Basme Poupolare Irlandeze - Kenneth Balanul [PDF]

Zitiervorschau

în româneşte de Simona Draghici

KENNETH BĂLANUL Basme populare irlandeze Colecția traista cu povești

Cuprins

KENNETH BĂLANUL........................................................................................................................................2 CÎNTECUL NĂZDRĂVAN...............................................................................................................................13

KENNETH BĂLANUL

Demult de tot, domnea în Irlanda un rege care nu avea decît o singură fiică. Tare frumoasă era fata regelui, dar amarnic de rea şi de îngîmfată. Avea o inimă neagră ca păcura şi toată vremea nu se gîndea decît la sine. Tatăl ei, regele, îşi adunase o oaste căreia îi mersese vestea peste mări şi ţări; şi printre oşteni se a f l a u n u l c h i p e ş f o a r t e , p e n u m e K e n n e t h B ă l a n u l . P r i n ţ e s a , c a r e dorea mult să aibă un asemenea curtean viteaz pe lîngă dînsa, puse ochii pe Kenneth şi se prefăcu că—l îndrăgeşte, îl linguşi şi îl lăudă într—atîta, încît prostul de el îşi pierdu capul. Într—o bună zi, regele porunci oştenilor să se gătească de drum, pentru că se hotărîse să—i trimită la luptă departe, peste mări, în ţara oamenilor cu pielea neagră. Kenneth se întrista, gîndindu—se că trebuia s—o părăsească pe prinţesă. Puţin înainte de plecare îşi luă inima în dinţi şi fugi din tabără . Ofiţerul trimise un caporal în căutarea lui, dar caporalul nu se mai întoarse. Porunci, apoi, unui sergent să—l aducă înapoi pe caporal, dar nici acesta nu se mai arătă. Ofiţerul îşi pierdu răbdarea şi purcese la drum singur. Rămînînd fără nici un căpătîi, Kenneth şi cei doi prieteni ai săi — caporalul şi sergentul — ţinură sfat şi se hotărîră să—şi găsească de lucru, ca să—şi poată ţine zilele. Aşa că porniră tustrei să—şi caute un rost. Merseră și iar merseră bătînd drumuri lăturalnice, pînă ce soarele străluci roşu la asfinţit şi umbrele serii începură să învăluie totul în jur. Nu se opriră nici cînd bezna nopţii îi împiedică să se vadă unul pe altul. Tot umblînd aşa, ca nişte orbeţi, mare le fu bucuria cînd zăriră în depărtare o luminiţă. Grăbiră paşii şi, cu cît se apropiau, luminiţa creştea. Ajunşi la locul cu pricina, dădură peste o casă mare, cu uşile larg deschise. Păşind pragul nu le veni să—şi creadă ochilor: înlăuntru toate erau rînduite în aşa chip, de parcă ar fi fost aşteptaţi. În vatră ardea un foc jucăuş şi în faţa lor erau aşezate trei scaune. În mijlocul odăii se afla o masă întinsă, încărcată cu tot felul de bunătăţi. Tot pe masă se mai aflau şi trei cuţite, trei furculiţe şi trei linguri, puse fiecare aşa cum se cuvine. Suind o scară ce ducea la catul de sus, nimeriră într—o odaie de dormit în care se aflau trei paturi cu aşternuturile pregătite, trei ligheane pline cu apă proaspătă, tocmai bună pentru spălat, şi trei piepteni cu care să—şi pieptene părul.

Obosiţi şi hămesiţi de foame, se făcură stapîni pe casă fără prea multă vorbă şi, după ce se încălziră la foc, se aşezară la masă şi începură să înfulece bucatele. În timp ce mîncau, intrară în încăpere trei fete, cele mai ciudate din cîte s— au văzut vreodată: erau înalte, zvelte şi bine făcute, dar aveau fata şi mîinile roşii cum sînt racii fierţi. Dînd cu ochii de cei trei drumeţi, care se făcuseră stăpîni în casa lor, fetele nici că se mirară, ba, încă, de îndată se şi apucă fiecare să servească pe cîte unul din musafiri. Uimirea celor trei prieteni crescu şi mai mult, cu cît nici una din ele nu scoase nici măcar un cuvinţel. Dar nici soldaţii nu îndrăzniră să vorbească, înmărmuriţi de înfăţişarea şi muţenia lor. Dimineaţa următoare totul se petrecu întocmai ca în ajun. Fetele îşi ospătară oaspeţii cu bucate alese şi pe săturate, dar fără să rostească un cuvînt. De îndată ce soldaţii se gătiră de drum, cea mai în vîrstă dintre ele dădu sergentului o pungă spunîndu—i:

— Atîta vreme cît o vei avea asupra ta, nu vei duce lipsă nici de galbeni şi nici de arginţi. Apoi, cea mijlocie dărui caporalului o basma spunîndu—i: — Atîta vreme cît vei purta această basma, nu vei cunoaşte foamea şi oboseala, pentru că vei avea tot ce doreşti şi ea te poate duce oriunde. Mezina dărui lui Kenneth un fluier spunîndu—i: — Atîta vreme cît vei avea acest fluier, nu vei fi niciodată singur, pentru că ori de cîte ori vei sufla în el, vei fi înconjurat de prieteni. Mirîndu—se foarte de cuvintele acestea, cei trei prieteni primiră darurile şi porniră la drum, mulţumind fetelor pentru bunătatea lor.

