A. Cotelnic - Sisteme de Planificare [PDF]

Zitiervorschau

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA Departamentul “Management”

Ala Cotelnic SISTEME DE PLANIFICARE ÎN AFACERI Manual

Editura ASEM Chişinău, 2018

1

Manualul a fost examinat şi recomandat pentru editare prin deciziile Consiliului Metodicoștiințific al ASEM, și Senatului ASEM (proces verbal nr.8 din 27 iunie 2018)

Recenzenţi: Bugaian Larisa, profesor universitar, doctor habilitat, UTM Solcan Angela, conferențiar universitar, doctor, ASEM

2

Cuprins INTRODUCERE .............................................................................................................................6 CAPITOLUL I. PLANIFICAREA – FUNCȚIE DE BAZĂ A MANAGEMENTULUI ...............8 1.1. Conceptul de management. Funcțiile manageriale ...........................................................8 1.2. Caracteristica generală a sistemului de planificare. Clasificarea planificării după diferite criterii .........................................................................................................................................11 1.3. Planurile şi factorii de relaționare în planificare .................................................................19 1.4. Planul de afaceri – baza activității de antreprenoriat ..........................................................25 1.5. Planul dezvoltării economico-socială a unităţii economice. Ordinea elaborării .................27 Concluzii.....................................................................................................................................30 Întrebări pentru autoevaluare și discuții .....................................................................................30 Teste pentru autoevaluare...........................................................................................................31 Bibliografie recomandată: ..........................................................................................................33 CAPITOLUL II. PLANUL FABRICĂRII ȘI COMERCIALIZĂRII PRODUCȚIEI ..................33 2.1. Programa de producţie: importanţa, cerinţele de bază pentru elaborare .............................33 2.2. Unităţile de măsură în clasificarea indicatorilor secţiunii "Planul fabricării și comercializării producției " .....................................................................................................35 2.3. Indicatorii valorici ai producţiei fabricate ........................................................................37 Concluzii ....................................................................................................................................41 Întrebări pentru autoevaluare și discuții: ....................................................................................41 Teste pentru autoevaluare...........................................................................................................42 Bibliografie recomandată: ..........................................................................................................43 Capitolul III. CAPACITATEA DE PRODUCŢIE ŞI PERFECŢIONAREA UTILIZĂRII EI .43 3.1. Capacitatea de producție: noțiune, mod de exprimare. Factorii ce influențează dinamica capacității de producție ............................................................................................................44 3.2. Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie ............................................48 3.3. Planificarea folosirii capacităţii de producţie ....................................................................51 3.4. Căi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie ....................................................55 Concluzii ....................................................................................................................................56 Întrebări pentru autoevaluare și discuții: ....................................................................................57 Teste pentru autoevaluare...........................................................................................................57 Bibliografia recomandată ...........................................................................................................60 Capitolul IV. GESTIUNEA CALITĂŢII PRODUCŢIEI ..........................................................60 4.1. Conceptul de calitate. Definirea calităţii. Importanţa calităţii pentru firmele secolului XXI. .........................................................................................................................................61 4.2. Caracteristicile calităţii. .....................................................................................................63 4.3. Criterii şi indicatori de apreciere a nivelului calităţii produselor industriale ....................65 4.4. Triunghiurile calităţii. Costurile calităţii ...........................................................................69 4.5. Controlul calităţii. Tehnicile de control ..............................................................................71 4.6. Metodologia elaborării strategiei calităţii. Metode de realizare a strategiei ...................73 4.7. Certificarea calităţii ..........................................................................................................78 Concluzii ....................................................................................................................................80 Întrebări pentru autoevaluare și discuții: ....................................................................................81 Teste pentru autoevaluare...........................................................................................................82 Bibliografia recomandată ...........................................................................................................84 Capitolul V. PLANUL MUNCII ŞI AL SALARIZĂRII. PLANIFICAREA PRODUCTIVITĂȚII MUNCII. ................................................................................................84 5.1. Conţinutul planului muncii şi al salarizării .......................................................................85

3

5.2. Productivitatea muncii: noțiuni generale, metodologia de calcul .....................................86 5.3. Planificarea creşterii productivităţii muncii după factorii tehnico-economici ....................91 5.4. Direcţii de creştere a productivităţii muncii .....................................................................93 Concluzii ....................................................................................................................................97 Întrebări pentru autoevaluare și discuții: ....................................................................................98 Teste pentru autoevaluare...........................................................................................................98 Bibliografia recomandată: ..........................................................................................................99 CAPITOLUL VI . PLANIFICAREA NECESARULUI DE PERSONAL ..............................100 6.1. Personalul întreprinderii: structura, etapele planificării ..................................................100 6.1. Personalul întreprinderii: structura, etapele planificării ..................................................100 6.2. Planificarea necesarului de muncitori care execută lucrări normate ............................... 103 6.3. Planificarea necesarului de muncitori care execută activităţi nenormate .........................105 6.4. Planificarea necesarului de personal tehnic, economic, ..................................................105 de altă specialitate ..................................................................................................................105 6.5. Recrutarea, pregătirea și dezvoltarea personalului .......................................................... 106 Concluzii ..................................................................................................................................114 Întrebări pentru autoevaluare și discuții: ..................................................................................115 Teste pentru autoevaluare.........................................................................................................115 Bibliografia recomandată: ........................................................................................................117 CAPITOLUL VII. PLANIFICAREA FONDULUI DE REMUNERARE A MUNCII ..........117 7.1. Noţiune de salariu şi fond de salarizare ..........................................................................117 7.2. Metode de planificare a fondului de salarizare ............................................................... 122 7.2.1. Metoda retribuţiei medii ............................................................................................... 122 7.2.2. Metoda detaliată pe categorii de personal ....................................................................123 Concluzii ..................................................................................................................................127 Întrebări pentru autoevaluare și discuții: ..................................................................................127 Teste pentru autoevaluare.........................................................................................................128 Bibliografia recomandată: ........................................................................................................129 Capitolul VIII. PLANIFICAREA ACTIITĂȚII DE APROVIZIONARE TEHNICO– MATERIALĂ A ÎNTREPRINDERII ......................................................................................129 8.1. Aprovizionarea tehnico–materială: noţiuni, sarcini. .......................................................129 8.2. Organizarea compartimentului aprovizionării ............................................................... 132 8.3. Normele de consum –definiții, metode de calculare ......................................................136 8.4. Elaborarea programului de aprovizionare tehnico-materială ............................................138 Concluzii: .................................................................................................................................142 Întrebări pentru autoevaluare și discuții: ..................................................................................142 Teste pentru autoevaluare.........................................................................................................143 Bibliografia recomandată: ........................................................................................................145 CAPITOLUL IX. GESTIUNEA ECONOMICĂ A STOCURILOR DE RESURSE MATERIALE ...........................................................................................................................146 9.1. Noţiuni. Tipologia stocurilor de materiale pentru producţie ...........................................146 9.2. Tipuri de gestiune a stocurilor ...........................................................................................152 Concluzii ..................................................................................................................................155 Întrebări pentru autoevaluare și discuții: ..................................................................................156 Teste pentru autoevaluare.........................................................................................................156 Bibliografia recomandată: ........................................................................................................157 Capitolul X. COSTURILE DE PRODUCŢIE ALE UNITĂŢI ECONOMICE.......................157 10.1.Costul producţiei: conţinut economic, funcţiile, clasificarea ..............................................158 10.2. Structura costului de producţie în aspect managerial. ...................................................162 10.3. Planul cheltuielilor administrative ................................................................................168

4

10.4. Componenţa cheltuielilor de distribuire ..........................................................................170 10.5. Calculaţia costurilor. Planul costului unitar pe produs ...................................................171 10.6. Reducerea costurilor de producţie. Planificarea, căile, indicatorii de bază. ....................174 10.6.1. Căi de reducere a costului de producţie .....................................................................174 10.6.2. Indicatorii reducerii costului de producţie .................................................................178 Concluzii ..................................................................................................................................181 Întrebări pentru autoevaluare și discuții: ..................................................................................182 Teste pentru autoevaluare.........................................................................................................182 Bibliografie recomandată: ........................................................................................................184 Capitolul XI. PROFITUL ŞI RENTABILITATEA ACTIVITĂŢII UNITĂŢII ECONOMICE ..................................................................................................................................................185 11.1.Profitul: tipuri, funcţii ....................................................................................................185 11.2. Formarea şi repartizarea profitului net ..........................................................................188 11.3. Rentabilitatea – indicatorul de bază al ..........................................................................192 eficienţei unităţii economice ..................................................................................................192 Concluzii ..................................................................................................................................198 Întrebări pentru autoevaluare și discuții: ..................................................................................199 Teste pentru autoevaluare.........................................................................................................199 Bibliografie recomandată: ........................................................................................................201 Capitolul XII. ORGANIZAREA ŞI PLANIFICAREA PROTECŢIEI MEDIULUI AMBIANT ŞI A FOLOSIRII RAŢIONALE A RESURSELOR NATURALE ........................................201 12.1. Importanţa mediului ambiant pentru activitatea vitală a omului ..................................201 12.2. Noţiunea de poluare. Efectele poluării ..........................................................................207 12.3. Organizarea folosirii raţionale a resurselor naturale .....................................................210 12.4. Planificarea şi finanţarea folosirii raţionale ..................................................................212 a resurselor naturale ...............................................................................................................212 12.5. Pârghiile economice .............................................................................................. 215 Concluzii...................................................................................................................................217 Întrebări pentru autoevaluare și discuții: ..................................................................................218 Teste pentru autoevaluare.........................................................................................................219 Bibliografia recomandată: ........................................................................................................220 Capitolul XIII. MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII SOCIALE A COLECTIVULUI. ......220 13.1. Necesitatea, conţinutul şi rolul protecţiei sociale ......................................................... 220 13.2. Planificarea socială: necesitatea în condiţiile de tranziţie, ............................................224 direcţiile de bază.....................................................................................................................224 13.3. Etapele elaborării planului dezvoltării sociale. ............................................................. 226 Structura planului ...................................................................................................................226 13.4. Controlul asupra îndeplinirii măsurilor planului social.................................................230 Concluzii ..................................................................................................................................231 Întrebări pentru autoevaluare și discuții: ..................................................................................232 Teste pentru autoevaluare.........................................................................................................232 Bibliografia recomandată: ........................................................................................................233 Referințe bibliografice .................................................................................................................234

5

INTRODUCERE A

planifica

înseamnă

a

te

pregăti

azi

pentru

ceea

ce

vei

face

mâine.

Este activitatea prin care raţional, conştient, toţi managerii determină ceea ce vor şi modul în care pot realiza aceasta. Planificarea răspunde la câteva întrebări de bază, pentru orice tip de activitate şi anume: Ce? - scopul; Când? - intervalul în care trebuie realizat; Unde? - locul în care planurile vor fi îndeplinite; Cine? - oamenii ce vor realiza activităţile; Cum? - fazele, secvenţele şi metodele de atingere a scopului; Cât? - resursele necesare pentru a atinge scopul urmărit. Majoritatea covârşitoare a managerilor şi organizaţiilor nu-şi pot permite luxul încercării, adică al acţiunii fără un plan elaborat, datorită costului ridicat al resurselor ce pot fi irosite. Planificarea ne ajută să evităm erorile, pierderile şi întârzierile. Şi, totodată, face ca eforturile să devină eficace şi eficiente. Planificarea este prima funcţie a managerilor, datorită faptului că ea trebuie exercitată înaintea celorlalte. Prin planificare sunt influenţate toate funcţiile managementului unei organizaţii. Structura organizatorică (felul, locul, legăturile şi sarcinile posturilor şi compartimentelor) este proiectată astfel încât să susţină realizarea obiectivelor stabilite prin planificare. Personalul organizaţiei este selectat şi antrenat pentru a răspunde necesităţilor ce decurg din planurile organizaţiei. Comunicarea ca şi coordonarea salariaţilor rezultă din liniile directoare conturate de planuri. Planificarea introduce elementele de bază (sarcini, norme, indicatori, termene etc.) indispensabile controlului. Planificarea oferă managerilor posibilitatea de a ajusta organizaţia structural şi funcţional la mediul sau exterior, la modificările acestuia. Pentru ca organizaţia să obţină rezultate prin care să supravieţuiască, în ansamblul ei dar şi fiecare componentă, fiecare angajat trebuie să ştie ce are de făcut, iar răspunsul se obţine prin planificare. Scopul funcţiei de planificare constă în stabilirea obiectivelor, ţintelor către care va fi orientată activitatea în viitor, precum şi a modalităţilor - acţiunile, resursele necesare şi alocarea lor, și implementarea, adică realizarea. Prin funcţia de planificare se stabileşte cel mai adecvat curs al acţiunilor viitoare pentru ca organizaţia să obţină rezultatele dorite. Dacă managerii doresc să stăpâneasca evoluţia organizaţiei ei trebuie să planifice. Absenţa planificării ar face loc instalării haosului, hazardului. În asemenea condiţii, organizaţia ar trebui să aibă o reacţie defensivă, iar succesul ar fi doar o probabilitate, un rezultat al unui set de întâlniri favorabile. Dacă s-ar proceda aşa, managerii ar trebui să răspundă presiunilor curente exercitate fie din interior, dar mai ales de către componentele mediului extern asupra organizaţiei, în loc să determine un curs al activităţilor direcţionat către scopuri previzionate ca necesare şi stabilite în mod deliberat. Văzută din acest

6

punct de vedere, planificarea devine principalul instrument managerial de adaptare a organizaţiei la schimbare. Planificarea este o activitate prin excelenţă managerială. Toţi managerii, într-un fel sau altul, planifică. Totuşi, modul de abordare a planificării, maniera de a ajunge la planuri, complexitatea şi conţinutul planurilor diferă de la un nivel managerial la altul şi chiar de la o organizaţie la alta. Ceea ce rămâne la fel este aspectul referitor la eficienţa activităţilor manageriale; oriunde, la orice nivel şi în orice organizaţie economică, un management efectiv şi eficient implică acţiuni de planificare formalizate. Prezenta lucrare este adresată , în primul rând studenţilor de la specialităţile economice, în vederea asimilării mai bune a cursului „Sisteme de planificare în afaceri” sau a altor cursuri similare. De asemenea poate fi utilizată de toţi doritorii de a-şi aprofunda cunoştinţele în domeniul artei de a planifica şi îşi propune să explice aspectele esenţiale ale activităţii de planificare, să le ofere studenţilor posibilitatea de a înţelege, şi însuşi conceptele de bază, principiile, metodele şi tehnicile de planificare, pe care apoi să le poată aplica în activitatea ce o desfăşoară în societate. Considerăm că pe baza acestui material studenţii vor putea: - să înţeleagă noţiunile de bază, fondul principal de cunoştinţe care constituie conţinutul sistemului de planificare; - să deprindă o serie de concluzii teoretico-metodologice aplicabile mai des organizaţiilor economice; Subliniem faptul că acest manual trebuie considerat doar un ghid în pregătirea studenţilor, iar la baza pregătirii trebuie să se afle studiul individual al bibliografiei recomandate precum şi elaborarea studiilor de caz, care îi pun pe studenţi în postura de manageri ai unei organizaţii, unde au de rezolvat probleme concrete, pornind de la cunoştinţele teoretice însuşite.

7

CAPITOLUL I. PLANIFICAREA – FUNCȚIE DE BAZĂ A MANAGEMENTULUI Prin parcurgerea acestei teme de studiu, studentul va fi capabil să:

- înțeleagă necesitatea planificării în cadrul organizaţiilor şi a beneficiilor pe care le aduce. - perceapă planificarea ca activitate managerială de luare a deciziei care determină creşterea organizării, şi stabilirea direcţiilor de urmat. - identifice cele patru dimensiuni ale planificării organizaţionale. - descrie planificarea pe termen lung, mediu şi scurt şi a rolului fiecăreia. - explice diferenţe dintre planurile strategice şi cele operaţionale. - descrie rolurile pe care le au în procesul de planificare diferitele niveluri manageriale, prin prezentarea piramidei planificării. - identifice compartimentele planului dezvoltării economico-sociale a organizației.

1.1.

Conceptul de management. Funcțiile manageriale

Apariţia managementului ca ştiinţă este de dată relativ recentă. Acesta a apărut în S.U.A. odată cu mişcarea pentru conducerea ştiinţifică, în primii ani ai secolului trecut. Etimologia cuvântului provine din limba engleză : to manage= a administra, a conduce, a reuşi (în afaceri). În activităţile economice termenul s-a impus în ultimii 75 ani odată cu apariţia lucrării lui James Burnham “The managerial revolution” (1941, New York). Sensurile termenului de management sunt: Ştiinţă: ansamblu organizat şi coerent de cunoştinţe – concepte, principii, metode şi tehnici – prin care se explică fenomenele şi procesele ce se produc în conducerea organizaţiilor. Artă: măiestria managerului de-a aplica la realităţile diferitelor situaţii, cu rezultate bune, în condiţii de eficienţă, cunoştinţele ştiinţifice. Managementul, abordat în principal ca practică, a parcurs în evoluţia sa mai multe stadii, fiecare dintre acestea fiind consecinţa unor progrese semnificative în plan teoretic şi metodologic. Remarcăm perioada anilor '80, când a fost promovat managementul strategic, apoi cea a anilor '90, când s-a conturat managementul bazat pe procese, consecinţa firească a reengineeringului organizaţiei şi a managementului său, iar în ultimii ani se conturează perioada managementului bazat pe cunoştinţe. Cele trei stadii nu se exclud, ci, dimpotrivă, pot fi considerate etape evolutive succesive.

8

Orice organizație, indiferent de profilul și obiectul de activitate, nu poate fi analizată și condusă decât dacă se identifică, pe baza unor criterii științifice, structura și activitatea sa. În acest scop un prim pas îl reprezintă identificarea funcțiilor managementului firmei. Funcția managementului poate fi definită ca fiind o activitate îndreptată spre un anumit scop, specifică din punct de vedere al caracterului său, care interacționează cu alte activități de care se deosebește prin caracter și direcție, fiind obiectiv necesară pentru realizarea dirijării eficiente a unei organizații. Pentru prima dată, noțiunea de funcție a managementului a fost folosită de H. Fayol care a definit managementul prin aceste funcții. În viziunea acestui specialist, a manageriza înseamnă a previziona, a organiza, a comanda, a coordona și a controla. Rezultă astfel, ca cele cinci funcții ale managementului stabilite de H. Fayol, sunt (figura 1.1.): Previziunea

Controlul

Coordonarea

Organizarea

Comanda

Figura 1.1. Funcțiile managementului în opinia lui H.Fayol Astăzi literatura de specialitate abundă de diferite opinii referitoare la numărul de funcții ale managementului. Susținem evidențierea următoarelor funcții : 1. Planificarea. Funcția de planificare constă în ansamblul proceselor prin care : a) se determină obiectivele organizației, respectiv misiunea organizației, rațiunea ei de a exista, obiectivele strategice (pe termen lung) și cele tactice (pe termen scurt); b) se stabilește ceea ce trebuie făcut pentru a le duce la îndeplinire, ce resurse și mijloace sunt necesare în acest scop. Managerii analizează pe de o parte situația internă a organizației, resursele de care dispune ea, iar pe de altă parte, analizează mediul extern organizației, care este poziția organizației în cadrul pieței produselor, serviciilor pe care le realizează, care este poziția organizației în cadrul ramurii în care își desfășoară activitatea. Sunt stabilite, atât cantitativ cât și calitativ, resursele necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite, precum și resursele disponibile ale organizației respective.

9

Stabilirea decalajelor dintre resursele necesare și cele disponibile, inclusiv resursele posibil de atras, permite managerilor să acționeze pentru identificarea de soluții, de căi de acțiune care să asigure atingerea obiectivelor organizaționale stabilite. În cazul în care există un deficit de resurse, căile de acțiune recomandate sunt: în primul rând, creșterea eficienței utilizării resurselor existente, proprii ale organizației; în al doilea rând, atragerea de noi resurse suplimentare. 2. Organizarea ca funcție managerială, desemnează ansamblul proceselor de management prin intermediul cărora se stabilesc și se delimitează procesele de muncă fizică și intelectuală, componentele lor ( operații, mișcări, lucrări, sarcini, timp, etc) precum și gruparea acestora pe posturi, formații de muncă, compartimente și repartizarea personalului corespunzător anumitor criterii economice, tehnice și sociale, în vederea realizării în cât mai bune condiții a obiectivelor previzionate. Organizarea are scopul de a grupa oamenii, de a aranja sarcinile și activitățile și de a stabili legăturile necesare pentru dirijarea tuturor eforturilor într-o singură direcție. Prin această funcție, se inventariază activitățile de diferite naturi, ale organizației care sunt necesare pentru realizarea obiectivelor ei, se aranjează și se ordonează pe grupe de activități și se repartizează pe compartimente, formațiuni și oameni.

Necesitatea organizării și conducerii muncii într-o

organizație ( unitățile de poliție ) a devenit o problemă stringentă pe măsură ce activitățile au devenit mai complexe și au antrenat un număr tot mai mare de oameni. 3. Motivarea reprezintă suma forţelor energiilor interne şi externe care iniţiază şi dirijează comportamentul uman spre un scop anumit. La baza comportamentului uman stau motivele, ce sunt resimţite ca expresie a nevoilor şi aşteptărilor umane, precum şi recompensele sau stimulentele. 4. Controlul reprezintă ansamblul proceselor prin care performanțele unității, subsistemele și componentele acesteia sunt măsurate și comparate cu obiectivele și standardele stabilite inițial în vederea eliminării eventualelor deficiențe, disfuncții, abateri, nerealizări constatate și generalizarea experiențelor pozitive. Specificitatea funcționării controlului constă, în faptul că el trebuie să se exercite în mod curent, să fie operativ, să aibă un caracter obiectiv și să se desfășoare imediat după adoptarea deciziilor. Rolul lui este acela de a dirija activitatea organizațiilor în ansamblul lor, ca și a fiecărui om spre realizarea obiectivelor prestabilite. Cea mai importantă funcție a controlului este aceea de a sesiza permanent dacă performanțele profesionale sunt sau nu la nivelul așteptărilor. Acțiunea de control trebuie să nu se limiteze numai la evaluarea rezultatelor în raport cu obiectivele si normele stabilite, dar și să contribuie la prevenirea tendințelor și fenomenelor care necesită luarea unor decizii de corecție.

10

Controlul trebuie să fie in măsura să sesizeze abaterile într-un termen cât mai apropiat de momentul producerii lor, declanșând rapid reacțiile de corecție ce se impun.

1.2. Caracteristica generală a sistemului de planificare. Clasificarea planificării după diferite criterii Planificarea este un proces prin care organizaţiile încearcă să anticipeze schimbările şi să se adapteze în aşa fel încât să asigure atingerea obiectivelor organizaţionale. Mulţi teoreticieni ai managementului consideră că planificarea reprezintă cea mai importantă sarcină a managerilor și tot odată, planificarea efectuată la nivel ştiinţific corespunzător este considerată funcţia de bază a managementului. Pentru a desfăşura o activitate eficientă, unitatea economică trebuie să aplice un anumit sistem de planificare. De fapt, este un proces decizional, prin care o organizaţie decide ce vrea să obţină, cum vrea să obţină acel lucru. Planificarea reprezintă o componentă majoră a procesului managerial, care se ocupă de definirea scopurilor, mijloacelor şi al comportării la fiecare nivel al vieţii organizaţionale. În ciuda faptului că conceptul de „planificare” are o istorie seculară: de la principiul de luare a deciziilor a lui N. Machiavelli pe baza versiunii optime până la conceptul de planificare strategică, astăzi nu există o interpretare unică, fără echivoc a acestui termen, Acest lucru este recunoscut de întreaga comunitate științifică. Este bine cunoscut, că evidențierea planificării ca funcție managerială independentă a fost propusă de F.Taylor, preluând funcțiile de conducere de la executanți și concentrându-le în birourile de planificare. După el H. Fayol a împărțit conducerea în șapte seturi separate de sarcini, care sunt acum cunoscute prin abrevierea POSDCORB (Planning, Organizing, Stuffing, Directing, Coordinating, Reporting, Budgeting)1. Din acest moment, planificarea ca una dintre funcțiile de management devine subiectul cercetării în management de către diferite școli științifice și cercetători individuali, cum ar fi M. Weber, L. Urvik, M. Follett, P. Drucker, M.H. Maskon, M. Albert, F. Hedouri, R. Ackoff, I. Ansoff, G. Kuntz, S.O. Donel, D. Khan, H. Hunberg. Alfred Sloan, o personalitate importantă a managementului, care a reorganizat în anii `20 General Motors, a subliniat printre primii rolul planificării ca funcţiune managerială. În SUA, la nivel curent planificarea în companie se face după 1960 şi se consideră că astăzi se poate practica

Уорнер М., Витцель М. Виртуальные организации. Новые формы ведения бизнеса в XXI веке. / Пер. с англ. – М.: Добрая книга, 2005, pag.205. 1

11

o planificare riguroasă. În acelaşi sens în întreprinderile germane se consideră că planul este cel mai important instrument de conducere. Schimbarea conținutului planificării a fost cauzată de complexitatea mereu crescândă a sarcinilor și parametrilor organizaționali și manageriali de mediu. Dacă în condițiile de stabilitate a mediului de afaceri extern și a potențialului resurselor din prima jumătate a secolului XX, planul a existat numai sub forma de bugetare și control, apoi de la primul val al revoluției tehnologice și a concurenței mondiale, conținutul planificării s-a transformat în mod semnificativ simultan cu apariția unor concepte care au schimbat paradigma existentă despre management - „Management strategic“, „Marketing strategic“ , „Ciclul de viață al produsului”, „ciclul de viață al organizației”, „sistemul”, „modelul”, „patologia organizațională” etc. Astăzi, definițiile existente ale planificării pot fi grupate în trei abordări principale, în baza cărora se formează diferite combinații de definiții2. Aceste trei abordări sunt: abordare ca proiect (planificarea este văzută ca proiectarea imaginii viitorului), abordarea funcțională, și abordarea instrumental-tehnologică. Tabel 1.1. Definiții ale noțiunii „planificare” Autorul, sursa

Definiția

Certo, 2006, Modern management, În continuare, sunt redate o serie de definiţii, ce acoperă 10th Edition, Pearson/Prentice evoluţia ştiinţifică a planificării în decursul anilor 1980, Hall, Upper Saddle River, p. 134 1990 şi 2000. Planificarea reprezintă procesul prin care o întreprindere determină cu exactitate ce trebuie să întreprindă în aşa fel încât să-şi atingă obiectivele pe care şi le-a stabilit. Într-o abordare mai largă planificarea poate fi definită ca fiind dezvoltarea sistematică a unor programe de acţiune, care au rolul de a atinge obiectivele dorite de către întreprindere, prin intermediul procesului de analizare, evaluare şi selectare a oportunităţilor care sunt întrevăzute. În esenţă se poate afirma că planificarea determină cum o întreprindere poate să ajungă acolo unde aceasta şi-a propus să ajungă. Daft, 2003, Management, 6th Planificarea presupune determinarea obiectivelor Edition, Thomson Publishing, întreprinderii şi definirea mijloacelor necesare atingerii Mason p. 210 acestora. Dessler, 2004, Management: Planificarea reprezintă răspunsurile, pe care o principles and practices for întreprindere le primeşte la următorul set de întrebări: Ce tomorrow's leaders, 3rd Edition, trebuie făcut ?, Când trebuie făcut ?, Cine o va face ?, Cât Prentice Hall, Englewood Cliffs p. de mult o să coste ? . Astfel planificarea reprezintă 80

Куприянов Ю.В. Планирование ассортиментного выпуска продукции: уточнение понятийно- категориального аппарата, Российское предпринимательство, Том 18 • Номер 18 • сентябрь 2017, ISSN 1994-6937, pag. 2697 2

12

Greene,C.N., Adam, E.E.,Jr.,1985, Management for effective performance, Prentice Hall, Englewood Cliffs p. 497 Gomez-Mejia, L.R.; Balkin, D.B.; Cardy, R.L, (2005). Management: people, performance, change, 2nd Edition, McGraw-Hill, Boston, p. 197. Dyer, W.G.; Daines, R.H. (1990). The challenge of management, Harcourt Brace Jovanovich, San Diego, p.118

procesul de stabilire a unui set de obiective precum şi a unor căi de acţiune concrete, înainte de a trece la acţiune. Planificarea reprezintă procesul identificării unor rezultate dezirabile şi a unor căi specifice de obţinere a acestora. Planificarea implică toate acele activităţi ce rezultă în dezvoltarea unui curs de acţiune, ce ghidează procesul de luare a deciziilor de viitor ale întreprinderii. Planificarea reprezintă funcţia de management care ajută managerii să stabilească un set de obiective de viitor precum şi trasarea activităţilor şi a căilor ce vor face posibile atingerea acestor obiective.

Planificarea este activitatea ce se concentrează pe viitor, iar în mod specific este procesul de stabilire a obiectivelor şi de determinare a ceea ce trebuie făcut pentru a atinge aceste obiective. Donnelly, J.H.; Gibson, J.L. Funcţia de planificare include acele activităţi manageriale (1995). Fundamentals of ce determină obiectivele de viitor precum şi mijloacele management, 9th Edition, Irwin, p. relevante necesare atingerii acestor obiective. 154. Duncan, J.W. (1983). Planificarea este simpla determinare a direcţiei viitoare pe Management: progressive care o întreprindere o va adopta. Aceasta implică stabilirea responsibility in administration, obiectivelor şi a priorităţilor în rândul tuturor activităţilor Random House, New York p. 40 ce trebuie întreprinse. Koontz, H.; O'Donnell, C.; În mod esenţial, planificarea constă în alegerea Weihrich, H. (1984). Management, obiectivelor pe care o întreprindere doreşte să le atingă, a 8th Edition, McGraw-Hill, New acţiunilor ce trebuie iniţiate pentru a le atinge pe acestea, York, p. 102 a poziţiei organizaţionale care va fi desemnată să le realizeze precum şi a persoanei care va fi responsabilă de aceste acţiuni. Kreitner, R. (1983). Management, Planificarea poate fi definită ca fiind procesul de pregătire 2nd Edition, Houghton Mifflin, a întreprinderii pentru schimbare şi de înfruntare a Boston, p. 96. incertitudinilor, prin formularea unor căi de acţiune viitoare. Robbins, S.P.; Coulter, M. (2007). Planificarea reprezintă o funcţie a managementului ce Management, 9th Edition, Prentice implică definirea unor obiective, stabilirea unor strategii Hall, Upper Saddle River, p.9 necesare îndeplinirii acestora şi dezvoltarea unor planuri pentru integrarea şi coordonarea diferitelor acţiuni ce derivă din acestea. Nicolescu, O.; Verboncu, I. (2007). Funcţia de previziune constă în ansamblul proceselor de Managementul organizaţiei, Editura muncă prin intermediul cărora se determină principalele Economică, Bucureşti, p. 24 obiective ale întreprinderii şi a componentelor sale,

13

precum şi resursele şi principalele mijloace necesare realizării lor. Olteanu, V. (2002). Management - Planificarea reuneşte procese şi relaţii prin care sunt marketing: o provocare ştiiţifică, determinate mijloacele folosite în atingerea obiectivelor. Editura Ecomar, Bucureşti, p. 44. Tot odată, fiind o activitate suficient de complicată și deloc ușoară de a fi realizată, diferiți savanți încearcă să prezinte definiții ale noțiunii de planificare, care reflectă punctul lor de vedere asupra acestui concept. Menționăm și noi câteva din ele, altele fiind prezentate în tabelul : Planificarea ca ştiinţă reprezintă un ansamblu de cunoştinţe sistematizate despre formarea şi funcţionarea diferitor sisteme3. Prin planificare la nivelul întreprinderii se înţelege programarea, organizarea, coordonarea şi conducerea pe bază de plan a activităţii economice 4. Planificarea este o activitate orientată spre viitor şi reprezintă procesul de stabilire a obiectivelor şi a ceea ce trebuie făcut pentru a atinge aceste obiective. Managerii decid ce trebuie făcut, când trebuie făcut, cum trebuie făcut şi cine trebuie să o facă5. Planificare presupune proiectarea si estimarea viitoarei evoluții a firmei, incluzând toate activitățile care conduc la definirea obiectivelor si la determinarea cursurilor de acțiune adecvate care să facă posibilă atingerea obiectivelor stabilite. De fapt, lista acestora poate fi continuată la nesfârșit, dar cert este un lucru: provocarea în procesul planificării constă în a lua decizii care să asigure cu succes viitorul organizaţiei. Planificarea este un proces care nu se încheie odată cu crearea unui plan, ci continuă cu implementarea acestuia, ţinându-se cont de faptul că, în etapa de implementare şi control, planul poate necesita îmbunătăţiri sau modificări menite să îl facă mai eficient. Planificarea este o activitate de luare de decizii care reprezintă baza procesului de management şi care îi ajută pe manageri să organizeze, conducă şi controleze oferind organizaţiei o ţintă şi o direcţie. Relaţia dintre planificare şi celelalte funcţii ale managementului este ilustrată în figura următoare:

Ильин А.И., Планирование на предприятии, Минск, 2004, pag.13 Bărbulescu C. Managementul producţiei industriale, Bucureşti, 1995 5 George A. Steiner. Strategic Planning. A step by step guide, New York, 1997 3 4

14

Figura 1. 2. Interdependența funcțiilor manageriale Timpul şi obiectivele pentru care se face planificarea trebuie sa fie cu atât mai mari cu cât mediul extern este mai dinamic şi mai incert. Astfel capacitatea de planificare, cere managerilor să ia în calcul pe cât posibil toate scenariile menite să afecteze realizarea obiectivelor şi să găsească modalităţi de minimizare a incertitudinii şi a riscurilor. Planificarea devine astfel modalitatea care ajută pe manageri în faţa schimbării Planificarea ar trebui să existe la toate nivelurile manageriale: de la managerii de producţie care trebuie să stabilească fluxurile de muncă în mod eficient şi până la managerii de marketing care trebuie să stabilească în mod eficient canalele de distribuţie sau managerii serviciilor administrative, care trebuie să stabilească tipurile de documente şi fluxurile informaţionale. Planificarea eficientă este esenţială pentru succes. Fiecare manager stabileşte obiective şi descrie ce trebuie făcut pentru ca acestea să fie atinse, iar responsabilitatea de a planifica depinde de funcţia exactă pe care managerul o ocupă şi de caracterul şi obiectivele organizaţiei în care acesta lucrează. Însă indiferent de dimensiunile sau scopurile organizaţiei, planificarea aduce beneficii printre care dezvoltarea de abilităţi manageriale, creşterea posibilităţii de a avea succes, coordonarea eforturilor interdepartamentale şi pregătirea pentru schimbare6. Avantajele planificării:  forţează managerii să gândească în perspectivă şi să fixeze obiective clare;  creează unitatea de viziune şi focalizează eforturile tuturor angajaţilor către acţiuni convergente;

6

Cornescu Viorel, Elena Druica, Întreprindere: Management-Profit, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

15

 conduce la dezvoltarea standardelor de performanţă care permit un control managerial mult mai eficace;  planificarea permite organizaţiei să fie mai bine pregătită pentru situaţii neaşteptate, adică este un instrument de adaptare la schimbare. Presupunerea că piaţa exclude planificarea nu este argumentată. Din contra, în lupta concurenţială, pentru a exclude pierderea clienţilor, piaţa impune producătorii să planifice foarte minuţios activitatea sa. Mecanismul de piaţă acţionează mult mai dur decât ca repartizarea centralizată a resurselor, în care factorul subiectiv joacă un rol primordial. Despre aceasta ne vorbeşte experienţa firmelor străine. Planificarea economică are un caracter complex, definirea ei sub diferitele sale aspecte necesitând o clasificare după mai multe criterii. I. Un prim criteriu de clasificare a sistemei de planificare este în raport cu obiectivele de dezvoltare. Conform acestei divizări, se evidenţiază. a). planificare strategică: se realizează de obicei la nivelul conducerii de vârf, pe un termen lung Planurile strategice descriu misiunea şi scopul organizaţiei şi decid care trebuie să fie obiectivele organizaţionale. Procesul planificării începe cu declararea formală a misiunii, care stabileşte direcţia şi premisele planificării firmei. Sunt determinate apoi obiective strategice ale companiei şi este creată baza pentru planurile operaţionale ale organizaţiei. Stabilirea misiunii şi planurilor strategice ale organizaţiei reprezintă punctul de plecare pentru procesul de planificare la nivelul întregii organizaţii b). planificare tactică - conține acţiunile şi activităţile operative ce trebuie efectuate pe perioade mai scurte. II. După orizontul de timp la care se referă: a ) planificare de perspectivă. Au ca obiect elaborarea planului pe o perioada de mai mulţi ani (3-7) şi cu repartizarea principalilor indicatori economici pe ani. Deoarece la elaborarea planului de perspectivă nu pot fi cunoscute toate elementele tehnice şi economice şi deoarece în viaţa economică au loc în mod continuu schimbări, se impun actualizarea indicatorilor cuprinşi în planul de perspectivă la realităţile concrete. Aceasta se realizează practic prin planurile anuale a căror elaborare formează conţinutul planificării curente. Planificarea de perspectivă îşi propune:  elaborarea planului de activitate al întreprinderii pe o perioadă mare de timp;  repartizarea principalilor indicatori economici pe ani şi pe domenii de activitate;  fixarea, pe baza planurilor de specializare şi cooperare ale întreprinderii, a direcţiilor principale de dezvoltare ale întreprinderii.

16

b). planificarea curentă - precizează pentru perioade de un an indicatorii care rezultă din planificarea de perspectivă a unităţii economice. c). planificare operativă - stabileşte pe o perioadă de timp, de regulă mai mică de un an, desfăşurarea următoarelor activităţi:  eşalonarea pe perioade mici de timp a indicatorilor cuprinşi în planificarea curentă;  corectarea acestor indicatori în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei perioade. III. În raport cu nivelul ierarhic la care se efectuează:  planificare de corporaţie. Are un caracter strategic, cuprinzând în obiectivele sale prevederi pentru toate firmele pe care le grupează.  planificare la nivelul de unitate economică. IV. În raport cu modul de formalizare:  planificare formală - atunci când există un sistem bine pus la punct cu compartimente specializate, folosind metode şi tehnici bine determinate de indicatori economici.  planificare informală - nu are un caracter de continuitate, nu este obligatorie, folosindu-se metode ce pornesc de la competenţa celor care lucrează. Se utilizează, de obicei, în întreprinderile mici şi mijlocii. V. În raport cu conţinutul activităţii de planificare:  planificare tehnico-economică sau agregată se referă la stabilirea principalilor indicatori cantitativi şi calitativi ai activităţii unităţii economice.  planificare operativ-calendaristică. Reprezintă acea parte a planificării interne care se ocupă cu elaborarea planului de activitate a diferitelor unităţi ale întreprinderii (secţii, ateliere, sectoare, locuri de muncă) pe termene scurte ( lună, decadă, zi, schimb, oră). Concretizează şi asigură îndeplinirea indicatorilor prevăzuţi în planul de dezvoltare economico - socială. VI. După obligativitatea îndeplinirii:  directivă – reprezintă procesul luării deciziilor, având un caracter obligatoriu pentru toţi subiecţii procesului de planificare. Toată sistema planificării socialiste purta un caracter directiv.  indicativă. Este o formă de planificare destul de răspândită în toată lumea. Are un caracter recomandabil. Planificarea ca ştiinţă necesită o abordare complexă: Abordarea istorică. Presupune studierea proceselor planificării din punct de vedere al situaţiei istorice concrete din ţara respectivă, ceea ce înseamnă, că organizarea planificării în diferite ţări este diferită, în funcţie de specificul istoric al acesteia, ş.a. 17

Abordarea sistemică. Sistemul este considerat drept „o colecţie de părţi interconectate, care formează un tot”7 . Este o prezentare prea simplă, nedezvăluind multiple aspecte ale acestuia. Sistemul reprezintă „un ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe dependente între ele şi formând un întreg organizat, care pune ordine între domeniul de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului între domeniul de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit. Iniţiator al metodei analizei sistemice este considerat Ludwing Von Bartalanffy, biolog, care a iniţiat metoda analizei sistemice a organismelor biologice şi a relaţiilor înconjurătoare şi a elaborat o teorie generală a sistemelor în care prezintă principiile generale şi formulă matematică. El defineşte sistemul ca o mulţime de elemente care intercondiţionează. Orice sistem are caracteristici proprii ca delimitări precise: se cunosc elemente componente şi relaţiile dintre ele; o evoluţie în timp şi spaţiu fiind în strânsă legătură cu mediul se realizează prin una sau mai multe intrări şi ieşiri; intrările sunt conexiunile prin care mediul exterior acţionează asupra sistemului, iar ieşirile sunt conexiunile prin care sistemul acţionează asupra altor sisteme de mediu înconjurător. Elementele sistemului pot la rândul lor sisteme (adesea numite subsisteme); interacţiunea dintre ele se materializează prin intrările şi ieşirile sistemului. Noţiunea de sistem a devenit un instrument de bază în cercetarea şi analiza economică. Principiile raţiunii care explică necesitatea utilizării conceptului de sistem în domeniul economic pot fi considerate următoarele:  concepţia oferă bazele unei abordări integratoare a proceselor analizate, deoarece tratează „întregul” ca o entitate unitate şi nu ca o simplă alăturare a elementelor componente;  viziunea sistemică permite evidenţierea unor delimitări calitative, pe care nu le posedă nici unul din elementele componente luate separat, precum şi relevarea unor proprietăţi fundamentale ale sistemelor;  conceptul de sistem este folosit ca un instrument metodologic de investigare prin care se delimitează în mod subiectiv domeniul de cercetare a unui proces obiectiv şi se stabileşte legătura acesteia cu mediul;  sistemul este format din subsisteme, şi este integrat într-un supra sau subsistem, ceea ce evidenţiază legături între sisteme diferite ca amplasare şi complexitate. Acest context a favorizat conceperea de concepte, sisteme sau metode de management care aveau în vedere conducerea ca un întreg şi nu diferitele sale componente: structura organizatorică, sistemul decizional, sistemul informaţional sau cel metodologic. Prin aceasta ştiinţa

7

Cole Gerald A. Management. Teorie şi practică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004, pag.68

18

managementului a asigurat suportul teoretico – metodologic necesar pentru realizarea unei conduceri a organizaţiei realmente sistemice. Organizaţia, abordată ca sistem, reprezintă o realitate complexă, care cuprinde o multitudine de procese de decizie de cercetare şi de transformare a informaţiilor. Ea este inseparabilă de sistemul economic şi social în care se integrează.

1.3. Planurile şi factorii de relaționare în planificare Activitatea de planificare se concretizează în documente scrise, numite planuri, în care sunt trecute prevederile strategiei economice de dezvoltare pentru o anumită perioadă de timp și în care are loc prezentarea acțiunilor care trebuie întreprinse și a mijloacelor necesare pentru a îndeplini un anumit set de obiective, chiar a unuia singur. Aceste documente se referă, sub forma unor indicatori, la: - termenele la care trebuie realizate obiectivele strategiei; - resursele care vor fi alocate; - sarcinile care revin executanților; - măsurile care trebuie luate pentru crearea condiţiilor de aplicare a strategiei; - modul de urmărire şi control al strategiilor. Este imposibilă activitatea unei unităţi economice fără a avea la bază un plan bine elaborat sau fără a desfăşura o anumită activitate de planificare. Un plan bun, în opinia omului de afaceri canadian L.Doyle, este una din condiţiile de bază ale succesului oricărei firme. A pătrunde pe piaţă cu produse, fără a avea un plan de acţiune bine elaborat şi calculat înseamnă un eşec garantat. Planul de activitate se întocmește pentru o anumită perioadă de timp și reprezintă mijlocul prin care vor fi atinse țintele strategice ale întreprinderii. În literatura economică se evidențiază patru dimensiuni ale planurilor și a procesului de planificare în întregime : (figura 1.3. )

19

Figura 1.3. Dimensiunile planificării Timpul reprezintă o dimensiune importantă a planificării, tot odată fiind și o resursă de neprețuit. Din punct de vedere al timpului planurile pot fi: -

pe termen lung - sunt cele care acoperă aspecte competitive, tehnologice şi strategice

complexe ale conducerii unei organizații şi care implică şi alocarea resurselor. Acest tip de planificare, cuprinzând ansamblul activității organizației, a apărut în anii ’50 ai secolului trecut, iar orizontul temporal depășea, rar, 5 ani. Ea constă într-un sistem integrat, de la previziuni până la bugete anuale, care stăteau la baza sistemului de control și gestiune, având următoarele caracteristici:  orizontul de timp este de 3-5 ani;  mediul luat în considerare este limitat la piața pe care organizația era prezentă;  previziunile sunt extrapolări ale trecutului: ele cuprind tendințele estimate ale cererii, prețurilor și comportamentelor concurențiale;  accentul este pus, adesea, pe restricții financiare;  modelele cantitative de gestiune previzională sunt larg utilizate. Planificarea pe termen lung cuprinde cercetarea şi dezvoltarea, expansiunea de capital, dezvoltarea organizațională şi managerială şi satisfacerea cerinţelor financiare ale organizaţiei.

20

-

pe termen mediu. Planurile pe termen mediu sunt concepute de obicei de la unul până la

trei ani. În timp ce planurile pe termen lung servesc drept îndrumare generale derivate din procesul planificării strategice, planurile pe termen mediu sunt de obicei mai detaliate şi au mai multă relevanţă pentru managerii de pe nivel mediu şi inferior. Planurile pe termen mediu se referă de obicei la funcțiunile firmei, cum ar fi finanţele, marketingul sau producţia. Datorită faptului că planurile pe termen lung trebuie să ia în calcul un mare număr de variabile, accentul cade în multe organizaţii pe planurile pe termen mediu. -

pe termen scurt. Planurile pe termen scurt, la fel ca şi cele pe termen mediu, derivă din

cele pe termen lung. Au un orizont temporal de cel mult un an şi au un impact mai mare asupra activităţii zilnice a managerilor decât planurile pe termen mediu sau lung. Includ anumite planuri de atingere a obiectivelor financiare (bugetul), inventar, publicitate, instruirea angajaţilor. Domeniul este considerată o altă dimensiune a planului. Din acest punct de vedere se evidențiază: -

planuri strategice , care presupun soluţionarea unor probleme ce vizează reacţia

organizaţiei la schimbarea condiţiilor de mediu sau alocarea de resurse, acţiuni ce vor fi întreprinse pentru a determina un efort unic şi a mobiliza capacitatea întregii organizaţii. Planurile strategice sunt, în general, dezvoltate de managementul de vârf. -

planuri tactice - reprezintă mijloace construite să sprijine implementarea planurilor

strategice şi atingerea obiectivelor tactice. În cea mai mare parte, planurile tactice sunt dezvoltate de managerii de mijloc, care consultă managerii nivelurilor inferioare înaintea obținerii acordului din partea managerilor de vârf. Planurile tactice schiţează principalele acţiuni pe care departamentele specifice le vor întreprinde pentru atingerea obiectivelor tactice, având la bază o anumită strategie. A treia dimensiune a planurilor o reprezintă frecvența elaborării planurilor. Din acest punct de vedere, distingem: (Figura 1.4.) Planurile de unică folosinţă 8sunt create pentru a rezolva o problemă care este puţin probabil că va mai apărea în viitor. Acestea sunt de trei feluri: programe, proiecte sau bugete. Programele. Un program reprezintă un plan de unică folosinţă creat pentru activităţi care includ diferite funcţii şi interacţiuni, în strânsă corelaţie cu un obiectiv principal care nu va mai apărea în viitor sau cu o probabilitate foarte mică de repetare. Programele, în mod tipic, implică câteva departamente ale organizaţiei; de asemenea, ele sunt compuse din câteva proiecte şi pot

8

Cornescu Viorel, Elena Druica, Întreprindere: Management-Profit, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

21

necesita mai mult de un an pentru a fi îndeplinite. Pentru a fi eficiente, întocmirea programelor ar trebui să respecte următoarele reguli generale: -

Împărţirea setului de activităţi în etape semnificative.

-

Studierea relaţiei dintre etape şi stabilirea de secvenţe de etape.

-

Atribuirea responsabilităţii pentru fiecare etapă managerilor şi/sau unităţilor potrivite.

-

Determinarea şi alocarea de resurse necesare fiecărei etape.

-

Estimarea datelor de demarare şi încheiere pentru fiecare etapă

-

Atribuirea datelor limită pentru încheierea fiecărei etape.

Proiectele. Un proiect reprezintă un plan de unică folosinţă ce coordonează un set de activităţi limitate ca scop.. Fiecare proiect reprezintă responsabilitatea unor persoane desemnate, cărora li se pun la dispoziţie resursele necesare (sub forma unui buget) şi data încheierii.

plan

de unica folosință

programe

proiecte

permanent

bugete

politici

proceduri standarde

reguli

Figura 1.4. Tipuri de planuri după frecvența elaborării Bugetele. Cele mai multe programe şi proiecte se dezvoltă şi sunt controlate pe baza unui buget, care reprezintă un plan de alocare a unor resurse financiare unor unităţi sau activităţi organizaţionale. Bugetele înregistrează intrările şi ieşirile şi furnizează ţinte în scopul controlării activităţilor şi/sau unităţilor. Planurile permanente sunt create pentru conducerea unor activităţi care apar în mod regulat. Datorită faptului că situaţii similare sunt rezolvate într-un mod predeterminat, managerii

22

economisesc timp şi energie în procesul de luare a deciziilor. Principalele tipuri de planuri permanente sunt politicile, procedurile de operare standard şi regulile. Politicile reprezintă orientări generale ale procesului de luare de decizii; ele stabilesc limitele între care sunt luate decizii şi decurg de obicei din obiectivele şi strategiile organizaţionale. Politicile sunt de obicei definite de managerii de pe nivele ierarhice superioare. Politicile orientează deciziile managerilor şi permit implementarea planurilor strategice. O politică bună este: -

comunicată – toţi cei interesaţi sunt înştiinţaţi, deoarece o politică poate orienta în mod

eficient deciziile managerilor doar dacă este cunoscută; -

uşor de înţeles – o politică va influenţa comportamentul managerilor doar în situaţia în

care aceştia înţeleg scopul politicii; -

constantă, dar nu inflexibilă – fără a fi schimbate prea des, politicile trebuie să fie

administrate cu flexibilitate şi trebuie să suporte modificările pe care le imprimă schimbările. Procedurile standard reprezintă forme de planuri permanente, o mulţime prescrisă de etape strâns legate, ce trebuie întreprinse în anumite circumstanţe care au un caracter repetitiv. Procedurile bine stabilite şi formalizate adesea, sunt numite proceduri standard de operare (PSO). Spre deosebire de politici, care tind să fie mai generale şi mai flexibile, procedurile prevăd instrucţiuni detaliate etapă cu etapă, cu ceea ce trebuie făcut. În acest fel ele nu dau flexibilitate sau, altfel spus, nu permit abateri. De exemplu, în mod tipic, băncile au proceduri standard de operare ce guvernează activităţile funcţionarilor, casierilor care mânuiesc bani şi chiar ale clienţilor. Deoarece ele specifică în mod detailat acţiunile dorite în circumstanţe care apar, procedurile standard de operare sunt în mod frecvent instrumente eficiente pentru instruirea salariaţilor. Regulile. O regulă reprezintă o formă de plan permanent şi nu este menită să orienteze luarea unei decizii, ci să substituie această acţiune. Regulile orientează acţiunile angajaţilor care trebuie să îndeplinească anumite sarcini, şi singura lor alegere este între a aplica sau nu regulile respective. A patra dimensiune a planurilor este nivelul managerial, responsabil de elaborarea acestora. Toate nivelurile manageriale sunt responsabile de planificarea dintr-o organizație. Managerii de pe nivelele ierarhice inferioare sunt implicați în operațiunile zilnice şi petrec mai puțin timp cu planificarea decât managerii de pe nivelele medii şi superioare. Această orientare spre problemele operative conduce la stabilirea unui orizont de planificare pe termen scurt. Managerii de pe nivelele medii ale ierarhiei petrec în general mai mult timp cu planificarea, fiind preocupați de planificarea pe termen mediu şi de contribuţia subordonaţilor la atingerea 23

obiectivelor organizaţionale. Sunt cei care ocupă de obicei rolul principal în stabilirea politicilor, procedurilor şi bugetelor. Principala responsabilitate pentru stabilirea planurilor strategice sau pe termen lung ale organizaţiei o au managerii de vârf.

Enunţarea misiunii

Scopuri (planuri) strategice Managerii nivelului superior (organizaţia în întregime)

Exprimare externă Legalitate, argumentarea scopului de pe poziţia investitorului, consumatorilor, societăţii

Exprimare internă Legalitate, argumentare, motivare, principii de îndrumare, bază pentru decizii, standarde

Scopuri (planuri) tactice Managerii nivelului mediu (subdiviziunile şi funcţiile de bază)

Scopuri (planuri) operaţionale Managerii primului nivel (secţii, muncitori în parte)

Figura 1.5. Nivelurile organizaționale ale planurilor Piramida planificării. Planificarea este considerată de mulţi drept baza managementului. Pentru a fi eficientă, trebuie să fie realizată la toate nivelele manageriale, chiar dacă tipurile de planificare diferă de la un nivel la altul. Managerii de vârf se implică în planificarea strategică (procesul de stabilire a obiectivelor pe termen lung ale organizaţiei şi determinarea modalităţilor de atingere a acestora), managerii de pe nivele ierarhice medii determină obiectivele unităţii sau ale grupului prin planificarea pe termen mediu (procesul de determinare a activităţilor ce pot fi îndeplinite de unităţi individuale în limitele resurselor alocate), iar managerii de pe nivelele ierarhice inferioare se ocupă cu planificarea operaţională (concentrată pe activităţile zilnice sau lunare de care este nevoie pentru executarea planurilor strategice şi operaţionale). Fiecare nivel de planificare este important şi nu poate exista decât în corelaţie cu celelalte.

24

1.4. Planul de afaceri – baza activității de antreprenoriat Planul de afaceri are o importanţă primordială în activitatea unei firme. El reprezintă un element indispensabil în dialogul cu băncile sau cu unităţile financiare pentru obţinerea de credite, pentru negocierea unor particularităţi şi cooperări cu partenerii străini, pentru emisiunea de acţiuni etc. Un plan de afaceri este o descriere succesivă a obiectivului spre care tinde întreprinderea, este o modalitate de a anticipa şi de a preveni o criză. Planul de afaceri este documentul de bază, ce generalizează toată informaţia aflată la dispoziţia întreprinzătorului, orientându-l mai întâi spre luarea deciziilor strategice, iar apoi şi a celor tactice în vederea organizării businessului. Apare posibilitatea de a lua decizii optimale, chiar înainte de a fi înfiinţată firma, căci mulţi întreprinzători nu sunt pregătiţi în modul adecvat pentru începerea unei afaceri. Planul de afaceri este considerat mai mult decât un document, este o metodă cu finalitate, conținut și efecte precis structurate, ce trebuie să ateste profitabilitatea afacerii la care se referă și a judiciozității susținerii acesteia de

Planul de afaceri este:

către potențialii stakeholderi.9 un rezumat concis si cuprinzator al afacerii, care prezintă imaginea actuala a afacerii, obiectivele si felul in care acestea se pot realiza un document scris care prezinta situatia actuala a unei companii, viitorul acesteia si a situatiei sale financiare, explicand situatia prezenta a firmei, ce planuieste sa faca in viitor, cum va actiona, cat de mult va costa si care vor fi veniturile asociate un instrument de lucru folosit pentru a incepe si a derula o afacere care necesita resurse materiale, financiare si umane un instrument util atat pentru firmele start-up pentru a-si trasa un itinerar, cat si companiilor deja existente pentru a-si indeplini cu succes obiectivele stabilite.

Figura 1. 6. Abordări ale planului de afaceri Cu cât mai dezvoltată e piaţa, cu atât mai important este planul. O astfel de afirmaţie este răspândită printre businessmenii occidentali. Ei demult au ajuns la concluzia că fără un plan bine elaborat nu are rost să iniţiezi o afacere. Succesul ei depinde în mare măsură de procedura elaborării minuţioase a planului.

9

Nicolescu O. (coordonator general). Dicționar de management, Ed.PROUniversitaria, București, 2011, pag.460

25

Necesitatea elaborării unui plan de afaceri poate fi argumentată prin mai multe momente, printre care pot fi menţionate principalele: 

Planul de afaceri reprezintă un mijloc de autoedificare pentru cei ce îl comandă și/sau realizează asupra profitabilității și viabilității demersului intreprenorial de valorificare a oportunității economice;



Redactarea acestui document va permite să se realizeze o imagine de ansamblu asupra întregii afaceri și întreprinzătorul să nu se concentreze numai asupra unor aspecte particulare ale acesteia. Acesta trebuie să demonstreze că raportul dintre eforturi și efecte justifică investiția;



Reprezintă un instrument major în finanțarea întregii afaceri, deoarece prin intermediul său se dimensionează resursele financiare necesare demarării și finalizării acțiunii intreprenoriale;



Planul de afaceri realizează o evaluare a noii idei de afaceri sau poate anticipa șansele de succes ale afacerii în curs, reprezentând, practic, un studiu de fezabilitate;



Planul de afaceri se constituie într-un instrument de proiectare, realizare, conducere și control al afacerii;



Planul de afaceri facilitează menținerea direcțiilor de acțiune stabilite, permite urmărirea câte din acțiunile propuse au fost realizate sau dacă obiectivele intermediare au fost atinse.

Formal toate activităţile de elaborare pot fi grupate în două etape mari: 1. Culegerea informaţiilor despre activitatea, care urmează să fie lansată, despre condiţiile, în care această activitate se va desfăşura. Punctul principal al procesului de planificare al afacerii este analiza elementelor externe şi interne în situaţia actuală, elaborarea obiectivelor, strategiei şi tendinţelor pentru perioada viitoare. 2. A doua etapă este organizarea informaţiilor. După ce se colectează informaţia necesară e nevoie de a diviza această informaţie în capitole distincte, care să se refere la aspecte specifice. Pentru a fi înţeleşi de partenerii de afaceri, e nevoie ca planul să fie scris într-un limbaj simplu, clar, textul să fie cuprinzător şi concis. Un plan de afaceri, ca regulă, include un set standard de elemente. Formatul planurilor variază, dar în general un plan va include componente ca, de exemplu, descrierea companiei, produselor sau serviciilor, a pieței, previziuni, echipa managerială și analiza financiară.

26

1.5. Planul dezvoltării economico-socială a unităţii economice. Ordinea elaborării Planificarea curentă a unităţii economice se face prin proiecţia datelor economice inerente ale firmei sau plecând de la mediul său prin date tehnice. Ea vizează prevederea mijloacelor materiale, financiare necesare realizării obiectivelor de producţiei şi a mijloacelor umane. De asemenea, legat de planificarea economică şi tehnică credem că în condiţiile actuale capătă o importanţă deosebită planificarea schimbării sociale şi organizaţionale. Planificarea economico socială vizează domenii şi aspecte foarte importante, cum ar fi:  Aspecte economice (rentabilitate, expansiune, poziţie financiară, competitivitate internaţională, potenţial tehnic)  Aspecte economico-sociale (locuri de muncă, salarii, prime, avantaje sociale, orar, transporturi;  Aspecte legate de personal (absenteism, rotaţie, condiţii de muncă, ore suplimentare, calitatea organizării etc.)  Aspecte legate de reprezentarea personalului (funcţionarea consiliului de administraţie, sindicate etc.)  Raporturile cu mediile externe (etica, respectarea, legilor, satisfacerea consumatorilor, puteri publice, calitatea vieţii, etc.) La nivelul unităţii economice, în cadrul planificării formale se recomandă elaborarea unui plan de dezvoltare economică şi socială, prin cuprinsul căruia se precizează indicatorii de bază cantitativi şi calitativi, ce urmează să fie realizaţi, termenele de realizare, resursele ce vor fi utilizate, nivelul prevăzut al costurilor şi al profiturilor. Cu cât mai minuţios sunt elaborate toate compartimentele planului, cu atât mai uşor e de realizat acest plan, necesită resurse mai puţine, asigură o calitate înaltă. Pentru elaborarea planului unităţii economice este necesară atât informaţie externă, cum ar fi cercetările de marketing, prognozele, precum şi informaţia internă: - mărimea şi structura capacităţii de producţie; - numărul personalului, calificarea lui; - starea financiară; - necesarul de mijloace circulante ş.a. Indicatorii cuprinşi în acest plan pot fi grupaţi pe grupe omogene din punct de vedere al conţinutului acestora; astfel, acestea vor forma ceea ce se numesc secţiunile planului de dezvoltare economico-socială. Cele mai reprezentative secţiuni ale acestui plan, luând în consideraţie experienţa pozitivă a întreprinderilor ce folosesc planificarea formală, sunt următoarele: 1. Planul fabricării şi comercializării producţiei; 27

2. Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a acesteia; 3. Cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și introducerea progresului tehnic 4. Îmbunătăţirea calităţii producţiei şi a produselor; 5. Aprovizionarea tehnico-materială şi desfacerea; 6. Investiții, construcții, reparații curente; 7. Planul muncii şi al salarizării: -

asigurarea, pregătirea şi perfecţionarea forţei de muncă;

-

productivitatea muncii;

-

salarizarea;

8. Activitatea comercială externă; 9. Costuri de producţie, profitul şi rentabilitatea; 10. Organizarea protecţiei mediului ambiant; 11. Dezvoltarea socială; 12. Planul financiar. Aceste secţiuni au un caracter indicativ, putând fi extinse sau restrânse în funcţie de politica de folosire a planificării la nivelul întreprinderii. Planul fabricării şi comercializării producţiei (Programa de producţie) reprezintă baza de la care porneşte elaborarea celorlalte compartimente ale planului unităţii economice. În practică, numărul secţiunilor planului şi denumirea lor diferă în funcţie de mărimea întreprinderii, de apartenenţa ramurală şi tradiţiile existente, dar conţinutul activităţii de planificare nu se schimbă. După elaborarea secţiunilor planului, se efectuează corectarea lor reciprocă şi echilibrarea atât după resursele financiar-materiale, cât şi după timpul de executare. În condiţiile unei economii de piaţă o parte a unităţilor economice nu au un portofoliu de comenzi care să le permită o planificare riguroasă pe diferite perioade şi în funcţie de aceasta, să se poată întocmi şi celelalte planuri. În aceste condiţii activitatea de planificare trebuie să aibă un caracter foarte flexibil.

