Abandonul Copilului [PDF]

Zitiervorschau

Abandonul copilului

Introducere Înţelegerea abandonului copilului ca fenomen social şi abordarea acestuia au evoluat de-a lungul istoriei umane, în concordanţă cu contextul cultural-istoric şi religios al fiecărei epoci. Abandonul afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esenţiale. Efectele abandonului sunt profunde şi agresive, însoţind persoana de-a lungul întregii vieţi. De aceea se impune necesitatea de a aborda această problemă şi de a acorda o atenţie deosebită traumelor trăite în copilărie, în special la vârstele timpurii ale dezvoltării copilului. Preocuparea pentru promovarea şi respectarea drepturilor copilului a determinat Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale să se implice activ în cunoaşterea, prevenirea şi intervenţia în cazul copiilor aflaţi în dificultate. „Strategia naţională privind protecţia copilului şi familiei“ identifică drept grup vulnerabil copilul abandonat, ceea ce indică gravitatea acestui fenomen şi necesitatea de a fi abordat din mai multe puncte de vedere: Abordarea abandonului în contextul sociocultural, care nu se poate face în mod simplist, ci doar din perspectiva cauzelor şi factorilor ce declanşează acest fenomen; Analiza practicilor tradiţionale de abordare a abandonului şi a formelor de protecţie a copilului abandonat; Abandonul ca atitudine a familiei faţă de copil; Situaţia tinerei mame în faţa unei probleme care nu poate fi neglijată

1. Noțiunea de abandon familial- precizǎri conceptuale Termenul de "abandon" este de origine franceză. Conform dicţionarului Robert Etymologique, "abandon" e un substantiv care provine din termenul francez "bon" de origine gotică, şi care apoi s-a transformat în vechea franceză în "abandon" semnificând " la discreţia cuiva", "la bunul plac al unei persoane". Le Petit Robert arată că "abandonul" e acţiunea de a renunţa, de a părăsi, de a nu se mai ocupa de, de a lăsa ceva sau pe cineva la discreţia unor persoane. Dicţionarul Quillet Flammarion afirmă că "abandon" semnifică a încredinţa, a oferi ceva sau pe cineva altuia. În concluzie, explicaţiile merg în două direcţii diferite: un sens e cel de a încredinţa, a da, a oferi iar altul, cu conotaţii mult mai negative, e de a părăsi, a neglija, a arunca, a renunţa. Conform dicţionarului limbii române "a abandona" semnifică a renunţa la un bun sau la un drept şi de asemenea, într-un sens corelat, dar independent, mai are înţelesul de părăsire a familiei sau a copiilor. Abandonul de familie este fapta celui care având obligaţia legală de intreţinere faţă de o persoană, o părăseşte, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o la suferinţe fizice sau morale, ori nu asigură, cu rea credinţă timp de 2 luni, pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească ( Iolanda & Nicolae Mitrofan, Familia de la A...la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p.3) În limbaj juridic, se declară abandonat copilul care, în condiţiile legii, se află în grija unei instituţii, de ocrotire socială sau medicală de stat ori privată, sau a unei persoane fizice, ca urmare a faptului că părinţii, în mod vădit s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare de şase luni. Dezinteresul, în acest context, este definit ca încetarea oricăror legături între părinţi şi copil, legătura care să dovedească existenţa unor raporturi afective normale. ( Legea 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii publicat în Monitorul oficial al României la 8 iulie 1993) Definiţia abandonului se situează, deci, într-un dublu registru - cel al psihologiei şi cel al socialului. Adesea se manifestă şi o a treia implicare, aceea a psihiatriei. Din perspectiva acesteia din urmă, A. Porot descrie fenomenele de