Merseră ce merseră, clar, deodată, Kenneth se opri. — De cînd mă ştiu am fost curios nevoie mare, zise el, şi nu pot să fac un pas mai departe cu inima uşoară, pînă ce nu aflu cine sînt fetele astea, dincotro vin şi de ce s—au purtat aşa cu noi. Degeaba încercară cei doi să—l convingă să nu se mai întoarcă din drum, Kenneth ştia una şi bună: trebuia să afle adevărul cu tot dinadinsul. Apropiindu—se de casă, o zări pe mezină ieşind grăbită şi îndreptîndu—se spre pădurea din apropiere. Nerăbdător să vadă dacă—i va vorbi cînd vor fi numai amîndoi, se luă după ea. Dar cu cît o umărea mai vîrtos, cu atît îşi iuţea fata paşii. Merseră o bună bucată de drum prin pădure, pînă cînd, în sfîrşit, o ajunse din urmă. Atunci mezina izbucni în plîns. — Vai, de ce te—ai luat după mine? se vaită ea. Ai stricat totul. Noi, surorile, ne aflăm sub puterea unei vrăji care nu se va spulbera decît atunci cînd trei bărbaţi vor poposi în casa noastră, vor mînca, vor bea şi vor primi darurile noastre fără să întrebe nimic, şi apoi vor pleca mulţumiţi, fără să încerce să pătrundă taina noastră. Cînd te—ai ivit împreună cu prietenii tăi şi te—ai purtat cu atîta cuviinţă şi modestie, am crezut că am aflat scăparea, dar, pentru că m—ai urmărit, toate speranţele noastre s—au spulberat. Kenneth Bălanul era foarte bun la suflet şi, auzind cît rău făcuse vrînd să afle taina celor trei surate, se căi amarnic în sinea lui. Apoi, fără să mai stea pe gînduri, o întrebă dacă putea să facă ceva pentru ca să—şi repare greşeala. — De—abia peste un an şi o zi, răspunse trist fata, pentru că oricum am încercat mai devreme, vraja n—o să înceteze. Atunci, dacă te vei înturna cu prietenii tăi şi veţi smulge din rădăcini copacul de colo, de 1îngă zidul casei, vom fi mîntuite. Flăcăului nu i se păru cine ştie ce mare lucru, şi de aceea îi făgădui imediat că va veni peste un an şi o zi. Odată înţeleşi, se grăbi să—şi ajungă din urmă tovarăşii de drum. Merseră şi mersera tustrei pînă ce ajunseră la porţile cetăţii Dublin. Se întîmplă ca tocmai în vremea aceea regele împreună cu toată curtea sa să poposească între zidurile oraşului. Aflînd vestea aceasta, Kenneth nu avu linişte pînă cînd nu se duse la castel. Poate, se gîndea el, izbutea s—o zărească pe prinţesă. După cum am mai spus, fiica regelui îl linguşise într—atîta şi îi arătase atît de multă bunăvoinţă, încît prostul îşi închipuise că ea—l iubea Zis și făcut. Luă cu el fluierul fermecat, dăruit de cea mai mică dintre surori, ca să i—l arate prinţesei, şi porni spre curtea regească. Ajuns la castel, ocoli zidul şi se îndreptă spre o uşiţă dosnică ce ducea la iatacurile domniţei. Bătu în usa şi—i deschise o doamnă de onoare, care îl măsură din cap pînă în picioare, privindu—l cu multă asprime pentru că îndrăznise să vină la palat. Apoi îl întrebă scurt şi tăios ce dorea. — Vreau să vorbesc cu prinţesa, răspunse el semeţ, pentru că vreau să—i arăt o jucărie frumoasă pe care am găsit—o.

