichetării unei persoane ca fiind consumatoare – arată membrii Grupului de cercetări asupra socialului şi a sociabilităţii (în G. Feréoll, 2000, p. 127) ţine, de regulă, seama de: gradul de investire în consumul de droguri (frecvenţe, modalităţi de ingestie) şi de integrarea individului în universul drogurilor.

Investirea în consumul de droguri

+

_

+

Toxicoman

Debusolat

_

Consumator împătimit (integrat şi socializat, consum intensiv)

Consumator obişnuit (utilizator normal, consum circumstanţial)

Integrarea în universul drogurilor

Investirea puternică în consumul de droguri include consumatorii dependenţi, iar cea scăzută, consumatorii nondependenţi. Fiecare subiect poate parcurge, în decursul vieţii sale, traseul care face trecerea de la statutul de nonconsumator la cel de consumator şi, în cadrul acestuia, de la un tip de consum la altul. Astfel, eticheta de “toxicoman” acoperă şi, adesea, condamnă o pluralitate de experienţe şi moduri de viaţă. Toruşi, intrarea în categoria dependenţilor a unui număr tot mai mare de persoane, relativizează reprezentarea dominantă a consumului de droguri şi a influenţelor sale nefaste asupra indivizilor şi a societăţii. În ceea ce priveşte strict consumul de alcool, OMS a determinat următoarele praguri de risc:  consum punctual: mai mult de 4 pahare ocazional;  consum regulat la bărbat: mai mult de 21 de pahare pe săptămână (3 pahare/zi în medie);

 consum regulat la femeie: mai mult de 14 pahare pe săptămână (2pahare/zi în medie). Analizând dependenţa de alcool, É. Peyron (2008, pp. 613-614) prezintă următoarele tipuri de consum/consumator:  consum cu risc (consumator cu risc): este consumul superior pragurilor consumului regulat, definite de OMS, în cazul persoanelor care nu prezintă încă probleme de natură medicală, psihică sau socială, dar se pot confrunta cu ele pe termen scurt, mediu sau lung. Categoria include şi consumurile egale sau inferioare pragurilor menţionate asociate unei situaţii de risc şi sau unui risc individual (de ex., un subiect cu epilepsie);  consum nociv (consumator cu probleme): corespunde unei conduite de alcoolizare caracterizate prin: 1. existenţa a cel puţin o singură problemă medicală, psihică sau socială indusă de alcool, oricare ar fi frecvenţa şi nivelul de consum şi 2. absenţa dependenţei;  consum cu dependenţă (consumator dependent sau alcoolo-dependent): corespunde unei conduite de alcoolizare caracterizate prin pierderea controlului asupra consumului. Acest tip nu se defineşte prin raport cu un prag, cu o frecvenţă a consumului sau cu o problemă medicală indusă, deşi este asociat acestora. Consumatorii din această categorie sunt subiecţii predilecţi ai serviciilor de dezintoxicare sau al terapiei dependenţei alcoolice. Factorii de risc ai abuzului de droguri sunt aceia care contribuie la iniţierea şi la continuarea consumului de droguri. Intoleranţa biologică, impulsivitatea, vârsta scăzută a debutului consumului, percepţia riscului scăzut al angajării în comportamente problematice, mediul familial haotic, educaţia parentală ineficientă, lipsa ataşamentului faţă de părinţi, eşecul şcolar, abilităţi reduse sociale şi de coping, agresivitate, influenţa negativă a grupului de prieteni şi sărăcia – printre alţi factori – contribuie la dezvoltarea ulterioară a consumului de droguri (Sussman şi Ames, 2008). Unii factori sunt sau pot fi mai puţin supuşi schimbării (de ex., cei biologici), comparativ cu alţii (de ex., influenţa negativă a grupului de prieteni etc.). Factorii de risc prezintă efecte cumulative asupra predicţiei abuzului de droguri. Cu cât o persoană combină şi prezintă mai mulţi factori de risc cu atât este mai probabil ca ea să consume sau să abuzeze de droguri în viitor. Totuşi, importanţa unor factori poate varia pentru diferite grupuri sau în diferite faze ale consumului. În funcţie de efectele lor, aceşti factori pot varia în privinţa: 1. manierei în care influenţează rezultatele directe sau indirecte ale abuzului; 2. puterii impactului lor (ridicat, mediu sau scăzut) şi 3. a stabilităţii lor (factor relativ stabil sau dinamic). Aceşti factori se profilează pe un continuum: de la

simpli markeri (indicatori de suprafaţă: de tipul genului sau rasei), la moderatori (influenţe amplificatoare, de pildă apariţia unei boli fizice sau psihice) şi mediatori (mecanisme cauzale primare, cum ar fi accesibilitatea drogurilor etc.) ai rezultatelor disfuncţionale (Johnson şi Padina, 2001). Factorii protectivi sunt acele caracteristici care diminuează riscul abuzului de droguri şi asigură dezvoltarea pozitivă a individului. Capacitatea de cooperare, competenţa socială, ataşamentul faţă de părinţi, supravegherea sau controlul parental, prietenii nondevianţi, valorizarea rezultatelor şcolare, coeziunea comunităţii restrânse (a familiei şi a vecinătăţii), lipsa accesibilităţii drogurilor fac parte din categoria factorilor protectivi (Sussman şi Ames, 2001).

3. Teorii explicative Dependenţa de droguri reprezintă una din cele mai complexe probleme sociale ale contemporaneităţii. Caracterul său derivă impactul consumului nu numai la nivel biologic sau psihologic, individual sau familial, ci şi la nivel social, legal, medical etc. Teoria personalităţii deficiente (D.P. Ausubel, 1980). Pentru autorul acestei teorii, drogurile au o valoare moderatoare ridicată pentru anumite trăsături de personalitate ale individului. Efectul principal este euforia, care asigură ajustarea în mare măsură a personalităţii inadaptate. De exemplu, indivizilor imatur motivaţi le lipseşte maturitatea în privinţa: obiectivelor pe termen lung, a responsabilităţii, a hotărârii şi iniţiativei, a independenţei volitive şi executorii, a toleranţei la frustrare, a capacităţii de a amâna gratificarea nevoilor imediate hedonice în favoarea atingerii obiectivelor pe termen lung (Ausubel, 1947; 1966; 1980). Aspectele euforice căutate de subiecţii cu o recurenţă a depresiei vizează: diminuarea spiritului autocritic, accentuarea plăcerii imediate, gratificare rapidă şi întărirea eului. Studiile clinice pe termen lung (de ex., Ausubel 1947) au indicat faptul că indivizii dependenţi se încadrează în diferite categorii nosologice şi diagnostice. Alte studii (de pildă, Chein şi colaboratorii, 1964) au indicat că anumite aspecte ale istoriei de viaţă, cum este stilul educativ parental (suprapermisiv, supraprotectiv, autoritar etc.), tind să întărească dezvoltarea sindromului personalităţii inadaptate. Un factor favorizant al instalării acestui sindrom este apartenenţa la o familie cu un statut socio-economic scăzut, mai ales atunci când familia a trăit un nivel mai ridicat una sau mai multe generaţii. Studiile neurofiziologice (Goldstein, 1976; Snyder, 1977) au indicat faptul că organismul nostru produce endogen substanţe opoide, al căror efect este similar substanţelor opiacee, exogene. Ele contribuie la menţinerea optimismului

normal în faţa vicisitudinilor vieţii. Atunci când substanţe endogene opoide sunt insuficiente, individul poate fi mai tentat să consume opiacee exogene, devenind astfel dependent. Alte efecte ale opoidelor sunt sedarea şi diminuarea anxietăţii, care sunt căutate de indivizii ce suferă de niveluri ridicate sau patologice ale anxietăţii. Astfel de persoane, cum sunt personalul medical sau cel asociat, tind să ia mici doze de morfină subcutanat (mai curând decât doze mari de heroină, intravenos), pentru efectele sale sedative, mai mult decât pentru cele euforice. Utilizarea sporadică a heroinei la adolescenţii cu o structură de personalitate relativ normală este efectul atitudinii de revoltă împotriva adulţilor. În acest caz, predispoziţia personalităţii este mai curând produsul dezvoltării, decât unul idiosincratic. De asemenea, atitudinea tolerantă sau nontolerantă a comunităţii influenţează conduita adolescenţilor. Astfel se explică de ce majoritatea adolescenţilor tind să consume ocazional, dar foarte puţini sunt cei care devin dependenţi. În fine, o mică parte din dependenţii de droguri sunt etichetaţi psihiatric ca psihopaţi sau sociopaţi. În cazul lor, drogul este utilizat ca unul din mijloacele nespecifice prin care îşi reglează tensiunile interioare şi dezvoltă un comportament agresiv. Ei scapă de inhibiţii şi devin extrem de agresivi, fiind autorii unora dintre cele mai violente crime. Cu excepţia acestora, ceilalţi dependenţi tind să fie implicaţi în acte infracţionale nonviolente (de ex., furturi), numărul delincvenţilor dependenţi fiind mai mic decât cel al nondependenţilor (Ausubel, 1980). Teoria controlului cognitiv-afectiv şi farmacologic al consumului de droguri (Gold şi Coglan, 1976). Teoria subliniază interacţiunea dintre stilul cognitiv al individului, experienţa subiectivă a consumului de drog şi efectul farmacologic al drogului. Stilul cognitiv al consumatorului de drog este considerat elementul central al deplasării de la experimentarea drogului la dependenţa de acesta. Terapia cognitiv-comportamentală indică faptul că manifestările de conduită ale indivizilor sunt mediate de elemente invizibile. Între stimul şi reacţia comportamentală intervin credinţe, atribuiri, expectanţe etc. De modul în care individul interpretează o situaţie depinde răspunsul emoţional şi comportamental. Altfel spus, între gânduri, emoţii şi comportamente există o interacţiune (Mahoney, 1977). Indivizii care nu pot răspunde aşteptărilor celorlalţi se află într-o situaţie conflictuală, care generează stres şi anxietate. Distorsiunea lor cognitivă majoră este credinţa lor că nu vor putea face faţă stresului. De asemenea, nu anxietatea contează, ci interpretarea acestei stări afective. Teoria sugerează faptul că,

dependenţii de drog consideră că anxietatea rezultă din incapacitatea lor de a controla situaţia, de a influenţa mediul pentru a reduce stresul sau anxietatea. O consecinţă importantă a acestor cogniţii eronate este stima de sine scăzută. Sentimentele puternice autodepreciative stau la baza lipsei de putere şi reprezintă componenta afectivă a teoriei. Un efect farmacologic al heroinei este reducerea anxietăţii. Sub influenţa drogului dependentul de simte „high”, trăieşte sentimentul creşterii temporare a puterii şi controlului, a stării de bine. Apare un sentiment exagerat de fi, conform căruia nici o sarcină nu e prea grea, nimic nu mai pare imposibil etc. Drogurile reuşesc să facă pentru dependent ceea ce nu reuşeşte să facă el însuşi pentru sine: să diminueze anxietatea, să le genereze sentimente pozitive cu privire la sine, îi face să se simtă că deţin controlul, că sunt competenţi, capabili să stăpânească mediul înconjurător. Din păcate pentru consumatorul dependent, efectele sunt limitate, iar câştigurile temporare se transformă în pierderi pe termen lung. După ieşirea din starea de euforie, conflictul şi anxietatea sunt din nou trăite, iar sentimentele de lipsă de putere şi cele autodepreciative devin şi mai intense. Anxietatea nu mai poate fi tolerată şi astfel creşte frecvenţa consumului şi tipul situaţiilor în care are loc. De exemplu, dacă tensiunile dintre părinte şi adolescent generează anxietate la cel din urmă, e foarte probabil să crească frecvenţa consumului după asemenea episoade. Fiecare nou episod al abuzului serveşte pentru a-i confirma consumatorului că este incapabil sau lipsit de puterea de a funcţiona independent. Modelul formulează unele aserţiuni privind tratamentul toxicomanilor: 1. schimbarea eficientă şi durabilă are la bază învăţarea faptului că manifestările comportamentale au consecinţe care pot influenţa viaţa individului; 2. planul de tratament trebuie să fie multimodal (Lazarus, 1976): evaluarea trebuie să aibă în vedere nu doar comportamentul deschis al consumatorului, ci şi emoţiile negative (anxietate, stimă de sine redusă), senzaţiile fizice neplăcute (durerile care acompaniază sevrajul), imaginile intruzive (imaginile repetitive ale eşecurilor anterioare), cogniţiile distorsionate (de ex., „nimic din ce voi face vreodată nu va fi de succes”) şi a sentimentului de inadecvare interpersonală (dificultatea de a se împrietenii cu nondependenţi) etc. Fiecare domeniu al problemelor individuale specifice necesită o strategie distinctă de intervenţie. De exemplu, desensibilizarea sistematică poate fi utilizată pentru a-l ajuta pe dependent să facă faţă anxietăţii, în timp ce restructurarea cognitivă este necesară pentru a elimina erorile sau distorsiunile cognitive. Într-o cercetare, Gold şi Coglan (1976) au verificat eficienţa tratamentului măsurând trăsături de personalitate cu două inventare de personalitate, locul

controlului (Rotter Locus of Control Scale) şi nivelul stimei de sine (SelfEsteem Survey), la 30 de zile de la începerea terapiei şi la 6 luni. Din lot au făcut parte 32 de bărbaţi şi 21 de femei. S-a formulat ipoteza că subiecţii vor avea un loc al controlului intern mai puternic şi o stimă de sine mai ridicată. Rezultatele au indicat faptul că doar femeile au fost orientate mai intern, şi că ambele sexe prezentau un nivel mai ridicat al stimei de sine. Teoria „proastelor obiceiuri” (D.W. Goodwin, 1979). Prin „proastele obiceiuri” Goodwin are în vedere conduitele repetitive, dăunătoare şi semireflexive, care apar ca urmare a condiţionării clasice la anumiţi indivizi „susceptibili” de a deveni dependenţi. Cu privire la droguri, susceptibilitate poate fi specifică sau nespecifică (de ex., unii indivizi sunt susceptibili să folosească doar o categorie de droguri, alţii diverse categorii). Susceptibilitatea dependenţei poate fi moştenită (genetic determinată), dobândită (psihosocială) sau ambele. Teoria se referă prin excelenţă la alcoolism. Unul dintre cele mai impresionante argumente ale variaţiei înnăscute a toleranţei la alcool este cel privitor la situaţia asiaticilor. Ratele mai scăzute ale alcoolismului au fost mult timp puse pe seama obiceiurilor lor sociale. Datele indică şi argumente biologice: studiile au indicat faptul că o cantitate mică de alcool produce în cazul lor o reacţie puternică cutanată, extrem de neplăcută la cca. trei pătrimi din subiecţi (Wolff, 1973; Ewing şi colab., 1974; Seto şi colab., 1978). O mare parte din orientali ar fi de fapt intoleranţi la alcool. Baza biochimică nu este încă foarte clară. Există date care indică prezenţa la japonezi a unei enzime la nivelul ficatului care alterează metabolismul alcoolului. Şi alte grupuri pot fi nativ protejate de riscul dezvoltării dependenţei de alcool. Ratele mai scăzute ale alcoolismului la femei se explică prin sensibilitatea lor mai mare la alcool. Datele unui studiu indică nivelul mai ridicat de alcool în sânge la femei, comparativ cu bărbaţii, după consumarea unei anumite cantităţi de alcool. Teoria sugerează că atitudinea faţă de alcool se învaţă, ca orice obicei, iar prezenţa altor consumatori de alcool favorizează accentuarea problemelor comportamentale ale indivizilor, potrivit principiului escaladării.

4. Consumul de droguri şi portretul tinerilor consumatori Un studiu realizat de Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei (vezi Revista de asistenţă şi pedagogie socială. Protecţia socială a copilului, Nr. 6/2000) indica faptul că, în perioada 1990 – 1996, pe teritoriul ţării a fost depistat un număr de 259 de consumatori de droguri. Analizând vârsta consumatorilor se constată că marea majoritate a lor au vârsta cuprinsă între 26 – 35 ani (137 de cazuri ), îngrijorător fiind faptul că pe poziţia secundă se situează cei cu vârsta între 15 –25 ani ( 58 de cazuri ).