tulburare psihică profundă a căror pradă sigură este copilul abandonat. ( A. Porot, Manuel Alphabetique de psyhiatrie, Paris , PUF, 1975 ) Diferenţele conceptuale determină clarificări utile ale aspectelor şi sursele generatoare de abandon: 1 - palierul psihic originar, influenţat prin crearea situaţiilor reale de abandon, este cel constituit de afectivitate. 2 - producerea stărilor sau sentimentelor de abandon e determinată de absenţa fizică sau afectivă a părintelui sau substitutului parental. 3 - consecinţele situaţiei/sentimentul de abandon se înscrie întotdeauna pe direcţia tulburărilor psihice ale subiectului. Abandonul, indiferent de limba în care este exprimat, e unul dintre cuvintele cu cea mai întunecată rezonanţă. 1.1 Nevoile copilului Trebuinţele comune ale tuturor copiilor nu diferă în mod fundamental de cele ale lumii adulte. Ele acoperă toate aspectele activităţii umane. Acestea sunt trebuinţe materiale, afective, morale, intelectuale, culturale şi spirituale. Copilul este o parte dintr-un întreg începând de la venirea sa pe lume. Totuşi, condiţia de copilărie se caracterizează prin precaritatea sa: copilul depinde de adulţi pentru satisfacerea nevoilor sale: - nevoi fizice, care includ: căldură, hrană adecvată, odihnă, aer, apă, protecţie în faţa pericolelor; -nevoia de afecţiune şi ataşament, care include o persoană de care să se poată ataşa, afecţiune, contact fizic, tandreţe, încurajare, aprobare; -respectarea individualităţii fiecărui copil, adică respectarea caracteristicilor sale individuale, a temperamentului, a ritmului propriu de dezvoltare; -nevoia de securitate care implică: continuitatea îngrijirilor, un mediu şi o rutină stabilită şi predictibilă, reguli sau limite simple şi clare;

-stimularea potenţialului înnăscut prin încurajarea curiozităţii şi a comportamentului explorator; -ghidare şi control pentru a învăţa comportamente sociale, o disciplină adecvată şi consistentă; -independenţă în a lua propriile decizii; -responsabilitate pentru lucruri simple la început şi apoi din ce în ce mai complexe, pe măsură ce copilul se maturizează. Indiferent însă de lungimea unei astfel de liste, trebuie avut în vedere trei lucruri: În primul rând, toate aceste nevoi sunt importante, nerespectarea uneia putând conduce la efecte nedorite chiar dacă toate celelalte au fost satisfăcute. De pildă, copiii care sunt bine hrăniţi dar care nu primesc stimularea afectivă sau cognitivă de care au nevoie, sunt afectaţi foarte grav în dezvoltarea lor. Spitz, în 1951, pe un lot de copii neîngrijiţi de mamă dar în condiţii fizice de dezvoltare excelente, după doi ani de urmărire a arătat scăderea Q.I. de la 124 la 45 iar pe un lot de copii crescuţi de mamă, deşi în condiţii fizice precare, a arătat creşterea progresivă a Q.I. la 105. În al doilea rând există o anume "constelaţie" a acestor nevoi, proprie fiecărui copil. De exemplu, unii copii au nevoie de mai multă stimulare etc. Şi, în fine, acest set de nevoi se modifică pe măsură ce copilul creşte, putând fi altul în diferite momente ale vieţii copilului. În orice caz, factorul fundamental pentru toţi oamenii este familia cu toate părţile ei bune şi rele de care au parte copiii în decursul creşterii lor. 2.1 Factori generatori de abandon (cauze) Recent, un raport al organizaţiei Equilibre-Roumanie 1 a studiat situaţia grupului familial cu referire strictă la abandonarea copiilor de către părinţi: 40% dintre copii sunt părăsiţi în maternitate iar 25% sunt abandonaţi în diferite alte 1Causes of Abandomment of Romanian Children, European Community Departament of Humanitarian Assistance for Romania, Ocrotiti Copiii, Bucureşti, January, 1993 apud Magdalena Dumitrana, Copilul instituţionalizat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pp. 9-10

locuri, părinţii fiind necunoscuţi; 30% sunt aduşi în instituţii prin intermediul serviciilor sociale locale, ca urmare a incapacităţii părinţilor de a se îngriji de ei; 5% dintre copii sunt orfani, având unul sau ambii părinţi decedaţi. Dat fiind numărul mare de copii abandonaţi e necesar să se clarifice factorii care au influenţat şi influenţează acest fenomen. Mai întâi, trebuie precizat faptul că raportul întocmit de John Bowlby, sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (în 1951), a constituit punctul de pornire al unui uriaş val de conştientizare comunitară în ceea ce priveşte situaţia copiilor abandonaţi 2 . E adevărat însă ca în cealaltă parte a lumii unde se găsea România, existenţa umană era cu totul diferită. Revenind la Bowlby, acesta găseşte trei grupuri principale de motive: - situaţii de urgenţă; - condiţia grupului familial natural; - ajutorul acordat de rude. Bazat pe aceste date şi reorganizându-le cu referinţă la familie, Bowlby identifică alte trei cauze care, acţionând în principal asupra grupului familial, sunt furnizoare potenţiale de copii deprivaţi. 3 1. Familia naturală neorganizată, ilegitimitate; 2. Familia naturală organizată şi intactă, dar care nu funcţionează efectiv: condiţii economice ducând la şomajul susţinătorului familiei şi, consecutiv, la sărăcie; boala cronică sau incapacitate a unui părinte, instabilitate ori psihopatie a unui părinte. 3. Familia naturală dezorganizată şi, deci, nefuncţională: calamitate socialărăzboi, foamete, etc.; decesul unuia dintre părinţi, boala necesitând spitalizarea unuia dintre părinţi, unul dintre părinţi aflaţi în detenţie ; dezertarea unuia sau a ambilor părinţi, separare sau divorţ între părinţi, absenţa tatălui impusă de un loc de muncă depărtat, mama lucrează lipsind întreaga zi. 2Bowlby, J. Matternal Care and Mental Health, Geneva: W.H.O., 1952 apud Magdalena Dumitrana, Copilul instituţionalizat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pp. 9-10 3 idem, pp. 7-8