Doamna se duse s—o caute pe prinţesă şi—i spuse că Kenneth Bălanul aştepta jos pe scări, ţinînd morţiş să—i arate o jucărie minunată pe care o avea la el. — Adu—l încoace, spuse prinţesa, nu pentru ca ar fi dorit să—l va da pe bietul Kenneth, ci pentru că era curioasă să ştie despre ce jucărie era vorba. Peste puţin timp Kenneth fu adus în odaia ei. Flăcăul îi arătă fluierul şi, după ce se convinse că suflînd în el, putea fi înconjurată într—o clipită de toţi prietenii pe care îi avea, prinţesa începu să—l ademenească vorbindu—i blînd, magulindu—l, lăudîndu—l, pînă cînd sărmanul nesocotit îi dărui fluierul. În clipa în care—l avu în mînă, prinţesa îşi schimbă pe dată purtarea faţă de Kenneth, spunîndu—i răstit că nu mai avea vreme să stea de vorbă cu el şi că ar fi mai bine să plece. Şi pentru că băiatul încercă să mai zăbovească, chemă slugile care—l îmbrînciră pe scări zăvorînd uşa în urma lui. După cum vă puteţi închipui, Kenneth se supără într—atîta pentru chipul în care fusese izgonit din castel, încît se hotărî să nu mai calce pragul prinţesei. Dar, prostul de el, era asemenea unui biet fluture fără minte, care dă tîrcoale unei lumînări, deşi ştie că—şi va arde aripile. Astfel că, după ce trecură cîteva săptămîni, simţi că iar trebuie s—o vadă pe prinţesa cea frumoasă. Pentru ca să fie sigur că—l va primi, ceru sergentului să—i împrumute punga fermecată pe care i—o dăruise cea mai mare dintre fecioarele cu faţa şi mîinile roşii. Cu punga la el se duse din nou la palat. Dar, vai, vai! se întîmplă întocmai ca mai înainte. Prinţesa îi luă minţile spunîndu—i cuvinte frumoase, purtîndu—se bine cu el, pînă ce puse mîna pe pungă. Apoi îl goni din castel, zăvorînd uşile. Oricine ar fi crezut că, după toate cele întîmplate, Kenneth nu se va mai întoarce la castel. Dar nu trecu mult timp şi se duse la caporal, rugîndu—l să—i împrumute basmaua dăruită de sora mijlocie, pentru că, gîndea el, cu ajutorul ei ar fi putut cîştiga bunăvoinţa fiicei regelui. În ziua următoare, porni din nou spre palat cu basmaua împăturită în

buzunar. Bătu la usa dosnică de la iatacurile prinţesei şi doamna de onoare îi. deschise. Dînd cu ochii de el, izbucni în rîs: nu i se întîmplase să mai întîlnescă un om atît de prost. Kenneth ceru şi de astă dată s—o vadă pe prinţesă, adăugînd că avea să—i arate un lucru mai năstruşnic decît toate celelalte. — Lasă—l să vină sus, spuse prinţesa doamnei de onoare care îi adusese vestea. Merită să—mi pierd puţin timp cu omul acesta, dacă de fiecare dată pot să capăt cîte un lucru de preţ. Cînd flăcăul păşi în odaie, scoase basmaua din buzunar şi începu să—i explice că cel care o stăpînea nu simţea niciodată chinurile foamei, pentru că de îndată ce—si dorea un lucru sau altul se şi pomenea cu el dinainte. — Dacă ţi se face foame, n—ai decît să despătureşti basmaua şi să—ţi doreşti o masă îmbelşugată, că te şi pomeneşti cu cele mai gustoase bucate. Auzind acestea, prinţesa îi porunci nerăbdătoare: — Aşterne—o aici pe podea şi porunceşte să ne aducă o tavă cu grauri şi ciocîrlii fripte. Kenneth nu mai aşteptă să—i spună a doua oară. Întinse basmaua fermecată pe podea prinzînd unul din colţuri cu genuchiul. Dar, oricît se strădui, nu izbuti să îndrepte şi celelalte colţuri. — Aş netezi—o mai bine, înălţimea voastră, spuse el cu umilinţă în glas, dacă aţi apăsa cu piciorul pe colţul acesta. Dacă nu—i bine întinsă, nu mai are nici o putere. Fără să se gîndească prea mult, prinţesa puse piciorul pe basma şi atunci Kenneth Bălanul îşi dori nu o masă gustoasă, nu o tavă cu grauri şi ciocîrlii fripte, ci să ajungă împreună cu prinţesa într—o insulă pierdută în mijlocul oceanului.

Dorinţa i se împlini pe dată. Basmaua fermecată se ridică de la pămînt şi—i purtă ca fulgerul prin văzduh, pînă la o insuliţă, hăt, departe, în mijlocul oceanului. Era cea mai frumoasă insulă pe care şi—o poate închipui cineva. Pămîntul întreg era acoperit cu un covor de iarbă moale şi deasă, presărat cu tot soiul de flori, una mai minunată decît cealaltă. Culorile lor îţi luau vederea şi miresmele te îmbătau. Ici, colo, străjuiau, înalţi şi vînjoşi, pomi ale căror

