Aplicarea Legii Procesuale Penale În Spaţiu Şi În Timp [PDF]

Zitiervorschau

Aplicarea legii procesuale penale în spaţiu şi în timp Prin aplicarea legii procesuale penale se înţelege îndeplinirea, executarea dispoziţiilor legii. Aplicarea legii procesuale penale se raportează la două elemente principale: spaţiul şi timpul. În spaţiu, legea procesuală penală se aplică pe întreg teritoriul ţării noastre; ea nu se aplică pe un teritoriu străin, după cum nici o lege străină nu se aplică în România. Aplicarea legii procesuale penale este guvernată de principiul teritorialităţii, ceea ce presupune: a) normele de drept procesual penal românesc se aplică numai activităţilor procesuale desfăşurate pe teritoriul statului român şi nu are aplicare în afară, chiar dacă activitatea procesuală se răsfrânge asupra unui cetăţean român; b) activitatea judecătorească desfăşurată pe teritoriul statului român este valabilă doar dacă se efectuează în temeiul normelor procesuale române, iar normele străine nu se aplică pe teritoriul român chiar dacă activitatea procesuală se răsfrânge asupra unui străin. Noţiunea de teritoriu nu trebuie înţeleasă geografic, ci juridic, teritoriul însemnând întinderea de pământ şi ape cu subsolul şi spaţiul aerian şi marea teritorială cu solul şi subsolul ei. Se are în vedere şi faptul că în conţinutul noţiunii de teritoriu sunt introduse şi navele şi aeronavele sub pavilion românesc. Nu se pune problema personalităţii şi universalităţii legii procesuale penale. În timp ce la aplicarea în spaţiu a legii penale se are în vedere locul săvârşirii infracţiunii, la aplicarea legii procesuale penale se are în vedere locul unde se desfăşoară activitatea procesuală. De la principiul teritorialităţii există următoarele excepţii: a) recunoaşterea hotărârii penale pronunţate în străinătate de către organele judiciare străine conform unor norme străine şi pe un teritoriu străin şi care -şi produc efectele pe teritoriul român; pentru a fi recunoscute aceste hotărâri trebuie întrunite următoarele condiţii: să fie pronunţate de organele competente, să aibă caracter definitiv, să nu contravină ordinii noastre de drept; b) în cazul imunităţii de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici, când legea procesuală penală română nu se aplică persoanelor ce săvârşesc infracţiuni în statul de reşedinţă. În timp, aplicarea legii procesuale penale este cuprinsă între două momente: intrarea în vigoare a legii şi ieşirea din vigoare a legii, operând principiul activităţii legii procesuale penale (sau al imediatei aplicări). Potrivit sistemului constituţional românesc, momentul intrării în

vigoare este la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial, legile de mare întindere sau care aduc modificări numeroase intrând în vigoare ulterior, la un moment stabilit în textul legii. Legea procesuală penală iese din vigoare în aceleaşi condiţii ca şi celelalte legi: prin abrogarea parţială sau totală ori prin ajungerea la termen. Spre deosebire de legea penală, legea procesuală penală nu poate fi retroactivă şi nici ultraactivă, adică o anumită procedură reglementată de legea în vigoare nu se aplică actelor procedurale anterior îndeplinite şi nici situaţia inversă, ca o lege ieşită din vigoare să-şi producă efectele în continuare. La aplicarea în timp a normei procesuale penale nu se ia în consideraţie data săvârşirii infracţiunii, ci data la care se efectuează un anumit act sau lucrare procesuală. În unele cazuri, prin excepţie, legea procesuală penală poate fi retroactivă, iar în altele, ultraactivă. Norma procesuală penală retroactivează când nu mai conţine condiţiile de formalitate prevăzute de legea veche şi nerespectate cu ocazia efectuării unui act procedural; astfel, deşi actul era nul sub legea veche, el devine valabil sub legea nouă care, aplicată unui act deja efectuat, retroactivează. Legea procesuală penală are caracter retroactiv şi în cazul unei legi de interpretare, dar în acest caz retroactivitatea nu decurge din caracterul legii de procedură, ci din faptul că orice lege de interpretare se consideră corp comun cu legea interpretată şi se aplică din momentul intrării în vigoare a legii interpretate. Legea procesuală penală ultraactivează în trei cazuri: 1. când se referă la căi de atac şi termen; 2. când s-a dat o hotărâre de către instanţa competentă să judece în primă instanţă şi apoi intervine, până la judecarea apelului, o nouă normă ce prevede o altă instanţă să judece în primă instanţă, noua normă nu se aplică în cauză şi astfel competenţa se va determina după vechea lege scoasă din vigoare şi care ultractivează; 3. hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor şi astfel se aplică norma abrogată care ultractivează, cu precizarea că legea veche ultraactivează doar pentru a asigura dreptul la calea de atac când noua lege îl desfiinţează sau îl restrânge şi nu ultraactivează în privinţacondiţiilor de desfăşurare a judecăţii şi de soluţionare a cauzei. Pentru aceleaşi motive, termenele sunt cele hotărâte de legea în vigoare la data când au început să curgă. Nu au caracter retroactiv şi nici ultraactiv legile întâlnite doar în situaţii tranzitorii (acele momente când se trece de la aplicarea unei legi la aplicarea altei legi şi când pe rolul organelor judiciare se găsesc spre soluţionare numeroase cauze). În materie procesuală penală nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, totuşi implicaţiile procesuale pot duce într-o cauză penală la aplicarea legii penale mai favorabile.

Un caz deosebit privind aplicarea în timp a legii se întâlneşte în situaţia concursului de legi procesuale, ce intervin când raporturile procesuale cad sub incidenţa simultană a unei legi generale şi a unei legi speciale. Pentru a rezolva problema privind aplicarea uneia sau alteia dintre legi se aplică următoarele reguli: 1. legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate; 2. legea specială se completează cu legea generală în toate cazurile pe care nu le reglementează.