De asemenea, trebuie subliniat faptul că până în 1996 nu s-au înregistrat cazuri de consumatori cu vârsta mai mică de 15 ani. În ceea ce priveşte ocupaţia acestora, se observă că un procent de 64,5% din total nu au nici un loc de muncă, fapt care ridică un semn de întrebare legat de modul în care aceştia plătesc contravaloarea drogurilor. Referitor la cetăţenia consumatorilor se constată că, din numărul total de consumatori înregistraţi în această perioadă, 54,5% erau cetăţeni străini, restul fiind români. În cazul cetăţenilor străini, naţionalităţile cel mai frecvent întâlnite erau iranienii (43), turci (16), moldoveni (8), italieni (5) şi greci. În fine, în ceea ce priveşte drogul folosit, în topul preferinţelor se aflau heroina (133 cazuri), urmată de canabis şi derivaţii săi (60 de cazuri ), medicamente cu conţinut stupefiant (30 de cazuri ), cocaină (8 cazuri). Creşterea constantă a preocupării traficanţilor, începând cu 1990, de a crea şi dezvolta în România o piaţă de desfacere a drogurilor, a dus la creşterea interesului tinerilor, în special a celor cu probleme de natură psihică şi comportamentală. Mizând pe lipsa de informare a acestei categorii de persoane asupra riscurilor de natură fiziologică, psihică şi juridică la care sunt expuşi ca urmare a consumului de droguri, traficanţii au reuşit să-şi facă adepţi în rândul acestora, unii dintre ei devenind chiar dealeri. Formarea unei reţele naţionale de traficanţi de droguri vine să confirme formarea unei pieţe de consum stabile în România. Această afirmaţie este susţinută de numărul tot mai mare de persoane care se află deja la al doilea sau la al treilea an de consum (195, respectiv 198), dar mai ales de numărul tinerilor sub 18 ani care se află la primul consum (în 1998, 77 persoane). Dar, aceste statistice date sunt relative, deoarece cifra neagră a toxicomanilor este, probabil, foarte mare. În general, pe întregul mapamond, tinerii preferă drogurile ieftine, iar cei mai mulţi încearcă prima dată din curiozitate. Totuşi, numărul consumatorilor de droguri uşoare, internaţi în Centrul-pilot Naţional de Toxicomanii din Bucureşti (deschis în 1996), arată că preferinţa tinerilor români pentru acestea este mai scăzută, ei trecând la consumul drogurilor mai puternice, care a indus deja starea de dependenţă. Acest lucru este demonstrat mai ales de cifra explozivă (448) a celor care şi-au injectat heroină în 1998, faţă de doar 81 în 1997 ; principalul drog consumat (oral şi sau injectabil) în 1998 este tot heroina : 604 de persoane (conform datelor Inspectoratului General al Poliţiei). Îngrijorător este faptul că vârsta de maxim risc rămâne 19-21 ani, cu tendinţe de coborâre a intervalului spre 16-17-18 ani (C. Bellu-Bengescu, 2000). Statistice oficiale din România cu privire la numărul consumatorilor de droguri nu trebuiesc privite cu prea multă încredere. De pildă, datele furnizate de diferitele compartimente ale Ministerului Sănătăţii sunt diferite. Astfel, conform Direcţiei Generale de Sănătate Publică şi Inspecţia Sanitară de Stat a raportat pe

anul 2003 1775 de pacienţi, în timp ce Centrul de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare Medicală a raportat 1913 pacienţi trataţi pentru dependenţă; situaţia este alarmantă deoarece unele ONG-uri sau instituţii româneşti sau străine estimează numărul total al consumatorilor la cifra de 35.000-40.000 doar în Bucureşti (apud Ziua-antidrog, nr. 49, din 26 noiembrie-2decembrie, 2003). Din păcate, în România, rata de creştere a fenomenului consumului de stupefiante depăşeşte cu mult viteza de reacţia a instituţiilor controlului social, care ar trebui să lupte eficient împotriva acestui flagel. Vârsta în scădere a debutului consumului de droguri pretutindeni în lume, ne obligă să analizăm specificităţile acestei conduite deviante de tip evazionist la adolescenţi şi la tineri. În urma unor studii efectuate în 1998, Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei a realizat un “portret robot” al consumatorului tânăr de droguri, din România: provine din familii dezorganizate sau are părinţi cu studii superioare şi venituri mari; se află în conflict cu profesorii şi colegii, având, în general, repetate sancţiuni şcolare; consumă droguri în special cu prietenii şi mai puţin singur; băieţii sunt slabi sau cel mult mediocri la învăţătură, pe când fetele sunt bune sau foarte bune la învăţătură. Datele obţinute de alte categorii de specialişti tind să susţină aceste concluzii. Deşi toxicomanii se recrutează astăzi din cele mai diverse pături ale societăţii, unele persoane par a fi mai vulnerabile, mai predispuse să devină dependente (M. Choquet şi S. Ledoux, 2000, B.G. Ioan, 2003 etc.):  tinerii, între 18 şi 26 de ani, sunt mai vulnerabili decât persoanele în vârstă  bărbaţii sunt mai vulnerabili decât femeile;  persoanele necăsătorite mai mult decât cele căsătorite;  cei din mediul urban mai mult decât cei din mediul rural;  cei cu studii elementare şi medii mai mult decât cei cu studii superioare;  persoanele aparţinând familiilor destrămate sau disfuncţionale;  persoanele aparţinând unor grupuri marginale (copiii străzii, deţinuţii) sunt mai expuşi decât alte categorii de indivizi. Din punct de vedere psihologic, portretul (tânărului) toxicoman poate include trăsături psihice precum: insuficienta dezvoltare a sentimentului de fi, de a exista, insuficienta valorizare de sine ca urmare a lipsei aprecierii celorlalţi, iubirea de sine redusă în condiţiile lipsei căldurii şi iubirii parentale, lipsa autonomiei psihice, decăderea morală, atitudine imatură atât pe plan emoţional,

cât şi intelectual, aşteptările prea mari, dincolo de posibilităţi, generatoare de frustrare etc. Într-o cercetare ne-publicată, realizată asupra unui lot de tineri din judeţul Iaşi, am constatat că există unele diferenţe de personalitate între consumatorii (dependenţi) de droguri dure (mai ales heroină) şi nonconsumatori. Diferenţele semnificative dintre cele două categorii ne-au permis conturarea următorului portret al personalităţii consumatorului (dependent), incluzând:  emotivitate atenuată ca rezultat al acţiunii substanţei depresoare (în special, heroina) asupra creierului;  tendinţe de blamare a propriului comportament şi un spirit autocritic foarte ridicat;  stimă de sine scăzută;  complexe de inferioritate atunci când se raportează la alte persoane;  anxietate accentuată, mai ales la începutul contactului cu drogul;  structură nevrotică accentuată;  agresivitate la tinerii adulţi ca urmare a unei perioade mari de consum ;  un sine prospectiv mai slab. Stările afective sunt perturbate la consumatorii-dependenţi de droguri, datorită acţiunii nocive pe care o au aceste substanţe asupra creierului, tinerii adulţi cu vârsta mai mare de 23 de ani prezentând stări afective mult mai puţin intense decât cei de vârstă mică. Se ştie că, pe de o parte că, folosirea drogurilor pe o perioadă mare de timp afectează atât fizicul, cât şi psihicul persoanei, iar pe de alta, că tineri caută senzaţii intense prin consumul de droguri tocmai pentru a compensa lipsa lor de reactivitate afectivă la stimulii banali. Tendinţa de autoacuzare pentru propriul comportament este, de asemenea, prezentă la consumatori şi, mai ales, la cei cu vârsta de peste 23 de ani, care devin conştienţi de gravitatea fenomenului şi care se autoacuză pentru comportamentul realizat sub influenţa drogului şi pentru că au ajuns în starea compulsivă a consumului. Spiritul autocritic îi face pe consumatori să aibă un sentiment de inferioritate în raport cu alte persoane. Deoarece datele obţinute au indicat că adulţii sunt mult mai complexaţi decât cei mai tineri, putem spune că experienţa drogodependentă mai îndelungată are un efect distructiv asupra reprezentărilor propriului comportament, în urma comparaţiei cu conduita celorlalţi.

Anxietatea mai accentuată a consumatorilor este o caracteristică importantă a portretului lor psihologic. Anxietatea se instalează la consumatori încă de la debutul consumului pentru ca, mai apoi, persoana să încerce să scape de această stare tot prin apelul la drog. Starea de anxietate poate apărea ca răspuns la dificultăţile existenţiale generate de statutul de consumator de drog. Ea este de obicei efectul unor eşecuri repetate în renunţarea la drog, alături de reacţia de îndepărtare a toxicomanului de către cei din jur, a senzaţiei de descurajare, de disperare, simptoame ale unei veritabile stări depresive majore. În aceste condiţii, toxicomanul recurge la drog pentru a-şi anula tensiunea internă, secundară unei frustrări, unei decepţii, unei anxietăţi, depresii, în mod general, pentru a-şi anula o senzaţie dezagreabilă. Datele au indicat şi faptul că, vârsta este un factor de influenţă semnificativ, deoarece subiecţii de sub 23 de ani sunt mult mai anxioşi decât cei cu vârsta mai mare. Dependenţii prezintă de asemenea şi o structură nevrotică, comparativ cu nonconsumatori. Acest lucru este explicabil pe de o parte prin p particularităţile vârstei adolescentine - vârsta tensiunilor interne, ale cărei particularităţi tind să fie prelungite tot mai mult, până la 25-26 de ani, iar pe de alta, prin apelul la drog ca la o modalitate de reglare intrapsihică şi prin contactul „adevărat” cu lumea toxico-dependentă. Deşi nu a rezultat existenţa unor tendinţe agresive semnificativ mai mari la consumatorii dependenţi comparativ cu nonconsumatorii, în urma studierii interacţiunii unor variabile am constatat că vârsta adolescenţilor influenţează considerabil rezultatele. Astfel, consumatorii de vârstă mai mare de 23 de ani prezintă structuri mai agresive şi o mai slabă capacitate de autocontrol. Consumatorii cu vârsta de sub 23 de ani percep viitorul într-o manieră mai optimistă decât cei cu vârsta de peste 23 de ani, care au o reprezentare mai sumbră a viitorului şi un sine prospectiv mai slab. În condiţiile crizei reperelor normativ-valorice, a slăbirii forţei tradiţiei, a creşterii individualismului şi însingurării, a “modelelor” oferite de filme şi massmedia, în general, adolescenţii şi tinerii apar ca o ţintă sigură, uşor de manipulat de dealer-ii de droguri. Toxicomanul nu aparţine unui singur tip de personalitate, de aceea diagnosticul unic poate fi extrem de ineficient. Potrivit lui R. Campbel (2001), consumul abuziv de droguri poate fi favorizat de o multitudine de factori de risc, precum: comportamentul pasiv-agresiv, depresie, disfuncţii de învăţare, de tulburarea afectivă bipolară sau tulburarea de personalitate “borderline”. Firesc la vârsta adolescenţei, comportamentul pasiv-agresiv este explicat de mânia reprimată ce dă naştere unui comportament negativ, constând în : indolenţă, îmbufnare, uitare, încăpăţânare, ineficienţă intenţionată. Persoanele cu acest tip de comportament au resentimente frecvente faţă de superiorii ierarhic, nu suportă

regulile şi fac tot ceea pot pentru a nu se supune cerinţelor altora faţă de ei (R. Campbell, 2001). Într-o anchetă realizată asupra unui eşantion larg de adolescenţi din România şi Republica Moldova, A. Stoica-Constantin şi Ticu Constantin (2000, pp.49-54) au analizat percepţia acestora cu privire la numeroasele aspecte ale consumului de droguri, dintre care am selectat câteva:  cauzele interne ale consumului de droguri: curiozitatea, tentaţia “fructului oprit”, dorinţa de senzaţii tari, lipsa de maturitate /responsabilitate, problemele personale, necazurile, disperarea, singurătatea, lipsa de prieteni, plictiseala, lipsa unor preocupări interesante, teribilismul şi nevoia de a ieşi în evidenţă;  cauzele externe ale consumului de droguri: anturajul, climatul familial nefavorabil, nivelul cultural-educativ redus, lipsa cunoştinţelor sau falsele informaţii cu privire la droguri, imitarea modelelor din filme;  împrejurările favorabile: tovărăşia toxicomanilor, frecventarea anumitor grupuri şi locuri ascunse, secrete;

distracţiile,

 factorii inhibitori interni ai consumului de droguri: tăria de caracter, voinţa, maturitatea, teama de dependenţă, conştientizarea pericolului, nu simt nevoia, nu sunt influenţabili, prezenţa idealului sau planului de viaţă;  factorii inhibitori externi ai consumului de droguri: gradul de cultură şi educaţie, teama sau respectul faţă de părinţi şi mediul în care trăiesc. Motivarea consumului de droguri prin curiozitate, fuga de plictiseală sau lipsa de satisfacţie este frecvent întâlnită şi la subiecţii aparţinând mediului francez: “Să fii în extaz – mărturisesc unii – înseamnă să scapi de atmosfera mohorâtă din oraş, de senzaţia de “gol”, amplificând în acelaşi timp melancolia percepţiilor. Aceste “motivaţii” se înscriu într-un parcurs al deziluziei care duce la ură nediferenţiată faţă de toţi şi faţă de sine însuşi. Tema plictisului....este recurentă…Drogurile, din acest punct de vedere, par să dea sens vieţii, ca să te facă “să te simţi bine”, să alungi suferinţa pe moment…Limbajul acestei stări de beţie e sugestiv: “să pleci”, “altundeva” sau “absent”…dar, strălucirea este de scurtă durată, iar problemele lor personale nu vor întârzia să se facă iar simţite”. Sunt câteva fraze extrase din studiul lui Michel Kokoreff (2000, p.79), care conturează o atmosferă “existenţialistă” a eşecului, disperării, lipsei cronice de satisfacţie şi fugii din faţa realităţii. Din păcate, această “fugă de realitate” face loc, mai departe, problematicii anomiei, pieţei negre şi criminalităţii. Potrivită părerii lui A.-M. Schmelk (1993, pp.46-50), câţiva dintre cei mai importanţi factori sociali favorizanţi ai consumului abuziv de droguri sunt următorii:

 zdruncinarea structurilor şi valorilor sociale asociate cu atomizarea raporturilor sociale. Fiecare este responsabil de propriile acţiuni în mai mare măsură şi nu se mai poate pune la adăpostul tradiţiei. Tânărul pare să înainteze pe o “bandă rulantă” şi nu mai dispune de reperele/limitările stricte, imuabile, de odinioară; Am adăuga aici şi destabilizarea mediului familial şi criza ce pare să ameninţe tot mai mult existenţa familială, în condiţiile creşterii puternice a numărului divorţurilor în ultimele 3-4 decenii şi a accentuării caracterului disfuncţional al unor numeroase nuclee familiale. Toate aceste aspecte contribuie la accentuarea derivei comportamentale a adolescenţilor şi tinerilor;  accesibilitatea tot mai mare a unor substanţe psihotrope creează riscul “banalizării”, al “farmacomaniei”;  mass-media încurajează tendinţele de evadare din realitate, de fugă de realitate şi refugiu în imaginar;  vulnerabilitatea indusă de sărăcie, şomaj şi ameninţarea cu excluderea.

5. Consumul de bunăstare şi impactul mass-mediei Cazurile în care numeroase staruri sau persoane publice din întreaga lume au fost surprinse de poliţie, condamnate penal, spitalizate sau au decedat ca urmare a consumului fiecare detaliu din viaţa acestor celebrităţi, însă foarte rar s-a subliniat ideea nocivităţii drogurilor. Efectul pervers al acestui tip de relatări constă în transformarea celebrităţilor în modele generale, bune de urmat. Ori am văzut că tinerii invocă influenţa puternică a modelelor oferite în filme şi, suntem siguri, a marilor personalităţi din diverse domenii de activitate, ca un factor social important al consumului de droguri, alături de anturaj. Unii cercetători vorbesc despre “sindromul Presley” pentru a descrie viciile letale ale celor mai faimoşi şi mai bogaţi oameni ai planetei, de care suferă aproape toţi cei care au prea mulţi bani şi care, după ce şi-au satisfăcut toate plăcerile şi fanteziile, recurg la stupefiante pentru a-şi alunga plictiseala. Lista starurilor care au murit ca urmare a abuzului de droguri include nume precum: Marilyn Monroe (1926-1962), Jimi Hendrix (1942-1970), Janis Joplin (19431970), Jim Morison (1943-1971), Elvis Presley (1935-1977) Sid Vicious (19571979), River Phoenix (1970-1993) etc. Vedetele şi muzica rock par să fi contribuit esenţial la popularizare consumului de stupefiante. Se poate aminti faptul că Elvis Presley a botezat tuinalul (un barbituric) cu numele de “Double Trouble”, Jimi Hendrix a creat metafora “Purple Haze” pentru LSD, Bob Dylan a botezat un amestec se amital şi secobarbital cu numele de “Rainy-day

Woman”, iar numele unor melodii celebre azi sunt denumirile metaforice ale unor droguri. Stupefiantele au intrat în toate cercurile din aproape toate domeniile. Starurile de la Hollywood au fost mereu tentate să-şi trateze suferinţa sau să-şi găsească inspiraţia prin intermediul stupefiantelor. Este celebră drama lui Marlon Brandon, a cărui fiică a scăpat după un proces îndelungat de acuzaţia de asasinare a logodnicului ei, Dag Drollet, fiul unui bogat om de afaceri. Ea se droga de la 18 ani şi era şi o consumatoare constantă de alcoolul. Fiul lui Paul Newman a murit de supradoză, iar Whoppi Goldberg a declarat într-o conferinţă de presă că în anii '70 se droga şi dormea prin Central Park. După cura de dezintoxicare s-a căsătorit cu consilierul antidrog cu care are şi o fetiţă. În literatură, exemplele mai vechi sau mai noi sunt, de asemenea, numeroase. Theophile Gautier, A. Houxley, Allen Ginsberg, Henri Michaud. În 1993, un grup de oameni de artă francezi au fost anchetaţi sub acuzaţia de consum şi posesie de droguri, numele cel mai cunoscut fiind cel al scriitoarei Françoise Sagan. Cercetările FBI şi ale Poliţiei au arătat că stupefiantele au pătruns şi pe Wall Street, consumul de droguri în lumea “gulerelor albe” fiind o practică curentă şi având mulţi adepţi. A fost exemplificat cazul baronesei Alfreda Franchetti, o toxicomană cunoscută. Nu lipsesc exemplele capetelor încoronate, de la Marc Aureliu, Claudius, Caligula, Nero, şi până mai recent, la fostul rege al Arabiei Saudite, mort după o perioadă lungă de consum de droguri în 1969.