ramuri se în doi au sub povara fructelor, iar din frunzişul lor bogat se auzea trilul neasemuit de Inimos al păsărelelor. pe cît de multe, pe atît de neobişnuite. Totul pe insulă era atît de minunat şi plin de prospeţime, încît Kenneth simţi cum i se încălzeşte sufletul de mulţumire. Era sigur că nici un om nu—şi putea dori un loc de tihnă mai liniştit si mai încîntător decît acela şi, pe deasupra, putea jura cu toată tăria că el şi prinţesa îşi vor petrece restul vieţii în cea mai deplină fericire. Dar altfel cugeta fiica regelui. Gîndul ei era numai si numai la curtea tatălui ei şi la traiul pe care îl dusese acolo. Se tot frămînta să găsească o cale ca să se întoarcă la Dublin cît mai grabnic, lăsîndu—l pe flăcău pe insulă. Bucuros, Kenneth cutreieră insula de la un capăt la celălalt, cercetă fiecare vîlcea şi deluşor. Apoi se întoarse obosit la prinţesă. Aceasta îl rugă să se culce cu capul în poala ei, pentru a—l feri de arşiţa soarelui. Kenneth îi făcu de îndată pe voie. Dar, pentru că se temea ca nu cumva în timpul somnului prinţesa să—l părăsească, îi apucă strîns în pumn un colţ din rochie. „Blestemat să fii, îşi spuse prinţesa de îndată ce se încredinţa că adormise, frumos m—ai tras pe sfoară ! Acum trebuie să mă întorc acasă fără rochia mea cea roşie care—mi şade atît de bine." Îşi scoase încet rochia, ridică uşor capul lui Kenneth din poală şi—l aşeză cu grijă pe iarbă, ca să nu—l trezească, apoi îi trase basmaua fermecată din buzunar. O aşternu pe jos, se sui pe ea şi—şi dori să se întoarcă acasă, la castel. Şi pe dată dorinţa i se împlini. Cînd se trezi, Kenneth văzu că prinţesa nu mai era acolo. Crezu mai întîi că se dusese să se plimbe, dar ridicîndu—se în capul oaselor îi zări rochia roşie zăcînd ghemotoc pe pămînt, aşa că începu să bănuiască adevărul. Îşi pipăi buzunarul: basmaua lipsea. Umblînd el aşa pe insulă, i se făcu foame. Dar nu găsi nimic de mîncare în afară de fructele din pomi. Se sui în primul care îi ieşi în cale, rupse un măr roşu, sănătos, şi muşcă din el cu poftă. Abia termină de mîncat mărul că, îngrozit, îşi simţi capul prefăcîndu—i—se într—un cap de cerb cu coarne uriaşe, aproape de trei coţi. — Valeu, sărăcan de mine, strigă el deznădăjduit, sărind din pom. Nenorocită ziua în care am dezertat, pentru că dacă aş fi plecat cu regimentul, nu mi s—ar fi întîmplat nici una din relele pe care le—am îndurat. Se sperie într—atîta, încît nu mai îndrăzni să mănînce nimic, de teamă ca nu cumva să i se întîmple o nenorocire şi mai mare. Cutreieră insula cercetînd zările cu nădejdea că s—ar fi putut ivi vreo corabie care să—l culeagă de pe insula fermecată. Într—una din zile, cum era slab şi lipsit de vlagă din cauza nemîncării, se apropie de un alt pom în care creşteau mere aurii. Simţea că trebuie neapărat să culeagă un măr şi să—l mănînce, chiar dacă întreg trupul i s—ar fi preschimbat într—unui de căprioară. Mare îi fu uimirea cînd, isprăvind de mîncat mărul, îşi recapătă vechea înfăţişare. La început nu—i veni să—şi creadă ochilor, dar pipăindu—şi faţa cu mîinile, se convinse de adevăr. După ce—şi luă inima în dinţi şi se încumetă să încerce din nou merele, află că ori de cîte ori mînca mere roşii, capul i se preschimba într—unui de cerb şi ori de cîte ori mînca mere aurii îşi recăpăta înfăţişarea adevărată. „Aha, îşi zise el, acum am învăţat ceva ce—mi poate fi de folos într—o bună zi. O să am răbdare şi poate că va trece vreo corabie, care să mă ducă înapoi printre oameni. Pînă atunci o să adun mai multe mere, mai ştii ce nevoie o să am? ..."

