Aplicarea Legii Străine În Dreptul Internaţional Privat [PDF]

Zitiervorschau

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT Curs pentru învăţământ la distanţă PARTEA GENERALĂ Aparatul tehnico-aplicativ a fost prelucrat de: Asist.univ. Drd. Niță Maria Carolina

BUCUREȘTI - 2012

TEMA XII APLICAREA LEGII STRĂINE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

1. Noţiunea de lege străină 2. Titlul cu care se aplică 3. Moduri de aplicare a legii străine 3.1 Aplicarea legii străine ca lex cause 3.2 Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae 3.2.1 Condiţia reciprocităţii 3.2.2 Încorporarea contractuală a legii străine 4. Proba legii străine 4.1 Sarcina probei 4.2 Mijloacele de probă 5. Consecinţele imposibilităţii de probare a legii străine 6. Interpretarea legii străine 7. Întrebări şi exerciţii 8. Rezolvați următoarele teste grilă 9. Bibliografie

OBIECTIVE: -

Cunoașterea noțiunii de lege străină și titlul cu care aceasta se aplică

-

Analiza și înțelegerea unor aspecte privind sarcina probei și mijloacele

de probă a legii străine. - Analiza și înțelegerea modurilor de interpretare a legii străine

1. Noţiunea de lege străină  În sens larg - întregul sistem de drept străin, respectiv: actele normative, cutuma, uzanţele, practica judiciară (sistemul common law), etc;  În sens restrâns - legea propriu – zisă. Dreptul internaţional privat are în vedere sensul larg al noţiunii de lege străină, şi anume întregul sistem de drept.

2. Titlul cu care se aplică legea străină În dreptul internaţional privat român legea străină la care norma conflictuală trimite se aplică în calitate de element de drept. Legea străină se bucură de aceeaşi consideraţie ca şi legea naţională.

3. Moduri de aplicare a legii străine 3.1 Aplicarea legii străine ca lex causae Atunci când norma conflictuală română trimite la sistemul de drept al altui stat, aplicarea dreptului străin devine obligatorie. Raportul juridic va fi supus legii străine declarată competentă, lege ce se va aplica ca lex causae în virtutea normei conflictuale române. 3.2 Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae 3.2.1 Condiţia reciprocităţii Prin reciprocitate se înţelege o identitate de reglementare între cele două sisteme de drept în prezenţă, şi anume, dreptul român respectiv cel străin. Regula → aplicarea legii străine nu este condiţionată de principiul reciprocitatii şi nu depinde de faptul dacă statul străin aplică legea forului în acelaşi domeniu (nici la nivelul normelor conflictuale, nici a celor materiale) – art. 2.561 Cod Civil. Excepţia: → condiţia reciprocităţii este cerută atunci când este prevăzută fie de dispoziţiile Codului Civil fie de alte legi speciale. Important: pentru a opera principiul reciprocităţii, normele conflictuale trebuie să aibă aceleaşi puncte de legatură. Aplicarea legii materiale străine atunci când operează condiţia reciprocităţii, este condiţionată de aplicarea simetrică a legii forului. Exemple în care legea română cere expres condiţia reciprocităţii: • Codul Civil - art. 2.582 alin. (2) Cod Civil - recunoaşterea persoanelor juridice străine fără scop lucrativ • Legea 105/1992 - art.162 alin.(3) din Legea 105/1992 - scutirea de supralegalizare a actelor oficiale sau legalizate de o autoritate străină - art.163 alin.(2) din Legea 105/1992 - scutiri sau reduceri de taxe şi cheltuieli de procedură, precum şi de asistenţă juridică gratuită în cazul proceselor purtate în faţa instanţelor române

- art.163 alin.(3) din Legea 105/1992 - obligaţia depunerii cauţiunii sau a altei garanţii - art.167 alin.(1) lit.(c) din Legea 105/1992 - recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti şi a autorităţii de lucru judecat. O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 246/2005 - art.76 – recunoaşterea persoanele juridice străine fără scop patrimonial

Reciprocitatea poate fi, în principiu, de trei feluri:  legislativă - izvorul reciprocităţii este norma din sistemul legislativ străin, respectiv român ;  diplomatică - izvorul reciprocităţii este convenţia internaţională la care România este parte;  de fapt - reciprocitatea este aplicată în practica autorităţilor competente din statele respective. De subliniat - în cazul existenţei reciprocităţii, legea străină nu este aplicată cu titlu de lex causae, ci reprezintă o condiţie a aplicării legii forului. 3.2.2 Încorporarea contractuală a legii străine Recepţiune contractuală sau încorporarea legii străine – situaţia în care părţile unui contract fac trimitere la o lege străina, nu în scopul de a se aplica contractului cu titlu de lex causae, ci pentru a servi ca mijloc de interpretare sau completare a respectivului contract. Legea străina la care părţile fac trimitere prin contract, devine parte din cuprinsul acestuia, reglementându-i conţinutul. Deosebiri între aplicarea legii străine ca lex causae si încorporarea contractuală a acesteia: Aplicarea legii străine ca lex causae

Încoporarea contractuală

ansamblul

• legea străină nu este privită ca un întreg sistem de drept. Se aplică doar norma la care părţile fac trimitere;

• legea străină îşi păstrează tipologia de element de drept;

• legea străină are valoare juridică de clauză contractuală (element de fapt);

• se aplică legea în vigoare la momentul în care norma conflictuală trimite la ea