Un studiu 4 foarte recent având ca temă fenomenul instituţionalizării copiilor, a relevat drept factori consideraţi ca generatori de abandon următoarele : 1. Decesul unuia dintre părinţi (sau a ambilor). Din dosarele copiilor internaţi a reieşit că sunt mai frecvente cazurile de abandon după decesul mamei decât după cel al tatălui, mai ales dacă vârsta copilului este mică. Mamele rămase văduve încredinţează copiii instituţiei numai în situaţii disperate: şomaj, pierderea locuinţei, îmbolnăviri. Taţii rămaşi văduvi, mai ales dacă există copii de vârsta mică ce necesită îngrijire permanentă, îi încredinţează cu mai multă uşurinţă instituţiilor. 2. Divorţul. Acesta, de regulă, este precedat de neînţelegeri, conflicte care se răsfrâng negativ asupra copiilor. Principalul efect al acestui climat tensionat este neglijarea copiilor. Uneori divorţul are efecte benefice pentru copii prin eliminarea sursei conflictului, a tensiunilor -se reechilibrează viaţa de familie). Dar adesea copiii sunt "împărţiţi" între cei doi parteneri (şi de regulă unul dintre ei îi abandonează apoi instituţiei). 3. Situaţia familială precară. Adică, mame singure sau care convieţuiesc cu parteneri întâmplători, în cazul în care aceste mame, de obicei tinere, sunt lipsite de suport social şi sursă de subzistenţă, sau dacă nu simt responsabilitate şi ataşament faţă de copilul de obicei nou-născut, atunci recurg la abandon. În cazul lor, acesta îmbracă forme tipice: părăsirea copilului mic în spitale de copii sau a sugarului în maternitate. 4. Situaţia materială precară. Aceasta e exprimată în ineficienţa sau absenţa veniturilor, număr mare de copii în familie, condiţii necorespunzătoare de locuit. Ceea ce se poate remarca e că nu toate familiile sărace îşi abandonează copiii. Acest factor e dublat, de obicei, în cazul abandonului cu alţi factori răspunzători de scăderea responsabilităţii (familii cu înclinatie spre parazitism social, promiscuitatea relaţiilor de familie, afecţiunile psihice, consum/dependenţă de alcool, droguri, delicvenţă). 5. Boli cronice somato-fiziologice sau psihice. Acestea crează o stare de tensiune din cauza imposibilităţii respectării obligaţiilor vieţii de familie. Mai 4Mircea Alexiu Teodor, art. cit., în "Revista de Cercetări Sociale" pp. 139-140