Zis şi făcut. Luă rochia prinţesei, o întoarse pe dos şi făcu din ea o desagă. într—o parte puse mere roşii şi în cealaltă, mere aurii. Apoi îşi dură un adăpost care să—l ferească de arşiţa soarelui, se aşeză în el şi încercă să fie răbdător. Nu trecu mult timp şi răbdarea îi fu răsplătită. După douăzeci şi una de zile zări o pînză în larg. Făcu tot felul de semnale şi căpitanul, băgîndu—l în seamă, trimise o barcă să—l aducă pe bord. Căpitanul ardea de nerăbdare să afle ce i se întîmplase şi de aceea, de îndată ce Kenneth păşi pe puntea corăbiei, îl pofti să prînzească jos, în cabina sa. Flăcăul se învoi bucuros, mai ales că era lihnit de foame; în tot răstimpul acesta nu mîncase decît mere. Şi, deoarece scara care ducea la cabina căpitanului era foarte îngustă, îşi lăsă desaga pe punte. La un moment dat, tocmai cînd se ospătau mai cu poftă, auziră nişte sunete ciudate deasupra capului. „Troc, poc, troc, poc ..."ca şi cum o cireada întreagă scăpase din ocol. Căpitanul dădu buzna pe covertă să vadă ce se întîmplase şi Kenneth se luă după el. Cînd ajunseră în capul scării, căpitanul se opri înmărmurit, iar Kenneth privind peste umărul Lui izbucni în hohote de rîs. Toţi marinarii aveau capete de cerb cu coarne lungi şi galbene şi se luptau între ei amarnic. Îşi băgaseră nasul în desagă şi dînd peste merele roşii, mari si lucioase, nu se putuseră stăpîni să nu guste din ele. —Om rău ce eşti, de ce farmece te—ai folosit ca să—mi sluţeşti marinarii? Nu mai încape nici o îndoială, i—ai vrăjit! zise căpitanul mînios, de îndată ce—şi căpătă graiul. —Ce nevoie au avut să umble în desaga mea? răspunse Kenneth prefăcîndu—se tot atît de mîniat. —Cît îmi ceri ca să—i scapi de vrajă? întrebă căpitanul, care—şi dădea foarte bine seama că n—ar fi putut ajunge niciodată la ţărm dacă oamenii lui, în loc să se îngrijească de corabie, s—ar fi hărţuit cît era ziulica de lungă. — Dacă te învoieşti să mă duci pînă la cetatea Dublin, o să—i dezleg repede de vrajă, răspunse Kenneth. Tîrgul se făcu şi flăcăul scoase din desagă cîteva mere aurii, pe care le dădu marinarilor. De îndată ce le isprăviră de mîncat, aceştia îşi recăpătară vechea lor înfăţişare. Peste puţin timp corabia aruncă ancora în portul Dublin. Ajuns acolo, Kenneth Bălanul făcu rost de nişte haine zdrenţuite şi, cu traista de mere în spinare, porni să cutreiere oraşul. Merse şi iar merse, pînă cînd ajunse în uliţa care ducea spre castelul regal. Mare—i fu norocul cînd, la una din ferestre, o zări pe prinţesă sprijinindu—se de pervaz şi privind în stradă. De îndată ce dădu cu ochii de ea. Kenneth desfăcu desaga şi începu să strige din toate puterile: — Mere, mere roşii, cumpăraţi me—e—ere! Prinţesei îi plăceau merele mai mult decît oricare alte fructe, aşa că trimise jos un fecior de casă cu un cîntar ca să—i aducă jumătate oca de mere. — Nu aşa, spuse negustorul cel jerpelit aruncîndu—i un măr cu pieliţa roşie, nu—mi stă în obicei să—mi vînd marfa decît pe gustate. Muşcă mai întîi din mărul acesta, înălţimea ta, şi, dacă îţi va fi pe plac, îţi voi vinde cîte pofteşti. Prinţesa prinse mărul şi—şi înfipse dinţii în partea cea mai pîrguită. Nu mai este nevoie să vă spun ce s—a întîmplat după aceea. Cît ai zice peşte, capul ei se preschimbă într—o căpăţînă de cerb, cu coarne mari şi ramuri multe. De îndată ce o zăriră doamnele din alai fugiră speriate la rege. După cum vă puteţi da bine seama, regele fu foarte nenorocit auzind de

năpasta care căzuse asupra fiicei sale mult iubite. Chemă fără zăbavă vracii cei mai iscusiţi din regat, dar nici unul nu ştia vreun leac cu care ar fi putut— o tămădui pe prinţesă. Trimise regele atunci un crainic prin ţară, să dea de ştire că omul care va fi în stare să—i lecuiască fata va primi drept răsplată o pungă de argint şi una de galbeni, precum şi mîna prinţesei. Dar nu găsi nici unul care s—o fi putut vindeca, şi se părea că prinţesa era sortită să poarte pe umeri capul acela de cerb pînă la sfîrşitul vieţii. După ce trecu o bucată de timp, Kenneth socoti că o pedepsise îndeajuns pentru viclenia ei; aşa că, într—o bună zi, păstrîndu—şi hainele zdrenţuite, se duse la castel şi ceru s—o vadă. Spuse, chiar, că se putea ca el să fie acela care s—o scape de nenorocirea care o lovise.