SUICIDUL: FORMĂ SPECIFICĂ A CONDUITEI AUTODISTRUCTIVE 1. Perspective în definirea suicidului Etimologic, noţiunea de suicid înseamnă “ucidere de sine” (în latină, sui înseamnă “sine”, iar caedere, “a ucide”). Termenul de suicid a apărut în limba engleză în cursul secolului al XVII-lea. Înainte de apariţia conceptului, celelalte limbi (inclusiv, cea română) nu dispuneau decât de perifraze care adaptau acţiunea de “a se ucide pe sine”. În limba franceză, de exemplu, existau numeroase formule care subliniau caracterul excepţional şi condamnabil al acţiunii: s’occir soi-même (a se ucide pe sine însuşi), se tuer soi-même (a se omorî pe sine însuşi), être homicide de soi-même (a fi ucigaş al lui însuşi), se défaire (a se omorî) etc. (G. Minois, 2002, p.193). Pentru prima dată, se pare că termenul a apărut în opera lui Sir Thomas Browne, Religio medici, publicată în 1642, în care autorul făcea distincţia dintre self-killing-ul creştin condamnabil şi suicidium-ul păgân al lui Cato (adversarul neînduplecat al lui Caius Iulius Caesar, care s-a sinucis după victoria lui Cezar asupra adepţilor lui Pompei). Abia în secolul următor, noţiunea de sinucidere/suicid s-a impus şi în celelalte limbi. Suicidul reprezintă conduita deviantă autodistructivă majoră, atât prin modul de realizare, prin efectul produs şi prin planurile în care se proiectează. El apare ca un act personal (prin aspectul său biologic şi psihologic), ca un act antisocial (deoarece presupune suprimarea unei vieţi) şi ca un fenomen social (prin unele dintre cauzele şi implicaţiile sale). Cu alte cuvinte, sinuciderea nu are doar un aspect biologic-instinctual, ci şi o dimensiune psihologică (prin motivaţiile individuale care o susţin), socială (prin raportarea la valorile, atitudinile, normele juridice sau relaţiile sociale dintr-o comunitate umană), etică (prin raportarea la normele morale) sau filosofică (în măsura în care, suicidul este una din problemele centrale ale filosofiei în plan existenţial). În legătură cu acest ultim aspect, A. Camus notase: “Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă, sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde le problema filosofică fundamentală”. Suicidul a devenit o problemă socială în societăţile moderne, el situându-se pe locul 3 sau 4 ca importanţă printre cauzele de deces. În România, în ciuda unor fluctuaţiilor, există o tendinţă de creştere a ratei sinuciderii, la ambele sexe (păstrându-se raportul de 3 sinucideri ale bărbaţilor la 1 suicid feminin), la toate categoriile de vârstă, dar mai ales după vârsta de 60-65 de ani – o treime din sinucideri se produc după această vârstă (apud S.M. Rădulescu, 1999, pp. 245248). Considerând omuciderea şi suicidul manifestări ale aceleiaşi agresivităţi, raportul dintre acestea s-a modificat astfel: în perioada 1988-1989 s-au înregistrat 4 omoruri la un suicid, în 1990-1991, un omor la 5,6 sinucideri, iar în 1992-1993, un omor la 7,4 sinucideri (C. Scripcaru, 1996). Acest fenomen este

explicat printr-o creştere a defulării prin autoagresiune ca urmare a slăbirii controlului normativ după 1990, a anomiei normativ-valorice şi psihologice, ca o consecinţă a liberalizării frustrărilor îndelung acumulate sau a confruntării cu situaţii sociale limită (sărăcire, şomaj, inadaptare la noile condiţii sociale etc.). Deoarece sinucigaşii se sustrag presiunilor sociale, renunţă la apartenenţa lor socială şi grupală şi sfidează sau rănesc autoritatea colectivă încorporată în norme, sociologii consideră că suicidul este o conduită deviantă, un eşec de conformare la normele sociale (morale sau juridice) ce interzic suprimarea vieţii. Cauzele lui sunt de natură socială, afirmase E. Durkeim, din moment ce există situaţii mai mult sau mai puţin favorabile sinuciderilor. Spre exemplu, lipsa de integrare socială, rigoarea excesivă a codului moral care sporeşte ocaziile de a greşi şi de a se compromite, perioadele de pace sunt favorabile creşterii ratei sinuciderii, după cum perioadele de război, care întăresc coeziunea socială şi oferă o raţiune de a trăi, cu precădere persoanelor căsătorite, se asociază cu rate mai scăzute ale suicidului. În “Cauzele suicidului” (1930), Maurice Halbwachs a arătat că la originea tuturor tipurilor de sinucidere stă sentimentul unei “solitudini definitive şi iremediabile”. Suicidul ar fi consecinţa unui vid social, în timp ce toxicomania şi alcoolismul ar fi fenomene sociale, ce implică criza morală şi perturbarea relaţiilor individ-societate. Psihologii considera cauzele suicidului la fel de complexe ca şi personalitatea sinucigaşului. Ei admit faptul că, uneori, aceste cauze sunt preponderent individuale (psihologice) iar, alteori, preponderent sociale. Pentru unii indivizi, presiunile sociale, evenimentele traumatice, decepţiile, boala sau consumul de stupefiante pot servi drept catalizator al morţii voluntare. Pentru alţii, o serie lungă de tulburări ale personalităţii sunt factori predispozanţi ai suicidului. Psihanaliza sugerează că eul nu se poate suprima/ucide pe sine, putând doar redirecţiona o atitudine de ostilitate cu privire la alţii împotriva sa. La baza sinuciderii s-ar afla deci instinctele agresive ale fiinţei umane, care nu se pot îndrepta spre alţii datorită presiunilor şi controlului social. S. Freud a dat această primă explicaţie suicidului în 1905, când a sugerat că suicidul ar fi eşecul exteriorizării pulsiunilor agresive, o pedeapsă a aplicată de conştiinţa morală (supraeu), încărcată de tensiuni culpabile. Ea tinde să fie confirmată astăzi în cercetările medicale care susţin că supramortalitatea masculină prin suicid se explică şi prin secreţia de testosteron, hormonul masculin care condiţionează agresivitatea. În 1920, Freud a revenit asupra primei sale concepţii, propunând teoria instinctului morţii (Thanatos) opus celui al vieţii (Eros). În anumite condiţii, primul ar putea deveni mai puternic decât cel din urmă, individul fiind atunci tentat la autodistrucţie, inclusiv prin suicid (de pildă, atunci când eul nu mai cooperează cu supraeul, raportul acestor pulsiuni ale sinelui se inversează, ajungându-se la autodistrucţie). Szondi – arată C. Scripcaru (1996) – vorbea despre reunirea în suicid a celor trei condiţii menţionate de Freud: regresiunea

eului, pierderea obiectului iubit (a celui care a oferit satisfacţie, confort psihologic, reducerea tensiunii etc.) şi ambivalenţa gestului (subiectul vrea şi nu vrea să se distrugă). Neuropsihologii au indicat iniţial faptul că serotonina este un neurotransmiţător implicat în producerea stărilor, emoţiilor şi dispoziţiilor afective. Ulterior, nivelurile ei scăzute au fost corelate, în mod deosebit, cu depresia, agresiunea şi impulsivitatea, atribute evidente în cele mai impulsive şi agresive sinucideri (J.P. Dwortzky, 1985). Această presupunere a fost verificată şi confirmată prin compararea nivelului serotoninei din creierul victimelor suicidului, cu cel al victimelor unor accidente. Behavioriştii sugerează că observarea efectelor suicidului altor indivizi determină o întărire a comportamentului, că ceilalţi care au optat pentru moartea voluntară pot servi ca modele de conduită (L.A. Leffton, 1991). Într-adevăr, unele studii sugerează că după prezentarea pe prima pagină a ziarelor a unor cazuri de suicid, cu detalii numeroase, se poate constata o creşterea numărului celor care se decid să-şi ia viaţa. Totuşi, această explicaţie nu este întotdeauna valabilă. Cognitiviştii consideră că suicidul reprezintă eşecul capacităţilor persoanei de aşi rezolva problemele sub presiunea stresului sau, alternativ, rezultatul evaluării cognitive privind viitorul nefericit, lipsit de speranţă al persoanei. Gândirea rigidă, dihotomică şi ideile negative şi distorsionate despre viaţă generează disperare care, mai departe, declanşează suicidul. Reprezentanţii paradigmei umaniste consideră că suicidul constituie o pierdere a potenţialului uman, ei propunându-şi să ajute pe pacienţii cu tendinţe depresive şi suicidare să se concentreze asupra a ceea ce este semnificativ în viaţa lor, astfel încât să se poate autorealiza, în loc să se autodistrugă. Stresul produs de diferite traumele determină reacţiile diferite ale indivizilor. Astfel, unii indivizi pot suferii un stres sever în situaţii în care, alţii nu sunt stresaţi şi nici nu văd motivele conflictului sau stresului. La rândul lor, psihiatrii consideră că perturbarea atitudinii faţă de lume şi viaţă se poate manifesta prin diverse manifestări aberante, printre care şi suicidul – ce ameninţă însăşi existenţa fizică a persoanei. Nosologic, el se încadrează în entitatea suicidopatiei, ce face parte din categoria dispsihobiozelor, definite ca deformări ale experienţei vieţii şi conduitei, ca deviaţii ale cursului normal al existenţei. Acestea – implicit suicidul – prezintă atât aspecte subiective (felul de a trăi anormal situaţia), cât şi obiective (comportamente anormale). G. Ionescu (1985) susţine natura psihopatologică a fenomenului, suicidul raţional (filosofic şi psihosociologic, moral şi anomic) fiind extrem de rar comparativ cu suicidul ca simptom. În ipostaza din urmă, suicidul poate să apară ca:

1. singură manifestare clinică a unei boli psihice cu evoluţie infraclinică, aparent asimptomatice (persoana nefiind etichetată psihiatric sau psihologic); 2. un simptom care a anulat o fenomenologie clinică potenţială, atunci când apare la debutul bolii (ca în diferitele tipuri de depresii); 3. un epilog tardiv al bolii (riscul de suicid rămâne şi după ameliorarea depresiei) şi 4. o manifestare a unei boli psihice, care acompaniază o fenomenologie clinică somatică. Vom concluziona afirmând că, sinuciderea reprezintă o tulburare a adaptabilităţii la condiţiile de viaţă şi de activitate, sinucigaşul urmărind nu atât moartea sa, cât desfiinţarea propriei persoane. Este o reacţie de evaziune, de fugă de viaţă, de modul în care aceasta se prezintă, o criză consecutivă unui stres acut sau cronic ce generează un stil deviant de acţiune, un mijloc inadecvat de conciliere a dizarmoniilor dintre tendinţe individuale biopsihologice şi exigenţele sociale (C. Sripcaru, 1996). Jean Baechler (1975) susţine că suicidul nu trebuie studiat pe baza datelor statistice, ci pe baza studiului de caz individual. Suicidul este o conduită personală: epidemiile de suicid sunt mituri. Patrimoniul genetic îl înzestrează pe individ cu o anumită agresivitate şi cu o anumită capacitate de a se adapta condiţiilor de viaţă. Dar, decizia de a-ţi suprima viaţa, alegerea finală aparţine individului sau, cum ar fi spus Voltaire, este o problemă de libertate individuală. Iar, dintre toate vieţuitoarele, doar omul dispune de conştiinţa morţii. Sinuciderile unor personaje celebre, precum Stean Zweig, Henry de Montherlant, Cesare Pavese, Arthur Koestler, Pierre Bérégovoy, Bruno Bettelheim, Marilyn Monroe, Dalida etc., ca şi numărul mare al sinucigaşilor “populari” sau al sinuciderilor colective cu caracter ritual (vezi cazul sectei “Templul Poporului” din America de Sud, din 1978, sau al sectei “Ordinul Templului Solar” din Elveţia, din 1994) justifică din plin necesitatea aprofundării analizei fenomenului suicidar. 2. Interpretarea sociologică a conduitei suicidare. Factorii de risc social Cercetările sociologice ale suicidului au indicat existenţa unor legături cauzale între suicid şi diferite variabile precum: industrializarea, urbanizarea, mediul social stresant, anomia, mass-media care prezintă agresivitatea şi suicidul ca pe modele de conduită.

Suicid-industrializare. Problema suicidului a devenit importantă în Europa chiar de la începutul revoluţiei industriale, moment care marchează creşterea incidenţei suicidului. Astfel, suicidul era atât de răspândit în Anglia până la mijlocul secolului al XVIII-lea, încât mulţi lau considerat o urgenţă naţională. În unele întreprinderi, procentajul dezadaptării a atins cifre extrem de ridicate. Legile concurenţei , ale pieţei, pericolul şomajului etc. presează asupra sentimentului de securitate, baia de stresuri devenind tot mai densă. Depresia apare ca simptom nevrotic în societăţile care împiedică afirmarea şi exprimarea liberă a persoanei (de exemplu, în cele de tip colectivist), în timp ce anxietatea apare mai ales în condiţiile competiţiei - afirmau Disertori şi Piazza, citaţi de I. Cucu (1983). 1.

2.

Suicid-urbanizare. J. Krupinski (1979) observa pentru statul Victoria (Australia) incidenţa mai mare a suicidului la bărbaţi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe fundalul accentuării procesului de urbanizare, comparativ cu orice moment al secolului al XX-lea. Această constatare sugerează existenţa unei legături între procesul urbanizării şi suicid. Incidenţa mai mare a sinuciderii în mediul urban se datorează izolării sociale şi anonimatului, vieţii artificiale şi psihotraumatizante specifice marilor oraşe, spre deosebire de denselor reţele sociale din mediul rural. La New York, de pildă, un om din trei este etichetat, medical sau psihologic, ca nevrotic. Dacă se supraaglomerează artificial o populaţie de şoareci, în cadrul limitat al unei cuşti, în scurt timp apare fenomenul de “alienare psihogenă de supraaglomeraţie”, manifestat prin comportamente aberante precum: abandonarea noilor născuţi, comportamente canibalice, homosexuale etc. Suicid-stres social. În prezent, mediul social este dominat mai mult de conflicte conştiente şi de necesitatea unei inhibiţii instinctuale puternice, în timp ce, până la mijlocul secolului al XX-lea predominante erau refulările în inconştient, conflictele neconştientizate (responsabile de frecvenţa mare a isteriei, obsesiilor şi fobiilor). Actualmente, continuarea proceselor de industrializare şi urbanizare, amplificarea factorilor de stres, poluarea, explozia informaţiei, relativizarea valorilor, relaţiile interpersonale deficitare etc., favorizează dezvoltarea tulburărilor de adaptare, creşterea nevrozelor şi a simptomelor psihosomatice. Cu alte cuvinte, societatea favorizează nevrotizarea generală şi colectivă (constituind o anticameră a nevrozelor propriu-zise) şi dezvoltarea nevrozelor anxioase, a neurasteniei, depresiei, iritabilităţii, senzaţiei de insecuritate, insatisfacţie etc. Astfel, sesizarea corelaţiei pozitive dintre suicid şi bolile mentale a generat discuţii privitoare la rolul factorilor de stres social în apariţia manifestărilor psihopatologice. 3.

4.

Suicid-anomie. Pentru Durkheim, autorul doctrinei sociologice a sinuciderii, numărul de sinucideri dintr-o societate reflectă gradul de coeziune şi de sănătate mintală a colectivităţii. Altfel spus, sinuciderea variază invers proporţional cu gardul de integrare al societăţii religioase, domestice şi politice, cu sentimentul importanţei, utilităţii şi apartenenţei la grup. În mod deosebit conştiinţa non-acceptării, a îndepărtării sau excluderii din grup favorizează suicidul, nu întâmplător, incidenţa lui este mai ridicată printre emigranţi, mai ales în perioada de acomodare, de inserare sau în cadrul eforturilor de naturalizare (G. Ionescu, 1985). Pentru Durkheim, suicidul este mai ales simptomul anomiei, ca diagnostic al stării de dezechilibru a societăţilor moderne. Anomia implică apariţia schimbărilor sociale profunde (ce dislocă elementele sistemului social), absenţa reglării adecvate a funcţionalităţii sistemului, disoluţia vieţii morale, a autorităţii normelor şi valorilor sociale. Totuşi, faptul că în unele ţări (Danemarca, de ex.) incidenţa suicidului a fost foarte mare şi înainte de apariţia proceselor de industrializare şi urbanizare sau că în alte ţări (cum ar fi Norvegia) frecvenţa suicidului a scăzut pe fundalul dezvoltării acestor procese sugerează că, factorii sociali legaţi de suicid sunt mai complecşi decât simpla dihotomie industrializareneindustrializare, urban-rural sau anomie-lipsa ei. Suicid-mass-media. O serie de studii au sugerat faptul că, în urma vizionării unor secvenţe agresive, riscul manifestărilor violente se dublează (cf. C. Scripcaru, 1996). Prezentare excesivă în mass-media a violenţei creează modele de conduită, care tind să fie urmate. Valul de sinucideri declanşat romanul lui Goethe, “Suferinţele tânărului Werther”, a condus la interzicerea lui în Franţa, în 1851. Greva ziariştilor din Detroit de 265 de zile, din anul 1967, a redus riscul de suicid cu 40%. Un alt exemplu, relevant este cel privind efectele publicării unei lucrări referitoare la suicid, a lui D. Humphry (1991), care prezenta şi o metodă “eficientă şi ne-dureroasă” de suicid (cu ajutorul unei pungi de plastic şi a unei doze letale de droguri). În anul consecutiv publicării lucrării, numărul de sinucideri prin această metodă a crescut de la 8 la 33 (apud C. Scripcaru, 1996). 5.