ales când mama e bolnavă, tatăl nu-şi asumă de obicei răspunderea îngrijirii copiilor. Dacă vârsta lor e mică atunci ei sunt mai expuşi abandonului (la o vârsta mai mare ca de ex. pre- şi adolescenţa copiii pot deveni un sprijin şi riscul de abandon e mai scăzut). 6. Alti factori responsabili de producerea abandonului: prezenţa unui exemplu de abandon în viaţa sau familia unuia din parteneri sau în anturajul acestora. Astfel, "imitaţia socială" (Gabriel Tarde) poate funcţiona în acest caz, părinţii fiind la curent cu beneficiile şi riscurile acestui act de obicei sancţionat de morala publică. 7. Lipsa suportului social din partea familiei lărgite sau a comunităţii în cazul familiei imigrate din alte zone, de obicei mai sărace, şi venite în căutarea unei vieţi mai bune. Fiind în general respinşi de comunitate, ei ajung să-şi dezvolte comportamentele anomice şi nu ţin de obicei seama de sancţionarea din partea moralei publice a actului de abandon al propriilor copii. Trebuie remarcat că aceti factori nu acţionează decât rareori separat, de obicei fiind asociaţi câte 2,3 sau 4 pentru producerea conduitei de abandon a copiilor. 2.2 Prevenirea abandonului Efortul realizat pentru prevenirea abandonului şi oferirea de condiţii adecvate de viaţă a fost marcat de lipsa completă a unei strategii globale, blocaje instituţionale şi incongruenţă. Atât experienţa internaţională, cât şi studiile întreprinse în ţara noastră demonstrează că instituţionalizarea copiilor este mult mai costisitoare decât menţinerea copiilor în familia sa naturală sau în familiile substitut. Cu toate acestea, prevenirea abandonului şi în mod special a instituţionalizării se află la începutul său în România. Experienţa celor 7 judeţe 5 în care s-au înfiinţat centre de protecţie a familiilor cu copii sugerează că marile probleme nu sunt strict economice, ci 5Iniţiate şi finanţate de organizaţia britanică The Romanian Orphanage Trust, 6 dintre ele fiind preluate ulterior de Consiliile Judeţene respective - Arad, Bacău, Braşov, Cluj, Iaşi, Timiş

foarte adesea sociale şi psihologice. Printr-o activitate de asistenţă socială codificată s-a reuşit, în condiţii materiale adesea extrem de grele, să se evite instituţionalizarea, să se producă reluarea de către familii a copiilor instituţionalizaţi şi chiar adopţia naţională sau plasamentul familial pentru unii copii. În ceea ce priveşte instituţionalizarea medicală, UNICEF şi unele ONG-uri au încurajat umanizarea spitalelor, adică încurajarea mamelor de a sta împreună cu copiii în perioade critice, pentru minimizarea perioadei de spitalizare. Acestea au dat rezultate pozitive mai ales ca exemplaritate. Angajarea de asistenţi sociali în maternităţi a demonstrat ca activitatea lor e extrem de eficientă în prevenirea abandonului. Există, de asemenea, în cadrul sectorului non-profit apărut în ţara noastră după 1989, organizaţii neguvernamentale care oferă asistenţă financiară şi materială, servicii de consiliere şi informaţii unui număr limitat de copii şi familii în nevoie din diferite localităţi, în funcţie de amplasarea acestor organizaţii şi de fondurile de care dispun. În diferitele sale forme, separarea copilului (mic) de familie continuă să fie un fenomen pentru a cărei combatere se face încă puţin în mod sistematic. În acest sens este necesară stimularea formelor alternative la instituţionalizare. Un prim pas în acest sens o reprezintă: 1. Clarificarea statului juridic pentru copiii quasiabandonaţi. Există în momentul de faţă foarte mulţi copii părăsiţi în instituţii fără a avea un statut clar. Lipsa acestei clarificări împiedică procedura de găsire pentru aceşti copii a unei soluţii de perspectivă. 2. Încredinţarea şi plasamentul familial. Acestea ocupă o pondere încă destul de mică. În cea mai mare parte a lor, situaţiile de plasament familial şi încredinţare reprezintă forme preadopţionale sau încredinţări pentru diferite perioade familiilor înrudite. 3. Adopţia. Deşi reprezintă cea mai bună soluţie pentru copilul abandonat este utilizată încă mult sub posibilităţi.

Dezvoltarea unui sistem de servicii sociale înalt profesionalizate care să realizeze asemenea activităţi complexe este factorul cheie în obţinerea unor succese notabile în acţiunea de prevenire a abandonului, respectiv a întregului sistem de sprijin pentru copilul separat de familie. 2.3.Masuri de protectie ale copilului abandonat aflat in dificultate Măsurile de protecţie prevăzute sunt ierarhizate în măsuri temporare (plasament) sau măsuri de durată mai lungă (încredinţare). Încredinţarea e o măsură care acţionează în cazurile în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie, dispăruţi, declaraţi morţi sau decăzuţi din drepturile părinteşti şi nu a fost instituită tutela, sau în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Plasamentul poate fi hotărât de Comisia pentru Protecţia Copilului dacă securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului sunt periclitate în familie din motive independente de voinţa părinţilor, la cererea acestora, a unuia dintre ei, sau a unei rude a copilului până la gradul IV inclusiv. De asemenea, dacă părinţii sau unul dintre aceştia pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a obligaţiilor de părinte, serviciul public specializat poate decide plasarea în regim de urgenţă a copilului. Aceasta măsură mai poate fi luată şi în cazul în care copilul este găsit lipsit de supraveghere sau este părăsit de părinţi. Atât încredinţarea cât şi plasamentul pot fi făcute: - la o familie sau persoană (au prioritate rudele până la gradul IV inclusiv); -la serviciul public specializat sau către un organism privat. Plasamentul poate fi împărţit în mai multe tipuri: a) plasament pe termen scurt; b) plasament pe termen mediu; c) plasament pe termen lung.