28

Portofoliu de comenzi Planul aprovizionării tehnico-material

Programa de producţie

Planul investiţiilor şi a tehnicii noi

Planul muncii şi al remunerării muncii

Planul financiar

Consumatorii producţiei Figura 1.7. Structura generală a planului întreprinderii Fundamentarea planului economic al unei întreprinderi, în condițiile inexistentei unui portofoliu de comenzi prealabile, întreprinderile productive își organizează activitatea după două sisteme:  sistemul producției pe stoc. Este nerecomandabil sub raport economic deoarece creste riscul de a se executa produse pentru care nu se poate asigura desfacerea provocându-se astfel imobilizarea unor mijloace materiale, financiare ale firmei.  sistemul producției pe bază de comenzi este recomandabil sub raport economic. Există firme care dispun de un portofoliu de comenzi certe înainte de începerea anului următor sau pot exista firme care neavând definitivat portofoliu de comenzi înainte de începerea anului sunt în situația de a estima activitatea pentru perioada următoare pe bază de prognoză de vânzări de mărfuri. În cazul lipsei unui portofoliu cert de comenzi elaborarea planului economic pentru perioada următoare are un caracter incert, flexibil, implicând mijloace si metode de calcul specifice. În astfel de cazuri punctul de plecare în elaborarea planului îl constituie rezultatele obținute pe baza efectuării prognozelor de vânzare, pe baza efectuării, probabilistica, a cererii privind produsele firmei. Elementul de pornire în elaborarea planului îl constituie prognozele de vânzări determinate pe baza studierii cererii privind diferite produse. În funcţie de aceste prognoze se întocmesc calculele de capacitate, care determină capacitatea de ansamblu a unităţii industriale de a putea executa producţia posibilă de realizat cu utilajele existente, cu forţa de muncă disponibilă, ţinând seama de stocurile de materiale existente. În acest caz pot apărea situaţii, când capacitatea resurselor depăşeşte necesarul sau, situaţie inversă, când necesarul de resurse depăşeşte capacitatea resurselor existente. În fiecare din aceste situaţii se adoptă decizii optime. 29

Concluzii 1.

Managementul este considerat o știință relativ tânără, care a apărut la începutul secolului XX., în cadrul întreprinderilor industriale. Este considerată atât știință, cât și artă. Orice organizație, indiferent de profilul și obiectul de activitate, nu poate fi analizată și condusă decât dacă se identifică, pe baza unor criterii științifice, structura și activitatea sa. În acest scop un prim pas îl reprezintă identificarea funcțiilor managementului firmei. Literatura managerială la acest subiect ne prezintă un număr variat de funcții manageriale. Dar, indiferent de numărul acestora, toți autorii sunt de părerea, că planificarea activității firmei este o funcție indispensabilă a managementului.

2.

Planificarea este un proces prin care organizaţiile încearcă să anticipeze schimbările şi să se adapteze în aşa fel încât să asigure atingerea obiectivelor organizaţionale, este o componentă majoră a procesului managerial, care se ocupă de definirea scopurilor, mijloacelor şi al comportării la fiecare nivel al vieţii organizaţionale. Astăzi, definițiile existente ale planificării pot fi grupate în trei abordări principale, în baza cărora se formează diferite combinații de definiții.. Aceste trei abordări sunt: abordare ca proiect (planificarea este văzută ca proiectarea imaginii viitorului), abordarea funcțională, și abordarea instrumental-tehnologică.

3.

Planificarea economică are un caracter complex, definirea ei sub diferitele sale aspecte necesitând o clasificare după mai multe criterii.

4.

Activitatea de planificare se concretizează în documente scrise, numite planuri, în care sunt trecute prevederile strategiei economice de dezvoltare pentru o anumită perioadă de timp și în care are loc prezentarea acțiunilor care trebuie întreprinse și a mijloacelor necesare pentru a îndeplini un anumit set de obiective, chiar a unuia singur.

5.

Se evidențiază patru dimensiuni ale planificării: timpul (planificarea pe termen scurt, mediu și lung), domeniul (strategice, operaționale), frecvența (de unică folosință, permanente), după nivel (de vârf, mediu, de bază).

6.

Planificarea curentă a unităţii economice se face prin proiecţia datelor economice inerente ale firmei sau plecând de la mediul său prin date tehnice. Ea vizează prevederea mijloacelor materiale, financiare necesare realizării obiectivelor de producţiei şi a mijloacelor umane. Elementul de pornire în elaborarea planului îl constituie prognozele de vânzări determinate pe baza studierii cererii privind diferite produse.

Întrebări pentru autoevaluare și discuții 1. Ce reprezintă funcția managerială? Expuneți interdependența funcțiilor de management 30

2. Argumentați rolul planificării ca funcţie a managementului. 3. Evoluția conceptului „planificare”. Definiți noțiunea „planificare”. Argumentați definiția prezentată. 4. Expuneți avantajele activității de planificare 5. Enumeraţi careva criterii de clasificare a sistemului de planificare la întreprindere și caracterizați-le. 6. Enumerați dimensiunile planificării și caracterizați-le 7. Ce reprezintă planul și ce tipuri de planuri cunoașteți? 8. Ce reprezintă planul dezvoltării economico-socială a unităţii economice? Care sunt componentele recomandabile? 9. Expuneţi ordinea elaborării planului sus-numit. Teste pentru autoevaluare Pentru afirmațiile de mai jos, bifați răspunsul corect : 1. Planificarea se concretizează în documente scrise; Adevărat

Fals

2. În aceste documente sunt trecute rezultatele activităţii economice a întreprinderii din perioadele anterioare. Adevărat

Fals

3. Gradul de formalizare al activităţilor de planificare este un criteriu de grupare al planurilor. Adevărat

Fals

4. Conform criteriului prezentat în punctul 3 face parte planificarea operativă. Adevărat

Fals

5. Planificarea formală are un caracter discontinuu şi se utilizează în întreprinderile mici. Adevărat

Fals

6. Planificarea informală presupune existenţa unor compartimente specializate şi se practică în majoritatea întreprinderilor. Adevărat

Fals

7. În funcţie de orizontul de timp la care se referă, există planificare de perspectivă. Adevărat

Fals

8. În cadrul planificării de perspectivă are loc o corectare a indicatorilor în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei perioade. Adevărat

Fals

31

9. Planificarea operativ-calendaristică este de două feluri: planificare curentă şi planificare de perspectivă. Adevărat

Fals

10. Planificarea tehnico-economică cuprinde planuri de activitate pentru diferitele subunităţi ale întreprinderii şi pe perioade scurte de timp. Adevărat

Fals

11. În planul de dezvoltare economico-socială vor fi cuprinse termenele de realizare a principalilor indicatori economici ai întreprinderii. Adevărat

Fals

12. Cerinţa de bază în întocmirea planului de fabricare și comercializare a producției o constituie stabilirea nomenclatorului de produse. Adevărat

Fals

Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi: 1. Nu este atribut al planificării întreprinderii: a) programarea; b) organizarea; c) coordonarea; d) conducerea; e) comunicarea. 2. În funcţie de nivelul ierarhic la care se execută activitatea de planificare, aceasta poate fi: a) planificare formală; b) planificare de perspectivă; c) planificare operativă; d) planificare de corporaţie; e) planificare informală. 3. Care din elementele de mai jos nu sunt considerate dimensiuni ale planului și ale procesului de planificare în întregime: a) Timpul b) Domeniul c) Strategia d) Frecvența e) Nivelul managerial

32

Bibliografie recomandată: 1. Bărbulescu C. Managementul producţiei industriale, Bucureşti, 1995 2. Cole Gerald A. Management. Teorie şi practică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004 3. Cornescu Viorel, Elena Druica, Întreprindere: Management-Profit, Editura All Beck, Bucureşti, 2005 4. Cotelnic A. Sisteme de planificare în afaceri, Chișinău, DEP ASEM, 2009 5. Nicolescu, O.; Verboncu, I. Managementul organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 2007 6. Steiner George A. Strategic Planning. A step by step guide, New York, 1997 7. Ильин А.И., Планирование на предприятии, Минск, 2004 8. Куприянов Ю.В. Планирование ассортиментного выпуска продукции: уточнение понятийно- категориального аппарата, Российское предпринимательство, Том 18 • Номер 18 • сентябрь 2017. 9. Уорнер М., Витцель М. Виртуальные организации. Новые формы ведения бизнеса в XXI веке. / Пер. с англ. – М.: Добрая книга, 2005. CAPITOLUL II. PLANUL FABRICĂRII ȘI COMERCIALIZĂRII PRODUCȚIEI Prin parcurgerea acestei teme de studiu, studentul va fi capabil să:

-

înțeleagă importanța planului fabricării și comercializării producției; identifice unitățile de măsură a indicatorilor planului fabricării și comercializării producției și a domeniului de utilizare a acestora; însușească metodele de calcul a indicatorilor valorici ai producției industriale;

2.1. Programa de producţie: importanţa, cerinţele de bază pentru elaborare Funcţia de bază a unităţii industriale este obţinerea unei anumite producţii, executarea unor lucrări, care să satisfacă cerinţele consumatorilor pe piaţa de desfacere. Pentru o înțelegere mai bună a materialului, vom prezenta definițiile noțiunilor de bază pe care le vom utiliza în această temă și vom prezenta o scurtă caracteristică a acestora. Programa de producţie determină volumul de producţie necesar în perioada de plan, corespunzător după nomenclatură, sortiment şi calitate cerinţelor planului de vânzări.

33

Programele de producţie ale agenţilor economici se bazează pe cerinţele pieţei, pe contractele încheiate cu partenerii de afaceri în funcţie de care se prevăd în proporţii diferite programele şi structurile de producţie Nomenclatura poate fi definită în sens restrâns și în sens larg. În sens restrâns, nomenclatura reprezintă enumerarea agregată a produselor fabricate de întreprindere. În sens mai larg, nomenclatura reprezintă totalitatea tuturor grupelor sortimentale , fabricate de întreprindere. Sortimentul definit direct reprezintă totalitatea produselor, a materialelor etc. care au aceeași formă și dimensiuni sau sunt de aceeași calitate. Servește pentru detalierea producţiei în tipuri, desene. Sortimentul se schimbă mai des ca nomenclatura. Planificarea sortimentului înseamnă determinarea raportului cantitativ între diferite feluri de produse. Planificarea programei de producţie constă în determinarea sortimentului produselor, cantităţii, perioadei de timp în care urmează să fie livrată producţia pe piaţă. Programa de producţie e formată din 2 compartimente:  Planul de fabricare în unităţi naturale (convenţional-naturale)  Planul de fabricare în unităţi valorice. Problema principală cu care se confruntă în elaborarea acestei secţiuni al planului este posibilitatea de a desface producţia fabricată. Se evidenţiază:  produse pentru desfacerea pe pieţe anonime (de obicei, cantităţi mari de produse);  produse executate la comanda beneficiarilor şi plătite de ei;  forma combinată. Importanţa secțiunii „Planul de fabricare și comercializare a produselor” este determinată de următoarele momente: a) Secţiunea analizată concentrează misiunea unităţii economice. b) Prin modul şi măsura în care se reuşeşte să cuprindă în nomenclatura produselor, sub raport cantitativ, calitativ şi a termenului, anumite produse care să corespundă cerinţelor consumatorilor şi să asigure funcţionarea în mod normal a unităţii economice depinde şi viabilitatea şi profitabilitatea acesteia. c) Prin conţinutul indicatorilor acestei secţiuni se determină conţinutul şi mărimea celorlalţi indicatori, ce caracterizează activitatea unităţii economice (necesarul de materiale, de personal etc.). Pornind de la importanţa acestei secţiuni, se impun anumite cerinţe pentru calcularea indicatorilor planului:

34

1. Asigurarea fabricării unor produse cu caracteristici calitative superioare care să satisfacă cerinţele consumatorilor pe diferite segmente de piaţă. 2. Asigurarea fabricării unor astfel de produse care ar permite o folosire raţională a resurselor materiale, înlocuirea materialelor deficitare, scumpe sau de import cu altele nedeficitare, mai ieftine sau existente în ţară. 3. Introducerea în plan a unor produse noi, pe baza studiilor de marketing, care ar asigura reducerea costurilor de producţie. 4. Asigurarea specializării întreprinderii şi a subunităţilor pentru executarea unor grupe de produse asemănătoare. Elaborarea planului fabricării producţiei industriale se efectuează în câteva etape: 1) Se precizează nomenclatura producţiei de fabricat, a cantităţii şi calităţii respective. Aceasta se referă atât la produsele care se încadrează în misiunea şi strategia elaborată, cât şi la produsele a căror nomenclatură a putut fi estimată prin prognoze sau comenzi. 2) Elaborarea planului de producţie în unităţi fizice cu defalcarea calendaristică. 3) Determinarea stocurilor de producţie neterminată. Se are în vedere necesitatea asigurării unei activităţi neîntrerupte, ritmice. 4) Stabilirea capacităţilor de producţie, compararea producţiei prevăzute cu mărimea capacităţilor de producţie, determinarea gradului de utilizare a acesteia. 5) Elaborarea măsurilor tehnico-organizatorice care să asigure condiţiile necesare pentru îndeplinirea planului de producţie. 6) Crearea cadrului organizatoric şi precizarea modului de efectuare a controlului sistematic asupra îndeplinirii planului producţiei fabricate. 2.2. Unităţile de măsură în clasificarea indicatorilor secţiunii "Planul fabricării și comercializării producției " În practica planificării producţiei se utilizează un şir de indicatori exprimaţi în anumite unităţi de măsură. Cea mai variată este exprimarea indicatorilor în unităţi naturale sau fizice. Ei exprimă destinaţia şi însuşirile naturale ale produselor şi se exprimă în unităţi corespunzătoare. De exemplu, 2000 m2 de ţesătură, 100 t fontă, 1 mln kwh energie electrică ş.a. În acest caz, parametrii de bază sunt m2 , t, kwh ş.a. Producţia în unităţi naturale se stabileşte distinct pe fiecare produs sau pe grupe omogene de produse, servind la elaborarea planului de aprovizionare tehnico-materială, la întocmirea balanţelor materiale, la determinarea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie ş.a.

35

Cuantificarea în unităţi naturale se realizează atunci când se identifică o mulţime omogenă de produse, omogenitate care se referă la caracteristicile tehnico-economice şi la utilitatea produsului. Exprimarea producţiei în unităţi fizice (naturale) serveşte ca bază de plecare pentru toate celelalte modalităţi de cuantificare a producţiei. Avantajul principal al metodei îl constituie exactitatea, rigurozitatea cu care reflectă volumul activităţii economice pentru un anumit tip de produs. Deficienţa metodei stă în sfera sa limitată de cuprindere. Exprimarea fizică a rezultatelor activităţii unităţii industriale este efectuată şi în unităţi convenţional-naturale. Metoda de cuantificare în unităţi natural convenţionale presupune identificarea unei mulţimi omogene de produse sub aspectul utilităţii, dar eterogene din punct de vedere al caracteristicilor tehnico-economice. O unitate convenţional-naturală reprezintă o unitate de măsură fizică a unui produs considerată în mod convenţional ca etalon pentru o grupă de produse cu caracteristici asemănătoare. De exemplu, cărbunele în cărbune de o anumită putere calorică, tractoarele – în tractoare convenţionale de o anumită putere etc. Transformarea producţiei în unităţi convenţional-naturale se efectuează prin înmulţirea cantităţii de producţie exprimată în unităţi fizice, a fiecărui produs cu un coeficient de transformare, care poate fi ales în funcţie de caracteristica principală a produsului, de timpul unitar de realizare şi de preţ. Coeficientul de transformare Ki se determină ca raport între caracteristica produsului I de transformat şi caracteristica produsului etalon: Ki=CPT/CPE,

(2.1.)

CPT – caracteristica produsului de transformat CPE – caracteristica produsului etalon Pentru determinarea acestor coeficienţi se pot folosi diferite criterii, ca raportul între cantitatea de muncă necesară pentru executarea unei unităţi de produs, între puterea calorică, costuri de producţie ş.a. Unităţile de timp de muncă reprezintă acele unităţi de măsură care exprimă volumul producţiei planificate prin cantitatea de muncă necesară executării ei, de regulă, în om-ore sau omzile normate. Elementul de omogenizare al producţiei îl constituie timpul aferent realizării unui produs, exprimat în ore. Prin acest fapt, metoda poate fi considerată cea mai fidelă reflectare a producţiei, dar sfera de aplicabilitate este redusă, datorită volumului mare de muncă necesar. Indicatorii exprimaţi în unităţile de măsură, indicate mai sus, prezintă anumite avantaje: 1. Forma simplă de exprimare, care permite identificarea, lansarea şi urmărirea comenzilor şi contractelor.

36

2. Oferă posibilitatea efectuării de corelaţii cu alţi indicatori ai activităţii economice, cum ar fi: consumul de materii prime, materiale, energie, timp de muncă, costurile, profitul. 3. Stă la baza calculării indicelui volumului fizic al producţiei pe grupe de produse. Aceşti indicatori prezintă şi unele limite: 

nu cuprinde volumul total al activităţii desfăşurate de un agent economic, neincluzând,

de exemplu, stocul producţiei neterminate; 

nu diferenţiază rezultatele în funcţie de performanţele calitative ale produselor;



nu oferă posibilitatea caracterizării sintetice a rezultatelor nici la nivelul agenţilor

economici şi cu atât mai mult la nivele superioare de agregare. Unităţile valorice reprezintă unităţile folosite în mod obligatoriu pentru exprimarea producţiei. Cu ajutorul lor se determină volumul şi dimensiunea unei producţii neomogene, nivelul productivităţii muncii în condiţiile unei producţii variate. În acest caz, elementul de omogenizare îl constituie preţul unui produs. Exprimarea producţiei în unităţi valorice permite includerea tuturor componentelor producţiei, a tuturor produselor şi a tuturor producătorilor în indicatorii producţiei. În consecinţă, sfera sa largă de cuprindere reprezintă principalul avantaj al metodei. Dezavantajul acestei metode este reprezentat de nivelul preţului, care poate avantaja sau dezavantaja anumiţi producători. De exemplu, pentru acelaşi nivel al volumului fizic al producţiei, producătorul ce practică un preţ ridicat va fi avantajat sub aspectul valorii producţiei realizate. 2.3. Indicatorii valorici ai producţiei fabricate Pentru a putea reflecta în mod corect volumul activităţilor productive la nivelul întreprinderilor şi al economiei naţionale se utilizează un sistem de indicatori care au funcţii specifice de cunoaştere. Din cadrul acestui sistem, sunt prezentaţi în cele ce urmează cei mai importanţi: 

producţia marfă fabricată;



producţia globală;



producţia marfă încasată (producţia realizată).



Venitul din vânzări;



Valoarea adăugată.

Producţia marfă fabricată (Veniturile totale din activitatea de bază). Exprimă valoric rezultatele finale (produse finite, semifabricate, lucrări industriale) livrate sau destinate livrării către alte unităţi, la export sau pe piaţa internă ori folosite în sectoarele neindustriale ale întreprinderii, reprezintă indicatorul care are menirea de a caracteriza volumul rezultatelor activităţii industriale, obţinute în perioada de analiză, ce îndeplinesc cerinţele pieţei.

37

În producţia marfă se includ: a) valoarea produselor finite destinate livrării, prin utilizarea materiei prime, materialelor proprii sau achiziţionate - Pf; b) valoarea prelucrării materiei prime şi a materialelor primite de la clienţi - Pc; c) valoarea lucrărilor și serviciilor cu caracter industrial, executate pentru diferiţi clienţi din afară - Li; d) valoarea reparaţiilor capitale terminate, executate pentru utilajele şi mijloacele de transport proprii - Rc; e) valoarea pieselor de schimb, executate de întreprindere, destinate a fi consumate pentru reparații capitale - Ps. Astfel, valoarea producției marfă fabricată, ca indicator, poate fi prezentat în felul următor: PMf = Pf + Pc + Li + Rc + Ps;

(2.2.)

Produsele finite reprezintă acele produse a căror prelucrare a fost terminată în unitatea respectivă, care corespund actelor normative de reglementare a calităţii sau condiţiilor tehnice impuse în contractele clienţilor şi sunt destinate livrării. Sunt bunurile care au parcurs în întregime stadiile procesului de producţie şi nu necesită prelucrări ulterioare în cadrul entităţii, au fost supuse probelor tehnice şi recepţiei, sînt integral completate şi pot fi depozitate în vederea vînzării sau livrate direct cumpărătorilor. Lucrările cu caracter industrial10 sunt cele executate de agenţii economici în cadrul unor acţiuni de cooperare, în care nu se prevăd transformări esenţiale ale formei produselor supuse prelucrării. Sunt raportate numai acele lucrări care sunt executate pentru terţi sau pentru alte sectoare neindustriale ale întreprinderii. Lucrările cu caracter industrial se grupează în principal în: - lucrări (servicii) industriale executate asupra unor produse (puse la dispoziţia executantului de către beneficiar gratuit), care nu modifică forma produsului, reprezentând parte (operaţie) din cadrul proceselor tehnologice (spre exemplu, vopsire, poleire, etc.); - lucrări de întreţinere şi reparaţii care au drept scop restabilirea parametrilor tehnici şi calitativi ai maşinilor şi utilajelor. - servicii de furnizare a energiei (electrice şi termice; gaze, apă caldă); distribuţie a apei, gestionare a deşeurilor, salubritate, activităţi de decontaminare.

Metodologia de calcul a indicelui producției industriale. Aprobat Prin Hotărîrea Colegiului Biroului Naţional de Statistică nr. 5/4 din 07.10. 2014, disponibil la http://www.statistica.md/public/files/Metadate/alte/Metod_IPI.pdf 10

38

Indicatorul producţiei marfă prezintă avantaje legate de faptul că exprimă întregul volum al producţiei unităţii industriale, indiferent de unitatea naturală de exprimare, elimină influenţele exercitate de posibila schimbare a destinaţiei unor produse (de exemplu, consum intern sau livrare din afară). Totuşi acest indicator nu poate cuprinde modificările soldului producţiei neterminate, şi prin urmare, nu poate fi utilizat cu o maximă eficienţă la agenţii economici cu producţia complexă şi cu ciclu lung de fabricaţie. Un alt indicator valoric, calculat la nivel de întreprindere este Producţia globală (producția brută)(PG) PG include toate elementele care se includ în producţia marfă, la care se mai adaugă: - creşterea sau descreşterea stocurilor de semifabricate şi combustibil din producţia proprie; - creşterea sau descreşterea stocurilor de producţie neterminată. Formula de calcul poate fi prezentată în felul următor: PG = PMf + (Sf – Sî) + (Nf – Nî),

(2.3.)

în care Sf, Sî – valoarea stocurilor de semifabricate, respectiv la finele și începutul perioadei de gestiune; Nf, Nî – valoarea stocurilor de producție neterminată, respectiv la finele și începutul perioade de gestiune. Producţia neterminată reprezintă un element intermediar între materia primă şi semifabricat ori între semifabricat şi produsul finit şi reprezintă producţie a cărui proces de execuţie nu a fost terminat, procesul tehnologic fiind în curs de derulare. Semifabricatele - reprezintă produse obţinute din producţia proprie, care au parcurs unul sau mai multe stadii de prelucrare şi care fie trec la următoarele secţii pentru terminarea prelucrării în vederea obţinerii unui produs finit, fie sunt livrate ca atare altor agenţi economici. Producţia marfă încasată (producţia realizată (PR) - exprimă valoarea producţiei livrate într-o perioadă de timp şi pentru care s-au efectuat complet operaţiunile de decontare între producător şi beneficiar. Din producţia marfă se scade modificarea stocurilor de producţie finită la depozit, conform următoarei relații: PMv = PMf – (SPFf – SPFî),

(2.4.)

SPFf, SPFî – stocul de produse finite la depozitele întreprinderii, respectiv la finele și începutul perioade de gestiune. Venitul din vânzări este indicatorul de bază al întreprinderii de producţie industrială, a cărui valoare este dată de nivelul veniturilor obţinute din vânzarea produselor finite, semifabricatelor sau a serviciilor către consumatori. 39

Valoarea adăugată evidenţiază partea de valoare pe care întreprinderea a adăugat-o materiilor prime şi materialelor în procesul de obţinere a producţiei. Calcularea indicatorilor „valoare adăugată” se face cu ajutorul a două metode: - metoda de producţie; - metoda de repartiţie. Metoda de producţie porneşte în calculul valorii adăugate de la valoarea producţiei globale: VA = PG – CM,

(2.5.)

în care VA – valoarea adăugată CM – cheltuieli materiale corespunzătoare producţiei globale pentru calculul valorii adăugate Cheltuielile materiale (CM) conţin următoarele elemente de cheltuieli: a) valoarea materiilor prime, a materialelor de bază şi auxiliare (din afară), din care se scade valoarea materialelor recuperabile - M p ; b) piese şi subansamble (din afară) - Ps ; c) combustibil, energia şi apă (din afară) - C d) amortizarea mijloacelor fixe - A e) alte cheltuieli materiale - Am ; Valoarea cheltuielilor materiale corespunzătoare producţiei globale pentru calculul valorii adăugate se determină prin însumarea elementelor prezentate mai sus. Metoda de repartiţie pentru calculul valorii adăugate constă în însumarea elementelor de calcul, conform relaţiei: VA = S +CAS + Ps + P + Av ,

(2.6.)

unde: S - salariile muncitorilor; CAS - contribuţiile la asigurările sociale; Ps - cota de protecţie socială; P - profitul; Av - alte cheltuieli cu munca vie. Valoarea adăugată reprezintă surplusul de încasări peste nivelul consumurilor provenind de la terţi. Obiectivul oricărei întreprinderi este de a crea o valoare adăugată cât mai mare, acesta fiind un indicator ce caracterizează potenţialul productiv al unei firme.

40

Concluzii 1. Principalele elemente ale Planului fabricării și comercializării producției reprezintă: programa de producție, nomenclatura producției, sortimentul producției. În vederea elaborării acestui plan este necesar de parcurs consecutiv 6 etape; 2. În practica planificării producţiei se utilizează un şir de indicatori exprimaţi în anumite unităţi de măsură: fizice (natural), convențional-naturale, de timp de muncă, valorice. Exprimarea producției în fiecare din aceste unități de măsură au un domeniu de utilizare bine definit. 3. Cei mai importanți indicatori valorici sunt: -

producția marfă fabricată, care exprimă valoric rezultatele finale (produse

finite, semifabricate, lucrări industriale) livrate sau destinate livrării către alte unităţi, la export sau pe piaţa internă ori folosite în sectoarele neindustriale ale întreprinderii, reprezintă indicatorul care are menirea de a caracteriza volumul rezultatelor activităţii industriale, obţinute în perioada de analiză, ce îndeplinesc cerinţele pieţei; -

producția globală, care, spre deosebire de primul indicator, include și

modificările soldului producţiei neterminate, şi prin urmare, poate fi utilizat cu o maximă eficienţă la agenţii economici cu producţia complexă şi cu ciclu lung de fabricaţie. -

producția marfă încasată, exprimă valoarea producţiei livrate într-o

perioadă de timp şi pentru care s-au efectuat complet operaţiunile de decontare între producător şi beneficiar. Întrebări pentru autoevaluare și discuții: 1. Argumentați importanţa compartimentului “Planul fabricării și comercializării producției” pentru elaborarea altor compartimente a planului. 2. Care sunt cerinţele înaintate faţă de elaborarea compartimentului “ Planul fabricării și comercializării producției”. 3. Ce reprezintă programa de producție și care este structura acesteia? 4. Enumerați și caracterizați etapele elaborării planului fabricării și comercializării producției. 5. Argumentați necesitatea exprimării indicatorilor producţiei industriale în diferite unităţi de măsură și indicați domeniul de utilizare al acestora. 6. Expuneți structura indicatorului “Producţia marfă fabricată”. 7. Importanţa indicatorului “Producţia marfă vândută”.

41

Teste pentru autoevaluare Bifați răspunsurile corecte la enunțurile prezentate mai jos: 1. O categorie de unităţi de măsură a volumului producţiei fizice sunt unităţile valorice. Adevărat

Fals

2. O altă categorie de unităţi de măsură sunt cele convenţional constante. Adevărat

Fals

3. Unităţile valorice sunt folosite în mod obligatoriu pentru exprimarea volumului unei producţii omogene. Adevărat

Fals

4. Unităţile convenţional-naturale se folosesc pentru exprimarea volumului total al unei producţii neomogene. Adevărat

Fals

5. Unităţile naturale reprezintă acele unităţi de măsură care corespund însuşirilor fizice şi destinaţiei produselor. Adevărat

Fals

6. Unităţile de muncă exprimă volumul producţiei prin cantitatea de muncă necesară pentru executarea acesteia. Adevărat

Fals

7. Producţia marfă fabricată cuprinde valoarea produselor finite vândute clienţilor. Adevărat

Fals

8. Producţia marfă fabricată cuprinde valoarea semifabricatelor aduse prin cooperare. Adevărat

Fals

9. Avantajul indicatorului „Producţia marfă fabricată” este dat de faptul că evidenţiază rezultatele efective ale activităţii întreprinderii. Adevărat

Fals

10. Cifra de afaceri din activitatea industrială reprezintă producţia marfă vândută. Adevărat

Fals

11. Producţia globală este un indicator exprimat în unităţi naturale. Adevărat

Fals

Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi: 1. Nu sunt unităţi de măsură a volumului producţiei: a) unităţile naturale;

42

b) unităţile convenţionale-constante; c) unităţile convenţional-naturale; d) unităţile valorice; e) unităţile de timp de muncă. 2. Nu sunt incluse în valoarea producţiei marfă fabricate: a) valoarea produselor finite destinate livrării; b) valoarea reparaţiilor utilajelor şi mijloacelor de transport; c) valoarea lucrărilor cu caracter industrial; d) cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe. 3. Producţia neterminată nu cuprinde: a) valoarea materialelor intrate în procesul de fabricaţie; b) valoarea semifabricatelor aduse prin cooperare; c) valoarea combustibilului pentru nevoi tehnologice; d) valoarea semifabricatelor în curs de fabricare; e) cheltuieli de manoperă pentru prelucrarea materialelor şi semifabricatelor Bibliografie recomandată: 1. Badea Florica, Managementul producţiei industriale, București : Editura ASE , 2005 2. Bărbulescu C. Managementul producţiei industriale, Bucureşti, 1997 3. Cotelnic A. Sisteme de planificare în afaceri. Chișinău, DEP ASEM, 2009

Capitolul III. CAPACITATEA DE PRODUCŢIE ŞI PERFECŢIONAREA UTILIZĂRII EI Prin parcurgerea acestei teme de studiu, studentul va fi capabil să:

-

definească noţiunea de capacitate de producţie; analizeze factorii care influenţează capacitatea de producţie; calculeze indicatorii care măsoară capacitatea de producţie; aplice principiile de determinare a capacităţii de producţie fundamenteze mărimea capacităţii de producţie; prezinte posibilităţile de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie.

43

3.1. Capacitatea de producție: noțiune, mod de exprimare. Factorii ce influențează dinamica capacității de producție Determinarea corectă a mărimii capacităţii de producţie a fiecărei unităţi economice şi utilizarea ei cât mai eficientă, prezintă o importanţă practică deosebită în condiţiile actuale ale economiei de piaţă. Prin esența sa, capacitatea de producție are caracter dinamic, iar cunoașterea reală a acesteia permite fundamentarea sarcinilor de producție, descoperirea și evaluarea corectă a rezervelor interne, dimensionarea necesarului sau excedentului de factori de producție, alegerea soluției de organizare a producției cea mai corespunzătoare. Prin definiție, capacitatea de producție reprezintă producția maximă ce poate fi obţinută într-o perioadă dată, pentru o anumită structură şi calitate a producţiei determinate de cererea manifestată pe piaţă, în condiţiile utilizării

depline, intensive şi extensive a mijloacelor

productive, potrivit celui mai eficient regim de lucru şi de organizare a producţiei şi a muncii. În calculul capacitații de producție se exclud o serie de factori, ca de exemplu, existența locurilor înguste, lipsa de desfacere, întreruperi accidentale în procesul de producție etc. Capacitatea de producție se , exprima de obicei prin volumul fizic al producției finite a firmei (se măsoară în aceleași unități: t, buc, mp, mc. etc.). Din definiția de mai sus a capacității de producție rezultă diferența dintre mărimea capacităţii de producţie şi a planului de producţie. Capacitatea de producţie este întotdeauna mai mare, deoarece exprimă posibilităţile maxime de producţie, în condiţiile unei valorificări depline, intensive şi extensive a mijloacelor fixe productive. Producţia posibilă reprezintă volumul maxim al producţiei ce poate fi realizat ţinând seama de locurile înguste care limitează producţia sub nivelul capacităţii de producţie. Raporturile cantitative dintre capacitatea de producţie, producţia planificată şi producţia posibilă pot fi exprimate prin relaţia: Cp > Pp > P,

(3.1.)

în care Cp - capacitatea de producţie; Pp - producţia posibilă; P

- producţia planificată.

Diferenţa dintre capacitatea de producţie şi volumul de producţie planificat sau efectiv reprezintă rezerva potenţială de producţie, şi se exprimă:

Rp  Cp  P

(3.2.)

44

Capacitatea de producţie se exprimă, de obicei, în unităţi naturale sau convenţionalnaturale.

Dinamica capacității de producție factori indirecți

factori direcți

normele de utilizare a utilajului

numărul de utilaje

sortimentu l producției

calitatea materiei prime

tehnologia utilizată

organizarea

producției

structura producți ei

calificare a muncitor ilor

Figura 3.1. Factori de influență asupra dinamicii capacității de producție Asupra dinamicii capacității de producție influențează un șir de factori, care pot fi grupați în (Figura 3.1.): - grupa factorilor direcți. Din această grupă fac parte: 1. Numărul de utilaje existente în întreprindere şi mărimea suprafeţelor de producţie, care influenţează în mod direct proporţional mărimea capacităţii de producţie prin starea lor funcţională (caracterizată prin gradul de uzură), prin intrările şi ieşirile de mijloace fixe, etc.; 2. Normele de utilizare ale utilajului. Acestea pot fi de două feluri: -

de utilizare intensivă: norma de utilizare intensivă reprezintă producţia ce se poate obţine într-o unitate de timp pe unitatea caracteristică dimensională a unui utilaj sau suprafaţă de producţie (spre ex.: în siderurgie norma de utilizare intensivă poate fi exprimată în cantitatea de fontă, exprimată în tone, care se obţine pe un metru cub de volum al unui furnal într-o zi de lucru) şi

-

de utilizare extensivă: norma de utilizare extensivă reprezintă timpul de funcţionare a utilajului sau a instalaţiei sau timpul de utilizare a suprafeţei de producţie, care se exprimă prin gradul de utilizare (Gu) în timp a utilajelor, maşinilor, instalaţiilor,

45

suprafeţelor de producţie. Gradul de utilizare se calculează în funcţie de timpul efectiv de funcţionare (Tef) şi timpul disponibil 3. Sortimentul producţiei influenţează mărimea capacităţii de producţie prin aceea că diferite produse, având diverse norme de timp, determină anumite mărimi ale capacităţii de producţie şi deci un grad diferit de utilizare a acesteia. Sortimentul care asigură cea mai bună utilizare a capacităţii de producţie se numeşte sortiment optim. - grupa factorilor indirecţi: 

structura şi calitatea materiilor prime,



tehnologia utilizată,



modalitatea de organizare a producţiei,



structura producţiei,



vitezele de operare,



nivelul de calificare a personalului care deserveşte utilajele.

Factorii indirecţi nu pot fi cuantificaţi, fapt pentru care nu apar în relaţiile de calcul, influenţa lor fiind transmisă prin intermediul factorilor direcţi. Există și alte grupări ale factorilor ce au influență asupra mărimii capacității de producție: (Figura 3.2.) a) tehnici: - structura cantitativă a mijloacelor fixe, ponderea părţii active; - structura calitativă a mijloacelor fixe, ponderea progresivităţii; - nivelul de vârstă a utilajului; - nivelul utilizării intensive şi extensive a mijloacelor fixe;

46

Figura 3.2. Factori de influență asupra mărimii capacității de producție - calitatea şi componenţa materiei prime. Structura calitativă a materiilor prime influenţează în mod direct normele intensive şi extensive, având în vedere, că la o calitate ridicată a materiilor prime folosite procesele pregătitoare (sortare, de exemplu) consumă un timp mai redus, rămânând la dispoziţia proceselor de prelucrare propriu – zisă un fond de timp mai însemnat.; - sortimentul producţiei influenţează mărimea capacităţii de producţie prin faptul, că fiecărui tip de produs îi este specifică o anumită structură a procesului tehnologic, atât din punctul de vedere al duratei operaţiilor, cât şi al succesiunii acestora. Fiecare tip de produs, de asemenea , presupune anumiţi parametri tehnologici de lucru ( viteză de operare etc.) şi deţin anumite caracteristici tehnice (greutate, gabarit, formă) Sortimentul, care asigură cea mai bună utilizare a capacităţii de producţie se numeşte sortimentul optim. b) organizatorici: - nivelul de specializare, concentrare, cooperare a producţiei; - ritmicitatea producţiei; - optimizarea programului de producţie; c) economici: - formele de salarizare; - sistemele de stimulare materială: d) sociali: - nivelul tehnico-cultural al lucrătorilor; - stimularea materială;

47

3.2.

Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie

Pentru determinarea capacității de producție la nivel de întreprindere, se utilizează metoda morfologică. Aceasta constă în descompunerea sistemului în elemente simple și apoi recompunerea parțială a acestuia din aproape în aproape până la reconstituirea întregului. Din acest motiv, metodologia de calcul a capacitații de producție pentru o unitate industrială, cuprinde următoarele etape:  calculul capacitații de producție pentru fiecare loc de muncă;  determinarea capacitații de producție a sectoarelor, atelierelor și secțiilor de producție;  determinarea capacitații întreprinderii în ansamblul său. Principiile folosite în calculul capacității sunt următoarele11: - capacitatea se determină numai pentru unitățile productive de bază; - determinarea capacității de producție a întreprinderii începe cu efectuarea calculelor la nivel inferior (loc de muncă, grupă de mașini — unelte) și continuă cu stabilirea capacității de producție la nivelele superioare (atelier, secție); - stabilirea capacității de producție a unei verigi superioare se face în funcție de capacitatea de producție a unității componente principale, cu explicitarea locurilor înguste; - la determinarea capacității de producție se admit condiții normale de lucru și aprovizionare, fără a se lua în considerație deficiențele (de orice natură); - capacitatea are un caracter dinamic fiind influențată concomitent de diferiți factori ai procesului de producție, ceea ce implică recalcularea ei în raport cu modificarea acestora în timp;

Din punct de vedere metodologic sub raportul calculului capacităţii de producţie, întreprinderile sau unităţile de producţie industriale se împart în două grupe mari: a) grupa celor la care produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării materiilor prime la un singur utilaj; b) grupa celor la care produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării materiilor prime în mod succesiv la o serie de maşini sau instalaţii. La întreprinderile, secţiile, atelierele sau sectoarele din grupa întâi , capacitatea de producţie se calculează făcând suma capacităţilor de producţie a maşinilor, aparatelor sau agregatelor, care execută produsul respectiv. De exemplu: capacitatea de producţie a unei secţii de furnale se va obţine făcând suma capacităţilor de producţie a tuturor furnalelor de care dispune aceasta.

11

Pateu D.M. Managementul producției.2007, pag.63

48

Pentru cea de-a doua grupă de întreprinderi, secţii, mărimea capacităţii de producţie se determină în dependenţă de mărimea capacităţii de producţie a grupei de utilaj, a sectorului, atelierului în care se efectuează cele mai importante operaţii ale procesului tehnologic specifice pentru care se calculează capacitatea, denumite „verigi conducătoare”. Veriga conducătoare se alege în funcţie de volumul de muncă necesar pentru executarea produsului, de valoarea utilajului şi complexitatea tehnică pe care o prezintă faţă de celelalte verigi de producţie. De regulă, verigile conducătoare sunt precizate prin instrucţiunile de calcul ale capacităţii de producţie specifice fiecărei ramuri. Capacitatea de producţie se determină şi pentru toate celelalte verigi cu ajutorul normelor de consum, putându-se compara cu capacitatea verigii conducătoare, pe această bază stabilindu-se locurile înguste şi cele largi. Locurile înguste sunt reprezentate de verigile de producţie, a căror capacitate de producţie este mai mică decât a verigii conducătoare, în timp ce locurile largi au o capacitate mai mare. Cunoscându-se locurile cele largi şi înguste, se pot lua măsuri pentru lichidarea lor, ceea ce va asigura o sporire a volumului de producţie în condiţiile unei utilizări mai bune a capacităţii de producţie. Calculul capacităţii de producţie necesită determinarea a două elemente de bază: a mărimii timpului de funcţionare a maşinii în decursul perioadei planificate şi a normei tehnice de producţie a maşinii-unelte - pe unitate de timp sau a normei tehnice de timp - pe unitate de produs. Pentru determinarea mărimii timpului de funcţionare, diferite utilaje se grupează în utilaje cu funcţionare continuă, cu funcţionare cu săptămâna întreruptă şi cu lucrul sezonier. Pentru fiecare grupă în parte, mărimea timpului se calculează în mod diferit. În condiţiile unor procese de producţie continue, fondul de timp disponibil va fi egal cu timpul calendaristic, din care se scad reparaţiile şi opririle tehnologice planificate:

Tdc  Tc  (Tr  Tt) ,

(3.3.)

unde: Tdc - reprezintă fondul de timp disponibil în procesele de producţie, în ore; Tc - fondul de timp calendaristic (365 x 24 = 8760 ore sau 366 x24 = 8784 ore) Tr

- fondul de timp aferent reparaţiilor planificate, care trebuie să fie minim şi aprobat de

mecanicul-şef al întreprinderii (ore); Tt - fondul de timp aferent opririlor tehnologice planificate. El trebuie să fie minim, strict necesar pentru o bună desfăşurare a procesului de producţie şi aprobat de tehnologul-şef (ore);

49

Timpul disponibil de funcţionare pentru maşinile şi utilajele care lucrează cu săptămâna întreruptă se calculează cu ajutorul formulei:

Tdî  [Tc  (Tl  Tt  Tr )]  ns  ds 

100  P , 100

(3.4.)

în care: Tdî - timpul disponibil de funcţionare a maşinii sau agregatului cu funcţionare întreruptă; Tl

- timpul liber (în zile), datorită duminicilor şi sărbătorilor legale;

ns

- numărul schimburilor în 24 ore;

ds

- durata unui schimb în ore;

P

- procentul planificat de întreruperi curente. Fondul de timp calendaristic Fondul de timp disponibil

Opriri pentru reparaţii şi opriri tehnologice planificate

Pierderi de timp

Timp efectiv

Figura 3.3.Structura timpului calendaristic la o întreprindere cu proces de producţie continuu Fondul de timp calendaristic Zile de odihnă şi sărbători legale

Fondul de timp nominal Timp disponibil Fond de timp efectiv

Opriri planificate Pierderi de timp

Figura 3.4. Structura timpului calendaristic la o întreprindere cu proces de producţie discontinuu În așa mod, mărimea capacității de producție poate fi calculată cu ajutorul următoarelor relații: 𝑪𝒑 = 𝑭𝒅 ∗ 𝑵𝒑 𝑪𝒑 =

(3.5.)

𝑭𝒅 𝑵𝒕

50

(3.6.) , în care, •

Fd – Fondul de timp disponibil

•

Np – norma de producție

•

Nt - norma de timp

3.3. Planificarea folosirii capacităţii de producţie Pentru a cunoaște mărimea capacității de producției este nevoie de o planificare riguroasă a acesteia. Are loc planificarea gradului de folosire a capacității de producție, în funcție de comenzile pe care le avem de realizat în anul viitor și planificarea balanței capacității de producție. Le vom analiza separat. Planificarea gradului de folosire a capacităţii de producţie. Deoarece capacitatea de producție are un caracter dinamic, apare necesitatea de a determina mărimea acesteia în fiecare an, de a o actualiza şi de a o pune în acord cu modificările ce au apărut sau care vor apărea pe parcurs. Gradul de utilizare a capacitații de producție definește măsura în care volumul producției prevăzută pentru perioada de plan poate fi realizată cu capacitatea de producție pusă în funcțiune în această perioadă. Gradul de utilizare a CP se determină:

Gfcp 

P  100 , Cpm.a

(3.7.)

unde: Gfcp - gradul de utilizare (folosire) a CP; P - producţia planificată pentru anul dat; Cpm.a - capacitatea de producţie medie anuală. Necesitatea calculării capacității de producție se determină prin faptul că în decursul unui an pot surveni diferite modificări în mărimea acesteia, datorită intrării sau ieşirii din funcţiune a fondurilor fixe productive:

Cpm.a  Cîa  Cps

Tfs Tfp  Cpl , 12 12

(3.8.)

unde: Cî.a. –Capacitatea de producţie la începutul anului; Cps – Capacitatea de producție scoasă pe parcursul anului; Tfs - timpul (în luni) de nefuncţionare a capacității de producție pe parcursul anului ;

51

Cpl – capacitatea de producție introdusă pe parcursul anului; Tfp – Timpul, în luni, de funcţionare pe parcursul anului; Prin compararea producției prevăzute a se realiza, cu fondul de timp disponibil, se determină lipsa sau surplusul de utilaje din fiecare grupă. În acest fel, se fundamentează decizia de achiziție sau scoaterea temporară din funcțiune a unor mijloace productive. În stabilirea gradului de utilizare a capacitații de producție se are în vedere necesitatea asigurării ritmicității și continuității procesului de producție cât și încărcarea rațională a capacităților productive. Pe baza calculelor efectuate pentru determinarea capacității de producție și în funcție de producția prevăzută a se realiza, se face o planificare a gradului de utilizare a capacităților existente, analizându-se pragul de rentabilitate și necesarul de noi capacități. De asemenea, pe baza cunoașterii dinamicii capacităților de producție se poate realiza și o fundamentare riguroasă a volumului producției ce poate fi obținut, prevăzându-se în mod concret producția ce trebuie executată pe diferite categorii de utilaje și gradul de folosire a capacităților de producție pe o perioadă mai mare de un an, cu defalcarea anuală. În vederea elaborării măsurilor tehnico-organizatorice de îmbunătăţire a folosirii capacităţii de producţie, se impune fundamentarea mărimii rezervelor de capacitate. Acestea sunt de trei feluri: - rezerva potenţială de producţie; - rezerva potenţială extensivă; - rezerva potenţială intensivă. Rezerva potenţială de producţie se determină cu ajutorul relaţiei: Rp = Cp – P,

(3.9.)

unde: Cp – capacitatea de producţie; P – producţia ce urmează a fi executată. Rezerva potenţială este la rândul său o sumă a rezervelor potenţiale extensive şi intensive: Rp = Rpe + Rpi,

(3.10.)

unde: Rpe – rezerva potențială extensivă; Rpi – rezerva potențială intensivă. Rezerva potenţială extensivă se determină cu ajutorul relaţiei: Rpe=P(Td/Te*ε -1)

(3.11.)

unde: P – volumul producţiei ce urmează a fi executată;

52

Td – timpul maxim disponibil al utilajelor; Te – timpul producţiei realizate în perioadele de bază; ε - coeficientul de simultaneitate a încărcării utilajelor. Rezerva potenţială intensivă se determină pe baza relaţiei: Rpi = Rp – Rpc

(3.12)

Balanţa capacităţii de producţie la începutul anului. Un rol important în dimensionarea folosirii capacităţii de producţie îl are elaborarea balanţelor capacităţii de producţie. Balanțele de capacitate sunt instrumente de măsură a gradului de încărcare a utilajelor de producție și a deficitelor și excedentelor de capacitate. Pentru întocmirea balanței de capacitate trebuie să se cunoască: - balanța capacității de producție la începutul anului. Se întocmește la nivelul întreprinderii, exprimând mărimea deficitelor sau excedentelor de capacitate în funcţie de capacitatea de producţie a verigii conducătoare. Un exemplu de întocmire a unei astfel de balanţe poate fi ilustrat în tabelul de mai jos. Tabelul 3.1. Balanţa capacităţii de producţie Secţia S2

Capacitatea de producţie a verigii conducătoare

Necesar de capacitate

Existent de capacitate

5000

5000

5500

Secţia S3 Excedent (+)

Excedent (+)

Deficit (-)

Necesar de capacitate

Existent de capacitate

Deficit (-)

+500

5000

4200

-800

Producţia posibilă

4200

Din tabelul de mai sus rezultă că necesarul de capacitate a fiecărei subunităţi de producţie este dat de mărimea capacităţii de producţie a verigii conducătoare. Excedentul sau deficitul de capacitate a subunităţilor de producţie care nu sunt verigi conducătoare este dat de diferenţa dintre necesarul şi existentul de capacitate a acestor verigi. - planul de încărcare a utilajelor. În vederea determinării planului de încărcare a utilajelor se stabileşte pentru fiecare grupă de utilaje necesarul de maşini-ore pentru prelucrarea tuturor produselor şi disponibilul de maşini-oră pentru fiecare grupă de utilaj în parte. Comparând cei doi indicatori se poate determina deficitul sau excedentul de maşini-ore, respectiv deficitul de utilaje. - balanţa dinamicii capacităţii de producţie. Această balanţă ia în considerare modificările ce por apărea pe parcursul unui an. În cadrul acestei balanţe se calculează o serie de indicatori specifici, atât pentru un an considerat de bază, cât şi pentru un an curent pentru care se întocmeşte balanţa. În felul acesta există posibilitatea unei analize comparative a mărimii indicatorilor pentru

53

perioadele analizate şi care să permită luarea unor măsuri de îmbunătăţire a folosirii capacităţii de producţie. Indicatorii pe care îi cuprinde o astfel de balanţă pot fi urmăriţi în modelul de balanţă prezentat în tabelul 3.2. Tabelul 3.2. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie Indicatorii balanţei dinamicii capacităţii de producţie

În anul de bază

În anul considerat

1. Necesar de capacitate de producţie  Producţia prevăzută a se executa  Capacitatea de producţie medie anuală necesară pentru îndeplinirea producţiei;  Capacitatea de producţie în rezervă;  Necesar total de capacitate de producţie pe întreaga perioadă. 2. Capacitatea de producţie medie anuală.  Capacitatea de producţie existentă la începutul anului;  Capacitatea de producţie ieşită din funcţiune în cursul anului;  Creşterea capacităţii de producţie în cursul anului prin: 1) Mecanizarea şi automatizarea procesului de producţie, îmbunătăţirea tehnologiei etc. 2) Lărgirea întreprinderii;  Capacitatea de producţie la finele anului;  Capacitate de producţie medie anuală. 3. Folosirea capacităţii de producţie  Gradul de folosire a capacităţii de producţie; Pe baza cunoaşterii dinamici capacităţilor de producţie se poate realiza şi o fundamentare riguroasă a volumului producţiei ce poate fi obţinut, prevăzându-se în mod concret producţia ce trebuie executată pe diferite categorii de capacitate şi gradul de folosire a capacităţilor de producţie pe o perioadă mai mare de un an, cu defalcarea anuală. Indicatorii acestei balanţe se împart în trei grupe: 1) indicatori referitori la necesarul capacităţii de producţie: - producţia planificată pentru anul curent - capacitatea de producţie necesară pentru realizarea producţiei planificate - rezervele de capacitate (RC), care reprezintă diferenţa între capacitatea de producţie şi producţia efectiv obţinută (Qe), respectiv: RC=CP – Qe - necesarul total de capacitate; 2) indicatori de capacitate medie anuală: - capacitatea de producţie existentă la începutul anului - capacitatea de producţie ieşită din funcţiune în cursul anului - capacitatea de producţie medie anuală;

54

3) indicatori de utilizare a capacităţii de producţie: - gradul de utilizare a capacităţii de producţie, care reprezintă raportul între producţia efectiv obţinută şi capacitatea de producţie: Gu=Qe/CP Cu ajutorul balanţelor de capacitate, prin acţiunea simultană a diferitor factori de influenţă, poate fi determinată capacitatea de producţie şi respectiv, gradul de utilizare al acesteia. 3.4. Căi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie Îmbunătăţirea continuă a gradului de utilizare a capacităţilor de producţie reprezintă un obiectiv fundamental al managementului întreprinderii întrucât influenţează direct eficienţa economică a întreprinderii prin următoarele pârghii12: 

Determină creşterea volumului de producţie;



Determină creşterea productivităţii muncii;



Determină reducerea costurilor;



Generează creşterea profitului;



Generează reducerea imobilizărilor.

Obținerea unui grad ridicat de folosire a capacităților de producție poate fi asigurat pe mai multe căi, care pot fi grupate în două categorii: căi intensive și căi extensive. Îmbunătățirea folosirii capacității de producție se poate realiza atât sub raport intensiv, asigurându-se creșterea volumului producției pe unitatea de timp și pe unitatea caracteristică dimensională a utilajului, cât și extensiv, printr-o mai bună folosire a timpului de funcționare a mașinilor. Creșterea intensivă a capacității de producție se poate realiza prin diferite metode, cum ar fi: 

modernizarea și perfecționarea utilajelor existente,



mecanizarea și automatizarea executării operațiilor,



folosirea unor metode de lucru mai rapide.



creșterea calificării personalului,



reducerea producției rebutate,



eliminarea locurilor înguste printr-o mai bună organizare a producției

Prin folosirea acestor căi ce asigură reducerea timpului de prelucrare pe produs, ceea ce duce la sporirea volumului de producție ce se poate obţine de pe aceleaşi utilaje într-un an de zile.

Cazan Emil (coordonator) Managementul producţiei, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2002, pag.367 12

55

II. Căile extensive includ: - trecerea de către unităţi la numărul optim de schimburi specifice lor; 

mărirea numărului de schimburi,



asigurarea mentenanței preventive a utilajelor.



ridicarea gradului de utilizare a timpului disponibil, prin aplicarea unor măsuri care să ducă la reducerea pierderilor de timp legate de întreruperi accidentale, determinate de o întreţinere şi o reparaţie nesatisfăcătoare a utilajului;

Utilizarea extensivă asigură sporirea volumului de producţie în condiţiile folosirii aceloraşi utilaje şi suprafeţe de producţie. III. Pot fi evidenţiate şi căi mixte: Au un caracter complex, asigurând o folosire mai bună atât din punct de vedere extensiv, cât şi intensiv şi includ: - perfecţionarea activităţii de deservire a locurilor de muncă; - aplicarea unor loturi optime de producţie; - asigurarea cointeresării materiale a unităţii, cât şi a personalului în folosirea mai eficientă a fondurilor fixe productive; - aplicarea unor metode şi tehnici moderne de management; - eliminarea locurilor înguste etc. Concluzii 1. Capacitatea de producție reprezintă producția maximă ce poate fi obţinută într-o perioadă dată, pentru o anumită structură şi calitate a producţiei determinate de cererea manifestată pe piaţă, în condiţiile utilizării depline, intensive şi extensive a mijloacelor productive, potrivit celui mai eficient regim de lucru şi de organizare a producţiei şi a muncii. 2. Asupra dinamicii capacității de producție influențează un șir de factori, care pot fi grupați în: grupa factorilor direcți și grupa factorilor indirecți, în factori tehnici, organizatorici, economici, sociali. 3. Pentru determinarea capacității de producție la nivel de întreprindere, se utilizează metoda morfologică, care presupune descompunerea sistemului în elemente simple și apoi recompunerea parțială a acestuia din aproape în aproape până la reconstituirea întregului. Din acest motiv, metodologia de calcul a capacitații de producție pentru o unitate industrială, cuprinde următoarele etape:  calculul capacitații de producție pentru fiecare loc de muncă;  determinarea capacitații de producție a sectoarelor, atelierelor și secțiilor de producție;

56

 determinarea capacitații întreprinderii în ansamblul său. 4. Din punct de vedere metodologic sub raportul calculului capacităţii de producţie, întreprinderile sau unităţile de producţie industriale se împart în două grupe mari:  grupa celor la care produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării materiilor prime la un singur utilaj;  grupa celor la care produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării materiilor prime în mod succesiv la o serie de maşini sau instalaţii. 5. Planificarea folosirii capacității de producție presupune Planificarea gradului de folosire a capacităţii de producţie și planificarea balanței capacității de producție la începutul anului și planificarea dinamicii capacității de producție. Întrebări pentru autoevaluare și discuții: 1. Ce reprezintă capacitatea de producție? 2. Expuneți relația între capacitatea de producție, producția posibilă și producția planificată 3. Enumerați și caracterizați factorii de influență asupra dinamicii capacității de producție 4. Ce prevede metodologia de calcul capacității de producție 5. Expuneți relația între fondul de timp calendaristic, fondul de timp disponibil și fondul de timp efectiv 6. Ce presupune planificarea gradului de utilizare a capacității de producție 7. Caracterizați balanțele capacității de producție 8. Identificați căile de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie Teste pentru autoevaluare Bifați răspunsul corect pentru enunțurile prezentate mai jos. 1. Capacitatea de producţie este influenţată de o serie de factori; unul dintre aceştia este dat de volumul producţiei comandate care urmează a fi executat în întreprindere. Adevărat

Fals

2. Numărul utilajelor existente în întreprindere influenţează în mod indirect mărimea capacităţii de producţie. Adevărat

Fals

3. Volumul producţiei executate nu influenţează mărimea capacităţii de producţie. Adevărat

Fals

4. Un alt factor de influenţă a capacităţii de producţie este sortimentul optim de fabricaţie. Adevărat

Fals

57

5. Normele tehnice de utilizare a utilajelor şi suprafeţelor de producţie nu sunt factori de influenţă a mărimii capacităţii de producţie. Adevărat

Fals

6. Normele tehnice de utilizare a utilajelor şi suprafeţelor sunt de trei feluri: intensive, extensive şi mixte. Adevărat

Fals

7. Norma de utilizare intensivă reprezintă producţia care se poate obţine în unitatea de timp de către un utilaj. Adevărat 8.

Fals

Pentru întreprinderile în care produsul finit se obţine în urma prelucrării sale la un singur utilaj sau instalaţie, capacitatea de producţie este dată de capacitatea de producţie a verigii conducătoare. Adevărat

Fals

9. Pentru celelalte întreprinderi, capacitatea de producţie se obţine prin însumarea capacităţii de producţie a tuturor verigilor de producţie din componenţa acesteia. Adevărat

Fals

10. Veriga conducătoare se stabileşte în funcţie de volumul producţiei realizate în cadrul acesteia. Adevărat

Fals

11. Veriga conducătoare se stabileşte în funcţie de ponderea valorii mijloacelor sale de producţie în total valoare a mijloacelor de producţie din întreprindere. Adevărat

Fals

12. Capacitatea de producție medie anuală este influenţată de numărul utilajelor intrate în funcţiune în cursul anului. Adevărat

Fals

13. Capacitatea medie anuală nu este influenţată de numărul lunilor de nefuncţionare a utilajelor ieşite din funcţiune. Adevărat

Fals

14. Producţia posibilă reprezintă volumul minim de producţie care poate fi realizat de veriga de producţie cu capacitatea de producţie cea mai mare. Adevărat

Fals

58

15. Deficitul de capacitate este dat de diferenţa dintre capacitatea de producţie a verigii conducătoare şi capacitatea de producţie a unei verigi de producţie mai mică decât capacitatea verigii conducătoare. Adevărat

Fals

16. Excedentul sau deficitul de capacitate se obţine făcând diferenţa dintre capacitatea de producţie a verigii conducătoare şi capacitatea de producţie existentă a verigilor neconducătoare. Adevărat

Fals

17. Din grupa posibilităţilor de creştere a gradului de utilizare a capacităţii de producţie face parte automatizarea şi mecanizarea proceselor de producţie. Adevărat

Fals

18. Din grupa posibilităţilor extensive de creştere a gradului de utilizare a capacităţii de producţie nu face parte posibilitatea de reducere a timpului de reparare a utilajelor. Adevărat

Fals

Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi: 1. Care din cele enumerate este cale de îmbunătăţire a folosirii capacităţii de producţie sub raport intensiv? a) perfecţionarea activităţii de deservire a locurilor de muncă; b) modernizarea maşinilor în funcţiune; c) aplicarea unor loturi optime de fabricaţie; d) eliminarea locurilor înguste. 2. Care din cele enumerate nu sunt principii necesare pentru calcularea capacităţii de producţie a unei întreprinderi? a) capacitatea de producţie se determină numai pentru unităţile productive de bază; b) elaborarea balanţei capacităţii de producţie pe ansamblul întreprinderii; c) stabilirea capacităţii de producţie a fiecărei verigi superioare se face în funcţie de capacitatea de producţie a unităţilor componente; d) la determinarea capacităţii de producţie se admite existenţa normală a resurselor umane şi materiale. 3. Mărimea normelor tehnice de utilizare extensivă a capacităţii de producţie nu depinde de: a) numărul de zile lucrătoare; b) regimul de schimburi;

59

c) tehnologia folosită; d) numărul de ore de funcţionare în cadrul schimbului; e) durata întreruperilor pentru reparaţii. 4. Factorii organizatorici ce influenţează dinamica capacităţii de producţie nu includ: a) ritmicitatea producţiei; b) optimizarea programului de producţie; c) nivelul de specializare, concentrare, cooperare a producţiei; d) sortimentul producţiei. Bibliografia recomandată 1. Bărbulescu C. Managementul producţiei industriale, vol. 1, ed. Sylvi, Bucureşti, 1997, p. 74-116 2. Cazan E., coord. Managementul producției, vol. 1, Timișoara: Universitatea de Vest, 2002 3. Constantinescu D. Gestiunea producţiei industriale. Craiova: SITECH, 2007 4. Cotelnic A. Managementul activității de producție, ASEM, 2003 5. Everett E. A., Eberet R. Managementul producţiei şi al operaţiunilor. Bucureşti: Teora, 2001 6. Moldoveanu G. Managementul operaţional al producţiei. Bucureşti: ALL, 2008 7. Badea F. Managementul producției . Bucureşti: ASE. http://www.bibliotecadigitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=80&idb

Capitolul IV. GESTIUNEA CALITĂŢII PRODUCŢIEI Prin parcurgerea acestei teme de studiu, studentul va fi capabil să:

60

-

definească noţiunea de calitate a produselor și calitate a producției; identifice caracteristicile calității; cunoască criteriile și indicatorii de apreciere a nivelului calității produselor; diferențieze elementele ce formează costul calității; argumenteze oportunitatea efectuării controlului calității; analizeze tipurile de control și metodele de efectuare a controlului. producţie;

4.1. Conceptul de calitate. Definirea calităţii. Importanţa calităţii pentru firmele secolului XXI. Calitatea este o noţiune deosebit de complexă, în prezent existând o multitudine de definiţii şi zeci de sinonime pentru acest termin. Toate acestea datorită caracterului concret, dinamic şi complex al calităţii. Caracterul concret al noţiunii derivă din faptul că nu există calitate în afara produselor şi serviciilor, aşa cum nu există obiecte sau servicii fără calitate. Omul intră în „posesia calităţii” în activitatea practică, prin consumarea produselor. De aici – punctul de pornire în definirea calităţii îl reprezintă valoarea de întrebuinţare, care reprezintă totalitatea însuşirilor care fac ca un produs să fie util omului. Calitatea produselor se „creează” în producţie însă se constată şi se testează în procesul de consumare a acestora. De aici, se impune precizarea deosebirilor dintre noţiune de calitate a producţiei şi calitate a produselor. Noțiunea de calitate a producției este mai largă și presupune pe lângă creșterea calității produselor industriale și efectele modului cum s-a desfășurat procesul de producție, respectiv și nivelul rebuturilor. Calitatea produselor este expresia finală a calităţii proceselor de fabricaţie. Criteriile în funcție de care se apreciază calitatea produselor sunt :  criterii funcționale (de utilizare) prin care se determină destinația și domeniul de utilizare al produselor, dimensiunile principale și caracteristicile, unele performanțe, etc. ;  criterii constructive și tehnologice, prin care se caracterizează perfecțiunea tehnică și tehnologică a produsului ;  criterii de fiabilitate, prin care se determină durata de funcționare a produsului, probabilitatea de a funcționa fără defectare, durata de serviciu ;

61

 criterii ergonomice cu ajutorul cărora se caracterizează produsul din punct de vedere al igienei, antropometriei, fiziologiei etc. ;  criterii de estetică industrială, prin care se caracterizează forma exterioară a produsului, armonizarea formei, a culorii etc. Calitatea are un caracter complex, care decurge din faptul că pentru a putea fi apreciată trebuie să fie luate în considerare o multitudine de caracteristici tehnice, economice, psihosenzoriale, estetice, ergonomice etc. Caracterul dinamic al calităţii este determinat că pe de o parte procesele de producţie se modifică la intervale de timp tot mai scurte, iar pe de altă parte exigenţele consumatorilor faţă de produs sunt tot mai ridicate. Conţinutul ei evoluează în pas cu necesităţile practice. În contextul economico-social actual calitatea este definită conform standardului ISO 8402: ca „ansamblu de proprietăţi şi caracteristici ale unei entităţi sau servicii care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesităţile exprimate sau implicite”. Potrivit standardului ISO 9000:2005 calitatea reprezintă „măsura în care un ansamblu de caracteristici intrinseci îndeplineşte cerinţele”. Conform acestei definiţii: 

Calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică ci printr-un ansamblu de

caracteristici; 

Calitatea nu este de sine stătătoare, ea există numai în relaţie cu cerinţele.