Într-unul din cele mai complexe studii destinate suicidului, P. Sainsbury (1986) a examinat nivelul a 15 variabile sociale, în 18 ţări, pentru intervalele: 19611963 şi 1972-1974. Cercetarea a permis constatarea faptului că suicidul creşte semnificativ odată cu:  creşterea anomiei,  creşterea bunăstării şi abundenţei de produse,

 numărul femeilor angajate în muncă corelează cu creşterea suicidului atât la femei, cât şi la bărbaţi,  creşterea şomajului, a pierderilor locului de muncă,  schimbările care conduc la o sărăcie relativă. Alte variabile avute în vedere au fost: rata divorţialităţii, rata criminalităţii, ponderea persoanelor cu vârsta de peste 15 ani etc. Utilizând ecuaţiile regresie, Sainsbury a realizat predicţia apariţiei suicidului în cele 18 ţări europene studiate, verificată prin compararea cu frecvenţele reale constate după un deceniu. Ele s-au dovedit a fi extrem de corecte: frecvenţa sinuciderilor a scăzut în Marea Britanie şi Grecia, şi a crescut în ţări precum: Polonia, Olanda, Danemarca, Irlanda şi Ungaria. Acest studiu arată că, frecvenţa apariţiei suicidului se află corelaţie cu multiple variabile sociale, care pot fi utilizate ca factori predictivi ai acestuia. Dar, factorii sociali nu exclud existenţa factorilor psihologici la nivelul grupului familial şi al individului. Suicidul este un indicator al gradului de sănătate al mediului familial de provenienţă. Psihologic, crizele şi dezechilibrele familiale şi sociale pot conduce la tulburări instinctiv-emoţionale, fapt pentru care, mulţi autori au vorbit şi de o dinamică intrapsihică a suicidului. 3. Familia şi rolul ei în structurarea comportamentului deviant autolitic. Suicidul nu este doar un indiciu al gradului de sănătate psihosocială a unei comunităţi, ci şi al familiei din care persoana suicidară provine. El indică prezenţa carenţelor structurale sau funcţionale familiale, perturbarea homeostaziei cuplului marital şi a familiei. În lipsa socializării pozitive, a interiorizării valorilor morale şi a normelor sociale, în lipsa susţinerii afective şi în condiţiile conflictualităţii psiho- şi patogene familiale, tendinţele agresive ale individului se structurează în comportamentul deviant al personalităţii anomice, fie în forma evazionistă, suicidară, fie prin în cea a abuzului şi crimei familiale. În aceste condiţii, autoagresiunea poate deveni un mijloc-simulacru de soluţionare a conflictelor familiale. Suicidul apare ca o tulburare a comportamentului relaţional familial atunci când familia reprezintă un “spaţiu tragic prin excelenţă”. În familiile în care există carenţe afective cronice, violenţă verbală sau fizică, repulsie agresivă (inclusiv sexuală), suicidul este frecvent întâlnit(C. Scripcaru, 1996). Dealtfel, o serie de autori au indicat că printre cele mai frecvente cauze ale suicidului se află şi conflictele şi respingerea familială. Pe fundalul tensiunii, ostilităţii şi rivalităţii membrilor grupului familial, personalitatea suicidară se caracterizează prin: dezechilibru emoţional, imaturitate afectivă şi/sau psihosocială, nesiguranţă,

confuzia sensului realităţii, dileme şi conflicte, dificultăţi identitare, incapacitatea concentrării eforturilor spre un scop moral, prin dificultatea de a alege între bine şi rău, de a evita obstacole etc. Chiar dacă cei care se sinucid mai des sunt celibatarii sau divorţaţii, ei au avut experienţe negative repetate în familia de origine. Sindromul copilului abuzat sau al celui abuzat (fizic, emoţional, sexual sau neglijat) favorizează deturnarea individului de la modalităţile acceptate ale rezolvării conflictelor şi a eliberării tensiunii psihice şi orientarea sa spre suicid. Bowlby şi Winnicot au emis teoria ataşamentului, în cadrul căreia au subliniat responsabilitatea fundamentală a mamei de a asigura dezvoltarea sentimentului de încredere al copilului în relaţiile cu ceilalţi şi consecinţele dezastruoase ale absenţei materne originare, incurabile. Lipsa afecţiunii iniţiale, a grijii şi atenţiei materne poate duce la autism, disperare, repliere pe sine, apatie, blocaje în dezvoltare sau suicid. Familiile celor care recurg la sinucidere sau la tentativa de suicid sunt cel mai adesea “familii dezorganizate, disfuncţionale sau psihopatice”, care au eşuat în realizarea uneia dintre funcţiile fundamentale ale familiei: socializarea şi educarea copiilor. De asemenea, aşa cum nota C. Scripcaru (1996, p.74): sindromul cuibului gol sau cel al înfierii inadecvate pot crea „sentimente de insecuritate cu neîncredere şi anxietate ascunsă sau somatizată, ce poate duce la suicid. Apoi, sinuciderea din gelozie, în general, şi din gelozia familială, în particular, relevă faptul că “iubirea ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei”,... marile pasiuni ce nu se realizează ducând mai repede la moarte decât alte deficienţe, aşa cum spunea Cioran”. Deşi este considerat cel mai adesea un act autoagresiv, suicidul reprezintă şi un act heterodistructiv, întrucât depăşeşte limitele unei persoane şi afectează mediul familial al persoanei suicidare. Implicaţiile familiale sau asupra altor apartenenţe sociale sunt evidente din moment ce “majoritatea fenomenelor suicidare sunt fenomene diadice, expresie a tensiunilor dintre două persoane” (E.S. Shneidman, 1976, p.1779). Suferinţa produsă grupului familial nu poate fi ignorată, cu atât mai mult cu cât, elementele patologice ale suicidarului nu au fost încă remarcate şi întreaga explicaţia actului se structurează exogen, extern, situaţional. Apar, astfel, premisele sentimentului de culpabilitate a celor care rămân în viaţă, care se poate dezvolta paroxistic. De asemenea, suicidul impune cel mai mare stigmat asupra celor care rămân, autoculpabilizarea membrilor familiei suicidarului fiind puternic întărită social. 4. Aspectele psihologice şi psihiatrice ale conduitei suicidare. Factorii de risc individuali şi patologici Sinuciderea reprezintă pentru majoritatea psihologilor şi psihiatrilor un act specific persoanelor care suferă de diferite tulburări afective, ce le împiedică să

se adapteze şi să facă faţă încercărilor şi presiunilor vieţii. Este un act determinat de o stare psihică ambivalentă implicând, deopotrivă, curajul şi laşitatea. D-na de Stäel observase în urmă cu aproape două sute de ani: “n-am avut dreptate să pretindem că sinuciderea este un act de laşitate: această aserţiune forţată nu a convins pe nimeni; dar trebuie să distingem în acest caz curajul, de fermitate. Pentru a te sinucide e necesar să nu te temi de moarte; dar înseamnă să-ţi lipsească fermitatea sufletului să nu fi în stare să suferi” (apud G. Minois, 2002, p.291). De regulă, persoanele care se sinucid nu reuşesc să găsească soluţii la problemele care apar în mod firesc în decursul oricărei existenţe umane. Multe indivizi pot fi copleşiţi în momentele dramatice ale existenţei lor de “gândul morţii”, ca un gen de criză existenţială, însă puţini sunt capabili să treacă la actul autosuprimării vieţii. În faţa problemelor, unii indivizi se mobilizează pentru a ieşi din situaţia constrângătoare şi dificilă, alţii încearcă să evite situaţiile problematice; unii recurg la diverse conduite evazioniste (alcoolism, consum de droguri, fanatism religios etc.), iar alţii recurg la suicid, convinşi că au epuizat toate alternativele de acţiune. Suicidul este legat de factori precum: ostilitatea, disperarea, ruşinea, vinovăţia, dezonoarea, dependenţa, lipsa de speranţă, plictiseala, toate de o foarte mare intensitate, devenită insuportabilă. De asemenea, stresul, privarea afectivă şi sentimentul puternic de a fi respins apar frecvent la persoanele cu intenţii suicidare. Psihanaliza a vorbit de pierderea şi regăsirea obiectului, distrus în interiorul persoanei, care îşi “plăteşte vina” prin moarte. Prin pierderea obiectuală trebuie înţeles nu numai pierderea relaţiei cu cineva, ci şi sentimentul de frustrare produs de acest lucru. Pierderea generează la persoanele predispuse la depresii să trăiască emoţii de furie şi ură, care sunt redirecţionate asupra propriei persoane, deoarece persoana nu poate accepta pierderea obiectului respectiv (K. Abraham, 1934). Mai recent, Heriz Henseler (1982) face următoarea sistematizare psihanalitică a motivelor suicidare: distrugerea unui obiect internalizat, autoagresiune, sentimente de culpă şi autopedepsire, răzbunare, descărcare paroxistică a unei tensiuni agresive, nevoia de a stăpâni o situaţie în întregime, faptul de a se simţi “mort” interior, reîntoarcerea la trăiri infantile, căutarea de contacte sociale printr-un joc al hazardului, dorinţe simbiotice cu cineva mort, încercarea de “evadare”, credinţa într-un nou început (într-o nouă formă de existenţă sau în reîncarnare). Lista acestor motive sugerează faptul că tendinţele autoagresive nu epuizează, totuşi, întregul cortegiu al structurilor motivaţionale suicidare. În acord cu teoria freudinană a instinctului morţii, K.A. Menninger (1938, 1974) considera că suicidul reprezintă rezultatul unui proces evolutiv îndelungat, de continuă acutizare a tendinţelor autodistructive. Autorul aprecia că, la baza

conduitei suicidare stau trei motive esenţiale, imposibil de evidenţiat în stare pură, supuse diferitelor influenţe din mediul, a frustrărilor intelectuale sau a tulburărilor de dezvoltare a Eului:  dorinţa de a ucide, ca expresie a agresiunii orientată extern;  dorinţa de a fi ucis, ca expresie a acţiunii conştiinţei morale asupra primei dorinţe;  dorinţa de a muri, ca expresie a instinctului morţii. Deşi sugestivă în plan antropologic, teoria instinctului morţii a rămas extrem de deficitară în plan clinic-terapeutic. Tot din perspectivă psihanalitică, G. Zilboorg se întreba dacă, dincolo de aspectele autoagresive şi autopunitive, suicidul nu este şi o încercare de autoimpunere paradoxală, de epatare a unui Eu deficitar. Un alt aspect contradictoriu care poate explica psihodinamica suicidară este aceea a crizei valorii individuale şi a modalităţilor de compensare ale ei. H. Henseler (1971) a scos în evidenţă existenţa la subiecţii ne-psihotici, cu tentative de suicid, a următoarelor elemente narcisice: existenţa unor preocupări narcisiste cu mult înainte de realizarea tentativei de suicid, acestea au canalizat apariţia unor conflicte narcisice care au alimentat tendinţele autodistructive, conflictele pot fi legate de sistemul de valori şi dorinţa de a exercita autoritate şi putere, de identitatea psihosexuală şi de acceptarea propriei condiţii. Edwin Ringel a identificat trei constante psihologice care apar în conduita suicidară (apud S.M. Rădulescu, 1999, p.220):  restrângerea alternativelor de răspuns, a soluţiilor de rezolvare a unei probleme personale, astfel încât sinuciderea este considerată a fi singura soluţie posibilă;  existenţa unei situaţii extrem de frustrante sau culpabilizate;  prezenţa unor fantasme suicidare prin intermediul cărora individul îşi planifică şi pregăteşte actul sinuciderii. La rândul său, Edwin S. Shneidman (1987) stabileşte următoarele caracteristici ale actului suicidar:  sinuciderea presupune căutarea unei soluţii;  sinuciderea implică dorinţa de a pune capăt unei stări care implică angajarea profundă a conştiinţei;

 impulsul obişnuit al actului suicidar îl reprezintă o suferinţă sau durere psihică intolerabilă;  factorul stresant obişnuit în actul suicidar îl reprezintă frustrarea unor trebuinţe psihice;  sentimentele cele mai comune în suicid sunt disperarea şi neajutorarea;  starea cognitivă comună în sinucidere este ambivalenţa;  câmpul perceptiv (câmpul conştiinţei) obişnuit este dominat de senzaţia de apăsare şi constrângere;  acţiunea obişnuită în sinucidere este evadarea;  rezistenţa comună în actul sinuciderii este dată de compararea cu modelele vieţii. Motivaţia suicidului este după Dragomirescu (1976) predominant patologică, predominant sociologică sau mixtă. Jakson, Tuckman şi Hindin menţionează următoarele tipuri de motive suicidare: agresive (inverted homicide), disperare, autopunitive, heteropunitive, iar C. Scripcaru: motivele afective (de apărare, remuşcare, revendicare), cele agresive (de răzbunare şi de autopedepsire) şi cele constând în devalorizare şi lipsa de speranţă abisală (de fugă dintr-o situaţie). Deşi mulţi indivizi pot suferi de unele tulburări afective, suicidul poate fi consecinţa unei decizii raţionale. În acest sens, Edwin Shneidman şi Norman Farberow (1970) au identificat patru tipuri de raţionamente sau gânduri suicidare, pe baza studiului a peste 700 de note, bilete sau scrisori ale unor sinucigaşi. 1. Primul tip este cel catalogic, ce caracterizează persoanele care recurg la

suicid datorită depresiei şi autodevalorizării rezultate dintr-o gândire raţională. Poate fi, de exemplu, cazul unui bărbat părăsit de soţia şi copiii săi, care se sinucide pentru a scăpa de sentimentele de disperare şi singurătate. 2. Al doilea tip de raţionament este cel contaminat, care apare la indivizii

care cred că moartea reprezintă o trecere spre o lume mai bună (de pildă, spre rai) sau un mijloc de a salva aparenţele, de a scăpa dintr-o încurcătură. Este cazul, spre exemplu, al omului de afaceri lipsit de scrupule a cărui fraudă a fost descoperită şi care se sinucide pentru ca familia şi prietenii săi să fie scutiţi de neplăcerile unui proces şi ale oprobiului public. 3. Al treilea tip de raţionament suicidar este cel paleologic. El se aplică

indivizilor care se sinucid ca urmare a unor halucinaţii sau deziluzii. De

pildă, indivizii convinşi că au păcătuit grav se pot sinucide pentru a “răspunde” vocilor pe care le aud şi care îi sfătuiesc să îşi pună capăt zilelor. 4. Ultimul tip de raţionament suicidar este cel logic. El este specific

indivizilor capabili de să ia o decizie raţională de a se sinucide pentru a scăpa de o situaţie sau povară insuportabilă. În acest caz, autorii oferă exemplul preşedintelui unui seminar teologic şi a soţiei lui. Ca urmare a unui atac cerebral, bărbatului i-au fost puternic afectate vorbirea şi capacităţile fizice, iar soţia lui suferea de o artrită galopantă. Amândoi au ajuns la concluzia că, lipsa stării de sănătate îi împiedică să mai aibă o viaţă demnă şi satisfăcătoare. În discuţiile cu prietenii, cei doi afirmaseră că, perspectiva creştină asupra suicidului a devenit desuetă ca urmare a progreselor ştiinţelor medicale interesate de prelungirea vieţii indivizilor, în absenţa capacităţii lor de a se bucura de ea. Pentru comiterea dublului suicid, soţii au folosit o doză mare de somnifere. În mod similar, pe baza analizei de conţinut a biletelor sau scrisorilor lăsate de sinucigaşi, Alex Thio (1988) identifica patru tipuri de sentimente suicidare:  sentimente de scuză şi apărare, ca atunci când sinucigaşul îşi cere scuze pentru gestul său persoanei sau persoanelor cele mai apropiate;  sentimente vindicative faţă de sine sau faţă de alţii. Indivizii care au făcut ceva rău, care au sentimentul culpabilităţii se pot hotărî să se sinucidă pentru a se pedepsi astfel (de exemplu, sinuciderea-remuşcare poate să apară după comiterea unei crime). Adesea, altcineva (soţul/soţia, iubitul /iubita) este acuzat pentru gestul disperat şi “pedepsit” prin mesajul care rămâne;  sentimente de generozitate, ca atunci când sinucigaşul îşi donează cadavrul instituţiilor şcolare cu profil medical sau averea (dacă este bogat) unor instituţii sociale şi de binefacere;  sentimente suprarealiste trăite în momentul comiterii suicidului. Frustrarea care împinge individul la suicid poate da naştere unei stări paradoxale de calm, pe fundalul căreia să apară, spre exemplu, lipsa senzaţiei de durere în momentul tăierii venelor şi revenirea dorinţei de a trăi la vederea şi mirosul sângelui sau senzaţia de orgasm urmată de sentimentul eliberării şi de un somn adânc. În prezent, există controverse în legătură cu raportul dintre sinuciderea normală (raţională sau situaţională) şi cea patologică. (De exemplu, la tinerii sinucigaşi, tulburările mintale sau de personalitate severe sau medii sunt rare, marea majoritate a actelor lor suicidare fiind aparent rezultatul unor decizii conştiente,