Slugile îşi bătură joc de sărmanul Kenneth şi îl izgoniră. Fără doar şi poate Kenneth n—ar fi izbutit să se apropie de prinţesă, şi ea ar fi rămas şi pînă în ziua de azi cu capul de cerb pe umeri, dacă nu s—ar fi întîmplat ca frăţiorul ei să—i audă spusele. Prinţişorul se duse fuga la rege şi —i povesti cum venise la curte un cerşetor care se lăuda sus şi tare că—i stătea în putere s—o lecuiască pe soră—sa, dar că slujitorii nu—l lăsau să intre. — Oricît ar fi el de jerpelit şi sărac, lăsați—l să intre, strigă regele nerăbdător, ridicîndu—se din jilţul său aurit. Cînd fu adus în palat, Kenneth se prefăcu că nici n—o bagă în seamă pe prinţesă. Scoase din buzunar o carte şi, răsfoind—o, se opri la o pagină oarecare, prefăcîndu—se că citeşte. Peste puţin timp o întrebă pe prinţesă: —Nu cumva ai luat odată, din întîmplare, de la un soldat sărman, un fluier care avea puterea să—ţi adune în jur toţi prietenii de îndată ce suflai în el ? —Eu nu, răspunse prinţesa supărată. —Păcat, zise Kenneth, pentru că pînă nu se va găsi fluierul cu pricina, nu te voi putea lecui. Văzînd că nu i—ar fi folosit la nimic dacă ar fi minţit mai departe, prinţesa ieşi din odaie şi se întoarse cu el în mînă. I—l întinse lui Kenneth care, după ce îl luă, scoase din buzunar un măr auriu, îl tăie în trei şi îi dădu o bucată. Isprăvind de mîncat felia de măr, prinţesa simţi cum îi piere unul din coarne. Atunci întinse repede mîna după altă bucăţică, dar Kenneth băgă restul mărului în buzunar spunînd:

— Pentru astăzi este de ajuns. Poate—o să mă—ntorc mîine. Veni din nou în ziua următoare si, păşind în iatacul prinţesei, scoase iarăşi cartea din buzunar şi începu să citească. Fiica regelui se apropie de el nerăbdătoare, pentru că dorea din tot sufletul să scape de capul de cerb şi să—şi recapete frumuseţea. Un timp se prefăcu că n—o vede, dar apoi o privi ţintă în ochi şi o întrebă: —Ai luat vreodată, din întîmplare, de la un sărman soldat, o pungă pe care ori de cîte ori o deschideai era plină cu galbeni şi arginţi? —Eu nu ! răspunse prinţesa. —Mare păcat! Căci, pînă ce nu se va găsi punga nu te voi putea lecui, spuse Kenneth. Prinţesa nu avu încotro şi aduse punga, simţindu—se amarnic de ruşinată. Tu schimb, primi o altă bucată de măr şi, în clipa în care isprăvi de mîncat. Îi căzu şi celalalt corn. —Îndură—te, om bun, și lecuieşte—mă cu totul. Îl ruga ea vazîndu—l cum închide cartea şi o pune din nou în buzunar, gata de plecare. Dar, scuturînd din cap, în semn că nu, Kenneth zise: — Vin mîine din nou. Aşa că prinţesa fu nevoită să tacă și să rabde. A doua zi îi puse o altă întrebare: —Ai luat vreodată, din întîmplare, de la un soldat sărman, o basma care avea puterea să dea stăpînului ei tot ceea ce—şi dorea? —Niciodată, bolborosi prinţesa, obrajii roşindu—i—se ca para focului sub pielea de cerb, căci începuse să bănuiască cine putea sa se ascundă sub înfăţişarea cerşetorului. —Îmi pare foarte rău, spuse el, dar, pînă cînd nu se va găsi basmaua, nu te voi putea lecui. Lepădînd orice mîndrie, prinţesa zise suspinînd: —Iat—o! şi se îndrepta spre un dulap din odaie, pe care descuindu—l scoase din el basmaua. Fie—ți milă și lecuieşte—mă fără multă vorbă, pentru că văd că ştii tot ce am făcut. Luînd basmaua, Kenneth îi dădu sa mănînce un măr întreg: pe dată capul de cerb dispăru şi prinţesa îşi capata înfăţişarea de dinainte. Batrînul rege fu nespus de mulţumit că fata sa îşi cîştigase din nou frumuseţea, şi ca era tot atît de chipeşă ca odinioară. Fără să mai stea la îndoială se duse la vistierie, desfereca un cufăr şi scoase din el două pungi cu bani. Le întinse cerşetorului spunîndu—i ca el, regele, nu—și va calca cuvîntul şi—i va da mina fiicei sale după cum fusese învoiala. Dar, spre marea supărare a prinţesei, Kenneth scutură din cap spunînd:

—Nu, nu, am aflat metehnele înălţimii sale si nu—mi sînt pe plac. Mi—am luat înapoi tot ceea ce—mi răpise prin vicleşug şi pe deasupra am primit două pungi cu galbeni, aşa ca acum îngăduiţi—mi să plec. Cu aceste cuvinte făcu o plecăciune în faţa regelui, una spre prinţesă şi părăsi castelul. Pe cînd cutreiera străzile oraşului, întrebîndu—se ce ar fi putut face cu banii, îşi zări vechii prieteni sergentul si caporalul — care între timp se făcuseră meşteri zidari. Amestecau de zor var cu nisip pentru tencuiala unei case aproape terminată. Văzîndu—i, îşi aminti de cele trei fete cu feţele şi mîinile roşii, care îi aşteptau răbdătoare în casa din pădure. Şi, tot atunci, îşi aduse aminte de făgăduiala pe care i—o făcuse mezinei de a se întoarce peste un an şi o zi ca să spulbere vraja în a căror stăpînire se aflau. Socoti zilele care trecuseră de atunci şi găsi că nu le mai rămăsese decît una ca să se întoarcă la casa din pădure. Într—o clipită îşi făcu planurile. Se îndreptă spre cei doi prieteni şi intră cu ei în vorbă, dar aceştia nu—l recunoscură. Scoase atunci un ban de argint şi li—l dădu spunîndu—le să se ducă să—l bea în sănătatea sa. — Dacă nu e cu supărare, am vrea să ştim cine ni—l dă, spuseră am îndoi într—un glas, minunîudu—se cum era cu putinţa ca un cerşetor sa aibă atîţia arginţi cît să—i arunce în dreapta şi în stînga. — Aţi auzit vreodată de trei soldaţi cinstiţi, care n—au vrut să—şi urmeze regimentul, întrebă Kenneth, şi care au fost găzduiţi şi ospătaţi de trei fecioare cu feţele şi mîinile roşii ? Luînd aminte la cuvintele sale îl recunoscură imediat, şi mare le fu bucuria aflîndu—l viu şi sănătos, pentru că îl crezuseră de mult pe cealaltă lume. —Hai la noi, îl poftiră ei, vom împărţi cu tine tot ce avem. —Nu, zise Kenneth scoţînd punga cu galbeni, eu voi împărţi cu voi tot ce am. Şi, ca să fac ca toţi oamenii cinstiţi care înapoiază întotdeauna ce iau cu împrumut, şi—şi ţin făgăduielile, uită, sergentule, punga ta fermecata, şi uite, caporalule, basmaua. Acum ma duc sa cumpăr trei armăsari, ca sa putem pleca neîntîrziat, sa scăpăm pe cele trei surori de vraja care le stapîneşte. Se duse în oborul de cai şi se înturnă cu trei fugari de toată frumuseţea. O ținură într—un galop pînă ce ajunseră la casa în care fuseseră găzduiţi cu un an înainte. Lîngă zid creştea un copac înalt. — Pe ăsta trebuie să—l smulgem, le spuse Kenneth, alfel nu vom putea spulbera vraja. —Aici e nevoie de putere, nu glumă, spuse caporalul cu îndoială în glas. —Mă prind că n—o să fim în stare, adăugă sergentul căruia niciodată nu—i plăcuse să muncească din greu.

— N—avem decît să încercăm, poate să fie mai uşor decît ne închipuim, zise Bălanul, vesel. Şi, pe cît de înalt şi puternic părea arborele, îl smulseră din rădăcini de la prima smucitură. Cum îl culcară la pămînt, cele trei fecioare se iviră în prag, urîndu—le bun venit. Feţele lor nu mai erau roşii ca racul fiert, ci albe ca spuma laptelui. Erau atît de drăgălaşe, gingaşe şi frumoase, cu ochii mari şi limpezi, şi îmbujorate ca nişte trandafiri de mai, încît Kenneth şi tovarăşii săi se îndrăgostiră de ele pe loc. Sergentul luă de soţie pe cea mai mare, caporalul pe cea mijlocie, iar Kenneth Bălanul se căsători cu mezina. Şi tot norodul din ţinutul Dublin—ului se jura că niciodată nu pomenise pe meleagurile acelea trei perechi atît de chipeşe şi de fericite.

CÎNTECUL NĂZDRĂVAN

Ma u r i c e C o n n o r c e l o r b e r a m a i — m a r e l e m e n e s t r e l i l o r , a d i c ă a l c â n t ă r e ţ i l o r din provincia Munster din Irlanda. Printre multele cîntece pe care le ştia era unul ce făcea să dănţuiască şi morţii din groapă. De îndată ce punea cimpoiul la gură şi începea să cînte melodia cu pricina, încălţările celor din jur — fie tineri, fie bătrîni — tremurau de parcă aveau călduri; apoi se porneau pe tremurat picioarele, şi după aceea tot trupul. În sfîrşit, toţi cei de faţă prindeau să dănţuiască ca scoşi din minţi, învîrtindu—se, îndoindu—se şi răsucindu—se ca frunzele aduse de vînt ; şi nu conteneau decît atunci cînd Maurice se oprea din cîntat. Nu era iarmaroc sau nuntă în cele şapte sate învecinate la care să nu fie poftit Maurice cu cimpoiul său. Maică—sa, biata de ea, îl ducea de mînă, din loc în loc, ca să nu se rătăcească. Într—o bună zi, Maurice se afla la Iveragh. Se adunaseră acolo oameni din toate satele din jur, ca să privească sau să ia parte la întrecerea celor mai buni dansatori din partea locului. Porniră jocul, şi după ce frămîntară o vreme pămîntul, simţiră nevoia sa bea ceva ca să prindă puteri noi. —Bei, cîntăreţule? îl întrebă unul din ajutoare. —Bucuros, răspunse Maurice. —Ai un pahar? —Nu, dar dă—mi sticla! Pot sorbi dintr—o dată taman cît încape într—un pahar. Cînd Maurice dădu înapoi sticla de whisky, pe fundul ei nu mai era nici un strop de băutură. Apoi, deodată, menestrelul nostru se apucă să cînte aria năzdrăvană. E cu neputinţă să povesteşti ce s—a întîmplat atunci. Chiar Maurice nu mai putu sta locului, se legăna cînd pe un picior, cînd pe celălalt, ca o corabie pe marea învolburată. Şi maică—sa, săraca, îşi mişca ciolanele bătrîne tot atît de repede ca cea mai tînără dintre fetele care veniseră să cîştige întrecerea. Dar toate