Pentru ca un anumit produs să fie de calitate el trebuie să corespundă exigenţilor consumatorului, iar pentru aceasta trebuie să corespundă caracteristicilor de calitate. Trei elemente internaţionale majore ale deceniului trecut au contribuit la schimbări fundamentale pentru viitorul calităţii, pentru îmbunătăţirea managementului calităţii afacerilor, educaţiei, sănătăţii, mediului şi administraţiei. Aceste elemente sunt:13 Noua piaţă globală condusă de calitatea pentru client în care firmele secolului XXI sunt puse să funcţioneze şi să concureze; Noua tehnologie care determină, tot mai mult, cerinţele pentru succes pe această piaţă. Este vorba de e-commerce, de piaţa E-business to business Noile modele de afaceri care definesc mai departe semnificaţia excelenţei pentru Compania secolului XXI. Acestea sunt bazate pe excelenţă, transparenţă şi resursele „intangibile” (marca, resursele umane, relaţiile cu clienţii şi parteneriatul, capitalul intelectual, managementul).

13

Paraschivescu A.O. Managementul calităţii, ediţia a II, revizuită şi adăugată, Editura Tehnopress, Iaşi, 2008, pag.27-28

62

Cele trei mari direcţii de dezvoltare internaţională au creat şase noi dimensiuni, respectiv domenii de schimbare importante pentru viitorul calităţii 14: Realizarea de înaltă valoare pentru client, asociată calităţii, materializată în produse şi servicii; Utilizarea cu succes a tehnologiei (tehnologia informaţiei, scurtarea duratei de lansare a produselor noi, asigurarea performanţei etc.) Eficacitatea resurselor umane; Capabilitatea de a lucra productiv cu furnizorii şi alţi parteneri importanţi de afaceri; Integrarea aspectelor economice ale calităţii în sistemele financiar-contabile; Efectul calităţii asupra leadership-ului şi managementului companiei însăşi. 4.2. Caracteristicile calităţii. Caracteristică, în general, este o însuşire aparte, dominantă, a unei fiinţe, lucru sau fenomen, care o diferenţiază de alte lucruri – entităţi asemănătoare. Caracteristică de calitate este orice funcţie a unui produs / serviciu indispensabilă pentru satisfacerea necesităţilor clientului sau care îi conferă aptitudinea de a fi util. Specific calităţii este faptul că ea nu exprimă gradul superlativ, ci este un optim al proprietăţilor produs / serviciu. Optimul reprezintă un compromis între cele trei componente ale calităţii, respectiv gradul de utilitate şi caracteristicile tehnice şi preţ15. Caracteristicile de calitate pot fi grupate după mai multe criterii: 1. Gruparea după generalizarea şi sistematizarea cerinţelor consumatorilor a) Caracteristici tehnice. Se referă la însuşirile imanente ale valorii de întrebuinţare a produsului, ele confirmând potenţialul de a satisface necesităţile consumatorului. Se caracterizează într-o serie de proprietăţi fizice, chimice, biologice, determinate de concepţia constructivfuncţională a acestuia etc. Caracteristicile tehnice sunt:  CRITICE – cele, nerealizarea cărora duce la neîncadrarea produsului în calitatea prevăzută sau devine necorespunzător scopului urmărit;  PRINCIPALE – nerealizarea lor influenţează numai parţial viitoarea utilizare a produsului;  SECUNDARE – care nu au efecte directe asupra utilizării produsului.

Feigenbaum, A.V., Tendinţe ale calităţii în noul mileniu, Rev. Tribuna calităţii, nr.2, 2002, pp.13-15 Gheorghiu D. Ingineria calității produselor metalurgice. Note de curs., disponibil la http://www.sim.tuiasi.ro/wpcontent/uploads/Gheorghiu-ICPM.pdf 14 15

63

În funcţie de destinaţia fiecărui produs complex unele caracteristici tehnice se prezintă ca mărimi fixe (cazul celor critice) adică permit o singură valoare, iar alte caracteristici tehnice se pot încadra între anumite limite de toleranţă (minim-maxim). b) Caracteristici psihosenzoriale. Vizează efectele de ordin estetic, organoleptic, ergonomic, pe care produsele le au asupra utilizatorilor, prin formă, culoare, gust, miros, grad de confort, comoditate în exploatare etc. Aceste caracteristici au un grad mare de variabilitate în spaţiu şi în timp, aprecierea lor se află sub influenţa unor factori de natură subiectivi. c) Caracteristici de disponibilitate. S-au impus în ultimul timp ca utilizare a produselor de folosinţă îndelungată cu complexitate tehnică din ce în ce mai mare. Ele se referă la aptitudinea produselor de a-şi realiza funcţiile utile de-a lungul duratei lor de viaţă, aptitudine ce este definită prin conceptele de fiabilitate şi mentenabilitate. Fiabilitatea reprezintă capacitatea unui produs de a-şi îndeplini funcţiile fără întreruperi datorate defecţiunilor, într-o perioadă de timp specificată şi într-un sistem de condiţii de folosire date. Mentenabilitatea. La bază se află faptul că în procesul folosirii lor, produsele mai devreme, sau mai târziu, se defectează. Repunerea în stare de funcţionare a unui produs după o primă cădere, într-o perioadă de timp stabilită şi în condiţii prestabile de întreţinere şi reparaţii reprezintă conţinutul acestui concept. Activitatea depusă în vederea repunerii produsului în funcţiune este cunoscută sub denumirea de mentenanţă. d) Caracteristici economice şi tehnico-economice. Se exprimă într-o serie de indicatori sintetici şi analitici, cum sunt: costul produsului, preţul, cheltuieli de mentenanţă, durata de funcţionare, grad de valorificare a materiei prime etc. O importantă caracteristică economică este reprezentată de termenul de garanţie. Cu cât termenul de garanţie va fi oferit pe o perioadă mai mare de timp, cu cât producătorul se angajează la efectuarea unui număr mai mare de lucrări de remedieri, cu atât acesta garantează mai bine calitatea produselor sale. e) Caracteristici de ordin social general. Vizează efectele spre care le au sistemele tehnologice de fabricare a produselor, precum şi utilizarea acestora asupra mediului natural, asupra siguranţei şi sănătăţii fizice şi psihice a oamenilor. 2. În funcţie de destinaţia economică şi caracterul folosirii produselor în procesul de consum

64

a) caracteristici ale mijloacelor de muncă – durabilitate, greutate, gabarit, rezistenţă la lovire, temperatură, precizie de lucru, fiabilitate, mentenabilitate etc.; b) caracteristici ale obiectelor muncii – uşurinţa prelucrării şi economicitatea acestora, compoziţie chimică etc.; c) caracteristici pentru obiectele de consum individual: gust, formă, rezistenţe la rupere etc.; 3. Gruparea caracteristicilor de calitate în funcţie de posibilitatea de comensurare a acestora a) caracteristici măsurabile direct: greutatea, rezistenţă, conţinutul în grăsime, valori nutritive etc.; b) caracteristici măsurabile indirect: calitatea unei acoperiri galvanice prin grosimea stratului; c) caracteristici comparabile obiectiv cu mostre etalon: număr de defecte pe cm păstraţi la ţesături etc.; d) caracteristici comparabile subiectiv cu mostre etalon: grad de vopsire, grad de finisaj etc. 4. În funcţie de modul de exprimare a) caracteristici cuantificabile – când valoarea efectivă a caracteristicii se poate măsura şi înregistra, de ex.: cote dimensionale, grosimi etc.; b) caracteristici atributive, care dobândesc calitatea prin calificare, ca de ex., prin clasificare în corespunzător şi necorespunzător. 4.3. Criterii şi indicatori de apreciere a nivelului calităţii produselor industriale Criteriile de apreciere ale calităţii produselor pot fi divizate în criterii generale şi criterii specifice. Criteriile generale reprezintă o serie de norme de bază, după care trebuie să se orienteze stabilirea criteriilor specifice. Drept criterii generale sunt considerate următoarele: 1. Produsele industriale noi trebuie să corespundă din punct de vedere calitativ cel puţin cu nivelul tehnic şi calitativ al produselor similare existente pe plan mondial. 2. Aprecierea nivelului calitativ al unui produs să rezulte din comensurarea mai multor caracteristici calitative. 3. Caracteristicile alese, după care se apreciază nivelul calităţii produselor industriale, trebuie să ofere posibilitatea verificării în timp a stabilităţii produselor din fabricaţia de serie, fie după caracteristicile calitative ale produsului omologat, fie după prevederile STAS-urilor.

65

Criteriile specifice reflectă caracteristicile calitative ale fiecărui produs în parte, concretizate în parametrii tehnico-economici ai acestuia. De exemplu:  la benzine: cifra octanică;  la cărbune: puterea calorică;  la paste făinoase: umiditatea, grad de activitate etc. Necesitatea cunoaşterii criteriilor specifice este determinată de necesitatea dotării întreprinderilor cu aparate de măsură şi control, pot fi luate măsuri specifice privind controlul calităţii materiilor prime etc. Pentru măsurarea şi caracterizarea calităţii produselor există un sistem de indicatori: 1. Indicatori specifici sunt utilizaţi în acele ramuri industriale în care se fabrică produse finale complexe, produse care prin destinaţia lor şi domeniul de exploatare nu admit nici o abatere de la caracteristicile calitative ale acestora, datorită necesităţii asigurării protecţiei şi securităţii muncii, asigurării continuităţii procesului de producţie. Pentru determinarea calităţii produselor din ramurile menţionate se utilizează mai mulţi indicatori specifici, niciodată unul singur. Indicatorii specifici (parţiali) se înscriu în standarde de stat, norme interne sub forma unor limite în care trebuie să se încadreze caracteristicile produsului. Aprecierea calităţii produselor se face prin compararea rezultatelor obţinute pe baze concrete cu limitele prevăzute în standarde, norme interne. 2. Indicatorii care exprimă ponderea produselor de calitate superioară în totalul produselor de acelaşi fel se folosesc în acele ramuri la care produsele pot fi încadrate în funcţie de caracteristicile lor de calitate, pe clase de calitate sau sorturi şi exprimă, în procente, raportul dintre valoarea produselor de calitate superioară şi valoarea producţiei ce se realizează în mai multe calităţi. Pentru producţia omogenă se foloseşte ca indicator în acest sens, coeficientul mediu de calitate, care se calculează ca o medie aritmetică ponderată, luându-se în calcul clasele de calitate sau sorturile şi cantitatea de produse corespunzătoare fiecărei clase sau sort, conform formulei: C

c  q q

(4.1.)

în care:

C

- reprezintă coeficientul mediu de calitate; c – cifra care exprimă clasa de calitate sau sortul (0 – pentru calitatea extra, 1 – pentru calitatea

1,2-2 ş.a.m.d.);

66

q – cantitatea de produs, corespunzătoare fiecărei clase sau sortiment. Dacă se notează

q

q

x

cu q , adică ponderea produsului fiecărei calităţi faţă de total

producţie, coeficientul mediu de calitate se mai poate calcula şi astfel:

C   c  qx

(4.2.)

În acest caz, cu cât valoarea coeficientului mediu de calitate este mai mică, cu atât calitatea produselor este mai ridicată. Pentru a compara situaţia calităţii efective a produselor cu situaţia preconizată, se calculează indicele coeficientului mediu de calitate (Ic), ca raport între coeficientul mediu de calitate efectiv

C  şi cel preconizat C , conform următoarei relaţii: 1

Ic 

0

C1  C0

C  q :  q q c  q 1

0

1

0

(4.3.)

3. Indicatorii rebuturilor – ei caracterizează în mod indirect calitatea produselor, reflectând nivelul de organizare şi de desfăşurare a procesului de producţie, deci calitatea activităţii întreprinderii. Folosirea acestei grupe de indicatori are la bază împărţirea producţiei fabricate de către întreprindere în producţie bună şi rebuturi. Rebut este acel produs, care nu se încadrează în cerinţele de calitate prevăzute în standarde, norme interne. Rebuturile se pot împărţi după caracteristicile tehnico-economice şi după locul de apariţie. După caracteristicile tehnico-economice

După locul de apariție

rebut recuperabil

intern

rebut definitiv

extern

Figura 4.1. Tipuri de rebuturi După primul criteriu, rebutul poate fi recuperabil – când defectele constante pot fi înlăturate după anumite prelucrări şi nerecuperabil sau definitiv – când remedierea este imposibilă sau neraţională.

67

După locul de apariţie rebutul poate fi intern – când este descoperit în unităţile de producţie şi extern – când este descoperit de consumatori. Pentru măsurarea rebuturilor şi a pierderilor înregistrate se calculează următorii indicatori: a) valoarea producţiei rebutate (Rv); b) procentul de producţie rebutată; c) pierderile valorice înregistrate din rebutarea producţiei (Pr); d) procentul de pierderi din producţia rebutată. Valoarea producţiei rebutate se calculează conform formulei:

Rv   qrd  c   qrm  Crm

(4.4.)

în care: qrd – reprezintă cantitatea de producţie rebutată definitiv; c – costul unitar al produsului; qrm – cantitatea de rebuturi remaniată; Crm – costul unitar al remanierii. Procentul producţiei rebutate:

rp 

Rv  100% q  c

(4.5.)

q – cantitatea de produse bine fabricate. Pierderile valorice înregistrate din rebutarea producţiei se determină în felul următor: din valoarea producţiei rebutate se scad o serie de sume ce se recuperează din valorificarea rebuturilor, din sumele reţinute de la cei vinovaţi de provocarea rebuturilor şi din sumele restituite de către furnizori pentru materialele necorespunzătoare ce au determinat apariţia rebuturilor.

Pr  Rv  Srec

(4.6.)

Procentul de pierderi din producţia rebutată:

Cpr 

Pr 100% q  c 

(4.7.)

în care: Srec – sumele recuperate de întreprindere; q – cantitatea de produse fabricată de întreprindere; c – costul unitar al produsului; Cpr – procentul de pierderi din producţia rebutată.

68

4. Indicatorii reclamaţiilor consumatorilor fac parte din categoria indicatorilor lipsei de calitate şi se referă la:  cantitatea produselor refuzate la recepţie sau reclamate în perioada de garanţie şi valoarea acestora;  ponderea cantitativă sau valorică a produselor, refuzate sau reclamate în totalul producţie;  cheltuieli pentru remedierea produselor refuzate sau reclamate. În unele cazuri pot fi utilizaţi şi alţi indicatori, printre care: 1. Indicatorii cumulativi. Se utilizează la produsele complexe, la care calitatea nu se poate reduce la o singură caracteristică, iar importanţa fiecărei caracteristici este diferită. Indicatorul se determină astfel: Kcum    Xi  gi 

(4.8.)

în care: Xi – valorile caracteristicilor calitative; gi – ponderile acordate fiecărei caracteristici. Acest indicator poate fi utilizat atât pentru comparaţii în timp, cât şi pentru selectarea furnizorilor ori producătorilor diferiţi ai unuia şi aceluiaşi tip de produs. 2. Metoda punctajului. Este utilizabil în industria textilă, alimentară şi a bunurilor de consum. Punctajul se acordă proporţional cu nivelul performanţelor calitative. Prin constituirea unor limite de punctaj, se pot alcătui clase de calitate. De exemplu, se acordă 100 puncte pentru clasa extra, 96-99 – pentru clasa întâi etc.

4.4. Triunghiurile calităţii. Costurile calităţii Concepţia modernă despre calitate leagă calitatea produsului de alte două elemente: calitatea proiectului (concepţiei) şi calitatea fabricaţiei. Conform standardelor ISO, calitatea fabricaţiei reprezintă gradul de conformitate a produsului cu documentaţia tehnică, iar calitatea proiectului (concepţie) exprimă măsura în care proiectul produsului asigură satisfacerea cerinţelor beneficiarilor şi posibilitatea de folosire, la fabricaţia produsului respectiv, a unor procedee tehnologice raţionale şi optime din punct de vedere economic. Interdependenţa dintre calitatea proiectului, calitatea fabricaţiei şi calitatea produsului se poate reprezenta printr-un model conceptual, denumit triunghiul calităţii.

69

A

3

1

2

B

C

Figura 4.2. Triunghiul calităţii A – cerinţele beneficiarului B – caracteristicile calităţii prevăzute în documentaţia tehnică C – caracteristicile produsului finit 1 = calitatea concepţiei 2 = calitatea fabricaţiei 3 = calitatea produsului La aceste noţiuni se adaugă şi conceptul de calitate livrată. Calitatea livrată se referă la nivelul real al calităţii produsului în momentul achiziţionării de către beneficiar. În teoria şi practica activităţii de calitate se mai evidenţiază un triunghi: Calitate – cost – timp.

Calitate - fiabilitate - satisfacerea necesităţilor

Dirijare şi echilibrare Cost - preţ plătit - costul utilizării

Timp - livrarea produselor existente - dezvoltarea produselor noi

Figura 4.3. Triunghiul calităţii: Calitate – cost – timp. Abordarea calităţii prezintă, în cadrul firmei două aspecte:  asigurarea calităţii  gestiunea calităţii.

70

Asigurarea calităţii reprezintă un ansamblu de mijloace, prestabilite şi sistematizate, întreprinse de o firmă în toate compartimentele sale, implicate în activităţi ce pot influenţa calitatea produselor, astfel încât să exprime certitudinea realizării cerinţelor de calitate specificate. Scopul asigurării calităţii, în cadrul firmei, este menţinerea calităţii produselor la nivelul determinant, prin strategia şi politica în domeniul calităţii. Rolul gestiunii calităţii constă în identificarea, analiza şi interpretarea tuturor anomaliilor apărute în timpul desfăşurării producţiei precum şi în definirea acţiunilor corective sau de orientare a calităţii în toate etapele de realizare a produsului, inclusiv prin prisma costurilor calităţii. Costurile calităţii se exprimă prin ansamblul cheltuielilor efectuate în vederea asigurării calităţii produsului la nivelul prestabilit. Costurile calităţii se clasifică în următoarele trei categorii:  costuri de prevenire a apariţiei defectelor. Acestea au ca scop preântâmpinarea apariţiei defectelor  costuri de identificare a defectelor;  costurile noncalităţii (cunoscute şi sub numele de costurile defectărilor interne şi externe). Totalitatea cheltuielilor, cuprinse în costurile calităţii formează COSTUL TOTAL AL CALITĂŢII. În stabilirea structurii costurilor calităţii, firma trebuie să se orienteze spre costurile de prevenire şi de identificare a defectelor. El trebuie astfel dimensionate încât să se asigure un echilibru între costul total al calităţii şi nivelul de satisfacere a calităţii, impus de beneficiari. 4.5. Controlul calităţii. Tehnicile de control Controlul calității trebuie să fie prezent în etapele premergătoare proceselor de fabricație, în timpul acesteia, la controlul produselor finite și livrarea acestora, fiind necesară totodată urmărirea comportării în exploatare a produselor. La moment sunt disponibile un număr destul de mare de tehnici de control. Ele includ o gamă de operații care încep cu simple verificări ale produsului şi termină cu tehnici statistice sofisticate. Activitatea de control a calității include următoarele componente: 1. Stabilirea standardelor de performanţă şi a obiectivelor. Standardul reprezintă valoarea sau criteriul cu ajutorul căruia performanţa reală poate fi măsurată sau comparată 2. Măsurarea şi analizarea rezultatelor în comparaţie cu standardele.

71

3. Corectarea performanţei care nu se potriveşte cu obiectivele, modificarea standardelor care sunt nesatisfăcătoare sau acţiunea de a valorifica avantajul oportunităţilor ce au fost descoperite – acţiuni corective Selectarea tehnicilor de control necesită o mare atenţie, deoarece sistemele complexe de control sunt, foarte costisitoare şi nu pot fi utilizate, de ex., în producţia în masă. 1. Autocontrolul. Este cea mai simplă dintre tehnicile de control. După terminarea oricărei operaţii, operatorul însuşi efectuează verificarea parametrilor calităţii. Verificarea poate fi vizuală sau poate fu efectuată cu ajutorul unor instrumente de măsurat simple. 2. Controlul prin sondaj. Este o tehnică simplă. Implică examinarea câtorva piese imediat după terminarea lor urmată de o reexaminare pentru a avea siguranţa că sunt în conformitate cu cerinţele specificate. Se foloseşte pentru procesele ce nu necesită precizie foarte mare, care dau produse ai căror parametri variază puţin (presarea, turnare, ţeserea ş.a.). 3. Controlul în cursul fabricaţiei. Presupune examinarea unui produs după fiecare operaţie sau grup de operaţii în urma cărora se obţin caracteristici importante pentru calitate. Pentru a avea siguranţa că deficienţele sunt înlăturate încă din primele faze de prelucrare, punctele de control trebuie plasate chiar în atelierele unde compartimentele trebuie verificate de către personalul specializat, după fiecare etapă importantă de prelucrare. Piesele neacceptate sunt rebutate. Controlul în cursul fabricaţiei se foloseşte la componentele importante ale căror variaţii a parametrilor sunt atât de mari încât nu se pot evita rebuturile. Acest lucru este costisitor şi consumă mult timp. Dezavantaje: 1. Nu asigură o productivitatea ridicată; 2. Nu conştientizează personalul executant asupra calităţii; 3. El tinde să dea impresia că responsabilitatea pentru calitatea intră numai în sfera controlorilor. 4. Tehnici statistice. Tehnicile statistice pentru controlul proceselor de fabricaţie se bazează pe principiul că toate procesele au o variaţie mare a parametrilor. Dacă se poate stabili un interval de toleranţă acesta se poate utiliza pentru a prevedea nivelele de calitate şi a se indica când trebuie corectate procesele. Avantaje: 1. Furnizează informaţii despre probabilitatea de apariţie a unor piese defecte înainte ca acestea să fie produse 2. Nu necesită inspecţia fizică a fiecărei piese pentru a menţine un nivel înalt al calităţii.

72

Sunt bune pentru controlul proceselor de fabricaţie în producţia de serie mare. Cele mai folosite tehnici de control a proceselor de fabricaţie sunt: diagramele de dispersie, fişele de control şi verificările premergătoare controlului. 4.6.Metodologia elaborării strategiei calităţii. Metode de realizare a strategiei Strategia în domeniul calităţii exprimă modul în care firma urmează să folosească ansamblul mijloacelor necesare realizării obiectivelor referitoare la calitate. Metodologia de evaluare a strategiei calităţii presupune următoarele etape: 1. Diagnosticul calităţii produselor. În cadrul acestei etape se efectuează un diagnostic al calităţii produselor, elaborând prin indicatori şi indici, corelat cu diagnosticul, prin analogie cu firma care realizează produse, ce prezintă caracteristici calitative similare. Se identifică aspectele „forte” şi „slabe” ale calităţii, ceea ce permite stabilirea corectă a componentelor strategiei. 2. Analiza cererii şi a ofertei de produse. Studierea cererii de produse şi servicii asigură o serie de informaţii necesare elaborării strategiilor în domeniul calităţii, referitoare la: - evoluţia conjuncturii pieţei; - nivelul acceptării de către beneficiar a calităţii produselor; - caracteristicile calităţii produselor; - sortimentele şi clasele de calitate; - politici şi elasticitatea preţurilor; - corelaţie dintre preţ şi calitate. Analiza ofertei de produse arată gradul de satisfacere a necesităţii sociale, precum şi a cerinţelor beneficiarilor. 3. Stabilirea componentelor strategiei calităţii. În funcţie de informaţiile colectate în primele două etape se identifică tipul de strategie, componentele strategiei (obiective, opţiuni, resurse, termene de realizare), şi structura acestora. 4. Implementarea strategiei. Această etapă necesită:  stabilirea şi ierarhizarea acţiunilor necesare de transpunere în practică a obiectivelor şi opţiunilor strategice;  crearea cadrului organizatoric, necesar realizării obiectivelor strategice;  elaborarea programului de instruire şi pregătire a personalului;  stabilirea responsabilităţilor în desfăşurarea şi controlul activităţilor de realizare a strategiei.

73

Implementarea strategiilor calităţii presupune utilizarea diferitor metode, care se bazează pe tipologia problematicii ce urmează a se rezolva. Metodele de control utilizate de-a lungul fluxului tehnologic pot fi clasificate după următoarele criterii: 1.In raport cu procesul de producție: - control de recepție a materiilor prime si materialelor - control curent desfășurat pe toate fazele procesului tehnologic - controlul final al produselor finite la sfârșitul procesului de producție; 2. In raport cu numărul produselor controlate: - control total – se practică în mod obligatoriu în producţia de unicate şi serie mică, dar nu numai. Poate fi practicat de toţi cei ce execută operaţiile. - control selectiv - presupune verificarea calităţii produselor pe baza probelor selectate şi formularea deciziilor de a continua sau nu operaţiile. - metode de control statistic al calităţii. 3. După caracterul mijloacelor de control: -

controlul automatizat;

-

controlul mecanizat;

-

controlul manual. 4. În raport cu personalul care execută controlul:

- control executat de personal special pregătit de tipuri de operații de control; - control executat de fiecare executant (autocontrol) 5. În raport cu caracterul controlului: - control vizual, prin observarea exterioară a obiectelor controlate - control geometric, când se verifică dimensiunile obiectelor cu diferite aparate sau instrumente. 6. În funcție de parametrii supuși controlului: - controlul prelucrării, care urmărește asigurarea înscrierii in parametri dimensionali si calitativi ai semifabricatelor obținute; - controlul parametrilor procesului tehnologic care asigura respectarea normalității producției; - controlul modului de funcționare a utilajelor, verificarea parametrilor tehnico-funcționali ai utilajelor și echipamentelor tehnologice. 7. După natura verificărilor: -

controlul prin atribute;

-

controlul prin măsurare.

8. După proprietăţile obiectului controlat: -

controlul dimensiunilor; 74

-

controlul proprietăţilor fizice;

-

controlul proprietăţilor mecanice;

-

controlul fiabilităţii şi mentenabilităţii. În categoria metodelor de analiză, măsurare şi evaluare a calităţii pot fi enumerate:

 analiza valorii;  analiza multicriterială;  autocontrol;  audit de calitate;  reprezentări grafice (diagrame, histograme). Pareto, zero defecte, diagrama cauză-efect (diagrama Ishikawa), diagrama arborelui de pertinenţă etc. În aprecierea caracteristicilor calitative ale unui produs sunt cunoscute metode: manualul calităţii, plan calitate, plan de îmbunătăţire a calităţii, zero defecte, controlul calităţii totale Diagrama „Ishikawa”, sau diagrama „cauze-efecte” Folosind această diagramă se poate reprezenta sub forma unui grafic diferitele cauze care pot produce un efect precis. Pentru elaborarea diagramei trebuie: a) de definit exact efectul considerat (de ex., un anumit defect de calitate); b) inventarierea tuturor cauzelor, reale sau posibile; c) clasificarea tipologică a tuturor acestor cauze în familii şi subfamilii. În mod obişnuit pentru un sistem de producţie se foloseşte gruparea cauzelor în următoarele 5 familii: - cele legate de maşină, de mâna de lucru, de materii prime şi materiale, de metoda de execuţie folosită şi de mediul înconjurător (condiţii de muncă etc.). d) ierarhizarea cauzelor în interiorul fiecărei familii; e) elaborarea diagramei. Pentru elaborarea diagramei se desenează în primul rând o săgeată indicând rezultatul dorit după care se trasează câte o săgeată oblică pentru fiecare familie, săgeţi orizontale pentru fiecare subfamilie etc.

75

X1

X2 X12

X11

X21

Xi – cauzele generale Xij – cauzele derivate

X22

y X31 X32

Figura 4.4. Diagrama cauză – efect Principiul PARETO determină că un număr redus de probleme (20%) determină cele mai grave probleme de noncalitate (80%). Analiza PARETO poate fi efectuată pentru probleme, cauze, pe produs, pe client, pe funcţie. Manualul calităţii – este principalul document folosit în elaborarea şi implementarea unui sistem al calităţii. Valoare 100% 90%

70%

0

10

A 100

30

B 90

100

Cantitate

C 70

Figura 4.5. Diagrama Pareto El trebuie să asigure ghidarea funcţiunilor sistemului calităţii pe baza implementării standardelor ISO. Scopurile:  Comunică personalului, clienţilor şi distribuitorilor obiectivele şi politica calităţii practicată de conducerea managerială.

76

 Proiectează o imagine favorabilă a întreprinderii, câştigă încrederea clienţilor.  Defineşte structura organizatorică şi responsabilitatea diferitelor compartimente sau grupuri funcţionale.  Asigură disciplina şi eficacitatea operaţiilor. Cercurile de calitate reprezintă o formă de organizare a salariaţilor unei întreprinderi pentru a găsi soluţii de îmbunătăţire a calităţii. Un cerc de calitate este format dintr-o mică grupă de muncitori, sau de salariaţi, care în mod voluntar, pe locurile de muncă unde lucrează în cadrul unor reuniuni, cercetează şi adoptă după caz, soluţii de rezolvare a problemelor ce se pun în domeniul calităţii produselor şi a producţiei. Histograme ca formă de reprezentare grafică a frecvenţei fenomenelor analizate. Realizarea multiplelor „zerouri” Fixarea obiectivelor multiplelor zerouri constă în urmărirea şi realizarea practică de zero defecte  zero stocuri  zero întârzieri  zero birocraţie informaţională  zero până în funcţionarea utilajelor  zero accidente  zero conflicte. Realizarea complexă a acestor „zerouri” conduce la obţinerea unor efecte economice favorabile şi la realizarea unei imagini externe a întreprinderii care o avantajează comparativ cu întreprinderile concurente. Aplicarea metodei „zero defecte” – conduce la micşorarea costurilor ca urmare a economiei de timp şi materiale. „zero stocuri” – asigură economisirea suprafeţelor de producţie, reducerea activelor circulante; „zero întârzieri” – asigură realizarea unor fluxuri continue de fabricaţie, conducerea eficientă a proceselor de producţie; „zero birocraţie informaţională” – realizează un acces rapid la informaţie, un control diferenţiat operativ; „zero pană” – duce la disponibilitatea utilajelor potrivit programelor de funcţionare prevăzute, grad de utilizare ridicat; „zero accidente” – duce la protecţia socială a colectivului, la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă; 77

„zero conflicte” – asigură creşterea gradului de participare a personalului la obţinerea unor performanţe economice deosebite. 4.7. Certificarea calităţii Existenţa pe piaţă a unui număr mare de produse noi, unele din ele de mare complexitate, obţinute prin tehnologii noi, din materii prime noi, uneori sintetice, determină solicitarea din partea clienţilor a unor garanţii obiective pentru a avea încredere în calitatea produselor şi serviciilor pe care le cumpără. Garanţia obiectivă şi încrederea se realizează prin certificarea conformităţii produselor şi serviciilor, certificare ce astfel a devenit un factor important al dezvoltării schimburilor comerciale şi al protecţiei consumatorilor. Certificarea16 este procedura de atestare a conformității unui produs, a unui serviciu sau a unui sistem de organizarea a întreprinderii în raport cu un standard. Activitatea în domeniul certificării este orientată spre asigurarea protecției drepturilor, sănătății si securității consumatorilor, a mediului înconjurător. Certificarea calităţii implică două sisteme: 

certificarea produselor, serviciilor, personalului şi sistemului calităţii, care reprezintă atestarea de către un organism neutru acreditat că un produs, un proces sau un serviciu este conform cu specificaţiile de referinţă, care poate fi un standard, o normă sau un document tehnic



acreditarea

organismelor

abilitate

să

emită

certificate

de

conformitate.

Acreditarea reprezintă recunoaşterea oficială a competenţei unui organism de certificare. Pentru ca procesul de acreditare să se desfăşoare într-un cadru unitar, au fost elaborate standardele europene EN seria 45000. Aceste standarde au fost adoptate şi în România, şi sunt simbolizate SR EN 45001 şi în continuare. Din punct de vedere al obligativităţii, de două feluri: 

certificare obligatorie , pentru produsele care fac obiectul unor reglementări obligatorii pe plan naţional (legi) sau european (directive), adică produsele din aşa numitul “domeniu reglementat”. Astfel sunt, de exemplu, produsele care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea oamenilor ori mediul înconjurător (“cerinţele esenţiale” prevăzute în Directivele europene de armonizare).



certificare benevolă , pentru celelalte produse sau servicii (“domeniu nereglementat”). Chiar dacă aceste produse nu fac obiectul unor reglementări pentru a fi puse pe piaţă,

16

http://cadredidactice.ub.ro/ionelolaru/files/2011/06/certificarea_calitatii.pdf

78

întreprinderile le supun procedurii de certificare pentru a-şi menţine sau extinde piaţa, deoarece certificarea conferă încrederea că produsele sau serviciile sunt de calitate. Certificarea se poate face pe trei domenii: 1. Certificarea produselor sau serviciilor, prin care se atestă conformitatea calităţii produselor/serviciilor în raport cu reglementări, standarde sau specificaţii tehnice date. Acest tip de certificare poate fi obligatorie sau voluntară. 2. Certificarea de sistem, prin care se atestă conformitatea sistemului de management al calităţii al unei organizaţii (sau al unei părţi dintr-o organizaţie) în raport cu un referenţial (din seria ISO 9000). 3. Certificarea personalului, prin care se atestă competenţa personalului faţă de criteriile prestabilite pentru a îndeplini diferite funcţii în domeniul calităţii (ex. Auditor intern, auditor extern ). Pentru probarea calităţii pe plan intern şi extern există o serie de norme internaţionale care permit clasificarea întreprinderilor după trei certificări şi anume: a)

asigurarea calităţii în concepţie/dezvoltare, producţie, instalaţie şi susţinere a vânzării;

b)

asigurarea calităţii în producţie şi instalaţie;

c)

asigurarea calităţii în control şi probe finale.

Certificarea produselor şi serviciilor oferă o serie întreagă de avantaje, şi anume: a)

promovarea produselor pe piaţă mai uşor, dacă organismul care acordă certificarea este

recunoscut; b)

eliminarea de încercări, verificări, probe pe care, în cazul lipsei certificatului de

conformitate, clienţii le cer pentru confirmarea calităţii produselor sau serviciilor ce urmează a fi contractate; c)

reducerea cheltuielilor suplimentare şi a timpului de ofertare – contractare a

produselor/serviciilor; d)

pătrunderea mai uşor pe pieţele ţărilor europene în cazul în care organismul de

certificare este recunoscut în ţările respective; e)

micşorarea ciclului de pătrundere pe pieţele interne la produsele noi şi/sau modernizate;

f)

posibilitatea utilizării mărcii de conformitate (marca de conformitate reprezintă o marcă

ce se aplică pe baza unor reguli clar definite, ce este protejată prin dreptul de proprietate conform legislaţiei în vigoare de pe teritoriul ţărilor în care este înregistrată). Dreptul de folosire a certificatelor de conformitate (pentru sistemul calităţii, produse, procese, servicii, cât şi cele referitoare la competenţa personalului în domeniul calităţii) se acordă pe o perioadă delimitată de către organismul de certificare. 79

În cadrul certificării este necesar de a verifica caracteristicile (indicatorii) produselor şi a utiliza metode de încercări care să permită: a) Efectuarea identificării produselor, inclusiv: - determinarea aparenţei la lotul dat; - stabilirea apartenenţei la grupa de clasificare; - stabilirea originii mărfii. b) Evaluarea completă şi cu certitudine a conformităţii produselor cu cerinţele orientate spre asigurarea securităţii acestora pentru viaţa, sănătatea şi averea cetăţenilor, mediului înconjurător, stabilite în toate documentele normative pentru acest produs, precum şi cu alte cerinţe, care în baza actelor legislative trebuie verificate, în cadrul certificării obligatorii, în condiţii obişnuite de utilizare, depozitare, transport. Lista altor indicatori supuşi verificării se stabileşte pornind de la scopul certificării produselor concrete. Schemele utilizate la certificarea obligatorie se determină de către organismul de certificare. Totodată, trebuie să se ţină cont de specificul de producţie, încercărilor, furnizării şi utilizării produselor concrete, nivelul necesar de argumentare, cheltuielile posibile ale solicitantului. Schemele trebuie să fie indicate în documentele care stabilesc procedura de certificare a produselor omogene. La alegerea schemei de certificare trebuie utilizate schemele care asigură argumentarea necesară a certificării, inclusiv cele adoptate în practica internaţională. Concluzii 1. Calitatea este o noţiune deosebit de complexă, în prezent existând o multitudine de definiţii şi zeci de sinonime pentru acest termin. Toate acestea datorită caracterului concret, dinamic şi complex al calităţii. 2. Calitatea are mai multe caracteristici, care reprezintă orice funcţie a unui produs / serviciu indispensabilă pentru satisfacerea necesităţilor clientului sau care îi conferă aptitudinea de a fi util. Specific calităţii este faptul că ea nu exprimă gradul superlativ, ci este un optim al proprietăţilor produs / serviciu. Optimul reprezintă un compromis între cele trei componente ale calităţii, respectiv gradul de utilitate, caracteristicile tehnice şi preţul. 3. Pentru măsurarea şi caracterizarea calităţii produselor există un sistem de indicatori, printre care menționăm:  Indicatori specifici, care sunt utilizaţi în acele ramuri industriale în care se fabrică produse finale complexe, produse care prin destinaţia lor şi domeniul de exploatare

80

nu admit nici o abatere de la caracteristicile calitative ale acestora, datorită necesităţii asigurării protecţiei şi securităţii muncii, asigurării continuităţii procesului de producţie.  Indicatorii care exprimă ponderea produselor de calitate superioară în totalul produselor de acelaşi fel se folosesc în acele ramuri la care produsele pot fi încadrate în funcţie de caracteristicile lor de calitate, pe clase de calitate sau sorturi şi exprimă, în procente, raportul dintre valoarea produselor de calitate superioară şi valoarea producţiei ce se realizează în mai multe calităţi.  Indicatorii rebuturilor, ce caracterizează în mod indirect calitatea produselor, reflectând nivelul de organizare şi de desfăşurare a procesului de producţie, deci calitatea activităţii întreprinderii.  Indicatorii reclamaţiilor consumatorilor fac parte din categoria indicatorilor lipsei de calitate. 4. Concepţia modernă despre calitate leagă calitatea produsului de alte două elemente: calitatea proiectului (concepţiei) şi calitatea fabricaţiei. 5. Controlul calității trebuie să fie prezent în etapele premergătoare proceselor de fabricație, în timpul acesteia, la controlul produselor finite și livrarea acestora, fiind necesară totodată urmărirea comportării în exploatare a produselor. La moment sunt disponibile un număr destul de mare de tehnici de control. Ele includ o gamă de operații care încep cu simple verificări ale produsului şi termină cu tehnici statistice sofisticate. 6. Strategia în domeniul calităţii exprimă modul în care firma urmează să folosească ansamblul mijloacelor necesare realizării obiectivelor referitoare la calitate. 7.

Certificarea este procedura de atestare a conformității unui produs, a unui serviciu sau a unui sistem de organizarea a întreprinderii în raport cu un standard

Întrebări pentru autoevaluare și discuții:  Prezentați definiții ale noțiunii „calitate”. Caracterizați-le. 

Ce determină apariția multiplilor definiții ale acestei noțiuni?



Care sunt caracteristicile calității. Prezentați diferite posibilități de grupare a acestora;



Ce reprezintă caracteristicile generale și cele specifice de apreciere a calității produselor ;



Caracterizați indicatorii de măsurarea şi caracterizare a calităţii produselor



Enumerați elementele, care se includ în costurile calității



Argumentați necesitatea efectuării controlului calității. Caracterizați tipurile de control



Metode de control a calității.

81



Ce reprezintă certificarea calității și care sunt tipurile de certificare.

Teste pentru autoevaluare Bifați răspunsul corect pentru enunțurile prezentate mai jos. 1. „Calitatea producției” și „calitatea produselor” sunt noțiuni sinonime. Adevărat

Fals

1. Caracterul complex al calității derivă din faptul, că pentru a putea fi apreciată trebuie să fie luate în considerare o multitudine de caracteristici tehnice, economice, psihosenzoriale, estetice, ergonomice etc. Adevărat

Fals

2. Exigențele consumatorilor influențează calitatea produselor. Adevărat

Fals

3. Caracteristicile tehnice ale calității iau în considerație o serie de proprietăţi fizice, chimice, biologice, determinate de concepţia constructiv-funcţională a produsului. Adevărat

Fals

4. Caracteristicile psihosenzoriale ale calității produselor sunt definite prin conceptele de fiabilitate și mentenabilitate. Adevărat

Fals

5. Fiabilitatea reprezintă capacitatea unui produs de a fi repus în starea de funcționare după o primă cădere. Adevărat

Fals

6. Caracteristicile cuantificabile ale calității produselor sunt cele ce care dobândesc calitatea prin calificare. Adevărat 7.

Fals

Indicatorii rebuturilor caracterizează indirect calitatea produselor. Adevărat

Fals

8. După locul apariției rebutul poate recuperabil și irecuperabil (definitiv). Adevărat

Fals

9. Costurile calităţii se exprimă prin ansamblul cheltuielilor efectuate în vederea asigurării calităţii produsului la nivelul prestabilit. Adevărat

Fals

10. Autocontrolul reprezintă o metodă sofisticată de efectuare a controlului calității produselor.

82

Adevărat

Fals

11. Metodele statistice de control a calității necesită inspecţia fizică a fiecărei piese pentru a menţine un nivel înalt al calităţii. Adevărat

Fals

Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi: 1. Nu reprezintă caracteristicile tehnice ale calității: a) Critice b) Psihosenzoriale c) Principale d) Secundare 2. Caracteristicile de disponibilitate a calității produselor se caracterizează prin următoarele concepte: a) Fiabilitate b) Mentenabilitate c) Transabilitate 3. Indicatorii specifici (parţiali) ai calității se înscriu sub forma unor limite în care trebuie să se încadreze caracteristicile produsului în: a) standarde de stat b) manualul calității c) norme interne 4. În raport cu caracteristicile tehnico-economice, rebuturile pot fi: a) Recuperabile b) Interne c) Definitive 5. Care din costurile de mai jos nu fac parte din costurile calității: a) costuri de prevenire a apariţiei defectelor; b) costuri cu salarizarea; c) costuri de identificare a defectelor; d) costurile noncalităţii. 6. După natura verificărilor se evidențiază următoarele tipuri de control: a) controlul prin atribute; 83

b) controlul automatizat; c) controlul prin măsurare. 7. Certificarea calității este o procedura de: a) atestare a conformității în raport cu un standard. b) calculare a nivelului calității.

Bibliografia recomandată 1. Constantinescu D. Gestiunea producţiei industriale. Craiova: Sitech, 2007 2. Cotelnic A. Sisteme de planificare în afaceri. Chișinău, 2009 3. Gheorghiu D. Ingineria calității produselor metalurgice. Note de curs., disponibil la http://www.sim.tuiasi.ro/wp-content/uploads/Gheorghiu-ICPM.pdf 4. Moldoveanu G. Managementul operaţional al producţiei. Bucureşti: ALL, 2008 5. Everett E. A., Eberet R. Managementul producţiei şi al operaţiunilor. Bucureşti: Teora, 2001 6. Paraschivescu A.O. Managementul calităţii, ediţia a II, revizuită şi adăugată, Editura Tehnopress, Iaşi, 2008, pag.27-28 7. Вумек Д. П., Джонс Д. Т. Бережливое производство. Как избавиться от потерь и добиться процветания вашей компании Модели менеджмента ведущих корпораций, М.: Альпина Бизнес Букс, 2005 8. Вэйдер М. Инструменты бережливого производства, М.: Альпина Бизнес Букс, 2007 9. Лайкер Д. К. Дао Toyota. 14 принципов менеджмента ведущей компании мира. M.: Альпина Бизнес Букс, 2008

Capitolul V. PLANUL MUNCII ŞI AL SALARIZĂRII. PLANIFICAREA PRODUCTIVITĂȚII MUNCII.

Prin parcurgerea acestei teme de studiu, studentul va fi capabil să:

-

înțeleagă importanța și structura planului muncii și salarizării; utilizeze metodele de calcul a productivității muncii ; identifice conținutul productivității muncii calculat prin diferite metode estimeze corelația dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariului mediu aleagă metode optime de planificare a productivității muncii identifice căile de creștere a productivității muncii

84

5.1. Conţinutul planului muncii şi al salarizării Desfăşurarea normală a producţiei presupune unitatea dialectică a factorului material cu factorul uman. Prin planul de muncă şi salarizare se planifică sarcina întreprinderii cu privire la creşterea productivităţi muncii, se determină numărul personalului pe categorii, care va asigura îndeplinirea sarcinilor planificate de producţie. Acest plan cuprinde următoarele secţiuni: 1.

Creşterea productivităţii muncii pe baza factorilor tehnico-economici de bază

2.

Balanţa timpului de lucru pentru un muncitor

3.

Manopera programului de producţie

4.

Necesarul de forţă de muncă şi sursele de acoperire

5.

Eliberarea angajaților

6.

Pregătirea cadrelor şi perfecţionarea lor.

7.

Remunerarea muncii

Toate secțiunile enumerate pot fi divizate în trei grupe de probleme care trebuie să fie soluționate la nivel de întreprindere. Problema importantă de la care se pornește la elaborarea acestui plan este aceea a productivității muncii, întrucât aceasta are influențe în lanț asupra nivelului producției, asupra calității și asupra costurilor. Realizarea unei productivități înalte ține de nivelul tehnic al producției, de ritmul de reînnoire a tehnologiei, de pregătirea continuă a cadrelor, de organizarea ergonomică a muncii etc. A doua problemă a acestui plan este acea a numărului și a structurii forței de muncă, respectiv a personalului necesar. Aceasta problemă, la moment este rezolvată, în mare parte empiric, la nivelul marii majorități a întreprinderilor. Tot odată se cere să fie rezolvată pe baze științifice, potrivit cerințelor ergonomice. Aceasta înseamnă definirea precisă a profilului și nivelului atribuțiilor profesionale precum și a volumului de muncă necesar pentru îndeplinirea fiecărei atribuții. Pe această bază pot fi constituite locurile de muncă, respectiv posturile, iar în final calculate necesitățile de personal, ținând seama de particularitățile întreprinderii în ansamblu și ale compartimentelor lor componente.

85

A treia problemă este aceea a salarizării personalului pentru care este necesar să se dimensioneze fondul destinat acestui scop. În calculul fondului de salarii trebuie să se țină seama de viteza de rotație a mijloacelor circulante ale întreprinderii. Planul forței de muncă și al fondului de salarii constituie un instrument important în elaborarea strategiei managementului întreprinderii. Caracterul lui orientativ îi conferă flexibilitatea de adaptare la situațiile noi care apar pe parcursul anului. Planul muncii şi al salarizării trebuie să asigurare îndeplinirea anumitor sarcini, printre care:  Asigurarea ritmurilor stabile şi înalte ale creșterii productivității muncii  Asigurarea folosirii raţionale a resurselor de muncă  Perfecţionarea metodelor de remunerare a muncii pornind de la cantitatea şi calitatea lucrului efectuat. 5.2. Productivitatea muncii: noțiuni generale, metodologia de calcul Întotdeauna, oamenii s-au străduit ca din fiecare unitate de muncă, de resurse umane sau de bani ce se cheltuiesc, să asigure o creştere cât mai mare a volumului şi a calităţii producţiei, să obţină cantităţi sporite de bunuri materiale şi servicii, deoarece numai în acest caz poate fi asigurată o creştere economică intensă, crearea unei economii avansate şi implicit condiţii în vederea ridicării bunăstării materiale şi spirituale a populaţiei. Productivitatea individuală a muncii exprimă rodnicia factorului muncă la nivel de lucrător, firmă sau ramură. Mărimea acesteia depinde de condiţii concrete, specifice, de ordin tehnic, economic, organizatoric, natural, social etc., în care se desfăşoară activitatea economică. Nivelul de pregătire şi modul de utilizare a lucrătorilor şi a timpului de lucru se manifestă în mod nemijlocit în productivitatea muncii. Productivitatea muncii reprezintă eficienţa cu care se cheltuiește munca vie şi se exprimă fie prin raportarea producţiei obţinute (Q) la cheltuielile de timp de munca (T) efectuate pentru obţinerea producţiei, prin relaţia Wt 

Q , T

(5.1.) fie prin cheltuielile legate de consumul de muncă pe unitate de produs.

Deci, nivelul

productivității muncii exprimă volumul producției obținute într-o unitate de timp de muncă sau timpul de muncă cheltuit pe unitatea de produs, iar creșterea productivității muncii presupune sporirea volumului producției cu aceleași cheltuieli de muncă sau reducerea consumului de muncă pe unitatea de produs. 86

Metodele de calcul a productivității muncii depind, pe de o parte de modul de exprimare a volumului producției, iar pe de altă parte de modul de exprimare a cheltuielilor de timp de muncă. Principalii indicatori ai volumului producției, utilizați în calculul productivității muncii, pot fi exprimați în unități naturale, natural-convenționale unități de timp de muncă, unități valorice. În funcție de unitățile de măsură a timpului de muncă, productivitatea muncii poate fi orară, zilnică și anuală. Pentru calcularea productivității muncii orare sau zilnice timpul de muncă se exprimă în ore-om și respectiv zile-om, iar în cazul productivității anuale, ca unitate de măsură a timpului de muncă se folosește indicatorul „numărul mediu de muncitori sau de salariați”. A. Calculul nivelului productivităţii muncii în funcţie de modul de exprimare a volumului de producţie. 1) Productivitatea muncii exprimată în unităţi naturale se calculează prin raportarea volumului de producţie exprimat în unităţi naturale (Qn) la cheltuielile de muncă (T). Se obţine în acest fel cantitatea de produse, exprimată în unităţi naturale (t, buc, kg, m etc.) ce revine unui lucrător sau în unitatea de timp de muncă. Poate fi utilizat acest indicator în ramurile industriale care realizează producţie omogenă. Avantajele acestui indicator: 1.

Exprimă precis nivelul productivităţii muncii

2.

Oferă comparaţii în timp şi cu alte unităţi

3.

Permit comparaţii pe plan internaţional.

Dezavantajele: 1. Utilizarea acestui indicator are un domeniu limitat de aplicare datorită neomogenităţii producţiei şi specificităţii exprimării în unităţi naturale. 2). Productivitatea muncii calculată în unităţi natural-convenţionale Acest indicator se calculează în cadrul întreprinderilor care realizează o mare varietate de produse într-un număr mare de tipodimensiuni. Transformarea producţiei din unităţi naturale în unităţi natural-convenţionale se realizează cu ajutorul unor coeficienți de echivalare stabiliţi pe baza raportului dintre consumul de manoperă al diferitelor produse şi consumul de manoperă al produsului considerat etalon. 3). Planificarea în unităţi de timp de muncă presupune exprimarea producţiei industriale în unităţi de timp de muncă normat. Pentru determinarea nivelului productivităţii muncii se raportează volumul producţiei astfel calculat, la timpul de muncă (T), exprimat pentru obţinerea producţiei respective, conform relaţiei:

87

m

Wm 

 qi  t ni i 1

T

,

(5.2.)

în care: qi - cantitatea de produse, pentru fiecare produs "i" tni - numărul de om-ore pe produs (norma de timp) Avantajul acestei metode: 1. Permite concordanţa deplină dintre volumul de muncă încorporat în valorile naturale şi cheltuielile de muncă efectuate pentru realizarea acestora. Dezavantajul: 1. Datorită volumului mare de muncă, modificărilor rapide a normelor de timp de muncă, modului de organizare a evidenţei precum şi a altor cauze generale de cooperare şi combinare a producţiei fac ca această variantă de calcul să aibă o sferă restrânsă de aplicabilitate. 4). Productivitatea muncii calculată în expresie valorică Relaţia de calcul se exprimă, n

W

 qi pi i 1

T

,

(5.3.)

în care: qi - volumul fizic al producţiei pi - preţul unitar T - cheltuielile de timp de muncă Această variantă are o largă arie de aplicabilitate. Această metodă are şi unele dezavantaje pe de o parte determinate de limitele şi inconvenienţele indicatorilor valorici, iar pe de altă parte de influenţa unor factori cum ar fi sortimentele, modificarea volumului cooperării, schimbarea structurii organizatorice etc. Pentru a urmări sintetic modul în care indicatorii de exprimare a volumului producţiei răspund unor cerinţe de calcul a productivităţii muncii se prezintă în tabelul 5.1.

88

Tabelul 5.1. Calcularea productivităţii muncii în funcţie de indicatorii de exprimare a volumului producţiei Producţia în unită-ţii de timp de muncă

da

da

da

da

da

da

nu

nu

da

da

nu

da da da da da

nu da nu nu nu

nu da nu nu nu

nu da nu da nu

nu nu nu nu nu

nu nu da nu da

Producţia globală

nu

Cifra de afaceri

Producţia convenţională

1. Asigură omogenizarea produselor fabricate 2. Cuprinde toate cheltuielile de muncă (vie materializată) aferentă activităţii într-o perioadă dată 3. Exclude modificările elementelor:  pondere cheltuieli cu muncă trecută  pondere cheltuieli  pondere plus produs  grad de integrare fabrica-ţie  preţuri (asigură compara-ţie în timp)

Producţia marfă fabricată

Indicatorul este favorabil dacă:

Producţia în unităţii natura-le

Indicatori ai volumului producţiei

B. Calculul nivelului productivităţii muncii în funcţie de modul de exprimare a timpului de lucru. Al doilea element necesar pentru calculul nivelului productivităţii muncii îl reprezintă cheltuielile de timp de muncă (T). Ele pot fi exprimate prin durata timpului. În acest fel se poate calcula nivelul productivităţii muncii anuale, semestriale, trimestriale, lunare, zilnice sau orare. Nivelul productivității muncii anuale se poate calcula prin raportarea volumului producției anuale exprimat în una din unităţile de măsură prezentate anterior, la numărul scriptic al muncitorilor rezultând producția medie pe un muncitor şi pe an. Tot odată, menționăm, că productivitatea muncii anuale nu evidențiază influența numărului de zile nelucrate în timpul anului, lucru care poate fi determinat prin calcularea indicatorului productivitatea zilnică. Productivitatea zilnică a muncii se poate stabili fie prin raportarea producției fabricate la numărul total de zile-om lucrate, fie prin raportarea productivității muncii anuale la numărul mediu de zile lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-un an, conform următoarei relații: Wz = VP/ΣZ,

(5.4.)

în care Wz – productivitatea muncii zilnice; VP - volumul producției fabricate ΣZ - numărul total de zile-om lucrate într-un an de către toți muncitorii sau de întregul personal

89

Calculând astfel productivitatea muncii zilnice se pot stabili rezervele de sporire a volumului producției și a nivelului productivității muncii anuale pe seama eliminării zilelor nelucrate. Dat fiind faptul, că nici productivitatea zilnică a muncii nu surprinde modul de folosire a timpului de lucru în cursul unei zile este necesar să se calculeze nivelul productivității muncii orare. Productivitatea orară a muncii, se determină fie prin raportarea producției fabricate la numărul total de ore-om lucrate de către toți muncitorii sau întregul personal, prin raportarea productivității anuale a muncii la numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-un an, sau ca raport între productivitatea zilnică a muncii și numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-o zi. Dintre indicatorii productivității muncii prezentați, cel mai corect mod de exprimare a eficienței utilizării forței de muncă îl reprezintă productivitatea orară a muncii, deoarece ține seama de timpul efectiv lucrat exprimat în ore-om. Între indicii diferitelor forme de exprimare a productivității muncii există următoarea corelație: Iwa ≤ Iwz≤ Iwh,

(5.5.)

unde, Iwa – indicele creșterii productivității anuale a muncii; Iwz - indicele creșterii productivității zilnice a muncii Iwh – indicele creșterii productivității anuale a muncii. O asemenea corelație reflectă existența unor rezerve pe linia utilizării timpului de lucru al muncitorilor, fie la nivelul numărului mediu de zile lucrate, fie la nivelul duratei medii a zilei de lucru. Creșterea

performanțelor

organizațiilor

impune

ca

necesitate

urmărirea

respectării corelației dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariului mediu, respectiv creșterea mai rapidă a productivității muncii față de creșterea salariului mediu. Necesitatea respectării unei astfel de corelații decurge din faptul că, la creșterea productivității muncii concură și alți factori de producție, care trebuie și ei remunerați. Pentru analiza situației generale a corelației se poate folosi indicele de corelație, care se exprima astfel:

(5.6.) unde:

- indicele salariului mediu;

90

- indicele productivității muncii. Respectarea corelației are loc atunci când indicele de corelație este subunitar (Ic < 1) în condițiile in care cei doi indici pe baza cărora se calculează sunt supraunitari (

> 1,

> 1).

5.3. Planificarea creşterii productivităţii muncii după factorii tehnico-economici Obiectivul strategic stabilit de managementul întreprinderii privind creșterea procentuală a productivității muncii se poate realiza numai prin aplicarea unor măsuri tehnico-organizatorice care să aibă ca efecte directe reducerea normei de timp pe produs, operație, lucrare, serviciu etc.; drept urmare, în aceeași perioadă de timp de lucru – schimb, săptămână, lună etc., un lucrător obține mai multe produse sau va efectua mai multe operații, lucrări etc., crescând astfel productivitatea muncii. Datorită creșterii productivității muncii lucrătorilor, unitatea va înregistra o „economie relativă de lucrători”. Prin economie relativă de personal se înțelege diferența dintre numărul de salariați necesar pentru volumul producției prevăzut în condițiile productivității muncii în anul de bază și numărul de salariați necesar stabilit pentru același volum de producție, însă în condițiile productivității muncii din anul viitor. Planificarea creşterii productivităţii muncii se bazează, de obicei, pe economia de timp de muncă, exprimată prin economia relativă de personal, realizate prin diferite măsuri tehnicoorganizatorice şi include câteva etape, după cum urmează: I. Se calculează numărul de personal pornind de la volumul planificat de producţie (Qp) şi productivitatea muncii în anul de bază (W0), conform relaţiei: Po 

Qp ; Wo

(5.7.)

II. Se calculează economia relativă de personal în urma influenţei măsurilor prevăzute în anul de plan: a) datorită modernizării şi perfecţionării utilajului (E1); b) datorită unor măsuri de îmbunătăţire a folosirii fondului de timp de lucru (E2), conform relaţiei: E2 

Ftd  Fti  Nm, Fti

(5.8.)

în care: Ftd, Fti - fondul de timp de muncă al unui lucrător, respectiv după şi înainte de introducerea măsurilor de îmbunătăţire Nm - numărul total de muncitori.

91

c). economia de personal datorită reducerii rebuturilor (E3), conform relaţiei:  100  Pv  E3   1    Nm,  100  r 

(5.9.)