Adopţia este măsura de protecţie prin care legături de filiaţiune şi părinteşti se pot crea între copil şi o persoană sau un cuplu, alţii decât părinţii de origine. Centrele de plasament şi în consecinţă instituţionalizarea sunt de evitat tocmai datorită cercetărilor care au scos în evidenţă efectele negative inevitabile. În situaţiile în care aceasta măsură nu poate fi evitată, ea rămâne o măsură luată doar în ultima instanţă. Centrele de plasament pot reprezenta întradevăr o măsură de protecţie a copilului doar din perspectiva planului naţional de reformă a instituţiilor pentru copii prin transformarea acestora în aşezăminte/centre de tip familial, apropiate de condiţiile de viaţă ale colectivităţii, deschise spre comunitate. Tutela este o sarcină gratuită şi obligatorie în virtutea căreia, o persoană, numită tutore, este chemată a exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de copilul minor, al cărui părinţi sunt decedaţi sau în imposibilitatea permanentă de a-şi exercita atribuţiile. Faţă de ocrotirea minorului prin părinţi şi îndeosebi când aceasta lipseşte, alături de tutelă se poate institui alternativ provizoriu, ca mijloc juridic subsidiar, curatela. În ceea ce priveşte latura preventivă au început să apară şi să se dezvolte servicii de suport pentru familiile de copii - centre de zi, centre maternale, etc., dar şi servicii de reintegrare (e vorba de reintegrare familială a copilului familia proprie, familia unor rude sau în familia de plasament). Toate aceste măsuri privind copilul aflat în dificultate se realizează ţinându-se cont de interesele superioare ale copilului

CONCLUZII: Mediul social in care se formeaza si se dezvolta un copil, reprezinta un factor care are cea mai mare influenta asupra devenirii sale. Pe fondul realităţii sociale în care trăim se poate observa faptul că protecţia şi ocrotirea drepturilor copilului în mediul familial nu poate fi asigurată, în mod eficient, decât printr-o dinamică a relaţiilor familie – stat, ceea ce înseamnă că, în orice moment al dezvoltării sale, trebuie să se aibă în vedere interesul superior al copilului în ceea ce priveşte creşterea

şi educarea acestuia. Apare, astfel, necesitatea instituirii unei

reglementări legale în sensul protejării copilului minor împotriva relelor tratamente, precum şi împotriva faptelor de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului. Luând în considerare faptul că, în foarte multe cazuri, mediul familial nu este unul propice dezvoltării sănătoase a minorului, ci, dimpotrivă, ajunge să reprezinte un adevărat pericol pentru acesta, se impune ca autorităţile competente să ia măsuri de ocrotire specială, separând copiii de mediul familial pentru a-i proteja, astfel, împotriva relelor tratamente aplicate de către ceilalţi membrii ai familiei. Trebuie să conştientizăm că, în România, nivelul scăzut de trai a determinat o creştere abruptă, în ultimii ani, a infracţiunilor privind familia. Deşi abandonul de familie este o faptă care nu implică agresivitate, totuşi, considerăm că trebuie să punctăm un aspect extrem de relevant, constând în faptul că neîndeplinirea obligaţiilor familiale reprezintă o formă de neglijenţă cu efecte drastice asupra integrităţii fizice, psihice şi morale a celui aflat în nevoie.

Obiectiv 1: Perspectiva populatiei cu referire la cunoasterea persoanelor care vor sa abandoneze un copil

Ipoteza : Dacă populatia ar fi mai bine informată asupra persoanelor care vor sa abandoneze un copil si ar ajuta la prevenirea acestui lucru, atunci abandonul ar fi diminuat .(Q1, Q2) Obiectiv 2: Determinarea cauzelor abandonului scolar. Ipoteza 1: Dacă situatia economică a populatiei ar fi mai bună, atunci rata abandonului ar fi mai scazută.(Q3,Q4 ,Q5) Obiectiv 3: Măsuri pentru prevenirea abandonului copilului. Ipoteza 1: Dacă abandonul copiilor s-ar pedepsi prin lege, ar exista posibilitatea ca abandonul sa scada.(Q6, Q7)