raţionale (inclusiv în unele dizarmonii de personalitate sau psihoze)). Toţi specialiştii sunt însă de acord că, sindromul depresiv este cel care deschide uşa suicidului. Potrivit unor date statistice (C. Scripcaru, 1996), depresia – într-o formă mai gravă sau mai uşoară – este întâlnită în 60-70 % din cazurile de suicid, riscul fiind maxim în perioada sa de debut. Cu toate acestea, nu toate depresiile anulează în totalitate raţionamentul logic, gradul de conştientizare a situaţiei şi acţiunii şi capacitatea de premeditare a suicidului. Faptul că nu toţi depresivii se sinucid a dat naştere unor cercetări care au verificat ipoteză conform căreia “pacienţii depresivi care trăiesc sentimentul disperării şi neîncrederii în legătură cu viitorul tind să recurgă mai des la suicid”. Disperarea a fost măsurată prin scala lui Beck şi a colaboratorilor săi (Hopelessness Scale, 1974), care cuprinde itemi precum “Viitorul mi se pare vag şi nesigur”. Concluzia acestor studii a fost aceea că disperarea mediază relaţia dintre depresie şi intenţiile suicidare la indivizii cu tendinţe autodistructive. Depresia constituie prăbuşirea tonusului afectiv, decompensarea unei persoane fragile într-o situaţie traumatizantă. Ea este indicată de prezenţa următoarelor simptome: lipsa speranţei, deznădejdea, inhibiţia, tensiunea psihică, agitaţia, anxietatea, impulsivitatea. V.T. Dragomirescu (1976) a constatat frecvenţă maximă a tentativei de suicid şi a sinuciderii realizate cu conţinut psihopatologic în cazul indivizilor suferind de etilism cronic şi psihotici. V. Predescu şi colaboratorii săi (1983) arătau că, sinuciderile şi tentativele de suicid apar mai frecvent la următoarele categorii de bolnavi psihic: melancolici (2/3 din ei comit tentative şi 10% suicid), alcoolici, toxicomani, epileptici, psihopaţi etc. Gh. Scripcaru şi T. Pirozynski (1995) indică faptul că riscul de suicid poate fi clasificat pe grade: gradul I: la depresivi, gradul II: la toxicomani, gradul III: la bătrânii solitari, gardul IV: la bolnavii psihic şi gradul V: la cei cu tentative în antecedente. De asemenea, un risc sporit de suicid apare şi în mediul de detenţie. În fine, în cele 4063 de sinucideri înregistrate în judeţul Iaşi (C. Scripcaru, 1996), între 1982 şi 1993, boala psihică (în mod deosebit depresia) a apărut ca factor determinant al suicidului în 14,4% din cazuri. Există însă numeroase cazuri de suicid aparent normal, în care etichetarea psihologică şi psihiatrică nu s-a produs datorită “invizibilităţii” unei boli asimptomatice sau datorită fazei incipiente a bolii, în care suicidul apare ca prim simptom al ei. Din perspectiva psihiatrică a teoriei dezvoltării, L. Phillips şi E. Zigler (1961) au grupat simptomele care tind să apară concomitent şi subiecţii la care acestea sunt întâlnite (cu cel puţin două simptome înregistrate de medicii psihiatrii) în trei grupuri distincte, în funcţie orientarea rolului asumat. Primul grup indică orientarea împotriva propriei persoane şi cuprinde simptome precum: tentative de suicid, automutilări, insomnie, anorexie. Al doilea, indicând orientarea împotriva celorlalţi, include simptome ca: ameninţări cu violenţa, ingestia de băuturi, furt calificat, comportamente iraţionale etc. În fine, al treilea grup aparţine rolului de evitare a celorlalţi şi cuprinde următoarele simptome:

retragere, suspiciune, halucinaţii, apatie. Studiile lui Phillips şi Zigler au indicat faptul că, sinucigaşii - aparţinând grupului de simptome “orientate împotriva propriei persoane” au scorurile de competenţă socială premorbidă cele mai ridicate. Subiecţii aparţinând categoriei “orientare împotriva celorlalţi” au scoruri apropiate cu cei din categoria “evitarea celorlalţi”. Ideea că pacienţii aparţinând “orientării împotriva propriei persoane” au un statut mai ridicat din punctul de vedere al dezvoltării psihosociale decât cei care prezintă simptome din categoria “orientare împotriva celorlalţi” este susţinută şi de faptul că subiecţii cu tendinţe suicidare (care au ameninţat cu sinuciderea sau au avut deja tentative) au obţinut scoruri mai ridicate ale dezvoltării la testul Rorschach, comparativ cu cei care au comis sau doar au ameninţat cu comiterea de agresiuni (L. Phillips şi colab., 1968). De asemenea, autorii au obţinut o relaţie puternic semnificativă între competenţa socială premorbidă şi clasificarea simptomelor pe dimensiunile acţiune-gândire. Pacienţii mai puţin competenţi în plan social tind să manifeste simptome din sfera acţiunii, iar cei mai competenţi social, din planul gândirii. S-a constatat de asemenea că, în copilărie, simptomele orientate spre acţiune se asociază cu niveluri reduse de competenţă şcolară şi interpersonală şi că frecvenţa simptomelor de acţiune scade odată cu înaintarea în vârstă. Discordanţa dintre cele două clasificări ale simptomelor este uneori anulată de cei care susţin că subiecţii care manifestă simptome din planul acţiunii fac parte din “orientarea împotriva altora”, “evitarea celorlalţi” corelează cu simptomele în planul gândirii, iar “orientarea împotriva propriei persoane” are o poziţie intermediară. Oricum, studiile indică o mare congruenţă între perioada premorbidă şi cea patologică din viaţa subiecţilor. Indivizii cu tulburare de personalitate borderline recurg frecvent la gesturi, ameninţări şi comportamente suicidare. Suicidul complet survine în 8-10% din indivizii diagnosticaţi cu această tulburare, în special la cei care au concomitent tulburări afective ori tulburări legate de abuzul de substanţe. Riscul de suicid este maxim la începutul vârstei adulte, după care descreşte odată cu înaintarea în etate. În urma numeroaselor tentative de suicid la care recurg persoanele cu tulburarea borderline pot să rezulte handicapuri fizice care, mai departe, întreţin şi motivează conduita suicidară. În concluzie, în bolile psihice severe (implicând puternica destructurare a personalităţii) cauza determinantă a suicidului este determinismul ereditar direct, în timp ce, în celelalte cazuri (structurările dizarmonice, psihopatii, în mod deosebit în tulburarea de personalitate borderline, care apare frecvent concomitent cu alte tulburări de personalitate) cauza este o anumită fragilitate psihică, ce poate avea condiţionări ereditare asociate cele externe, ocazionale (o situaţie socială extrem de frustrantă). Chiar dacă există şi importanţi determinanţi exogeni, actul suicidului nu ar apărea ca unică soluţie la toate problemele individului dacă nu s-ar grefa pe o anumită patologie individuală, fie ea evidentă sau nu.

5. Etape şi indicatori ai actului suicidar

Dacă pentru a desemna actul suicidar reuşit se folosesc noţiunile de suicid sau sinucidere, pentru desemnarea actului echivoc sau cronic se foloseşte noţiunea de parasuicid (pseudosuicid sau quasi-siucid), pentru a desemna actul ratat se foloseşte conceptul de tentativă de suicid. În strânsă relaţie cu aceste noţiuni, se utilizează şi termenii de “idei suicidare” (ca reprezentări mintale prin care actul este pregătit) şi de “şantaj suicidar”, care vizează încercarea de a obţine, prin simularea sinuciderii, a anumitor avantaje (morale sau materiale) ce nu pot fi obţinute altfel. Conduita suicidară prezintă trei etape sau faze distincte: suicidaţia, suicidacţia şi traumatizaţia (V.T. Dragomirescu, 1976). Suicidaţia este faza de incubaţie, de punere a problemei morţii şi a necesităţii de a muri. Această etapă poate avea cauze patologice (fondul eredoconstituţional, diverse tulburări psihice) sau social-culturale (dezadaptarea socială, relativizarea normelor morale, scăderea sau creşterea coeziunii grupale etc.). Acestea conduc la formarea motivaţiei corespunzătoare pregătirii actului suicidar. Suicidacţia reprezintă faza de trecere la imaginile conflictuale abstracte, la decizia înfăptuirii sinuciderii şi pregătirea ei concretă (constând în căutarea mijloacelor şi metodelor autodistrugerii). Ea este întreţinută de diferite circumstanţe psihopatologice (etilismul cronic, narcomaniile, stările reactive, psihopatiile etc.), somatogene (infirmităţi, malformaţii congenitale, diferite boli somatice grave, incurabile precum cancerul sau SIDA) şi sociogene (prozelitism, văduvia, mediul conflictual familial, gelozia, adulterul, separarea sau divorţul, ratarea profesională, urmărirea penală etc.). Este momentul în care are loc explozia conduitei autodistructive. Traumatizaţia este faza de punere în practică a suicidului, urmat sau nu de moartea subiectului. În acest sens, importante sunt metodele folosite şi efectul acestora. Efectele pot fi specifice sau psihopatologice (suicidul realizat, tentativa de sinucidere, şantajul suicidar) şi nespecifice sau sociale (ca în cazul tipurilor de suicid: egoist, altruist sau anomic, menţionate de E. Durkheim). Printre indicatorii tentativei de suicid se află:  exteriorizarea prin semne uşoare, precum nevoia de a consulta un medic (în S.U.A., ¾ dintre sinucigaşi au consultat un medic în ultimele patru luni dinaintea comiterii actului);  exprimarea verbală deschisă a intenţiei de suicid (fie şi sub forma unei glume), pe care nimeni nu pare să o ia în serios;

 în cazul adolescenţilor, percepţia eşecului şcolar deşi, doar în 11% din cazuri tinerii sinucigaşi prezintă probleme şcolare serioase, arată J.P. Dworetzky (1985, p. 440));  retragerea din relaţiile sociale, deoarece nu se simt iubiţi în familie, sunt respinşi de prieteni sau datorită eşecului în relaţia intimă, sexuală;  instalarea sindromului presuicidar, caracterizat prin: întoarcerea spre sine, dezangajare, sentimentul de eşec, agonie morală, inhibarea agresivităţii, îngustarea câmpului conştiinţei, fuga de realitate, depersonalizare, visuri anxiogene, coşmaruri etc. Suicidul nu urmează imediat unei tentative, ci după o perioadă de latenţă de cca. 3-12 luni. Factorii lui predictivi diferă în funcţie de genul persoanei:  La bărbaţi: tentativele anterioare, alcoolismul, ingestia de alcool înainte de tentativă.  La femei: tentativele anterioare, decesul tatălui înainte de 10 ani, instabilitatea rezidenţei (4 schimbări în 5 ani), dezechilibrul caracterial, toxicomania, tratamentul psihiatric.

6. Criterii de clasificare şi tipuri de suicid realizat

a. După modul de desfăşurare şi consecinţe, putem vorbi de suicidul realizat (finalizat cu decesul persoanei) şi de tentativa de suicid reuşită, în care nu se urmăreşte suprimarea vieţii (care poate reprezenta, de pildă, un strigăt de ajutor sau o modalitate de şantaj). Suicidul realizat trebuie, mai departe, deosebit de suicidul realizat, dar nereuşit (în care persoana scapă cu viaţă, deşi nu şi-a dorit acest lucru), iar tentativa de suicid de tentativa eşuată, finalizată prin decesul persoanei. Suicidul se deosebeşte de tentativă, în mod paradoxal, nu atât prin finalizarea actului, cât mai ales prin conţinutul stărilor de conştiinţă. De asemenea, spre deosebire de suicid, tentativa pare, adesea, lipsită de înţelegerea sensului ireparabil al actului. b. În funcţie de numărul persoanelor, suicidul poate fi individual sau colectiv. Acesta din urmă ia frecvent forma protestului social sau politic (ca în cazul sinuciderii călugărilor budişti, care protestau împotriva regimului politic din Vietnamul de Sud) sau o formă rituală (pe fundalul sugestiei persuasive a unui lider religios, aşa cum s-a întâmplat în1994, în Elveţia cu membrii sectei “Ordinul Soarelui”).

c. În funcţie de scopul acţiunii autodistructive, J Baechler (1975) deosebeşte suicidul exhibiţionist (sau de şantaj), oblativ (sau de sacrificiu în favoarea unei valori superioare), escapist (sau de ieşire dintr-o situaţie insuportabilă, de refugiu în imaginar) şi ludic (ca joc cu riscul morţii şi ca probă de sine, mai frecvent la femei) şi de răzbunare (în scopul pedepsirii altcuiva). Alţi autori adaugă şi suicidul ordalic, ca probă a nevinovăţiei. d. În funcţie de starea de sănătate mintală a autorului, suicidul poate fi normal sau patologic. Suicidul normal este considerat raţional sau situaţional, indicatorii săi mai pregnanţi fiind: 1. capacitate a de a raţiona, 2. percepţia corectă a realităţii, 3. utilizarea informaţiilor acurate şi adecvate, 4. evaluarea corectă a dezavantajelor şi 5. compatibilitatea lui cu interesele fundamentale al subiectului. Cel patologic poate fi debutul sau efectul unei boli psihice şi poate să apară în psihoze, în structurările dizarmonice ale personalităţii, depresie, etilism etc. Într-o cercetare a Institutului medico-legal din Iaşi, citată de C. Scripcaru (1996), în 132 de cazuri investigate manifestările patologice apar în următoarele proporţii: 48 % în stări depresive, 12% în PMD, 11% în psihopatie 2% în schizofrenie. La fel, tentativele de sinucidere apar în bolile psihice în proporţie de 67% la bărbaţi şi de 33% la femei. e. În funcţie starea de sănătate sau boală a vieţii psihice a suicidarului şi de cauzalitatea endo- şi exogenă a actul sinuciderii (V.T. Dragomirescu, 1976), acesta din urmă poate fi: 1. nepatologic/exogen, determinat de factorii de ordin relaţional ce acţionează asupra individului sub forma presiunilor externe şi care determină schimbarea atitudinii lui faţă de realitate, faţă de ceilalţi şi faţă de norme şi valori. Persoana prezintă o rezistenţă scăzută la stres; ea se sinucide pentru se elibera de tensiunea insuportabilă. 2. patologic/endogen, determinat de prezenţa factorilor endogeni, care conduc la scăderea capacităţii de autoapărare a individului, la slăbirea instinctului său de autoconservare. f. G. Deshaies şi H. Ey a propus o tipologie a suicidului în forţele pulsionale care dau naştere actului suicidar:  sinuciderea emotiv-impulsivă, care răspunde unei modalităţi reactive psiho-organice frecvent întâlnite la adolescenţi, cu o vie şi explozivă emotivitate. În acest caz, suicidul este declanşat de acumularea unor traumatisme afective pe o perioadă lungă de timp;

 sinuciderea imaginară, în care subiectul imită un act exterior, pe care îl recreează imaginativ, pentru nevoile sale interioare dar, fără vreo legătură cu realitatea obiectivă;  sinuciderea pasională este rezultatul unei iubiri intense neîmpărtăşite în mod real sau doar astfel percepute, rezultatul geloziei etc.;  sinuciderea simulată, cu funcţie esenţială de şantajare a intimilor sau cunoştinţelor. g. E. Durkheim deosebeşte suicidul egoist şi opusul său altruist, suicidul anomic şi opusul său fatalist. Sinuciderea egoistă apare ca urmare a individualizării excesive, a scăderii gradului de coeziune socială şi al integrării indivizilor în comunitate (ca în cazul în mediilor protestante, a persoanelor văduve sau celibatare sau în perioadele de pace socială). Sinucigaşul egoist este caracterizat din punct de vedere psihologic prin depresia manifestată fie ca apatie melancolică, fie ca indiferenţă epicuriană. Sinuciderea altruistă rezultă din integrarea prea puternică a individului în grupurile particulare şi în societate (de exemplu, la eschimoşi, bătrânul devenit o povară pentru familie acceptă să moară în frig). Este ca şi cum societatea ar exercită o autoritate excesivă asupra individului, obligându-l să renunţe la propria sa persoană şi impunându-i, implicit, sacrificarea vieţii. Această formă de sinucidere este adesea activă, generoasă şi voluntară. În cazul sinuciderii anomice cauza este slăbirea şi chiar dispariţia unor norme sociale, aşa cum se întâmplă în perioadele de recesiune sau de dezvoltare economică rapidă, în general, în perioadele marilor schimbări sociale. În epocile sau sectoarele de activitate caracterizate prin continua efervescenţă oamenii îşi iau mai des viaţa (mai rar în agricultură, mai frecvent în industrie sau comerţ). Sinuciderea fatalistă este o formă a morţii voluntare apărute mai curând ca produs logic al clasificării realizate de Durkheim şi mai puţin din constarea ei empirică. Fiind opusul sinuciderii anomice, suicidul fatalist rezultă din excesul de constrângere externă sau interioară (de exemplu, a viitorului fără perspective, a inhibării pasiunilor şi nevoilor de către supraeul excesiv de autoritar etc.). Este vorba de sinuciderea soţilor prea tineri, a soţiei fără copii. Într-o altă clasificare, H. Ey, deosebea suicidul adevărat (în care subiectul alege moartea deşi ar putea să trăiască), de falsul suicid (care poate fi accidental, eutanasic, din constrângere, etic etc.) De asemenea, se face distincţie între suicidul premeditat al individului normal sau ruminat al structurilor ciclotimdepresive şi suicidul impulsiv sau brutal al structurilor dizarmonice de