în care: Pv, r - ponderea valorică a rebuturilor, în procente, în costul producţiei marfă, respectiv în perioada de bază şi cea de plan. d). datorită modificării structurii producţiei (E4), conform relaţiei:  Tn  E4   1  2   Nma, Tn1  

(5.10)

în care: Tn2, Tn1 - timpul normat pentru un leu producţie-marfă după şi înainte de modificarea structurală a producţiei Nma - numărul muncitorilor ce lucrează în acord în condiţiile productivităţii anului de bază. Aici merită să menționăm, că managementul întreprinderii poate prevedea aplicarea unei game largi de măsuri tehnico-organizatorice atât pe linia introducerii progresului tehnic – modernizarea utilajelor, modernizarea tehnologiilor de fabricație, achiziționarea de noi utilaje, introducerea de noi tehnologii etc., cât și din domeniul perfecționării organizării producției și a muncii – optimizarea amplasării locurilor de muncă, raționalizarea transportului intern, organizarea ergonomică a locurilor de muncă etc. sau privind ridicarea calificării profesionale a lucrătorilor din diferite compartimente funcționale sau verigi de producție și concepție. Pentru fiecare măsură tehnico-organizatorică trebuie să se calculeze economia relativă de salariați ș, apoi, la nivel de întreprindere ( E ) pentru cele „n” măsuri propuse. III. Se calculează economia totală de personal: Etot  E1  E2  E3  E4 ... En .

(5.11.)

IV. Se determină numărul de personal în perioada de plan în condiţiile anului de plan P1  P  Etot .

(5.12.)

V. Se calculează productivitatea muncii planificată, conform relaţiei Wp 

Qp . P1

(5.13.)

VI. Se calculează ritmul creşterii productivităţii muncii în anul de plan în procente faţă de anul de bază iw 

Wp  100 . W0

(5.14.)

92

De asemenea poate fi calculată creşterea productivităţii muncii ca urmare a economiei de personal, conform relaţiei Cw 

Etot  100% . P1  Etot

(5.15.)

5.4. Direcţii de creştere a productivităţii muncii Productivitatea muncii reprezintă un indicator sintetic de bază care ilustrează eficienţa muncii. Accelerarea ritmului de creştere a productivităţii muncii este legată de înţelegerea conţinutului şi semnificaţiei sale, a factorilor prioritari de influenţă şi a modului de valorificare. Sporirea productivităţii muncii înseamnă că resursele umane și materialele pe care le avem la dispoziție, vor genera mai multe produse finite la o calitate cel puțin similară sau chiar îmbunătățită. Creșterea realizărilor se face cel mai bine prin îmbunătățirea proceselor și eliminarea activităților care nu aduc valoare adăugată procesului. În prezent creșterea productivității este o provocare mare pentru orice companie, existând o presiune tot mai mare pe bugetul de salarii. Creșterile repetate ale salariului minim pe economie, lupta pentru angajații competenți sau tendința de migrare în țările din Vestul Europei creează o presiune constantă și cu tendința de accentuare asupra cheltuielilor cu forță de muncă. O productivitate a muncii ridicată este condiţie pentru realizarea unui nivel redus al costurilor unitare şi asigurarea competitivităţii. Creşterea productivităţii muncii reflectă un dublu proces: pe de o parte mărirea cantităţii de produse şi servicii ce se obţin la fiecare unitate de efort, şi pe de altă parte, micşorarea cheltuielilor cerute de producerea fiecărei unităţi de produs sau serviciu . La sporirea productivităţii muncii contribuie un număr variat de factori, printre care principalele categorii sunt: 1). Factorii tehnici, care au în vedere nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologie la un moment dat; 2). Factorii economici şi sociali sunt cei legaţi de organizarea producţiei şi a muncii atât la nivel micro cât şi la nivel macroeconomic, condiţiile de muncă şi viaţă. 3). Factorii umani şi psihologici, cei legaţi de pregătirea profesională, nivelul de cultură, adaptabilitate la condiţiile de muncă, satisfacţia pe care le-o oferă aceasta, viaţa de familie, influenţa religiei şi a tradiţiei în alegerea meseriei. 4). Factori naturali referitori la condiţiile de climă, fertilitatea solului, accesibilitatea resurselor naturale. 5). Factori de structură care influențează nivelul productivităţii muncii prin schimbările survenite în structura pe ramuri şi subramuri a economiei naţionale.

93

Dintre căile de sporire a productivităţii muncii mai importante sunt : Automatizarea, robotizarea, promovarea tehnicilor noi – coordonate esenţiale ale progresului tehnic contemporan. Acestea atrag după sine sporirea productivităţii deoarece asigură obţinerea unei productivităţi mai mari cu aceleaşi cheltuieli de muncă, favorizează diminuarea celorlalte cheltuieli pe produs în general, realizarea de economii, creşterea eficienţei, în condiţiile obţinerii unor produse de calitate superioară. În această direcţie o mare importanţă o are conducerea automată şi robotizarea proceselor de producţie, realizarea de sisteme cu grade diferite de libertate şi complexităţi din ce în ce mai mari şi generalizarea prelucrării automate a informaţiilor. Prin aceasta se realizează combinarea sistemelor electronice cu cele informatice. Dar intensificarea acestor lucruri nu e posibilă fără angajarea puternică a cercetării ştiinţifice. Numai ştiinţa şi tehnica avansată, pătrunse adânc în toate activităţile impulsionează întreaga mişcare, asigură un ritm rapid şi comprimarea etapelor, reducerea inegalităţilor la nivelul productivităţii muncii. Modernizarea capacităţilor de producţie existente, prin îmbunătăţirea parametrilor săi tehnico funcţionali, în vederea reducerii consumului de materii prime şi energie electrică, ridicarea gradului de siguranţă în exploatare, creşterea vitezei de lucru. Avantajele modernizării capacităţilor de producţie existente în raport cu construirea de noi asemenea capacităţi derivă din faptul că prima acţiune, modernizarea, porneşte de la o bază tehnico - materială existentă, pe care o dezvoltă şi o reînnoieşte, punând astfel mai bine în valoare, pe când cea de-a doua opţiune, construirea de noi capacităţi porneşte de la zero, fiecare echipament, utilaj, instalaţie tehnologică necesară, trebuind să fie construită de la început, ceea ce reclamă eforturi mari, atrage cheltuieli sporite. În plus, modernizarea capacităţilor de producţie existente se efectuează într-un timp mai scurt, în comparaţie cu situaţia în care întregul obiectiv trebuie construit de început, fapt care permite ca prin modernizare să poată fi accelerată aplicarea în practică a celor mai noi mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane. Construirea unui obiectiv nou se poate desfăşura pe intervale de câţiva ani, timp în care soluţiile tehnice adoptate, deşi iniţial erau performante, fiind în concordanţă cu cele mai noi realizări pe plan mondial, până să se materializeze, pot deveni vetuste. În plus modernizarea se concentrează, de regulă asupra părţii active a utilajului, influenţând deci elementele care realizează direct producţia materială. Datorită acestor avantaje, în ţările dezvoltate atenţia principală e acordată investiţiilor de modernizare. Înnoirea producţiei prin perfecţionarea caracteristicilor constructive, funcţionale, estetice, ergonomice, în vederea satisfacerii la un nivel înalt calitativ are implicaţii şi asupra creşterii productivităţii muncii. Maşinile şi utilajele se înnoiesc la 5-6 ani în medie. Menţinerea în fabricaţie 94

a unor produse cu un nivel tehnic scăzut, realizate cu tehnologii învechite conduce la scăderea gradului de competitivitate. Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii reprezintă un proces complex, cu caracter dinamic de continuitate, care presupune adaptarea de către conducerile unităţilor economice a unui ansamblu de măsuri şi folosirea de metode şi tehnici stabilite pe baze de studii şi calcule tehnicoeconomice, care ţin seama de noile descoperiri ale ştiinţei, în cadrul asigurării unui cadru optim funcţional, de folosire de către personalul ocupat a factorilor de producţie, în astfel de producţii cantitative şi calitative care să asigure utilizarea maximă a lor şi creşterea pe această bază a productivităţii muncii. Asigurarea unor fluxuri continue de fabricaţie, , sincronizarea efectuării în timp a diferitelor activităţi, încărcarea optimă a utilajelor, folosirea raţională a timpului de lucru, organizarea în condiţii optime a activităţilor cu caracter auxiliar, îmbunătăţirea activităţii de reparaţie şi întreţinere, asigurarea energiei necesare, aprovizionarea cu scule şi dispozitive a locurilor de muncă, perfecţionarea activităţii de transport intern şi depozitare, pregătirea de noi produse sau perfecţionarea celor existente (conceperea unor modele superioare atât în faza de proiectare şi execuţie a produselor, cum ar fi extinderea informaticii în proiectare), programarea producţiei, (folosirea unor metode eficiente de lansare a produselor în fabricaţie, de urmărire şi control calitativ al realizării

programelor de producţie), îmbunătăţirea organizării muncii

(adoptarea unor măsuri şi metode care să asigure reducerea volumului de muncă, folosirea raţională a acestuia, precum: cooperarea în producţie, organizarea locurilor de producţie, normarea muncii, condiţii optime sub raport ergonomic şi al tehnicii securităţii muncii). Un rol important revine măsurării muncii într-o formă simplificată și indirectă prin măsurarea timpului de muncă și determinarea structurii acestuia. Prin tehnici precum “fotografierea” şi cronometrarea muncii se stabilește timpul consumat pentru fiecare operațiune executată, durata întreruperilor, raportul între timpul alocat diferitelor activități, între acestea şi munca efectivă, succesiunea operațiunilor, consumul mediu de timp pentru efectuarea unor operaţii repetitive. Printre soluţiile mai noi de organizare a muncii se numără: integrarea unor sarcini de muncă suplimentare pe orizontală; integrarea unor sarcini de muncă pe verticală; rotaţia posturilor; divizarea sarcinilor de muncă ale postului la două persoane; organizarea activităţii în cercuri de calitate; alocarea sarcinilor de muncă unor grupuri cu autonomie parţială. Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane. Valenţele pregătirii se manifestă concomitent, pe termen lung şi pe mai multe planuri. În primul rând prin ridicarea nivelului de cultură şi cunoaştere a salariaților, a pregătirii lor în corelaţie cu nevoile de muncă ale sistemului economic şi cu aptitudinile resurselor umane ale societăţii. Formarea profesională şi perfecţionarea 95

continuă, a acesteia, reprezintă principala cale de autovalorificare şi dezvoltare a factorului uman, de valorificare superioară a potenţialului creativ al omului. De aceasta depinde receptivitatea şi viteza de adaptare la nou, reintegrarea rapidă a resurselor umane în alte activităţi utile societăţii. Tot el condiţionează ritmul, proporţiile şi eficienţa creativităţii tehnico-ştiinţifice. Studii efectuate au pus în evidenţă contribuţia importantă pe care instrucţia şi pregătirea o aduc la creşterea producţiei. Este recunoscut că cea mai importanta resursa a unei companii sunt oamenii. Pentru ca angajații să fie productivi și eficienți în muncă, este necesar ca managerii să investească mai mult în organizarea de training-uri interne. În efectuarea muncii zilnice, angajații au nevoie de un set de cunoștințe relevante, pe care să le aplice în mod eficient la locul de muncă. Pentru manageri, este mai rentabil să investească în training-uri decât să sufere pierderi financiare din cauza incompetenței angajaților, sau pentru că se văd nevoiți să schimbe angajații o dată la câteva luni. Este în interesul firmei ca angajații să performeze și este în interesul angajaților ca munca pe care o depun să fie calitativă și să aducă beneficii. Dacă managementul va investi în oferirea de cursuri și training-uri specializate, dar și de certificări internaționale, resursa umană va fi valorificată la maximum prin faptul că performanța angajaților va crește, iar compania va avea de câștigat din toate punctele de vedere. Cointeresarea materială condiţionează veniturile salariaților de rezultatele lor în muncă. În această direcţie, o importanţă deosebită o are aplicarea unui sistem de repartiţie care, pe de o parte, să determine cât mai corect mărimea salariului fiecărui lucrător, adică ceea ce i se cuvine după munca depusă şi, pe de altă parte, să asigure un sistem de norme de muncă în pas cu progresul, prin care să se stabilească aportul fiecăruia la activitatea socială. Orice neglijare în acest domeniu se reflectă nefavorabil, mai devreme sau mai târziu, în sensul unei insuficiente cointeresări, atunci când veniturile nu cresc corespunzător muncii depuse ca şi în cazul însuşirii unor venituri mai mari decât activitatea desfăşurată, atrăgând după sine nerespectarea unei corelaţii economice fundamentale, anume acea dintre creşterea productivităţii muncii şi creşterea salariului. Asigurarea unor condiții optime de muncă. Mai multe studii efectuate, arată că majoritatea angajaților nu sunt satisfăcuți de job-ul pe care îl au, acesta neaducându-le satisfacții în plan financiar și profesional. Nemulțumirile acumulate de angajați de-a lungul timpului se răsfrâng asupra productivității muncii și implicit, asupra angajatorilor, care se confruntă astfel cu pierderi financiare considerabile. Prin urmare, managerii trebuie să conștientizeze acest lucru sa contribuie la creșterea productivității angajaților, dar și a profitului, inclusiv prin asigurarea unor condiții optime de muncă. Deși în general, acest subiect deseori este neglijat de către manageri, este de preferat ca managerii sa asigure angajaților un mediu de lucru curat și luminat, care să aibă in permanență o temperatură optimă, să fie dotat cu echipamente tehnologice moderne. 96

Organizarea frecventă de teambuilding-uri. Este considerată o direcție foarte actuală de creștere a productivității muncii, datorită faptului, că succesul unei afaceri depinde, în mare parte, de angajați, și dincolo de performanța individuală, la fel de importantă este și performanța colectivă a echipei. Ca să existe productivitate, trebuie să existe colaborare. Cu alte cuvinte, o echipă omogenă va face lucrul mai bine decât una dezbinată, în cadrul căreia este accentuată individualitatea angajaților. Managerii pot încuraja interacțiunea dintre angajați prin oferirea unui context optim în care aceștia să se poată cunoaște mai bine. Organizarea frecventă de teambuilding-uri este benefică, deoarece activitățile de recreere sunt planificate pe echipe, ceea ce înseamnă că angajații vor fi puși în situația de a colabora și în afara locului de muncă. Acest lucru nu face decât să contribuie la consolidarea relației de colegialitate. În felul acesta, colaborarea profesională va fi mult mai naturală, deoarece angajații vor comunica mai mult intre ei, ducând la un grad ridicat de performanță și eficiență. Concluzii 1. Productivitatea muncii este un indicator sintetic de bază, care ilustrează eficiența muncii întro organizație și exprimă cantitatea de produse obținute în procesul muncii de un salariat, întro perioadă determinată și întrun sector dat de activitate. Metodele de calcul a productivității muncii depind, pe de o parte de modul de exprimare a volumului producției, iar pe de altă parte de modul de exprimare a cheltuielilor de timp de muncă. 2. Creșterea

performanțelor

organizațiilor

impune

ca

necesitate

urmărirea

respectării corelației dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariului mediu, respectiv creșterea mai rapidă a productivității muncii față de creșterea salariului mediu. Necesitatea respectării unei astfel de corelații decurge din faptul că, la creșterea productivității muncii concură și alți factori de producție, care trebuie și ei remunerați. 3. Obiectivul strategic stabilit de managementul întreprinderii privind creșterea procentuală a productivității muncii se poate realiza numai prin aplicarea unor măsuri tehnicoorganizatorice care să aibă ca efecte directe reducerea normei de timp pe produs, operație, lucrare, serviciu etc.; drept urmare, în aceeași perioadă de timp de lucru – schimb, săptămână, lună etc., un lucrător obține mai multe produse sau va efectua mai multe operații, lucrări etc., crescând astfel productivitatea muncii. 4. Creşterea productivităţii muncii reflectă un dublu proces: pe de o parte mărirea cantităţii de produse şi servicii ce se obţin la fiecare unitate de efort, şi pe de altă parte, micşorarea cheltuielilor cerute de producerea fiecărei unităţi de produs sau serviciu .

97

5. La sporirea productivităţii muncii contribuie un număr variat de factori, printre care principalele categorii sunt: Factorii tehnici, care au în vedere nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologie la un moment dat; Factorii economici şi sociali sunt cei legaţi de organizarea producţiei şi a muncii atât la nivel micro cât şi la nivel macroeconomic, condiţiile de muncă şi viaţă; Factorii umani şi psihologici, cei legaţi de pregătirea profesională, nivelul de cultură, adaptabilitate la condiţiile de muncă, satisfacţia pe care leo oferă aceasta, viaţa de familie, influenţa religiei şi a tradiţiei în alegerea meseriei; Factori naturali referitori la condiţiile de climă, fertilitatea solului, accesibilitatea resurselor naturale;Factori de structură care influențează nivelul productivităţii

muncii prin

schimbările survenite în structura pe ramuri şi subramuri a economiei naţionale.

Întrebări pentru autoevaluare și discuții:  Definiți noțiunea „productivitatea muncii”. 

Caracterizați metodele de calcul a productivității muncii;



Identificați conținutul productivității muncii, calculat prin diferite metode și argumentați necesitatea calculării;



Ce presupune corelația dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariului mediu;



Expuneți etapele de planificare a productivității muncii;



Numiți diferite direcții de creștere a productivității muncii.

Teste pentru autoevaluare Bifați răspunsul corect pentru enunțurile prezentate mai jos: 1. Productivitatea muncii reprezintă un indicator al eficienţei activităţii întreprinderii. Adevărat

Fals

2. Manopera programului de producţie este o secţiune a planului muncii şi salarizării. Adevărat

Fals

3. Planul muncii şi al salarizării trebuie să asigure folosirea raţională a resurselor de muncă. Adevărat

Fals

4. Pentru dimensionarea productivităţii muncii se utilizează unităţi convenţional-constante. Adevărat

Fals

5. Productivitatea muncii după modul de exprimare poate fi orară. Adevărat

Fals

6. Productivitatea muncii exprimată în unităţi naturale are un domeniu larg de aplicare.

98

Adevărat

Fals

7. Productivitatea muncii poate fi calculată atât în unități naturale cât și în unități valorice. Adevărat

Fals

8. Creșterea performanțelor organizațiilor impune creșterea mai rapidă a productivității muncii față de creșterea salariului mediu. Adevărat

Fals

9. Factorii economici și sociali nu influențează nivelul productivității muncii. Adevărat

Fals

10. Pregătirea și perfecționarea cadrelor influențează creșterea productivității muncii. Adevărat

Fals

Alegeți varianta corectă de răspuns și justificați răspunsul: 1. Productivitatea muncii se poate determina sub forma raportului dintre: a). Volumul de producție şi capitalul fix folosit; b). Volumul de producție şi cantitatea totală de muncă utilizată; c). Costurile de producţie totale şi producţia obţinută. 2. Creşterea productivităţii muncii influenţează invers proporţional nivelul: a).Costului unitar de producţie; b).Salariului mediu 3. Planificarea creșterii productivității muncii se bazează pe: a). economia relativă de personal b). creșterea volumului producției 4. Creşterea productivităţii muncii reflectă: a). mărirea cantităţii de produse şi servicii ce se obţin la fiecare unitate de efort, b). micşorarea cheltuielilor cerute de producerea fiecărei unităţi de produs sau serviciu . c). a+b

Bibliografia recomandată: 1. Cotelnic A. Sisteme de planificare în afaceri, Chișinău, 2009 2. Bîrcă Alic, Managementul resurselor umane, Chişinău, Editura ASEM, 2005 3. Burloiu Petre, Managementul resurselor umane, Ed. Lumina Lex, Bucureşti; 2007 4. Chirtoc (Voica) I.E., Mungiu - Pupăzan C., Productivitatea muncii - factorul eficienţei utilizării forţei de muncă şi al creşterii economice, Analele Seria Ştiinţe Economice Timişoara, Universitatea Tibiscus, Editura Mirton 2010 99

CAPITOLUL VI . PLANIFICAREA NECESARULUI DE PERSONAL Prin parcurgerea acestei teme de studiu, studentul va fi capabil să: - definească noțiunea „personalul întreprinderii” - identifice structura personalului întreprinderii; -

planifice necesarul de personal diferențieze metodele de calcul a necesarului de personal în funcție de categoria de personal calculeze balanța timpului de muncă 6.1. Personalul structura, etapele planificării identifice activitateaîntreprinderii: de recrutare și care sunt metodele de recrutare diferențieze activitatea de pregătire și cea de perfecționare a personalului

6.1. Personalul întreprinderii: structura, etapele planificării Personalul întreprinderii este principala resursă a oricărei întreprinderi, de calitatea şi eficienţa utilizării căreia în mare măsură depind rezultatele activităţii întreprinderii şi competitivitatea ei. Resursele de muncă pun în mişcare elementele materiale ale producţiei, creează produsul, valoarea şi produsul adăugător sub formă de profit. Personalul este singura resursă din cadrul unei firme care are capacitatea de a-şi mări valoarea sa odată cu trecerea timpului, spre deosebire de toate celelalte resurse ale firmei, care se uzează atât fizic, cât și moral. Personalul dintr-o întreprindere este format din toți cei cu care unitatea respectivă încheie contracte de muncă şi care sunt retribuiţi din fondul de salarizare pentru munca depusă. Gruparea personalului după locul şi rolul pe care îl are în procesul de producţie prezintă o importanţă deosebită, pentru dimensionarea raţională a numărului de lucrători şi pentru determinarea evoluţiei capacităţii de muncă a personalului. În funcţie de modul de participare la procesul de producţie, personalul unei întreprinderi industriale se împarte în două mari categorii: 1) personalul din grupa industrial-productivă care desfăşoară lucrări legate de activitatea de bază a întreprinderii; 2) personalul din grupa sectoarelor cu caracter neindustrial (de ex., personalul cantinei etc.). Personalul din grupa industrial-productivă, la rândul său, poate fi structurală în felul următor:

100

-

muncitori direct productivi, ce includ muncitorii care acţionează direct sau prin intermediul mijloacelor de muncă asupra obiectelor muncii în vederea modificării formei structurii, dimensiunilor sau compoziţiei chimice a acestora, în scopul obţinerii unor produse ce constituie profilul activităţi unităţii respective.

-

muncitori de deservire. Include pe aceia care asigură întreţinerea clădirilor şi instalaţiilor aferente întreţinerea echipamentelor de birou, curăţenia spaţiilor de producţie, vestiarelor, servicii pe ansamblu firmei, cum ar fi centrala telefonică, telex etc.

-

personalul tehnic productiv cuprinde: maiştri şi alt personal de specialitate care conduc formaţii de lucru, personal tehnic şi de specialitate care asigură asistenţa tehnică personal care asigură control tehnic de calitate în secţii şi ateliere etc.

-

personalul tehnic, economic, de altă specialitate, administrativ, include personalul de conducere a firmei, personalul din compartimentele funcţionale (aprovizionare, desfacere etc.), personalul de specialitate informatică, personalul din activitatea de proiect şi cercetare ce lucrează în cadrul atelierelor, laboratoarelor.

-

personalul de deservire generală este format din: curieri, liftieri, paznici, portari etc. Modificările impuse de schimbarea în volumul şi structura activităţii unei organizaţii, pe

de o parte, precum şi necesitatea asigurării cu personal calificat şi comparativ, pe de altă parte, determină necesitatea planificării pe diferite perioade de timp a necesarului de personal. Planificarea resurselor umane reprezintă o componentă importantă a managementului resurselor umane, procesul prin care organizaţiile anticipează sau prevăd necesităţile viitoare de resurse umane şi elaborează programele pentru asigurarea numărului şi categoriilor de angajaţi care sunt disponibili la momentul potrivit şi la locul potrivit17. Planificarea resurselor umane este procesul prin care se identifică cerinţele de resurse umane ale unei organizaţii şi se elaborează planurile de îndeplinire a cerinţelor respective. Necesarul de resurse umane este exprimat atât în termeni cantitativi (câţi oameni?), cât şi în termeni calitativi (ce fel de oameni?). Necesitatea managementului strategic în acest domeniu este cu atât mai actuală, cu cât, așa cum demonstrează realitatea, la multe întreprinderi preocupările în acest sens sunt aproape inexistente; situațiile anterioare sunt menținute și pentru perioadele următoare, iar de aici apar o serie de necorelări privind: existența unor supraefective de lucrători, lipsa forței de muncă pentru anumite calificări, dezechilibre în cadrul structurii pe vârste ale lucrătorilor etc. Consecințele asupra activității întreprinderii sunt dintre cele mai dure: creșterea costurilor de producție datorită unor cheltuieli nejustificate cu salariile, imposibilitatea fabricării, din lipsă de forță de muncă, a

17

Bîrcă Alic, Managementul resurselor umane, Chişinău, Editura ASEM, 2005, p.123 101

unor produse cerute de piață, lipsa perspectivei profesionale a unor lucrători etc. Astfel de elemente constituie doar o parte din argumentele ce justifică necesitatea previzionării necesarului de personal în cadrul strategiei întreprinderii. Pot fi evidențiate trei etape necesare de a fi efectuate de către firmă în vederea planificării resurselor umane: 1.Previziunea necesarului de personal. Această etapă mai este văzută și ca prognoza cerințelor și este un proces prin care se realizează o estimare a cererii viitoare de resurse umane. Pentru realizarea prognozei se analizează mediul extern, cerințele și disponibilitățile viitoare ale resurselor umane. Analiza cererii descrie efectivul de angajați care este necesar pentru ocuparea posturilor vacante într-o organizație și caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească potențialii solicitanți pentru a fi angajați. Totodată, trebuie estimat costul antrenat de operațiunile de angajare, deoarece el afectează performanțele economice ale organizației. Cererea privind resursele umane este derivată din dezvoltarea organizației și planul resurselor umane. 2. Compararea necesarului estimat cu rezervele de potenţiali candidaţi din interiorul întreprinderii. Este oferta întreprinderii în resurse umane. Analiza ofertei de resurse umane, presupune compararea ofertei interne si a celei externe cu nivelul cererii estimate in cadrul etapei precedente. Oferta internă este formată din personalul disponibil in cadrul organizației, iar cererea externa este formata din solicitările cunoscute de pe piața muncii. 3. Reconcilierea discrepantelor. Se analizează diferențele semnificative dintre rezultatele obținute la etapele precedente. In cazul în care oferta este mai mare decât cererea, se păstrează numai numărul de persoane necesar. In cazul în care oferta e mai mică decât cererea, diferența trebuie acoperită cu personal din cadrul organizației prin schimbarea atribuțiilor acestora. În acest caz are loc stabilirea pe această bază a unui plan de pregătire –dezvoltare (pentru cei din unitate) şi, respectiv, recrutare (din afară). Planificarea necesarului de resurse umane trebuie să țină cont de o serie de elemente legate de mediul de afaceri concurențial, de evoluția piețelor, schimbările tehnologiilor de fabricație, ciclicitatea activităților economice etc. Toate aceste restricții, mai mult sau mai puțin previzibile, constituie particularități ale managementului strategic al resurselor umane. Totodată, trebuie să fie luate în considerare și alte elemente referitoare la: 

evoluția probabilă a activității ramurilor și sectoarelor de activitate în care activează întreprinderea, precum și clienții acesteia;



situația întreprinderilor concurente – cantități fabricate, tehnologii utilizate, prețuri practicate etc.;



strategia generală a întreprinderii respective; 102



politicile comerciale, previziunile vânzărilor pe termen scurt, mediu și lung la întreprinderea analizată;



gradul de incertitudine în evoluția vânzărilor, precum și a mediului înconjurător;



politicile de învestiții și politica tehnologică pentru perioadele viitoare;

Prognoza resurselor umane este influențată de domeniul de activitate la care se referă, de sfera de cuprindere şi de orizontul ales. Elaborarea prognozei necesarului de personal trebuie să asigure respectarea unor cerinţe, cum ar fi cunoaşterea corectă a realităţii, existenţa unor date anterioare, pe perioade suficient de lungi; eliminarea din calcul a datelor cu caracter accidental, folosirea concomitentă a mai multor metode de prognoză. Cele enumerate mai sus, precum și alte elemente nenominalizate aici, dar cu impact asupra activității întreprinderii, în general, și asupra resursei umane, în particular, fac ca previziunile necesarului de resurse umane să fie dificile și cu anumite grade de incertitudine Calcularea necesarului de personal se efectuează în dependență de categoria acestora. 6.2. Planificarea necesarului de muncitori care execută lucrări normate Astăzi, se impune o reexaminare a conținutului noţiunii de “muncitor” care în trecut era asociată cu nivelul elementar de pregătire. În sens modern prin “muncitor” trebuie să se înţeleagă acela care acţionează direct asupra obiectului muncii. În funcţie de complexitatea şi valoarea mijloacelor cu care acţionează, pregătirea sa, chiar în zilele noastre, în unele cazuri, trebuie să fie medie, iar uneori chiar superioară. Planificarea necesarului de muncitori care execută lucrări normate se poate efectua după două metode: a) metoda calculului grupat poate fi aplicat la întreprinderile cu o nomenclatură stabilă de producţie. Relaţia de calcul: Nm 

Qpl , Wpl

(6.1.)

în care: Nm - numărul de muncitori care execută lucrări normate; Qpl - valoarea producţiei marfă planificată sau volumul planificat al producţiei în unităţi fizice; Wpl - productivitatea muncii planificată pe muncitor în unităţi valorice sau fizice sau poate fi utilizată relaţia:

103

Nm 

Ft , k  Ftp

(6.2.)

în care: Ft - fondul total de timp de muncă necesar îndeplinirii sarcinilor de producţie planificate în oreom: k - indicele planificat de îndeplinire a normelor; Ftp - fondul de timp de muncă efectiv pe o persoană (ore-om/an) b). metoda calculului detaliat Această metodă necesită cunoaşterea volumului planificat al producţiei fizice, precum şi timpul normat pe fiecare produs în parte. Nm 

Qpl  nt , Btl  Ki

(6.3.)

în care: Qpl - volumul producţiei planificate în unităţi fizice; nt - norma de timp pentru o unitate de produs; Ki - procentul planificat de îndeplinire a normelor; Btl - balanţa timpului de muncă planificat pe o persoană. Balanţa timpului de muncă planificat pe o persoană se prezintă în felul următor: Tabelul 6.1. Balanţa timpului de muncă pe au muncitor Nr. Indicatori 1. Numărul de zile calendaristice 2. Zile nelucrătoare, din care  zile de concediu  zile de sărbători legale şi repaus săptămânal 3. Număr de zile maxim disponibil pentru lucru (p. 1-2) 4. Număr de zile neutilizate, total, din care  staţionări pe o zi întreagă în cadrul schimbului  concediu pentru maternitate şi program redus  concedii de boală şi program redus pentru boală  învoiri şi concediu fără plată de o zi întreagă în cadrul schimbului  absenţe aprobate prin lege  absenţe nemotivate de o zi întreagă în cadrul schimbului 5. Număr de zile de lucru efective (p.3-p.4) 6. Durata medie a zilei de lucru (ore)

Zile 365 133 28 105 232 11 1 2 5 1 1 1 221 8

104

7.

Numărul anual de ore de muncă (p.5xp.6)

1768

6.3. Planificarea necesarului de muncitori care execută activităţi nenormate Stabilirea necesarului de muncitori care execută această categorie de lucrători se face pornind de la normele de servire sau de personal. Nm 

No  ns , nd  Ktl

(6.4.)

în care: Nm - numărul muncitorilor care execută activităţi nenormate; No - numărul utilajelor servite; ns - numărul de schimburi lucrătoare; nd - norma de servire; Ktl - coeficientul de folosire a timpului de lucru. Coeficientul de folosire a timpului de lucru se calculează raportând timpul efectiv de lucru anual al unui muncitor din categoria respectivă, la timpul nominal de lucru: Ktl 

Btl . Tn

(6.5.)

Timpul nominal reprezintă numărul de zile maxim disponibile din perioadă.

6.4. Planificarea necesarului de personal tehnic, economic, de altă specialitate Pentru estimarea necesarului de cadre tehnice, economice și funcționari, trebuie ținut cont de situația existentă, în condițiile justificării necesității posturilor respective pe baza analizei lor și a prevederilor din fișele posturilor, precum și de alte elemente ce reflectă orientarea de perspectivă a conducerii întreprinderii – de exemplu, mărirea compartimentelor de marketing, de cercetare dezvoltare, de resurse umane etc. Necesarul de personal din această categorie se stabileşte diferenţiat pentru funcţii de conducere şi pentru funcţii de execuţie pe baza normativelor de personal. Se folosesc două metode: a) Metoda indicator sau a coeficienţilor. Este mai puţin ştiinţifică, are un caracter statistic, stabilind necesarul pe diferite categorii de personal cu ajutorul unor coeficienţi care exprimă raportul dintre fiecare categorie de personal şi un element luat ca bază (de ex., numărul de muncitori, gradul de înzestrare tehnică ş.a.).

105

b) Metoda analitică a statelor de funcţiuni sau a schemelor stabileşte necesarul şi categoriile de locuri de muncă pentru îndeplinirea sarcinilor, analizându-se gradul de încărcare cu ajutorul balanţei timpului de muncă, nivelul necesar de pregătire şi specializare, conform relaţiei: N

t Q , Ft

(6.6.)

în care: pentru N - necesarul de personal TESA; t - timpul normat pentru executarea unei anumite lucrări; Q - volumul de lucrări ce trebuie efectuate în perioada de plan, exprimat în unităţi de lucrări; Ft - fondul de timp efectiv al unui lucrător în perioada de plan. După calcularea necesarului de personal, se compară rezultatele obţinute cu numărul personalului de la întreprindere, pe categorii şi se elaborează planul pentru recrutarea sau perfecţionarea personalului. De asemenea se are în vedere şi fluctuaţia personalului. 6.5. Recrutarea, pregătirea și dezvoltarea personalului Recrutarea personalului presupune găsirea şi atragerea în întreprindere a potenţialilor solicitanţi. Recrutarea reprezintă procesul prin care organizaţia localizează şi atrage persoanele potrivite pentru a ocupa posturile vacante. Pentru majoritatea întreprinderilor, recrutarea este un proces continuu, astfel încât angajaţii care părăsesc organizaţia sau sunt promovaţi să fie înlocuiţi de alte persoane, permiţând dezvoltarea organizaţiei. Recrutarea poate constitui un proces costisitor. Procesul de recrutare trebuie planificat şi corelat cu procesul de selectare, prin care se verifică compatibilitatea candidaţilor cu postul respectiv. În momentul în care se eliberează un post, iar departamentul de resurse umane obţine permisiunea de a căuta candidaţi potriviţi, se trece la examinarea postului respectiv şi se trec în revistă abilităţile cunoştinţele şi experienţa necesare pentru ocuparea postului respectiv. În acest caz fişa postului este foarte utilă. În plus trebuie luate în consideraţie şi alte aspecte legate de postul respectiv, oportunităţile de avansare, salariul, localizarea geografică, pentru a stabili profilul candidatului şi metodele de recrutare care se vor folosi. În cele din urmă, se va obţine un grup de candidaţi cu potenţială calificare corespunzătoare. În timpul procesului de recrutare şi selectare, interesele organizaţiei şi ale candidatului ar putea fi conflictuale. Organizaţia încearcă să evalueze punctele forte şi punctele vulnerabile ale candidatului, în timp ce acesta caută să evidenţieze numai aspectele favorabile. Similar organizaţia caută să prezinte numai aspectele pozitive ale postului respectiv. Mai mult, organizaţia doreşte, pe

106

de o parte, să pună candidatul într-o situaţie confortabilă, pentru a mări probabilitatea ca acesta să accepte slujba, iar pe de altă parte, nevoia de a evalua candidatul poate presupune metode mai puţin confortabile pentru candidat, ca investigaţi asupra trecutului acestuia sau interviuri stresante. Recrutarea poate fi atât internă cât şi externă. Recrutarea internă presupune selectarea şi angajarea în postul respectiv a salariaţilor din interiorul întreprinderii. Această modalitate are unele avantaje, cum ar fi: competenţele bine cunoscute ale persoanelor candidate, creşterea motivării angajaţilor, timpul necesar trainingului va fi mai redus, deoarece angajatul promovat cunoaşte organizaţia, procesul de recrutare se va derula mai rapid şi cu costuri mai mici. Tot odată recrutarea internă are şi anumite limite: -

dacă organizaţia se extinde rapid, sar putea ca posibilităţile de completare a posturilor din personalul existent să fie depăşite

-

atunci când un post este ocupat de un angajat promovat, va apare un alt post vacant – cel ocupat anterior de angajatul promovat. Recrutarea externă presupune selectarea candidaţilor din exteriorul întreprinderii. Această

modalitate are anumite avantaje: -

Angajaţii pot aduce noi idei şi noi puncte de vedere; utilizarea surselor externe va evita confuzia produsă de

efectul “propagării postului liber” şi va satisface necesităţile

determinate de expansiunea rapidă a organizaţiei, fără a solicita personal neexperimentat. -

Un alt avantaj îl constituie reducerea costurilor cu trainingul, atunci când se vor angaja persoane deja formate.

-

În situaţiile dificile, mai ales la nivelul managerial superior, cineva din exterior va fi suficient de obiectiv pentru a putea sugera schimbări în organizaţie.

-

permite identificarea şi atragerea unui număr mai mare de candidaţi potenţiali, îndeosebi când se cunoaşte cât mai bine situaţia de pe piaţa muncii;

-

permite îmbunătăţirea procesului propriu-zis şi de recrutare datorită posibilităţii oferite de a compara candidaturile interne şi externe;

-

permite îmbogăţirea potenţialului uman intern al societăţii, eliminarea unor eventuale stagnări sau diminuarea unei anumite rutine, prin atragerea de noi angajaţi competitivi;

-

permite diminuarea cheltuielilor sau costurilor cu pregătirea personalului;

-

încurajează un nou mod de gândire în cadrul organizaţiei şi poate preveni sau corecta unele obligaţii contractuale de durată;

-

permite corectarea eventualelor practici discriminatorii anterioare privind angajarea sau îndeplinirea unor planuri, sau a unor măsuri active de acţiune prin identificarea şi atragerea unor grupuri speciale de angajaţi; 107

Principalul dezavantaj al recrutării din surse externe îl reprezintă costul. Deoarece piaţa externă a forţei de muncă este mult mai largă şi mai dificil de „accesat” decât cea internă, resursele de bani şi timp necesare sunt mai mari. Există şi riscul ca acel candidat ales să nu se ridice la înălţimea aşteptărilor. De asemenea, menţionăm şi efectul descurajant asupra angajaţilor existenţi pe car îl produce utilizarea constantă a surselor externe pentru candidaţi.  identificarea, atragerea şi evaluarea candidaţilor se realizează mult mai dificil dacă se are în vedere complexitatea pieţei muncii, precum şi faptul că aptitudinile sau alte cerinţe ale noilor angajaţi nu sunt evaluate direct, ci pe baza unor referinţe sau a unor întâlniri de scurtă durată în timpul interviurilor; 

riscul de a angaja candidaţi care, ulterior, nu dovedesc sau nu se pot menţine la potenţialul înalt pe care l-au demonstrat în timpul procesului de selecţie;



timpul necesar orientării, adaptării sau integrării pe posturi a noilor angajaţi este mult mai mare, ceea ce atrage costuri suplimentare; Se mai evidenţiază următoarele tipuri de recrutări:



strategică – corespunde unor nevoi strategice pentru un segment pentru care se pot asigura locuri de munca mai durabile, motivante şi recompensatorii ;



temporară – corespunde unor nevoi apărute la un moment dat determinate de : demisii, serviciul militar, studii, concedii pre si postnatale, promovări, detaşări, transferuri ;



sistematică( permanentă ) – pentru firmele mari ;



spontană – atunci când este nevoie, pentru firmele mici. Procesul de recrutare este influenţat de o serie de factori de natură internă si de natură externă. Factorii externi sunt :

-

condiţiile de pe piaţa muncii, adică cererea de forţă de muncă şi oferta de forţă de muncă ;

-

calitatea modelelor educaţionale, capacitatea sistemului de a face faţă nevoilor de recrutare ;

-

atractivitatea zonei de amplasare - natural, turistic, facilităţi ;

-

cadrul legislativ/juridic şi instituţional al pieţei muncii ;

-

funcţionarea relaţiei de parteneriat social între patronatele reprezentative, sindicatele reprezentative şi contractele colective de munca. Factorii interni depind de :

-

imaginea, reputaţia şi prestigiul organizaţiei care prezintă o mai mare sau mai mică atractivitate pentru candidaţi ;

-

preferinţele candidaţilor în funcţie de nivelul lor de educaţie şi formare profesională, de domeniul de activitate, de aspiraţii diverse ;

108

-

obiectivele organizaţiei si cultura organizaţională în relaţie cu recrutarea ;

-

situaţia economico-financiară a întreprinderii ;

-

aplicarea şi respectarea unor principii în recrutare (egalitate, nediscriminare) ;

-

sisteme de recompense, inclusiv cele sociale. Modalităţile de recrutare din exterior şi acoperire a necesarului de personal muncitor diferă în funcţie de sursa de acoperire. În general, s-au conturat trei modalităţi de recrutare a forţei de muncă: 1) Recrutarea directă a forţei de muncă de către unităţile economice. Această modalitate de recrutare poate fi utilizată în cazul în care sursa de acoperire o reprezintă populaţia neocupată (forţa de muncă necalificată în vederea calificării sau prestării unor munci necalificate) sau populaţia ocupată în alte ramuri ale economiei naţionale (de obicei, forţa de muncă calificată). În acest sens, întreprinderea organizează campanii de recrutare prin afişe în unităţi, anunţuri în presă, microfilme publicitare etc., iar încadrarea se face direct pe baza cererii persoanelor interesate, în conformitate cu prevederile Codului Muncii. 2) Recrutarea forţei de muncă prin intermediul organelor de stat specializate şi anume Direcţia pentru probleme de muncă şi şomaj. Această modalitate este utilizată atunci când surse de acoperire o reprezintă populaţia activă neocupată (şomeri) care doreşte un loc de muncă. Întreprinderile păstrează o legătură permanentă cu aceste organisme care ţin o evidenţă strictă a acestor categorii de persoane şi în urma confruntării listei posturilor vacante are loc plasarea şi încadrarea acelor solicitanţi care corespund din punct de vedere al pregătirii, al calificării sau competenţei postului respectiv. 3) Recrutarea forţei de muncă formată pe bază de contract cu diverşi agenţi economici. Această formă este specifică populaţiei care este susţinută în procesul de pregătire cu o anumită firmă cu care s-a procedat la încheierea unui contract în care se stipulează şi obligaţia absolventului de a lucra în firma respectivă, cel puţin un anumit număr de ani convenit de părţi. Ca urmare a evoluției tehnicii, numărul de profesiuni a crescut, iar condiţiile de muncă sunt într-o continuă schimbare. De aceea activitatea economică impune preocuparea constantă şi intensă pentru pregătirea şi dezvoltarea personalului. Pregătirea profesională a angajaţilor este necesară atât pentru personalul de conducere cât şi pentru cel de execuţie, deoarece transferurile care au loc permanent în cadrul organizaţiei îi solicită, din punct de vedere profesional, pe toţi angajaţii, de unde rezultă necesitatea ca aceştia să se păstreze continuu la un nivel de perfecţionare înalt. 109

Un sistem de pregătire profesională adecvat în cadrul unei firme cuprinde, în primul rând, stabilirea obiectivelor de instruire, precizarea responsabilităţilor, conceperea programelor de pregătire şi dezvoltare a carierei angajaţilor. Succesul pregătirii profesionale depinde de măsura în care se ştie ce trebuie făcut, de ce, pentru cine şi în ce mod. Pregătirea profesională este activitatea desfăşurată în scopul însuşirii de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice, de un anumit gen şi nivel, în măsură să asigure îndeplinirea calificată de către lucrători a sarcinilor ce le revin în exercitarea, în procesul muncii, a unei profesiuni sau meserii. Pregătirea eficientă este o investiţie în resursele umane ale organizaţiei cu efecte pe termen lung. Pregătirea profesională poate contribui la creşterea productivităţii muncii, la îmbunătăţirea calităţii produselor şi diminuarea erorilor, la satisfacţie în muncă şi reducerea fluctuaţiei. Gerald Cole18 oferă următoarele definiţii: „Prin pregătire profesională (instruire sau training, n. n.) vom înţelege orice fel de activitate orientată spre achiziţia de cunoştinţe şi aptitudini specifice scopurilor unei ocupaţii sau unei sarcini. În centrul de atenţie al pregătirii profesionale se află postul sau sarcina.” „Dezvoltarea va fi văzută ca fiind orice fel de activitate de învăţare ce este orientată spre nevoile viitoare decât cele ale prezentului şi este mai degrabă preocupată de dezvoltarea carierei decât de performanţele imediate.” În ceea ce priveşte conţinutul pregătirii profesionale după o bună parte din literatura de specialitate, include 2 elemente componente19: formarea şi perfecţionarea profesională. Unii autori consideră totuşi perfecţionarea ca fiind un stadiu al formării, pe când alţii se străduiesc să le pună în evidenţă deosebirile, după cum au făcut autorii volumului „Managementul resurselor umane”, coordonat de Mathis, Nica şi Rusu20 în tabelul pe care îl reproducem în continuare: Tabelul 6. 2. Conţinutul pregătirii profesionale Formarea profesională

Perfecţionarea profesională

- calificare iniţială - însuşirea unei noi meserii

- însuşirea de către lucrători deja calificaţi întrun anumit domeniu a unor noi cunoştinţe, - priceperi şi deprinderi de muncă, recunoscute ca făcând parte din conţinutul meseriei - policalificare - recalificare

Cole, G.A., Personnel Management Theory and Practice, London: DP Publications, 1993, p.362 Dodu M., Raboca H., Tripon C., MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE, Suport de curs, Cluj Napoca, 20 Voicu, M. şi Rusu, B., Pregătirea profesională şi dezvoltarea carierei în Mathis, R.L., Nica, P.C. şi Rusu, C., coordonatori, Managementul resurselor umane, Bucureşti: Editura Economică,1997, Capitolul 7, p.124. 18 19

110

Formarea şi perfecţionarea profesională sunt două componente ale procesului de pregătire profesională, având o delimitare precisă. Prin formare profesională se urmăreşte dezvoltarea unor capacităţi noi, în timp ce perfecţionarea profesională vizează îmbunătăţirea capacităţilor existente, punerea în valoare a unor abilităţi deja dobândite. Prin formare profesională se obţine o calitate nouă, iniţială; se asigură practic însuşirea unei noi meserii. Perfecţionarea profesională presupune însuşirea de către muncitorul deja calificat într-un domeniu, de noi cunoştinţe, care sunt recunoscute ca făcând parte din profilul meseriei. Procesul de pregătire şi perfecţionare a personalului se manifestă concomitent, cumulat pe termen lung şi pe mai multe direcții: în primul rând prin ridicarea nivelului de cultură şi cunoaştere a resurselor de muncă, a pregătirii ei tehnico-profesionale în concordanţă cu nevoile de muncă ale sistemului de economie şi cu aptitudinile resurselor umane ale societăţii. Acest aspect reprezintă principala cale de autovalorificare şi dezvoltare a factorului uman, de valorificare superioară a potenţialităţilor creative şi anticipative ale omului. O mare importanţă o are receptivitatea şi viteza de adaptare la nou şi reintegrarea rapidă a resurselor umane în alte activităţi utile societăţii, condiţionând ritmul, proporţiile şi eficienţa creativităţii tehnico-ştiinţifice. Studii de economie a învăţământului au pus în evidenţă contribuţia importantă pe care perfecţionarea o aduc la creşterea producţiei. Metodele şi mijloacele de perfecţionare a resurselor umane sunt specifice fiecărei activităţi profesionale, dar cea mai mare atenţie se acordă personalului tehnic, apoi celui de conducere al aparatului funcţional din birouri şi, nu în ultimul rând, personalului muncitoresc. În general perfecţionarea resurselor umane din întreprindere se poate realiza: În cadrul organizaţiei respective În afara organizaţiei respective. Atât în întreprinderile mari, cât şi în cele mijlocii, în general, formarea şi perfecţionarea profesională se realizează la locul de muncă, pentru personalul de execuţie, sub îndrumarea cadrelor directe de conducere, pentru obiective limitate şi pentru ridicarea calificării profesionale. Perfecţionarea în afara întreprinderii se practică de obicei pentru cadrele tehnice şi mai ales de conducere, prin instituţii de învăţământ superior, prin asociaţii profesionale şi prin instituţii specializate. Se întocmesc programe personale de perfecţionare care cuprind ceea ce apare nou în specialitatea candidatului, cu scopul de a-şi îndeplini mai bine sarcinile profesionale sau în perspectiva unei avansări apropiate. Perfecţionarea care înseamnă pregătirea angajaţilor pentru viitor, se desfăşoară de regulă, în afară, cu profesionişti.

111

Perfecţionarea asigură angajaţilor pregătirea necesară ocupării unor poziţii superioare în organizaţie. Metodele de pregătire şi perfecţionare a personalului ce pot fi utilizate sunt: dezavantaje. Metode de pregătire la locul de muncă în timpul programului de lucru a. Instruirea la locul de muncă se poate realiza prin: ucenicie, instruire, pregătire de laborator. - avantaje: are relevanţă/dă rezultate; dezvoltă legăturile dintre supervizor şi angajaţi; - dezavantaje: elementele perturbatoare ale locului de muncă (zgomot, agitaţie, întreruperi). b. Consilierea (sau supravegherea) - avantaje: când angajatul are nevoie de ajutor, şeful i-l asigură imediat; - dezavantaje: trebuie dezvoltate deprinderile de consiliere ale şefilor. c. Delegarea sarcinilor - avantaje: asigură o puternică motivaţie şi duce la câştigarea de noi cunoştinţe şi deprinderi profesionale; - dezavantaje: angajatul s-ar putea să nu reuşească să-şi îndeplinească sarcinile. d. Înlocuirea temporară a şefului ierarhic - avantaje: puternica angajare a subordonatului şi cunoaşterea propriilor reacţii; - dezavantaje: stres accentuat pentru subordonat şi posibila întârziere a îndeplinirii sarcinilor. Metode de pregătire în afara programului de lucru I. În cadrul organizaţiei: a. Discuţiile de grup - avantaje: utile pentru generarea de idei şi soluţii; - dezavantaje: necesită o conducere adecvată şi precisă; b. Exerciţiile de tipul jocurilor de rol - avantaje: utile pentru dezvoltarea deprinderilor sociale; - dezavantaje: necesită o atentă organizare; nu este uşor să se asigure un feed-back (răspuns) plin de tact, abil. c. Exerciţii de dezvoltare a deprinderilor - avantaje: un mod sigur de punere în practică a deprinderilor cheie; - dezavantaje: necesită o organizare minuţioasă. II. În afara organizaţiei: a. Cursuri de lungă durată 112

- avantaje: oferă o gamă largă de metode de învăţare; - dezavantaje: durata prea mare a timpului de pregătire; insuficientă punere în practică a cunoştinţelor. b. Cursuri de scurtă durată - avantaje: suplimentează pregătirea din interiorul organizaţiei; - dezavantaje: poate să nu satisfacă în mod corespunzător nevoile de pregătire profesională ale individului. c. Firme de consultanţă sau alte organizaţii - avantaje: se acordă mare importanţă nevoilor clientelei; asigură o gamă largă şi adecvată de metode de instruire; - dezavantaje: pot fi foarte costisitoare. Perfecţionarea profesională a personalului se realizează cu metode specifice fiecărei categorii profesionale: 1. Personal executant, care îşi desfăşoară activitatea în producţie, adică în ateliere, birouri sau în alte activităţi(transporturi interne, marketing etc.). Mai des

instruirea sau

perfecţionarea se realizează la locul de muncă sau în procesul muncii sub conducerea şefului direct, care trebuie să asigure materialul documentar , prin cabinetele tehnice sau centrele de documentare ale întreprinderii. 2. Cadre inginereşti. Se consideră, că acţiunea de perfecţionare a acestei categorii, trebuie să se facă la cel puţin 3 ani, pentru punerea la cunoştinţă cu noile tehnologii; 3. Cadre medii de conducere; Această categorie beneficiază de următoarele forme de perfecţionare: a. Studiul individual îndrumat de superiori; b. Cursurile organizate în cadrul întreprinderii c. Perfecţionarea prin alte organizaţii şi instituţii, din afara întreprinderii, cum sunt: asociaţiile profesionale, instituţii de învăţământ superior, instituţii specializate în acest domeniu. 4. Cadre superioare de conducere. Deoarece funcţia principală a acestor cadre este de luare a deciziilor de largă perspectivă şi de orientare a deciziilor pentru celelalte cadre de conducere, perfecţionarea lor se face conform unor metode specifice. Programele de perfecţionare bine conduse şi administrate înseamnă un beneficiu atât pentru individ, cât şi pentru organizaţie. În general, planul de pregătire şi perfecţionare a cadrelor, cuprinde următoarele elemente:

113

 Numărul de personal existent pe profiluri de activităţi şi numărul de personal nou ce va fi angajat;  Metode de perfecţionare şi numărul participanţilor: la locul de muncă, în cadrul întreprinderii şi în afara ei;  Numărul instructorilor de format pentru cursurile în întreprinderi;  Perioadele de perfecţionare pe ani şi defalcat pe trimestre şi luni;  Resursele financiare necesare de a fi alocate pentru această activitate. Concluzii 1. Personalul întreprinderii este principala resursă a oricărei întreprinderi, de calitatea şi eficienţa utilizării căreia în mare măsură depind rezultatele activităţii întreprinderii şi competitivitatea ei, este singura resursă din cadrul unei firme care are capacitatea de a-şi mări valoarea sa odată cu trecerea timpului, spre deosebire de toate celelalte resurse ale firmei, care se uzează atât fizic, cât și moral. 2. Se evidențiază trei etape necesare de a fi efectuate de către firmă în vederea planificării resurselor umane: Previziunea necesarului de personal, Compararea necesarului estimat cu rezervele de potenţiali candidaţi din interiorul întreprinderii, Reconcilierea discrepantelor. 3. Calcularea necesarului de personal se efectuează în dependență de categoria acestora. Se evidențiază metoda calcului grupat, poate fi aplicat la întreprinderile cu o nomenclatură stabilă de producţie. Metoda calcului detaliat presupune determinarea diferențiată a necesarului de personal: muncitori, ce execută lucrări normate, muncitori ce execută lucrări nenormate și personalul tehnic, economic, administrativ și de altă specialitate. 4. Recrutarea personalului presupune găsirea şi atragerea în întreprindere a potenţialilor solicitanţi. Recrutarea poate fi atât internă cât şi externă, strategică, temporară, sistematică, spontană. 5. Pregătirea profesională este activitatea desfăşurată în scopul însuşirii de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice, necesare activității lor curente sau viitoare în cadrul organizației, în măsură să asigure îndeplinirea calificată de către angajați a sarcinilor ce le revin în exercitarea, în procesul muncii, a unei profesiuni sau meserii.

6. Formarea şi perfecţionarea profesională sunt două componente ale procesului de pregătire profesională, având o delimitare precisă. Prin formare profesională se urmăreşte dezvoltarea unor capacităţi noi, în timp ce perfecţionarea profesională vizează îmbunătăţirea capacităţilor existente, punerea în valoare a unor abilităţi deja dobândite. Prin formare profesională se obţine o calitate nouă, iniţială; se asigură practic însuşirea

114

unei noi meserii. Perfecţionarea profesională presupune însuşirea de către muncitorul deja calificat într-un domeniu, de noi cunoştinţe, care sunt recunoscute ca făcând parte din profilul meseriei. Întrebări pentru autoevaluare și discuții: 1. Definiți noțiunea „personalul întreprinderii”; 2. Identificați și caracterizați categoriile de personal din cadrul întreprinderii industriale; 3. Evidențiați și caracterizați etapele de planificare a necesarului de persoanl; 4. Care sunt metodele de calcul a necesarului de personal în funcție de categoria de personal 5. Ce reprezintă balanța timpului de muncă și cum se determină aceasta: 6. Definiți noțiunea „recrutare”

și caracterizați

diversele metode de recrutare a

personalului. Prezentați avantajele și dezavantajele acestora; 7. Ce reprezintă pregătirea personalului? Care sunt metodele de pregătire? 8. Ce reprezintă activitatea de perfecționare? Prin ce diferă de activitatea de pregătire? 9. Care sunt metodele de perfecționare în funcție de categoria personalului? Teste pentru autoevaluare Bifați răspunsurile corecte: 1. Personalul de deservire cuprinde specialiştii care conduc formaţiuni de lucru. Adevărat

Fals

2. Personalul din grupa sectoarelor cu caracter neindustrial cuprinde personalul de deservire. Adevărat

Fals

3. Metoda calculului grupat a necesarului de personal poate fi aplicat la întreprinderile cu o nomenclatură variabilă de producţie. Adevărat

Fals

4. Pentru planificarea necesarului de personal tehnic, economic, de altă specialitate, administrativ (TESA) se utilizează metoda coeficienţilor dinamici. Adevărat

Fals

5. Stabilirea necesarului de muncitori care execută activităţi nenormate se face pornind de la normele de servire sau de personal. Adevărat

Fals

115

6. Metoda calculului detaliat a necesarului de muncitori necesită cunoaşterea volumului planificat al producţiei fizice şi timpul normat pe fiecare produs în parte. Adevărat

Fals

7. Coeficientul de folosire a timpului de lucru se calculează ca produs dintre timpul efectiv de lucru anual al unui muncitor din categoria respectivă şi timpul nominal de lucru. Adevărat

Fals

8. Recrutarea directă a forţei de muncă de către întreprinderi poate fi utilizată în cazul în care sursa de acoperire o reprezintă populaţia ocupată. Adevărat

Fals

9. Pregătirea şi perfecţionarea cadrelor au ca scop creşterea capacităţii angajatului de a contribui la eficienţa activităţii întreprinderii. Adevărat

Fals

Alegeți răspunsul corect și justificați: 1. Nu este etapă a procesului de planificare a resurselor umane: a) Previziunea necesarului de personal b) Evidențierea cerințelor față de potențialii candidați c) Analiza ofertei de resurse umane d) Reconcilierea discrepantelor 2.Numărul de muncitori care execută lucrări nenormate nu ia în considerare următorul element: a) Numărul utilajelor servite; b) Numărul de schimburi lucrătoare; c) Norma de servire; d) Volumul producției fabricate; e) coeficientul de folosire a timpului de lucru. 3. Nu fac parte din factorii interni de influență asupra procesului de recrutare: a) imaginea, reputaţia şi prestigiul organizaţiei care prezintă o mai mare sau mai mică atractivitate pentru candidaţi ; b) preferinţele candidaţilor în funcţie de nivelul lor de educaţie şi formare profesională, de domeniul de activitate, de aspiraţii diverse ; c) atractivitatea zonei de amplasare - natural, turistic, facilităţi d) sisteme de recompense, inclusiv cele sociale 4.Nu fac parte din caracteristicile pregătirii profesionale: a) calificare iniţială 116

b) însuşirea unei noi meserii c) recalificarea

Bibliografia recomandată: 1. Cole, G.A., Managementul personalului, Bucureşti: Editura CODECS, 2000. 3. Ellis, C.W., Management Skills for New Managers, New York; Atlanta; Brussels; Chicago; Mexico City; San Francisco; Shanghai; Tokyo; Toronto; Washington, D.C.: American Management Association, 2005. 4. Luecke, R., Harvard Business Essentials: Coaching and Mentoring, Boston, Massachusetts: Harvard Business School Press, 2004. 5. Moore, P., Public Personnel Management. A Contingency Approach, Lexington Books, 1987. 6. Renton, J., Coaching and Mentoring, London: Profile Books Ltd., 2009. 7. Voicu, M. şi Rusu, B., Pregătirea profesională şi dezvoltarea carierei în Mathis, R.L., Nica, P.C. şi Rusu, C., coordonatori, Managementul resurselor umane, Bucureşti: Editura Economică, 1997, Capitolul 7.