acestea nu erau nimic faţă de ce se petrecea pe plajă. Nisipul era acoperit cu tot soiul de peşti care săreau în aer şi apoi cădeau îndărăt, pe faleză, în ritmul muzicii. Şi cu cît cînta Maurice mai cu foc, cu atît ţopăiau mai aprig, vrăjiţi de cîntecul năzdrăvan. Crabii, inari cît toate zilele, se învîrteau într—un picior cu uşurinţa unui profesor de dans. Focile, grase şi mătăhăloase, se rostogoleau ca valurile oceanului, ba chiar mai mult, se ridicau pe labele lor pline de gută şi înaintau în fruntea cetelor vesele de peşti, crabi, homari, creveţi, toţi hotărîţi să se prindă în horă. Era, într—adevăr, o minune să—i vezi cum ţineau tactul. Morunii gîfîiau, calcanii, chefalii şi guvizii săltau de parcă toată lumea era a lor. Încîntate, doradele şi scrumbiile argintii făceau nişte tumbe de toată frumuseţea. Bancuri întregi de sardele şi heringi se adunau în şiruri lungi de—a lungul falezei. Midiile şi stridiile pocneau din carapace de parcă erau nişte castaniete. Niciodată nu se mai văzuse sub soare o asemenea hărmălaie; şi Maurice o ţinea într—una cu acelaşi cîntec năzdrăvan. Dar, iată că deodată se ivi din mijlocul peştilor o femeie frumoasă ca geana răsăritului. Părul verde ca marea îi curgea pe spate rîuri, rîuri. Dinţii îi erau două şiraguri de mărgăritare; buzele—i păreau făcute din mărgean şi rochia—i era tot atît de albă ca spuma valurilor. Tot dănţuind, se apropie de Maurice, care se legăna pe picioare atît de tare, încît abia se ţinea să nu cadă, şi îi şopti la ureche cu o voce dulce ca mierea: — Puterea mea e mare şi casa mea se află în adîncurile oceanului. Vino cu mine, Maurice, şi fii alesul inimii mele! Vei mînca din talere de aur şi de argint şi, după ce te vei cununa cu mine, vei ajunge regele tuturor peştilor. Maurice îi răspunse: — Vă foarte mulţumesc, domniţă, dar, să vă spun drept, apa sărată nu—mi place. Femeia însă îşi urmă vorba. Îi mergea limba în gură tot atît de repede pe cît îi jucau picioarele. Şi pînă la urmă izbuti să—l convingă pe Maurice s—o ia de nevastă şi să devină regele peştilor din ocean. Cînd maică—sa îl zări dănţuind atît de aproape de apă cu femeia cu părul verde, în mijlocul mulţimii de peşti, îi strigă să se întoarcă. Dar Maurice nici nu auzea. Curînd ajunse chiar la marginea apei, cîntînd şi dănţuind într—una. Un val înalt se apropie de mal, gata, gata să—l înghită, dar nici nu—l băgă în seamă. Maică—sa, care văzuse primejdia, începu să plîngă, dar nu se putu opri din joc. Cu toate strigătele şi suspinele ei, Maurice îi tot dădea înainte cu cimpoiul. Pînă la urmă îi zise: — Mamă, mă fac regele peştilor din ocean, şi ca să—ţi dau de ştire dacă voi fi fericit sau nu îţi voi trimite în fiecare an un..., dar nu avu timp să spună ce anume îi va trimite, pentru că femeia cu părul verde, văzînd că un alt val se apropia, îl luă pe Maurice sub mantia ei. Valul îi acoperi şi apoi se sparse pe nisip cu un zgomot asurzitor. De atunci, de—a lungul coastei, în apropiere de Kerry, marinarii aud adesea în nopţile senine o melodie venind din adîncuri şi cei cu auzul mai ascuţit se laudă că recunosc chiar vocea lui Maurice şi sunetele cimpoiului său.