• se aplică legea străină în vigoare la momentul incorporării ei, fără a interesa dacă a fost între timp abrogată sau a suferit modificări

• legea este privită ca sistemului de drept străin;

4. Proba legii străine 4.1 Sarcina probei Sarcina probei revine atât judecătorului cât şi părţii Art.2.562 alin. (2) Cod Civil: « partea care invoca o lege strănă poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei ». În situaţia în care aplicarea dreptului străin este obligatorie, instanţa va lua toate măsurile şi va depune toate diligenţele pentru a stabili conţinutul şi înţelesul legii străine, putând dispune din oficiu administrarea mijloacelor de probă necesare. Instanţa poate cere concursul părţilor sau sprijinul autorităţilor abilitate: Ministerul de Justiţie, Ministerul Afacerilor Externe, etc, pentru a primi informaţiile necesare despre legea străina. Regula împărţirii sarcinii probei este aplicabilă şi în litigiile supuse arbitrajului comercial internaţional.

4.2 Mijloacele de probă Mijloace de probă directe: culegeri de acte normative, culegeri de jurisprudenţă; Mijloace de probă indirecte procurate de la autorităţile competente din statul străin ori de la organismele reprezentative ale acestuia în România: certificate eliberate de Ministerul Justiţiei din statul respectiv, certificate de cutumă sau alte atestări emise de notarii publici sau Camera de Comerţ din acel stat, certificate eliberate de ambasadele sau consulatele statelor respective în România, informaţii de la organizaţiile de cult corespondente în Romania etc. Art. 2.562 alin. (1) din Codul Civil consacră principiul libertăţii instanţei şi a părţilor în alegerea mijloacelor de dovadă a legii străine ( « conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau în alt mod adecvat ») Instanţa poate cere sprijinul autorităţilor, respectiv Ministerul de Justitie, care transmite ori primeşte de la ministerele de justitie din alte ţări, informaţii privind dreptul intern în materie civilă şi comercială, precum şi în domeniul procedurii civile şi comerciale şi al organizării judiciare (aspecte reglementate de Legea nr.189/2003 privind asistenţa juridică internaţională în materie civilă şi comercială) Forţa probantă a mijloacelor de dovada provenind din străinătate – asimilată, în pirncipiu, celei prevăzute de legea româna.

5. Consecinţele imposibilităţii de probare a legii străine Atunci când există imposibilitate de a stabili conţinutul legii străine, se aplică legea româna (Art. 2.562 alin. (3) din Codul Civil: « în cazul imposibilităţii de a stabili, în termen rezonabil, conţinutul legii străine, se aplică legea româna »). Argumente : a) litigiul nu poate ramâne nesoluţionat pe motivul necunoaşterii legii străine sau pe motiv ca dispoziţiile acesteia sunt neîndestulatoare. În caz contrar, judecătorul ar fi culpabil de denegare de dreptate. b) se prezumă relativ că, odată stabilită competenţa instanţelor române, părţile au acceptat aplicarea subsidiară a legii române, dacă nu pot determina conţinutul legii străine.

6. Interpretarea legii străine « Interpretarea legii străine » = lămurirea înţelesului noţiunilor şi termenilor utilizaţi de legea străina. Interpretarea legii străine competente se face conform regulilor de interpretare existente în sistemul de drept a statului care a edictat-o. Legea străina trebuie aplicată asa cum este aplicată în ţara de origine.

7. Întrebări şi exerciţii  Ce se intelege prin legea străină (lex cause)?  Ce presupune aplicarea legii străine?  Precizaţi argumentele pentru care legea străină nu se aplică ca o consecinţă a propriei autorităţi  Care sunt modurile de aplicare a legii străine?  În ce constă aplicarea legii străine conform teoriei recepţionării dreptului străin? Cine are obligaţia de a stabili conţinutul legii străine?  De ce depinde interpretarea legii străine?  Cum se aplică legea străină în România?

8. Rezolvați următoarele teste grilă Prin legea strãinã se înţelege: a. legea materială străină

b. dreptul strãin indiferent care este izvorul sãu c. ambele variante sunt corecte Aplicarea legii strãine conform teoriei încorporării contractuale presupune: a. aplicarea legii străine ca element de drept b. aplicarea legii de la momentul încorporării ei chiar dacă ulterior a fost modificată c. aplicarea legii ca element de fapt Aplicarea legii străine este, potrivit Codului civil: a. dependentă în toate cazurile de condiţia reciprocităţii b. de regulă, independentă de condiţia reciprocităţii c. întotdeauna independentă de condiţia reciprocităţii Obligaţia de a stabili conţinutul legii strãine revine: a. exclusiv pãrţii care invocã legea strãinã b. exclusiv judecãtorului care aplică legea străină ca şi legea naţională c. atât judecătorului cât şi părţilor În sistemul nostru de drept, legea străină se aplică: a. cu titlu de element de fapt b. ca element de drept c. în temeiul normei conflictuale române 9. Bibliografie  Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pg. 97-110;  Dragoș - Alexandru Sitaru, Drept International Privat, Ed.Lumina Lex, editia 2000, pg. 94 - 108  I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Actami, Bucuresti, 2007, pg.42 - 44  M. Jakotă, Drept internațional privat,Vol. I, Ed. Chemarea, 1997, pg. 38 – 53;  O Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internațional privat, Ed. All, 1999, pg. 71 - 83