CAPITOLUL VII. PLANIFICAREA FONDULUI DE REMUNERARE A MUNCII

În urma parcurgerii acestui capitol studenții vor fi capabili să: -

definească noțiunea „salariu”; identifice tipurile de salariu; cunoască structura salariului; definească fondul de salarizare și tipurile de fonduri de salarizare analizeze principalele sisteme de salarizare diferențieze metodele de calcul a fondului de salarizare în funcție de sistemul de salarizare;

7.1. Noţiune de salariu şi fond de salarizare Salariul e considerat unul din elementele esenţiale ale contractelor de muncă alături de felul muncii şi de locul de muncă, fiind definit în mod sintetic ca „totalitatea drepturilor băneşti cuvenite

117

pentru munca prestată”21. Codul Muncii definește Salariul drept orice recompensă sau câștig evaluat în bani, plătit salariatului de către angajator în temeiul contractului individual de muncă, pentru munca prestată sau care urmează a fi prestată22. Dată fiind specificitatea contractelor de muncă, noţiunea şi conţinutul salariului au fost îmbogăţite prin înglobarea, pe lângă aspectele economice şi a unor elemente de protecţie socială, precum avantajele în natură (locuinţă, hrană, echipament de protecţie, îmbrăcăminte, lumină, etc.). În afara termenului de salariu mai putem întâlni, ca şi în alte state, termenii „remuneraţie” sau „retribuţie”. Spre exemplificare, în dreptul german al muncii, denumirea de salariu este adesea utilizată numai în cazul muncitorilor, în timp ce pentru funcţionari este folosită noţiunea de retribuţie, iar pentru liber profesionişti, onorariu. În sistemul american, respectiv canadian, precum şi în cel practicat în Marea Britanie, în contrast cu ceea ce se stipulează în legislaţia germană, termenul de salariu se foloseşte doar în cazul funcţionarilor, în special pentru cei de nivel superior, angajaţilor clerului, angajaţilor din sectorul de vânzări, precum şi pentru cei din sectorul managerial (aşa numiţii lucrători cu gulere albe) şi se referă la plata unei rate săptămânale, lunare sau anuale, în timp ce pentru celelalte categorii de personal, incluzând aici şi muncitorii, se utilizează termenul de retribuţie. Această noţiune se referă la o rată orară de plăţi reprezintă baza de plată folosită cel mai frecvent pentru angajaţii din sectoarele de producţie şi de întreţinere (aşa numiţii lucrători cu gulere albastre). Termenul de venit defineşte o noţiune mai complexă ce include pe lângă salariu şi câştigurile realizate din alte activităţi. Acestea îmbracă forma chiriilor, dobânzilor, rentei sau profitului. În sens economic, salariul constituie un element important al costurilor de producţie. El se prezintă în următoarele forme fundamentale: salariul nominal sau brut (cum este denumit în practică) şi salariul net. Salariul nominal (brut) reprezintă suma de bani cuvenită pentru munca prestată, pe care persoana angajată o primeşte ca preţ al forţei de muncă vândută utilizatorului (patronului) în baza unui contract de muncă. Baza obiectivă a salariului nominal (brut) este valoarea forţei de muncă. Indiferent de variaţia – pozitivă sau negativă - a acestei valori, preţul forţei de muncă este supus oscilaţiilor pe piaţă. Spre deosebire de preţul celorlalte mărfuri care oscilează în jurul valorii, preţul forţei de muncă se abate, de regulă, în jos de la valoare. Aceasta se datorează faptului că marfa forţa de muncă, fiind un mijloc zilnic de întreţinere a angajaţilor şi familiilor acestora, nu poate să fie stocată în aşteptarea unor preţuri mai bune, cum este posibil în

21

Atanasiu Alexandru, Dreptul securităţii sociale, 1996, Ed. Actami, Bucureşti, pag.90;

22

Cod nr.154 din 28.03.2003. Codul muncii al Republicii Moldova, art.128, disponibil http://lex.justice.md/md/326757/ 118

cazul celorlalte mărfuri. În situaţia aceleiaşi ţări cu economie de piaţă, preţul forţei de muncă nu este identic pentru toţi angajaţii, deci nici salariile nu pot fi egale. Elaborarea oricărui sistem de salarizare trebuie să se bazeze pe un set de principii, printre care:  Salariul egal pentru muncă egală.  Salarizarea în funcţie de cantitatea muncii.  Salarizarea în funcţie de nivelul de calificare profesională.  Salarizarea în funcţie de calitatea muncii.  Salarizarea în funcţie de condiţiile de muncă.  Caracterul confidenţial al salariului. Salariul are o structură complexă și este format din: salariul de bază (salariul tarifar, salariul funcţiei), salariul suplimentar (adaosurile şi sporurile la salariul de bază) şi alte plăţi de stimulare şi compensare. Salariu tarifar reprezintă componenta de bază a sistemului tarifar ce determină mărimea salariului de bază al salariatului pe unitate de timp (oră, zi);23 iar salariul funcţiei este mărimea lunară a salariului de bază stabilită pentru conducători, specialişti şi funcţionari în dependenţă de funcţia deţinută, calificarea şi specificul ramurii; Sistemul tarifar de salarizare reprezintă totalitatea normativelor care determină diferenţierea salariului, în funcţie de cantitatea, calitatea şi condiţiile de muncă, şi include reţelele tarifare, salariile tarifare, coeficienţii tarifari, grilele de salarii ale funcţiei şi îndrumarele tarifare de calificare. Salariul suplimentar reprezintă o recompensă pentru munca peste normele stabilite, pentru muncă eficientă şi inventivitate şi pentru condiţii deosebite de muncă. El include adaosurile şi sporurile la salariul de bază, alte plăţi garantate şi premii curente, care se stabilesc în conformitate cu rezultatele obţinute, condiţiile de muncă concrete, iar în unele cazuri prevăzute de legislaţie - şi luându-se în considerare vechimea în muncă. Reţelele tarifare reprezintă un alt element al sistemului tarifar format dintr-un ansamblu de categorii de calificare şi coeficienţi tarifari ce le corespund, cu ajutorul cărora se stabileşte mărimea salariului tarifar în funcţie de calificarea muncitorilor. În general categoriile de calificare caracterizează nivelul de calificare al muncitorilor care depinde atât de gradul de complexitate al lucrărilor efectuate, cât şi de gradul lor de responsabilitate. În acelaşi timp, coeficienţii tarifari

23

Legea salarizării nr.847 din 14.02.2002, disponibil http://lex.justice.md/document_rom.php?id=7E593B1D%3AB617DDCA

119

indică de câte ori salariile tarifare pentru categoria a doua şi cele următoare ale reţelei tarifare sunt mai mari decât salariul tarifar de prima categorie. Coeficientul tarifar al primei categorii de calificare este permanent egal cu unu. Salariile tarifare reprezintă un alt element al sistemului tarifar de salarizare şi constituie principala formă a stimulării şi recompensării personalului. Salariile tarifare reprezintă mărimea absolută exprimată în bani ca rezultat al remunerării unor diverse grupe şi categorii de muncitori într-o unitate de timp (oră, zi, lună) pentru munca prestată. Salariile tarifare ale muncitorilor se stabilesc pe baza reţelei tarifare de salarizare. Mărimea salariului tarifar pentru prima categorie de calificare se determină prin negocieri colective între persoanele juridice sau fizice care angajează, pe de o parte şi salariaţii sau reprezentanţii acestora, pe de altă parte, în funcţie de posibilităţile financiare ale agenţilor economici. Salariile tarifare pentru celelalte categorii de calificare rezultă din înmulţirea salariului tarifar al primei categorii cu coeficienţii tarifari ai categoriilor respective. StnSt1Ktn

(7.1.)

în care: Stn – salariul tarifar pentru categoria n de calificare; St1 - salariul tarifar pentru prima categorie de calificare; Ktn - coeficientul tarifar pentru categoria n de calificare. Îndrumarul tarifar de calificare este o culegere de caracteristici de calificare a profesiilor sau specialităţilor şi funcţiilor, clasificate în compartimente pe unităţi de producţie şi feluri de ocupaţii, destinată pentru tarificarea lucrărilor şi conferirea categoriilor (claselor) de calificare muncitorilor şi specialiştilor; Un alt element este grilă de salarii , care reprezintă un diapazon de salarii în limitele căruia se stabilesc salariile de bază concrete pentru funcţii aparte sau grupuri funcţionale de conducători, specialişti sau funcţionari; Sistemul tarifar de salarizare a personalului de conducere, de execuţie şi de deservire generală. Salariile tarifare ale personalului de conducere, de execuţie şi de deservire generală se diferenţiază în funcţie de: complexitatea şi responsabilitatea lucrărilor efectuate, nivelul de pregătire necesar pentru realizarea sarcinilor de muncă, calitatea muncii, măiestria profesională etc. Pentru funcţiile de conducere, precum şi pentru maiştri, la diferenţierea salariilor se mai ţine seama, atât de mărimea şi complexitatea activităţii unităţii cât şi de mărimea echipei care este condusă.

120

În afară de salariul de bază, salariaţii beneficiază şi de anumite sporuri la salariu care se stabilesc prin contractele colective de muncă. Sporurile de compensare pentru munca prestată în condiţii nefavorabile se stabilesc în mărime unică pentru salariaţii de orice calificare, care muncesc în condiţii egale în unitatea respectivă. Mărimea concretă a sporurilor de compensare pentru munca prestată în condiţii nefavorabile se stabileşte în funcţie de greutate şi nocivitate, în limitele negociate de partenerii sociali şi aprobate prin convenţia colectivă la nivel naţional şi ramural, dar nu mai mică de 25% din salariul minim pe ţară pentru lucrări în condiţii grele şi nocive şi nu mai mică de 50% din salariul minim pe ţară pentru lucrări în condiţii deosebit de grele şi deosebit de nocive. De asemenea sunt prevăzute anumite sporuri pentru orele lucrate suplimentar peste programul normal de muncă, pentru munca prestată în timp de noapte, în zile de odihnă și de sărbători. Retribuirea muncii salariatului depinde de cererea şi oferta forţei de muncă pe piaţa muncii, de cantitatea, calitatea şi complexitatea muncii, de condiţiile de muncă, de calităţile profesionale ale salariatului, de rezultatele muncii lui şi/sau de rezultatele activităţii economice a unităţii24 La nivelul întreprinderilor industriale fondul de remunerare reprezintă totalitatea sumelor necesare pentru acordarea drepturilor băneşti personalului în măsura în care fiecare a contribuit sub aspect calitativ şi cantitativ, la realizarea sarcinilor întreprinderii. Pentru necesităţile interne, întreprinderile calculează : 

fondul de remunerare direct



fondul de remunerare orar



fondul de remunerare zilnic



fondul de remunerare lunar.

Fondul de remunerare direct include sumele necesare pentru remunerarea muncitorilor în funcţie de timpul efectiv lucrat şi pentru remunerarea muncitorilor în acord, în funcţie de realizările efective. Fondul de remunerare orar - cuprinde în afara elementelor fondului direct şi sporurile pentru condiţii deosebite de muncă. Fondul de remunerare zilnic - include fondul orar, precum şi sumele necesare pentru plata întreruperilor ce nu depăşesc durata schimbului, care, conform legislaţiei muncii se asimilează timpului lucrat (sarcini obşteşti etc.).

24

Cod nr.154 din 28.03.2003. Codul muncii al Republicii Moldova, art.130, disponibil http://lex.justice.md/md/326757/

121

Fondul de remunerare lunar - cuprinde fondul zilnic, la care se adaugă sumele necesare pentru plata întreruperilor de zile întregi, care sunt retribuite (concediu de odihnă ş.a). La determinarea fondului de remunerare trebuie să se asigure un echilibru dinamic între trei componente:

Figurа 7.1. Echilibru asigurat în sistemul de sаlаrizаre Sursа: T. Gаvrilă, V. Lefter, „Mаnаgementul generаl аl firmei”, Ed. а II-а, Ed. Ecоnоmică,Bucureşti, 2004

1.

Echilibrul financiar al firmei, care determină suma globală a masei salariale şi

posibilităţile sale de evoluţie; Echilibrul existent în raport cu piaţa muncii, care influenţează calea celor recrutaţi

2.

şi capacitatea de a păstra personalul calificat; 3.

Echitatea internă, care difuzează un sentiment de justiţie între diferiţi salariaţi şi

preocuparea fiecăruia de a-şi îmbunătăţi performanţele. În practica întreprinderilor industriale se aplică următoarele metode de planificare a fondului remunerării muncii. 7.2. Metode de planificare a fondului de salarizare 7.2.1. Metoda retribuţiei medii Această metodă porneşte de la retribuţia medie realizată în perioada de bază şi corectată în funcţie de modificarea categoriei medii de încadrare a lucrătorilor, a lucrărilor, de creştere planificată a retribuţiei Frp  Npp  Rep  n lp,

(7.2.)

în care: Frp - fondul de retribuire planificat pe perioadă;

122

Npp - numărul mediu de personal planificat;

Rep - retribuţia medie lunară planificată;

n lp

- numărul lunilor din perioada de plan.

7.2.2. Metoda detaliată pe categorii de personal În cazurile când în perioada de plan au loc modificări importante în ce priveşte nomenclatorul de producţie, nivelul de calificare şi încadrare a personalului, se aplică metoda detaliată de calcul pentru fiecare categorie pe personal. a). Pentru muncitorii care lucrează în acord, fondul de retribuire se determină în felul următor: n

Fvma   Qi  tfi, i 1

(7.3.)

în care: Qi - cantităţile planificate din fiecare sortiment i (i=1,...N) tfi - tariful de acord pe bucată. Sistemul de retribuire în acord are drept caracteristică plata unui salariu pe bucată, angajatul fiind plătit după numărul de bucăţi pe care le realizează în timpul unei zile de lucru. Pentru a fi eficient acest sistem este indicat în special pentru lucrările executate în serie şi el cere:  determinarea cu precizie a timpului necesar, corespunzător unui randament normal  controlul calităţii produselor realizate pentru a se evita sacrificarea calităţii pentru o cantitate mai mare. În acest sistem, salariul personalului este raportat direct la munca prestată, măsurată şi normată după reguli concrete cunoscute. Salarizarea în acord se practică în toate statele care fac obiectul prezentei lucrări, putând apărea în variante multiple: salarizarea în acord direct salarizarea în acord indirect salarizarea în acord progresiv salarizarea în acord regresiv salarizarea în acord diferenţial În cazul salarizării în funcţie de rezultatele muncii, ceea ce se ia în consideraţie este, în primul rând, randamentul salariatului – definit ca raportul între producţia efectivă şi norma de

123

producţie fixată pe baza unei experienţe îndelungate, iar salariul este calculat pe baza unui salariu pe unitatea de produs. În afară de randament, sunt avute în vedere şi alte criterii pentru stabilirea salariului cum sunt costurile de producţie - se urmăreşte realizarea unor economii de forţă de muncă, materii prime şi materiale. În multe situaţii se iau în consideraţie, atât cantitatea produselor cât şi calitatea acestora . Tabel 7.1. Avantajele şi dezavantajele salarizării în acord Avantaje Dezavantaje corectitudinea producţiei reducerea calităţii produselor fabricate motivaţie crescândă pentru sporirea producţiei necesitatea unui control suplimentar în vederea îmbunătăţirii calităţii simpla calculaţie a costurilor unitare grad ridicat al deteriorării mijloacelor de producţie lipsa unor conflicte între patronat şi sindicate nemulţumirea angajaţilor din cauza timpului pe tema mecanismului ei de aplicare prea scurt de pregătire periclitarea sănătăţii salariaţilor din cauza supraestimării propriului randament Acest fond de retribuire se concretizează prin adăugarea sporurilor necuprinse în retribuţia pe bucată (vechime neîntreruptă, condiţii deosebite de muncă, munca în schimbul de noapte), indemnizaţiile de conducere a formaţiilor, indemnizaţiile pentru concedii de odihnă. b). Acest fond de retribuire poate fi calculat de asemenea şi pe baza retribuţiei medii orare ponderate. Această metodă se aplică la întreprinderile cu o nomenclatură mare de sortimente, conform relaţiei: Fvma  Vma  Rt 

Ksp , 100

(7.4.)

în care: Vma - volumul de muncă în acord; Rt - retribuţia tarifară orară medie de încadrare a lucrărilor, exprimată în lei; Ksp - coeficientul ce ţine seama de creşterea ponderii sporurilor, indemnizaţiilor etc., care nu sunt cuprinse în retribuţia tarifară orară, % c) pentru muncitorii care lucrează în regie (sistema de salarizare pe unitate de timp). Acest sistem nu favorizarea creşterea randamentului angajaţilor. Ea este aplicabilă în cazurile:  efectuării operaţiilor în care valoarea atinsă de obiectul prelucrat este foarte mare, dorinţa de a câştiga timp fiind incomparabilă cu consecinţele unui rebut;  activităţilor periculoase;

124

 activităţilor în care îndemânarea şi grijă sunt mai importante decât timpul lucrat. Salarizarea după timpul lucrat este cea mai veche şi cea mai simplă formă de salarizare, răspândită atât în statele cu economie concurenţială consolidată, cât şi în ţările aflate în momentul de faţă pe drumul implementării, respectiv al consolidării unui astfel de mecanism. Ea s-a practicat după apariţia monedei ca mijloc de plată. În cadrul unui astfel de sistem, salariul se calculează şi se plăteşte în raport cu timpul efectiv în care s-a prestat munca. Astfel, baza de calcul luată în consideraţie poate fi ora, ziua, săptămâna sau luna. Orele lucrate peste timpul normat de lucru sau în zilele nelucrătoare, adică orele suplimentare, sunt plătite cu majorare care poate ajunge până la 100% faţă de salariul de bază. La acest tip de salarizare apar următoarele corelaţii: salariul angajaţilor pe unitatea de timp este constant, ceea ce înseamnă că mărimea remuneraţiei nu depinde de producţia realizată; creşterea productivităţii muncii operează astfel în favoarea patronului, în timp ce descreşterea acesteia îl favorizează pe salariat; în acelaşi timp însă, avându-se în vedere faptul că, în situaţia punerii în practică a unei astfel de salarizări nu se plăteşte, de obicei, producţia efectiv realizată, această modalitate de remunerare nu reprezintă pentru angajat un stimulent în vederea sporirii productivităţii muncii. Tabelul 7. 2. Avantajele şi dezavantajele salarizării în regie Critică pozitivă

Critică negativă

foarte simplă şi uşor de aplicat din punct de vedere administrativ

nu stimulează suficient angajaţii pentru creşterea producţiei şi a productivităţii muncii, salariile fiind calculate uniform pe niveluri de calificare, nu pot ţine seama de abilitate, de energie, de iniţiativă şi de productivitate reduce conflictele determinate de veniturile efective ale salariaţilor sunt, în general, dezacordurile asupra salariilor mai mici raportat la cele ale angajaţilor salarizaţi în acord încurajează colaborarea există tentaţia de încetinire a ritmului de lucru în condiţiile unei supravegheri ineficiente a activităţii desfăşurate şi, atunci când, există dorinţa de a presta ore suplimentare salarizate cu majorare permite o anumită supleţe în organizarea pretinde o supraveghere mai atentă a salariaţilor în şi executarea muncii vederea asigurării respectării disciplinei în muncă, ceea ce atrage creşterea cheltuielilor generale ale întreprinderii oferă salariaţilor mai multă siguranţă în privinţa sumei pe care o primesc deoarece ea nu variază în proporţie directă cu producţia uşurează acceptarea schimbărilor

125

datorită folosirii acestui procedeu, sporeşte calitatea produselor şi a serviciilor prestate La nivelul unei secţii se poate folosi drept model pentru culegerea şi prelucrarea datelor următorul tabel: Tabel 7.3. Tabel – model Categoria de calificare a muncitorilor 1 6 4,5 … Total

Numărul muncitorilor oameni

20 16

Retribuţia medie tarifară, lei/ore 3 7,2 8,3

Fondul efectiv de lucru, ore Pe un În total muncitor 4 5 2100 42000 2100 33600

302,4 278,88

36

7,69

2100

581,28

2

75600

Fondul de retribuire, mii lei 6

La fondul de retribuire rezultat din coloana 6 se adaugă toate formele aferente diferitelor categorii de sporuri. Prezentăm și relația de calcul cu ajutorul căreia se poate calcula Fondul de retribuire pentru muncitorii ce lucrează în regie: 𝑭𝒓𝒓 = ∑𝒏𝒊=𝟏 𝒓𝒉𝒊 ∗ 𝑭𝒑𝒑𝒊 ∗ 𝑵𝒎𝒊

(7.5.)

unde: r hi – retribuția medie tarifară pentru categoria de calificare „i”, lei/oră Fppi – fondul de lucru planificat pe un muncitor, ore Nmi – numărul de muncitori pe categoria „i”, persoane. d) pentru personalul TESA Fondul de retribuire a personalului TESA se determină şi planifică pe baza statelor de funcţiuni, prin însumarea retribuţiilor tarifare şi ponderea cu numărul de luni din perioada de plan, la care se adaugă indemnizaţiile de conducere, sporurile, premiile, precum şi sumele prevăzute pentru acordarea de gradaţii. Relația de calcul se prezintă, după cum urmează: 𝑭𝑻𝑬𝑺𝑨 = 𝑵𝑻𝑬𝑺𝑨 ∗ 𝑺𝒎𝒆𝒅/𝒍𝒖𝒏ă ∗ 𝒍 +Sup

(7.6.)

unde, 𝑁𝑇𝐸𝑆𝐴 – numărul de personal TESA, S med/lună – salariul mediu lunar, lei,

126

l – numărul de luni, Sup – suma sporurilor, îndemnizațiilor, lei Se calculează pentru trei categorii de personal:  personal TESA din secţiile de producţie, inclusiv personalul tehnic- productiv;  personalul de conducere, administrativ şi funcţionari;  personalul de pază. Concluzii 1. Salariul e considerat unul din elementele esenţiale ale contractelor de muncă alături de felul muncii şi de locul de muncă, fiind definit în mod sintetic ca „totalitatea drepturilor băneşti cuvenite pentru munca prestată”. În sens economic, salariul constituie un element important al costurilor de producţie. El se prezintă în următoarele forme fundamentale: salariul nominal sau brut (cum este denumit în practică) şi salariul net. 2. La nivelul întreprinderilor industriale fondul de remunerare reprezintă totalitatea sumelor necesare pentru acordarea drepturilor băneşti personalului în măsura în care fiecare a contribuit sub aspect calitativ şi cantitativ, la realizarea sarcinilor întreprinderii. Pentru necesităţile interne, întreprinderile calculează : fondul de remunerare direct, fondul de remunerare orar, fondul de remunerare zilnic, fondul de remunerare lunar. 3. În practica întreprinderilor se folosesc diferite metode de planificare a fondului de remunerare: metoda retribuției medii, metoda detaliată pe categorii de personal. Ultima presupune calcularea diferențiată a fondului de salarizare pentru diferite categorii de personal. Întrebări pentru autoevaluare și discuții: 1. Definiți noțiunea „salariu” și caracterizați tipurile de salariu; 2. Caracterizați elementele ce formează structura salariului. 3. Caracterizați componentele ce trebuie luate în considerare la determinarea fondului de salarizare 4. Caracterizați metoda retribuției medii de calculare a fondului de salarizare 5. Caracterizați metoda detaliată de calculare a fondului de salarizare 6. Numiți sistemele de salarizare și prezentați avantajele și dezavantajele acestora. 7. Enumerați și caracterizați tipurile de salarii 8. Enumerați și caracterizați principiile pe care trebuie să se bazeze elaborarea unui sistem de salarizare

127

Teste pentru autoevaluare Bifați răspunsul corect: 1. Fondul de remunerare direct include fondul de remunerare lunar. Adevărat

Fals

2. Sistemul de salarizare în regie este aplicabil în cazul activităţilor periculoase desfăşurate de muncitori. Adevărat

Fals

3. Fondul de retribuire a personalului tehnic, economic, de altă specialitate, administrativ (TESA) se determină şi planifică pe baza statelor de funcţiuni. Adevărat

Fals

4. Condiţiile deosebite de muncă nu se includ în sporurilor necuprinse în retribuţia pe bucată. Adevărat

Fals

5. Metoda retribuției medii de calcul a fondului de salarizare este recomandată a fi utilizată în cazurile când în perioada de plan au loc modificări importante în ce priveşte nomenclatorul de producţie, nivelul de calificare şi încadrare a personalului, se aplică metoda detaliată de calcul pentru fiecare categorie pe personal Adevărat

Fals

Alegeți răspunsul corect și justificați: 1. Care din elementele de mai jos nu se includ în fondul de remunerare orar: a) sumele necesare pentru remunerarea muncitorilor în funcţie de timpul efectiv lucrat b) remunerarea muncitorilor în acord, în funcţie de realizările efective c) sporurile pentru condiţii deosebite de muncă. d) sumele necesare pentru plata întreruperilor ce nu depăşesc durata schimbului, care, conform legislaţiei muncii se asimilează timpului lucrat 2.Pentru muncitorii care lucrează în acord, fondul de salarizare se calculează luând în considerare: a) cantităţile planificate din fiecare sortiment tariful de acord pe bucată b) numărul de muncitori ce sunt remunerați în acord c) tariful de acord pe bucată

128

Bibliografia recomandată: 1. Bîrcă Alic, Managementul resurselor umane, Chişinău, Editura ASEM, 2005 2. Codul muncii, Publicat: 29.07.2003 în Monitorul Oficial Nr. 159-162 cu modificările ulterioare; 3. Cotelnic A. Sisteme de planificare în afaceri, Chișinău, 2009 4. Dodu M., Raboca H., Tripon C., Managementul resurselor umane, Suport de curs, Cluj Napoca, 5. Gаvrilă T., V. Lefter, „Mаnаgementul generаl аl firmei”, Ed. а II-а, Ed. Ecоnоmică, Bucureşti, 2004 6. Legea salarizării, nr.847-XV din 14 februarie 2002 cu modificările ulterioare;

Capitolul VIII. PLANIFICAREA ACTIITĂȚII DE APROVIZIONARE TEHNICO– MATERIALĂ A ÎNTREPRINDERII În urma parcurgerii acestei teme de studiu , studenții vor fi capabili să:

-

definească noțiunea „aprovizionare tehnico-materială”; diferențieze activitățile de aprovizionare, achiziții, alimentare; identifice obiectivele activității de aprovizionare; cunoască sistemele de organizare a activității de aprovizionare și să identifice activitățile specifice; aplice metodele de calcul a normelor de consum; elaboreze programe de aprovizionare; aplice metodele de calcul a necesarului de resurse materiale.

8.1. Aprovizionarea tehnico–materială: noţiuni, sarcini. Activitatea oricărei întreprinderi necesită felurite resurse materiale, energetice, de echipamente tehnice. De aceea desfăşurarea procesului de producţie într-o unitate economică presupune organizarea activităţii de aprovizionare cu tot felul de materii prime şi materiale.

129

Aprovizionarea reprezintă o activitate complexă prin care se asigură elementele materiale și tehnice necesare producției în volumul și structura care permite realizarea obiectivelor întreprinderii, în condițiile unor costuri reduse și ale unui profit cât mai mare25. În literatura de specialitate şi în practica economică sunt utilizaţi termeni similari ca achiziţionare, aprovizionare, alimentare. Fiecare din aceşti termeni însă au o semnificaţie diferită. Astfel „achiziţionarea” reprezintă o acţiune de angajament financiar, de cumpărare a unor resurse materiale sau produse, fiind o tranzacţie monetară efectivă. În raport cu achiziţionarea, aprovizionarea are un conţinut mai larg: achiziţionarea este doar un moment al procesului complex de aprovizionare cu materiale şi echipamente tehnice. Achiziţionarea este precedată de acţiunile de identificare a nevoilor, de stabilirea dimensiunii acestora şi a momentelor de satisfacere şi este urmată de negocierea condiţiilor de furnizare. Alimentarea reprezintă acţiunea de finalizare a procesului de aprovizionare, şi se desfăşoară în interiorul firmei, prin deplasarea materiilor prime din depozite la punctele de prelucrare-consum. Dacă ar fi se diferenţiem activităţile de aprovizionare şi achiziţii, le-am prezenta, conform tabelului de mai jos: Tabelul 8.1. Activitatea de aprovizionare vsv de activitatea de achiziţionare Aprovizionare Achiziţii Identificarea resurselor materiale, prognozarea Asigurarea părţii contractuale: încheierea necesarului de resurse materiale contractelor Asigurarea alimentării întreprinderii cu resurse Componenta financiară materiale necesare în cantităţile şi de calitatea necesară şi la timpul potrivit Asigurarea legăturilor operative cu furnizorii Alegerea furnizorilor Gestiunea stocurilor Gestionarea fluxului de bunuri economice se bazează pe urmărirea şi evidenţierea relaţiilor dintre piaţa furnizorilor şi piaţa beneficiarilor. În timp, aprovizionarea a evoluat de la o activitate apreciată ca având un rol pasiv, subordonată subsistemului producţie, la una de adevărată responsabilitate pentru viaţa ciclică a oricărei întreprinderi. Prin procesul de aprovizionare firma urmăreşte câteva obiective strâns legate de eficienţa întregii ei activităţi.

25

Nicolescu O.(coordonator) Dicționar de management, Ed.Prouniversitaria, București, 2011, pag.60

130

Principalul obiectiv al activităţilor de aprovizionare se concretizează în asigurarea completă şi complexă a firmei cu resurse materiale şi echipamente tehnice corespunzătoare calitativ, la locul şi termenele solicitate cu un cost minim. Se evidenţiază şi următoarele obiective: obiectivul de preţ - se concretizează în achiziţionarea la cel mai mic preţ a unor bunuri de aceeaşi calitate sau a unor servicii comparabile calitativ. Realizarea acestui obiectiv depinde de capacitatea de negociere pe care o are firma, de activitatea şi competenţa cumpărătorului, de nivelul şi calitatea informaţiei culese. Obiectivul de cost se referă la cheltuielile pe care le antrenează procesul de aprovizionare: costul manipulării transportării, costul expedierii sau comunicării comenzilor, costul stocării, costul asigurării pe durata transportului, costul recepţiei. Decizia referitoare la nivelul acestor costuri vizează minimizarea lor. Obiectivul de calitate. Calitatea materiilor prime şi a materiilor necesare pentru derularea procesului de producţie se află în dependenţă directă cu calităţile produselor finite. O calitate inferioară a materiilor prime determină o calitate inferioară şi a produselor finite. O calitate exagerată poate genera costuri inutile, iar o calitate scăzută, atrage riscul unor prejudicii asupra imaginii firmei. Obiectivul de securitate presupune o corelare cantitativă. În acest sens prin cantitatea aprovizionată se anticipează eventualele perturbări care ar putea interveni atât la nivelul furnizorilor, cât şi în cadrul firmei producătoare. Importanţa acestui obiectiv sporeşte în situaţii de instabilitate economică, financiară sau politică. Pentru realizarea acestor obiective se iniţiază şi se desfăşoară mai multe activităţi specifice, printre care: -

identificarea şi stabilirea volumului şi structurii materiale şi energetice necesare

desfăşurării la parametrii planificaţi a activităţii unităţii economice; -

fundamentarea tehnico-economică a planului strategic şi a programelor de

aprovizionare materială a firmei; -

dimensionarea consumurilor materiale;

-

dimensionarea stocurilor de materiale;

-

alegerea furnizorilor a căror ofertă prezintă cele mai avantajoase condiţii economice

şi asigură garanţii în livrările viitoare pe termen lung sau scurt; -

urmărirea operativă a derulării contractelor de asigurare materială, întocmirea

fişelor pe furnizori; -

urmărirea şi controlul utilizării resurselor materiale pe destinaţiile de consum;

131

Derularea normală a procesului de aprovizionare necesită organizarea în cadrul structurii de conducere a unităţii economice a unui compartiment de specialitate sub formă de departament, servicii, birouri în funcţie de volumul şi profilul de activitate, forma de organizare şi mărimea firmei. 8.2. Organizarea compartimentului aprovizionării Desfăşurarea normală a proceselor de aprovizionare impune organizarea în cadrul sistemului de conducere dintr-o întreprindere, a unor compartimente de specialitate. În funcţie de mărimea întreprinderii, de volumul de activitate, de profilul şi tipul de structură organizatorică, compartimentele de aprovizionare se pot organiza sub formă de divizii, departamente, servicii şi birouri. Experienţa practică şi teoria economică ne oferă mai multe sisteme de organizare a aprovizionării în cadrul firmei. Cele mai răspândite sunt: Sistemul funcţional. Conform acestui sistem toate activităţile sunt grupate pe următoarele sectoare. a)

sectorul de programare. Se ocupă de întocmirea propriu-zisă a programului de

aprovizionare, de stabilire a graficelor de alimentare a secţiilor, locurilor de muncă cu resurse materiale şi organizează evidenţa aprovizionării. b)

sectorul de materiale. Are ca scop activitatea operativă de aprovizionare propriu-

zisă a secţiilor - locurilor de muncă ţinând cont de graficele date, de sectorul de programare şi se organizează în funcţie de nomenclatură de organizare. c)

sectorul depozite asigură primirea - recepţia loturilor de materiale sosite în firma

beneficiară, depozitarea şi păstrarea integrităţii proprietăţilor resurselor în funcţie de natura şi condiţiile specifice de păstrare, evidenţa şi securitatea lor, pregătirea şi eliberarea în consum sau pe destinaţiile de utilizare a acestora. Între toate sectoarele compartimentului de aprovizionare există relaţii de colaborare. Conducerea şi controlul, în ansamblu, se asigură la nivelul şefului de compartiment. Schematic sistemul funcţional de aprovizionare se prezintă în figura 8.1.

132

Sistemul funcțional de aprovizionare tehnico-materială

Sector de programe

Sector materiale

Sector depozite

Figura 8.1. Sistemul funcţional de organizare a ATM 3) Sistemul de organizare pe grupe de materiale. În cadrul acestui sistem se constituie sectoare de aprovizionare-depozitare, fiecare răspunzând de asigurarea structurii materiale pentru care se formează de la fundamentarea necesităţilor, contractarea resurselor şi până la aducerea, gestionarea şi controlul utilizării acestora, precum şi asigurarea depozitării materialelor. Schematic acest sistem se prezintă în figura 8.2.

Sistemul de aprovizionare pe grupe de materiale

Sector aprovizionare –depozitare

Sector aprovizionare –depozitare

Sector aprovizionare –depozitare

materiale chimice

materiale textile

materiale neferoase

Figura 8.2. Sistemul de organizare a ATM pe grupe de materiale Drept avantaj al acestui sistem poate fi menţionată simplificarea şi specializarea activităţii lucrătorilor, ca urmare a numărului redus de materiale şi implicit de furnizori pe o grupă. Ca dezavantaj se prezintă faptul că în cazul unui număr mai mare de subdiviziuni consumatoare pot apare condiţii care să conducă la necorelarea aprovizionării cu producţia, la complicarea procesului de urmărire-control a modului de utilizare a resurselor materiale în consum.

133

3) Sistemul de organizare în funcţie de destinaţie de consum. În acest caz, se constituie sectoare de aprovizionare-depozitare, în funcţie de beneficiarul materialelor, adică de secţiile consumatoare. Schematic organizarea compartimentului de aprovizionare tehnico-materială conform sistemului de organizare, în funcţia de destinaţie de consum se prezintă în fig. 8.3.

Sistemul de aprovizionare în funcție de destinația de consum

Sector aprovizionare – depozitare materiale pentru secția A

Sector aprovizionare – depozitare materiale pentru secția B

Sector aprovizionare – depozitare materiale pentru secția C

Figura 8.3. Sistemul de organizare a ATM în funcţie de destinaţia de consum Avantajul acestui sistem se prezintă în asigurarea cunoaşterii detaliate la nivelul fiecărei grupe, a necesităţilor de resurse materiale specifice secţiei pe care o alimentează, creează condiţii pentru un control permanent şi eficient a destinaţiei de consum a materialelor. Dezavantajul constă în aceea, că deseori, nomenclatura materialelor pentru o secţie este foarte largă şi numărul de furnizori de asemenea este mare, din care cauză creşte gradul de complexitate în coordonarea, desfăşurarea operativă şi urmărirea eficientă a procesului de aprovizionare la nivelul grupei constituite. 4) Sistemul mixt de organizare a aprovizionării tehnico-materiale presupune ca pentru unele resurse materiale, în special pentru materialele auxiliare, să se constituie sectoare speciale de aprovizionare-depozitare conform grupelor respective de materiale, iar la alte materiale, mai ales la cele de bază, să se organizeze sectoare care să se ocupe cu aprovizionarea şi depozitarea pentru fiecare secţie în parte. Schematic organizarea acestui sistem este prezentată în fig. 8.4.

134

organizarea aprovizionării tehnico-materiale după sistemul mixt

sector aprovizionare depozitare materiale auxiliare

sector aprovizionare depozitare pentru secţia A

sectorul aprovizionare depozitare pentru B

Figura 8.4. Sistemul mixt de organizare a ATM Sistemul asigură îmbinarea avantajelor variantelor menţionate şi eliminarea în mare măsură a dezavantajelor care le sunt specifice. În literatura de specialitate se prezintă şi alte forme de organizare a compartimentului de aprovizionare materială practicată la nivelul marilor unităţi (corporaţii, trusturi etc.). Un exemplu de acest fel este prezentat în fig. 8.5. Fiecare ramură reprezintă un departament. În cadrul celor patru departamente, activităţile care compun procesul de aprovizionare se prezintă astfel. Conducătorul compartimentului de aprovizionare materială

Planificare control

procurare

recepţie

Prognoze, strategii

Studiul pieţei alegere furnizori

Primire-recepţie

trafic

Programe, aprovizionare

Negociere, convenţii, contracte

depozitare

Manipulare materiale

Evidenţe, situaţii statistice

Aprovizionare operativă

Gospodărire containere

expediere

rapoarte

transport

Magazii - gestiuni

Figura 8.5. Fiecare din departamentele prezentate îşi are domeniul său de activitate şi îndeplinirea anumitor sarcini.

135

Astfel departamentul de planificare control elaborează programe referitoare la necesarul de materiale, asigură dimensionarea stocurilor, stabileşte cantităţile necesare de comandat ş.a. Procurare - asigură selectarea furnizorilor, participarea la negocieri, încheierea contractelor ş.a. Recepţie şi depozitare - asigură primirea, recepţia loturilor de materiale de la furnizori, depozitarea şi păstrarea resurselor, eliberarea acestora pe destinaţii de consum. Transport - asigură mijloacele de transport adecvate, deplasarea materialelor în interiorul şi exteriorul unităţilor economice etc. 8.3. Normele de consum –definiții, metode de calculare Prin planul de aprovizionare se conturează politica globală în asigurarea bazei materiale și cu echipamente tehnice necesare unei unități economice pentru o anumită perioadă de timp, de regulă un an; orizontul de timp poate fi și mai mare, caz în care, datele de evaluare a strategiei în aprovizionarea materială au, de aceasta dată, un caracter de previziune, de evoluție probabilă. Conținutul final al planului de aprovizionare trebuie sa evidențieze o situație reală, judicios dimensionată în ceea ce privește volumul necesarului de consum, care se va corela ulterior cu strategia generala conturata de conducerea asigurării materiale în raport cu tendințele și mutațiile ce se înregistrează pe piața internă și internațională de materii prime. Ca urmare, strategia in aprovizionare se va afla continuu sub influenta modificărilor de ordin tehnic, tehnologic și organizatoric care au loc în unitățile economice, a celor legate de volumul și structura activităților specifice acestora, a rezultatelor cercetării științifice care contribuie la îmbunătățirea structurii materiale necesare, la extinderea folosirii de înlocuitori, a materialelor refolosibile, la reducerea consumurilor specifice de resurse materiale și energetice și, nu în ultimul rând, a mutațiilor de pe piața de furnizare. Toate aceste elemente prezentate mai sus evidențiază faptul că, prin strategia în aprovizionare, se urmărește ca permanent să se asigure o „strictă” corelare între necesitățile de consum ale unităților economice cu potențialul, pe structura, de resurse materiale care poate fi asigurat; aceasta în scopul îndeplinirii „obiectivelor”

de ansamblu ale activității unităților

economice. În activitatea de elaborare a planului de aprovizionare tehnico-materială se evidenţiază două etape: 1. etapa de pregătire a întocmirii programului de aprovizionare; 2. etapa de elaborare propriu-zisă a planului; 136

În cadrul primei etape se culeg şi se prelucrează toate datele necesare pentru întocmirea planului, se precizează nomenclatura de materiale şi se definitivează normele de consum de materii prime şi materiale pentru toate produsele prevăzute în plan. Pentru fiecare categorie de resursă materială urmează a se determina norma de consum. Norma de consum reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit material prevăzută pentru consum în scopul obţinerii unei unităţi de produs sau executării unei unităţi de lucrări, în anumite condiţii tehnico-organizatorice specifice unităţii economice.26 Normele de consum reprezintă un indicator de fundamentare a planului şi a programelor de aprovizionare materială; pe baza lor se asigură folosirea raţională a resurselor materiale şi energetice. Pentru procesul de producţie, normele de consum de materiale au o importanţă deosebită, reprezentând una dintre componentele obligatorii ale fabricaţiei. Din acest motiv pentru calcularea lor se impune o rigoare deosebită.27 Sunt cunoscute trei metode mai importante de stabilire a normelor de consum de materiale: 1.Metoda analitică - permite elaborarea unor norme fundamentate ştiinţific, bazându-se pe calcule privind fiecare element component al consumului, cu luarea în consideraţie a condiţiilor în care au loc aceste consumuri. La baza elaborării normelor prin această metodă se află o serie de metodologii aprobate şi o serie de indicatori normativi. Această metodă presupune calcularea normei de consum în baza calculării fiecărui element al acesteia în parte. Norma de consum de aprovizionare se formează din 3 elemente:  consumul net sau util (Cu), care reprezintă cantitatea de materiale ce poate fi regăsită în produsul finit sau a participat efectiv la realizarea lui  pierderile tehnologice (Pt) sunt partea de material ce se pierde în mod firesc ca urmare a desfăşurării procesului tehnologic  pierderile netehnologice (Pnt) sunt cele provocate de cauze tehnico-organizatorice Deci, Nc= Cu+Pt+Pnt

(8.1.)

În normarea consumurilor de materiale se determină următorii indicatori: 1. coeficientul de utilizare a materialelor (Ku) caracterizează proporţia în care materialul consumat se regăseşte în produsul finit.

26

Bărbulescu C., Economia şi gestiunea întreprinderii, B,1995

27

Crișan S. Managementul aprovizionării. Sibiu, 2013, pag.17

137

Ku 

Cu Nc

(8.2.)

2. coeficientul de consum de materiale (Kc) indică cu cât se consumă mai mult material faţă de consumul util al produsului.

Kc 

Nc Cu

(8.3.)

3. coeficientul de croire a materialului (Kcr) arată măsura în care cantitatea din materialul croit se regăseşte în produs şi se determină luând în consideraţie suprafaţa utilizată efectiv (Sn) şi suprafaţa materialului de croit (Sm), în cazul materialului cu grosime uniformă sau volumele respective, în cazul unor grosimi diferite ale materialului:

Kcr 

Su Vu  , Sm Vm

(8.4.)

în care: Vu - volumul materialului util. Vm - volumul materialului de croit. Pentru determinarea mărimii normelor de consum de materiale se pot folosi o serie de metode, dintre care cele mai utilizate sunt: 2. Metoda experimentală se utilizează atunci când lipsesc normativele necesitate de folosirea metodei analitice de calcul. În acest caz se recurge la cuantificarea consumului util şi a pierderilor fie în laborator prin intermediul experienţelor care trebuie finalizate prin încercări şi prin probe, fie direct în producţie. În această ultimă situaţie, în mod practic, experienţele de laborator sunt transferate direct în condiţiile normale ale procesului de producţie. Normele de consum stabilite prin metoda experimentală se pot aprecia ca fiind corecte doar dacă în laborator sunt asigurate condiţii cât mai apropiate de cele reale din producţie; 3.Metoda statistică se bazează pe datele statistice existente referitoare la consumuri asemănătoare efectiv realizate în perioadele precedente. La aceste date se aplică un coeficient de corecţie, obţinându-se o normă tehnică de consum care însă nu are o adevărată justificare economică. Aceasta pentru că metoda statistică de calcul a normei tehnice de consum nu permite identificarea şi explicarea cauzelor care au determinat atât pierderile tehnologice, cât şi cele netehnologice. 8.4. Elaborarea programului de aprovizionare tehnico-materială Programul de aprovizionare tehnico-materială cuprinde două părţi: 1) necesarul de resurse materiale. 2) sursele de acoperire a necesarului de resurse materiale.

138

Conţinutul şi structura planului de aprovizionare materială a unităţii economice se prezintă în tabelul 8.2. Tabelul 8.2. Conţinutul şi structura planului de ATM Sursele pentru acoperirea necesităţilor de consum (pe surse de provenienţă) resurse 1. Surse interne (proprii) ale unităţii 1. Necesar pentru realizarea planului şi economice: a) Stocul preliminar de resurse programelor de producţie, desfăşurarea activităţii materiale pentru începutul perioadei de de ansamblu a unităţii economice - N pe gestiune - Spî, b) Alte resurse Ari. 2. Necesar pentru formarea stocului de resurse 2. Surse din afara unităţii economice materiale la sfârşitul perioadei de gestiune Ssf 3. Necesar total de resurse materiale pentru 3. Necesar de aprovizionat cu resurse realizarea planului de producţie specifică al materiale de pe piaţa internă şi unităţii economice (rd1+rd2), a activităţii internaţională de materii prime şi produse generale a acesteia - Ntpe Na (A) Total necesităţi de resurse materiale şi energetice Total resurse materiale şi energetice de pentru desfăşurarea activităţii de ansamblu a acoperire a necesităţilor de consum ale unităţii economice (N+pl) unităţii economice (Spî+Ari+Na) Necesităţile de resurse materiale pentru consum

Pentru ca activitatea generală a firmei să se desfăşoare în bune condiţii este necesară asigurarea unui echilibru perfect şi stabil între necesităţi şi resurse pe întreaga perioadă de gestiune. Orice abatere de la această egalitate determină, fie imobilizări de resurse materiale sub forma stocurilor peste limitele normale prestabilite, fie apariţia la un moment dat a lipsei de materiale. Necesarul de resurse materiale destinate realizării activităţii de bază poate fi determinat prin diverse metode. Metodologia concretă de calcul este influenţată de specificul ramurii, subramurii, grupelor de produse, precum şi de natura resurselor materiale, de sursa de provenienţă etc. Metodele cele mai aplicabile sunt: 1. Metoda de calcul direct, care presupune determinarea necesarului propriu-zis, cu ajutorul următoarei relaţii. n

N   Qi  Net ,

(8.5.)

i 1

în care: N - necesarul dintr-un anumit timp de materiale Qi - cantitatea de produse programată din produsul de tip "i"

139

Net - norma de consum specific de aprovizionare la materialul ce se consumă dintr-un produs de tip "i" i=1…n - reprezintă tipuri de produse ce folosesc materialul respectiv. Această metodă duce la determinarea mărimii reale pentru indicatorul calculat. 2. Metoda calculului prin analogie.

Această metodă se foloseşte pentru stabilirea

necesarului de materiale pentru „produsele noi”, care nu au mai fost fabricate, dar urmează sa fie trecute în producţia de serie, iar normele de consum specific din documentaţie nu sunt încă definitivate. Calculul pornește de la consumurile specifice din documentația produselor asemănătoare, fabricate anterior sau aflate în paralel în fabricație curentă (Nca) și volumul estimat al producției pentru produsul nou (Q); rezultatul se corectează cu un coeficient (k) care exprimă raportul (de greutate, mărime, complexitate etc.) dintre principalele caracteristici ale produselor noi și ale celor analoage. N=Q  Nca  K,

(8.6.)

în care Q - reprezintă volumul de producţie programat dintr-un anumit tip de produs K - coeficientul de corecţie ce reflectă deosebirile existente între cele două tipuri de produse Nca - norma de consum de aprovizionare pentru materialul respectiv la produsul analog. Cu ajutorul acestei metode se estimează necesarul de materiale într-o primă etapă; ulterior, până la trecerea efectivă în fabricația de serie, trebuie să se elaboreze și definitiveze normele de consum specifice proprii pentru fiecare tip, sortiment sau variantă constructivă de produs nou asimilat, pe baza documentaţiei tehnico-economice aferente. Metoda de calcul pe bază de analogie conduce la determinarea unor necesitați de materiale mai mari sau mai mici decât cele reale, în funcție de relativitatea gradului de exprimare a diferențelor între produse de către coeficientul de corecție.

Din

această

cauză,

metoda

respectivă

se

aplică

foarte rar, în determinări globale ale necesarului de materiale sau în calculele de dinamică, de tendință, pentru aprecierea pe o perioada mai lungă a evoluției consumului de materiale. 3. Metoda de calcul pe baza sortimentului tip. Este utilizată în cazurile în care în programa de producţie este prevăzut un număr mare de sortiment din acelaşi produs. Este folosită această metodă în unităţile din industria textilă, a confecţiilor, din industria alimentară, care înregistrează variaţii mari de structură a producţiei pentru fiecare produs, ca urmare a influenţelor determinate de modă, de anotimp, comenzi neprevăzute. Se determină mai întâi sortimentul tip, adică acel sortiment, a cărui normă de consum este cea mai apropiată de norma de consum medie ponderată, calculată pentru întreaga gamă de sortimente. Necesarul propriu-zis de material se determină astfel. 140

b

N   Qi  Ncst ,

(8.7.)

i 1

în care: Qi - reprezintă volumul de producţie din sortimentul de tipul i (i=1, sortimente) Ncst - norma de consum la sortimentul tip 4. Metoda coeficienţilor dinamici. Are un pronunţat caracter statistic şi presupune extrapolarea datelor privind consumul de materiale din perioada de bază şi pentru anul următor, folosind relaţia:

N  Cr  K 

100  pr , 100

(8.8.)

în care: Cr - consumul total efectiv de materiale înregistrat în perioada de bază K - coeficientul care exprimă modificarea volumului de producţie în perioada următoare (Qpl) faţă de cea de bază (Qro). Coeficientul K se calculează cu ajutorul relaţiei:

K

Qpl Qro

(8.9.)

pr - procentul estimat de reducerea consumului de materiale pe fiecare tip de produs ca urmare a măsurilor tehnice, tehnologice şi organizatorice prevăzute pentru aplicare în perioada următoare. Această metodă poate fi utilizată numai cu condiţia respectării următoarelor cerinţe: 1) menţinerea în perioada următoare a unei structuri constante a producţiei în raport cu cea fabricată în anul de bază. 2) creşterea în ritm şi proporţii relativ egale a fiecărui tip de produs din nomenclatorul de fabricaţie a unităţii economice. 3) determinarea procentului reducerii în etapa următoare a consumului pentru fiecare material şi produs pe baza analizei dinamicii consumurilor efective înregistrate pe anii anteriori, a influenţei generate de noile condiţii de producţie prevăzute pentru asigurare în perioada respectivă. Drept instrument de fundamentare a utilizării resurselor materiale de control şi urmărire a gospodăririi raţionale a materiilor prime şi materialelor constituie "bilanţurile materiale". Ele cuprind cantităţile de materii prime şi materiale care se prevăd a fi introduse în procesele de producţii, pe cele care se regăsesc în produsele finite, precum şi cantităţile, pe structură, a resurselor materiale refolosibile şi a eventualelor pierderi.

141

Concluzii: 1. Aprovizionarea reprezintă o activitate complexă prin care se asigură elementele materiale și tehnice necesare producției în volumul și structura care permite realizarea obiectivelor întreprinderii, în condițiile unor costuri reduse și ale unui profit cât mai mare. 2. Prin procesul de aprovizionare firma urmăreşte câteva obiective strâns legate de eficienţa întregii ei activităţi. Principalul obiectiv al activităţilor de aprovizionare se concretizează în asigurarea completă şi complexă a firmei cu resurse materiale şi echipamente tehnice corespunzătoare calitativ, la locul şi termenele solicitate cu un cost minim. Alte obiective sunt: obiectivul de preț, obiectivul de cost, obiectivul de calitate, obiectivul de securitate. 3. Desfăşurarea normală a proceselor de aprovizionare impune organizarea în cadrul sistemului de conducere dintr-o întreprindere, a unor compartimente de specialitate. Experienţa practică şi teoria economică ne oferă mai multe sisteme de organizare a aprovizionării în cadrul firmei. Cele mai răspândite sunt: sistemul funcțional, sistemul de organizare pe grupe de materiale, sistemul de organizare în funcție de destinația de consum, sistemul mixt. 4. Norma de consum reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit material prevăzută pentru consum în scopul obţinerii unei unităţi de produs sau executării unei unităţi de lucrări, în anumite condiţii tehnico-organizatorice specifice unităţii economice. Sunt cunoscute trei metode mai importante de stabilire a normelor de consum de materiale: metoda analitică, metoda experimentală, metoda statistică. 5. Programul de aprovizionare tehnico-materială cuprinde două părţi: necesarul de resurse materiale, sursele de acoperire a necesarului de resurse materiale. 6. Necesarul de resurse materiale destinate realizării activităţii de bază poate fi determinat prin diverse metode: metoda calcului direct, metoda calcului prin analogie, pe baza sortimentului tip, metoda coeficienților dinamici. Metodologia concretă de calcul este influenţată de specificul ramurii, subramurii, grupelor de produse, precum şi de natura resurselor materiale, de sursa de provenienţă etc. Întrebări pentru autoevaluare și discuții: - Ce reprezintă activitatea de aprovizionare? -

Identificați diferențele între activitățile de aprovizionare, achiziționare și alimentare;

-

Enumerați obiectivele aprovizionării.

-

Care sisteme de organizare a activității de aprovizionare cunoașteți? Când pot fi aplicate acestea?

142

-

Ce reprezintă norma de consum și care este structura acesteia?

-

Caracterizați metodele de calcul a normei de consum.

-

Ce reprezintă și cum se elaborează planul de aprovizionare tehnico-materială;

-

Enumerați și caracterizați metodele de calcul a necesarului de resurse materiale;

Teste pentru autoevaluare Bifați răspunsurile corecte: 1. În activitatea de aprovizionare se utilizează mai mulți termeni, care sunt sinonime, ca „aprovizionare”, „achiziții”, „alimentare”. Adevărat

Fals

2.Obiectivul principal al activității de aprovizionare se reduce la asigurarea întreprinderii cu resurse necesare la cel mai bun preț. Adevărat

Fals

3.Obiectivul de cost se referă la cheltuielile pe care le antrenează procesul de aprovizionare. Adevărat 4.

Fals

Conform sistemului funcțional de organizare a activității de aprovizionare toate activitățile sunt grupate în 3 sectoare: de programare, materiale, depozite. Adevărat 5.

Fals

Sectorul de programare este parte componentă a sistemului de organizare a aprovizionării pe grupe de materiale. Adevărat

6.

Fals

Sectorul de materiale în cadrul sistemului funcţional de organizare a aprovizionării se ocupă de stabilirea graficelor de alimentare a secţiilor. Adevărat

7.

Fals

Sistemul mixt asigură îmbinarea avantajelor sistemelor de organizare a aprovizionării pe destinaţie de consum şi funcţional, precum şi elimină dezavantajele lor. Adevărat

8.

Fals

Metoda analitică de determinare a normelor de consum se bazează pe datele statistice existente referitoare la consumuri asemănătoare efectiv realizate în perioadele precedente. Adevărat

Fals

9. Coeficientul de utilizare a materialelor se determină ca raport dintre consumul util şi norma de consum.

143

Adevărat

Fals

10. Metoda statistică de determinare a normei de consum permite elaborarea unor norme fundamentate ştiinţific, bazându-se pe calcule privind fiecare element component al consumului, cu luarea în consideraţie a condiţiilor în care au loc aceste consumuri. Adevărat

Fals

10. Metoda calculului prin analogie a necesarului de aprovizionat presupune extrapolarea datelor privind consumul de materiale din perioada de bază şi pentru anul următor. Adevărat

Fals

11. Metoda de calcul pe baza sortimentului tip este o metodă de determinare a necesarului de aprovizionat. Adevărat

Fals

Alegeți răspunsul corect și justificați: 1. Nu sunt componente ale sistemului funcţional de organizare a aprovizionării: a) sectorul de programare; b) sectorul coordonare; c) sectorul informaţii; d) sectorul depozite; e) sectorul de materiale. 2. Care din cele enumerate sunt metode de determinare a normelor de consum: a) metoda directă; b) metoda analitică; c) metoda probabilistică; d) metoda experimentală; e) metoda statistică. 3. Care din cele enumerate nu sunt elemente a normelor de consum: a) pierderi tehnice; b) consumul util; c) pierderi netehnologice; d) pierderi tehnologice; e) consumul brut. 4. Care din cele enumerate mai jos nu fac parte din metode de determinare a necesarului de resurse materiale: 144

a) calculului direct; b) prin analogie; c) sortimentului-tip; d) analitică; e) indicilor dinamici. 5. Metoda de calcul prin analogie a necesarului de resurse materiale presupune luarea în considerare a următoarelor elemente: a) consumul total efectiv de materiale înregistrat în perioada de bază b) volumul de producţie planificat dintr-un anumit tip de produs c) coeficientul de corecţie ce reflectă deosebirile existente între cele două tipuri de produse d) norma de consum de aprovizionare pentru materialul respectiv la produsul analog. Bibliografia recomandată: 1. Băşanu Gh., M.Pricop. Managementul aprovizionării şi desfacerii, Editura Economica, Bucureşti, Ediția a IV, 2012 2. Cotelnic A. Sisteme de planificare în afaceri, Chişinău, Editura ASEM, 2009 3. Crișan S. Managementul aprovizionării. Sibiu, 2013 4. Hinescu A., Bele I., Todoran R.M., Dragolea L., Managementul aprovizionarii, Editura Risoprint, Cluj - Napoca, 2008

145

CAPITOLUL IX. GESTIUNEA ECONOMICĂ A STOCURILOR DE RESURSE MATERIALE În urma parcurgerii acestei teme de studiu, studenții vor fi capabili să:

-

definească noțiunea „stoc de resurse materiale”; diferențieze metodele și modelele de calcul a stocurilor; utilizeze metodele de gestiune a dinamicii stocurilor;

9.1. Noţiuni. Tipologia stocurilor de materiale pentru producţie Stocurile reprezintă cantităţile de resurse materiale care se acumulează în depozitele unităţilor economice într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, cu un anumit scop. Mărimea stocurilor depinde de natura şi caracteristicile materialelor şi a produselor, de condiţiile şi modalităţile de furnizare şi asigurare-transport. Motivaţiile stocării constau în asigurarea alimentării continue a subunităţilor de consum în vederea desfăşurării normale a activităţii de producere şi a realizării obiectivelor ce şi le-au propus. În vederea realizării unei aprecieri cât mai corecte a activităţilor privind aprovizionarea cu materii prime, materiale, utilaje etc. a întreprinderilor, pentru cunoaşterea rolului, dar şi a limitelor operaţiilor de stocare este neapărat necesară a abordare tipologică a stocurilor care se constituie la nivelul întreprinderii. Tipologia reprezintă cel mai important şi concludent instrument de cunoaştere şi înţelegere a unei realităţi, întrucât identifică, stabileşte şi caracterizează legăturile dintre diversele elemente ale unei colectivităţi studiate, accentuând asupra evidenţierii „unui complex de caracteristici şi proprietăţi” ale acesteia. În final, tipologia procedează la gruparea şi ierarhizarea acelor elemente din acea colectivitate. În funcţie de scopul cercetării, tipologia mai presupune o diminuare şi egalizare a însuşirilor semnificative şi ignorarea unor caracteristici semnificative astfel încât să se ajungă la grupe tipologice diferite şi semnificative iar eterogenitatea să fie cât mi mare.28 Fiecare grupare are de jucat un anumit rol în organizarea şi analiza activităţii de producere.

28

Crișan S. Managementul aprovizionării, Sibiu, 2013, pag. 38

146

1. În funcţie de abordarea lor temporală stocurile se clasifică în a) stocuri iniţiale b) stocuri finale Aceste două categorii menţionate indică nivelul pe care-l are stocul la începutul şi sfârşitul unui interval de timp (zi, săptămână, lună, trimestru, semestru, an). Compararea dimensiunii cantitative şi/sau valorice (în preţuri comparabile) a celor două categorii de stocuri permite să apreciem că în intervalul analizat: a) producerea şi aprovizionarea au fost egale, adică stocul iniţial este egal cu cel final b) a avut loc o mobilizare a stocurilor, o acoperire a procesului de producţie prin apelarea la stocuri, dacă stocul final este mai mic decât cel iniţial c) cantitatea aprovizionării a depăşit nivelul producerii, dacă stocul final are o dimensiune superioară celei a stocului iniţial. Cauzele sunt diferite. 2. Din punct de vedere al motivaţiei constituirii stocurile se grupează în: a) stocurile curente reprezintă cantitatea de material necesară pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie între două aprovizionări succesive cu materialul respectiv de la furnizori, în condiţii normale de funcţionare. Constituie stocul care se formează în mod obişnuit în întreprinderi pentru alimentarea consumului. Este o mărime dinamică, care pe parcursul formării şi utilizării lui, înregistrează diferite nivele, diferite mărimi. Grafic evoluţia acestui stoc este prezentată în figura 9.1.

Cantitate Stoc curent maxim

Stoc curent mediu

S

t

t

Zile

Figura 9.1. Prezentarea grafică a evoluţiei stocului curent Analitic, mărimea stocului curent se determină cu ajutorul relaţiei: Scr = Cmz*t, în care:

(9.1.) 147

Cmz - consumul mediu zilnic din materialul respectiv, t - intervalul mediu între două reaprovizionări succesive, care este prevăzut în contractele de aprovizionare cu furnizorii. Consumul de stoc poate fi ritmic sau neritmic, continuu sau periodic, constant, uniform în timp sau variabil. Formarea lui se poate produce, de asemenea, periodic sau continuu, în cantităţi fixe sau variabile. Deci, principalele caracteristici ale stocului curent sunt29:  se formează în mod obişnuit în vederea asigurării continuității activităţii de producţie;  este o mărime dinamică, înregistrând pe parcursul formării lui diferite nivele sau chiar structuri;  nivelul şi structura sunt dependente, atât de ritmul de aprovizionare, cât şi de necesităţile de consum;  formarea stocului curent poate fi continuă sau periodică, în cantităţi fixe sau variabile;  consumarea stocului curent poate fi de asemenea ritmică sau neritmică, continuă sau periodică, constantă sau variabilă;  formarea stocului curent depinde de mai mulţi factori care condiţionează stabilirea momentului unei noi aprovizionări (lansarea comenzii de aprovizionare). Aceşti factori sunt: 

durata de aprovizionare;

 

condiţiile de furnizare; distribuţia statistică a cererii.

b). Stoc de siguranţă - reprezintă cantitatea de materiale ce trebuie să existe în unitate pentru a se folosi în producţie atunci când se epuizează stocul curent, iar materialele comandate nu sosesc la termenele prevăzute de la furnizori. Prezentarea grafică a acestui stoc este în figura 9.2.