personalitate; între suicidul preventiv ( de evitare a unei pedepse)şi cel curativ (în scopul eliberării de boală); între suicidul activ (voluntar şi imediat), pasiv (al toxicomanilor, sectanţilor etc.) şi mixt (decizie personală este susţinută de anturaj). Evident că numărul criteriilor şi a tipurilor de suicid este mult mai mare, demersul nostru fiind obligatoriu selectiv şi limitat. 7. Frecvenţa şi variabilele actului suicidar Statisticile OMS indică suicidul ca fiind una din cauzele importante ale decesului la grupa de vârstă de 15-45 de ani. În Europa suicidul reprezintă a 510 cauză a deceselor, la persoanele de peste 14 ani. Raportul dintre tentativele de suicid-sinucidere realizată este de 10 la 1 (I. Cucu, 1983, p.122). Se ştie că, suicidul este mai frecvent în Europa de Nord decât în sud, mai frecvent în ţările protestante decât în cele catolice, mai frecvent în ţările dezvoltate economic decât în cele slab dezvoltate, mai frecvent în perioadele de pace şi în timpul crizelor economice decât în cele de război. Variabila vârstei. Deşi riscul de suicid creşte odată cu vârsta (de la 14-15 ani la 65 de ani), există două mari vârfuri ale creşteri lui: la adolescenţi şi la vârsta a treia. Raportul dintre numărul sinuciderilor în adolescenţă şi la vârsta a treia este de 1/3 (C. Păunescu, 1994, p.68). În ultimele decenii, s-a înregistrat o creşterea mai accentuată a numărului de sinucideri la tineri. Pe grupe de vârstă, tentativele de suicid predomină între 15 şi 30 de ani. Deşi gândul autodistrugerii este contrar naturii copilului, totuşi, după unele pedepse sau de teama lor, când nu se simte iubit sau valorizat pot să apară reverii asupra morţii. Insuccesele şcolare, atitudinile parentale rigide, conduitele autoritare excesive, doliul, sau panica în familie pot determina copilul să recurgă la suicid. Totuşi, atunci când apare sub vârsta de 10-14 ani, suicidul este mai curând aleator, involuntar, iraţional, insuficient sau formal motivat. La isterici şi oligofreni, suicidul poate fi utilizat ca mijloc de şantaj asupra părinţilor, sinucideri la copii în care motivul de “a face în ciudă părinţilor” fiind rare (V. Predescu, St. Milea şi I. Vianu, 1976). Adolescenţa reprezintă un stadiu de dezvoltare dificil, în care forţele pulsionale puternice se confruntă cu exigenţele morale. Perturbarea echilibrului psihic se pate datora transformărilor hormonale ale pubertăţii, dar mai ales, debutului unei forme de patologie psihică. Dacă adolescenţii cu tentative de suicid prezintă o conduită aparent în limitele normalităţi, acest lucru se datorează faptului că trăsăturile lor patologice sunt nestructurate, izolate şi, deci, imposibil de identificat clinic. Aproape întotdeauna sunt prezente tulburări de comportament şi de caracter, reacţii depresive, nevrotice, de hipersensibilitate etc. Adolescentul sinucigaş trăieşte într-un mediu psihosocial grav perturbat, care contribuie la apariţia şi amplificarea sentimentului de insecuritate afectiv-relaţională. Cei mai

mulţi sinucigaşi nu au familie sau trăiesc într-un climat familial conflictual, sunt respinşi de unul din părinţi sau de amândoi. Acestora li se adaugă precocitatea şi eşecul relaţiilor sexuale, eşecul şcolar, devalorizarea prin eşec, mediul şcolar excesiv de competiţional etc. Sinuciderile la adulţi şi vârstnici au mai ales cauze biologice, patru din cinci sinucigaşi suferind de pe urma unei boli, în ierarhia acestora bolile metale aflându-se pe ultimul loc. Ca urmare a suferinţei somatice îndelungate apare o intensitate extraordinară a depresiei, care poate da naştere suicidului eutanasic. Dacă sinucigaşii preferă, în general, mijloacele blânde, cu efecte vitale nesigure, în cazul suferinzilor cronici vârstnici modalitatea de realizare a actului este violentă, construită şi premeditată îndelung, obsesiv şi disimulat. Doar 10 % dintre sinucigaşii adulţi sunt sănătoşi organic sau mintal (I. Cucu, 1983). Lipsa protecţiei sociale a bătrânilor, lipsurile materiale, sentimentul de inutilitate şi abandon total, singurătatea, văduvia, traumele emoţionale sunt câteva dintre variabilele care determină creşterea numărului de sinucideri la persoanele de vârsta a treia. La acestea se adaugă modificărilor psihopatologice care afectează personalitatea bătrânilor:  stările maniacale presenile, caracterizate prin agitaţii nocturne, confuzie mintală, halucinaţii vizuale şi auditive, deliruri care se pot finaliza cu autosuprimarea;  psihozele delirante cronice, dominate de stările delirante sistematizate (vizual, cenestezic şi genital, cel mai adesea) şi delirul de frustraţie materială, de furt, deposedări abuzive etc.;  stările paranoice de involuţie, în care locul automatismelor mintale, ideilor de persecuţie etc.

principal

revine

Variabila sexului. Incidenţa tentativei de suicid este mai mare la femei (77% din cazuri), la toate grupele de vârstă, în timp ce suicidul realizat este mai frecvent la bărbaţi (56% din cazuri), situaţie confirmată, de regulă, la vârsta adultă (T. Pirozynski. V. Chiriţă şi P. Boişteanu, 1991, p.126). Gh. Grecu consta predominarea suicidului realizat la bărbaţi (74%), comparativ cu femeile (25%), iar I. Nandriş arăta că din 100 de sinucideri, 30 apar la femei şi 70 la bărbaţi (apud C. Scripcaru, 1996). Ca modalităţi de suicid, bărbaţii recurg mai frecvent la mijloace dure (spânzurare), iar femeile la mijloace benigne, cu scopul de a realiza o moarte mai uşoară (spre exemplu, cu ajutorul substanţelor toxice). De asemenea, riscul suicidului creşte la femei treptat, până la vârsta de 50 de ani, după care începe să scadă. La bărbaţi, acest risc creşte constant, mai ales după vârsta de 60 de ani.

Variabila stării civile. Un factor care diminuează riscul de sinucidere este mariajul, la care se adaugă existenţa copiilor. La ambele sexe, cele mai numeroase sinucideri se înregistrează la celibatari, divorţaţi, văduvi şi, pe ultimul loc, persoanele căsătorite. Divorţul şi celibatul fac ca suicidul să fie de 6 ori mai frecvent decât în populaţia generală, iar văduvia face ca suicidul să fie de 4 ori mai frecvent (C. Scripcaru, 1996). De asemenea, aproape 50% la sută dintre sinucigaşi nu au nici un copil, iar scăderea natalităţii din ultimele decenii a fost însoţită de creşterea numărului sinuciderilor. Incidenţa suicidului variază invers proporţional cu stabilitatea şi durabilitatea relaţiilor sociale (inclusiv a celor intime), cum afirmase J. P. Gibbs (1958). Variabila statutului socio-profesional. Relaţia suicid-categorie profesională este direct proporţională: numărul sinuciderilor creşte odată cu statutul profesional. Suicidul apare, astfel, mai rar în păturile populare, la muncitorii agricoli şi industriali. De pildă, M. Terbancea şi colaboratorii săi (1979) menţionau că suicidul apare doar în 18, 8% din cazuri la muncitori. Faptul că suicidul apare mai rar la săraci este pus pe seama faptului că lipsurile ar menţine mai puternic instinctul de conservare. În Europa, numărul cel mai mare al sinuciderilor se înregistrează printre intelectuali şi mai ales printre medici (care cunosc modalităţile practice mai puţin dureroase de realizare a unui suicid şi care au acces la substanţele/instrumentele necesare). Lucrările mai recente (de pildă C. Scripcaru, 1996) sugerează, totuşi, faptul că ocupaţia sinucigaşilor nu relevă diferenţe semnificative, putându-se observa doar faptul că cei angajaţi profesional se sinucid mai des decât cei neangajaţi profesional. Suicidul creşte odată cu riscul de şomajul şi de pauperizare. Altfel spus, nu starea economică precară sporeşte rata suicidului, ci pierderea sau teama pentru pierderea unui statut economic înalt, asociată trecerii de la bogăţia relativă la sărăcie (G. Ionescu, 1985). Variabila mediului de rezidenţă: rural/urban. Această variabilă pare să contrazică observaţiile anterioare, deoarece suicidul realizat este mai frecvent în mediul rural, decât în cel urban. Tentativa de suicid este, însă, mai frecventă în mediul urban, unde prezenţa echipajelor medicale şi a mijloacelor tehnice mai numerose şi mai performante poate transforma mai uşor suicidul realizat întrunul eşuat. Variabila regiunii geografice. Cele mai multe sinucideri se înregistrează în Transilvania (15 sinucideri la suta de mii de locuitori), apoi în Banat (9,5-15 la suta de mii de locuitori) şi mai puţine în Moldova (6-9,5 la suta de mii de locuitori) şi în sudul ţării, de doar 6 sinucideri la suta de mii de locuitori (M. Terbancea şi colab., 1979). Variabila meteorologică. Starea vremii, presiunea atmosferică, temperatura, perioada din zi, anotimpul sunt factori adeseori corelaţi suicidului. Suicidul tinde să crească odată cu scăderea presiunii barometrice, cu creşterea temperaturii

înregistrată vara (Şt. Nica-Udangiu şi Lidia Nica-Udangiu, 1982; V Predescu şi colab. 1983). Alte studii au indicat că incidenţa sinuciderilor creşte toamna, perioada instalării depresiilor majore, în care presiunea atmosferică scade. Contrar deducţiilor logice, o incidenţă medie uşor crescută se înregistrează primăvara. Statisticile au scopul principal de a informa asupra fenomenului suicidar. Ele nu sunt utile însă pentru a înţelege motivele individuale ale sinuciderii.

8. Semnificaţiile actului suicidar

Analiza motivaţiei declanşatoare a acţiunilor sinucigaşe necesită analiza documentelor lăsate de sinucigaşi: bilete, scrisori, jurnale etc. Trebuie să facem însă o distincţie clară între semnificaţiile reale, atribuite de sinucigaş gestului propriu şi semnificaţiile atribuite actului de către ceilalţi (impresiile intimilor şi cunoscuţilor, stereotipuri publicului, ca şi opiniile cercetătorilor fenomenului suicidar), studiate prin intermediul anchetei. Suicidul este considerat a fi un mod de exprimare, un limbaj ratat sau un scurt circuit în comunicare. Jack Douglas (1967) aprecia că sinucigaşii utilizează mai multe modele de semnificaţii sociale (pe care le-au construit fie în mod individual, fie în relaţie cu alţii), după cum urmează: 1. sinuciderea ca mijloc de transpunere a sufletului din lumea prezentă în

altă lume. Sinucigaşii care folosesc această motivaţie doresc să moară ca să poată “trăi” veşnic, în lumea lui Dumnezeu; 2. suicidul ca mijloc de transmutare a identităţii reale a persoanei în lumea

prezentă sau în altă lume. Sinucigaşul încercă să demonstreze că este altfel decât a fost perceput şi că plăteşte prin actul său greşelile făcute; 3. sinuciderea poate servi ca mijloc de dobândire a compătimirii celorlalţi,

de atragere a sentimentelor de simpatie, compasiune şi milă şi pe care sinucigaşul le trăieşte faţă de propria lui persoană; 4. actul suicidar poate avea semnificaţia culpabilizării altora pentru

autosuprimarea vieţii, suicidul servind ca mijloc de răzbunare; 5. sinuciderea poate servi ca mijloc distinct de evaziune din câmpul

responsabilităţilor personale şi sociale. Această semnificaţie apare la persoanele măcinate de sentimentul inutilităţii şi dezgustului faţă de viaţă; 6. suicidul poate să urmeze unor fapte imorale sau penale (omucideri, fraude

delapidări etc.), care aruncă asupra sinucigaşului blamul ruşinii şi

vinovăţiei. Steckel apunea că nimeni nu se sinucide dacă nu a dorit moartea cuiva. Acestor semnificaţii li se adaugă, în cazul persoanelor în vârstă cu boli somatice cronice, aceea a incompatibilităţii între existenţa persoanei şi suferinţa somatică sau prognosticul ei. Procedeele de sinucidere sunt numeroase: cu arme de foc, medicamente, gaz metan, frânghia (în cazul spânzurării), accidente rutiere, comportamente “eroice” în timp de război etc. Dar, nu orice conduită suicidară dă naştere unui act ireversibil. Adesea tinerii (mai mult decât bătrânii ) şi femeile (mai mult decât bărbaţii) doresc doar schimbarea vieţii lor sau a atitudinii celor din jur. În acest sens, A. Malraux afirma că “nu ne sinucidem decât ca să putem exista”, sinucigaşul sperând, de regulă, măcar inconştient, la salvarea venită de la ceilalţi. De aceea, semnificaţiile tentativei de sinucidere (scria Ammar, citat de I. Cucu, 1983) pot fi parţial diferite de cele ale suprimării efective a vieţii: 1. tentativa de suicid are semnificaţie unui strigăt de ajutor; 2. tentativa de sinucidere are o semnificaţie catastrofică, de indicator al unei

situaţii sociale şi/sau emoţionale insuportabile; 3. tentativa de suicid serveşte drept mijloc de şantaj a unei persoane, pentru

a o culpabiliza; 4. semnificaţie unei conduite de evaziune, de fugă dintr-o situaţie; 5. semnificaţie unui act ordalic în cadrul căruia, în funcţie de judecata lui

Dumnezeu, individul poate evolua fie spre viaţă fie spre moarte. Semnificaţiile atribuite de ceilalţi actului suicidar diferă, adesea, de semnificaţiile pe care sinucigaşii le atribuie actului autosuprimării vieţii. Publicul larg operează cu o serie de stereotipuri eronate cu privire la sinucidere. Câteva dintre cele mai frecvente idei şi credinţe false cu privire suicid ale publicului american, extrase din opera unora dintre cei mai importanţi cercetători ai fenomenului suicidar, Jack P. Gibbs (1968), Edwin Shneidman (1985) şi Norman Farberow (1987), în paralel cu faptele reale, sunt următoarele:

FALS

CORECT

1. Suicidul survine brusc, fără nici un 1. Indivizii suicidari oferă numeroase semn. semnale (80% dintre ei au discutat, într-o anumită măsură, intenţia lor cu cineva). 2. Cei ce vorbesc despre suicid, nu-şi

iau viaţa.

2. Mulţi dintre cei care au vorbit de intenţia lor ajung să o pună în practică.

3. Cei care se sinucid îşi doresc efectiv 3. Cei care se sinucid au o diversitate de să moară. motive şi o stare ambivalentă faţă de actul la care au recurs. 4. Odată ce a exista o tentativă de 4. Tendinţele suicidare persistă suicid, ea va persista în timp. perioade limitate de timp. 5. Femeile se sinucid mai des decât bărbaţii deoarece sunt mai dependente.

pe

5. Rata suicidului este, în general, mai ridicată la bărbaţi.

6. Sinuciderea este mai frecventă la 6. Persoanele în vârstă se sinucid cu o mai mare frecvenţă, comparativ cu tineri, datorită stresului mare şi tinerii. nesiguranţei resimţite. 7. Doar la grupa de vârstă a tinerilor afirmaţia este valabilă (în S.U.A.). Pe ansamblu, rata suicidului este mai mare la caucazieni. 8. Suicidul apare aproape exclusiv la cei foarte bogaţi sau foarte săraci. 8. Suicidul apare proporţional în toate categoriile economice ale societăţii. 7. Negrii se sinucid mai des decât albii.

9. Scriitorii şi artiştii prezintă cele mai 9. Medicii şi ofiţerii de poliţie în S.U.A, iar în Europa, intelectualii (medicii, ridicate rate ale sinuciderii deoarece în mod deosebit) prezintă cele mai sunt “destul de nebuni să facă acest ridicate rate ale sinuciderii; ei au lucru”. acces la mijloacele letale şi munca lor implică un nivel ridicat al frustrării. 10.Există şi persoane normale din punct de vedere psihic care recurg la suicid 10.Virtual, toţi indivizii care recurg la (de exemplu, o persoană în vârstă suicid sunt bolnavi psihic sau care nu doreşte să devină o pavară depresivi. pentru cei tineri). Nu toate persoanele care se sinucid sunt depresive. 11.Riscul suicidului este mai mare în stadiul iniţial al revenirii din depresia profundă. 11.Odată ce o persoană începe să-şi 12.Nu există evidenţe clare ale rolului

revină din depresie, riscul de suicid dispare.

unor factori genetici.

12.Tendinţele suicidare sunt transmise 13.Suicidul apare în aproape toate ereditar sau moştenite din familie. culturile şi societăţile. 13.Suicidul nu apare în culturile 14.Suicidul ritual este rar în Japonia primitive. modernă; cea mai frecventă metodă 14.Suicidul ritual este foarte frecvent în este supradoza cu barbiturice. Japonia. 15.Cele mai multe sinucideri se înregistrează vara (în iunie şi iulie) datorită căldurii şi activităţii mai 15.Majoritatea oamenilor se sinucid intense în perioada în care ziua este iarna, care este anotimpul cel mai mai mare. depresiv.