29

Crișan S. Managementul aprovizionării, Sibiu, 2013, pag. 38

148

Cantitate

Stoc de siguranţă

Zile

Figura 9.2. Prezentarea grafică a stocului de siguranţă Analitic, mărimea stocului de siguranţă se determină cu ajutorul următoarei relaţii: Ssig=Cmz(t1+t2+t3), în care

(9.2.)

t1 - timpul necesar stabilirii legăturii cu furnizorii şi pregătirii de către ei a unui lot de livrare, zile t2 - timpul necesar transportării materialelor de la furnizor la beneficiar, zile t3 - timpul necesar pentru descărcarea, recepţionarea şi înmagazinarea materialelor, zile. Formarea stocului de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară de resurse materiale în stoc şi o imobilizare mai mare de fonduri financiare antrenate în cumpărarea acestora. De aceea un asemenea stoc se prevede la materiile prime de bază, a căror lipsă condiţionează direct continuitatea activităţii de producere a întreprinderii, iar furnizorul se află la o distanţă relativ mare. Deoarece stocul de siguranţă înseamnă imobilizări de fonduri financiare, el se constituie doar pentru acele materii prime şi materiale de bază indispensabile continuării procesului de producţie. Stocul de siguranţă este „considerat intangibil”, deci nu poate fi folosit ca stoc curent. Pot apărea situaţii excepţionale când stocul curent nu mai există şi când în urma analizelor efectuate de către factorii decizionali se pot face consumuri şi din stocul de siguranţă. Dacă se întâmplă acest lucru, stocul de siguranţă trebuie reîntregit din primele cantităţi de materiale sosite de la furnizori. c). Stoc de pregătire sau de condiţionare. Este necesar la acele unităţi economice unde materialele prime necesită o pregătire prealabilă intrării procesului de producţie. Materialele constituite în stocul de pregătire sau de condiţionare, înainte de a fi introduse în procesul de producţie sunt concentrate şi staţionează în spaţii special amenajate până la atingerea parametrilor corespunzători. Pe lângă faptul că operaţiile de condiţionare sunt impuse de procesele tehnologice, ele „sunt prevăzute în normele tehnice de condiţionare”

149

Grafic dinamica stocului de condiţionare poate fi prezentată astfel:

Cantitate

Scd

Scd

a

Scd

c

d

e f Figura 9.3. Dinamica stocului de condiţionare

Zile

Scd - stoc de condiţionare a-b, c-d, e-f - perioade de condiţionare a resursei materiale; b-d, d-f - perioade de consum al stocului de condiţionare. Acest stoc este caracteristic, de exemplu, pentru uscarea lemnului pentru mobilă sau pentru alte prelucrări industriale, pentru care sunt prevăzute condiţii anumite de umiditate maximă (şi care trebuie să stea la uscat), lâna pieptănată pentru asigurarea condiţiilor de umiditate şi descărcare electrică), bumbacul balotat (pentru odihnă şi condiţionare), varul (pentru stins) etc. De obicei, operaţiile de condiţionare se execută la producători-furnizori, aceştia fiind obligaţi să livreze parametrii calitativi prevăzuţi în standarde. Există însă situaţii când condiţionarea trebuie făcută de beneficiar sau când, deşi efectuată la furnizor, pe procesul transportului, parametrii fizico-chimici pot fi menţinuţi. După condiţionare materialele se trec în stoc curent şi, inclusiv de siguranţă. d). Stocuri sezoniere (de iarnă). Ele reprezintă cantitatea de materiale care se acumulează la depozitele unităţilor în scopul alimentării continue a consumului pe perioada de întrerupere a exploatării şi/sau transportului unor resurse, ca urmare a condiţiilor naturale şi de climă.

150

Cantităţi I N1

i3

N2

i2 i1

0

N3

A

a

b

c

B

Timpul (luni)

Figura 9.4. Dinamica procesului de formare şi utilizare a stocului de iarnă (sezonier) i1, i2, i3 - nivele de formare a stocului de iarnă; I - nivelul maxim de formare a stocului sezonier (de iarnă); N1, N2, N3 - niveluri ale stocului de iarnă pe perioada consumului; 0 --- A - perioada de formare a stocului sezonier; A --- B - perioada de consum a stocului sezonier. Mărimea stocului sezonier se determină cu ajutorul următoarei relații:

Ssez = Cmz*tî,

(9.3.)

tî– timpul de întreruperi, în zile calendaristice, în aprovizionarea cu materialul respectiv. 3) În funcţie de participarea la procesul de producţie se evidenţiază; a) stoc activ, exprimat prin cantitatea de materiale "consumată" în procesul de producţie. b) stoc pasiv - este reprezentat de cantitatea rămasă după producere. Natura acestei clasificări este formală. Stocul se reînnoieşte în permanenţă. Materialele pasive devin active în următorul proces. 4). În funcţie de consumul şi/sau producţia pe durata ultimilor 12 luni: Stocuri normale – materiale care au avut intrări/ieşiri; Stocuri adormite – materiale care au avut ieşiri, dar nu au avut intrări; Stocuri moarte – materiale fără mişcare: nici intrări, nici ieşiri. Situaţia care cere luarea celor mai urgente măsuri este cea cu stocurile moarte. Este necesar de a identifica cauzele care au dus la o astfel de situaţie şi de luat deciziile ce se impun.

151

9.2. Tipuri de gestiune a stocurilor În funcţie de condiţiile în care se desfăşoară procesele de stocare, de natura şi caracteristicile surselor de furnizare, de condiţiile de transport, se evidenţiază o gamă variată de tipuri de gestiune a stocurilor. 1. Gestiunea cu cererea constantă la intervale egale. Prevede că reaprovizionările pentru reîntregirea stocului curent să se facă în loturi egale, din punct de vedere cantitativ. În caz de epuizare a stocului curent se prevede formarea şi utilizarea stocului de siguranţă. Este considerat tipul clasic de gestiune şi este recomandat pentru întreprinderile cu un nomenclator constant de fabricaţie (de exemplu: unităţile constructoare de maşini, unităţi cu tipul de producţie în masă şi în serii mari)

Cantitate Stoc maxim de producţie n=Scr, unde n - lotul de livrare Nivel de alarmă Stoc de siguranţă Zile

Figura 9.5. Dinamica tipului de gestiune cu cererea constantă la intervale constante 2. Gestiunea şi cererea variabilă la intervale egale prevede reaprovizionarea în loturi variabile. Se cunosc momentele calendaristice de lansare a comenzilor, durata de reaprovizionare fiind de fiecare dată aceeaşi. Cantitatea cu care urmează a se face reaprovizionarea se determină prin extrapolare. Este un tip de gestiune dificil de condus şi nu exclude posibilitatea apariţiei fenomenului de lipsă de stoc.

152

Cantităţi

Stoc maxim de producţie (Scr+Ss) n=Scr Nivel de alarmă

Scr

Ss

Stoc de siguranţă Zile

Figura 9.6. Derularea procesului de stocare pentru tipul de gestiune cu cerere variabilă la intervale egale 3.Gestiunea cu cererea variabilă la intervale inegale. Nu se cunosc din timp momentele calendaristice de lansare a comenzilor, ele determinându-se prin extrapolare. Reaprovizionarea se face în loturi fixe, stabilite la începutul perioadei de gestiune. Este caracteristic pentru întreprinderile cu un volum mare de producţie nenominalizată.

Cantităţi

Stoc maxim de producţie (Scr+Ss)

nScr

Scr+Ss Nivel de alarmă Stoc de siguranţă Zile

Figura 9.7. Dinamica tipului de gestiune cu cererea variabilă la intervale neegale 4. Gestiunea cu două depozite se caracterizează prin intervale şi cereri variabile, lotul de aprovizionare fiind constant. Lansarea comenzilor de reaprovizionare se declanşează în momentul când se atinge, în procesul mişcării stocului curent, un "nivel de aprovizionare" prin care se defineşte momentul de reaprovizionare.

153

Cantităţi

Stoc maxim de producţie (Scr+Ss)

Nivel de reaprovizionare

S

nScr n=S

Nivel de alarmă

Scr+Ss S

Stoc de siguranţă

Zile

Figura 9.8. Tipul de gestiune cu două depozite Costurile stocurilor se formează din următoarele tipuri de costuri: Costul cumpărării (achiziţiei). Se exprimă ca produs dintre cantitatea fizică achiziţionată şi preţul de vânzare al furnizorului. Costul de lansare a comenzii. Include toate cheltuielile începând cu întocmirea comenzii, trimiterea acesteia la furnizor, cheltuielile de transport ale lotului de livrare. Costul de stocare include: 

cheltuieli cu primirea-recepţia;



transportul în interiorul depozitului;



depozitarea propriu-zisă;



conservare;



pază;



evidenţă;



perisabilităţile normale, ş. a.

154

Costul suplimentar aferent lipsei materialelor în stoc, de penalizare sau penurie apare atunci când cererea este mai mare decât stocul. Problemele de bază, ce necesită răspuns în dirijarea stocurilor la următoarele întrebări:  Ce trebuie aprovizionat şi stocat?  În ce cantitate?  Când trebuie emisă comanda de aprovizionare?  Care vor fi costurile stocurilor?  Care sunt consecinţele politicii adoptate în conducerea proceselor de stocare asupra eficienţei activităţii economice a unităţii? Cheltuieli Ct=C1t+C1 Figura 9.9. Graficul lotului economic de reaprovizionare Cs C*

C1 NxP

Lot de aprovizionare (n), cantitatea

n - lotul optim Concluzii 1. Stocurile reprezintă cantităţile de resurse materiale care se acumulează în depozitele unităţilor economice într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, cu un anumit scop. Mărimea stocurilor depinde de natura şi caracteristicile materialelor şi a produselor, de condiţiile şi modalităţile de furnizare şi asigurare-transport. 2. Există o varietate mare de tipuri de stocuri. Fiecare grupare are de jucat un anumit rol în organizarea şi analiza activităţii de producere. Gruparea se efectuează după diferite criterii în vederea realizării unei aprecieri cât mai corecte a activităţilor privind aprovizionarea cu materii prime, materiale, utilaje etc. a întreprinderilor, pentru cunoaşterea rolului, dar şi a limitelor operaţiilor de stocare. 3. În funcţie de condiţiile în care se desfăşoară procesele de stocare, de natura şi caracteristicile surselor de furnizare, de condiţiile de transport, se evidenţiază o

155

gamă variată de tipuri de gestiune a stocurilor, cum ar fi: Gestiunea cu cererea constantă la intervale egale, Gestiunea şi cererea variabilă la intervale egale, gestiune cu cerere variabilă la intervale egale, Gestiunea cu două depozite. Întrebări pentru autoevaluare și discuții: - Definiți noțiunea de stoc de resurse materiale. -

Caracterizați diferite tipuri de stocuri.

-

Cum are loc dimensionarea stocurilor.

Teste pentru autoevaluare Bifați răspunsurile corecte: 1). Mărimea stocurilor depinde de natura şi caracteristicile materialelor şi a produselor. Adevărat

Fals

2).Stocul curent se determină ca raport dintre consumul mediu zilnic de material şi intervalul dintre două aprovizionări succesive. Adevărat

Fals

3) Motivaţiile stocării constau în asigurarea alimentării continue a subunităţilor de consum în vederea desfăşurării normale a activităţii de producere şi a realizării obiectivelor ce şi le-au propus. Adevărat

Fals

4) În funcţie de abordarea lor temporală stocurile se clasifică în inițiale, finale. Adevărat

Fals

5) Stocul curent reprezintă cantitatea de materiale ce trebuie să existe în unitate pentru a se folosi în producţie atunci când se epuizează stocul curent, iar materialele comandate nu sosesc la termenele prevăzute de la furnizor. Adevărat

Fals

6) Stocul de condiționare este necesar la acele unităţi economice unde materiile prime necesită o pregătire prealabilă intrării procesului de producţie. Adevărat

Fals

7) Gestiunea stocurilor cu cererea constantă la intervale egale prevede că reaprovizionările pentru reîntregirea stocului curent să se facă în loturi egale, din punct de vedere cantitativ. Adevărat

Fals

8) Cantitatea de resurse în cazul gestiunii stocurilor cu cerere fixă la intervale egale se determină prin extrapolare.

156

Adevărat

Fals

Alegeți răspunsul corect și justificați: 1. Din punct de vedere al motivației constituirii, stocurile se divizează în: a) curente; b) active; c) de siguranță; d) pasive; e) de pregătirea; g) sezoniere. 2. Sunt factori de influență asupra formării stocului curent, care condiţionează stabilirea momentului unei noi aprovizionări: a) durata de aprovizionare; b) condiţiile de furnizare; c) cantitatea de aprovizionat; d) distribuţia statistică a cererii. 3. Care din stocurile enumerate mai jos sunt considerate „intangibile”: a) de siguranță; b) sezonier; c) pasiv; d) de pregătire; Bibliografia recomandată: 1. Băşanu Gh., M.Pricop. Managementul aprovizionării şi desfacerii, Editura Economica, Bucureşti, Ediția a IV, 2012 2. Cotelnic A. Sisteme de planificare în afaceri, Chişinău, Editura ASEM, 2009 3. Crișan S. Managementul aprovizionării. Sibiu, 2013

Capitolul X. COSTURILE DE PRODUCŢIE ALE UNITĂŢI ECONOMICE În urma parcurgerii acestei teme de studiu, studenții vor fi capabili să: 157

-

definească noțiunea „cost” de producție; diferențieze costurile și cheltuielile; identifice tipurile de costuri; analizeze structura costurilor identifice conținutul elementelor costurilor; calculeze costul unitar al produselor; identifice căile de reducere a costurilor de producție

10.1.Costul producţiei: conţinut economic, funcţiile, clasificarea Costul de producţie reprezintă un indicator economic calitativ ce ocupă o poziţie centrală în sistemul indicatorilor la nivel de firmă şi este folosit pentru măsurarea şi aprecierea creşterii economice. Nivelul costului de producţie reflectă mărimea absolută a cheltuielilor

care îl

constituie. Din punct de vedere etimologic, costul este de origine latină, derivând din verbul „constare”, care înseamnă a stabili, a fixa. Între timp s-a conturat noţiunea de „cost” care exprimă un consum ocazionat de producerea unui bun. Costurile nu pot fi considerate numai ca o apariţie obiectivă generată de consumuri de valori care le-au ocazionat. Noţiunea de cheltuială nu este sinonimă cu cea de costuri, deoarece sfera noţiunii de cheltuială este mult mai largă decât cea a costurilor. De regulă, cheltuiala este generată de o plată pe când costurile sunt generate de consumuri. Cheltuiala ca atare nu este şi nu poate fi obiectul calculaţiei costurilor, deoarece nu ocazionează fabricarea unui produs. Cheltuiala este generată de o plată , fără a intra în consum. Cheltuiala se formează numai în procesele de aprovizionare sau de desfacere şi nu poate apărea în zona de fabricaţie. Când bunurile aprovizionate trec în secţiile de fabricaţie, în anumite cantităţi , numai atunci trec în consumuri şi pot deveni o parte din costurile de producţie. Sunt şi unele valori care nu mai trec prin categoria de cheltuieli şi de aprovizionare, cum ar fi costurile cu forţa de muncă. Acestea, odată consumate, trec direct pe costuri. Am putea sistematiza trăsăturile esenţiale ale costurilor şi cheltuielilor în următorul tabel:

Tabelul 10.1. Trăsături esenţiale ale costurilor şi cheltuielilor Costuri

Cheltuieli

158

1. Sunt legate nemijlocit de procesul de producţie

2.Se include costul stocurilor (produse finite, producţie în curs de execuţie) 3. Se reflectă în compartimentul II „Active circulante” al bilanţului contabil

1. Nu sunt legate nemijlocit de procesul de producţie, ci de procesul de desfacere al produselor finite şi altor active curente, precum şi de gestiunea întreprinderii şi alte activităţi neoperaţionale 2. Se scad din venituri la determinarea rezultatului financiar la sfârşitul perioadei de gestiune 3. Se reflectă în raportul privind situația de profit și pierderi şi în bilanţul contabil.

Schematic zona cheltuielilor şi a costurilor poate fi redată astfel: Procesul de producţie

Procesul de aprovizionare

Procesul de fabricaţie

Procesul de desfacere

plăţi plăţi

consum

plăţi

Cheltuieli de aprovizionare

Costuri de uzină

Cheltuieli de distribuție

Figura 10.1. Zona cheltuielilor şi a costurilor

Costul de producţie constă din totalitatea consumurilor efectuate şi/sau care urmează să fie făcute, toate în expresie bănească , de către întreprindere pentru producerea şi desfacerea de bunuri. Funcţiile costurilor: 1).Funcţia de înregistrare a consumului de resurse, ocazionat de procesul de producţie pe perioade de gestiune şi pe locuri generatoare de costuri. Această funcţie presupune determinarea costurilor de producţie, pe feluri de costuri, pe purtători de costuri şi pe sectoare de activitate în baza documentelor justificative, permiţând compararea costului cu veniturile realizate.

159

2). Funcţia de informare se concretizează în datele şi informaţiile necesare managementului organizației. Aceste informaţii se referă la costul producţiei pe ansamblul activităţii, costul pe fiecare produs, lucrare, serviciu, pe elemente de cheltuieli şi articole de calculaţie. Nivelul şi dinamica acestora dă posibilitate managementului să cunoască modul în care sunt utilizate resursele materiale şi de muncă, să facă aprecieri asupra întregii activităţi, inclusiv a celei financiare şi excepţionale. 3). Funcția de fundamentare a preţurilor – se manifestă în deosebi în economiile centralizate, unde preţurile şi tarifele se stabilesc de către stat. În economia de piaţă, preţul de piaţă nu se formează în funcţie de cost în mod direct, ci în funcţie de posibilitatea de echilibru, la un anumit nivel al său, a celor două componente ale pieţei, cererea şi oferta, relaţia preţ-cost dezvăluindu-şi caracteristica dominantă de legătură indirectă, deoarece costul influenţează indirect asupra preţului format la piaţă, prin intermediul costului de ofertă, în preţul fundamentat şi propus de către producător pentru negocierea lui cu cumpărătorii. Nivelul costului de producţie este în exclusivitate problema producătorului; cunoaşterea caracteristicilor de legătură indirectă între cost şi preţ determină preocupări constante ale producătorilor de a-şi optimiza costul, acţionând asupra reducerii lui, pentru a-şi asigura profitul cât mai ridicat. Concurenţa directă prin preţ antrenează, indirect, o concurenţă prin cost, la acelaşi nivel de preţ, câştigând acei producători al căror cost este mai scăzut. Tipologia costurilor: Alături de clasificarea în costuri şi cheltuieli, ce satisface contabilitatea financiară şi fiscală, aceste grupuri mai pot fi clasificate şi după alte criterii independente, corespunzătoare altor arii de implicare. 1. După conţinutul economic:  Elemente de cheltuieli  Articole de calculaţie 2. În funcţie de gradul de omogenizare: a). costuri simple (primare) – cuprind elemente de acelaşi fel. Se mai numesc monovalente. b). costuri complexe (polivalente) – ele pot fi descompuse în alte elemente (de ex. costul reparaţiilor ,care se poate descompune în costuri cu salariile, cu materialele ş.a.). 3.În raport cu modul în care depind de procesele tehnologice ale întreprinderii: a). costuri de bază – fără ele procesele tehnologice sunt imposibile, ele fiind legate direct de acestea (de ex. Costurile cu materii prime, materiale, retribuţii ) .

160

b). costuri de regie (de organizare şi conducere), care nu sunt legate nemijlocit de procesele tehnologice, ci de organizarea şi servirea producţiei, de administrarea şi conducerea activităţilor (încălzirea, întreţinerea clădirilor). 4. În funcţie de momentul în care are loc consumul de resurse şi momentul în care se consemnează expresia bănească a acestor consumuri: a).costuri curente, în cazul cărora cele două momente sau perioade coincid. b).costuri preliminare (calculate), în cazul cărora momentele înregistrării preced pe cele în care au loc consumurile efective de valori ( de ex. , costurile cu indemnizaţiile pentru concediile de odihnă, cu reparaţiile periodice ); c). cheltuieli anticipate , care se efectuează în contul perioadelor următoare. Deşi cheltuielile se suportă în perioada curentă, ele vor deveni costuri ale perioadelor următoare, când ajung la scadenţă ( abonamentele plătite la începutul anului pentru întregul an, chiriile plătite cu anticipaţie etc.) 5. În funcţie de conţinutul economic: a). costuri cu munca vie (include salariile personalului muncitor şi alte drepturi băneşti plătite acestuia, contribuţiile pentru asigurări sociale ); b). costuri materiale (materii prime, materiale, produsele şi semifabricatele din cooperare); c). costuri indirecte de producţie. 6. După modul comportării la modificarea volumului fizic: a). costuri fixe (constante sau convenţional constante) – sunt costurile care fie că nu-şi schimbă mărimea atunci când volumul producţiei variază, fie că şi-o modifică, dar într-o proporţie neînsemnată; b).costuri variabile – se schimbă odată cu modificarea volumului producţiei. 7. În raport cu obiectul la care se referă: a). pe un produs; b). pe un ansamblu de produse; c). pe întreaga producţie. 8. În raport cu etapele formării cheltuielilor de producţie: a).costul de secţie; b).costul de uzină; c).costul complet. 9. În funcţie de modul de repartizare pe unitate de produs: a). cheltuieli (costuri) directe. Sunt costurile, care pot fi atribuite unui anumit obiect de calculaţie în mod direct fără calcule intermediare. 161

b). cheltuieli (costuri) indirecte. Sunt costuri legate de gestiunea şi deservirea subdiviziunilor de producţie ale entităţii. 9. În funcție de natura cheltuielilor: a). cheltuieli materiale b). cheltuieli cu personalul c). cheltuieli privind amortizarea şi deprecierea d). alte cheltuieli.

10.2. Structura costului de producţie în aspect managerial. În conformitate cu Standardele Naționale de Contabilitate semnificaţia noţiunilor de „costuri” şi „cheltuieli” nu coincid. Astfel costurile reprezintă resursele exprimate valoric şi consumate pentru fabricaţia produselor/prestarea serviciilor. Acestea sunt nemijlocit legate de procesul de producţie, îşi găsesc întruchipare materială în stocurile producţiei finite şi produselor în curs de execuţie, la finele perioadei de gestiune se reflectă în bilanţul contabil ca active şi nu se iau în calcul la determinarea rezultatului financiar al întreprinderii. Cheltuielile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice înregistrate în perioada de gestiune sub formă de ieşiri, reduceri ale valorii activelor sau de creşteri ale datoriilor care contribuie la diminuări ale capitalului propriu (rezultatului financiar), altele decât cele rezultate din distribuirea acestuia proprietarilor. Spre deosebire de costuri, cheltuielile, se reflectă în raportul privind rezultatele financiare şi se scad din venituri la determinarea profitului (pierderii) al perioadei de gestiune. Conform standardelor naționale de contabilitate în componenţa costurilor sunt incluse următoarele articole: Costuri materiale directe şi repartizabile, Costuri cu personalul directe şi repartizabile, Costuri indirecte de producţie. În unele ramuri ale economiei naţionale , pot fi prevăzute şi alte costuri, care reflectă particularităţile activităţii economice şi de producţie a acestora ( de exemplu, în ramurile extractive –epuizarea resurselor naturale, în industria energetică – uzura mijloacelor fixe etc.).

162

materiale

cu personalul directe și repartizab ile

indirecte de producție

costul producției

Figura 10.2. Structura costului de producție 1)

Costurile de materiale cuprind: la întreprinderile de producţie – materiile prime şi materialele, care constituie baza

produselor sau o componentă indispensabilă la fabricaţia acestora; articolele accesorii (piesele de completare) şi semifabricatele supuse asamblării sau prelucrării suplimentare la entitatea respectivă; serviciile cu caracter de producţie prestate de terţi (de exemplu, privind executarea unor operaţii distincte pentru fabricaţia produselor, prelucrarea materiilor prime şi materialelor); combustibilul de toate tipurile, consumat în scopuri tehnologice; energia de toate tipurile (de exemplu, energia electrică, termică, aerul comprimat, frigul, apa), consumată în scopuri tehnologice; ambalajul şi materialele de ambalat consumate în subdiviziunile de producţie; alte costuri materiale directe şi repartizabile aferente fabricaţiei produselor. la întreprinderile de prestări servicii –consumurile de materiale. 2). Costurile cu personalul directe şi repartizabile reprezintă remuneraţiile, contribuţiile şi alte plăţi aferente personalului încadrat nemijlocit în procesul de fabricaţie a produselor şi/sau de prestare a serviciilor. Aceste costuri includ: 1) retribuţiile pentru munca prestată, timpul efectiv lucrat, calculate potrivit formelor şi sistemelor de retribuire a muncii aplicate de entitate; 2) sporurile şi adaosurile la salarii, calculate personalului; 3) premiile calculate pentru rezultatele obţinute; 4) remunerarea concediilor de odihnă anuale şi suplimentare a personalului încadrat în procesul de fabricaţie a produselor/de prestare a serviciilor sau provizioanele constituie în aceste scopuri, plata orelor cu înlesniri pentru adolescenţi, pentru îndeplinirea atribuţiilor de stat şi alte plăţi obligatorii în conformitate cu legislaţia în vigoare; 5) alte retribuţii personalului încadrat nemijlocit în procesul de producţie a produselor şi/sau de prestare a serviciilor;

163

6) contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii şi primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală aferente retribuţiilor personalului încadrat nemijlocit în fabricaţia produselor şi/sau prestarea serviciilor 3). Costurile indirecte de producţie includ: 1) amortizarea imobilizărilor corporale şi necorporale cu destinaţie de producţie; 2) costurile de întreţinere, deservire şi reparaţie a imobilizărilor corporale cu destinaţie de producţie; 3) plata pentru leasingul operaţional (arendă, locaţiune) al activelor cu destinaţie de producţie; 4) retribuţiile calculate şi contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii şi primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală ale personalului administrativ şi de deservire a subdiviziunilor de producţie ale entităţii; 5) costurile aferente perfecţionării tehnologiilor, organizării producţiei, îmbunătăţirii calităţii produselor/serviciilor; 6) costul (uzura) obiectelor de mică valoare şi scurtă durată utilizate în subdiviziunile de producţie ale entităţii; 7) costurile de asigurare a tehnicii securităţii şi sănătăţii în muncă, precum şi a condiţiilor normale de lucru în subdiviziunile de producţie ale entităţii; 8) costurile serviciilor de pază a subdiviziunilor de producţie ale entităţii; 9) costurile de delegare în scopuri de producţie a lucrătorilor încadraţi în procesul fabricaţiei produselor/prestării serviciilor; 10) costurile serviciilor activităţilor auxiliare aferente fabricaţiei produselor/prestării serviciilor (de exemplu, energiei electrice şi termice de producţie proprie); 11) alte costuri indirecte legate de gestiunea şi deservirea subdiviziunilor de producţie. În funcţie de direcţiile efectuării, în componenţa cheltuielilor sunt incluse:

164

costul vânzărilor privind impozitul pe venit de distribuire ale activității operaționale administrative cheltuieli alte cheltuieli

cu active imobilizate ale altor activități

financiare

excepționale

Figura 10.3. Structura cheltuielilor Cheltuielile activităţii operaţionale sunt generate de fabricarea şi comercializarea produselor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor, achiziţionarea şi comercializarea mărfurilor, executarea contractelor de construcţie, transmiterea în folosinţă temporară a activelor proprii în baza contractelor de leasing etc.și cuprind cheltuieli ocazionate de efectuarea activităţii de bază a întreprinderii. Acestea sunt: a) costul vânzărilor b) cheltuieli de distribuire c) cheltuieli administrative d) alte cheltuieli din activitatea operaţională. Costul vânzărilor reprezintă o parte din consumurile aferente produselor, mărfurilor vândute şi serviciilor prestate. Acesta cuprinde: a) la întreprinderile de producţie – consumurile materiale directe, consumurile directe privind retribuirea muncii, inclusiv contribuţiile pentru asigurările sociale, consumurile indirecte de producţie aferente produselor vândute; b) la întreprinderile comerciale – valoarea de bilanţ a mărfurilor vândute; c) la întreprinderile de prestări de servicii – consumurile pentru materiale şi retribuirea muncii, precum şi consumurile de producţie aferente serviciilor prestate.

165

Cheltuielile de distribuire reprezintă cheltuieli aferente promovării şi comercializării produselor/mărfurilor şi serviciilor. Aceste cheltuieli pot fi suportate pînă la comercializarea produselor/mărfurilor (de exemplu, cheltuielile de publicitate), în procesul comercializării acestora (de exemplu, salariile personalului antrenat în procesul de comercializare) sau după comercializarea lor (de exemplu, cheltuielile pentru reparaţia mărfurilor în perioada de garanţie). Cheltuielile administrative cuprind cheltuielile privind deservirea şi gestiunea întreprinderii în ansamblu. Acestea sunt cheltuielile privind uzura, reparaţia şi întreţinerea mijloacelor fixe, întreţinerea personalului administrativ şi de conducere, cheltuieli pentru deplasările de serviciu ale personalului de conducere, pentru pregătirea şi reciclarea cadrelor, cheltuieli aferente angajării forţei de muncă etc. Alte cheltuieli includ: Cheltuieli aferente lucrărilor de întreţinere şi reparaţie executate de către alte entităţi; plăţile de leasing datorate de entitate pentru imobilizările primite în folosinţă temporară în baza contractelor de leasing; primele de asigurare a bunurilor, calculate în baza contractelor încheiate cu companiile de asigurări; cheltuielile cu comisioanele şi onorariile experţilor pentru consultanţă şi asistenţă tehnică, juridică şi economică; cheltuieli privind acţiunile publicitare realizate de către organizaţiile specializate; costul serviciilor de transportare a bunurilor şi personalului la/de la locul de muncă prestate de către entităţile de transport; costul serviciilor poştale, de telefonie şi a altor mijloace de comunicare; costul serviciilor bancare şi a altor servicii prestate entităţii de către terţi legate de activitatea de bază. Cheltuielile altor activităţi includ: 1) cheltuielile cu activele imobilizate, care reprezintă cheltuielile aferente ieşirii, cu excepţia lipsurilor şi deteriorărilor constatate la inventariere; 2) cheltuielile financiare, care includ cheltuielile (pierderile) rezultate din operaţiunile financiare ale entităţii; 3) cheltuielile excepţionale, condiţionate de evenimente atipice, care nu se manifestă permanent sau cu regularitate (calamităţi naturale, perturbări politice, modificări ale legislaţiei etc.). Cheltuieli cu active imobilizate includ: 1) valoarea contabilă a activelor imobilizate, investiţiilor imobiliare ieşite (vîndute, transmise în schimbul altor active), cu excepţia lipsurilor constatate la inventariere, şi transmise terţilor ca depunere în capitalul social, predate în leasing financiar; 2) partea neamortizată a valorii amortizabile a imobilizărilor necorporale şi corporale, investiţiilor imobiliare casate înainte de expirarea duratei de viaţă utilă;

166

3) pierderi rezultate din casarea imobilizărilor corporale şi investiţiilor imobiliare în cazul cînd valoarea bunurilor obţinute în urma casării este mai mică decît valoarea reziduală a acestora; 4) costuri efective legate de ieşirea activelor imobilizate (valoarea materialelor şi OMVSD utilizate, costul serviciilor prestate de către alte entităţi sau de subdiviziunile auxiliare ale entităţii, cheltuielile cu personalul implicat etc.); 5) suma provizionului constituit periodic pentru costurile semnificative privind dezafectarea activelor imobilizate; 6) pierderi din deprecierea activelor imobilizate; 7) alte cheltuieli cu active imobilizate. Cheltuieli financiare rezultă din modificarea mărimii capitalului propriu, împrumuturilor şi creditelor întreprinderii. Acestea cuprind 1) diferenţe nefavorabile de curs valutar şi de sumă; 2) cheltuieli privind redevenţele; 3) cheltuieli aferente emisiunii acţiunilor proprii şi efectuării operaţiunilor cu acestea; 4) valoarea contabilă a activelor imobilizate şi circulante transmise cu titlu gratuit; alte cheltuieli financiare Cheltuieli excepţionale rezultă din evenimentele sau operaţiunile rare şi netipice care nu sunt legate de activitatea economico-financiară a întreprinderii. Acestea cuprind: 1.

valoarea contabilă a activelor imobilizate şi circulante ieşite (distruse, casate, expropriate etc.) ca rezultat al accidentelor, incendiilor, calamităţilor naturale şi altor evenimente excepţionale;

2. valoarea prejudiciilor (defectelor) din deteriorările bunurilor în urma accidentelor, incendiilor, calamităţilor naturale şi altor evenimente excepţionale; 3. cheltuieli legate de prevenirea şi/sau lichidarea consecinţelor evenimentelor excepţionale: a) salariile angajaţilor, b) contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii şi primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală, c) valoarea (costul) materialelor, energiei electrice consumate, serviciilor activităţilor auxiliare proprii şi ale altor entităţi etc.; 4. pierderi din stoparea activităţilor de bază ale entităţii în urma evenimentelor excepţionale: a) salariile angajaţilor în perioada staţionărilor, contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii şi primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală, b) valoarea bunurilor materiale, energiei electrice, apei consumate etc. 5). alte cheltuieli extraordinare. 167

Cheltuielile privind impozitul pe venit cuprind suma totală a cheltuielilor curente şi amânate privind impozitul pe venit, luată în considerare la calcularea profitului (pierderii) net al perioadei de gestiune.

10.3. Planul cheltuielilor administrative Prezintă un plan detaliat al cheltuielilor operaţionale curente, diferite de cheltuielile legate nemijlocit de producţia şi desfacerea produselor dar necesară pentru menţinerea în perioadă bugetară a activităţii întreprinderii în ansamblu. Acest plan include: 1. Cheltuieli cu personalul administrativ. 2. Diferenţe de salarii plătite angajaţilor transferaţi de la alte entităţi cu păstrarea, în decursul unei anumite perioade, a cuantumurilor salariilor de funcţie de la locul de muncă precedent, precum şi în cazul interimatului provizoriu, dacă achitarea unor astfel de diferenţe este prevăzută de legislaţia în vigoare. 3. Recompense unice pentru vechime în muncă şi adaosuri pentru vechime în muncă pe specialitate la entitatea respectivă, plătite personalului administrativ în conformitate cu legislaţia în vigoare. 4. Plata indemnizaţiilor de concediu personalului administrativ, inclusiv compensările pentru concediile anuale nefolosite. 5. Plăţi suplimentare, ajutoare materiale, indemnizaţii, sporuri şi compensaţii acordate salariaţilor entităţii (cu excepţia celor legate de procesele de producţie şi prestare a serviciilor). 6. Plăţi legate de concedierea personalului entităţii prevăzute de legislaţie în cazul lichidării şi reorganizării entităţii, reducerii numărului sau statelor de personal. 7. Amortizarea, întreţinerea şi reparaţia (cu excepţia costurilor capitalizate aferente reparaţiei) imobilizărilor necorporale şi corporale, obiectelor de mică valoare şi scurtă durată cu destinaţie administrativă. 8. Plăţi pentru leasingul operaţional al imobilizărilor corporale utilizate în scopuri administrative. 9. Cheltuieli de conservare şi de întreţinere a imobilizărilor corporale conservate în conformitate cu actele normative în vigoare. 10. Cheltuieli privind rechizitele de birou, formularele documentelor primare şi rapoartelor. 11. Cheltuieli pentru paza obiectelor administrative şi asigurarea securităţii antiincendiare a acestora. 12. Cheltuieli privind delegarea personalului administrativ.

168

13. Cheltuieli de protocol (reprezentanţă). 14. Cheltuieli pentru activităţile de protecţie civilă, inclusiv uzura inventarului şi amortizarea imobilizărilor corporale utilizate în aceste scopuri. 15. Compensaţii personalului administrativ al entităţii pentru utilizarea în scopuri de serviciu a autoturismelor personale. 16. Defalcări pentru întreţinerea curentă a aparatului de conducere al organizaţiilor ierarhic superioare, asociaţiilor, concernelor, altor structuri şi organe de conducere. 17. Cheltuieli suportate în scopuri filantropice şi de sponsorizare. 18. Cheltuieli ce ţin de asigurarea personalului administrativ şi a bunurilor cu destinaţie administrativă. 19. Cheltuieli aferente angajării forţei de muncă. 20. Costul serviciilor prestate entităţii de către: 1) bănci, burse de mărfuri, organizaţii de intermediere şi de altă natură; 2) entităţi de consulting şi asistenţă juridică, societăţi de audit, birouri de traduceri; 3) mass-media (în vederea publicării situaţiilor financiare); 4) oficii poştale, entităţi de telecomunicaţii, internet-provideri etc. 21. Cheltuieli ce ţin de pregătirea şi perfecţionarea profesională a personalului administrativ. 22. Cheltuieli pentru cercetări ştiinţifice şi dezvoltare care nu se capitalizează. 23. Impozite şi taxe cu destinaţie generală, precum şi taxa pe valoarea adăugată şi accizele nerecuperabile, calculate conform legislaţiei în vigoare, cu excepţia impozitului pe venit. 24. Cheltuieli pentru procurarea literaturii de specialitate, materialelor normative şi instructive, precum şi abonarea la ediţii speciale (ziare, reviste etc.), cu excepţia celor recunoscute ca imobilizări corporale. 25. Cheltuieli pentru acţiunile de ocrotire a sănătăţii, organizarea timpului liber şi a odihnei salariaţilor entităţii. 26. Cheltuieli aferente desfăşurării adunărilor generale a acţionarilor şi perfectării documentelor necesare. 27. Indemnizaţii curente calculate membrilor consiliului şi comisiei de cenzori ale entităţii, cu excepţia celor achitate din profitul net. 28. Cheltuieli privind protecţia muncii personalului administrativ. 29. Cheltuieli de judecată şi taxele de stat aferente. 30. Alte cheltuieli administrative.

169

10.4. Componenţa cheltuielilor de distribuire 1. Cheltuieli cu personalul implicat în procesul de ambalare, marcare, etichetare, certificare, păstrare şi comercializare a produselor/mărfurilor şi prestare a serviciilor, precum şi cu personalul serviciului vânzări şi marketing. 2. Costul materialelor utilizate în procesul de comercializare a produselor/mărfurilor (ambalare, etichetare, păstrare, deservire etc.). 3. Cheltuieli de depozitare şi pregătire a produselor/mărfurilor pentru comercializare. 4. Cheltuieli de transportare şi expediere a produselor/mărfurilor de la depozitul entităţii până la locul de predare cumpărătorului sau până la staţia de expediere (aeroport, debarcader) cu condiţia că aceste cheltuieli le suportă vânzătorul. 5. Cheltuieli legate de exportul produselor/mărfurilor (drepturile de export, serviciile brokerului vamal, serviciile terminalului vamal etc.). 6. Cheltuieli aferente serviciilor de marketing primite. 7. Comisioane mandatarului sau comisionarului pentru serviciile de intermediere prestate la comercializarea bunurilor. 8. Cheltuieli de publicitate, participare la expoziţii şi târguri: valoarea mostrelor transmise cumpărătorilor/mandatarilor şi care nu vor fi returnate, valoarea produselor/mărfurilor alimentare utilizate pentru degustare, cheltuieli ale altor activităţi similare. 9. Cheltuieli aferente serviciilor de reparaţie şi deservire prevăzute în perioada de garanţie pentru produsele/mărfurile comercializate. 10. Provizioane constituite pentru compensarea costului serviciilor de reparaţie şi deservire prevăzute în perioada de garanţie pentru produsele/mărfurile vândute, precum şi pentru compensarea pierderilor din returnarea produselor/mărfurilor vândute. 11. Plăţi pentru leasingul operaţional, locaţiunea şi arenda operaţională a imobilizărilor corporale utilizate în scopuri comerciale. 12. Cheltuieli aferente returnării produselor/mărfurilor vândute, precum şi reducerile de preţ acordate. 13. Taxe şi impozite nerecuperabile aferente comercializării produselor/mărfurilor. 14. Amortizarea, întreţinerea şi reparaţia imobilizărilor necorporale şi corporale, obiectelor de mică valoare şi scurtă durată utilizate în procesul de comercializare a produselor/mărfurilor. 15. Cheltuieli privind creanţele comerciale compromise inclusiv provizioane constituite. 16. Alte cheltuieli de distribuire.

170

10.5. Calculaţia costurilor. Planul costului unitar pe produs Calculația costurilor este orientată spre control și decizie și, în acest context, devine una dintre componentele de bază ale mecanismului de conducere profitabilă a întreprinderii. Ca instrument informațional, calculația „produce” și oferă informația privind costurile și profitul, iar ca instrument de conducere reprezintă o tehnică de decizie privind maximizarea rentabilității. Calculaţia costurilor reprezintă ansamblul operaţiilor matematice efectuate pentru determinarea efortului sau cheltuielile angajate de întreprindere în vederea realizării obiectivului său de activitate. În ştiinţa managerială, calculaţia costurilor este privită ca o sursă informaţională de bază, accesibilă fiecărui nivel de conducere deoarece: - costurile apar peste tot în cadrul întreprinderii; - calculaţia costurilor este în măsură să explice eficienţa activităţii economice şi atingerea sau abaterea de la scopul urmărit; - informaţiile furnizate de calculaţia costurilor sunt informaţii de conducere pentru toate locurile generatoare de costuri; - răspunderea pentru nivelul costurilor atrage toate treptele ierarhice de conducere; - fiecare conducător este răspunzător, la rândul său, pentru costurile din compartimentul pe care-l conduce. Deoarece prin costuri se oglindeşte întreaga activitate a întreprinderii, calculaţia costurilor trebuie privită ca o metodă de conducere, prin costuri, alături de conducerea prin obiective, prin excepţie, bugete etc. Calculaţia costului întregii producţii şi pe fiecare produs condiţionează înfăptuirea conducerii întreprinderii atât pe ansamblu, cât şi pe fiecare produs, secţie, atelier, contribuind la creşterea responsabilităţii fiecărui loc generator de costuri. În acest context, trebuie de funcţiile pe care calculaţia le îndeplineşte, în strânsă legătură cu funcţiile contabilităţii, şi anume : a) Funcţia de înregistrare a consumului de resurse, ocazionat de procesul de producţie pe perioade de gestiune şi pe locuri generatoare de costuri. Această funcţie presupune determinarea costurilor de producţie, pe feluri de costuri, pe purtători de costuri şi pe sectoare de activitate în baza documentelor justificative, permiţând compararea costului cu veniturile realizate. b) Funcţia de informare se concretizează în datele şi informaţiile necesare organelor de conducere. Aceste informaţii se referă la costul producţiei pe ansamblul activităţii, costul pe fiecare produs, lucrare, serviciu, obiect de construcţii, pe elemente de cheltuieli şi articole de calculaţie. Nivelul şi dinamica acestora dă posibilitate organelor de conducere să cunoască modul

171

în care sunt utilizate resursele materiale şi de muncă, să facă aprecieri asupra întregii activităţi, inclusiv a celei financiare şi excepţionale. De aceea, pe deplin justificat se apreciază în literatura de specialitate că această funcţie satisface însuşirile unui instrument de cunoaştere a realităţilor existente la un moment dat în cadrul unităţilor economice. Prin această funcţie “contabilitatea analitică este un instrument de gestiune cu care se înarmează conducerea unei întreprinderi pentru a-şi satisface nevoile de informare şi pentru a-şi orienta deciziile”31. c) Funcţia de analiză şi control este legată de îndeplinirea celorlalte două funcţii şi serveşte procesului de fundamentare a deciziilor prin care se materializează conducerea producţiei. Această funcţie atribuie informaţiei costurilor calitatea de instrument utilizat în urmărirea respectării normelor de consum, folosirea completă a timpului de lucru şi a capacităţii de producţie a utilajelor, identificarea şi mobilizarea rezervelor interne de care dispune unitatea economică în vederea reducerii costurilor de producţie. Caracterul activ de intervenţie operativă al funcţiei de analiză şi control al informaţiei costurilor se manifestă prin posibilitatea pe care o au organele de conducere de a confrunta realizările efective cu obiectivele şi indicatorii bugetaţi şi de a regla pe această bază, prin decizii, desfăşurarea activităţii economice. d) Funcţia previzională, legată de aplicarea unor metode perfecţionate de conducere, oferă elemente de fundamentare a proiectării costurilor sub aspectul nivelului şi structurii prin luarea în considerare a factorilor de influenţă în dinamica previzibilă de manifestare a lor. Un rol însemnat în acest sens îl are folosirea metodelor standard cost, costurile normate, direct costing etc. care se caracterizează printr-un potenţial informaţional sporit atât sub aspect previzional, cât şi pe parcursul desfăşurării procesului de producţie. Calculaţia costurilor poate fi efectuată prin următoarele metode principale: metoda globală, metoda pe faze, metoda pe comenzi, metoda costului standard sau alte metode stabilite în politicile contabile. Planul costului unitar al produsului se elaborează pentru fiecare fel de produs cuprins în nomenclatorul de fabricaţie al întreprinderii. Cuprinsul acestui plan este următorul: 1.Costuri directe de materiale. 2. Costul deşeurilor recuperabile (se scad). Deşeurile recuperabile reprezintă stocul de materii prime, materiale care se formează în procesul de producţie şi care ţi-au pierdut complet sau parţial calitatea utilă a materialelor iniţiale (proprietăţile fizice sau chimice) şi în legătură cu aceasta pot fi folosite după destinaţie cu cheltuieli sporite (procentul de ieşire mai mic) sau nu pot fi folosite după destinaţia directă. 3. Costuri privind retribuirea muncii.

172

4. Contribuţiile pentru asigurări sociale. Sunt stabilite pentru anul 2018 în mărime de 23% din fondul de retribuţie a muncii, pentru asigurări medicale obligatorii valoare contribuţiilor constituie 4,5%. 5. Consumurile indirecte de producţie. 6. Costul secţiei. Este format din suma celor cinci elemente prezentate mai sus, deşeurile recuperabile fiind luate cu semnul „minus”. 7. Cheltuielile administrative. 8. Costul de uzină. Se prezintă ca suma costului secţiei şi a cheltuielilor administrative. 9. Cheltuieli de distribuire. 10. Costul complet. Costul de uzină se însumează cu cheltuielile comerciale. Cheltuielile şi costurile care compun costul unitar al produsului se împart în două mari grupe:  costuri directe;  costuri (cheltuieli) indirecte. Costurile directe sunt acelea care pot fi atribuite direct unei mărimi de referinţă, se repartizează direct pe unitate de produs. Din această grupă fac parte: -

materiile prime şi materialele ( inclusiv cheltuielile de transport-aprovizionare);

-

deşeurile recuperabile (se scad);

-

retribuţiile directe;

-

contribuţiile la asigurări sociale. Costurile şi cheltuielile indirecte sunt cele care nu pot fi calculate direct pe unitate de produs sau acest calcul ar fi dificil de efectuat. Din rândul acestora fac parte: 

costurile indirecte de producţie;



cheltuielile administrative;



cheltuielile de distribuire.

Repartizarea cheltuielilor şi a costurilor pe unitate de produs se efectuează în funcţie de apartenenţa acestora la una din cele două grupări expuse mai sus. Costurile directe se repartizează pe unitate de produs în funcţie de normele progresive de consum ale fiecărui element şi ale preţurilor şi tarifelor stabilite pentru aceasta. Bazele de date pentru calculul acestor articole se găsesc în planul de aprovizionare tehnico-materială şi în planul muncii şi al salarizării. În mod practic, determinarea fiecărui articol de calculaţie în parte se efectuează înmulţind norma de consum de aprovizionare cu preţul unitar al acestor materiale, în cazul consumurilor materiale şi înmulţind normele de timp cu retribuţia orară aferentă pentru fiecare operaţie în parte, în cazul consumurilor cu retribuţia muncii. 173

Repartizarea costurilor indirecte de producţie pe tipurile de produse fabricate/servicii prestate se efectuează proporţional cu baza stabilită în politicile contabile ale entităţii (de exemplu, proporţional salariilor de bază ale muncitorilor încadraţi în activităţile de bază şi auxiliare, sumei totale a costurilor directe de producţie, numărului de maşini-ore lucrate, cantităţii de produse fabricate). Repartizarea costurilor indirecte de producţie se contabilizează ca majorare a cheltuielilor curente, costurilor activităţilor de bază şi/sau auxiliare, activelor imobilizate etc. şi diminuare a costurilor indirecte de producţie30. Cheia de repartiţie obţinută arată câţi lei cheltuieli indirecte de producţie revin la 100 lei cu retribuţia directă. Pentru a afla partea de cheltuieli menţionată ce revine pe unitate de produs se înmulţesc consumurile cu retribuţia pe unitate de produs cu coeficientul calculat. Cheltuielile administrative pe unitate de produs se repartizează folosind drept cheie de repartiţie raportul procentual în care se află volumul total al cheltuielilor generale şi gospodăreşti, determinate pe baza planului menţionat anterior, la costul de secţie al întregii producţii marfă prevăzut pentru perioada considerată. Cunoscând costul de secţie al fiecărui produs determinat pe baza calculaţiei de plan şi cheia de repartiţie a cheltuielilor generale şi administrative prin înmulţirea acestora se determină mărimea acestor cheltuieli pe unitate de produs. Cheltuielile de distribuire pe unitate de produs se calculează prin aplicarea unui procent stabilit din timp asupra costului de uzină unitar.

10.6. Reducerea costurilor de producţie. Planificarea, căile, indicatorii de bază. 10.6.1. Căi de reducere a costului de producţie Funcţionarea eficientă a întreprinderii într-un mediu concurenţial, a cărui dominantă economică o constituie caracterul limitat al resurselor, necesită gestionarea eficientă a costurilor care îi grevează rezultatele. La realizarea circuitului economic: aprovizionare - producţie - stocare - vânzare concură o serie de cheltuieli care, prin intermediul costurilor, se constituie în elemente ale preţurilor de vânzare a produselor pe piaţă. Din totdeauna potenţialul de dezvoltare a activităţii unei întreprinderi a depins de modul cum aceasta a reuşit să-şi recupereze prin vânzarea produselor/serviciilor costurile ocazionate de întreaga activitate desfăşurată, iar dezvoltarea a fost condiţionată de mărimea diferenţei dintre

STANDARDUL NAŢIONAL DE CONTABILITATE „STOCURI”, disponibil https://monitorul.fisc.md/shop/archive/sncnoi_rom2017.html 30

174

sumele încasate din vânzarea produselor, executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor şi cheltuielile ocazionate de activităţile respective. Pentru a-şi maximiza profitul este necesar fie să minimizeze costurile totale cu care obţine un anumit nivel al producţiei, fie să maximizeze producţia care se poate obţine cu un nivel dat al costurilor, să optimizeze aşadar, volumul şi structura producţiei. De fapt producătorul este constrâns în cele din urmă în mod obiectiv, de rigorile pieţei şi ale concurenţei la un comportament raţional dacă nu vrea să dispară. Realizarea acestui obiectiv este dependent de preţurile la care mărfurile pot fi vândute. Costul de producţie nu este o mărime dată şi nu are un caracter constant. El este influenţat de o mulţime de factori cum ar fi: volumul producţiei, structura producţiei, preţurile factorilor de producţie (mijloace fixe, materii prime materiale, combustibil, energie, forţă de muncă etc.); calitatea şi caracteristicile produselor, nivelul calitativ al forţei de muncă şi al echipamentelor tehnice de producţie, organizarea producţiei etc. Prin optimizarea folosirii acestor factori costul de producţie poate fi redus. În esenţă, preocuparea oricărui agent economic este de a-şi acoperi costurile de producţie şi de a obţine un profit cât mai mare. Întreprinderile nerentabile au putut exista numai în condiţiile economiei centralizate când pierderile acestora erau suportate de societate. În condiţiile economiei de piaţă, o întreprindere care nu-şi acoperă cheltuielile de producţie, care nu este rentabilă dă faliment. De aceea reducerea costului de producţie constituie o latură deosebit de importantă a managementului unei activităţi economice, cu rol determinat în maximizarea profitului. Însă diminuarea costurilor de producţie nu trebuie să afecteze calitatea bunurilor deoarece orice economie făcută în dauna calităţii reprezintă o pierdere pentru societate şi, mai târziu, pentru firmă. În scopul obţinerii unei reduceri reale a costurilor de producţie este necesară reuniunea eforturilor tuturor salariaţilor firmei, indiferent de activitatea pe care o desfăşoară în cadrul ei, în vederea adoptării şi aplicării unor măsuri de raţionalizare la nivelul tuturor activităţilor. Se poate acţiona pentru reducerea costurilor de producţie în mai multe direcţii: I. Perfecţionarea activităţii de ATM, care se poate realiza prin promovarea unor măsuri care au efect asupra nivelului costurilor, în sensul reducerii. Cele mai importante soluţii cu caracter practic sunt următoarele: a) semnarea unor contracte de aprovizionare numai cu materiale de calitate şi pe termen lung; b) raţionalizarea activităţii depozitelor; c) dimensionarea optimă a stocurilor.

175

II. Reducerea costurilor materiale. În vederea reducerii costurilor de materii prime şi de materiale pe unitate de produs trebuie să se acţioneze în următoarele direcţii: a) perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie; b) elaborarea de norme de consum fundamentate şi urmărirea strictă a încadrării consumurilor în aceste norme; c) reproiectarea constructivă şi tehnologică a produselor în vederea reducerii consumului de materiale în perfecţionarea pieselor, subansamblurilor; d) folosirea unor materiale substituente, mai ieftine; e) organizarea mai bună a producţiei şi a muncii în vederea reducerii pierderilor din rebuturi. Determinarea influenţei reducerii costurilor materiale asupra reducerii costului de produs se face pe fiecare fel de măsură în parte, utilizând următoarea relaţie de calcul:

Rpc m 

Cmo  Cm 100  Km, Cmo

(10.1)

în care: Rpcm – reprezintă reducerea procentuală a costului produsului ca urmare a reducerii consumurilor materiale pentru un anumit produs; Cmo, Cm – costuri corespunzătoare unui anumit fel de materie primă sau material înainte şi după aplicarea măsurii pe produs; Km – coeficientul care exprimă ponderea costurilor materialului considerat inclus în costul produsului. De exemplu, dacă prin aplicarea unei măsuri tehnico-organizatorice costul unui material pe un produs se reduce de la 75 la 70 lei, ponderea costurilor cu acest material în costul produsului fiind de 0,8, reducerea costului produsului ca urmare a aplicării măsurii respective se calculează în felul următor:

Rpcm 

75  70 100  0,8  5,3% 75

III. Creşterea productivităţii muncii este unul din factorii importanţi care influenţează asupra nivelului costurilor de producţie. Ridicarea productivităţii muncii influenţează costul producţiei sub 2 aspecte: în primul rând, prin scăderea relativă a consumurilor pentru salarii, iar în al doilea rând, prin reducerea absolută a acestora în costul pe produs. Reducerea costului de producţie se realizează atunci când ritmul de creştere a productivităţii muncii depăşeşte ritmul de creştere a salariului mediu. 176

Pentru a îmbunătăţi situaţia în sensul creşterii productivităţii muncii, se impun anumite măsuri: a) este necesar să se pună în aplicare un sistem de urmărire a consumului de muncă pe produs, care să ofere informaţii certe asupra dinamicii reale a acestuia; b) modernizarea mijloacelor de muncă existente şi achiziţionarea de noi mijloace, la nivelul celor realizate pe plan mondial; c) în paralel cu perfecţionarea mijloacelor de muncă este necesară şi creşterea calificării personalului, pentru a putea folosi noile utilaje şi a aplica cu succes noile procedee de prelucrare; d) cointeresarea materială a salariaţilor, de exemplu, să se acorde premii în cazul unor depăşiri a normelor de muncă, în cazul obţinerii de produse ce nu prezintă defecte de calitate, pentru contribuţii deosebite, originale la perfecţionarea unor tehnologii şi procese de prelucrare. Pentru a calcula influenţa creşterii productivităţii muncii asupra reducerii costurilor de producţie, se poate folosi următoarea relaţie:

 100  r    Kr 100, Rpc  1  100  Ppm  

(10.2.)

în care: Rpc – reprezintă reducerea procentuală a costurilor de producţie sub influenţa reducerii consumurilor cu retribuţia, ca urmare a creşterii productivităţii muncii; r – procentul de creştere a retribuţiei medii; Ppm – procentul de creştere a productivităţii muncii; Kr – coeficientul care exprimă ponderea fondului de retribuire în costul de producţie planificat. IV. Reducerea cheltuielilor cu exploatarea utilajelor. Folosirea mijloacelor moderne de producţie presupune, pe de o parte, un efort investiţional mai mare din partea firmelor, cheltuieli cu amortizarea ridicată, iar pe de altă parte, se caracterizează printr-o productivitate mai mare şi printr-o calitate superioară a producţiei. Politica în domeniul exploatării utilajelor trebuie să se bazeze pe:  alegerea utilajelor în funcţie de caracteristicile lor tehnice şi în funcţie de productivitatea lor;  achiziţionarea utilajelor la preţurile cele mai avantajoase;  încărcarea optimă a utilajelor, evitându-se supraîncărcarea, ce determină defectarea lor şi creşterea costului lucrărilor de întreţinere şi reparaţii sau subîncărcarea care determină

177

stagnări, imobilizări de resurse. Măsurile practice de reducere a acestor cheltuieli se referă la: a) fundamentarea riguroasă a programului de întreţinere şi reparaţii, executarea calitativă a lucrărilor; b) echiparea cu SDV-uri corespunzătoare pentru execuţia reperelor complexe; c) evitarea funcţionării în gol a utilajelor prin aprovizionarea ritmică a locurilor de muncă. V. Reducerea cheltuielilor administrative au în vedere raţionalizarea activităţii de conducere în cadrul firmei, reducerea unor cheltuieli generate de deficienţe în conducere (amenzi, penalizări), raţionalizarea cheltuielilor legate de pază şi securitatea firmei, poştă, telefon, telegraf etc. Reducerea unor asemenea cheltuieli se poate asigura prin înfăptuirea unor măsuri economico-organizatorice: a) realizarea proporţiilor optime între personalul productiv şi cel neproductiv; b) computerizarea lucrărilor de calcul, de evidenţă statistică şi planificare; c) respectarea cu stricteţe a normelor şi normativelor cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ş.a.

VI. Reducerea cheltuielilor de distribuire: a) utilizarea unei politici comerciale bine fundamentate pe studii de marketing; b) recrutarea şi instruirea de personal capabil să negocieze; c) remunerarea personalului utilizat în activitatea de desfacere pe bază de comision, pentru a spori interesul acestuia; d) reducerea defectelor de fabricaţie prin ameliorarea calităţii lucrărilor tehnice.

10.6.2. Indicatorii reducerii costului de producţie Planificarea reducerii costurilor de producţie pentru întreaga producţie marfă presupune stabilirea următorilor indicatori: 1. Cheltuieli la un leu producţie-marfă. Acest indicator se calculează pentru perioada de dare de seamă şi pentru perioada de plan, conform următoarei relaţii:

178

n

Chb 

 qib  Cpib i 1 n

 qib  Pib

,

(10.3.)

i 1

n

Ch p 

 qip  Cpip i 1 n

 qip  Pip

,

(10.4.)

i 1

în care: Chb, Chp – reprezintă cheltuielile la un leu producţie marfă în perioada de bază şi respectiv de plan; qib, qip – cantitatea de producţie pentru un produs „i” în perioada de bază şi respectiv de plan; Pib, Pip – preţul unitar pentru produsul „i” pentru perioada de bază şi respectiv de plan; Cpib, Cpip, - costul unitar pentru produsul „i” pentru perioada de bază şi, respectiv de plan. 2. Reducerea în expresie absolută a cheltuielilor la 1 leu producţie-marfă în perioada de plan, faţă de perioada de bază (Rach).

Rach  Chpe  Chb

(10.5.)

3. Reducerea procentuală a cheltuielilor la un leu producţie-marfă în perioada de plan faţă de perioada de bază (Rpc).

Rpc 

Rach  100 Chb

(10.6.)

Chpe  Chb  100 Chb

(10.7.)

sau

Rpc 

4. În ramurile, în care cheltuielile materiale deţin o pondere mare în cadrul costului de producţie se calculează cheltuielile materiale la un leu producţie-marfă, potrivit următoarei relaţii: Acest indicator se calculează pentru perioada de dare de seamă şi pentru perioada de plan, conform următoarei relaţii:

179

n

Chmb 

 qib  Cmib i 1 n

 qib  Pib

(10.8.)

,

i 1

n

Chmp 

 qip  Cmip i 1 n

 qip  Pip

,

(10.9.)

i 1

în care: Chmb, Chmp – reprezintă cheltuielile materiale la un leu producţie-marfă în perioada de bază şi respectiv perioada de plan; Cmib, Cmip – cheltuieli materiale pe unitatea de produs în perioada de bază şi respectiv perioada de plan; Cmib, Cmip – costul de producţie unitar pentru un produs „i” în perioada de bază, şi respectiv în perioada de plan. 5. Reducerea în expresie absolută a cheltuielilor la 1 leu producţie-marfă în perioada de plan, faţă de perioada de bază (RAC)

Racm  Chmp  Chmb

(10.10.)

6. Reducerea procentuală a cheltuielilor materiale la un leu producţie-marfă în perioada de plan faţă de cea de bază (Rpcm)

Rpcm 

Racm  100 Chmb

(10.11.)

sau

Rpcm 

Chhmp  Chmb  100 Chmb

(10.12.)

180

Concluzii 1. Costul de producţie constă din totalitatea consumurilor efectuate şi/sau care urmează să fie făcute, toate în expresie bănească , de către întreprindere pentru producerea şi desfacerea de bunuri. 2. Alături de clasificarea în costuri şi cheltuieli, ce satisface contabilitatea financiară şi fiscală, aceste grupuri mai pot fi clasificate şi după alte criterii independente, corespunzătoare altor arii de implicare. 3. În conformitate cu Standardele Naționale de Contabilitate semnificaţia noţiunilor de „costuri” şi „cheltuieli” nu coincid. Astfel costurile reprezintă resursele exprimate valoric şi consumate pentru fabricaţia produselor/prestarea serviciilor. Acestea sunt nemijlocit legate de procesul de producţie, îşi găsesc întruchipare materială în stocurile producţiei finite şi produselor în curs de execuţie, la finele perioadei de gestiune se reflectă în bilanţul contabil ca active şi nu se iau în calcul la determinarea rezultatului financiar al întreprinderii. În componenţa costurilor sunt incluse următoarele articole: Costuri materiale directe şi repartizabile, Costuri cu personalul directe şi repartizabile, Costuri indirecte de producţie. 4. Cheltuielile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice înregistrate în perioada de gestiune sub formă de ieşiri, reduceri ale valorii activelor sau de creşteri ale datoriilor care contribuie la diminuări ale capitalului propriu (rezultatului financiar), altele decât cele rezultate din distribuirea acestuia proprietarilor. Se evidențiază următoarele grupe de cheltuieli: cheltuieli ale activităţii operaţionale,

cheltuieli ale altor activități,

cheltuieli privind impozitul pe venit. 5. Planul cheltuielilor administrative prezintă un plan detaliat al cheltuielilor operaţionale curente, diferite de cheltuielile legate nemijlocit de producţia şi desfacerea produselor dar necesară pentru menţinerea în perioadă bugetară a activităţii întreprinderii în ansamblu. Acest plan include mai multe elemente. 6. Planul costului unitar al produsului se elaborează pentru fiecare fel de produs cuprins în nomenclatorul de fabricaţie al întreprinderii și cuprinde mai multe elemente, care reprezintă atât cheltuieli directe cât și cheltuieli indirecte. 7. Costul de producţie nu este o mărime dată şi nu are un caracter constant. El este influenţat de o mulţime de factori cum ar fi: volumul producţiei, structura producţiei, preţurile factorilor de producţie (mijloace fixe, materii prime materiale, combustibil, energie, forţă de muncă etc.); calitatea şi caracteristicile produselor, nivelul calitativ al forţei de muncă şi al echipamentelor tehnice de producţie, organizarea producţiei etc.

181

Prin optimizarea folosirii acestor factori costul de producţie poate fi redus. În esenţă, preocuparea oricărui agent economic este de a-şi acoperi costurile de producţie şi de a obţine un profit cât mai mare. Întrebări pentru autoevaluare și discuții: - Definiți noțiunea de cost; -

Identificați diferențele între noțiunea de cost și cheltuieli;

-

Prezentați tipologia costurilor;

-

Ce include structura costurilor de producție?

-

Caracterizați elementul „costurile indirecte de producție”

-

Caracterizați elementul „Cheltuieli generale”

-

Caracterizați elementul „cheltuieli de distribuire”

-

Ce include Planul costului unitar de producție?

-

Cum are loc repartizarea cheltuielilor directe și a celor indirecte pe unitate de produs?

-

Numiți căi de reducere a costului de producție

-

Indicatorii de reducere a costurilor.

Teste pentru autoevaluare Bifați răspunsurile corecte: 1. Costul de producţie este o categorie economică. Adevărat

Fals

2. Noțiunile de costuri și cheltuieli sunt sinonime și includ aceleași elemente. Adevărat

Fals

3. Costul de producţie reprezintă suma tuturor consumurilor materiale efectuate într-o unitate economică. Adevărat

Fals

4. Funcţia de informare, ce se concretizează în datele şi informaţiile necesare managementului organizației este o funcție a costurilor. Adevărat

Fals

5. În funcție de gradul de omogenizare se evidențiază costuri simple și costuri complexe. Adevărat

Fals

6. După modul comportării la modificarea volumului fizic, costurile se împart în costuri directe și costuri indirecte.

182

Adevărat

Fals

7. Costurile cu personalul directe şi repartizabile reprezintă remuneraţiile, contribuţiile şi alte plăţi aferente personalului încadrat nemijlocit în procesul de fabricaţie a produselor şi/sau de prestare a serviciilor. Adevărat

Fals

8. Cheltuielile activităţii operaţionale cuprind cheltuieli ocazionate de efectuarea activităţii de bază a întreprinderii. Adevărat

Fals

9. Cheltuielile de distribuire cuprind cheltuielile privind deservirea şi gestiunea întreprinderii în ansamblu. Adevărat

Fals

10. Cheltuieli financiare rezultă din modificarea mărimii capitalului propriu, împrumuturilor şi creditelor întreprinderii. Adevărat

Fals

11. Cheltuieli cu personalul administrativ este element al planului cheltuielilor administrative. Adevărat

Fals

12. Taxe şi impozite nerecuperabile aferente comercializării produselor/mărfurilor se includ în planul cheltuielilor administrative. Adevărat

Fals

13. Costurile materiale fac parte din grupa costurilor directe. Adevărat

Fals

14. Cheltuielile administrative fac parte din grupa cheltuielilor directe. Adevărat

Fals

15. Repartizarea costurilor indirecte de producţie pe tipurile de produse sau servicii se efectuează proporţional cu baza stabilită în politicile contabile ale entităţii. Adevărat

Fals

16. Perfecționarea activității de aprovizionare a întreprinderii reprezintă una dintre căile de reducere a costurilor de producție. Adevărat

Fals

Alegeți răspunsul corect și justificați: 1. După conținutul economic costurile se divizează în: a) materiale; b) pe elemente economice; c) cu munca vie; 183

d) pe articole de calculație; 2. În raport cu etapele formării se evidențiază următoarele tipuri de costuri: e) pe secție; f) pe întreprindere; g) pe elemente economice; h) complet. 3. În funcție de modul de repartizare pe unitate de produs, costurile se divizează: a) fixe; b) directe; c) variabile; d) indirecte; 4. Conform standardelor naționale de contabilitate în componenţa costurilor sunt incluse următoarele articole: a) Costuri materiale, b) Costuri cu personalul, c) Costuri variabile d) Costuri indirecte de producţie 5. Cheltuielile activității operaționale nu includ: a) costul vânzărilor; b) cheltuieli cu active imobilizate; c) cheltuieli de distribuire; d) cheltuieli administrative; e) alte cheltuieli. 6. Care din indicatorii enumerați mai jos fac parte din categoria indicatorilor reducerii costului de producție : a) costul unitar al produselor; b) cheltuieli la un leu producție marfă; c) reducerea procentuală a cheltuielilor la un leu producţie-marfă; d) cifra de afaceri; Bibliografie recomandată: 1. Bugaian Larisa, Managementul strategic al costurilor, Edutura UTM, Chişinău, 2007 2. Cotelnic A. Sisteme de planificare în afaceri, Chişinău, Editura ASEM, 2009

184

3. Ebbeken Klaus, Ladislau Possler, Mihai Ristea, Calculaţia şi managementul costurilor, Ed. Teora,2000 4. Standardele naționale de contabilitate

Capitolul XI. PROFITUL ŞI RENTABILITATEA ACTIVITĂŢII UNITĂŢII ECONOMICE În urma parcurgerii acestui capitol, studenții vor fi capabili să:

-

definească noțiunea „profit”; identifice tipurile de profit; analizeze formarea și repartizarea profitului net diferențieze tipurile de rentabilitate și metodele de calcul a acestora; calculeze pragul de rentabilitate

11.1.Profitul: tipuri, funcţii Termen de origine latin, profitul vine de la verbul „proficere” care înseamnă „a progresa”, „a da rezultate”, apoi dobândind semnificaţia de „a da”, sau „a aduce profit”. Acest fapt, explică de ce profitul este considerat drept venit sau o formă de venit. Intenţia de a da profitului doar sensul pozitiv a făcut ca adesea el să se identifice cu noţiunea de “beneficiu”. Relaţia dintre profit si beneficiu este destul de generaşi diferă ca sferă de cuprindere. În conformitate cu unele lucrări , în ţările cu economie de piaţă se foloseşte termenul „profit”. Totuşi în aceeaşi lucrare se face observaţia că Franţa utilizează termenul benefice, iar Italia – beneficio. Pentru o omogenizare a terminologiei folosite, în continuare vom denumi această categorie economică profit. Putem vorbi de profit atunci când veniturile totale ale activităţii unei firme depăşesc cheltuielile totale. Dar tocmai faptul că a obţine profit este scopul comun al tuturor agenţilor economici, viabilitatea scopului depinde de capacitatea acestora de a previziona cât mai corect alternativele posibile de evoluţie a activităţii lor economice. Aşadar „profitul este o consecinţă a riscului”, o recompensă pe care o poate primi agentul economic pentru riscarea capitalului său. Cele mai des vehiculate surse de obţinere a profitului: incertitudinea şi inovaţia. Ambele au ca punct comun prezenţa spiritului antreprenorial.

185

Însă profitul nu este proporţional cu riscul şi nici nu îl compensează în întregime. Activităţile riscante atrag profituri mari în caz de reuşită, dar de multe ori se încheie cu pierderi mari. Profitul, în concepţia modernă este considerat, mai întâi un câştig ce remunerează factorii de bază clasici ai producţiei: capitalul, pământul şi munca; el concretizându-se în profit propriuzis, profit din inovaţii, profit din incertitudine şi risc şi profit nejustificat din punct de vedere etic. Profitul, este în cel mai restrâns sens, venitul pe care îl obţin agenţii economici, ca produs al utilizării capitalului. În sensul cel mai larg, profitul este câştigul pe care-l obţin agenţii economici, ca surplus peste costul de producţie.

De aici, rezultă că profitul este avantajul

realizat în formă bănească dintr-o acţiune, operaţie sau activitate economică. Prin urmare orice agent economic nu poate progresa, nu se poate dezvolta dacă nu obţine profit. Privit ca diferenţă între venitul din vânzare şi costul de producţie, profitul, mai precis profitul total are două componente: profitul normal şi profitul supranormal sau economic. Profitul reprezintă un indicator de bază al aprecierii eficienţei economice, permite identificarea disponibilităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare ale firmei. Se determină ca diferenţă dintre suma veniturilor şi suma cheltuielilor efectuate pentru desfăşurarea activităţii. Profitul reflectă rezultatul întregii activităţi a întreprinderii şi în plan se determină în trei direcţii: -

profitul de la activitatea de producţie de bază;

-

profitul de la realizarea producţiei şi serviciilor de la secţiile auxiliare, ce nu sunt incluse în volumul producţiei realizate (de ex., producţia secţiilor anexe);

-

profitul de la operaţiile ce nu ţin de realizarea producţiei. Pe baza acestor indicatori se determină profitul total, ce acumulează toate varietăţile

profitului. Alte tipuri de profituri, ce pot fi calculate la întreprindere sunt: -

profitul brut.

Categorie de profit, determinat ca diferență între veniturile totale și

cheltuielile totale. -

profitul impozabil. Constituie baza de calcul a impozitelor. Se obţine prin scăderea profitului total a facilităţilor fiscale prevăzute de lege;

-

profitul normal reprezintă acea parte a profitului pe care o realizează şi însuşeşte întreprinzătorul (agentul economic) în calitatea sa de proprietar al factorilor de producţie. Ca venit al proprietarului care este şi întreprinzător, profitul normal nu se include în costul de producţie. Acesta corespunde venitului care ar reveni întreprinzătorului daca el ar închiria capitalul sau altui întreprinzător, sau dacă ar lucra ca salariat la acesta. Prin urmare, 186

profitul normal reprezintă minimum de profit pe care o firmă trebuie să-l obţină pentru a funcţiona în continuare. În acest caz, nivelul venitului total încasat se identifică cu cel al costurilor de oportunitate, ceea ce înseamnă că pe baza încasărilor se poate asigura continuarea activităţilor la aceiaşi parametrii funcţionali. Partea de profit ce se obţine ca venit peste costul de producţie indiferent dacă acest venit este produs al unor factori de producţie închiriaţi sau ca urmare a jocului concurenţei pe piaţă, reprezintă profitul supranormal sau economic. În timp ce, profitul contabil reprezintă excedentul de venit net peste costul contabil, profitul economic reprezintă diferenţa dintre venitul total al firmei si costurile de oportunitate ale tuturor intrărilor (factorilor) utilizate de aceasta într-o perioadă de timp. Adesea, teoria generală a profitului are în vedere acest tip de profit. -

profitul suplimentar. Reprezintă profitul utilizat de acei întreprinzător care produc cu costuri individuale mai reduse decât cele considerate normale. Se determină ca diferenţa dintre profitul net şi cel normal;

-

profitul net. Profitul care rămâne la dispoziția întreprinderii după ce din profitul brut au fost deduse toate cheltuielile, inclusiv cheltuielile privind impozitul pe venit.

-

dividendele. Reprezintă o formă specială de profit, care reprezintă sumele încasate de acţionar din profitul net realizat de societăţile pe acţiuni. Definiția și măsurarea profitului au evoluat foarte mult în istoria gândirii economice. În

epoca lui J.S.Mill (1848) , avem încă de a face cu un venit „compozit”, obținut scăzând din încasările întreprinderii costul diferitelor achiziții de bunuri și servicii (materii prime, servicii etc.) și salariile plătite. O dată cu A.Marshall (1890), scădem din această diferență și remunerarea capitalurilor utilizate în producție. În fine, o dată cu F.Knight (1935) ajungem la noțiunea de profit „pur”, din care se excludeau, pe lângă toate elementele menționate anterior, remunerarea conducătorilor întreprinderii și chiar o primă de risc pentru a remunera dincolo de rata dobânzii, capitalurile proprii. În prezent definiția și măsurarea profitului nu sunt foarte diferite, indiferent dacă ne referim la nivelul național sau la cel al întreprinderii31. Indiferent de forma pe care o îmbracă, profitul îndeplineşte anumite funcţii pentru agenţii economici, proprietari, întreprinzători, populaţie, societate în general: a) funcţia de motivare a firmelor, luate în ansamblu ca entităţi economice, a întreprinzătorilor şi proprietarilor firmelor respective. Profitul stimulează iniţiativa economică a acestora, el determină acceptarea riscurilor de către întreprinzători şi prin aceasta, contribuie la stimularea producţiei de bunuri.

31

Jessua C., Abrousse C., Vitry D., Gaumont D. Dicționar de științe economice, Editura ARC, 2006, pag.722

187

b) funcţia de creştere, ce pune în evidenţă faptul că profitul stă la baza creşterii producţiei, a dezvoltării firmelor, a apariţiei de noi întreprinderi, etc. El reprezintă sursa principală a acumulărilor pe baza cărora se constituie investiţiile, sursă de bază a creşterii economice. c) funcţia de control asupra activităţii firmelor. Nivelul şi dinamica profitului însuşi, constituie un adevărat barometru al calităţii activităţii agenţilor economici. Cu cât profitul este mai mare şi cu cât perioada în care se însuşeşte el este mai îndelungată, cu atât mai mult se verifică în practică, calităţile şi abilitatea agentului economic în rândul oamenilor de afaceri. d). Profitul îndeplineşte o importantă funcţie socială, constituind baza procurării resurselor necesare pentru finanţarea acţiunilor social - culturale. e). Este indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţilor întreprinderii. O cale principală de creştere a profitului este reducerea costurilor de producţie ce se poate obţine prin numeroase măsuri şi acţiuni între care: -

reducerea costurilor specifice ale rebuturilor şi deşeurilor;

-

reducerea cheltuielilor neproductive;

-

creşterea productivităţii muncii;

-

retehnologizarea producţiei;

-

organizarea raţională a muncii şi producţiei. 11.2. Formarea şi repartizarea profitului net Viaţa întreprinderii reprezintă o înlănţuire continuă de operaţiuni (achiziţii, vânzări, plăţi

etc.) care influenţează contul de rezultate. Fiecare dintre aceste operaţiuni degajă un surplus financiar, surplus care va fi reinvestit în alte operaţiuni pentru a obţine un rezultat net. Modul de calcul al profitului net, destinat repartizării (conform SNC), este următorul:

Tabelul 11.1. Formarea profitului net Indicatori 1 Venituri din vânzări Costul vânzărilor Profit brut (pierdere brută) (rd.010-rd.020) Alte venituri din activitatea operaţională

Cod rd. 2 010 020 030

Perioada de gestiune precedentă curentă 3 4

040

188

Cheltuieli de distribuire Cheltuieli administrative Alte cheltuieli din activitatea operaţională Rezultatul din activitatea operaţională: profit (pierdere) (rd.030+rd.040-rd.050-rd.060-rd.070) Rezultatul din alte activităţi: profit (pierdere) Profit (pierdere) pînă la impozitare (rd.080+rd. 090) Cheltuieli privind impozitul pe venit Profit net (pierdere netă) al perioadei de gestiune (rd.100-rd.110)

050 060 070 080

090 100 110 120

Problema repartizării profitului poate părea lipsită de interes, deoarece din punct de vedere juridic, profitul după impozitare generat de activitatea întreprinderii îi revine proprietarului acesteia. Dar dacă acest lucru este evident pentru întreprinderile individuale sau chiar pentru întreprinderile foarte mici, răspunsul ce trebuie dat în cazul întreprinderilor de dimensiuni mai mari este mai puțin simplu. Gestionarea şi repartizarea profitului net obţinut de întreprindere se află în competenţa acesteia, însă care trebuie să ţină cont şi de legislaţia în vigoare. Astfel, principalele direcţii de repartizare profitului net sunt prezentate în figura: rezerve stabilite de legislație

Profit net

crearea capitalului de rezervă

rezerve prevăzute de statut

plata venitului proprietarilor

alte rezerve

acoperirea pierderilor din anii precedenți

Figura 11.1. Direcții de repartizare a profitului net Astfel, urmând cele prezentate în figura 11.1., se evidențiază trei direcții de bază de repartizare a profitului net. Prima direcție se referă la crearea capitalului (fondurilor) de rezervă, care la etapa actuală prezintă o mare importanţă și este tratat ca o măsură de precauţie rezonabilă pentru înlăturarea riscurilor desfăşurării normale a activităţii financiare şi de producţie. În ansamblu capitalul de rezervă al întreprinderii se divizează în trei categorii (conform SNC): a) rezerve stabilite de legislaţie; b) rezerve prevăzute de statut;

189

c) alte rezerve. Din prima categorie fac parte rezervele a căror formare este prescrisă de lege. Ca de exemplu:  societăţile pe acţiuni sunt obligate să creeze capitalul de rezervă, ce trebuie să constituie cel puţin 10%32 din capitalul social al societății. Capitalul de rezervă se formează din defalcări anuale din profitul net până la atingerea mărimii prevăzute de statut. Volumul defalcărilor se stabileşte de Adunarea Generală a acţionarilor şi va constitui nu mai puţin de 5% din profitul net al societăţii;  fondurile de investiţii şi companiile de trust sunt obligate să formeze pe seama cheltuielilor activităţii economico-financiare un fond special de asigurare a investiţiilor în proporţie de 30% din capitalul statutar iniţial;  companiile de asigurare sunt obligate să creeze rezerve pentru recuperarea pierderilor eventuale. 2. Categoria a doua cuprinde rezervele a căror creare, scop şi mărime sunt prevăzute de statutul întreprinderii. De exemplu, întreprinderea poate să formeze pe seama profitului net, rezerve destinate pentru dezvoltarea socială (fond de consum) şi pentru dezvoltarea producţiei întreprinderii (fondul de acumulare). Totodată formarea rezervelor prevăzute de statut, formele şi mărimea acestora diferă de la o întreprindere la alta şi de regulă au ca scop:  stimularea muncitorilor, acordarea diferitor premii;  plata foilor de odihnă şi tratament, ajutorul material;  construirea de locuinţe şi a altor obiecte de menire social-culturală;  investirea în vederea dezvoltării producţiei;  finanţarea cheltuielilor de reutilare tehnică, reconstrucţie;  introducerea şi asimilarea tehnicii noi;  finanţarea cheltuielilor de cercetare ştiinţifică, proiectare. Din categoria altor rezerve fac parte rezervele a căror creare nu este prevăzută în statut, dar este efectuată conform deciziei Adunării Generale a proprietarilor întreprinderii (acţionarilor, asociaţilor) sau a altui organ de administrare (Consiliul Directorilor, Comitetul de Conducere). O altă direcţie principală de utilizare a profitului net este plata venitului proprietarilor întreprinderii. Venitul pe capitalul depus în circuitul întreprinderii capătă forme de dividende în societăţile pe acţiuni şi venituri din participaţii – în societăţile economice, comerciale.

Legea Republicii Moldova Nr 1134 din 02.04.1997 privind societățile pe acțiuni, art. 46, disponibilă http://lex.justice.md/document_rom.php?id=75DC9789%3AD2483443 32

190

Dividendele (venitul din participaţii) reprezintă o parte din profitul net al societăţii repartizată între acţionari (asociaţi) proporţional cotei-părţi a acestora în capitalul statutar al întreprinderii. Conform legislaţiei în vigoare, societatea pe acţiuni este în drept să plătească (dar nu şi să garanteze) dividende intermediare (în avans) şi anuale pentru acţiunile care se află în circulaţie. În acest caz decizia privind plata dividendelor intermediare (trimestrial, semestrial) este luată de Consiliul Societăţii, iar decizia privind plata sumelor definitive ale dividendelor (conform rezultatelor anului) este anunţată de Adunarea Generală a Acţionarilor. Totodată, profitul net constituie sursa de bază de acoperire a pierderilor din anii precedenţi, acumulate de întreprindere pe parcursul activităţii sale. Pentru o înțelegere mai bună a celor expuse mai sus, sistematizăm materialul în tabela Tabelul 11.2. Formarea capitalului de rezervă al întreprinderii: nr

Tipuri de rezerve

1.

Rezerve stabilite de legislație Rezerve prevăzute de statut

2.

3.

Alte rezerve

Conținutul

Exemplu

rezerve ale căror formare este prescrisă de lege pentru dezvoltarea socială -stimularea muncitorilor, (fond de consum) acordarea diferitor premii, ce nu țin de activitatea de bază; -plata foilor de odihnă şi tratament, ajutorul material; - plata pentru transport; - achitarea diferenței de plată pentru mâncare; - alte plăți pentru dezvoltarea producţiei - construirea de locuinţe şi a altor întreprinderii (fondul de obiecte de menire social-culturală; acumulare). - investirea în vederea dezvoltării producţiei; - finanţarea cheltuielilor de reutilare tehnică, reconstrucţie; - introducerea şi asimilarea tehnicii noi; - finanţarea cheltuielilor de cercetare ştiinţifică, proiectare. rezervele a căror creare nu este prevăzută în statut, dar este efectuată conform deciziei Adunării Generale a proprietarilor întreprinderii (acţionarilor, asociaţilor) sau a altui organ de administrare (Consiliul Directorilor, Comitetul de Conducere).

191

Astfel, în concluzie, putem spune că profitul, mărimea acestuia prezintă un interes primordial pentru proprietarii întreprinderii, deoarece acesta constituie sursa principală de calculare a dividendelor (veniturilor din cotele de participare). Conform deciziei proprietarilor, ea poate fi de asemenea repartizată pentru formarea capitalului de rezervă, achitarea pierderilor din anii trecuţi sau alte scopuri. Cu ajutorul indicatorului profitului net se determină nivelul rentabilităţii capitalului propriu în procesul analizei situaţiei financiare a întreprinderii. Profitul este privit ca ghid al investitorilor, stimulent pentru conducători și chiar pentru salariați ai întreprinderii, instrument de finanțare a creșterii și se află indiscutabil în centrul funcționării economiilor de piață. Componentele profitului net le putem reprezenta prin tabelul următor. Tabelul 11.3. Componentele profitului net Indicatori parţiali ai rezultatului Profitul brut (pierdere globală) Rezultatul din activitatea operaţională Profitul net

Modul de calcul Vânzări nete – costul vânzărilor Profitul brut + Alte venituri din activitatea operaţională – cheltuieli de distribuire – cheltuieli administrative – alte cheltuieli din activitatea operaţională Rezultatul perioadei de gestiune – cheltuieli privind impozitul pe venit

11.3. Rentabilitatea – indicatorul de bază al eficienţei unităţii economice Lumea contemporană devine tot mai mult o realitate de neconceput fără preocuparea pentru performanţă, reuşită şi succes. Aceste elemente au devenit motivaţia oricărei întreprinderi care încearcă să se înscrie în exigenţele economiei de piaţă şi în competiţia mondială. Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii se concentrează şi asupra evidenţierii formării rezultatului întreprinderii, respectiv pe evidenţierea structurii lui, ţinând seama de interdependenţele dintre elementele constitutive şi factorii care au influenţă asupra nivelului acestor performanţe. Studierea rentabilităţii unei operaţii, a unei activităţi sau a unei întreprinderi este totdeauna asociată cu satisfacţia înregistrată ca răsplată a efortului. Elie Cohen prezintă rentabilitatea ca o abordare tehnică a performanţei, definiţie prin care sunt prezentate atât punctele comune dar şi distincţia dintre cele două concepte prezentate. Rezultatul, şi implicit rentabilitatea, este o mărime absolută, în timp ce performanţa este un concept relativ care se bazează pe obiective şi pe norme. Rezultatul este o performanţă bine definită sau mai bine zis o latură a performanţei, cu caracter exact.

192

Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit prin utilizarea factorilor de producţie si a capitalurilor, indiferent de provenienţa acestora. Putem vorbi despre profit atunci când are loc devansarea cheltuielilor de către venituri; profitul este doar o componenta a rentabilităţii. Într-o economie deschisă şi comercială, urmărirea permanentă a rentabilităţii constituie o regulă. Capacitatea întreprinderii de a degaja un excedent financiar din activităţile desfăşurate este condiţia supravieţuirii şi dezvoltării întreprinderii. În acelaşi timp, calculul unor valori absolute nu este suficient. Rentabilitatea este o noţiune relativă: profiturile nu pot fi apreciate în mod permanent decât în raport cu mijloacele investite pentru obţinerea lor (active totale, capitalul propriu etc.). Astfel, rentabilitatea este o noţiune cu multiple faţete, fiecare exprimând o latură a eficienţei întreprinderii. A analiza rentabilitatea înseamnă a compara rezultatele cu mijloacele utilizate pentru a le obţine. Rentabilitatea este o noţiune generală care măsoară raportul dintre rezultate şi mijloace. Un anumit nivel de rentabilitate este necesar pentru menţinerea şi creşterea potenţialului economic al firmei, cointeresarea acţionarilor sau asociaţilor, angajaţilor, creditorilor. O activitate este rentabilă, dacă raportul venituri/cheltuieli este mai mare decât unitatea. Când acest raport este egal cu unu activitatea nu va produce beneficiu, dar nici pierderi. O activitate va fi în pierderi, când cheltuielile sunt mai mari decât veniturile. Rentabilitatea este o formă sintetică de exprimare a eficienţei activităţii economico financiare a întreprinderii, respectiv a tuturor mijloacelor de producţie utilizate şi a forţei de muncă, din toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producţie şi desfacere. Xavier Richet în “Economia întreprinderii“ arată că rentabilitatea cuprinde un ansamblu de indicatori sintetici care permit aprecierea măsurii în care întreprinderea valorifică factorii de producţie utilizaţi. Pentru toate categoriile de activităţi economice şi de resurse avansate sau consumate, efectele economice se concretizează, în ultima instanţă, în profitul obţinut de o întreprindere. Analiza profitului poate oferi informaţii cu privire la rentabilitatea absolută a întreprinderii. Atât pentru diagnosticul intern cât şi pentru utilizatorii externi ai informaţiei privind întreprinderea, cunoaşterea capacităţii de a produce profit absolut nu este suficient de reprezentativă. Drept urmare, se impune compararea masei profitului cu alte mărimi, în special cu mărimile care exprimă efortul depus pentru obţinerea masei profitului, degajându-se astfel rate ale rentabilităţii care, din punct de vedere al analizei, au o mai mare capacitate informaţională.

193

Termenul de rată provine de la latinescul “ratio”, care înseamnă un raport între două mărimi derivate, cu mare valoare informaţională. Dar, interpretarea în procesul conducerii nu trebuie sa fie rigidă, să nu se facă izolat, ci în contextul ei infrastructural. Prin rate se examinează stări şi echilibre ale unei dezvoltări, se supraveghează parametrii de funcţionare a sistemului. Exprimarea rentabilităţii relative se realizează printr-un sistem de rate ce exprimă capacitatea întreprinderii de a asigura, cu ajutorul resurselor de care dispune, remunerarea capitalurilor investite. Acest sistem de rate se determina ca raport între efectele economice şi financiare obţinute de întreprindere şi eforturile depuse pentru obţinerea lor. Importanta cunoaşterii ratelor de rentabilitate derivă din: Favorizează orientarea structurii producţiei pe produse, ramuri şi subramuri, în sensul găsirii celor care oferă cel mai mare avantaj. Fluxurile economice se redirecționează permanent, imprimând activităţilor economice o dezvoltare inegală; Stimulează gestiunea prin utilizarea raţională a resurselor; Contribuie la întărirea interesului întreprinzătorului pentru diferenţierea produselor având în centrul acesteia modernizarea conceptului de calitate; Favorizează segmentarea pieţei şi diferenţierea strategiilor comerciale. În analiza economico-financiara a rezultatelor întreprinderii, ratele de rentabilitate permit efectuarea de comparaţii între grupuri de întreprinderi, comparaţii temporale pentru aceeaşi întreprindere, comparaţii în raport cu standardele elaborate. Indiscutabil este locul şi rolul ratelor de rentabilitate în caracterizarea performanţelor întreprinderii, dar în acelaşi timp, nu trebuie să omitem limitele şi dezavantajele informaţiilor pe care le furnizează. Calculul ratelor de rentabilitate se bazează pe valori preluate din situaţiile financiare anuale care, de la un exerciţiu la altul nu exprimă realitatea economică dacă nu se foloseşte aceeaşi metodă de evaluare. Şi, în plus, nu trebuie neglijat impactul inflaţiei asupra elementelor patrimoniale şi rezultatelor întreprinderii. În funcţie de elementele luate în calcul pentru determinarea lor, teoria şi practica economică operează cu mai multe tipuri de rate ale rentabilităţii: • Rate ale cheltuielilor față de venituri; Denumirea acestei rate reda însăşi modul de calcul: raportarea cheltuielilor la venituri. În situaţia menţionată, se recurge la caracterizarea rentabilităţii prin conexiunea cheltuieli/venituri. Aceasta nu înseamnă ca toate cheltuielile au veniturile ca efect opozabil. Aşa de exemplu, cheltuielile financiare nu sunt în relaţie de determinare cu veniturile financiare (în cea mai mare parte se poate face conexiunea cu veniturile din exploatare), după cum nici efectul cheltuielilor extraordinare nu este regăsit în veniturile extraordinare. • Rate ale rentabilităţii comerciale (rate de profitabilitate);

194

Analiza eficienţei politicii comerciale (aprovizionare, stocare, vânzare), a politicii de preţuri practicate, se realizează cu ajutorul ratei rentabilităţii comerciale. Prin raportarea unui indicator al rentabilităţii în mărimi absolute la volumul vânzărilor, se evaluează capacitatea întreprinderii de a genera un profit pentru o mărime dată a cifrei de afaceri. • Rate ale rentabilităţii resurselor consumate; Rata rentabilităţii resurselor consumate se calculează prin raportarea unui indicator al rezultatelor la consumul de resurse implicat în obţinerea lui, exprimând în acest fel eficienta efortului materializat în costuri. Dimensiunea ratei rentabilităţii resurselor consumate este dată în principal de variaţia structurii vânzărilor, a costului unitar şi a preţurilor de vânzare. Asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate se remarcă influenţa costului, în sensuri diferite, atât prin numărătorul cât şi prin numitorul raportului: creşterea costului antrenează atât scăderea numărătorului (a profitului) cât şi creşterea numitorului (a cheltuielilor aferente cifrei de afaceri). Din acest punct de vedere, impactul costului asupra ratei rentabilității resurselor consumate este mult mai puternic comparativ cu alte rate. • Rate ale rentabilităţii economice (numite şi rate de randament); Eficienţa capitalului investit, a tuturor resurselor materiale, financiare implicate în activitatea întreprinderii, sunt prezentate prin rata rentabilităţii economice. În formula de calcul a ratei rentabilităţii economice, folosirea la numărător a rezultatului exploatării sau a rezultatului brut din exploatare este dictată de interesele în luarea în considerare sau nu a politicii de amortizare sau aprovizionare a întreprinderii. În componenţa capitalului investit sunt incluse valoarea brută a activelor fixe, nevoia de fond de rulment şi disponibilităţile întreprinderii. De altfel, problema utilizării activelor totale sau a capitalului investit în determinarea ratei rentabilităţii economice este destul de controversata în literatura de specialitate. Indiferent de modalitatea de calcul utilizată, rata de rentabilitate economică este independentă de mecanismul de finanţare, de impactul activităţii extraordinare cât şi de politica fiscală. Rentabilitatea economică surprinde eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate pentru desfăşurarea activităţii unei întreprinderi. Capitalurile angajate de o întreprindere în cursul unui exerciţiu financiar sunt reprezentate de capitalurile proprii şi capitalurile împrumutate. Remunerarea capitalurilor sub forma dividendelor sau a dobânzilor se realizează după ce sunt acoperite investiţiile strategice (active fixe), investiţiile de exploatare (nevoia de fond de rulment) şi investiţiile de echilibru (pentru asigurarea disponibilităţilor băneşti). Rentabilitatea economică a capitalurilor investite nu ţine seama de modalitatea de procurare a capitalurilor. Rata rentabilităţii economice exprimă pe de o parte gradul de remunerare a capitalurilor angajate în activitatea întreprinderii, iar pe de altă parte, modalitatea de remunerare a riscurilor 195

asumate de acţionari sau asociaţi pentru capitalul investit în întreprindere. Dimensiunea ratei rentabilităţii economice joaca un rol hotărâtor în stabilirea modalităţii de finanţare pe termen lung şi scurt. Tot capitalul avansat în activitatea întreprinderii trebuie remunerat dar, spre deosebire de capitalul propriu (remunerat în măsura obţinerii de profit), capitalul împrumutat trebuie remunerat indiferent de rezultatele întreprinderii • Rate ale rentabilităţii financiare (numite şi rate ale rentabilităţii globale). Rata rentabilităţii financiare este un indicator semnificativ în aprecierea performanţelor economico– financiare ale întreprinderii atât în cadrul diagnosticului intern cât şi în analizele solicitate de partenerii externi. Daca rata rentabilităţii economice exprimă remunerarea capitalului investit făcând referire numai la activitatea de exploatare, rata rentabilităţii financiare cuantifică remunerarea capitalului propriu prin prisma tuturor celor trei tipuri de activităţi: exploatare, financiară şi extraordinară. Rata rentabilităţii financiare are în vedere provenienţa capitalurilor, fiind sensibilă la structura financiară a întreprinderii şi în mare maură influenţată de gradul de îndatorare al întreprinderii. Vom menţiona, de asemenea următoarele rate ale rentabilităţii calculate în cadrul întreprinderii: 1. Rentabilitatea producţiei realizate se determină ca raport procentual dintre profitul de la realizarea producţiei (Ppr) şi costul producţiei realizate (Cpr), conform relaţiei:

Rpr 

Ppr  100% Cpr

(11.1.)

Coeficientul dat arată cota-parte a fiecărui leu câştigat, ce a fost folosit pentru a acoperi cheltuielile. De obicei, acest indicator se analizează în dinamică, comparându-se cu valoarea medie pe ramură. 2. Rentabilitatea generală, se determină ca raport procentual între suma profitului brut (Pt) şi mărimea mijloacelor fixe (Mf) şi mijloacele circulante, (Mcir) conform relaţiei:

Rgen 

Pt 100% Mf  Mcir

(11.2.)

Acest indicator se mai numeşte rata rentabilităţii fondurilor avansate şi arată cât trebuie să investească întreprinderea pentru a primi un leu profit. 3. Rentabilitatea pe unitate de produs se determină ca raport procentual între profitul obţinut pe unitatea de produs şi costul unitar complet al produsului:

196

Run 

Pun 100% Cun

(11.3.)

Acest indicator se mai numeşte rata rentabilităţii pe produs. O importanţă deosebită o are şi calcularea pragului de rentabilitate (punct mort). Perenitatea unei întreprinderi depinde de capacitatea sa de a acoperi cel puțin cheltuielile generate de activitatea sa. Pragul de rentabilitate permite calcularea activității minime necesare atingerii acestui obiectiv și separă domeniul în care realizările (prin veniturile obţinute) conduc la beneficii, de domeniul în care se înregistrează pierderi (costurile depăşind veniturile). Cu alte cuvinte, pragul de rentabilitate determină limita volumului de activităţi, pe care trebuie să o realizeze întreprinderea într-o anumită perioadă, pentru a nu lucra în pierdere. Dincolo de această limită, după ce se acoperă pe baza beneficiului realizat cheltuielile totale respective, activitatea specifică a unităţii devine rentabilă. Pentru a efectua acest calcul, trebuie să diferențiem cheltuielile fixe, care sunt relativ independente de activitate și cheltuielile variabile, care sunt proporționale cu activitatea. În cazul întreprinderii industriale, pragul de rentabilitate se determină prin raportul costurilor fixe (f) la diferenţa dintre preţul de livrare unitar (p) şi costurile variabile (v) pe unitate de produs, conform relaţiei:

Pr 

f pv

(11.4.)

Pragul de rentabilitate este variabil în timp, principalii factori de influenţă fiind următorii: -

modificarea costurilor unitare variabile, prin modificarea preţurilor la resursele de intrare, acţiuni de promovare a produselor, modificarea structurii producţiei;

-

variaţia cheltuielilor convenţional constante;

-

variaţia preţului produselor.

197

Graficul pragului de rentabilitate se prezintă astfel: PR Venit, cost (-)

Ct

Ccc (+)

Q (cantitate)

Figura 11.2. Pragul de rentabilitate Ccc – costurile convenţional constante (ce nu depind de modificarea volumului de producţie) Ct – costurile totale Cv – costurile variabile. Concluzii 1. Profitul reprezintă un indicator de bază al aprecierii eficienţei economice, permite identificarea disponibilităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare ale firmei. Se determină ca diferenţă dintre suma veniturilor şi suma cheltuielilor efectuate pentru desfăşurarea activităţii. 2. Natura veniturilor și cheltuielilor implicate determină existența unor categorii diferite de profit: brut, net, impozabil, normal, suplimentar etc. 3. Indiferent de forma pe care o îmbracă, profitul îndeplineşte anumite funcţii pentru agenţii economici, proprietari, întreprinzători, populaţie, societate în general: funcţia de motivare a firmelor, funcția de creștere, funcţia de control asupra activităţii firmelor, funcție socială, este indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţilor întreprinderii 4. Profitul net reprezintă profitul care rămâne la dispoziția întreprinderii după ce din profitul brut au fost deduse toate cheltuielile, inclusiv cheltuielile privind impozitul pe venit. La nivel de întreprindere acesta poate fi utilizat în trei direcții: crearea capitalului de rezervă, plata venitului proprietarilor întreprinderii, acoperirea pierderilor din anii precedenți;

198

5. Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit prin utilizarea factorilor de producţie si a capitalurilor, indiferent de provenienţa acestora. Putem vorbi despre profit atunci când are loc devansarea cheltuielilor de către venituri; profitul este doar o componenta a rentabilităţii. Rentabilitatea este o noţiune generală care măsoară raportul dintre rezultate şi mijloace. 6. Rentabilitatea este o noţiune generală care măsoară raportul dintre rezultate şi mijloace. În funcţie de elementele luate în calcul pentru determinarea lor, teoria şi practica economică operează cu mai multe tipuri de rate ale rentabilităţii. 7. O importanţă deosebită o are şi calcularea pragului de rentabilitate (punct mort). Perenitatea unei întreprinderi depinde de capacitatea sa de a acoperi cel puțin cheltuielile generate de activitatea sa. Pragul de rentabilitate permite calcularea activității minime necesare atingerii acestui obiectiv și separă domeniul în care realizările (prin veniturile obţinute) conduc la beneficii, de domeniul în care se înregistrează pierderi (costurile depăşind veniturile). Cu alte cuvinte, pragul de rentabilitate determină limita volumului de activităţi, pe care trebuie să o realizeze întreprinderea într-o anumită perioadă, pentru a nu lucra în pierdere. Dincolo de această limită, după ce se acoperă pe baza beneficiului realizat cheltuielile totale respective, activitatea specifică a unităţii devine rentabilă. Întrebări pentru autoevaluare și discuții: - Definiți noțiunea de profit. -

Care tipuri de profit cunoașteți și ce caracterizează fiecare?

-

Formarea profitului net.

-

Cum are loc repartizarea profitului net?

-

Ce caracterizează rentabilitatea și cum se calculează?

-

Tipuri de rentabilitate și calcularea acestora;

-

Caracterizați pragul de rentabilitate și expuneți metodele de calcul a acestui indicator.

Teste pentru autoevaluare Bifați răspunsurile corecte: 1. Profitul

este un indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţilor întreprinderii. Adevărat

Fals

2. Profitul se determină ca sumă dintre veniturile şi cheltuielile efectuate pentru desfăşurarea activităţii întreprinderii.

199

Adevărat

Fals

3. Profitul normal constituie baza de calcul a impozitelor. Adevărat

Fals

4. Dividendele reprezintă o formă specială de profit. Adevărat

Fals

5. Profitul brut se calculează ca diferență între venitul din vânzări și costul vânzărilor. Adevărat

Fals

6. Capitalul de rezervă nu constituie o direcție de repartizare a profitului net. Adevărat 7.

Rentabilitatea poate fi calculată, în linii generale, ca raport între efort și efect. Adevărat

8.

Fals

Fals

Rentabilitatea producției caracterizează cota-parte a fiecărui leu câştigat, ce a fost folosit pentru a acoperi cheltuielile. Adevărat

9.

Fals

Calcularea pragului de rentabilitate se bazează pe divizarea cheltuielilor în directe și indirecte. Adevărat

Fals

10. Pragul de rentabilitate determină limita volumului de activităţi, pe care trebuie să o realizeze întreprinderea într-o anumită perioadă, pentru a nu lucra în pierdere. Adevărat

Fals

Alegeți răspunsul corect și justificați: 1. Care din cele prezentate mai jos nu caracterizează profitul: a) categorie economică; b) indicator de apreciere a eficienței organizației; c) se determină ca diferență între venituri și cheltuieli; d) poate fi calculat atât în unități valorice cât și în unități naturale. 2. Care din cele enumerate mai jos nu reprezintă direcții de repartizare a profitului net: a) crearea capitalului de rezervă; b) salarizarea muncitorilor; c) plata venitului proprietarilor întreprinderii; d) acoperirea pierderilor din anii precedenți. 3. Profitul net se calculează ca: a) Vânzări nete – costul vânzărilor;

200

b) Profitul brut + Alte venituri din activitatea operaţională – cheltuieli de distribuire – cheltuieli administrative – alte cheltuieli din activitatea operaţională; c) Rezultatul perioadei de gestiune – cheltuieli privind impozitul pe venit; 4. Sunt factori de influență asupra mărimii pragului de rentabilitate: a) modificarea costurilor unitare variabile; b) modificarea cererii pe piață; c) variaţia cheltuielilor convenţional constante; d) variaţia preţului produselor.

Bibliografie recomandată: 1. Cornescu Viorel, Elena Druica, Întreprindere: Management-Profit, Editura All Beck, Bucureşti, 2005 2. Cotelnic A. Sisteme de planificare în afaceri, Chişinău, Editura ASEM, 2009 3. Țiriulnicova N., Paladi V., ș.a. Analiza rapoartelor financiare., Chișinău, Tipografia Centrală, 2004

Capitolul XII. ORGANIZAREA ŞI PLANIFICAREA PROTECŢIEI MEDIULUI AMBIANT ŞI A FOLOSIRII RAŢIONALE A RESURSELOR NATURALE În urma parcurgerii acestui capitol studenții vor fi capabili să:

- perceapă importanța mediului ambiant pentru activitatea vitală a omului; - identifice tipurile de poluanți și proveniența lor; - identifice factorii ce influențează poluarea; - cunoască obligațiunile agenților economici privind protecția mediului înconjurător; - planifice măsuri de protecție a mediului; - identifice surse financiare pentru protecția mediului.

12.1. Importanţa mediului ambiant pentru activitatea vitală a omului Problemele interdependenţei societăţii şi a mediului ambiant totdeauna au prezentat o latură importantă în dezvoltarea omenirii. Problemele folosirii raţionale a naturii, ocrotirii naturii s-au plasat pe locul întâi al vieţii economice şi sociale a omenirii.

201

Astăzi se petrece o schimbare de mentalitate - de la atitudinea consumator faţă de natură spre înţelegerea problemelor complicate de interdependenţă a societăţii şi a naturii. De menţinerea echilibrului în natură depinde nu numai dezvoltarea de mai departe şi bunăstarea omenirii, dar şi posibilitatea de a supravieţui. De aceea este nevoie de identificarea tuturor activităţilor poluante. Aceasta este o primă fază indispensabilă pentru economia protecţiei mediului înconjurător, ce se referă nu numai la inventarierea acelor activităţi care deja s-au manifestat poluant, ci si la depistarea preventivă a oricăror posibilităţi de apariţie a poluării din faza de proiect a oricărei tehnologii. Fără ocrotirea mediului, nu se poate asigura dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă include protecţia mediului, iar protecţia mediului condiţionează dezvoltarea durabilă. Cerinţele şi exigenţele existente la nivelul Uniunii Europene impun o nouă abordare a problemelor globale de mediu, din punct de vedere al efectelor şi presiunii asupra mediului şi a tuturor consecinţelor dezvoltării socio-economice. Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între două aspiraţii umane: necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, dar şi protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului, ca singura cale pentru bunăstarea atât a generaţiilor prezente, cât şi a celor viitoare. Pentru a se dezvolta durabil, toate ţările au nevoie de acces şi perfecţionare în domeniul utilizării tehnologiilor curate şi care risipesc mai puţine resurse. Măsurarea progresului în atingerea obiectivelor propuse necesită informaţii despre starea mediului înconjurător şi despre cauzele ce stau la baza problemelor de mediu. Este necesar un sistem de raportare eficient cu privire la punerea în practică şi implementarea politicilor de mediu. Cerinţele şi exigenţele existente la nivelul Uniunii Europene impun o nouă abordare a problemelor globale de mediu din punct de vedere al efectelor şi presiunii asupra mediului şi al tuturor consecinţelor dezvoltării socio-economice. Republica Moldova33 se confruntă cu numeroase probleme semnificative în domeniul mediului. Managementul insuficient al deşeurilor solide cauzează poluarea solului, aerului şi a apei; managementul inadecvat al pădurilor şi practicile agricole neraţionale cauzează degradarea solului şi pierderea biodiversităţii; râurile mici, fântânile sunt puternic poluate din cauza activităţilor agricole, a infrastructurii de epurare a apelor învechite, a depozitării ilegale a deşeurilor şi a dejecţiilor animaliere; activităţile industriale şi numărul mare de maşini vechi cauzează poluarea aerului în zonele urbane, iar lipsa surselor regenerabile de energie induce nesiguranţa energetică şi contribuie la schimbarea climei.

33

Anexa 1 la Strategia de mediu pentru anii 2014-2023 202

Starea factorilor de mediu în Republica Moldova nu poate fi ameliorată, dacă nu se au în vedere următoarele aspecte: 1. faptul că protecţia mediului este o obligaţie ce revine tuturor celor care organizează şi desfăşoară o activitate, iar normele şi standardele de mediu existente trebuie respectate de toţi şi în primul rând, de cei care desfăşoară activităţi industriale. 2. în toate activităţile industriale trebuie acordată prioritate protecţiei mediului, calităţii vieţii umane şi abandonată concepţia multor factori care pun în prim plan producţia, fără a lua în calcul şi consecinţele negative asupra mediului în care trăim. 3. instituţiile statului, centrale şi locale, trebuie să îşi exercite, cu exigenţa necesară, atribuţiile pe care le au în aplicarea legilor, 4. resursele financiare trebuie să fie cât mai bine folosite şi focalizate pe soluţionarea problemelor de mediu din zonele critice, 5. trebuie de continuat introducerea instrumentelor economice, financiare şi juridice care să-i stimuleze şi, după caz, să-i constrângă pe agenţii economici să investească în tehnologii noi, în performanţe economice şi ecologice. In acest cadru, aplicarea efectivă a principiului ”poluatorul plăteşte” va conduce la rezultate pozitive, 6. mai sunt necesare şi unele adaptări ale politicii naţionale, care să ţină seama de faptul că, în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, performanţa economică va fi nemijlocit legată de performanţa ecologică. Problemele de protecţie a mediului sunt deosebit de complexe şi vizează toate sectoarele de activitate: economice, sociale şi politice. Rezolvarea acestor probleme reclamă participarea tuturor celor implicaţi în poluarea factorilor de mediu: agenţi economici, departamente, ministere, dar şi a acelora care sunt interesaţi în ocrotirea mediului: în primul rând populaţia şi reprezentanţii ei aleşi în diverse organisme, organizaţii neguvernamentale, întreaga structură statală. Este mai util a pune problema abordării profilactice a protecţiei mediului înconjurător în faza proiectării oricărei tehnologii. Studiile tehnico-economice de fezabilitate trebuie să includă din start componenţa ecologică, evidenţiind toate riscurile ecologice cu evaluarea consecinţelor lor economice şi social-umane şi concomitent să prevadă variante antipoluante, chiar dacă sunt mai puţin profitabile, pierderile de profit fiind întotdeauna mai mici decât consecinţele valorice şi social-umane finale ale poluării. Industria este considerată la ora actuală drept cea mai importantă sursă de poluare. Poluarea industrială pornește de la problema poluării la locul de muncă și până la consecințele ecologice ce interesează globul terestru în întregime. Poluarea la locul de muncă se caracterizează prin prezența substanțelor sau factorilor fizici vătămători în zona locului de muncă, poate avea ca 203

consecință boli profesionale. Poluarea industrială a mediului ambiant se propagă mai ales pe calea aerului și apei. Pentru poluarea aerului este vinovată atât industria producătoare de energie electrică, prin gazele evacuate de la centralele termoelectrice, cât și alte ramuri industriale: metalurgia feroasă și neferoasă, chimică și a materialelor de construcții. Principalele sectoare industriale cu impact asupra mediului sunt:  Energetica;  Industria chimică;  Industria cimentului şi a materialelor de construcţii;  Metalurgia feroasă şi neferoasă;  Rafinarea petrolului. Impactul asupra mediului depinde de etapele perioadei de viaţă a produsului, tehnologiile folosite, de natura bunului, tipul procesului tehnologic, materiile prime şi combustibilul utilizate, intensitatea utilizării resurselor, dimensiunea şi plasamentul întreprinderii, eficienţa tehnologiilor de control al poluării etc. Protecția aerului atmosferic, în ultimul timp, a devenit una din problemele prioritare din domeniul de activitate a autorităților de mediu orientat spre realizarea dreptului constituțional al cetățenilor Republicii Moldova la un mediu sănătos, accesului la informația veridică privind calitatea aerului și măsurile întreprinse în această direcție, se menționează în34 Anuarul Inspecției Ecologice de Stat – 2017 „Protecția mediului în Republica Moldova”. Moldova este o țară agrarindustrială, iar poluarea spațiului aerian de la surse fixe și mobile nu este uniformă pentru întreg teritoriul. Gradul de poluare a spațiului aerian urban este mai mare față de cel rural pe motivul existenței în orașe a întreprinderilor industriale majore, obiectivelor termo-energetice și termice și traficului intens al transportului auto. Pentru ele problema calității spațiului aerian este una prioritară. Sursele principale de poluare a aerului atmosferic în Republica Moldova sunt prezentate de: producerea energiei electrice la termocentrale, sistemele de încălzire a locuințelor, traficul auto, feroviar, aerian și activitatea industrială. Poluanții cei mai importanți rezultați din aceste procese sunt: oxizii de carbon, sulf, azot, particulele în suspensie, formaldehida, benz(a)pirenul etc. Cea mai mare sursă de poluare atmosferică rămâne totuși arderea combustibilului. Prin impuritățile prezente în combustibil, prin fum (arderea incompletă) sau prin oxizii de azot și sulf aerul este poluat în proporții importante. Menționăm, că cantitatea de poluanți emiși în atmosferă de la toate sursele de poluare în anul 2017 a fost evaluată la nivel de 398 483,53 tone.

34

Anuarul IES-2017 „Protecția mediului în Republica Moldova”, Editura Pontos, Chișinău, 2018, pag.20

204

Impactul sectorului industrial asupra calității aerului atmosferic este unul semnificativ. În tabelul de mai jos prezentăm întreprinderile cu impact considerabil asupra calității aerului atmosferic pe parcursul anului 2017. Tabelul 12.1. Întreprinderile cu impact considerabil asupra calității aerului atmosferic pe parcursul anului 2017 Amplasarea întreprinderii Municipiu Chișinău

Municipiu Bălți

Raionul Rezina Raionul Florești Raionul Drochia Raionul Edineț

Denumirea întreprinderii

Cantitatea poluanți tone/an Franzeluța S.A. 92,878 Glass Container Prim Company 152,765 Smart Energy Solutionus SRL 94,360 Bucuria S.A. 17,323 Termoelectrica S.A. – CET nr.1 și CET nr.2 1039,17 Floarea Soarelui S.A. 141,900 Dominic SRL 34,441 Moldagrotehnica 32,507 Incomlac S.A. 29,325 ÎM MG CMC-Knauf 25,320 ÎM Termogaz-Bălți 14,517 S.A. Lafarge Ciment 671,542 SRL Funy Pig 60,055 SRL Fluor Nuc 31,171 ÎM Sudzucker Moldova – SA CTE 105,801 S.A. Moldova-Zahăr Cupcini 166,283 SRL TB Fruit Edineț 8,636 S.A. Maconrut, Brânzeni 8,603 S.A. Elevator Kelleu Grains – ferma Zaim 51,224 Sudzucker Moldova S.A. 167,744

de emise,

Raionul Căușeni Raionul Fălești Sursa: Anuarul IES-2017 „Protecția mediului în Republica Moldova”, Editura Pontos, Chișinău, 2018, pag.22.

Obiectele termo-energetice și termice ale republicii sunt poluatorii principali ai spațiului aerian, însă ponderea maximală în poluarea totală o au totuși sursele mobile. ursele mobile de poluare reprezintă: -

transportul auto;

-

feroviar – reprezentat de Întreprinderea de Stat „Calea ferată a Moldovei”;

-

aerian – reprezentat de Î.S. Compania Aeriană „Air Moldova”;

-

fluvial – reprezentat de instituțiile: – I.P. „Căpitănia Portului Giurgiulești”, Î.S. „Registrul Naval”, Î.S. „Portul fluvial Ungheni”, Î.C.S. „Danube Logistics” S.R.L. și Î.S. „Bacu Malovata” din raionul Dubăsari.

205

339,4

350 300 250

230

226,61 196,42

200

194,26

188,74

188,277 166,034

154,15 150 100 50 0 2009

2010

2011

2012

2013

2014

2015

2016

2017

Figura 12.1. Dinamica cantității de emisii a poluanților în atmosferă de la sursele mobile Sursa: Anuarul IES-2017 „Protecția mediului în Republica Moldova”, Editura Pontos, Chișinău, 2018, pag.23.

Din figura prezentată putem constata creștere mai mult decât dublă a emisiei poluanților în atmosferă în anul 2017 de la sursele mobile, ceea ce nu doar îngrijorează însă și impune luarea unor măsuri urgente de redresare a situației. Conform

Legii

Republicii

Moldova

privind

protecţia

mediului

înconjurător

agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, activitatea cărora este legată de surse de poluare fixe sau mobile sunt obligaţi35: a) să doteze liniile tehnologice cu utilaje şi dispozitive de captare şi neutralizare a pulberilor şi gazelor nocive, să nu încalce normativele concentraţiei substanţelor nocive în emisii supra limitelor legal admise; b). să aplice măsurile necesare pentru a nu admite poluarea atmosferei cu pulberi sau substanţe volatile la transportarea şi păstrarea deşeurilor de orice fel;

35

Legea nr.1515 din 16.06.1993 privind protecția mediului înconjurător

206

c) să creeze şi să întreţină spaţii verzi în jurul obiectivelor industriale, să sădească aliniamente de arbori şi arbuşti în zonele limitrofe drumurilor pentru îmbunătăţirea calităţii aerului şi protecţiei fonice; d) să asigure măsurile de izolare a surselor generatoare de zgomote şi vibraţii şi de protecţie fonică a populaţiei, să nu admită depăşirea limitelor admise de zgomote şi vibraţii, radiaţii neionizante (elecromagnetică, infraroşie, ultravioletă, laser). e) să retehnologizeze procesele de producţie în vederea minimalizării deşeurilor prin folosirea cât mai eficientă a materiei prime, să reducă folosirea substanţelor toxice, inflamabile şi să le înlocuiască cu materiale alternative inerte, care asigură obţinerea unei producţii finale cât mai durabile, să producă, să utilizeze şi să pună în circulaţie ambalaje recuperabile, refolosibile, reciclabile sau uşor degradabile; f) să asigure condiţiile corespunzătoare pentru prevenirea poluării mediului cu substanţe toxice, volatile, corozive, inflamabile sau cu pulberi de orice fel în timpul transportării şi păstrării lor. 12.2. Noţiunea de poluare. Efectele poluării Poluarea este un proces de alterare a mediilor de viaţă biotice şi abiotice şi a bunurilor create de om, cauzată mai ales de deşeurile provenite din activităţile umane, de origine menajeră, agricolă, industrială etc., cât şi datorită unor fenomene ale naturii (erupţii vulcanice, furtuni de praf ori nisip, inundaţii etc.). Clasificarea poluanţilor. 1. În funcţie de originea factorilor ce o produc, poluarea poate fi: a) naturală. Sursele naturale principale ale poluării sunt erupțiile vulcanice, furtunile de praf, incendiile naturale ale pădurilor, gheizerele, descompunerea unor substanțe organice și altele. b) artificială (provocată de activitatea umană). Gazele industriale, gazele rezultate din arderi, fie ca e vorba de încălzirea locuințelor sau de gazele de eșapament eliminate de autovehicule, poluează atmosfera cu numeroase substanțe dăunătoare sănătății, aceste substanțe provoacă boli respiratorii si alergii, precum și ploi acide ce distrug pădurile. Poluarea provocată de om, la rândul său, se divizează în: - poluare industrială. Industria este, la momentul actual, principalul poluant la scara mondială. Procesele de producție industrială și producția de energie a industriei, sunt principalele

207

surse ale poluării atmosferice dar la acestea putem adaugă orice arderi din care rezultă substanțe poluante. - poluare casnică. Astăzi, în multe țări în curs de dezvoltare, lemnul de foc este la fel de vital

ca și alimentele, iar ca preț, în unele

ritm de creștere mai mare decât alimentele. Cauza creșterii restrângerea suprafețelor de pădure. material lemnos,au devenit

Multe țări care

locuri,

are

un

zi de zi a prețului este fuseseră cândva exportatoare de

importatoare, în măsura în care nu s-au preocupat de regenerarea

fondului forestier. - poluare datorată mijloacelor de transport. Autovehiculele care funcționează cu motor cu combustie, sunt un factorpoluant care este luat din ce în ce mai mult în seamă. Orașele mari sau aglomeratiile urbane dense sunt afectate în mare măsură de transporturile cu eliberare de noxe. 2) după mediul în care poluare acţionează: 

Atmosferică, ceea ce presupune poluarea aerului. Poluarea aerului poate

apărea ca rezultat al emisiilor bioxidului de sulf, ce are drept consecinţă apariţia bolilor respiratorii; a oxizilor de azot; depunerile acide, ce ameninţă piscicultura, silvicultura, agricultura. Poluarea aerului este de mult o problemă majoră de mediu, în special în zonele urbane şi industriale, dar s-a impus ca o problemă de importanţă internaţională abia după anii '70. Ea afectează sănătatea omului, agricultura, creşterea pădurilor, resursele de apă şi este foarte costisitoare.  Acvatică, presupune poluarea apei. Apa este un factor de mediu indispensabil vieţii. Ea îndeplineşte în organism multiple funcţii. Fără apă, toate reacţiile biologice devin imposibile. Lipsa de apă sau consumul de apă poluată favorizează multiple consecinţe negative asupra sănătăţii omului.  Terestră – poluarea solului. Ca şi apa şi aerul, este un factor de mediu cu influenţă deosebită asupra sănătăţii. De calitatea solului depinde formarea şi protecţia surselor de apă, atât a celei de suprafaţă, cât, mai ales, a celei subterane. Este datorată îndepărtării şi depozitării la întâmplare a reziduurilor rezultate din activitatea omului, a deşeurilor industriale sau utilizării necorespunzătoare a unor substanţe chimice în practica agricolă. 3) după natura poluantului deosebim: 

poluarea fizică (produsă de zgomote, apă, încălzire, particule în suspensie)



poluarea chimică, cauzată de afluenţi gazoşi de la diferite industrii, ionii unor metale grele, pesticide etc.



poluarea biologică - rezultată din infectarea mediului cu agenţi patogeni etc.

208



poluarea radioactivă - urmarea exploziilor nucleare, folosirii materialelor radioactive în industrie, agricultură etc. Anumite deşeuri sunt definite ca "periculoase", un termen care a fost utilizat în mod diferit

în diferite ţări. Spre ex., în SUA deşeurile sunt calificate ca periculoase dacă acestea ar putea cauza sau contribui în mod semnificativ la o creştere a mortalităţii sau la îmbolnăviri serioase ireversibile sau reversibile cu incapacitate de muncă. Încă nu există o definiţie internaţional acceptată privind deşeurile periculoase şi aceasta are două implicaţii: 1) estimările deşeurilor periculoase generate de diferite industrii, în diferite ţări, variază larg în funcţie de definiţia adoptată, 2) procedurile de reglementare se complică, în special când deşeul periculos a fost purtat de la o regiune la alta cu reglementări diferite sau transportat dintr-o ţară în alta. Majoritatea ţărilor folosesc pe scară largă bazele terestre pentru înlăturarea deşeurilor periculoase, utilizându-se metode fizice, chimice şi biologice pentru reducerea volumului sau toxicităţii deşeului. Dintre toate tehnologiile de tratament al deşeurilor, sistemele de incinerare special proiectate pot asigura cel mai înalt grad distructiv şi de control cu acţiune asupra celui mai larg sortiment de deşeuri periculoase. Cea mai cunoscută este instalaţia din Danemarca înfiinţată în 1973 cu o capacitate de distrugere de peste 90 % din deşeurile periculoase din ţară. În acelaşi timp această instalaţie recuperează căldura din incineratoarele sale pentru a aproviziona locuitorii Nyborgului cu 35 % din necesităţile lor. Efectele poluării. Poluarea constă în contaminarea mediului cu materiale care pot influența negativ funcția naturală a ecosistemelor și care sunt dăunătoare sănătății. Deși poluarea mediului înconjurător poate fi rezultatul unor cauze naturale, în ultimele decenii, activitățile umane au generat cele mai mari cantități de substanțe poluante. Întrucât acestea afectează atât calitatea aerului, cât și a apelor și a solului, efectele asupra sănătății populației au crescut considerabil, ducând la ridicarea ratei deceselor premature. De multe ori însă, afecțiunile cauzate de substanțele toxice nu sunt conștientizate suficient, iar măsurile de combatere sunt tratate superficial. Dintre efectele cele mai importante , menționăm: 1) ameninţarea puternică a sănătăţii vieţuitoarelor cu pericolul de dispariţie a multor specii întrun ritm din ce în ce mai rapid.