Datorită ambiguităţii actului suicidar, însăşi cercetătorii domeniului au întâmpinat dificultăţi în: deosebirea tentativei de suicid de suicidul nereuşit, în stabilirea factorilor de predicţie ai sinuciderii şi în conceperea unei prevenţii eficiente.

9. Măsurile profilactice

În ultimele patru decenii, în întregul continent european, s-au înmulţite centrele de prevenţie a suicidului şi liniile telefonice, axate pe prevenţia în criză, adică pe eliberarea tensiunii, înlăturarea sentimentului de înstrăinare, de excludere, în scopul redării încrederii şi speranţei în viaţă. Măsurile profilactice sunt însă mult mai numeroase, ele incluzând măsurile preventive primare, secundare şi terţiare. Profilaxia primară a suicidului vizează acţiunile realizate în direcţia igienei mintale şi sociale, constând în îmbunătăţirea condiţiilor şi a nivelului de trai, diminuarea sărăciei, favorizarea comunicării interumane, crearea condiţiilor adecvate dezvoltării personalităţii, diminuarea influenţei factorilor de risc, terapia la timp a depresiei etc. Atunci când o persoană vorbeşte despre suicid, ea trebuie luată în serios. Dealtfel, cele mai multe semnale ale suicidul sunt verbale: “8 din 10 suicidari previn în termeni clari , în legătură cu intenţia lor” (H.L. Resnik, 1980; G. Ionescu, 1985). Afirmaţiile de tipul: “Nu mai vreau să trăiesc!” sau “Sunt o pacoste pentru toată lumea, aşa că, mai bine ar fi să termin cu toate!” trebuie considerate drept simptomatice. Se pare că, mai ales medicii care au o specializare diferită de psihiatrie tind să minimalizeze afirmaţiile care

indică recurgerea la suicid, potrivit falsei credinţe conform căreia “cei care vorbesc despre acest lucru nu trec şi la fapte”. Pentru profilaxia secundară şi terţiară este nevoie de organizarea unor instituţii, centre şi servicii specifice, cu program permanent şi accesibil, de personal calificat, de colaborarea în cadrul unei echipe de specialişti. În profilaxia secundară se urmăreşte intervenţia în situaţii de criză, ţinându-se seama, pe de o parte, de cele două categorii ale comportamentului suicidar: tentativa de suicid (reuşită) şi suicidul realizat (nereuşit), de motivaţia şi semnificaţia lor pentru subiect, de conţinutul diferit al stărilor de conştiinţă, iar pe de altă parte de conţinutul cauzelor determinante. De asemenea, în munca de prevenţie eficientă a suicidului de mare importanţă este identificarea indiciilor comportamentului suicidar, a factorilor săi predictivi. În unităţile sanitare specializate persoanele cu tentativă de sinucidere sunt internate involuntar, în condiţii care împiedice punerea în aplicare a intenţiilor suicidare. Programele terapeutice au fost dezvoltate în funcţie de gradul de risc ridicat, mediu sau scăzut al subiectului. În prima etapă a oricărui program, ancheta medicală sau psihologică urmăreşte evidenţierea antecedentelor familiale, a carenţelor parentale, a conduitei din adolescenţă, descoperirea conflictelor intrapsihice, a tentativelor de suicid etc. În funcţie de toate aceste elemente şi caracteristici, specialiştii pot lua măsuri diferenţiate în scopul prevenirii suicidului şi a mobilizării resurselor subiectului prin terapia, asistenţa şi reabilitarea adecvată a personalităţii cu pulsiuni suicidare. Adeseori, pacientul detaşat afectiv de ambianţă şi desolidarizat de grupul social nu este dispus să discute deschis despre actul său sinucigaş, complăcându-se în schimburi verbale convenţionale sau impersonale sau recurgând la disimularea acţiunii viitoare în relaţia sa cu terapeutul. Atunci când este vorba de traume majore, se consideră că abordarea directă a problemei echivalează cu “a pune sare pe rană”, ceea ce nu ar face decât să sporească durerea şi să accentueze ideile autolitice. Terapeutul nu trebuie să însă să evite sistematic punerea unor întrebări directe referitoare la sinuciderea ratată. În plus, şantajul suicidar sau veleitatea suicidară trebuie luate în serios deoarece, chiar dacă exclud motivaţia omorului de sine, ele pot da naştere tentativelor , inclusiv celor eşuate. În fine, profilaxia terţiară vizează postvenţia sau “custodia” persoanei. Persoanele care au avut o tentativă de sinucidere ar trebui să urmeze o formă de psihoterapie, în mod obligatoriu, să fie luate în evidenţă şi supravegheate pe termen lung de o echipă de specialişti (formată din medici, psihologi şi asistenţi sociali). Prin urmare, activitatea profilactică depinde de interesul comunităţii faţă de suicid, dar şi de nivelul general al dezvoltării sale socio-economice.

Dissertori şi Piazza (apud I. Cucu, 1983) subliniaza că lupta contra suicidului trebuie să cuprindă următoarele aspecte:  Terapia la timp a depresiei şi a tendinţelor de evadare în imaginar, concomitent cu ameliorarea condiţiilor de viaţă, economice şi profesionale ale subiecţilor;  Evitarea apologiei manifestărilor agresive şi a suicidului sau a prezentării excesive a unor cazuri reale în mass-media sau în film şi artă. Se ştie că apariţia romanului lui Goethe, “Suferinţele tânărului Werther”, a condus la o “epidemie” de sinucideri la tineri şi adolescenţi;  Evitarea izolării sociale a unor categorii de indivizi şi a insuficienţei controlului primar;  Acţiunile politice şi legislative prin care să fie diminuată starea de anomie;  Lupta instituţionalizată împotriva suicidului, prin participarea unui număr mare de specialişti: medici, psihologi, psihiatrii, asistenţi sociali, pedagogi etc. Ea implică înfiinţarea unor servicii şi organizaţii pentru prevenirea suicidului, a serviciilor telefonice de discuţie, a clinicilor speciale şi conceperea unor companii publicitare şi a programelor speciale pentru prevenirea şi reducerea numărului tentativelor de suicid. Incidenţa în continuare ridicată a suicidului sugerează ineficienţa măsurilor de profilaxie, eşecul sau insuficienţa măsurilor politice, sociale şi medicale, caracterul sumar şi superficial al examinării subiectului care a trecut prin experienţa unei tentative sau a suicidului ratat.

Cersetorul - personalitate devianta si delincventa Numerosi sociologi, psihologi si antropologi au evidentiat in studiile lor influenta culturii asupra calificarii comportamentelor ca fiind deviante sau marginale, accentuand asupra ideii ca toate criteriile de etichetare a normalitatii si anormalitatii sunt relative. Din acest punct de vedere ceea ce apare deviant pentru o anumita cultura, intr-o alta cultura poate fi considerat un fenomen normal. In orice societate exista tabuuri, interdictii si comportamente prohibite, care in alte societati sunt admise sau tolerate. Spre exemplu, in cazul fenomenului de cersit, in societatiile arhaice acest lucru era tolerat, poate chiar protejat de catre Biserica Catolica. Cu timpul a inceput sa se interzica in multe societati, fiind vazut ca o problema sociala, ca un act deviant. Dintr-o perspectiva a moralitatii, nici o comunitate, societate nu are restrictii majore privind cersitul, intrucat cersetorii sunt adesea etichetati ca fiind saraci, neputinciosi. Comportamentul cersetorului, actul in sine de a cersi, intra in sfera deviantei pentru ca poate decurge si la alte comportamente (violenta, agresivitate fizica/verbala, furtul, consumul de droguri, consumul excesiv de alcool si, implicit, tulburarea linistii publice, intimidarea trecatorilor, agresarea lor etc). Aceste tipuri de comportamente pot fi produse ale „incapacitatii functionale a individului, datorita unor deviatii fizico-logice” (Radulescu, 1991) care ii acorda acestuia privilegii speciale, cum ar fi posibilitatea de a fi scutit de la indeplinirea unor roluri sociale. Adesea intalnim cersetori care sufera de diferite dizabilitati fizice, senzoriale si/sau mentale, considerate ca si incapacitati functionale care ii impiedica pe acestia sa-si indeplineasca anumite roluri sociale, importante atat pentru ei cat si pentru societatea in care traiesc. Ei sunt scutiti de munca, in general fiind intretinuti prin ajutorul populatiei active. De multe ori, cersetorii, si nu numai, recurg la acte deviante datorita faptului ca se simt frustrati (Ammann, 2000). Adeseori, cresterea decalajelor intre nivelul aspiratiilor si mijloacelor legate, permise, de a le satisface, de care dispun unii indivizi conduce la aparitia frecventa a unor sentimente de frustrare si, implicit, la tendinte constante de devianta, violenta si agresivitate. Cersetorii pot fi astfel intelesi drept indivizi frustrati afectiv si „handicapati” social, ale caror norme si valori cu caracter „marginal” sunt diametral opuse normelor legale si permise, devenind astfel baza unor actiuni antisociale, ilicite si desigur deviante. Ca orice alt individ, cersetorul creste si se dezvolta intr-un anumit mediu social, internalizand si interiorizand anumite valori specifice mediului din care provine. Modelata de exigente sociale si de imperative axiologico-normative, personalitatea cersetorului e determinata de societate. Totusi, in pofida configuratiei ei sociale de baza, orice personalitate are o structura individuala care se opune generalizarii. Numai asa se poate explica de ce unii cersetori, care

cresc in aceleasi conditii sociale, si care au acelasi model cultural-normativ ca reper, sunt mai inclinati spre savarsirea unor acte de devianta. Poate fi vorba si de o socializare negativa („socializarea are o directie contrara cu cerintele sociale dominante, dar conforma cu cerintele unor grupuri periferice sau subculturi”- Radulescu, 1991). Cu alte cuvinte, daca copilul daca o vede pe mama lui ca cerseste, el tinde sa asimileze valori incorecte despre ideea de munca, iar daca o vede ca fura sau vorbeste urat cu cei din jur, el tinde sa urmeaze exemplul dat de mama lui intrucat considera ca atitudinea si comportamenul mamei intra in sfera normalitatii. In ceea ce priveste actul de cersit, in cazul in care copilul este trimis sa cerseasca de mic, in momentul in care va creste si va avea si el copii, nu va ezita sa-i trimita si pe acestia la cersit intrucat ideea cersitului face parte din ceea ce considera el ca este ”normal”, si mai face parte din comportamentele , atitudinile si valorile pe care le-a interiorizat cand a fost mic. In opinia mea, toate aceste lucruri sunt o reproducere in lant a deviantei. Cersetorul este de asemenea o personalitate delincventa, care incalca normele de natura juridica, se opune normativului penal si recurge la un moment dat la violarea normelor de orice natura ar fi ele. Pe langa acest lucru, cersetorul tinde sa incalce si norme morale, norme care ii orienteaza pe indivizi cum sa se comporte in diferite situatii de interactiune sociala, sau incalca pana si norme tacite (neexplicite) care prescriu, de exemplu, cum trebuie sa vorbeasca, sa se imbrace sau sa reactioneze intr-o anumita situatie. Totusi cersetorii se ghideaza dupa propriul lor set de norme morale si tacite. De cele mai multe ori atunci cand intra in interactiune cu potentialii „donatori” cersindu-le si atunci cand li se refuza sa li se ofere ajutor, respectiv de cele mai multe ori bani, ei tind sa reactioneze negativ, intr-un mod violent, sau chiar agresiv, ceea ce reflecta cultura detinuta si educatia lor. Incalcare normelor morale si tacite poate atrage dupa sine aprecieri de genul: imoral, necinstit, bizar, irational, anormal etc., in functie de repertoriul de evaluari ale societatii. In ansamblu, fenomenul de cersit este considerat o problema sociala ce isi are radacinile intr-un comportament „problema”, comportament ce tulbura echilibriul functional al sistemului social, adica provoaca disfunctii. Cersitul este o problema sociala, insa spre deosebire de alte fenomene care apar intolerabile pentru orice societate contemporana si care ameninta stabilitatea ei (crima, delincventa, consumul de droguri, divortul, somajul etc.), el este totusi un fenomen tolerat inca din antichitate. Dincolo de continutul si semnificatia acestor conceptii, fenomenul de devianta reprezinta o realitate, chiar si in cadrul celor care cersesc, numarul lor fiind tot mai mare, o realitate de care trebuie sa se tina cont in orice societate, iar masurile punitive trebuie sa fie in stransa legatura cu gradul de periculozitate al

comportamentulor cersetorilor si cu toleranta normelor morale si juridice fata de ele. Agresivitatea, mecanism de aparare in relatiile sociale ale cersetorului Talcott Parsons spune despre agresivitate ca este o forma a deviantei, o „forma” activa in cadrul careia „controlul social se va realiza prin suportare” (Parsons apud Morandau, 2007). Definitiile date agresivitatii sunt variate si uneori contradictorii. In literatura de specialitate, agresivitatea este definita ca fiind „comportamentul verbal sau actional, ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea si chiar suprimarea fizica a celorlalti” (Zamfir si Vlasceanu, 1993). Agresivitatea se poate intalni atat la animale cat si la oameni, iar in ceea ce priveste omul, se pot identifica mai multe cauze ale acestui tip de comportament, precum: furia, auto-apararea, aplicarea pedepselor si violenta manifestata in scopuri coercitive, agresivitatea putand sa se manifeste atat verbal cat si fizic. (Russell, 2001). Una din caracteristicile comportamentale ale cersetorilor sau grupurilor de cersetori este agresivitatea, atat verbala cat si fizica. In incercarea de a explica comportamentul agresiv al cersetorilor, ne vom raporta la doua contexte sociale in care cersetorul se poate regasi: familia (in care modelul agresiv este dominant) si strada (mediu prin excelenta agresiv in care cersetorul foloseste agresivitatea ca mecanisc de aparare in relatiile cu ceilalti). In ambele medii ierarhia este dictata de forta fizica si experienta violentei (Sima, 2003). Pentru inceput, familia ca si factor de socializare poate fi responsabila de comportamentele agresive ale indivizilor care cersesc, preluate de acestia prin influenta si imitatie. Un copil crescut intr-o ambianta familiala conflictuala, in care forta si violenta reprezinta principalele solutii in rezolvarea problemelor, va capata predispozitia de a practica ceea ce a vazut si auzit. Potrivit lui Bandura, achizitionarea comportamentului agresiv depinde de ceea ce indivizii observa in jurul lor. (Bandura apud Russell, 2001). In urma interiorizarii unui anumit stil comportamental, cersetorii agresivi pot dezvolta tactici si strategii comportamentale noi, oferind, la randul lor, noi patternuri de conduita celor cu care vin in contact sau cu cel care se afla in relatie. Prin observarea comportamentului sau de catre altii, un cersetor poate contribui la propagarea in lant a violentei sau delincventei. In cel de-al doilea context, cel al strazii, individul ajuns recent in strada, are trei nevoi imediate : hrana, adapost si prieteni. Pentru a obtine hrana, el este nevoit sa cerseasca, sa fure sau sa gaseasca rapid mijloace de a castiga bani, maturand, lucrand pentru diversi comercianti, spaland parbrize, facand diferite munci necalificate, de „low-status” etc. Unii adulti si tineri exploateaza si corup copiii strazii, folosindu-i la cersit (Alexandrescu, 2003, p.6), punandu-i sa fure sau sa se prostitueze. Agresivitatea cersetorului in contextul strazii, mediu adesea

folosit pentru activitatea de cersit, tinde sa ia doua forme. Identificam astfel un comportament agresiv in relatia cu ceilalti cersetori si in relatia cu trecatorii. In primul tip de relatie, cersetorul care traieste in strada este pus in situatia de a alege una dintre urmatoarele alternative: fie traieste singur, izolat de ceilalti care traiesc in strada ca el, fie se integreaza intr-un grup in care va invata sa accepte agresivitatea celorlalti, sau pe masura trecerii timpului, va invata sa se impuna, astfel sa se apere de agresivitatea altora (Sima, 2003). In cea de-a doua relatie, atat trecatorii, cat si cersetorii pot fi agresivi unii cu altii. De cele mai multe ori oamenii sunt agresivi cu cei care cersesc atunci cand adopta o atitudine respingatoare ce se poate transforma in agresivitate verbala. Tot la nivelul acestei relatii, nu este exclus ca atunci cand trecatorii refuza sa le doneze, cersetorii sa prezinte un anumit grad de agresivitate.. Atat in contextul primului tip de relatie, cat si la nivelul celui de-al doilea, cersetorul tinde sa-si manifeste latura agresiva ca instrument de lupta pentru resurse (lupta pentru supravietuire), dar si ca efect al mentinerii sentimentului de securitate.