209

2) demografice şi sociale - poluarea şi degradarea solului duce la reducerea producţiei de alimente pe cap de locuitor şi respectiv la creşterea malnutriţiei, foametei şi mortalităţii. 3) economice - risipa de resurse şi cheltuielile suplimentare de reparare a pagubelor produse de poluare. Reducerea risipei de resurse prin poluare se poate face prin tehnologii antipoluante, care să elimine sau să diminueze la maximum posibil emisiile şi deşeurile prin recuperarea produselor utile din acestea, neutralizarea celor utilizabile. 12.3. Organizarea folosirii raţionale a resurselor naturale Procesul folosirii resurselor naturale trebuie să răspundă la două cerinţe: a) să satisfacă la maximum necesităţile raţionale ale omului b) să păstreze şi să îmbogăţească mediul ambiant, ca sursă a satisfacerii acestor necesităţi. Folosirea raţională a resurselor naturale include următoarele părţi componente: 1. studierea naturii care evidenţiază resursele naturale, le ia în consideraţie, le valorifică şi prognozează folosirea lor; 2. valorificarea resurselor naturale, ce include mai multe direcţii de folosire; 3. managementul resurselor naturale, ce include evidenţa şi controlul stării naturii în procesul folosirii precum şi planificarea şi normarea procesului de folosire a resurselor naturale; 4. efectuarea măsurilor de ocrotire a naturii. Această schemă evident nu este absolută şi toate părţile ei componente au un caracter istoric. Esenţa folosirii resurselor naturale este de ordin social economic şi este determinată de modul de producţie şi etapa istorică de dezvoltare a societăţii. Există noţiunea de folosire raţională şi iraţională a resurselor naturale. Folosirea raţională a resurselor naturale înseamnă combinarea armonioasă a dezvoltării social-economice a societăţii, inclusiv dezvoltarea economică şi menţinerea echilibrului ei. Societatea preîntâmpină şi lichidează consecinţele nedorite ale amestecului său în procesele naturii. Omul poate să transforme natura numai într-un sens - să cunoască legile ei, să le folosească corect, şi să le ia la baza activităţii sale. Folosirea iraţională a resurselor naturale prezintă dependenţa faţă de natură în mod egoist, consumator, tinderea de a lua de la natură cantităţi maxime de bunuri materiale, fără a se preocupa de consecinţele negative şi distrugerea echilibrului ecologic. Folosirea iraţională a resurselor naturale duce la poluarea mediului înconjurător.

210

În sensul restrâns al cuvântului ocrotirea naturii este elaborarea şi valorificarea practică a măsurilor pentru optimizarea interdependenţei economiei şi naturii, a societăţii şi naturii. Momentul de bază în asigurarea folosirii raţionale a naturii o constituie crearea unui mecanism gospodăresc adecvat. În condiţiile folosirii gratuite a resurselor naturale, întreprinderile deseori încălcau normativele stabilite pentru ocrotirea mediului ambiant. De aceea a apărut necesitatea de o dependenţă direct proporţională între venitul întreprinderii şi eficacitatea măsurilor de ocrotire a naturii prin introducerea plăţii pentru folosirea resurselor naturale. Toate resursele naturale pot fi divizate în 2 grupe: limitate şi nelimitate. Nelimitate sunt aşa-numitele resurse cosmice (radiaţia solară, energia fluxurilor şi refluxurilor). În aceeaşi grupă se includ resursele de apă în întregime legate de circulaţia unică şi resursele aerului. Ele însă sunt nelimitate ca corpuri fizice. Însă apa şi aerul fiind poluate pot să se diminueze. Resursele limitate pot fi divizate în două grupe: recuperabile şi nerecuperabile. Nerecuperabile sunt resursele subterane, resursele minerale. Ele pot fi folosite o singură dată, rezervele lor au un caracter finit. De aceea este nevoie de a le folosi deosebit de economicos, în complex, de a preveni pierderile în timpul extracţiei şi prelucrării. Resursele recuperabile

sunt: resursele terestre (de sol), fauna, flora, şi unele resurse

minerale. Resursele recuperabile sunt limitate, dar pot fi reproduse în condiţii naturale. Dar dacă folosirea lor va fi iraţională, productivitatea lor poate scădea. Din punct de vedere economic resursele naturale pot fi divizate după caracterul întrebuinţării: resurse industriale, agricole şi neproductive. Resursele industriale

- resursele naturale pentru materialele de construcţie ş.a.,

combustibili, energetice, resursele pădurilor (lemnul, fauna, peştele), apa tehnică. Resursele agricole - resursele de sol şi agroclimaterice (căldura, umiditatea atmosferică), apa (pentru irigaţie), flora (ciuperci, fructe sălbatice ş.a.). Resursele din sfera neproductivă: apa potabilă, aerul curat, resursele pentru odihnă (climaterice, complexele pentru odihnă ş.a.). Resursele naturale pot fi estimate în mod calitativ, cantitativ, valoric, pe baluri. Pentru a calcula eficienţa economică a măsurilor legate de poluarea naturii, este necesar de a lua în consideraţie două grupe de cheltuieli: 1. Cheltuieli pentru măsurile de ocrotire a naturii, adică măsuri profilactice: crearea instalaţiilor pentru curăţirea sau neutralizarea gazelor ş.a. 2. Pagubele economice şi sociale în urma distrugerii echilibrului naturii, din cauza lipsei instalaţiilor pentru ocrotirea mediului înconjurător sau folosirea lor incorectă. 211

Pentru calcularea eficienţei trebuie comparate valoarea pagubelor aduse de poluare cu cheltuielile capitale şi curente, necesare pentru lichidarea acestor pagube. Folosind relaţiile existente în literatura economică nu putem afirma că ar exista posibilitatea evaluării exacte a poluării nici în cazuri deja şi cu atât mai puţin în estimări în faza de proiect al unei tehnologii. Cauzele sunt multiple, de natură obiectivă şi subiectivă, între care: - caracterul incomensurabil şi inestimabil al unor efecte, privind anumite domenii, în care se manifestă poluarea; - incapacitatea instrumentară şi de echipament de cercetare; - imprevizibilitatea unor consecinţe în momentul studiului estimativ. 12.4. Planificarea şi finanţarea folosirii raţionale a resurselor naturale Această planificare se mai numeşte planificare ecologică. Scopul ei este: - de a preveni degradarea şi impurificarea mediului ambiant, - de a lichida consecinţele negative ale accidentelor de producţie şi a diferitor calamităţi, - de a restabili mediul în zonele, în care au survenit unele schimbări, - de a menţine şi de a reproduce mediul ambiant în limitele care ar asigura cele mai favorabile condiţii de viaţă ale anului. Particularitatea principală a acestui compartiment este complexitatea. Planul ecologic se află în strânsă legătură cu programul progresului tehnico-ştiinţific, cu indicatorii planului social, cu planul construcţiilor capitale, indicatorii beneficiului, rentabilităţii ş.a. Pentru planificarea acestei secţiuni a planului întreprinderii o mare importanţă o au cercetările antiplan. Deoarece procesele de folosire a resurselor naturale sunt de lungă durată, este nevoie de o prognoză ştiinţifică, analiza stării actuale a mediului ambiant. Planificarea folosirii resurselor naturale conţine 2 aspecte: de ramură şi teritorial. Aspectul ramural constă în faptul că diferite procese de producţie în industrie şi agricultură acţionează în mod diferit asupra mediului ambiant. Aspectul teritorial al planificării reiese din caracterul complex al biosferei şi al sistemelor geologice, în care toate elementele sunt interdependente şi poluarea unuia din el duce la schimbări nedorite şi în alte elemente. În afară de aceasta, unul şi acelaşi proces de producţie influenţează concomitent asupra diferitor elemente ale mediului ambiant. O importanţă primordială pentru planificarea ecologică o are orientarea spre folosirea realizărilor progresului tehnico-ştiinţific. Întreprinderile industriale luând de la natură materie primă şi combustibil livrează producţia finită, aruncând în mediul ambiant deşeurile producţiei, care poluează mediul ambiant. 212

Progresul tehnico-ştiinţific are o acţiune dublă, contradictorie asupra mediului ambiant. Pe de o parte, progresul tehnico-ştiinţific simplifică şi diminuează costul extragerii multor tipuri de materie primă şi prin aceasta sporeşte acţiunea poluării asupra mediului ambiant. Totodată se măreşte volumul producţiei prelucrate şi a deşeurilor, adică şi a poluării mediului ambiant. Creând noi tehnologii, progresul tehnico-ştiinţific creează noi pericole pentru om şi mediul ambiant. Pe de altă parte, progresul tehnico-ştiinţific este unul din instrumentele principale de economii de resurse. Datorită lui se creează noi tehnologii ce permit să se economisească apa şi materia primă, de a se neutraliza gazele ş.a. Planul ecologic al întreprinderii se află în strânsă legătură cu planul ecologic al ramurii şi al republicii în întregime. Toate măsurile pentru protecţia mediului ambiant pot fi divizate în următoarele direcţii: I. Tehnice: 

implementarea utilajului tehnologic progresiv



modernizarea utilajului în acţiune



reutilarea întreprinderilor II. Tehnologice:



implementarea tehnologiilor fără deşeuri



înlocuirea deşeurilor toxice cu cele netoxice



înlocuirea deşeurilor inutilizabile cu cele utilizabile.

III. Economico-organizatorice: 

expertiza ecologică a producţiei



amplasarea raţională a surselor de impurificare



crearea zonelor protejate din punct de vedere sanitar



controlul calităţii mediului ambiant



utilizarea sancţiunilor şi amenzilor.

Planul pentru protecţia mediului înconjurător trebuie să includă următoarele etape: 1. Definirea problemei, ce presupune: 

descrierea clară a problemei



analiza clară



determinarea parametrilor de poluare. 2. Descrierea rezultatelor politicii anterioare de protecţie a mediului. 3. Stabilirea sarcinilor:



obiective

213



rezultate. 4. Alegerea unei strategii pe termen lung:



stabilirea explicită a premiselor



selectarea instrumentelor



dezvoltarea tacticilor intermediare



promovarea cooperării între autorităţile guvernamentale



stimularea conştientizării publice



punerea la dispoziţia autorităţilor locale a celor mai potrivite instrumente de intervenţie. 5. Descrierea acţiunilor globale:



garantarea mijloacelor necesare



determinarea punctelor de intersecţie a lanţurilor cauzate



determinarea tipurilor principale de măsuri. 6. Alocarea mijloacelor financiare necesare. Activitatea de folosire raţională a resurselor naturale cere cheltuieli enorme. Aceste

cheltuieli trebuie satisfăcute, deoarece, în caz contrar, scopul economic al dezvoltării producţiei vine în contrazicere cu scopul social. Pe de altă parte, aceste cheltuieli sunt limitate, deoarece mijloacele pot fi asigurate numai din venitul naţional produs în sfera producţiei. Măsurile de protecţie ale mediului ambiant se finanţează de către utilizatorii resurselor naturale, ai bugetelor republicane şi locale. După sursele de finanţare, mijloacele pentru protecția naturii se divizează în: 

mijloace proprii ale întreprinderii



alocaţii din bugetul republican sau local



credite bancare.

Surse suplimentare de finanţare sunt mijloacele fondurilor ecologice republicane şi locale. Statutul, ordinea formării şi utilizării acestor fonduri se determină prin instrucţiune specială, aprobată de către organul central al protecţiei mediului. Mijloacele pentru ocrotirea naturii constau din investiţiile capitale şi cheltuielile curente. Investiţiile capitale se folosesc pentru crearea fondurilor fixe pentru ocrotirea naturii, adică pentru clădiri, instalaţii ce trebuie să ocrotească mediul ambiant de poluare. Aceste fonduri cuprind de asemenea: sisteme de observare, control şi estimare a stării mediului ambiant, sistemul de curăţire a apei, folosirea deşeurilor etc.

214

Mijloacele destinate pentru cercetări şi măsurile protecţiei mediului ambiant, cota beneficiului întreprinderilor, precum şi sumele defalcate de către persoanele fizice şi juridice în fondurile ecologice se bucură de facilităţi impozitare. 12.5.Pârghiile economice În vederea soluționării problemelor ce țin de protecția mediului ambiant pot fi folosite diferite pârghii economice, precum: 1. Impozitele pentru utilizarea resurselor naturale şi plata pentru pagubele aduse. Impozitele sunt plătite de către producători - un preţ fix pentru fiecare unitate de poluant emis şi de către utilizatori, sub formă de cheltuieli pentru tratamentul deşeurilor inclusiv a deşeurilor menajere, al apelor uzate. Teoretic, dacă impozitul pe poluare este proporţional cu cantităţile de poluanţi emise, va apare o preocupare permanentă pentru reducerea poluării şi introducerea unei tehnologii mai eficiente. Practic, impozitele de poluare nu au acest impact stimulator. Efectul stimulator depinde de o serie de factori: a) Nivelul impozitului. Dacă este prea mic, efectul acestuia va fi redus, iar dacă este prea mare, poate provoca falimentul firmelor. Studiile efectuate de către unele organizaţii internaţionale arată, că fiecare ţară alege modalităţi proprii de acţiune. După aplicarea impozitelor firmele poluatoare tind să înceapă tratarea afluenţilor , dacă costul depoluării este sub nivelul impozitului. Dacă impozitul este prea mic, firmele ,de obicei nu aplică măsuri antipoluante, ci plătesc impozitul. b) Gradul de claritate al reglementărilor. Dacă reglementările antipoluante sunt neclare, firmele industriale vor reacţiona prin opunerea la investiţii majore antipoluante. c) Modul de utilizare a fondurilor colectate din impozitarea poluării. d) Instrumentele economice de mediu se consideră taxele pentru utilizarea resurselor naturale, plăţile pentru poluarea mediului şi amenzile pentru neconformitate cu legislaţia în vigoare şi pentru recuperarea prejudiciului cauzat mediului. Sistemul de taxe de mediu şi plăţi pentru poluare nu a suferit mari schimbări în ultimii 10 ani. Mărimea acestor plăţi este nesemnificativă şi nu a fost calculată în raport cu costul recuperării prejudiciului cauzat mediului în procesul de poluare. De asemenea, aceste plăţi nu creează stimulente pentru poluatori de a întreprinde acţiuni de reducere a poluării, aceştia preferând să achite taxele date, care sunt mult mai mici decât eventualele cheltuieli pentru măsurile de reducere a poluării. Rolul actualului sistem de plăţi şi taxe pentru mediu este unul foarte mic în raport cu necesităţile şi provocările din domeniul finanţării activităţilor de mediu. Instrumentele de piaţă utilizate în Uniunea Europeană şi în alte ţări (de exemplu, comercializarea cotelor sau a permiselor pentru emisii de poluanţi) nu se aplică în Republica 215

Moldova. Mai mult decât atât, nu există un cadru legal pentru punerea în aplicare a mecanismelor de achiziţii publice verzi, de etichetare şi certificare ecologică, de asigurare de mediu ş.a. Plăţile pentru poluare şi unele taxe de mediu se acumulează în conturile fondurilor ecologice. În prezent, există Fondul Ecologic Naţional, gestionat de către Ministerul Agriculturii, Dezvoltării Regionale și Mediului, precum şi fondurile ecologice locale (36), gestionate de către Inspectoratul Ecologic de Stat. Fondurile ecologice nu sunt entităţi juridice separate, dar estimând experienţa internaţională şi recomandările experţilor în domeniu, acestea necesită o reformare, bazată pe consolidare şi transparenţă decizională. 2. Asigurarea ecologică a obiectelor. 3. Plata pentru resursele naturale utilizate. 4.Amenzi pentru încălcarea legislaţiei ecologice. Strategia de mediu pentru anii 2014-2023 prevede unele priorităţile de mediu în sectorul industrial vor fi integrate prin: a) introducerea sistemului de control integrat al emisiilor şi poluanţilor; introducerea sistemului de participare voluntară a organizaţiilor la un sistem de management de mediu şi audit; evaluarea riscurilor asupra mediului în procesul realizării activităţilor; elaborarea mecanismelor de asigurare ecologică a unităţilor industriale etc.; b) promovarea trecerii la sistemul de cele mai bune tehnici disponibile; investind pentru modernizarea tehnicilor şi a managementului, pentru eficientizarea consumului de resurse naturale (apă, energie, resurse minerale) şi a tehnicilor de reducere a emisiilor, iar instalaţiile noi urmează să fie conformate acestor cerinţe; c) perfectarea sistemului de management al calităţii; elaborarea mecanismelor legale; implementarea şi îmbunătăţirea continuă a sistemului de management integrat, în conformitate cu standardele ISO 9001, ISO 14000; d) elaborarea şi promovarea măsurilor pentru prevenirea riscurilor şi monitorizarea factorilor de mediu în zona de amplasare a unităţilor industriale; a măsurilor de conformare referitoare la ecologizarea terenurilor poluate din terenurile industriale; e) crearea mecanismelor de stimulare pentru modernizarea şi retehnologizarea instalaţiilor/staţiilor de preepurare/epurare a apelor uzate, pentru dotarea cu echipamente eficiente de reţinere a poluanţilor specifici din apele uzate şi din emisiile în aer; a măsurilor de minimizare a producerii de deşeuri industriale, pentru realizarea amenajărilor specifice depozitării temporare (în condiţii de siguranţă pentru mediu şi sănătatea populaţiei) în vederea eliminării/valorificării integrale a deşeurilor periculoase generate/deţinute de agenţii economici;

216

f) aplicarea conceptului de Eficientizare a Resurselor şi Producere mai Pură în cadrul întreprinderilor şi organizaţiilor; g) promovarea eco-inovaţiilor care pot preveni sau reduce efectul negativ al produselor sau al activităţilor asupra mediului şi care pot contribui la crearea unor noi oportunităţi de afaceri. Probleme evidenţiate în funcţionarea sistemului de reglementare a activităţilor cu impact asupra mediului sunt următoarele: 1) ineficienţa cadrului de reglementare a activităţilor cu impact asupra mediului (de exemplu, sistemul de expertiză ecologică şi evaluare a impactului asupra mediului nu corespunde standardelor UE; nu se implementează mecanismul de evaluare strategică de mediu; sistemul de autorizare nu prevede o abordare integrată asupra controlului poluării mediului; nu sunt aprobate standarde actualizate pentru emisii, deversări; cerinţele pentru automonitorizare nu sunt incluse în autorizații şi nu sunt implementate de întreprinderi); 2) sistemul de taxe de mediu şi plăţi pentru poluare nu este eficient şi dezvoltat, plăţile fiind prea mici în comparaţie cu daunele cauzate mediului înconjurător; 3) nu există mecanisme şi instrumente economice de stimulare a poluatorilor de a întreprinde acţiuni de reducere a poluării; 4) sistemul de control ecologic, de penalizări şi recuperare a prejudiciului cauzat mediului nu este eficient, plăţile sunt prea mici, predispunându-i-i pe contravenienți mai degrabă să le plătească, decât să întreprindă măsuri de evitare a poluării, care sunt, de altfel, mult mai costisitoare. Concluzii 1. Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între două aspiraţii umane: necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, dar şi protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului, ca singura cale pentru bunăstarea atât a generaţiilor prezente, cât şi a celor viitoare. Pentru a se dezvolta durabil, toate ţările au nevoie de acces şi perfecţionare în domeniul utilizării tehnologiilor curate şi care risipesc mai puţine resurse. 2. Poluarea este un proces de alterare a mediilor de viaţă biotice şi abiotice şi a bunurilor create de om, cauzată mai ales de deşeurile provenite din activităţile umane, de origine menajeră, agricolă, industrială etc., cât şi datorită unor fenomene ale naturii (erupţii vulcanice, furtuni de praf ori nisip, inundaţii etc.). 3. Dintre efectele cele mai importante ale poluării fac parte: ameninţarea puternică a sănătăţii vieţuitoarelor cu pericolul de dispariţie a multor specii într-un ritm din ce în ce mai rapid; efecte demografice şi sociale - poluarea şi degradarea solului duce la 217

reducerea producţiei de alimente pe cap de locuitor şi respectiv la creşterea malnutriţiei, foametei şi mortalităţii; efecte economice - risipa de resurse şi cheltuielile suplimentare de reparare a pagubelor produse de poluare. 4. Procesul folosirii resurselor naturale trebuie să răspundă la două cerinţe: c) să satisfacă la maximum necesităţile raţionale ale omului d) să păstreze şi să îmbogăţească mediul ambiant, ca sursă a satisfacerii acestor necesităţi. 5. Scopul planificării economice este de a preveni degradarea şi impurificarea mediului ambiant, de a lichida consecinţele negative ale accidentelor de producţie şi a diferitor calamităţi, de a restabili mediul în zonele, în care au survenit unele schimbări, de a menţine şi de a reproduce mediul ambiant în limitele care ar asigura cele mai favorabile condiţii de viaţă ale anului. 6. În vederea soluționării problemelor ce țin de protecția mediului ambiant pot fi folosite diferite pârghii economice, precum: impozitele pentru utilizarea resurselor naturale şi plata pentru pagubele aduse, asigurarea ecologică a obiectelor, plata pentru resursele naturale utilizate, amenzi pentru încălcarea legislaţiei ecologice. Întrebări pentru autoevaluare și discuții: -

Argumentați importanța protecției mediului ambiant;

-

Care sunt problemele cu care se confruntă Republica Moldova în domeniul protecției mediului?

-

Care sunt factorii de mediu, care pot duce la ameliorarea situației în domeniul protecției mediului?

-

Explicați cum influențează activitatea întreprinderii poluarea mediului și care este rolul acesteia în soluționarea problemelor de mediu.

-

Explicați ce reprezintă poluarea.

-

Caracterizați tipurile de poluanți după diferite criterii de clasificare.

-

Care sunt cele mai principale efecte ale poluării mediului?

-

Expuneți ce reprezintă folosirea rațională a resurselor naturale.

-

Contrapuneți și caracterizați folosirea rațională și folosirea irațională a resurselor naturale.

-

Caracterizați resursele naturale din punct de vedere a diversității acestora.

-

Ce reprezintă planificarea ecologică și care este scopul acesteia?

-

Expuneți etapele planului pentru protecţia mediului înconjurător.

-

Ce pârghii economice de protecție a mediului cunoașteți?

218

Teste pentru autoevaluare Bifați răspunsurile corecte: 1.Protecţia mediului este o obligaţie ce revine tuturor celor care organizează şi desfăşoară o activitate. Adevărat

Fals

2. Problemele de protecţie a mediului sunt deosebit de complexe şi vizează toate sectoarele de activitate: economice, sociale şi politice. Adevărat

Fals

3.Impactul asupra mediului nu depinde de etapele perioadei de viaţă a produsului. Adevărat

Fals

4.Poluarea este un proces de alterare a mediilor de viaţă biotice şi abiotice şi a bunurilor create de om. Adevărat

Fals

5.După mediul în care acționează poluarea este acvatică, terestră și atmosferică. Adevărat

Fals

6.Folosirea raţională a resurselor naturale înseamnă dependenţa faţă de natură în mod egoist, consumator. Adevărat

Fals

7.Resursele limitate pot fi divizate în două grupe: recuperabile şi nerecuperabile. Adevărat

Fals

8.Expertiza ecologică a producţiei face parte din măsurile tehnice de protecție a mediului ambiant. Adevărat

Fals

Alegeți răspunsul corect și justificați: 1. În funcţie de originea factorilor ce o produc, poluarea poate fi: a) naturală; b) atmosferică; c) artificială; 2. Care din cele enumerate mai jos nu se referă la resurse naturale limitate: a) fauna; b) flora; c) radiația solară;

219

3. Nu pot fi regăsite printre măsurile tehnice de protecţie a mediului ambiant: a) implementarea utilajului tehnologic progresiv; b) înlocuirea deşeurilor toxice cu cele netoxice; c) modernizarea utilajului în acţiune; d) reutilarea întreprinderilor. Bibliografia recomandată: 1. Anuarul IES-2017 „Protecția mediului în Republica Moldova”, Editura Pontos, Chișinău, 2018 2. Bacal P., Economia protecției mediului, Editura ASEM, Chișinău, 2007 3. Cotelnic A. Sisteme de planificare în afaceri, Chişinău, Editura ASEM, 2009; 4. LEGE privind protecţia mediului înconjurător nr. 1515 adoptat: 16.06.93 în vigoare: 01.10.93 cu modificările ulterioare; 5. Platon V. Protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Bucureşti, Editura Didactică și Pedagogică, 1997. 6. Strategia

de

mediu

pentru

anii

2014-2023,

disponibilă

la

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=352740;

Capitolul XIII. MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII SOCIALE A COLECTIVULUI. În urma parcurgerii acestei teme de studiu, studentul va fi capabil să:

-

perceapă importanța protecției sociale a angajaților; cunoască conținutul măsurilor de dezvoltare socială a unității economice identifice necesitățile colectivului în vederea elaborării planului dezvoltării sociale; calculeze indicatorii ce caracterizează nivelul dezvoltării sociale; poată aplica etapele de elaborare a planului dezvoltării sociale

13.1. Necesitatea, conţinutul şi rolul protecţiei sociale Într-un stat democratic, protecţia socială reprezintă un element fundamental al politicilor statale, deoarece prin punerea în aplicare se realizează prevenirea, diminuarea sau înlăturarea

220

consecinţelor unor evenimente considerate ca „riscuri sociale” asupra nivelului de trai al populaţiei. Primele forme de protecţie socială au apărut la începutul secolului 19 şi s-au referit la măsuri de asigurare socială; la acestea s-au adăugat cu timpul şi elemente de asistenţă socială, ambele forme căpătând denumirea de „securitate socială”. Acest termen a fost utilizat pentru prima oară de instituţiile create în SUA, odată cu adoptarea Legii securităţii sociale din 1935, care cuprindea reglementări cu privire la prevenirea riscului pentru bătrâneţe, moarte, handicap şi şomaj. Conceptul de protecţie socială a fost prima oară introdus de către John K. Galbraith şi defineşte politica de protejare a categoriilor defavorizate ale populaţiei, prin măsuri ce urmăresc alinierea acestor categorii la un nivel de trai decent. El consideră ca fiind cea mai urgentă măsură „prevederea dreptului celor care nu-şi pot găsi un loc de muncă de a avea un venit garantat sau alternativ”. Protecţia socială este concepută pentru asigurarea unui standard de viaţă de bază pentru toţi oamenii, indiferent de mijloacele de care aceştia dispun. Condiţiile concrete şi nevoile diferite care se cer acoperite fac ca şi modalităţile de realizare a protecţiei sociale să fie diferite. Astfel, programele se bazează pe premise diferenţiate în cazul asigurărilor sociale-destinate acoperirii unor nevoi personale ca urmare a pierderii temporare sau definitive a capacităţii de muncă-sau în cazul protecţiei lucrătorului la locul de muncă-mediu, condiţii de muncă - nevoi care se transferă asupra costurilor de producţie şi a căror satisfacere este inclusă în preţul produsului. În articolul 43 al Constituţiei Republicii Moldova se menţionează despre drepturile salariaţilor la protecţia muncii. Măsurile de protecţie privesc „securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice.” La nivel de stat se aplică diferite politici de protecţie socială a persoanelor. Fiecare unitate economică, însă este obligată, în măsura posibilităţilor, să acorde anumite servicii sociale angajaţilor. Serviciile sociale se furnizează angajaţilor în domeniile care prezintă interes pentru aceștia şi care nu au legătură directă cu munca lor, deşi pot avea tangenţă cu locul de muncă. Fiecare unitate economică este în drept să aplice diferite modalități de stimulare a angajaților, care au ca scop final creșterea loialității angajaților față de companie, creșterea profitului. Modalitățile pot fi diferite în funcție de posibilitățile financiare ale companiei, dar și de atitudinea managerilor față de resursele umane. Acestea pot fi:

221

PROGRAME DE PROTECȚIE asigurări medicale suplimentare

asigurări de viață, accidente

asigurări pentru incapacitatea de muncă

prime de pensionare

ajutor de șomaj

PLATA TIMPULUI NELUCRAT concedii de odihnă

sărbători legale

aniversări

pauza de masă

timpul de deplasare

SERVICII ȘI ALTE RECOMPENSE facilități pentru petrecerea timpului liber

mașină de serviciu

plata școlarizării

concedii fără plată

echipament de protecție

plata transportul ui

mese gratuite

Figura 13.1. Conținutul măsurilor de dezvoltare socială a unității economice În ultimii ani, în practica managerială, un rol tot mai important este atribuit facilităților sociale. Diversitatea acestora depinde, în mare măsură, de politica promovată de firmă privind stimularea şi recompensarea personalului. Sistemele de facilități sociale sunt într-o mare dinamică, putând să apară noi forme odată cu emiterea unor acte normative în domeniul protecţiei sociale. Vom prezenta unele dintre acestea mai jos: Timpul liber. Angajaţii au nevoie de timp pentru refacerea capacităţii de muncă şi pentru satisfacerea unor necesităţi spirituale, Timpul liber, la rândul său, poate fi prezentat sub următoarele forme: Durata limitată de lucru. Pentru crearea unor condiţii normale de muncă este utilizată durata de 8 ore/zi, 5 zile/săptămână, cu zile de odihnă la sfârşitul săptămânii, sâmbăta şi duminica. În cazul în care procesul de producţie este în flux continuu, zilele de odihnă pot fi acordate în timpul săptămânii, cu condiţia că cel puţin o dată în lună să fie acordate la sfârşitul săptămânii; Sărbătorile legale. În afara zilelor de odihnă de la sfârşitul săptămânii, în timpul anului există zile cu semnificaţie deosebită, stipulate în Codul muncii, care nu se lucrează; Zilele libere ocazionate de evenimente personale. Există cazuri când se recompensează cu zile libere plătite o serie de evenimente personale, cum ar fi: ziua de naştere; căsătoria

222

angajatului sau a unei rude apropiate; naşterea sau înfierea unui copil; decesul unei rude apropiate etc; Concediul de odihnă. În afară de zilele de odihnă de la sfârşitul săptămânii de muncă, angajaţii au dreptul la un concediu anual de odihnă plătit. În multe ţări durata concediului se stabileşte în funcţie de vechimea în muncă şi dificultatea muncii. În Republica Moldova concediul anual de odihnă se acordă salariaţilor pe o durată de cel puţin 24 zile lucrătoare. Concediul fără plată. Este acordat angajaţilor pentru rezolvarea problemelor personale, fără pierderea dreptului de angajat. Facilităţi pentru petrecerea timpului liber. Pentru crearea unui climat social adecvat în cadrul grupului este necesar o viaţă socială activă şi în timpul liber. În acest scop firma organizează: diferite călătorii şi excursii, piknik-uri, frecventarea în grup a teatrului în zilele de sărbătoare, diferite serate. De asemenea,

mai putem menţiona interesele firmei pentru

recompensarea cheltuielilor angajaţilor care practică diferite tipuri de sport şi hobby-uri. Facilităţi de ameliorare a condiţiilor de trai. Firma este cointeresată pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a angajaţilor săi. Pentru realizarea acestui obiectiv firma amenajează săli de odihnă pentru angajaţi, acordă spaţii locative angajaţilor etc. În multe cazuri firma este preocupată şi de copiii angajaţilor prin: subvenţionarea cheltuielilor pentru studii, acordarea de foi turistice copiilor în timpul vacanţei sau chiar prin construirea de creşe şi şcoli pentru copiii angajaţilor. Subvenţii pentru hrană. Unele firme dispun de cantine sau restaurante pentru deservirea angajaţilor ce sunt subvenţionate parţial sau complet de către acestea. Mărfuri cu preţ redus. Multe firme practică acest mod de stimulare pentru oferirea angajaţilor a produselor şi serviciilor firmei cu un rabat de 10% şi mai mult în dependenţă de viabilitatea şi specificul firmelor. Automobilul firmei. Practicarea acestei forme de recompensare este utilizată în firmele mari prin oferirea angajaţilor, ce ocupă funcţii de conducere, dreptul la folosirea automobilului firmei atât în zilele de lucru cât şi în cele de odihnă. Cheltuielile pentru transport. Multe firme subvenţionează cheltuielile de transport ale muncitorilor funcţionarilor şi specialiştilor, integral sau parţial, în funcţie de solvabilitatea acestora. În unele cazuri firmele pot finanţa cheltuielile de transport ale angajaţilor care locuiesc la distanţe mari de firmă. De asemenea, firmele folosesc propriile mijloace de transport pentru a transporta angajaţii de la firmă spre domiciliu şi invers. Plăţi pentru incapacitatea temporară de muncă.

223

13.2. Planificarea socială: necesitatea în condiţiile de tranziţie, direcţiile de bază Planificarea dezvoltării sociale a colectivului este unul din compartimentele planului de dezvoltare economică şi socială a întreprinderii. Rolul acestui compartiment creşte în condiţiile actuale, cu acutizarea problemelor atât din sfera economică, cât şi din cea socială. De aceea scopul de bază al planificării sociale în condiţiile actuale constă în oferirea posibilităţii lucrătorilor de se a confrunta cu mai puţine pierderi morale şi materiale în această perioadă. Direcţiile principale ale activităţii întreprinderii în acest sens sunt: 1. reducerea, iar în perspectivă lichidarea deplină a muncii fizice grele, monotone şi necalificate; automatizarea, mecanizarea producţiei; 2. implementarea în procesul de producţie a tehnologiilor nepericuloase pentru lucrători, care să corespundă normelor sanitare respective şi securităţii tehnice; 3. ridicarea calificării profesionale a lucrătorilor, însuşirea de noi profesii; 4. dezvoltarea reţelei de servicii , care să satisfacă pe deplin cerinţele muncitorilor şi folosirea timpului lor liber; 5. organizarea alimentaţiei publice, deservirii medicale a lucrătorilor, implementarea măsurilor de profilaxie a bolilor profesionale; Toate aceste facilități, precum și altele pe care le oferă întreprinderile în literatura actuală este cunoscută și ca motivarea non financiară a personalului. Motivarea non-financiară reprezintă integrarea unui sistem de recompensă şi recunoaștere, care nu presupune acordarea directă a unor sume de bani angajatului. Având în vedere că, fiecare persoană este motivată de lucruri diferite, în funcție de circumstanţele individuale şi de situaţia în care se găseşte la un moment dat, managerii trebuie să fie capabili să identifice factorii motivaţionali care să se plieze pe dorinţele şi nevoile acestora. Motivarea non financiară poate rezolva o serie de probleme cu care se confruntă compania. Iată care sunt cele mai importante soluții obținute astfel: 

Creșterea productivității angajaților fără un efort financiar suplimentar din partea companiei.



Motivarea personalului în perioadele de vârf, când volumul de muncă este mai mare, iar compania nu își permite să angajeze forță de muncă suplimentară.



Reducerea absenteismului de la locul de muncă.



Creșterea implicării și a responsabilității angajaților față de locul de muncă



Creșterea creativității și a pro activității salariaților în momentele critice pentru companie. 224



Creșterea loialității angajaților și creșterea retenției oamenilor buni din companie.



Creșterea spiritului competitiv și a ambiției angajaților.



Îmbunătățirea imaginii companiei pe plan intern.



Crearea unui mediu de lucru mai plăcut și sudarea echipelor. Drept indicatori de bază, care caracterizează nivelul dezvoltării sociale la întreprindere pot

servi: 1. Ponderea mijloacelor fixe neproductive în suma lor totală. 2. Fluctuaţia cadrelor. Pe parcursul multor ani era considerat (iar în unele cazuri şi astăzi se mai consideră) că trebuie să fie minimizată fluctuaţia cadrelor. Dar de fapt savanţii au determinat că în fiecare ramură există un nivel optim al acestui indicator şi micşorarea sub acest nivel caracterizează negativ întreprinderea. În SUA a apărut aşa-numita industrie mobilă, care corespunde atât cerinţelor dezvoltării sociale, cât şi a inovațiilor. Cei care au schimbat mai multe locuri de muncă (dacă nu există caracteristici negative) au mai multe şanse de a fi angajaţi în o altă firmă. Un astfel de lucrător cu o mai mare probabilitate se va adapta la inovările tehnice, organizatorice, ştiinţifice care vor fi implementate de întreprindere sau le va iniţia singur. În cadrul managementului resurselor umane, organizaţia trebuie să-şi clarifice politica în acest domeniu. Un nivel ridicat al fluctuaţiei, nu este totdeauna o disfuncţionalitate costisitoare. Pot exista şi avantaje: • favorizează adaptarea permanentă a populaţiei salariale în raport cu nevoile, din punct de vedere al numărului de salariaţi dar, şi al calificării cerute; • limitează creşterea masei salariale datorată vechimii personalului; • asigură un flux continuu al noilor angajaţi care pot constitui un suflu nou pentru întreprindere; • exteriorizează promovările: în întreprinderile care nu pot propune decât munci necalificate, pentru anumiţi salariaţi, plecările sunt singura posibilitate de a beneficia de promovarea pe care întreprinderea nu o poate oferi. De cele mai multe ori însă, fluctuaţia este considerată ca o disfuncţionalitate costisitoare. Chiar şi în Japonia, unde imobilitatea lucrătorilor este considerată drept element indispensabil al tradiţiilor naţionale, au fost recunoscute avantajele mobilităţii faţă de stabilizarea cadrelor. 3. Disciplina de muncă. Pentru a caracteriza acest fenomen se utilizează diferiţi indicatori, ce caracterizează încălcarea acestei discipline: întârzieri, plecări înainte de timp, staţionări din cauza lucrătorilor, rebuturi de producţie, lipsa nemotivată de la locul de muncă etc. 225

Însă dezvoltarea în continuare a disciplinei de muncă presupune renunţarea la pedepsele respective, care ar aduce lucrătorilor traume psihologice. Practica mondială ne oferă un şir de metode practice de întărire a disciplinei de muncă, cum ar fi programul de lucru flexibil (metoda elaborată în Germania şi acceptată în lumea întreagă). Serviciile sociale pentru angajaţi pot fi acordate atât pe plan intern, prin intermediu unui serviciu propriu, cât şi în afara organizaţiei, prin intermediul unor agenţii specializate. 13.3. Etapele elaborării planului dezvoltării sociale. Structura planului Planificarea tradiţională a acestui compartiment, aplicată în unităţile economice din republică, are puţine şanse de a fi realizată, deoarece porneşte de la diferite doleanţe, uneori ireale. În vederea elaborării unui plan adecvat, în opinia noastră, trebuie urmate următoarele etape: 1. Identificarea problemei și Diagnoza problemelor dezvoltării sociale, adică, determinarea scopurilor strategice ale dezvoltării sociale a colectivului. De felul cât de corect au fost determinate aceste scopuri depinde şi faptul: vor fi îndeplinite sau nu măsurile planificate. Problema socială reprezintă o situaţie indezirabilă36 care este considerată de un segment important al angajaților întreprinderii ca fiind suficient de serioasă pentru a necesita acţiune colectivă în vederea obţinerii unei ameliorări semnificative. Atât definirea şi formularea problemelor, cât şi percepţia asupra gravităţii, urgenţei, şi priorităţilor problemelor sociale diferă de la o categorie socială la alta, aşa cum diferă şi nevoile, deși sunt cam aceleași pentru toate întreprinderile din regiunea respectivă. Astfel, în timp ce tinerii sunt preocupaţi de găsirea unui loc de muncă, pensionarii sunt preocupaţi de problema medicamentelor. În acest sens, apar câteva probleme care trebuie luate în considerare. 1. Prima problemă se referă la evidenţierea problemelor false şi a celor adevărate. Pentru confirmarea acestui fapt vom prezenta câteva exemple, care arată cum se determină problemele adevărate şi care este efectul formulării adecvate. Un exemplu clasic, prezentat în manualele de sociologie este acela în care într-o companie americană au apărut şi creşteau plângerile referitoare la lucrul insuficient al ascensoarelor. Dimineaţa, înainte de a începe ziua de muncă, la parter se adunau o mulţime de oameni, care erau

36

Buțiu C.A. Planificarea strategică. Suport de curs. Alba Iulia, p.10

226

iritaţi, nerăbdători, având teama că întârzie la lucru. Administraţia a cercetat aceste plângeri, experţii au propus variante de soluţionare a acestui conflict: 

de mărit viteza lifturilor existente,



de introdus noi lifturi.

Ambele variante erau costisitoare, trebuia aleasă varianta optimă. Până să se facă acest lucru, psihologul companiei a propus o altă soluţie, practic fără a fi atrase surse adăugătoare: să se pună lângă lifturi oglinzi. Această măsură s-a dovedit foarte eficientă, plângerile au dispărut. Experţii firmei au greşit cu formularea problemei. Ei n-au luat în consideraţie dorinţa oamenilor de a veni la serviciu în condiţii de ţeitnot, în acelaşi timp. Este evident ca oricâte lifturi ar exista, ele nu pot să-i deplaseze pe toţi la etajul necesar. Şi chiar dacă acest lucru era asigurat cheltuielile nu erau justificate, deoarece în celelalte ore lifturile staţionau. Psihologul a putut depista cauzele care au dus la apariţia plângerilor. Omul nu se simte bine, atunci când trebuie să aştepte având frică că va întârzia la serviciu. Utilizatorii de lift sunt mult mai calmi, atunci când este deschis un chioşc cu ziare, putând să procure presa; iar apoi s-o citească. În exemplul prezentat, oglinzile le sustrăgeau atenţia atât doamnelor, care se priveau în oglindă corectându-şi coafura, machiajul, cât şi bărbaţilor, care urmăreau această procedură. În aşa fel, formularea falsă a problemei nu putea da rezultatele aşteptate, pe când cea adevărată a rezolvat problema şi cu cheltuieli mult mai mici. Acest exemplu (dar exemple de acest fel pot fi prezentate foarte multe) ne demonstrează cât e de important de a formula diagnoza corectă a problemei, precum şi argumentează necesitatea serviciului sociologic la întreprindere. 2. O altă problemă importantă în acest sens, este stabilirea priorităților.

Nu toate

problemele cu care ne confruntăm pot fi abordate la un moment dat. Resursele de care dispunem – economice, efort uman şi colectiv – sunt mereu limitate. Ele nu pot fi distribuite egal tuturor problemelor pe care le asumăm, ci diferenţiat, în funcţie de gravitate/urgenţa/importanţa acordată. Prioritizarea reprezintă un proces crucial în proiectarea unui proces de dezvoltare. De corectitudinea sa depinde eficienţa globală a acţiunii. Formularea corectă a problemelor se bazează pe analiza retrospectivă a dezvoltării sociale a întreprinderii, precum şi pe determinarea necesităţilor curente ale membrilor colectivului. 2. Studierea experienţei mondiale şi republicane în ce priveşte dezvoltarea socială a colectivelor. 3. Determinarea direcţiilor şi volumului cercetărilor sociologice, executarea lor, prelucrarea şi analiza. Un rol deosebit în organizarea dezvoltării sociale a unui colectiv de muncă revine cercetărilor sociologice. Chestionarea angajaților, realizată de un sociolog calificat, permite 227

scoaterea în evidenţă a opiniei fiecărui membru al colectivului despre perspectivele de dezvoltare a întreprinderii, care nu întotdeauna pot fi exprimate la o şedinţă. Prelucrarea informaţiei obţinute permite obţinerea de date veritabile ale opiniei angajaților în problemele actuale. Metodele sociologice sunt deosebit de importante pentru studierea profundă a cauzelor ce determină fluctuaţia cadrelor, aprecierii calităţilor personale şi profesionale ale specialiştilor. 4. Determinarea structurii planului. Înainte de stabilirea structurii planului, trebuie de avut în vedere , că pot fi evidențiate trei37 tipuri de factori de motivare non-financiară: cei de ordin personal, cei legați de locul de muncă și cei legați de companie în sine. Factorii de ordin personal includ succesul la locul de muncă, respectul, echilibrul vieții personale cu cariera, distracție, satisfacție, recunoaștere, dezvoltare profesională, recunoașterea publica a meritelor, oportunitățile de angajare, training, informare, realizări profesionale, identificare cu cultura organizațională, încredere în colegi și din partea colegilor, opțiuni, mândrie, securitate, acceptare etc. Factorii legați de locul de muncă se referă la resurse, unelte, dotări, date, securitate fizică, ergonomie, ajutor, autonomie, responsabilitate, flexibilitate, diversitate, eficiență, utilitate, nivel de stres și risc, pregătire profesională, feedback, claritatea sarcinilor de lucru. Factorii care țin de companie includ calitatea produselor și a serviciilor oferite, legalitatea, stabilitatea economică, obiectivele clar definite, valorile declarate, misiunea, strategia competitivă, sistemul decizional rapid și corect, consecvență, comunicare, leadership, transparență, diversitate, imagine, reputație, statutul angajaților, stilul de supervizare, competitivitate, etică, solidaritate, echitate, armonie. Tot odată, realizarea acestei etape depinde în mare măsură de stabilirea priorităţilor ce stau în faţa colectivului. Ea depinde în mare măsură de teritoriul pe care este amplasată întreprinderea şi de necesităţile colectivului. Însă pentru colectivele de pe teritoriul Republicii Moldova, considerăm, pentru perioada actuală, următoarea aranjare a acestor priorităţi:

37



Siguranța păstrării locurilor de muncă, prevenirea şomajului.



Protejarea de inflaţie a veniturilor angajaților.



Schimbări în conţinutul şi condiţiile de muncă.



Oportunități de dezvoltare personală și profesională ;

https://www.dpap.ro/blog/modalitati-de-motivare-angajatilor-fara-beneficii-financiare/

228

Determinarea pe fiecare compartiment a responsabilului, a termenului de realizare, a sursei de finanţare. Pornind de la cele expuse mai sus considerăm acceptabilă următoarea structură a planului dezvoltării sociale a colectivului: I. Estimarea posibilităţilor concurenţiale ale întreprinderii, din punct de vedere a dezvoltării sociale (ca indicator generalizator poate fi folosită fluctuaţia cadrelor - cea optimală şi cea reală). II. Baza financiară a dezvoltării sociale, inclusiv fondul planificat şi direcţiile de utilizare. III. Enumerarea programelor sociale concrete şi a măsurilor în conformitate cu priorităţile determinate şi cu fondul financiar existent. Aceste măsuri pot ţine de:  garanţia ocupării în câmpul de lucru şi schimbarea structurii colectivului  condiţiile de muncă şi schimbările în organizarea producţiei  asigurarea socială, pensionară şi medicală suplimentară  stabilirea, în măsura posibilă, a unui program flexibil sau posibilitatea de a lucra la domiciliu;  zile libere suplimentare pentru fiecare an petrecut în companie;  organizarea de traininguri sau de ateliere personalizate în funcție de dorințele angajaților;  facilități/cadouri în ceea ce privește momente importante din viața personală;  Posibilitatea ca angajații să își decoreze singuri birourile;  Organizarea unor spații de relaxare/distracție Finanţarea: - include fondul de consum (dotaţii pentru mâncare, achitarea diferenţei de preţ la produsele agroalimentare, reducerea preţurilor în cantine etc.) - fondul de acumulare Metodele utilizate în vederea planificării dezvoltării sociale a colectivului:  statistică  analiza documentaţiei  sondajul oral  sondajul în scris  observărilor  experimentală  utilizarea documentelor, ce caracterizează personalitatea Este evident ca viitorul aparține acelor companii ce vor investi în programe de motivare non financiară a angajaților, concepute la nivel de companie și adaptate atât nevoilor companiei de creștere si de dezvoltare a business-ului cât și nevoilor angajaților de dezvoltare personală și profesională, de stil de viață și sănătate. 229

13.4. Controlul asupra îndeplinirii măsurilor planului social Controlul asupra îndeplinirii măsurilor planului social este necesar pentru a supraveghea termenul îndeplinirii şi exactitatea lui. Pe parcurs pot apărea diferite situaţii care împiedică realizarea acestor măsuri. De aceea scopul de bază al controlului este de a actualiza în caz de necesitate, măsurile prevăzute. Controlul poate juca un rol important nu numai atunci, când planul dezvoltării sociale este orientat spre realizarea unor scopuri reale, dar şi atunci când el este elaborat neadecvat. Cu alte cuvinte, controlul trebuie să orienteze planificarea socială în albia cuvenită. Există câteva principii de organizare adecvată a controlului. 1. Complexitatea. Acest principiu porneşte de la faptul că fiecare unitate economică reprezintă un sistem complex compus din mai multe elemente, fiecare din care interacţionează şi cu mediul ambiant. Cu alte cuvinte este imposibil de a planifica şi a realiza o oarecare măsură fără a modifica mediul intern şi extern. Dacă se presupune că planul elaborat este echilibrat şi coordonat, atunci orice schimbare apărută pe parcursul realizării planului trebuie luată în consideraţie şi pentru alte compartimente ale planului. 2. Continuitatea şi succesivitatea controlului Succesivitatea presupune că unele planuri trebuie organic să pornească de la cele anterioare. Continuitatea presupune ca controlul să fie efectuat la diferite etape a realizării măsurilor planificate. 3. Obligativitatea îndeplinirii. Deseori măsurile prevăzute nu pot fi realizate din cauze "externe", care, s-ar părea nu depind nemijlocit de activitatea întreprinderii. Mai des se întâlnesc aşa cazuri când resursele care trebuiau alocate pentru realizarea diferitelor măsuri cu caracter social sunt îndreptate în alte direcţii. Şi aici controlul trebuie să fie destul de dur, pentru a nu permite aceste abateri. 4. Competenţa. Presupune nu numai faptul că participanţii la control trebuie să posede cunoştinţe ale obiectului de controlat, a metodelor şi mijloacelor de realizare, dar şi faptul că ei trebuie să fie cointeresaţi în realizarea măsurilor ce le controlează. Controlorii trebuie să posede capacităţii analitice, să poată sintetiza diferite variante, să aibă cunoştinţe în domeniul psihologiei, sociologiei.

230

5. Fundamentarea ştiinţifică este legată de principiul competenţei. Controlul se efectuează în corespundere cu ultimele elaborări ştiinţifice în domeniu, utilizând experienţa acumulată. Acest principiu constă în aceea că nici o abatere cât de mică nu trebuie lăsată neobservată, neţinând cont că controlul se efectuează selectiv. Se determină acele domenii care au o importanţă primordială şi se controlează atât ele, cât şi acele consecinţe care rezultă. Se ia în consideraţie că interacţiunea între fenomenele sociale nu sunt simple. Controlul organizat pe baze ştiinţifice permite de a atinge rezultatele trasate cu minimum de cheltuieli, emoţii, resurse. 6. Transparența. O importanţă deosebită în vederea realizării controlului o are aducerea la cunoştinţă pentru toţi a acelor metode şi mijloace care vor fi utilizate în vederea efectuării controlului. O întrebare deosebită este determinarea acelor persoane care vor executa controlul. De acest fapt depinde în mare măsură şi succesul realizării. O cerinţă de bază este includerea în această comisie a persoanelor care au elaborat planul. De asemenea trebuie să fie incluşi experţi neutri (de dorit din exterior). Componenţa controlorilor nu este permanentă. Există un anumit schelet în frunte cu conducătorul, care rămân permanenţi, ceilalţi se schimbă. Concluzii 1. Fiecare unitate economică este în drept să aplice diferite modalități de stimulare a angajaților, care au ca scop final creșterea loialității angajaților față de companie, creșterea profitului. Modalitățile pot fi diferite în funcție de posibilitățile financiare ale companiei, dar și de atitudinea managerilor față de resursele umane. Acestea pot fi: programe de protecție, plata timpului nelucrat, servicii și alte recompense. În ultimii ani, în practica managerială, un rol tot mai important este atribuit facilităților sociale. Diversitatea acestora depinde, în mare măsură, de politica promovată de firmă privind stimularea şi recompensarea personalului. 2. Drept indicatori de bază, care caracterizează nivelul dezvoltării sociale la întreprindere pot servi: ponderea mijloacelor fixe neproductive în suma lor totală, fluctuaţia cadrelor, disciplina de muncă. 3. În vederea elaborării unui plan adecvat de dezvoltare socială a colectivului trebuie urmate o serie de etape.

231

4. Controlul asupra îndeplinirii măsurilor planului social este necesar pentru a supraveghea termenul îndeplinirii şi exactitatea lui. Pe parcurs pot apărea diferite situaţii care împiedică realizarea acestor măsuri. De aceea scopul de bază al controlului este de a actualiza în caz de necesitate, măsurile prevăzute. Întrebări pentru autoevaluare și discuții: 1. Explicați importanța măsurilor pentru protecția socială a angajaților; 2. Ce măsuri de protecție socială prevede legislația Republicii Moldova? Caracterizați-le. 3. Expuneți direcțiile principale ale dezvoltării sociale în colectiv și caracterizați factorii de influență. 4. Care sunt problemele ce pot fi soluționate, aplicând diferite măsuri de motivare non financiară. 5. Prezentați indicatorii ce caracterizează nivelul dezvoltării sociale a colectivului. 6. Argumentați necesitatea aplicării anumitor etape în vederea planificării dezvoltării sociale. 7. Argumentați sursele financiare care pot fi utilizate în vederea realizării activităților prevăzute în planul dezvoltării sociale. 8. Care este necesitatea efectuării controlului asupra realizării planului social și care sunt principiile pe care se bazează acesta? Teste pentru autoevaluare Bifați răspunsurile corecte: 1. Implementarea în procesul de producţie a tehnologiilor nepericuloase pentru lucrători reprezintă una din direcțiile ce țin de dezvoltarea socială a colectivului. Adevărat

Fals

2. Reducerea absenteismului de la locul de muncă poate fi redus implementând măsuri de motivare a angajaților. Adevărat

Fals

3. Fluctuația cadrelor nu este un indicator ce caracterizează dezvoltarea socială a colectivului. Adevărat

Fals

4. Un nivel înalt al fluctuației cadrelor întotdeauna are efecte negative asupra întreprinderii. Adevărat

Fals

5. Identificarea problemei și Diagnoza problemelor dezvoltării sociale este o etapă a planului dezvoltării sociale. Adevărat

Fals

232

6. Sursa principală de finanțare a măsurilor privind dezvoltarea socială a colectivului a reprezintă profitul net al întreprinderii. Adevărat

Fals

7. Metoda observărilor este una din metodele utilizate în vederea planificării dezvoltării sociale a colectivului. Adevărat

Fals

8. Controlul asupra îndeplinirii măsurilor planului social este necesar pentru a supraveghea termenul îndeplinirii şi exactitatea lui. Adevărat

Fals

Alegeți răspunsul corect și justificați: 1. Măsurile de dezvoltare socială a unității economice prevăd următoarele grupe de activități: a) programe de protecție; b) plata timpului nelucrat; c) mărirea salariului; d) servicii și alte recompense. 2. Nu sunt indicatori ce caracterizează nivelul dezvoltării sociale a întreprinderii: a) Rentabilitatea vânzărilor; b) ponderea mijloacelor fixe neproductive în suma lor totală;; c) disciplina muncii; d) fluctuația cadrelor; e) profitul brut. 3. Nu se referă la principiile de organizare a controlului îndeplinirii măsurilor planului social: a) complexitatea controlului; b) continuitatea; c) succesivitatea; d) integritatea. Bibliografia recomandată: 1. Buțiu C.A. Planificarea strategică. Suport de curs. Alba Iulia, 2013, p.10 2. Cotelnic A. Sisteme de planificare în afaceri., DEP ASEM, Chișinău, 2009 3. Codul muncii, Publicat: 29.07.2003 în Monitorul Oficial Nr. 159-162 cu modificările ulterioare

233

4. Кутырев Б.П. Стратегия социального развития коллектива: теория и практика социального управления на предприятии. – Новосибирск: Наука, 2007

Referințe bibliografice 1. Badea Florica, Managementul producţiei industriale, Editura Economică, Bucureşti, 2004 2. Bărbulescu C. Managementul producţiei industriale, Bucureşti, 1995 3. Bărbulescu C., Economia şi gestiunea întreprinderii, B,1995 4. Băşanu Gh., M.Pricop. Managementul aprovizionării şi desfacerii, Editura Economica, Bucureşti, Ediția a IV, 2012 5. Bîrcă Alic, Managementul resurselor umane, Chişinău, Editura ASEM, 2005 6. Bugaian Larisa, Managementul strategic al costurilor, Edutura USM, Chişinău, 2007 7. Burloiu Petre, Managementul resurselor umane, Ed. Lumina Lex, Bucureşti; 2007; 8. Buțiu C.A. Planificarea strategică. Suport de curs. Alba Iulia 9. Cazan Emil (coordonator) Managementul producţiei, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2002 10. Certo, 2006, Modern management, 10th Edition, Pearson/Prentice Hall, Upper Saddle River 11. Chirtoc (Voica) I.E., Mungiu - Pupăzan C., Productivitatea muncii - factorul eficienţei utilizării forţei de muncă şi al creşterii economice, Analele Seria Ştiinţe Economice Timişoara, Universitatea Tibiscus, Editura Mirton 2010 12. Codul muncii, Publicat: 29.07.2003 în Monitorul Oficial Nr. 159-162 cu modificările ulterioare; 13. Cole Gerald A. Management. Teorie şi practică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004

234

14. Cole, G.A., Personnel Management Theory and Practice, London: DP Publications, 1993, p.362 15. Constantinescu

Dan, Marinică Dobrin, Stănel Niţă Managementul resurselor umane,

București, Editura Națională, 1999 16. Cornescu Viorel, Elena Druica, Întreprindere: Management-Profit, Editura All Beck, Bucureşti, 2005 17. Cotelnic A. Managementul activităţii de producţie, Chişinău, Editura Evrica, 2003 18. Cotelnic A. Sisteme de planificare în afaceri, Chişinău, Editura ASEM, 2009 19. Crișan S. Managementul aprovizionării. Sibiu, 2013, 20. Daft, 2003, Management, 6th Edition, Thomson Publishing, Mason 21. Dessler, 2004, Management: principles and practices for tomorrow's leaders, 3rd Edition, Prentice Hall, Englewood Cliffs 22. Dima I.C., Nedelcu M.V., Management industrial, Editura Naţională, Bucureşti, 2000 23. Dodu M., Raboca H., Tripon C., Managementul resurselor umane, Suport de curs, Cluj Napoca, 24. Donnelly, J.H.; Gibson, J.L. (1995). Fundamentals of management, 9th Edition, Irwin 25. Duncan, J.W. (1983). Management: progressive responsibility in administration, Random House, New York 26. Dyer, W.G.; Daines, R.H. (1990). The challenge of management, Harcourt Brace Jovanovich, San Diego 27. Ebbeken Klaus, Ladislau Possler, Mihai Ristea, Calculaţia şi managementul costurilor, Ed. Teora,2000 28. Feigenbaum, A.V., Tendinţe ale calităţii în noul mileniu, Rev. Tribuna calităţii, nr.2, 2002 29. Gomez-Mejia, L.R.; Balkin, D.B.; Cardy, R.L, (2005). Management: people, performance, change, 2nd Edition, McGraw-Hill, Boston 30. Greene,C.N., Adam, E.E.,Jr.,1985, Management for effective performance, Prentice Hall, Englewood Cliffs 31. Gаvrilă T., V. Lefter, „Mаnаgementul generаl аl firmei”, Ed. а II-а, Ed. Ecоnоmică,Bucureşti, 2004 32. http://www.sim.tuiasi.ro/wp-content/uploads/Gheorghiu-ICPM.pdf http://cadredidactice.ub.ro/ionelolaru/files/2011/06/certificarea_calitatii.pdf 33. https://www.dpap.ro/blog/modalitati-de-motivare-angajatilor-fara-beneficii-financiare 34. Jessua C., Abrousse C., Vitry D., Gaumont D. Dicționar de științe economice, Editura ARC, 2006, 35. Juran J.M. Planificarea calităţii, Editura Teora, Bucureşti, 2007

235

36. Keenan Kate , Cum să planifici, Editura Rentrop şi Straton, Bucureşti, 2008 37. Koontz, H.; O'Donnell, C.; Weihrich, H. (1984). Management, 8th Edition, McGraw-Hill, New York 38. Kreitner, R. (1983). Management, 2nd Edition, Houghton Mifflin, Boston, 39. LEGE privind protecţia mediului înconjurător nr. 1515

adoptat: 16.06.93

în vigoare:

01.10.93 cu modificările ulterioare 40. Legea salarizării, nr.847-XV din 14 februarie 2002 cu modificările ulterioare; 41. Metodologia de calcul a indicelui producției industriale. Aprobat Prin Hotărîrea Colegiului Biroului

Naţional

de

Statistică

nr.

5/4

din

07.10.

2014,

disponibil

la

http://www.statistica.md/public/files/Metadate/alte/Metod_IPI.pdf 42. Nicolescu O.(coordonator) Dicționar de management, Ed.Prouniversitaria, București, 2011 43. Nicolescu, O.; Verboncu, I. (2007). Managementul organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti 44. Olaru Silvia, Managementul întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2005 45. Olteanu, V. (2002). Management - marketing: o provocare ştiiţifică, Editura Ecomar, Bucureşti 46. Paraschivescu A.O. Managementul calităţii, ediţia a II, revizuită şi adăugată, Editura Tehnopress, Iaşi, 2008 47. Paşa F., L. Paşa – Productivitatea indicator de eficienţă a muncii, Ed. Polirom, Iaşi, 2003 48. Pate D.M. Managementul producției, București, 2007 49. Platon V. Protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Bucureşti, Editura Didactică și Pedagogică, 1997. 50. Radu Corneliu, Radu Stanciu, Elemente de management industrial, Editura politehnică, Bucureşti, 2007 51. Robbins, S.P.; Coulter, M. (2007). Management, 9th Edition, Prentice Hall, Upper Saddle River 52. Saulquin J-J. Les images financieres de l’entreprise, Unibert, Paris,1991 53. STANDARDUL NAŢIONAL DE CONTABILITATE „STOCURI” 54. Steiner George A.. Strategic Planning. A step by step guide, New York, 1997 55. Strategia

de

mediu

pentru

anii

2014-2023,

disponibilă

la

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=352740 56. Дойл Л. Как создать предприятие: пер. с англ. –Таллинн, 1991 57. Ильин А.И., Планирование на предприятии, Минск, 2004 58. Кобец Е.А. Планирование на предприятии, Таганрог, издание ТРТУ, 2006 59. Кутырев Б.П. Стратегия социального развития коллектива: теория и практика социального управления на предприятии. – Новосибирск: Наука, 2007

236

60. Пармакли Д.М. , Попа А.М. Планирование предпринимательской деятельности , Кагул, 2004 61. Парфентьева Алла, Бизнес план современной организации, Кишинэу, Издательство МЭА, 2005 62. Сырбу И.М, Управление и планирование на предприятии, Кишинэу, Издательство МЭА, 2005 63. Сырбу И.М. Системы планирования в бизнесе, Кишинэу, Издательство МЭА, 2008 64. Уорнер М., Витцель М. Виртуальные организации. Новые формы ведения бизнеса в XXI веке. / Пер. с англ. – М.: Добрая книга, 2005.

237