COMPORTAMENTUL SEXUAL DEVIANT 1. Generalitati Experientele sexuale fac parte dintr-o viata echilibrata. Dar daca apare o dorinta neobisnuita pentru sex si preocuparea pentru acest lucru este atat de mare incat sanatatea, serviciul, relatiile si alte parti ale vietii sunt afectate, s-ar putea sa fie vorba de un comportament sexual deviant. Comportamentul sexual deviant este uneori numit hipersexualitate, nimfomanie sau erotomania. Altii il numesc dependenta de sex – comparand starea de bine pe care o ofera activitatea sexuala cu cea oferita de alcool, droguri sau dependenta de jocuri de noroc. Dar comportamentul sexual deviant este considerat o problema de control a impulsului – o dereglare in urma careia nu se poate rezista tentatiei de a face ceva care dauneaza persoanei in cauza sau altor persoane. Comportamentul sexual deviant, este un comportament normal, care creeaza placere si care e dus la extrem. Nu are asa mare imporatanta cum este numit, insa comportamentul sexual deviant este o problema reala care interfera cu viata de zi cu zi si care chiar poate pune in pericol sanatatea. Dar cu tratament si cu programe de auto – stapanire, se poate invata cum se gestioneaza comportamentul sexual deviant si cum sa se dezvolte o viata sexuala mai sanatoasa. 2. Simptome Simptomele comportamentului sexual deviant variaza ca mod de prezentare si intensitate. Impulsurile care determina comportamentul sexual deviant pot fi cronice si intense si persoana se poate simti ca si cum a pierdut controlul. In general, daca un individ prezinta comportamentul sexual deviant, e posibil sa prezinte unul dintre aceste caracteristici: - Prezinta parteneri sexuali multipli sau legaturi extraconjugale - Are relatii sexuale cu parteneri anonimi sau cu prostituate - Evita implicarea emotionala in relatiile sexuale - Foloseste site-uri sau telefoane care ofera diferite tipuri de servicii sexuale - Se masturbeaza in exces - Prefera sexul sadic sau masochist - Poate prezenta exhibitionism.

Persoanele care sufera de comportament sexual deviant, de obicei folosesc sexul pentru a scapa de alte probleme, cum ar fi singuratatea, depresia, anxietatea sau stress-ul. Ei pot continua sa se implice in comportamente sexuale riscante, in ciuda faptului ca pot aparea consecinte grave, cum ar fi probleme de sanatate, boli cu transmitere sexuala sau pierderea relatiei. Barbatii si femeile care sufera de comportament sexual deviant pot fii casatoriti sau implicati in relatii serioase si in aparenta duc vieti normale. In realitate, ei au adesea probleme cu stabilirea si mentinerea intimitatii emotionale. Ei incearca sa se simta impliniti prin comportament sexual, dar nu pot gasi implinirea emotionala si astfel viata lor poate parea goala. Comportamentul sexual deviant poate sa afecteze pe oricine indiferent de preferintele sexuale, incluzand heterosexualii, homosexualii sau bisexualii. 3. Cauze Nu se cunosc cauzele comportamentului sexual deviant. Cercetarile in ceea ce priveste dependenta de sex sunt relativ noi si inca sunt cercetate posibilele cauze, incluzand: 1. Anomalii la nivelul creierului. Anumite boli sau disfunctii pot determina zone ale creierului care afecteaza comportamentul sexual. Scleroza multipla, epilepsia si dementa, toate sunt asociate cu un comportament sexual deviant. In plus, tratamentul bolii Parkinson cu medicamente agoniste de dopamina pot induce comportamentul sexual deviant. 2. Substantele chimice naturale ale creierului. Neurotransmitatorii, serotonina, dopamina, norepinefrina si altii, joaca un rol important in functionarea sexuala si pot avea legatura cu comportamentul sexual deviant, desi nu este clar in ce fel. 3. Androgeni. Acestia sunt hormoni sexuali care apar in mod fiziologic la barbati si femei. Desi androgenii au si un rol important in dorinta sociala, nu este clar cum pot ei influenta comportamentul sexual deviant. 4. Schimbari in circuitele electrice ale creierului. Unii cercetatori sustin o teorie conform careia comportamentul sexual deviant este o dependenta care in timp creeaza schimbari in circuitele neurale – retea de nervi care permite celulelor creierului sa comunice intre ele. Aceste schimbari pot determina senzatii placute in timpul comportamentelor sexuale si senzatii neplacute atunci cand acest comportament nu mai apare. 5. Factori de risc. Comportamentul sexual deviant afecteaza atat barbatii cat si femeile de toate varstele.

Nu se cunoaste cu certitudine cati oameni sufera de comportament sexual deviant. Este estimat ca este afectata intre 3-6 % din populatia adulta a Statelor Unite. Sunt diagnosticati mai multi barbati decat femei, cu comportamentul sexual deviant. Dar, se poate ca femeile sa mearga la medic mai rar si atunci sunt diagnosticate mai putin. Unii experti cred ca si alte afectiuni psihologice pot creste riscul dezvoltarii comportamentul sexual deviant. De exemplu, daca in copilarie o persoana a fost abuzata sexual, emotional sau fizic, ar putea sa dezvolte o atitudine anormala fata de sex, sau sa se simta rusinat sau inutil. Aceste sentimente pot inhiba exprimarile sexuale normale si intimitatea va deveni o activitatea sexuala dusa la extrem. Multe persoane care sufera de comportament sexual deviant, au recunoscut un abuz sexual sau fizic in trecut. Cand ar trebui sa apelam la medic? Majoritatea persoanelor cu comportamentul sexual deviant necesita tratament. Eforturile de a se trata singuri sau incercarile de a rezista comportamentului sexual deviant sunt adesea fara succes deoarece dorinta este foarte puternica. Aici sunt cateva intrebari pe care ar trebui sa si le puna o persoana, daca are dubii in legatura cu adresarea catre un ajutor de specialitate: - Imi pot controla comportamentul sexual? - Comportamentul meu sexual imi afecteaza relatia, serviciul sau are consecinte negative, cum ar fi ca as putea fi arestat? - Este sexul mereu in mintea mea, chiar daca nu vreau sa ma gandesc la el? - Incerc sa-mi infrang exploziile sexuale? Daca o persoana este ingrijorata ca este obsedata de sex, este bine sa se adreseze unui medic specializat in tratarea comportamentului sexual deviant. Este posibil ca medicul de familie sa va indrume catre un astfel de specialist. Nu este usor pentru nimeni sa mearga la o consultatie pentru dependenta sexuala pentru ca este o problema personala profunda. Este bine ca oricine merge la o astfel de consultatie sa lase la o parte rusinea pe care o pot simti si sa se concentreze pe avantajele primirii unui tratament. 4. Teste si diagnostic Deoarece au fost putine cercetari stiintifice asupra comportamentulului sexual deviant, multe aspecte ale acestei probleme nu sunt pe deplin intelese. Unii

experti psihiatrii cred ca este legat de comportamentele impulsive, in timp ce altii cred ca este legat de dependenta. Indiferent de teorie, comportamentul sexual deviant nu este inca considerat oficial, o afectiune distincta. Prin urmare, poate fi diagnosticat ca un subtip al problemelor in mentinerea controlului sau al dereglarilor sexuale. Unele forme de comportament sexual deviant pot fi considerate parafilii – un comportament inacceptat din punct de vedere social si ilegal, cum ar fi fetisismul sau pedofilia. Totusi formele obisnuite de comportament sexual deviant sunt activitati sexuale normale, cum ar fi masturbarea, duse la extrem. Pentru majoritatea bolilor mentale, se pune diagnosticul pe baza unor criterii universal valabile. Nu exista astfel de criterii si pentru comportamentul sexual deviant. De aceea, uneori este greu de depistat cand un comportament sexual trece granita normalului si devine excesiv sau deviant. Pentru a pune diagnosticul, specialistul face o evaluare psihologica amanuntita. Se pun intrebari despre gandurile sexuale, comportamente, dar si despre stabilitatea emotionala. De asemenea, sa va intreba despre abuzul de alcool si droguri, despre familie, relatii si situatia sociala pentru a determina daca comportamentul afecteaza viata in mod negativ. Este posibil sa fie necesar sa se discute si cu familia si prietenii. Se vor face si teste psihologice pentru a vedea daca se gaseste o cauza pentru dependenta sexuala. 5. Complicatii Comportamentul sexual deviant poate avea consecinte grave care pot afecta persoana in cauza, dar si pe cei din jur. Acestea pot fi:  Neglijarea sau inselarea partenerului sau familiei, care pot duce la sfarsitul unor relatii foarte puternice.  Pot sa apara alte afectiuni mentale, cum ar fi depresia, stress-ul extrem si anxietatea.  Pot aparea datorii financiare datorita procurarii pornografiei si serviciilor sexuale.  Pot aparea bolile cu transmitere sexuala, cum ar fi HIV, hepatita sau altele si astfel aceste persoane ii pot infecta si pe altii.  Aceste persoane pot ajunge in arest datorita solicitarii de prostitutie sau datorita comportamentelor neadecvate, cum ar fi exhibitionismul.  Pierderea concentrarii la locul de munca, amenintarea pierderii acestuia.

 Posibilitatea aparitiei unei sarcini nedorite.  Adoptarea altor comportamente cu risc crescut, cum ar fi abuzul de droguri si alcool.  Pot aparea sentimente de vinovatie si rusine. 6. Tratament Teama, rusinea pot ingreuna decizia de a merge la un consult medical pentru comportament sexual deviant, dar este important sa se caute ajutor de specialitate. Tratamentul implica psihoterapie, medicamente si grupuri de discutie. Un prim punct al tratamentului formelor obisnuite de comportament sexual deviant este invatarea de catre persoana in cauza cum sa-si gestioneze dorinta si sa isi reduca comportamentele sexuale excesive in timp ce mentine o viata sexuala normala. Persoanele cu alte dependente, afectiuni mentale severe sau care reprezinta un pericol pentru cei din jur vor fi internati pentru initierea tratamentului. Fie ca este in spital sau acasa, tratamentul va fi intens la inceput. Este posibil ca tratamentul periodic, de-a lungul timpului sa ajute la prevenirea recaderilor. A. Psihoterapie Sunt cateva tipuri de psihoterapie care pot ajuta in comportament sexual deviant. Acestea includ: 1. Psihoterapia psihodinamica. Acest tip de terapie se concentreaza pe constientizarea gandurilor si comportamentelor, dezvoltand noi intelesuri ale motivatiei si rezolvarii conflictelor. 2. Terapie cognitivo-comportamentala. Aceasta terapie ajuta la identificarea credintelor si comportamentelor negative, care dauneaza sanatatii si inlocuirea lor cu unele noi, pozitive. 3. Terapia de grup. Persoana se va intalni regulat cu un grup , sub ghidarea unui specialist, pentru a explora emotiile si relatiile. 4. Terapia de familie sau consilierea de cuplu. Comportamentul sexual deviant afecteaza intreaga familie, de aceea este folositor sa participe si partenerul sau copiii la aceste sedinte de terapie. B. Medicatia

Sunt putine cercetari legate de folosirea medicamentelor folosite in psihiatrie pentru tratarea comportamentului sexual deviant. Totusi, studii mici au descoperit ca folosirea unor anumite medicamente poate fi folositoare. Medicatia care se potriveste cel mai bine fiecarei persoane depinde de situatie in ansamblu si de alte afectiuni care pot sa fie asociate, cum ar fi depresia. Este posibil sa apara rezultate satisfacatoare in urma unei asociatii de medicamente,sau se pot incerca mai multe medicamente ca sa se observe care este cel care are cea mai buna actiune, cu cele mai putine efecte adverse. Medicamentele care trebuie luate comportamentului sexual deviant sunt:

in

considerare

in

tratamentul

1. Antidepresivele. Cele mai des folosite pentru tratamentul comportamentului sexual deviant sunt inhibitorii selectivi de serotonina. Acestea includ fluoxetinum (Fluocim, Fluohexal, Fluoxin, Fluran, Prozac), paroxetinum (Arketis, Paroxetin, Seroxat), sertralinum (Asentra, Serlift, Sertralina, Stimuloton, Zoloft). Pacientii pot fi tentati sa opreasca tratamentul deoarece pot prezenta efecte adverse sexuale. Este bine sa consulte medicul pentru a afla cum poate sa inlature aceste efecte secundare. 2. Anti–androgenii. Aceste medicamente inhiba efectele biologice ale androgenilor – hormonii sexuali. Aceste medicamente pot diminua dorinta sexuala, erectiile si fanteziile. Acest tip de terapie este de obicei folosit atunci cand comportamentul sexual deviant este periculos pentru cei din jur, cum ar fi pedofilia. 3. Alte medicamente. Numeroase alte medicamente au fost folosite pentru tratamentul comportamentului sexual deviant si problemelor coexistente, cum ar fi depresia, anxietatea sau abuzul de diferite substante. Aceste substante pot include stabilizatoarele dispozitiei (litiul, de exemplu), medicamentele anxiolitice care blocheaza zona creierului care simte placere in urma unor comportamente care genereaza dependenta. 7. Preventie  Nu se stie cum se poate preveni comportamentul sexual deviant. Totusi, tratand afectiunile creierului care predispun la dependenta sexuala, se poate preveni aparitia comportamentului sexual deviant. In plus, identificarea si tratarea simptomelor timpurii, poate ajuta la prevenirea inrautatirii comportamentului sexual deviant pana intr-un punct in care poate fi daunator si altor oameni. Multe persoane care prezinta comportament sexual deviant au fost abuzate sexual in copilarie. Un tratament profesional ii poate ajuta sa vindece aceste cicatrici.

 Stilul de viata si remedii, care pot fi folosite acasa. Desi este greu ca o persoana sa reuseasca sa invinga un comportament sexual deviant, fara nici un ajutor este bine ca autocontrolul sa se impleteasca cu terapia.  Persoanele care urmeaza tratament trebuie sa ramana concentrate pe planul de tratament. Medicamentele trebuie luate asa cum au fost prescrise si participarea la sedintele de terapie trebuie sa continue, chiar daca exista recaderi.  Educatia. Oamenii trebuie sa fie informati despre comportamentul sexual deviant astfel incat sa inteleaga mai bine cauzele si tratamentul.  Este bine sa se descopere ce conduce spre acest tip de comportament. Sa se identifice situatiile, gandurile si sentimentele care pot determina comportamentul sexual deviant pentru a gasi o solutie de a-l controla.  Situatiile riscante ar trebui evitate. Persoanele care au un comportamentul sexual deviant trebuie sa stie ca-si pun in pericol sanatatea lor si a celor din jur, implicandu-se in practici sexuale riscante.  Trebuie sa primeasca tratament pentru abuzul de alte substante sau pentru alte boli mentale. Pentru dependenti, depresia, anxietatea si stress-ul, se genereaza una pe cealalta ducand la un cerc vicios.  Persoanele care sufera de comportament sexual deviant trebuie sa gaseasca modalitati de a-si recanaliza tensiunile sexuale prin exercitii si activitati de recreere.  Acesti oameni trebuie sa invete cum sa isi gestioneaze stress-ul si relaxarea. Este bine sa incerce tehnici de reducere a stress-ului cum ar fi meditatia sau yoga.  Persoanele care au un comportament sexual deviant trebuie sa ramana concentrate pe scopul lor. Recuperarea poate dura mult timp. Trebuie sa ramana motivati, reamintindu-si permanent ca pot repara relatiile deteriorate, prieteniile sau problemele financiare.

BIBLIOGRAFIE ■ Banciu, D., 1999, Control şi sancţiuni sociale (Concepte, teorii şi orientări juris-sociologice), Bucureşti, Editura Victor ■

Bartollas, C., Juvenile Delinquency, Boston, London, Toronto: Allyn and Bacon

■

Cioclei, V., 1998, Manual de criminologie, Bucureşti: All Beck

■

Cucu, C.I., 1983, Psihiatrie socială, partea a Il-a, Bucureşti: Editura Litera

■

Cusson, M., 1997, "Devianţa", în R. Boudon (coord.) Tratat de sociologie, Bucureşti: Humanitas

■

Dragomirescu, V.T., 1976, Psihosociologia comportamentului deviant, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică

■

Enăchescu, C-tin, 2002, Tratat de psihologie morală, Bucureşti: Editura tehnică

■

Gibbs, J.D., 1968, Suicide, New York: Harper and Row

■

Minois, G., 2002, Istoria sinuciderii. Societatea occidentală în faţa morţii voluntare, Bucureşti: Humanitas

■

Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., 1992, Psihologie judiciară, Bucureşti: Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L.

■

Lefton L.A., 1991, Psychology, Boston, London, Torono: Allyn and Bacon

■

Nistoreanu, Gh, Păun, C., 1995, Criminologie, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică

■

Ogien, A., 2002, Sociologia devianţei, laşi: Polirom

■

Petcu, M., 1992, Delincvenţa -Repere psiho-sociale, Cluj-Napoca: Editura Dacia

■

Pirozynski, T., Chiriţă, V., Boişteanu, P., 1991, Manual de Psihiatrie, laşi: Institutul de Medicină şi Farmacie

■

Rădulescu, S.M,. Piticariu, M., 1989, Devianţă comportamentală şi boală psihică, Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.

■

Rădulescu, S.M., Banciu, D., 1990, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile (Adolescenţa între normalitate şi devianţă), Bucureşti: Editura Medicală

■

Rădulescu, S.M., 1991, Anomie, devianţă şi patologie socială, Bucureşti: Editura Hyperion

■

Rădulescu, S.M., 1998, Sociologia devianţei, Bucureşti: Editura Victor

■

Rădulescu, S.M., 1999, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Bucureşti: Luminalex

■

Scripcaru, Gh., Pirozynski, T., 1995, Criminologie clinică şi relaţională, laşi: Synposion

■

Shneidman, E.S., 1985, Definition of the Suicide, New York: Wiley and Sons

■

Shneidman, E.S., Farberow, N.L., 1970, "The logic of suicide", în E.S. Scneidman, N.L. Farberow şi R.E. Litman (eds.), The psychology of suicide, New York: Science house, 1970

■

Străchinaru, I., 1969, Devierile de conduită la copii, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică

■

Turliuc, N, 2007, Psihologia comportamentului deviant – suport , Iasi, Editura Universitaria